Manastirea Mihai Voda

Introducere în cadrul temei modelului monahal

Monahismul – definiție, concepte, noțiuni

Monahismul( persoană singură/ însingurată) este vechea practică creștină de a părăsi lumea pentru a se închina trup și suflet unei vieți conforme cu Evanghelia, urmărind unirea cu Iisus Hristos.

Scopul monahismului este îndumnezeirea omului, lucrare la care sunt chemați toți creștinii. Cântarea voii Lui Dumnezeu mai presus de orice altceva este o idee care apare peste tot în scrierile ortodoxe , ca de exemplu în Filocalia, o carte care cuprinde scrieri ale monahilor. Cu alte cuvinte, un monah (călugăr) sau o monahie (călugăriță, maică) este o persoană care a jurat să urmeze nu numai poruncile Bisericii, ci și sfaturile evanghelice.

Monahii sunt isihaștii, angajați în lupta duhovnicească pe calea despătimirii, contemplației și îndumnezeirii sau unirii cu Dumnezeu prin rugăciune, Sfinte Taine și ascultare.

Modelele din vechime ale idealului monastic creștin sunt nazireii și profeții lui Izrael. Un nazireu era o persoană care urma un fel de viață distinctă pentru Dumnezeu, ca urmare a unui jurământ special.

Întemeierea monahismului creștin s-a făcut in deșert, îin Egiptul secolului al IV-lea ca un alt mod de a trăi mucenicia. Există voci care atribuie apariția monahismului în această perioadă schimbărilor care au avut loc in Imperiul Roman la nivelul societații ca urmare a convertirii sfântului împărat Constantin cel Mare la creștinism și al transormării creștinismului în religie tolerată pe teritoriul țării.

Sfințtii Antonie cel Mare și Pahomie cel Mare au fost întemeietorii timpurii ai monahismului egiptean, deși primul creștin despre care se știe că a trăit ca monah a fost Sfântul Pavel Tebeul.

1.2.Semnificațtia monahismului și legătura acestuia cu modelul monahal

Monahismul reprezintă forma de viață creștină întemeiată pe o vocație duhovnicească specială, având ca țintă unirea cu Dumnezeu, cu Hristos în Marea comunitate a Bisericii. Acesta preuspune trăirea exhautivă a sfaturilor evanghelice pentru a se împlini desăvârșirea spirituală.

Modelul monahal reprezintă modelul creștinesc sau religios prin care asceții sau călugării își dedică întreaga viață Lui Hristos pentru a urma calea Binelui și a întruchipa toate virtuțile teologice. Monahismul este o stare harică dobândită de cei care vor cu adevărat să își dedice viața Mântuitorului.

În Biserică pentru fiecare mădular, Hristos este jertfa în veci, ce prin jertfa euharistică, infuzează tuturor membrilor, Trupul Tainic, duhul de jertfă, dar în același timp este și locașul în care este sălășluită toată slava si puterea dumnezeiască, prin Duhul Sfânt.

Isihasmul, ca doctrină și practică a vederii slavei divine necreate, începe cu secolul al IV-lea, dar se organizează ca viață ascetică spirituală, specifică monahismului, avându-l ca teoretician pe Sfânul Grigore Palama (1219 – 1359). Acesta presupune: „concentrare și pace lăuntrică în vederea concentrării slavei dumnezeiești.”

Îndumnezeirea este ținta spiritualității ortodoxe. Urcușul duhovnicesc presupune trei pași importanți pentru desăvârșire: purificarea cu patimi și împodobirea cu virtuți, contemplarea Lui Dumnezeu din făpturi și unirea mistică – harică cu Hristos ce are ca finalitate îndumnezeirea omului.

În Biserica Ortodoxă Română, monahismul a apărut o dată cu începuturile ei, fiind prezent în viața și spiritualitatea poporului român. Dovadă a acestui fapt este prezența marilor teologi ridicați din rândul monahilor români ai secolului al VI-lea, ale căror opere stau la baza teologiei creștine a primelor secole, dintre care amintim: Sfântul Ioan Casian, Dionisie cel Mic, calugării sciți ( Leontiu, Ioan Maxențiu, ierodiaconul Petru, Mauriciu, Achille.

1.3.Evoluția istorică a vieții monahale pe teritoriul țării noastre

De la Edictul de la Milan, realizat de către Împăratul Constantin, fiul Elenei ce a reușit să oficializeze religia creștină, în anul 313, viața monahală a cunoscut o dezvoltare destul de importantă în special pe teritoriul românesc.

O dată cu cristalizarea primelor formațiuni politice din teritoriile intracarpatice, episcopii au deținut un loc superior, ca de exemplu luându-l pe cel al horepiscopilor. Organizarea statală din perioada secolelor IX-X presupunea ca organizarea bisericească să urmeze celei politice,

După înființarea unor noi comitate administrative, astfel episcopiile catolice au luat locul celor ortodoxe (mânăstirea Sfântul Ioan din Morisena, biserica din Prejmer – județul Brașov, din secolul al XII-lea). O dată cu impunerea stăpânirii regilor Ungariei în Transilvania, Biserica Ortodoxă a fost persecutată, fiind cazul unor răpiri de biserici si mânăstiri (cazul mânăstirii Sfântul Ioan Botezătorul).

Din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, o dată cu consolidarea Bisericii Ortodoxe Românești, în țara noastră se începea o viață monahală mai bine rânduită, cu mânăstiri încăpătoare, de piatră, care erau susținute din punct de vedere material și financiarde către domnitorii țării. Rolul tuturor acestor mânăstiri nu a fost numai acela de lăcașuri sfinte, de

închinare, ci și cultural, deoarece aici se învăța arta picturii, apoi a miniaturii (infrumusețarea manuscriselor bisericești). De asemenea, pe lângă ansamblurile monahale s-au întemeiat primele școli, unde erau pregătiți călugări și preoți pentru cancelaria domnească.

În cursul secolului al XV-lea există numeroase aspecte ale vieții și culturii mânăstirești în limba slavonă din țările noastre: caligrafierea de manuscrise liturgice sau teologice, întocmirea unor lucrări orginale (teologice, istorice, juridice, muzicale), deschiderea unor noi școli mânăstirești, însă prin intermediul introducerii tiparului, școlile de caligrafi din mânăstiri și-au pierdut srălucirea din secolul trecut.

Oameni ai Bisericii de o însemnată importanță în cadrul vieții monahale românești ce au jucatun rol important pentru cultura vremii respective au fost cei care au creat opere și manuscrise bisericești de o mare valoare.

Astfel, Antim Ivireanul este unul dintre aceștia, care a deținut mai multe funcții în cadrul ierarhiei bisericești astfel fiind ieromonah în cadrul mânăstirii Snagov, tipărind „ Ceaslov greco-arab” pentru credincioșii din Patriarhia Antiohiei, „Noul Testament”, în românește, întemeiaza prima tiparniță la Râmnic, apoi la Târgoviște. lui îi revine meritul de a fi introdus pentru totdeauna limba română în slijba bisericească. Acesta a ctitorit mânăstirea cu hramul Toți Sfinții din București, numită azi mânăstirea Antim, pentru aceasta întocmind un așa-zis „Așezământ” care este de fapt un testament ce prevedea ajutorarea copiilor săraci, dornici să învețe carte, a oamenilor nevoiași, a fetelor sărace, a străinilor.

În secolul al XVII-lea, cultura bisericească este ,de asemenea, în plină dezvoltare, astfel cărturarii tipărind prima ediție integrală a „Noului Testament” în românește (Alba- Iulia, 1648), apoi „Biblia” întreagă ( București, 1688). Tot în această perioadă s-au înființat câteva școli superioare, printre care Academia Domnească de la Sfântul Sava din București (1694), în frunte cu un renumit dascăl grec, Sevan Kimenitis din Trapezunt, iar de asemenea au luat ființă o serie de noi școli mânăstirești (Sfântul Gheorghe Vechi, Colțea din București).

În timpul domniilor fanariote, se constată că în scaunele vlădicești au existat mulți domnitori greci, ce aveau funcție atât ca mitropoliți, cât și ca episcopi, mulți clerici greci ajungând la curțile domnești la slujbele de egumeni și iconomi și de mânăstirile închinate la Locurile Sfinte, al căror număr era foarte ridicat. Dintre urmașii lui Antim Ivireanul, activitatea culturală s-a continuat sub îndrumarea mitropolițtilor Daniil și Ștefan, tipărindu-se la București numeroase cărți de slujbă în limba română.

În secolul al XVIII-lea, pe lângă vechile așezări monahale din perioada anterioară, s-au ctitorit o serie de mânăstiri și schituri. Între ctitoriile domnești, se remarcă mânăstirile Văcărești, biserica Sfântul Spiridon Vechi, Pantelimon, biserica Sfântul Spiridon Nou, toate acestea din București. Din punct de vedere arhitectoni se remarcă mânăstirea Văcărești, care practic relua planul mânăstirii Argeș, ce se impunea prin dimensiune și prin diversitatea decorațiunilor. Biserica Stavropoleos continuă tradițiile stilului brâncovenesc, adaptat și dezvoltat, având o pictură murală interioară și exterioară impresionantă. Tot în acest secol, s-a dezvoltat pictura bisericească, deschizându-se școli de zugravi cum au fost cele de la Căldărușani, condusă de Ivan Rusul (1778).

Viața monahală în secolul al XVIII-lea a cunoscut o eventuala decădere, datorită sosirii unor egumeni și călugări greci, care nu erau patrioți și nici nu aveau interesul de a continua și conserva tradițiile culturale ale mânăstirilor românești. Față de secolele anterioare, în care mânăstirile reprezentau centre culturale deosebite și artistice, deoarece aici se scriau cronici, se caligrafiau manuscrise, se lucrau veșminte și vase liturgice, se pregăteau tineri pentru a deveni copiști sau preoți la curtea domnească. Domnitorii fanarioți cereau sume foarte mari pentru a deveni noi egumeni, astfel în acel secol, egumenii, se înțelege, că ar fi fost o piedică în calea dezvoltării culturale și duhovnicești a bisericii. Mulți călugări au rămas necunoscuți, ce au dus o viață superioară, potrivit rânduielilor monahale date de Sfinții Părinți și marii asceți.

În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, s-au înființat sau au preconceput înființarea unor centre și școli teologice, însă a declanșat nemulțumiri în rândul clericilor și credincioșilor. Legea Secularizării averilor mânăstirești întreprinsă de domnitor în cursul anului 1863 a adus beneficii credincioșilor, deoarece erau luate diverse măsuri împotriva egumenilor și călugărilor greci, astfel se interziceau slijbele în limba greacă, cu excepția a trei biserici în toată țara, protejarea pădurilor mânăstirești, dispoziția ca încasarea de mânăstiri să fie făcută de către stat și nu către mânăstirile din Muntele Athos și Muntele Sinai su de către Patriarhia Constantinopolului. Prin aceeași lege, fanarioții erau obligați să înapoieze obiectele de artă și documentele mânăstirilor.

În timpul Primului Război Mondial, viața monahală din România a avut de suferit deoarece preoții și călugării au fost prigoniți din cauza sentimentului lor patriotic, care a fost, de altfel, pedepsit cu cruzime de către soldații maghiari. De asemenea, cele peste 2500 de școli românești confesionale – ortodoxe și unite – au trecut prin perioade dificile, multe dintre ele ajungând să fie desființate datorită reducerii unor fonduri, căci cheltuielile necesare pentru întreținerea școlilor și a învățătorilor erau destul de mari.

Monahismul în istoria țării noastre a avut o influență importantă, atât în plan spiritual, cât și social și cultural. Primul propovăduitor al cuvântului dumnezeiesc fost Sfântul Andrei, care s-a concretizat în întemeierea bisericii în spațiul carpato-danubiano-pontic. Monahul reprezintă pentru lumea secularizată contemporană, exemplul vieții spirituale, a vieții în Hristos, a omului înarmat de asceză cu treptele desăvârșirii, pentru a se uni haric, mistic cu Dumnezeu.

2. Edificiile cultural-religioase dispărute din București

2.1.Importanța lăcașelor sfinte

„Dela întemeierea principatelor române până la începutul veacului al XIX-lea monumentele istorice care ne-au rămas sunt în marea lor majoritate, biserici și mânăstiri. Și trecutul acesta se explică foarte ușor. Voevozii noștri și marii boeri erau buni creștini și sufletul lor era îndreptat spre biserică, cași al întregului popor. Toată concepția lor era religioasă și de aceea biserica era totul și întreaga cultură era concentrată aci. Nu existau alte mijloace culturale de cât cele religioase. Credința, evlavia și pietatea lor erau capabile de orice jertfă pentru a înălța „Celui A tot puternic” biserici și mânăstiri mărețe care formează și astăzi mândria noastră națională pentru frumusețea lor artistică. Dar nu numai pentru închinare și rugăciune, cum și ca locuri de petrecere duhovnicească se înalțau biserici și mânăstiri, ci ca să serviască și ca locuri de înmormântare. De aceea găsim voevozi și boeri, ctitori de biserici și mânăstiri, cum și neamuri de ale lor înmormântați în naosul, pronaosul și chiar în tinda bisericilor. Afară de aceasta, mânăstirile erau înconjurate de ziduri puternice cu scop strategic. În ziduri erau ferestrui înguste pentru tunuri și flinte în caz de apărare. Și cu așezarea lor, fie în munți, fie la câmp se urmărea același scop strategic. Lumea se închidea în mânăstiri, în caz de restriște, ca într-o cetate.”

În discursul său ținut în cadrul Palatului de la Ateneul Român din Capitală, Petru Gârboviceanu contestă faptul că domnitorii neamului românesc considerau lăcașul sfânt ca fiind “scutul cel mai puternic al neamului românesc”.

Inscripțiile de deasupra ușilor bisericești contestă o bună parte din istoricul țării noastre.

“ În decursul vremurilor, mare parte din bisericile, mânăstirile și schiturile noastre au trecut prin mari crize morale și materiale.” Datorită contactului cu călugării slavi și greci, o mare parte din lăcașurile sfinte românești au suferit nelegiuiri. În special, egumenii fanarioți erau frământați de cum să obțină cât mai repede bisericile și mânăstirile noastre, care dispuneau de multe averi, convingându-i, astfel, pe ctitorii mânăstirilor să le pună sub administrarea mânăstirilor de pe Muntele Athos și din părți orientale.

“ În actele de închinare ale bisericilor și mânăstirilor se găsesc aproape următoarele dispozițiuni: pomenirea ctitorilor și donatorilor, întreținerea în bună stare a bisericilor și odoarelor lor, ajutoare pentru măritarea fetelor sărace, faceri și înteținerea de ospicii pentru bătrâni; ajutorarea rudelor ctitorilor; prisosul veniturilor numai să se trimită la mânăstirile, episcopiile, mitropoliile și patriarhiile la care au fost închinate.” Însă aceste datorii și obligații mânăstirești nu au fost îndeplinite corespunzător, datorită vicleniei și interesului sumbru al călugărilor greci, care au luat în posesie anumite obiecte de artă sau semnificative pentru istoria și arhitectura bisericească. De exemplu, se presupune dispariția unei cădelnițe cu șaisprezece turnuri spre pomenirea celor saisprezece căpitani învinși în luptele cu turcii ce ar fi aparținut mânăstirii Radu Vodă. Un alt obiect valoros înstrăinat de tezaurul nostru este icoana făcătoare de minuni de la Biserica Sărindar, numită “Maica Domnului dela Sărindar” ce atrăgea mulți vizitatori, însă care a fost luată în secolul al XIX-lea și dusă la Constantinopol ( era încadrată cu pietre prețioase). Călugării greci vindeau aceste obiecte sfinte, scoteau pietrele prețioase, iar apoi le distrugeau, fiind numiți de către Petru Gârboviceanu “lupi în piele de oaie”, „oameni de rând în haine călugărești”. Perioada fanariotă a avut un mare regres pentru viața monahală a românilor, datorită avariției egumenilor greci și autorității acestora asupra românilor. Se povestește un caz de lipsă de compasiune din partea călugărilor fanarioți la mânăstirea Radu Vodă, unde egumenul grec, ce se plimba într-o caretă4 regească le întrebuințează celor zece preoți români anumite treburi și datorii gospodărești, apou interesându-se de chiriile și vânzările efectuate de proprietatea sa în cadrul acelei zile.

Datorită condițiilor lugubre de întreținere a mânăstirilor după finalizarea domniilor fanariote, s-a adoptat legea secularizării averilor mânăstirești care consemna dispunerea bunurilor din biserici și mânăstiri statului român, însă o dată cu preluarea acestui regulament, s-au întocmit și câteva greșeli fatale, și anume, faptul că nu s-au întocmit inventare, astfel a avut acces oricine la obiectele sfinte, nu s-au luat măsuri pentr reparația lăcașelor, transformarea unor ansamburi mânăstirești în penitenciare, distrugerea definitivă a unora dintre ele. G.Sion, membru al Academiei Române, a anunțat în iulie 1888 prin publicitate să dărâme tot ceea ce este urât și absurd, referindu-se la bisericile care sunt pe cale de a se ruina, penru a le înlocui cu alte biserici cu forme și elemente monumentale caracteristice perioadei respective ( s-a dărâmat Turnul Colței, cu toată popularitatea și vechimea seculară, cu tot interesul istoric și arhitectonic).

Modelul monahal românesc se conturează prin intermediul unor aspecte deosebite ce ies în evidență și sunt considerate a fi atrăgătoare pentru pelerinii și turiștii ce au în vedere turismul de tip religios. Astfel, arhitectura lăcașelor de cult, frescele bisericești, moaștele sfinților și icoanele făcătoare de minuni, hramurile, istoricul bogat al acestora și personalitățile omagiate de aceste lăcasuri sfinte reprezintă câteva elemente importante pe care turiștii interesați de acest tip de turism cultural-religios le caută pentru a le valorifica așa cum se cuvine.

Nicolae Iorga, în calitate de Ministru al Culturii, dezaproba cu fermitate orice dorință sau cerere de a dărâma lăcașele sfinte („- șisunt și oameni care au avut avere și influență și care ascultând aceste cuvinte ar putea spune dacă într-adevăr au reușit să capeteo convingere – ar trebui să-și unească silințele pentru a săpa astfel de monumente.”). Un motiv pentru care aceste edificii religioase nu au putut fi salvate a fost acela al lipsei de avere, al fondurilor insificiente pentru a nu distruge aceste valori culturale inestimabile.

În cadrul Bucureștiului, modelul monastiresc a fost de mult valorificat, chiar dacă unele lăcașe de cult au fost distruse sau mutate de pe locul inițial. În prezent, există nouă mânăstiri în cadrul Capitalei, mânăstiri de cult creștin-ortodox și câteva mânăstiri foarte cunoscute în extravilan, pe o rază de aproximativ 40 de kilometri depărtare de centrul orașului. Deși se consideră că așezămintele monahale reprezintă edificii religioase de o mare grandoare, cu un fundament arhitectonic, cât și istoric și bogat spiritual, acestea au suferit de-a lungul timpului atât renovări și construcții, cât și posibile demolări.

2.2.Lăcașele sfinte în perioada comunistă

Peste douăzeci de biserici și așezăminte monahale au fost distruse parțial sau total, în perioada comunismului. În lucrarea autorului Andrei Pippidi „București – istorie și urbanism”, acesta prezintă un discrus al faimosului istoric român, Nicolae Iorga, intitulat „Cum au fost și cum trebuie să fie Bucureștii” se prezintă motivele pentru care au fost distruse atât din punct de vedere estetic, cât și în totalitate, unele lăcașuri sfinte din Capitală: „ Schimbarea aceasta datează de la 1850, dar mai ales de la 1860, datorită unor modificări cu totul greșite făcute încă de pe vremea lui Vodă Bibescu și Vodă Știrbei. Atunci au început a se strica vechile mânăstiri ale noastre, atunci s-a creat din nou Bistrița, s-a dat un nou caracterTismanei, atunci s-a pus catapeteasma gotică înaintea mormântului lui Mihai Viteazul și s-au acoperit cu o formidabilă tencuială foarte rezistentă frescele de pe Deal.” Semnificația lăcașului sfânt capătă conotații superioare în opinia domnului Nicolae Iorga, acesta considerând biserica în tot cuprinsul său, o „așezare rurală”, deoarece aceasta atrage un anumit număr de credincioși dintr-o anumită zonă a orașului, fiecare stabilindu-și diferit programul monastic.

Unele biserici au fost dărâmate în timpul comunismului, datorită înstrăinării dictatorului Nicolae Ceaușescu față de spiritualitate, dar și datorită egoentrismului acestuia și a setei lui de atenție din partea locuitorilor. Acesta a interzis rugăciunea sau mersul la biserică, religia neavând un loc bine stabilit în cadrul societății comunismului sumbru. După al Doilea Război Mondial până în anul 1977 s-a desfășurat o intensă activitate de restaurare a monumentelor cu ajutorul Direcției Monumentelor Istorice – DMI ( înființată în anul 1959), care a continuat tradiția fostei Comisii a Monumentelor Istorice. În București, printre monumentele reconstruite și puse în valoare culturală se numără: Biserica Patriarhală, Biserica Sfântul Gheorghe Nou, Mânăstirea Plumbuita, Biserica Mihai-Vodă, Hanul lui Manuc.

“Nu mai puțin de 22 de lăcașuri de cult, unele monumente de o inestimabilă valoare au căzut pradă, în anii ’80, furiei totalitare, fiind rase de pe fața pământului, translatate, ascunse după blocuri, din ordinul diabolic al unor oameni fără frică de Dumnezeu. Mulți dintre cei care au contribuit, într-un fel sau altul, la ruperea acestor pagini din cartea de identitate a poporului român se plimbă azi, liniștiți printre noi. Au vile și mașini luxoase, copii și nepoți bine văzuți în societate. Câteodată, însă, în somnul lor puțin și adesea cotropit de coșmare, le apar chipurile blânde ale sfinților de pe pereții bătrâni ai bisericilor, loviți nemilos de fierul buldozerelor.”

Dintre lăcașurile dispărute în această perioada destul de tumultoasă pentru aspectul religios al țării noastre, putem enumera Mânăstirea Sfântul Spiridon Vechi, Mânăstirea Sfântul Ioan cel Mare de pe Calea Victoriei ( azi, existând Palatul C.E.C), Mânastirea Sărindar (astăzi, Cercul Militar), Biserica Sfântul Sava( în prezent, statuia lui Mihai Viteazul), Biserica Banului Ghiorma, Biserica Caimata, Biserica metoc a Episcopului Râmnic ( în present există Ateneul Român), Biserica Stelea, Biserica Sfântul Anton, Biserica Măgureanu, ce se afla în fața Casei Ignat Hertz spre răsărit, Biserica Sfântul Nicolae din Prund. Unele dintre cele mai cunoscute și totodată tragic demolări de edificii religioase desfașurate în perioada comunistă au fost Mânăstirea Văcărești, Mânăstirea Mihai-Vodă și Biserica Sfânta Vineri, monumente arhitectonice de o deosebită însemnătate pentru tezaurul cultural al țării noastre. De asemenea, un alt exemplu de biserică distrusă o reprezintă Biserica Scanelor, dar și Biserica Dintr-o Zi ce a fost inițial oferită albanezilor, ce se găsește in mijlocul Bucureștilor, peste drum de Teatrul Național. Cea din urmă este considerată un unic “document” architectonic a arhitecturii brâncovenești.

2.3.Studiu de caz: Mânăstirea Văcărești

Distrugerea mânăstirii Văcărești reprezintă unul dintre cele mai mari asasinate culturale din istoria României, împlinindu-se aproximativ 2 decenii de la acest eveniment sumbru.

Acest sfânt lăcaș de cult creștin-ortodox are legătură cu familia Mavrocordat, construcția acesteia fiind începută de Nicolae Mavrocordat în anul 1716, însă din cauza tragicului său deces, Constantin, fiul acestuia se ocupă de lucrarea tatălui său, continuând lucrarea acesteia. La acel timp, Mânăstirea Văcărești devenise cel mai important monument arhitectonic al secolului al XVIII-lea și, în același timp, cea mai mare mânăstire a Sud-estului Europei.

Nicolae Mavrocordat urcă pe scaunul domnesc pe 10 februarie 1716, însă își face o intrare violentă în rândul domnitorilor români, acesta făcând multe victime, printre care familia Cantacuzino prin confiscarea averilor, dar și boierii Barbu Bălăceanu, Pătrașcu Brezoianu și Lupu Costachi care sunt condamnați la executare, fiind decapitați, iar mitropolitul Antim Ivireanul fiind exilat la o mânăstire din Peninsula Sinai. Chiar dacă, Nicolae Mavrocordat a dat dovadă de violență și lipsă de compasiune față de cei care s-au ridicat împotriva sa, a început zidirea unui monument arhitectonic desăvârșit, „corolarul stilului brâncovenesc”, și anume Mânăstirea Văcărești, lăcaș sfânt de o grandoare deosebită, dar care va fi supus din nefericire unei ample tragedii și unei serii de suferințe.

Ansamblul mânăstiresc va ocupa în plan o suprafață de 18000 m2, iar pictura bisericească în jur de 2500 m2.

Se crede că mânăstirea Văcărești ar fi fost construită ca și centru de putere al Mavrocordaților, deținând un rol foarte important în cadrul orașului București și anume acela de fortăreață, de lăcaș al supremației domniei. Plasarea acestui monument de o valoare arhitecturală și istorică deosebită în cadrul capitalei transmitea un mesaj politic privind decizia Mavrocordaților de a institui o conducere fermă în noua țară, chiar dacă vremurile erau agitate.

După moartea lui Nicolae Mavrocordat, cauzată de ciumă, și după înmormântarea acestuia în naosul bisericii domnești, pe scaunul domniei urcă fiul său, Constantin, ce întregește ansamblul mânăstiresc, dezvoltând fortificațiile mânăstirii, completând incinta principală cu un paraclis care va avea hramul „Sfântul Nicolae”, toate aceste lucrări inițiale ale mânăstirii fiind supravegheate de egumenul Anania.

În timpul domniei lui Constantin Mavrocordat, acest lăcaș monastic va îndeplini atât funcția de reședință în timpul războaielor turco-austriac dintre anii 1735 – 1739, cât și funcționarea unei școli și a unei tiparnițe în cadrul ei. După moartea domnitorului, în timpul războiului turco-rus (1770), fusese întocmită o schiță a Bucureștiului, prin care era consemnat și drumul spre Constantinopol, ce avea ca punct de plecare Mânăstirea Văcărești și care ajungea la Oltenița, existând poște intermediare la Tânganu și Negoiești.

Domnitorul Alexandru Ipsilanti atestă importanța acestei mânăstiri, prin desemnarea unui egumen ce coordona mânăstirile închinate și averile acestora. Unii istorici confirmă faptul că declinul Mânăstirii Văcărești s-a datorat în primul rând ocupațiilor militare, chiar dacă au existat și momente de prosperitate care permit dezvoltarea clădirilor din cadrul spațiului monastic.

Această mânăstire a suferit numeroase distrugeri: incendiul din 1784, cutremurul n 1802 în care se prăbușește turla de peste naosul bisericii, ce va fi reconstruită din lemn. Aici se țineau, de asemenea, alaiurile care veneau de la Constantinopol cu un nou domnitor în funcție.

În timpul revoluției din 1848, autoritățile militare rusești și turcești vor folosi spațiul mânăstirii Văcărești ca loc de detenție pentru liderii politici, aici fiind închise și câteva personalități ale vremii respective, și anume Nicolae Bălcescu, Eliade Rădulescu, frații Golescu, Brătienii, C.A.Rosetti, Ion Ghica, Gheorghe Magheru, Crisitian Tell, Popa Șapcă. De asemenea, în 1861, Nicolae Orășanu, Ion Valentineanu și Radu Ionescu au fost închiși la Mânăstirea Văcărești pentru delicte de presă.

„ Cu toate măsurile luate, dupa 1863, s-a dovedit că autoritățile statului erau practic nepregătite să protejeze marile valori culturale preluate din fostele mânăstiri, pierderile din patrimoniul național fiind greu de apreciat. „

Se consideră că în prima jumătate a secolului al XIX-lea în ansamblul mânăstirii viața monahală propsiu-zisă dispăruse, doarece călugării se ocupau de veniturile profitabile provenite de la moșii și întreprinderi (mori, hanuri, cârciumi) ce aparțineau mânăstirilor.

Alexandru Ioan Cuza a hotărât secularizarea mânăstirilor, începând cu Regulamentul Organic, apoi în programul revoluționarilor de la 1848, situația averilor mânăstirești fiind o parte reglementară mereu discutată, consecința principală fiind aceea de trecere în patrimoniul statului a unui sfert din teritoriul țării, împreună cu alte bunuri de valoare, care până atunci erau în stăpânirea mânăstirilor.

„Prin desființarea a numeroase mânăstiri, lăcașurile lor de cult, de regulă cele situate în localități, s-au transformat în biserici de parohie. Alte clădiri mânăstirești au fost folosite uneori pentru școli, azile de bătrâni sau sedii administrative, dar multe au fost părăsite și apoi demolate din rațiuni de sistematizare ale orașelor (mai ales în București). Fostele zidiri monahale, aflate în afara localităților sau de la marginea lor, au fost de multe ori utilizate ca închisori.”

Drama mânăstirii Văcărești continuă și în perioada fanariotă, când egumenii greci au supus-o unor permanente litigii de avere a acesteia, dar și pentru faptul că patrimoniul național din acea vreme nu era bine definit, astfel valoarea ei ca monument istoric și de arhitectură nu era bine recunoscută. Beciul casei domnești este folosit pe post de depozit pentru mari cantități de tutun ce aparțineau Regiei Statului, însă și construcțiile administrative și gospodărești au distrus statutul monumentului arhitectonic.

„ Poate este o ironie a sorții, dacă nu ar fi crudul adevăr că cei mai mulți dintre cei care au avut posibilitatea să cunoască direct acest monument în ultimul său secol de existență au fost gardienii și deținuții („monahii rușinii” cum îi denumește G.M: Cantacuzino printr-o irnoică metaforă) și nu cum ar fi fost firesc, marele public interesat, oamenii de cultură sau tinerii, care nu au avut niciodată acces liber în Mânăstirea Văcărești.

Ansamblul de aici nu putea fi cunoscut și studiat nemijlocit, fiind din păcate numai un subiect în manualele de istorie a artei sau arhitecturii. Mânăstirea Văcărești și atunci când exista era o frumoasă necunoscută, știută cel mult din povești. „

Personalități ce au cunoscut închisoarea Văcărești sunt G.M: Cantacuzino (1940), Liviu Rebreanu (1910) sau Tudor Arghezi și Ioan Slavici (1919).

După 1973, se încep lucrările de restaurare ale mânăstirii, arhitectul – șef fiind Liana Bilciurescu, ce încearcă să pună în valoare mânăstirea ca monument de arhitectură de o extraordinară importanță, care va fi cuprins în circuitul cultural național. Între 1973-1977 se demolează clădirile parazitare din incinta mânăstirii, iar cutremurul din 4 martie 1977 afectează ansamblul monastic.

Deși în anii 1981-1984, lăcașul sfânt este abandonat, pe 2 decembrie 1984, cu ocazia unei vizite de lucru, Nicolae Ceaușescu decide demolarea mânăstirii Văcărești, pentru a construi un nou „Palat de Justiție”. Nicolae Ceaușescu, împreună cu o suită de oameni de încredere, însă cu un suflet la fel de negru, în ce privește lumea ortodoxiei, printre care putem enumera pe primarul Capitalei din perioada comunistă, Gheorghe Pană, vicepreședinții Dumitru Necșoiu și Nicolae Iordach, directorul proiect București, Constantin Jugurica și arhitectul șef al orașului, Paul Focșa. Aceștia au considerat că este necesară prezența unui nou tribunal în zona Văcăreștilor, mânăstirea fiind de prisos poziționată acolo.

S-a declanșat o luptă de prisos pentru arhitecții și istoricii capitalei, pentru preoți dar și pentru credincioșii ce aveau să urmărească distrugerea unui monument arhitectonic, unui lăcaș sfânt cu o rezonanță deosebită în sufletele românilor. În acea zi de 2 decembrie, Gheorghe Leahu, avea să asiste la unul dintre cele mai tragice evenimente din viața sa.

Motivele ce justificau dărâmarea mânăstirii au fost realizate superficial de către inginerii de rezistență Badea Dragoș și Vasilache Vladimir din cadrul Institutului Proiect București, care în urma unei expertize tehnice, au ajuns la concluzia că această construcție nu prezintă rezistență la o acțiune de tip seismic, raportul neluând în considerare valoarea sa de monument istoric și arhitectural.

Dinu C. Giurescu, Răzvan Theodorescu, M. Pippidi, arhitecții Grigore Ionescu, Henriette Delavrancea – Gibory, Gheorghe Leahu, Aurelian Trișcu și alții au scris memorii și au intervenit în stoparea distrugerii monumentului. În Occident s-au demarat programe prin care se cerea ca patrimoniul arhitectural românesc să se păstreze. Astăzi, s-au recuperat doar câteva panouri de frescă de la Văcărești care se găsesc în diverse locuri și anume, Muzeul Municipiului București – Casa Melic, Muzeul Național de Artă al României sau Universitatea de Arte Plastice. Demolarea se încheie în decembrie 1986 – ianuarie 1987. Mânăstirea Văcărești nu avea cum să supraviețuiască în perioada ceaușistă din cauza faptului că Nicolae Ceaușescu ura acea zonă a Văcăreștilor pentru că ar fi fost închis acolo.

Construcția unui nou Palat de Justiție este abandonată, aceasta fiind doar un pretext pentru care s-a distrus Mânăstirea Văcărești, pretezt ce justifica fobia soților Ceaușescu pentru religie și biserică. De-a lungul timpului, interesul pentru reconstruirea ansamblului mânăstiresc de la Văcărești s-a stins treptat, în 2006 punându-se în aplicare proiectul de realizarea a unui nou Mall.

Se încheie tragedia celui mai important monument de arhitectură brâncovenească , doar în curtea Palatului Mogoșoaia mai existând câteva părticele ale acestuia (resturi de piatră sculptate cu măiestrie, foste capitelur, fragmente de coloane) și la Muzeul Național de Artă al României existând pietrărie și cincisprezece panori din fresca bisericii domnești.

„ Lunga cale a Văcăreștilor duce la splendida mânăstire care poartă acest nume de Văcărești (transformată în închisoare, pentru a o vizita e nevoie de permisiunea Comisiei Monumentelor Istorice sau a Ministerului de Justiție). Văcărești posedă un pridvor cu coloane frumoase, un fronton însemnat cu stema Principatelor, ușa fiind încadrată de ornamente florale; în pronaos frumoasele coloane canelate sunt de o impresionantă măreție; două dintre cele trei turnuri contemporane se înalță încă deasupra clădirii fundată de Nicolae Mavrocordat între 1719 și 1722 (lângă inscripția în românește, ca o pagină de cronică). Frescele bogate și deosebit de frumoase, au fost retușateș portretele domnești înfățișează pe Mavrocordați. În bisercă, la dreapta e splendidul mormânt al lui Nicolae Mavrocordat cu inscripția grecească elenizată (3 septembrie st.v.1730); două alte morminte în pridvor: al lui Radu Văcărescu (d.1775) și al lui Dimitrie Balaschi (d.1756). Frumoasa icoană a Sfinților Constantin și Elenaș o impresionantă imagine a tăierii capului Sfântului Ioan.

În mijlocul chiliilor din dreapta o scară dublă duce la capelă, a cărei inscripție grecească poartă denumirea data de 1736, ctitor fiind Constantin, fiul lui Nicolae Mavrocordatș frescele sunt deosebit de bune. De partea stângă, în închisoare se vede încântătorul balcon cu colonete al vechii reședințe a egumenilor. O bibliotecă, râvnită de Împărat, de Papa și de Regele Franței (i-au publicat catalogul), era instalată în chiliile din dreapta (fațada cu sculpturi săpate în podoaba de cărămizi). Aproape de ieșire, vasta bucătăriei cu turnul enorm datează din epoca însăși a construcției. „ (N. Iorga, Istoria Bucureștilor, Conducător istoric la bisericile din București și împrejurimile imediate)

Valorificarea turistică a Mânăstirii Văcărești nu a fost foarte bine realizată datorită funcțiilor sale multiple pe care le-a avut de-a lungul timpului, și anume aceea de închisoare, penitenciar, cadru spațial în care s-au filmat anumite scene pentru filme, și în timpul cărora au existat distrugeri asupra monumentului arhitectonic.

2.4.Studiu de caz: Mânăstirea Mihai – Vodă

A fost construită de către Mihai Viteazul. Legenda spune că Mihai, pe acea vreme doar aspirant la tron, este prins de Alexandru Vodă cel Rău și condamnat la moarte. În drumul spre Piața Sfântul Anton, se oprește să se roage la icoana Sfântului Nicolae de la Biserica Albă-Postăvari și face legamânt că dacă va rămâne viu, va construi o biserică pe dealul din apropiere, Dealul Spirii.

Mihai scapă de pedeapsa cu moartea la insistențele mulțimii adunate la locul execuției și, conform promisiunii, construiește apoi, între 1589 și 1591, ceea ce cunoaștem noi acum prin Mănăstirea Mihai Vodă. Podul peste râul Dâmbovița este construit tot în această perioadă, sub îndrumarea lui Mihai Viteazul.

Ulterior, biserica devine un important centru pentru comunitatea vremii, în împrejurimile sale locuind boieri, servitori sau meșteșugari.

Biserica era așezată in centrul unei incinte înconjurate cu ziduri, sub forma unei cetăți, dar mănăstirea a fost și un important sit arheologic, în centrul curții complexului găsindu-se un sit geto-dacic, vechi de peste 3000 de ani, compus dintr-o vatră, numeroase vase, dar și alte vestigii. În 1761, mănăstirea a ars, fiind reparată abia în anii 1827-1837.

În 1775, în apropierea mănăstirii, este construită noua Curte Domnească, denumită ulterior Curtea Arsă, datorită unui incendiu devastator, fapt care a permis mănăstirii să devină reședință domnească pentru unele figuri istorice ale României: Constantin Mavrocordat (1738), Alexandru Constantin Moruzzi (1793-1796), Alexandru Ipsilanti (1796-1797), Grigore al IV-lea Ghica (1822-1828).

În 1821, aici se adăpostește Tudor Vladimirescu împreună cu ostașii săi, deoarece era un loc înalt, greu de atacat prin surprindere. Nu este singurul care vede utilitatea locului, mai mulți domnitori, mai ales fanarioți, s-au adăpostit aici în timpul luptelor.

Între 1828-1829, în timpul războiului ruso-turc, casele domnești sunt transformate în spital, deservind armata rusă. În perioada următoare, clădirile mănăstirii funcționează ca și spital militar pentru oastea română.

Dupa 1848, Barbu Știrbei înființează aici o mică școală de chirurgie, iar din 1864 Arhivele Statului au fost mutate de la Mănăstirea Antim, într-o anexă demolată ulterior, în 1985, an în care s-a dorit demolarea întregului complex; s-a ajuns până la urmă la un compromis, reușindu-se translarea mănăstirii pe o distanță de 289 de metri, în pantă, în spatele unor blocuri.

Valoarea estetică deosebită a mănăstirii este dată de arhitectura exterioară, care “reprezintă chintesența formelor căutate în tot lungul ultimilor ani ai sec. al XVI-lea”.

Fațadele sunt împărțite de un brâu median în două registre, construite din fâșii alternative de cărămidă aparentă și zone tencuite. Zidurile sunt decorate cu o serie de arcade oarbe, raportate la fața zidului, încadrate de ciubuce rotunjite de cărămidă, asemănătoare cu cele de la Mănăstirea Dealu, dar mai însuflețite și mai atrăgătoare. Ramele ușilor și ale ferestrelor sunt realizate din piatră și sunt împodobite cu sculpturi de la începutul sec. al XVIII-lea, de către un egumen grec (1711).

Elemente de atracție ale mănăstirii sunt și părți din moaștele celor 23 de sfinți de aici, o icoană făcătoare de minuni și, mai ales, parte din Acoperământul Maicii Domnului.

3. Principalele așezăminte monahale în cadrul capitalei în prezent

3.1. Sectorul II

3.1.1. Mănăstirea Plumbuita – Studiu de caz

Pe malul râului Colentina ce traversează cartierul cu același nume, în partea de miazănoapte a Capitalei, se găsește așezată mânăstirea Plumbuita, numele său trăgându-se de la faptul că Matei Basarab a învelit așezământul cu plumb care ar fi fost turnat înapoi la turnarea ghiulelelor.

Biserica mănăstirii a fost începută de voievodul Țării Românești Petru cel Tânăr (1559-1568) și a fost terminată și înfrumusețată de voievodul Alexandru al III-lea (1568-1577), soția sa Ecaterina și fiul lor Mihnea Voievod (1577-1583; 1585-1591) a cărui domnie a fost întreruptă de Petru Cercel între 1583-1585. Portretele celor doi sun pictate în pronaos, iar urmașul lor, voievodul Radu Mihnea închină locașul mânăstirii Xiropotamun din Sfântul Munte, deschizând astfel lungul șir al egumenilor greci a căror conducere lipsită de interes va infuența dramatic destinele ctitoriei. Epoca de glorie a mânăstirii va fi cea din timpul domniei lui Matei Voievod care a câștigat bătălia decisivă pentru urcarea pe tronul Țării Românești. Acest anasamblu mănâstiresc va fi înzestrat cu moșii, sate, prăvălii, metocuri, diferite odoare, va fi întărit cu ziduri de apărare, cu deschizături pentru săgeată, cu turn clopotniță, cuhnie și trapeză, dar li cu subsoluri generoase, menite să adăpostească colecția de obiecte bisericești.

Biserica, construită din zid de cărămidă, este de plan triconic. Inițial a avut o turlă pe naos și două pe pronaos. În prezent are o turlă din zid deschisă pe naos, în formă decagonală, prevazută cu 10 ferestre înalte și înguste. Are două rânduri de cărămizi în relief în partea superioară a ei. Naosul se delimitează de pronaos prin două coloane masive, care susțin o arcadă a boiței, între coloane și ziduri sunt spații de trecere mai mici decât între cele două coloane. Tâmpla este din lemn având o pictură foarte frumoasă. Pridvorul susținut de mai multe coloane a fost închis cu geamuri, având câte o fereastră mare pe o parte și alta a ușii de intrare și câte două ferestre mari pe fiecare parte (dreapta-stânga). Are plafonul, peretele de deasupra ușii de intrare și peretele dinspre pronaos, pictați. Altarul este luminat de o fereastră îngustă pe peretele din răsărit, iar naosul și pronaosul de câte o fereastră pe fiecare parte a zidurilor (total patru ferestre). Toate ferestrele sunt simple, înguste, apărate de câte un pilon metalic la exterior. Pardoseala în pridvor și biserică este din dale de piatră frumos lustruite. Acoperișul este din tablă vopsită în verde închis, lasând impresia că este tablă de plumb. Streașina acoperișului este largă, apărând zidurile în partea superioară. Pereții exteriori sunt tencuiți în alb. Are deasupra soclului de jur-împrejur 3 brâie simple, iar la jumătatea zidurilor sunt iarăși 3 brâie simple, având între cele două intervale câte un rând de cărămidă în relief încrustată în zid pe muchie ca dintii unui ferastrau. Deasupra și dedesubtul acestor brâie care împarte fațada în două registre sunt rânduri de firide largi, cele de deasupra brâului terminându-se în arc, cele de sub brâu având terminație dreaptă.

Biserica a fost pictată în secolul XVI de zugravi anonimi. A fost restaurată până în decembrie 1989 de profesorul Ioan Toflan (azi decedat), ajutat de un colectiv al mănăstirii condus de starețul Simeon Tatu, care a practicat și pictura. Reținem în pridvor tabloul Sinodul icoanelor deasupra ușii la intrare, pe peretele dinspre pronaos în stânga ușii tabloul cu raiul, iar pe dreapta iadul. În pronaos, tabloul votiv are pe perete în dreapta ușii pe Elena Doamna și Matei Basarab, în stânga ușii pe Ecaterina Doamna și Alexandru al III-lea, iar pe peretele din nord pe împărații Sf. Constantin și Elena. Deasupra ușii sunt pictați Prea Fericitul Patriarh Teoctist și Patriarhul Justinian.

Clopotnița masivă este construită la 30 m în fața bisericii și, așa cum am arătat la început, încadrată pe dreapta și stânga de clădiri din cărămidă netencuită. Prin gangul clopotniței se intră în incintă. Gangul este pictat atât pe partea dreapta cât și pe partea stângă, cu mai mulți sfinți. Turnul clopotniței a fost construit între 1802-1806.

Mânăstirea a suferit anumite distrugeri în urma cutremurului din anul 1802, fiind restaurată de egumenul Dionisie din Ianina, cu ajutorul fondurilor așezământului. Revoluția de la 1848 reprezintă un alt moment critic în istoria acestui lăcaș sfânt, deoarece a fost transformat în închisoare politică pentru acea perioadă, fără acordul autorităților. După această perioadă – după secularizarea averilor mânăstirești- fiind controlată în cele mai mici detalii de către stat și apoi transformată în biserică de mir. La începutul secolului al XX-lea fosta mânăstire transformată în Parohia Plumbuita se află într-o situație mai dificilă decât era la finalul secolului al XIX-lea: ultimul petec de pământ pe care îl mai deținea lăcașul, adică vechea vatră a acestei ctitorii voievodale, este vândut de Ministerul de Domenii unei familii de evrei, care vor înființa aici o cărămidărie.

Începând cu anul 1943, aceasta funcționează ca mânăstire de monahii; tot aici se înființează și Institutul Mânăstiresc Sf. Fecioara Maria, pentru pregătirea surorilor de caritate. În anul 1951, din motive necunoscute, așezământul redevine mânăstire de monahi, iar în anul 1943 încep mari lucrări de restaurare, concomitent cu acestea făcându-se și lucrări de reamenajare a curții, acestea fiind realizate din cauza dorinței mareșalului Ion Antonescu de a transforma Plumbuita în Panteonul național al eroilor căzuți în războiul pentru întregirea neamului.

În prezent, ctitoria voievozilor basarabi are obște de monahi, ce numără opt viețuitori și este în curs de reamenajare, și este înființat de asemenea și Așezământul Bisericesc Medico-Farmaceutic Vasiliada, ce are rolul de a oferi medicamente și asistență sanitară locuitorilor din capitală lipsiți de posibilități materiale. Sfintele slujbe sunt completate de către slujitorii mânăstirii prin rostirea anumitor replici.

Testamentul lui Grigore Ghica, făcut în anul 1883, înștiințează că Biserica Domnească a fost ridicată în acel an al îngrijirii de cele veșnice, ca paraclis al Palatului Domnesc, pe temeliile unui lăcaș mai vechi. Dincolo de apa Colentinei se află palatul domnesc construit de Matei Basarab între anii 1646 și 1647, moment în care s-a refăcut și întreaga mânăstire Plumbuita. Încă din trecut circulau zvonuri din popor că între cele două reședințe domnești ar fi existat un tunel secret ce avea rolul de ascunzătoare, fie pentru domnitor, fie pentru călugări. Aceste zvonuri au stârnit imaginația ziaristului Ion Tic și Simion Săveanu, dar și a istoricului Popescu-Lumină, care au realizat niște interesante reportaje și articole axate pe tema existenței unor tuneluri, ascunzători și comori în inima acestor locuri.

Sub palatul lui Matei Basarab se păstrează „beciul istoric” din timpul anului revoluționar 1848 ca și loc de surghiun. „ Poarta boltită din lemn la parter s-a deschis și am coborât în adâncuri printr-un gârlici în mare pantă. Jos, aerul rece umed, impresionantele ziduri ce depășeau pe alocuri un metru grosime, bolțile cilindrice ce scriau pe plafon minunate deschideri în arc, lungimea hrubelor ne-a făcut să ne dăm seamacă trecem prin locuri învăluite de scurgerea multor veacuri. Eram în adâncul pământului, acolo unde au suferit mulți oameni, pășeam în inima legendarelor ascunzători… Și, când ni s-a spus că fostele guri de puțuri din afara mânăstirii ar fi aparținut rețelei subterane fiind răsuflătorile unui tunel ce se continua undeva, departe, fiecare dintre noi a pus acest amănunt în legătură cu condițiile localnicilor.”

Palatul Tei, frumoasa clădire ridicată în urmă cu 175 de ani în urmă de Grigore Ghica păstrează și ea o serie de tainițe. În primul rând, simplul fapt că această clădire a devenit adăpost eteriștior, ne îndeamnă să credem că acest loc a dispus de ascunzători și locuri de refugiu în vremuri de cumpănă. Cercetătorul istoric Popescu-Lumină vizitase în detaliu Palatul Tei, formându-și convingerea că din sala de vânătoare, ce servea și ca sală a tronului, exista o intrare în tunel, pe unde domnitorul ar fi făcut trecerea în siguranță până dincolo “în ascunzișurile Plumbuitei”.

Aceste teorii sunt întărite de faptul că în anul 1960, arhitectul Justinian Vlădescu descoperise peste o deschidere aflată în beciurile palatului și care servea de drept cale de acces în caz de mare nevoie. Printre altele, arhitectul aflase și de existența unei intrări în subteran, însă a propus să fie acoperită cu moloz, pentru a nu mai avea loc accidente.

3.1.2. Mânăstirea Mărcuța

Biserica Mărcuța s-a păstrat pâna astăzi într-o formă apropiată de cea inițială, datând din anii 1586-1587. Ea poartă hramul “ Sfinții Arhangheli Mihail si Gavriil “ și a fost construită de marele logofăt Dan, în timpul Domnului Mihnea al II-lea Turcitul, lângă un izvor tămăduitor, aflat pe malul Colentinei, în afara zidurilor actualei mănăstiri, renovată mai târziu de către Visana, fiica armașului Marcu ( de unde și denumirea de Mărcuța ), ea fiind strănepoata logofătului Dan. Mărcuța o închină Mitropoliei la data de 15 decembrie1679 și obține ajutor inclusiv pentru construirea de chilii în prima incintă, din jurul bisericii.

Valoarea lăcașului de cult este sporită de faptul că se păstrează în cadrul unui ansamblu în mare parte unitar: incinta cu turnul clopotniță și porțile de intrare, în forma pe care au căpătat-o în ultimul sfert al veacului al VIII-lea. În interiorul lăcașului de cult sunt păstrate picturi din secolul XVI și tablouri ce îl reprezintă pe armașul Marcu. De-a lungul timpului Biserica Mărcuța este restaurată de mai multe ori, renovată între anii 1632-1654, 1678-1688 și 1966-1967. Cu un perfect amplasament strategic, într-o zonă mlăștinoasă lângă Lacul Fundeni, Mănăstirea Mărcuța, cu trei rânduri de porți, cu fortificații care, după renovările din 1632-1654 permiteau și utilizarea armelor de foc, reprezenta un loc perfect pentru mai marii vremii în a se putea retrage la adăpost in cazul unei năvăliri dușmane. Ea, impreună cu Mănăstirea Văcărești si Mănăstirea Plumbuita, forma un lanț strategic de locuri fortificate ale Capitalei, folositor pentru retragerea familiilor bogate în cazul unor năvăliri sau răzmerițe. Un vast ansamblu de tuneluri ajuta celor asediați să se refugieze către zonele ferite si de acolo către moșii, pentru a se pune la adăpost.

În timpul ocupației austriece (1789-1791) se înființează spitale în Mănăstirea Pantelimon ca și în Mănăstirea Mărcuța, unde s-au folosit clădirile anexă și chiliile pentru adăpostirea bolnavilor din timpul „ ciumei lui Caragea”, din 1813. La Mărcuța a lucrat primul medic al orașului București, Dimitrie Caracaș, care a organizat serviciul sanitar al țării. În perioada 1829-1924, aici a fost sediul unui spital pentru bolnavii alienați mental. În interiorul complexului mănăstiresc a fost internat Mihai Eminescu, fiindu-i administrat un tratament pe bază de mercur; de aici, poetul este mutat la „Institutul Caritatea”.

Biserica reprezintă unul din cele mai valoroase monumente păstrate din sec. al XVI –lea, cu o decorație exterioară deosebită, făcând parte din lăcașurile inspirate de planul bisericii Mănăstirii Cozia, de tip sârbesc, triconc (21,60 și 6,50 pe 11,50 metri), cu o turlă pe naos, cu pereți groși de circa 80 centimetri, având pridvor cu arcade, pronaos, naos cu turlă Pantocrator și altar.

3.1.3. Schitul Dărvari

Schitul Dărvari se află în centrul Bucureștiului, în apropiere de Grădina Icoanei , oferind o imagine inedită și deținând posibilități de cazare pentru pelerini, dispunând de aproximativ 4 locuri. Acest schit este ca și o oază de liniște și spiritualitate, este sălașul în care se țin rugăciunile câtorva monahi, un loc prin care, părintele Nicolae Steinhardt spunea că „nu poate să nu atragă prin grația, micimea și liniștea lui tupilată.”

Viața acestei mânăstiri începe acum aproape două secole, în anul 1834, căminarul Mihail Darvari, înpreună cu soția sa, Elena, cumpără o bucată de pământ în spatele bisericii Icoanei, cu gând să ridice un mic paraclis ce avea să îndeplinească nevoile duhovnicești ale familiei și apropiaților săi.

Primul locaș era o mică biserică, fără turle, cu o curte înconjurată de ziduri înalte și groase, iar în partea nordică și de apus a curții s-au ridicat chilii pentru preoții ce aveau să se adăpostească aici. Schitul a primit numele de Schitul Icoana, având hramurile a 3 sfinți:Sfinții Împărați Constantin și Elena, Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril și Învierea Dreptului Lazăr.

Prima obște monahală s-a înfiripat în anul 1835, când 12 călugărițe au fost aduse la schit pentru a săvârși slujbele mânăstirești, prima maică ce a slujit aici fiind Maica Sofia. În anul 1864, după reforma oficiată de Al.Ioan-Cuza numită Legea Secularizării Averilor Mânăstirești, prin intermediul cărora unele lăcașuri sfinte românești au fost desființate și închise, drept urmare, călugărițele de la Dărvari au fost trimise înapoi la mânăstirile Pasărea și Ciorogârla din apropierea Bucureștilor.

Schitul Dărvari a îndeplinit și o altă funcție pe lângă aceea de lăcaș sfânt în care se săvârșesc slujbele bisericești, și anume, aceea de a fi organizată aici o editură misionară și o făbricuță de lumânări pentru nevoile proprii, odată cu adăpostirea călugărilor atoniși români din cadrul Schitului Prodromul din Muntele Athos. Acest schit a fost adeseori văzut a fi vizitat de niște mari personalități românești, și anume, Tudor Arghezi, sculptorul Gheorghe Anghel și mulți alții.

Ca și celelalte lăcașe sfinte ale Capitalei, schitul este atins de anumite distrugeri de-a lungul timpului, astfel în anul 1894, acesta are parte de reparații, dar și de îmbunătățirea imaginii prin adăugarea unei turle și a unui pridvor de către epitropul schitului, Nicolae Dărvari. O altă reparație generală a bisericii este realizată între anii 1933-1934 de către Mihail Dărvari, nepotul ctitorului, care înlocuiește vechea formă a lăcașului cu una nouă, îmbinând stilul oltenesc cu cel muntenesc bisericesc și înnoiește chiliile de lângă biserică. În perioada regimului comunist, schitul este închis, iar cei 13 viețuitori călugări sunt trimiși cu forța la Mânăstirea Cernica, iar lăcașul devine biserică de mir a Bisericii Icoanei.

După 1989, se încep lucrări de restaurare a picturii deteriorate, însărcinat cu supraveghereaacestora fiind părintele Sofian Boghiu, starețul mânăstirii Antim. Prezența acestuia a adăugat un spor de pace și duhovnicie. La 13 martie, 1996, Schitul Dărvari redevine așezământ monahal, iar viața la schit reintră pe făgașul ei firesc, datorită purtării de grijă a Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist. Părintele Ambrozie Meleaca este chemat de la Mânăstirea Crasna, din Prahova și devine primul stareț după 1989, organizând din nou aici viața monahală. Acesta reușește să repare chiliile deteriorate, prin păstrarea cu grijă a arhitecturii inițiale.

Curtea este mica, are alei si trotuare pavate, iar in partea de sud (la strada) este imprejmuita cu zid inalt de caramida varuit in alb. La sud de pronaos, in marginea aleii ce vine de la strada, este un tei secular, iar in dreapta lui o fantana pentru irigat parcul si potolirea setei credinciosilor pSurse timpul caldurilor de vara.Mormantul ctitorului se afla in pronaos, pe partea dreapta, acoperit cu o lespede de marmura. Ca obiecte de valoare ale bisericii sunt icoanele de la tampla care au o vechime de peste 250 ani, aduse aici de la biserica comunei Strejesti – Olt, ctitorie a familiei Buzestilor.

Deși mult mai modest în aparență decât alte vetre de spiritualitate ortodoxă bucureștene, Schitul Dărvari este o perlă arhitecturală și o oază de liniște , cu o identitate inconfundabilă, în care cei câțiva viețuitori de aici deschid nu numai poarta schitului, ci și a sufletului. Arhitectura simplă, în elegantul și delicatul stil brâncovenesc – oltenesc, fac exteriorul sfântului lăcaș unic. De la intrare, pe partea stângă a curții există Paraclisul, cu pictură de Ioan și Daniela Moldoveanu și o catapeteasmă sculptată miniatural. În fața bisericii există chiliile noi ascunse printre coroanele copacilor.

3.1.4. Mânăstirea Christiana

Construită la capătul unui drum interior de circa 500 m, ascunsă în spatele vegetației crescute la întâmplare și a unei stații de betoane ce a folosit cândva la ridicarea cartierului de louințe Aviației, Mânăstirea Christiana se înalță măreț la marginea capitalei, în șoseaua Pipera nr. 49. Doctorul Pavel Chirilă a luat inițiativa construirii acestui lăcaș sfânt prin susținerea unui grup de preoți și medici din București, alături de ridicarea unui Complex medico-eclesiastic, ce cuprindea o policlinică și patru clinici de specialitate.

Pentru buna funcționare a mânăstirii au fost aduse aici din toată țara monahii și surori cu vocație socio-medicală, iar la data de 27 noiembrie 1992, în prezența fericitului întru pomenire Patriarh Teoctist are loc inaugurarea noii mânăstiri, monahiile urmând să locuiască provizoriu în Căminul de mefamiliști al Postăvăriei Române de lângă Piața Obor până în anul 2000, când s-au mutat în chiliile așezământului. În anul 1992 s-a început construcția policlinicii, ce avea să fie abandonată mai târziu și transformată în sediul Poliției Rutiere București, iar în anul următor la cererea PS Teofan Sinaitul s-a sfințit locul unde se va construi noua mânăstire.

Între anii 2001-2005 acest lăcaș sfânt a fost ridicat, înzestrat cu mobilier sculptat în lemn de stejar și pictată biserica așezământului, arhitect fiind Gabriela Iamandi. Pictura în tehnica fresco a fost executată de Mircea Petrișor din București, iar tot în această perioadă s-a amenajat într-o fostă hală de producție construită să deservească întreg complexul, căminul de bătrâne al mânăstirii. În data de 1 iunie 2002, Părintele Patriarh Teoctist a dăruit comunității monahale de la Christiana icoana și o părticică din moaștele Sf. Cuvios Antipa de la Calapodești, ce a devenit apoi ocrtitorul acestei sfinte mânăstiri. În anul 2005 s-a târnosit biserica închinată Pogorârii Duhului Sfânt și Sfinților Apostoli Petru și Pavel și a inaugurat căminul de bătrâne.

Biserica are un plan treflat, structura fiind din stâlpi de beton și zidărie de cărămidă, naosul acoperit cu o boltă semisferică sprijinită pe pandantivi și arce. Deasupra intrării în biserică se află și un mic cafas, accesul făcându-se și printr-o scară de lemn, pridvorul deschis fiind sprijinit pe două perechi de coloane, iar pe fronton se află icoana hramului principal al bisericii, Pogorârea Sfântului Duh. În anul 2007 a început construcția noii mânăstiri aceasta făcând față greu fluxului de credincioși ce poposesc aici în fiecare duminică și sărbătoare. În primăvara anului 2008, cu sprijinul Primăriei Sectorului II, s-au reluat lucrările și la al doilea corp de chilii, în przent numărul de viețuitoare din mânăstire ajungând la 16 monahii și surori, dintre care două sunt medici și 11 asistente medicale, unele lucrând și în diferite spitale sau centre de binefacere din București.

3.2. Sectorul III

3.2.1. Mânăstirea Stavropoleos

Mănăstirea Stavropoleos a fost redeschisă la 1 aprilie 2008, cu înalta binecuvântare a Preafericitului PărintePatriarh Daniel și a primit ca și ocrotitor pe Sfântul Iustin Martirul, ale cărui moaște sunt venerate în biserică, închinată de la bun început Sfinților Arhangheli și Sfântului Atanasie cel Mare. Ioanichie Arhimandritul a zidit mai întâi un han pentru călători și negustori, iar în anul 1724, Biserica Stavropoleos și lângă ea stăreția și chilii pentru monahi. Lucrările acestui lăcaș sfânt s-au încheiat la 30 octombrie 1724, după cum arată pisania în limba greacă și română, așezată deasupra intrării, „ în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat și sub păstorirea mitropolitului Daniil, cu toată cheltuiala arhimandritului Ioanichie din Ostanița.” Între anii 1730-1731 bisericii i s-au adăugat absidele laterale, i se mărește altarul și pe latura de vest se ridică un pridvor de coloane. Pictura și decorația se păstrează până astăzi în mare parte.

Prin Legea secularizării averilor mânăstirești viața monahală încetează și sfântul lăcaș va fi preluat de Comisiunea Monumentelor Istorice, care va înființa aici un atelier de restaurare a obiectelor bisericești. La începutul secolului al XX-lea, în locul vechilor clădiri în incintă se ridică clopotnița și clădirile care adăpostesc stăreția, cancelaria, chiliile, colecția, biblioteca și trapeza. Nici această biserică nu a fost scutită de un trecut care și-a pus amprenta asupra acesteia, deoarece între anii 1890 și 1940 biserica a fost închisă, însă a fost resfințită în anul 1940, la praznicul Sfântului Nicolae.

De la 1 noiembrie 1991, după mai bine de un secol slujește din nou un ieromonah, părintele Iustin Marchiș, care a început lucrările de restaurare, după ce acest proiect de refacere a lăcașului sfânt a fost premiat la Bruxelles de Comisia Europeană de Cultură. Pictura bisericească a fost restaurată, printre care și iconostasul și mobilierul postbrâncovenești, în același timp fiind reînviată viața liturgică și comunitară. Biserica Stavropoleos este un important monument arhitectonic și istoric, și de asemenea, un lăcaș în care se slujește după rânduială cântarea la strană după tradiția veche bizantină.

În naosul bisericii, lângă proscinitar, într-o răcliță, se află părticele din moaștele unor sfinți cinstiți în Biserica Răsăriteană: Sfinții Apostoli Andrei și Petru, Sfântul Ignatie Teoforul, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie. În cadrul acestui ansamblu monastic, se pot vizita colecțiile de obiecte vechi bisericești și , de asemenea, se pot studia în bibliotecă lucrări de teologie, istorie și artă.

Ca și monument cu valoare turistică însemnată, biserica dovedește a avea calitățile unei extraordinare monuentalități, fiind un spațiu arhitectural tradiției bizantine. Ansamblul Stavropoleos aparține din punct de vedere stilistic epocii postbrâncovenești, fiind expresia unitară a acestei perioade din istoria artei românești, datorită decorației de piatră, mobilierului, a picturii interioare și exterioare. Prin intermediul decorațiilor pictate și prin motivele ornamentale folositeexprimă deopotrivă o sensibilitate barocă și un gust oriental. Pe lângă numărul mare de icoane pictate pe pereții interiori ai bisericii, printre care se numără și cele ale sfinților militari, se pot admira și portretele ctitoricești ale lui Constantin Mavrocordat cu familia sa și cel al Mitropolitului Daniil al Ungrovalahiei, Sinoadele ecumenice zugrăvite, în cadrul scupturii pridvorului se remarcă balustrada, o extraordinară realizare a artei medievale românești. Sculptura exterioară a pridvorului reunește un bogat repertoriu: coloane în torsadă, capiteluri compozite și parapeturi cu vrejuri ce înconjoară scena centrală, Samson și Leul. Împletitura de vrejuri care înconjoară medalioanele cu sfinți a fost realizată la începutul secolului al XX-lea și această decorație se continuă și pe arcadele porticului.

3.3. Sectorul IV

3.3.1. Catedrala Patriarhală

Ocupând inima Bucureștilor și impunându-se printr-o colină dominantă, Catedrala Patriarhală reprezintă unul dintre cele mai însemnate monumente ce pun în vedere trecutul istoric al poprului nostru.

Prezență de înaltă expresivitate și de unică semnificație, acest așezământ monahal de o grandoare semnificativă și-a aflat începuturile de pe la mijlocul secolului al XVII-lea când pe tronul Țării Românești s-a aflat pentru un timp cuprins între anii 1654 – 1658, Constantin Șerban Basarab Voievod, fiul lui Radu – Vodă Șerban (1602 – 1611).

În primul rând, așezarea geografică este una reprezentativă deoarece se presupune a avea un rol important de strategie, aici, pe Dealul Viilor sau Dealul Podgorenilor, existând un mic schit de lemn care să fie transformat într-o catedrală de mărimi impresionante. Identitatea celor care au pus planurile mânăstirii în aplicare nu este cunoscută nici până în prezent și nici constructorii ce au înalțat-o, însă sunt cunsocuți doi ispravnici care au supravegheat lucrările începute în anul 1856, și anume, Radu Logofăt Didescu și Gheorghe Șufariu din Târgoviște.

După cum se observă, Constantin – Vodă a ales ca model pentru acest sfânt lăcaș modelul Mânăstirii Curtea de Argeș, înălțată de Neagoe Basarab cu aproximativ un secol și jumătate înainte. Însă ctitoriei bucureștene i s-au oferit proporții mai ample decât cele ale monumentului argeșean, alegându-i-se totodată și hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena, alegere justificată prin numele pe care îl purta domnitorul țării și, în același timp, ctitorul mânăstirii.

„ Apoi am mers la o margine a orașului, pe un deal înalt care îmbrățișează cu privirea orașul dimprejur, unde domnul de acum s-a sârguit să clădească o biserică măreață și prea strălucită, semănând pe dinăuntru cu biserica de la Argeș. Dar aceasta este de cărămidă și în tindă are doisprezece stîlpi, fiecare dintr-o singură bucată rotundă de piatră, ca să împlinească numărul celor 12 Apostoli. Deasupra ei se înalță patru turle mari și un pridvor larg. Acoperișul este învelit cu plumb, a cărui greutate se ridică la 40.000 de ocale. Apoi am făcut în ea o slujbă de sfințire a apei și Prea Sfinția Sa a stropit-o potrivit pravilei, căci până acum nu fusese încă terminată și prin urmare nu era târnosită. Este închinată Sfântului Constantin, care este și numele ctitorului și (Sfintei) Elena.”

În timpul construcțiilor mânăstirii, domnitorul Constantin Șerban a luat alte măsuri pentru cuvenita rânduială și buna gospodărire a ctitoriei sale, și anume a înzestrat cuviosul lăcaș sfânt cu diverse și numeroase bunuri și proprietăți funciare. Însă, ctitorul nu apucat să asiste la încheierea construcției ctitoriei sale, deoarece a fost obligat de Poartă să părăsească țara, trecând în Transilvania.

Ba, mai mult, mânăstirea ce a rămas neîngrijită, după plcarea ctitorului ei, a fost, pe deasupra, prădată de turcii și tătarii ce sosisera în București cu noul domn Mihail Radu care, la îndemnul său, s-a pus în aplicare planul de reconstruire și reparare a bisericii. Lăcașul a rămas, însă, nezugrăvit, iar construcțiile ansamblului monastic, neterminate, egumenul Nechifor ocupându-se de celelalte lucrări de îmbunătățire ale ansamblului monastic. Acesta a reușit să intre în legătură chiar cu ctitorul lăcașului, ce era încă aflat în surghiun, pentru a obține dreptul de proprietate asupra noii chinovii mânăstirești.

Până în anul 1665, incinta mânăstirii capătă o pictură murală desăvârșită, astăzi fiind păstrată doar icoana de hram din firida de pe peretele estic al pridvorului, situată deasupra ușii de la intrare în biserică. Se spune că pentru reprezentările Sfinților Constantin și Elena s-au folosit ca și modele pentru schițarea portretelor chiar ctitorii mânăstirii, Radu Vodă Leon și Doamna Luchia.

Începând din data de 8 iunie 1668, ctitoria lui Constantin Șerban Voievod a fost declarată oficial „maica tuturor bisericilor Valahiei”. Calitatea de Catedrală Mitropolitană și-a păstrat-o de atunci până în anul 1925, când, Biserica Ortodoxă Română fiind avansată ca și Patriarhie, vechea mitropolie a devenit astfel „ Catedrală Patriarhală”. În ceea ce privește incinta mânăstirii, aceasta avea aspect de cetate fortificată, având curți duble, ziduri înalte prevăzute cu contraforturi și dispunând, de asemenea, de două turnuri – clopotniță succesive. Reședința Mitropolitană și apoi, Patriarhală a fost considerată încă de la început „unul dintre cee mai active focare religioase, cultural și poitice ale Țării Românești”.

Acest ansamblu monastic a îndeplinit din cele mai vechi timpuri roluri importante în istoria țării noastre, fiind martoră a numeroase solemnități de „ungere” a domnitorilor Țării Românești, a înscăunărilor vlădicilor și patriarhilor români și a săvârșirii a numeroase hirotonii de arhierei. De asemenea, pe dealul unde a fost și este construită catedrala, au avut loc numeroase evenimente istorice de o valoare însemnată pentru neamul românesc, cum ar fi consfințirea Unirii Principatelor la 24 ianuarie 1859 prin alegerea domnitorului Al. Ioan Cuza și proclamarea Independenței de Stat a României la 9 mai 1877. De asemenea, a avut și rol cultural, în incinta sa existând și o tipografie ortodoxă, ce pune în vigoare cărți de seamă ale teologiei și culturii românești, printre care și monumentala „Biblie”, apărută integral în limba română în anul 1688. Tot aici au fost tipărite și lucrări destinate creștinătății orientale. Turnul cu clopotniță, care dăinuie și astăzi, a fost ridicat în scopul de a facilita accesul către centrul orașului.

Catedrala a rămas în picioare deși a fost afectată atât de un cutremur, cât și de un incendiu, prin perioada secolului XVII, fiind restaurată de câteva ori și aducându-i se îmbunătățiri considerabile în ceea ce privește aspectul exterior. Un aspect major în viața Mitropoliei din București îl constituie aducerea și adăpostirea moaștelor Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, primite în dar de la un foarte bun creștin, Hagi Dimitrie, care le obținuse de la un general rus, Petru Saltîcov. Ziua de prăznuire a acestui sfânt a fost statornicită la 27 octombrie, dată care a devenit de atunci prilejul anual al unei impresionante procesiuni religioase pe Dealul Patriarhiei.

Clopotnița Patriarhiei – la momentul zidirii clopotniței,complexul mănăstiresc era înconjurat de ziduri, construcțiile mănăstirești fiind amplasate în interiorul curții delimitate de aceste ziduri. În anul 1698,Constantin Brâncoveanu dispune construirea unei porți de intrare în interiorul mănăstirii conform tradiției, adică sub forma unei clopotnițe.Clopotnița a fost restaurată între anii 1956-1958.

Paraclisul bisericii este piesa arhitectonică cea mai valoroasă din tot ansamblul mănăstiresc de pe Dealul Mitropoliei. Clădit în secolul al XVII-lea împreună cu palatul, paraclisul este refăcut în 1723. Racla de argint a Sf.Dimitrie Basarabov, în care odihnesc moaștele acestuia, este bunul cel mai de preț al Mitropoliei.

Clădirea care astăzi reprezintă Palatul Patriarhal a fost construită pe timpul lui Constantin Șerban Cârnul cu scopul de a fi locuință pentru starețul mănăstirii. După 1668, când Radu Leon numește mănăstirea ca noul sediu al mitropoliei țării, vechiul palat este refăcut și i se aduc diverse adăugiri;de-a lungul timpului, palatului îi sunt construite corpuri noi. Între 1932-1935 arhitectul Gheorghe Simotta adaugă un corp palatului, astăzi corpul principal al palatului, format din sala mare a Tronului, cancelariile Patriarhiei, apartamentul Patriarhului și alte câteva încăperi.

Pereții palatului prezintă o serie de picturi în care sunt reprezentate câteva momente ale istoriei mănăstirii, dar și episoade din istoria României. Camerele sunt înfrumusețate cu tablouri și sculpturi înfățișindu-i pe câțiva din capii Patriarhiei Române. În interiorul palatului sunt expuse în vitrine veșminte scumpe și obiecte bisericești folosite în efectuarea servciului religios.

Pe lângă aceste roluri pe care le-a îndeplinit mânăstirea de-a lungul timpului, trebuie amintit și acela de necropolă, deoarece aici și-au găsit locul de veci mitropoliți și domnitori ai Țării Românești și o seamă de binefăcători ai acestui Așezământ, printre care mitopolitul Teodosie, Mitrofan, Daniil, Ștefan al II-lea, dar și ctitorul Radu Leon, împreună cu soția sa, Doamna Luchia. Dintre monumentele funerare de odinioară, există cel care amintește de decesul mitropoliților Teodosie și Ștefan al II-lea.

Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist și Patriarhul Iustin Moisescu în anii 1970-1980 s-au ocupat de restaurarea și îngrijirea picturii murale a Catedralei, consolidarea și refacerea exterioarelor, completarea cu noi încăperi a Reședinței Patriarhale și de păstrarea aceseti inestimabile zestre a trecutului nostru.

Din punct de vedere turistic, Catedrala Patriarhală are o mare rezonanță în cadrul Capitalei, fiind conseiderată unul dintre cele mai valoroase și mai caracteristice monumente istorice și de artă religioasă muntenești în secolul al XVII-lea pentru că a fost concepută în una dintre perioadele de înflorire stilistică și arhitecturală românești, și anume perioada arhitecturii brâncovenești. Proporțiile și echilibrul deosebit al formelor construcției ansamblului mânăstiresc amintesc de unele dintre calitățile celei mai importante ale ctitoriei lui Neagoe Vodă Basarab de la Curtea de Argeș. Monumentul arhitectonic se impune printr-o eleganță somptuoasă prin intermediul lărgirii pridvorului deschis, boltit prin trei calote semisferice și prevăzut cu arcade semicirculare, restituirea acestui pridvor constituind unul dintre principalele obiective ale ultimei restaurări ale Catedralei. Fiecare în parte și toate împreună, superioare expresii ale gândirii și simțirii înaintașilor truditori ai devenirii și împlinirii acestui monument, evocă trecutul de peste trei ori secular al unei falnice ctitorii bucureștene. Fiind înălțată de la vlădiceasca demintate de „maică a tuturor bisericilor Valahiei”, a trecut în cele din urmă la suprema treaptă de Catedrală Patrairhală a unei țări legitim întregite.

De asemenea, un rol turistic foarte important pe care îl joacă lăcașul sfânt din inima Capitalei este acela de loc de pelerinaj în datele de 26 și 27 octombrie pentru ca și creștinii – ortodocși să sărute moaștele Sfântului Dumitru cel Nou, în Piața Unirii organizându-se, de asemenea, anumite târguri care atrag foarte mulți turiști, atât cei din plan național, cât și cei de pe plan mondial. Acest pelerinaj, care are un rol spiritual deosebit pentru București, este considerat a fi cel mai important pelerinaj din estul continentului european, numărul de turiști care practică acest tip de turism în cadrul Capitalei, numit turismul religios fiind destul de mare.

Moaștele Sfântului Dumitru cel Nou, așezate într-o frumoasă raclă de argint, au fost aduse din Catedrală din satul Basarabi, de pe malul drept al Dunării, la 13 iulie 1774, de către mitropolitul Grigorie II (1760-1787). Sfântul Dimitrie cel Nou este patronul spiritual al orașului București, iar ziua sa de prăznuire – 27 octombrie – este, în fiecare an, prilej de pelerinaj al tuturor credincioșilor din întreaga țară. În dreapta pronaosului se află mormintele patriarhilor Bisericii Ortodoxe Române: Miron Cristea, Nicodim Munteanu, Justin Moisescu și Teoctist Arăpașu. Menționam ca racla cu moaștele Cuviosului Dimitrie a fost scoasă în procesiune pe străzile Bucureștiului de mai multe ori. Astfel, in 1815, din porunca domnitorului Caragea, pentru a se pune capăt epidemiei de ciumă, in 1831, la cererea generalului Paul Kiseleff, in speranța opririi epidemiei de holeră și în 1827, în timpul lui Grigore Ghica, pentru ploaie. Generalizarea cultului Cuviosului Dimitrie a fost hotărâtă în ședințele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, dintre anii 1950-1955.

Parintele Iustin Bulimar, slujitor la Catedrala patriarhala din anul 1989, spune ca: "In 1989, in urma slujbei Sfantului Maslu, un credincios pe care eu l-am vazut de mai multe ori participand la aceasta Sfanta Taina si la celelalte slujbe ale Bisericii ramanea intotdeauna ultimul de se inchina. Si, intr-una din zile, la fel procedand, a urcat la racla sfintelor moaste (dar de ce ramanea ultimul sa se inchine? – pentru ca umbla cu carje), si-a asezat carjele, ca de obicei, ca sa si le poata lua dupa rugaciune, dupa ingenuncherea pe care o putea face el acolo in felul lui, si minunea s-a intamplat: s-a ridicat, s-a inchinat, a coborat treptele, n-a realizat pe moment ca el de fapt isi uitase carjele si de-abia dupa ce a coborat Dealul Patriarhiei si-a dat seama de miracolul, de minunea intamplata. S-a intors inapoi plangand si multumind cu lacrimi in ochi, lui Dumnezeu si Sfantului Dimitrie, povestindu-i preotului de pe vremea aceea – era un arhimandrit deosebit, un preot evlavios, iubit de credinciosi, parintele Grichentie, care s-a retras dupa Revolutie, la pensie, la Manastirea Secu – si dansul a ramas foarte impresionat, desi mai vazuse si alte minuni petrecute la racla Cuviosului Dimitrie cel Nou." Parintele Dimitrie Irimia povesteste: "Un caz care m-a impresionat a fost acela al unei doamne ce avea in jur de 40 de ani care, efectiv, a fost revoltata asupra celor din familia ei pentru ca veneau si stateau la Sfantul Dimitrie foarte multe ore in sir, in ploaie, in frig. De aceea, a venit cu gand vrajmas la racla Cuviosului Dimitrie. Ea nu concepea, nu putea intelege, si a venit cu acest gand de razbunare impotriva Sfantului si cu o mana a zgariat cu unghiile moastele Sfantului Dimitrie in locul unde ele sunt descoperite spre a fi sarutate de credinciosi. Cand a venit la mine, mi-a spus, ascunzand fapta sa: "Parinte, am fost la toti doctorii; am o boala foarte rara – imi curge sange din buricele degetelorť. I-am facut dezlegari, apoi s-a mai linistit; era foarte agitata. I-am explicat ca trebuie sa se spovedeasca, sa tina post, si atunci mi-a spus: "Eu numai cu o mana am zgariat acolo, dar imi curge sange din amandoua mainile. Apoi, a venit cineva din familie si mi-a spus ca s-a vindecat. De atunci nu am mai vazut-o, dar acest caz a fost unul deosebit din cate am vazut si auzit."

3.3.2. Mânăstirea Radu – Vodă

Această frumoasă mânăstire de pe cheiul Dâmboviței își cunoaște începuturile din veacul al XVI-lea, legându-se de numele domnitorului Alexandru Mircea al II-lea și fiind descrisă de către Ierodiaconul Paul de Alep ca și „o zidire frumoasă, cu aspect prea plăcut.” Mai întâi s-a hotărât ca această construcție să fie mitropolia Capitalei, afirmație susținută în documentele din secolele XVI și XVII, fiind numită într-un document „Marea Lavră”. Anul în care a fost înălțată mânăstirea se crede a fi 1568, an confirmat într-una dintre pisaniile pierdute din cadrul mânăstirii. Se spune ca s-ar fi cheltuit mult pentru ctitoria și ridicarea acestui lăcaș monastic, în vremea lui Mihai Viteazul, mânăstirea a avut de suferit din cauza invaziei otomane, unde în locul Sfintei Troițe, pe locul actualei mânăstiri, așezarea sa geografică fiind descrisă de Radu Vodă Mihnea “ pe drumul Văcăreștilor până la hotarul grecilor și din drumul Văcăreștilor în jos până la Dâmbovița și de la palangă în jos iar la Dâmbovița.”

După ce Mihai a eliberat orașul, turcii au distrus fortăreața de la Radu Vodă, această catastrofă a cuprins multe lăcașuri importante din București (Mânăstirea Stelea Spătarul, Mânăstirea Plumbuita, Biserica Doamnei Stana sau a Doamnei Maria din apropierea Curții Domnești), acest lucru ducând la stabilirea reședinței domnești în Târgoviște.

Deși nici această mânăstire nu a fost lipsită de necazuri ca celelalte lăcașuri sfinte din Capitală, deoarece în timpul dominației otomane care se instalase aspura orașului și a transformat-o în moschee, domnitorul Radu Mihnea a refăcut mânăstirea, construind , în afară de chili pentru monahi, și case domnești pe care le-a folosit uneori drept reședință care funcționau ca și loc de cazare pentru solii de seamă. Printre oamenii de seamă ce au folosit casele domnești ca și structură de cazare au fost Chiril Lukaris și Patriarhul Gherasim al Alexandriei.

“ Iar când am dat și am închinat domniia mea sfântă și dumnezeiasca mânăstire sfânta Troiță, am socotit domniia mea și am tocmit cum să se știe pre cine va aduce Domnul Dumnezeu părinți și frați de acolo ca să fie năstavneci aicea la sfânta mânăstire a Sfintei Troiți, iar ei să aibă a strange tot venitul din toate și dupretutindeni la sfânta mânăstire, însă agonisita și venitul sfintei mânăstiri , ei să aibă a întări și a înmulți averea și uneltele sfintei mânăstiri, ca să-i fie de hrană , să nu lipsească sfânta mânăstire din trebuințe , ci să aibă a fi un loc de ospătărie în toată vremea, ca de va aduce Domnul Dumnezeu oaspeți sau domnu sau arhiereu sau boer sau călugări sau slujitori sau bogat sau sărac, sa nu fie lipsit de trebuințe sfânta mânăstire , ca să nu se strice pomana ctitorilor. Iar de vor prisosi agonisita și trebuințele de din anu până în anu despre tot venitul sfintei mânăstiri, atunci să aibă a trimite călugării la sfânta mânăstire la sfânta Goră care scrie mai sus, pentru că acest loc și dumnezeiască mânăstire iaste aroape de scaunul domnescu și în toată vremea au fost obieciul domnilor și arhiereilor și al boierilor și oricare i-ar aduce Domnul Dumnezeu oaspeți, de vor merge la sfânta mânăstire întru preumblare și întru ospăț, să aibă a-l ospăta cu cinste.”

Este unul din edificiile religioase importante ale capitalei, aici funcționând în perioada 1839-1847 Seminarul Mitropoliei, iar mai târziu, o scurtă perioadă, Liceul Francez.

Mănăstirea nu percepe taxă de intrare sau de cazare, credincioșii putând vizita zilnic atât Mănăstirea, cât și Turnul Clopotniță, Seminarul Teologic și ruinele Palatului Domnesc.

3.3.3. Mânăstirea Antim

Ctitorită de Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Ungro-Vlahiei, Mânăstirea cu hramul Tuturor Sfinților a fost ridicată între anii 1713 și 1715 pe locul unde exista o biserică de lemn cu hramul Sfântul Nicolae, în care se păstra Sfântul Mir, nu departe de dealul Mitropoliei, în sectorul 4 al Capitalei în present. Acest întreg ansamblu monastic, incluzând biserica, chiliile, paraclisul, clopotnița, casele egumenești, reprezintă o podoabă arhitectonică, mărturie elocventă a vieții culturale de la începutul secolului al XVIII-lea, aceasta fiind întocmită potrivit planurilor marelui ierarh.

Arhitectura acestui lăcaș sfânt este deosebită, începând cu intrarea din curte, ce are formă pătrată și se face prin poarta unui impunător turn-clopotniță, aici adăugându-se patru turnulețe în colțurile curții și, de asemenea, încă 10 coloane de piatră cu capiteluri sculptate . Este prezent și simbolul credinței și smereniei, melcul, simbol ce constituia emblema Sfântului Antim, aceeași formă de melc având-o și prima cheie a ușii bisericești, fierăria broaștei aflându-se din anul 1855 în Muzeul Național.

Mitropolitul Antim a adus o mare contribuție în cadrul acestei mânăstiri bucureștene, prin intermediul sculpturii ușii de lemn a bisericii și a picturii celor două icoane de lângă iconostas: icoana hramului Tuturor Sfinților și Icoana celor patru sfinți (Alexie, Nicolae, Antim și Agata), dar și prin planurile sale ce includeau scupturile din piatră ale tâmplei, ale picioarelor coloanelor și ale ancadramentelor, cât și pictura din biserica mare și din paraclis.

Modelul monahal al acestui lăcaș sfânt nu se limitează numai la atributul său de ansamblul de rugăciune, monastic, acesta deținând o tipografie bilingvă (greacă-română) și prima bibliotecă publică de împrumut din București, această mânăstire fiind un centru de spiritualitate și cultură ortodoxă, deoarece în incinta ei funcționa o școală de preoție, Seminarul Mitropoliei Ungro-Vlahiei și Arhivele Statului. La începutul anilor 1900, a fost construit pe latura nordică a mânăstirii Palatul Sfântului Sinod, care găzduiește de peste 90 de ani o bogată bibliotecă, acesta reprezentând și cea mai grea clădire mutată pe role cu 25 de metri mai spre sud-vest și salvată de la demolare, în urma lucrărilor de sistematizare a centrului istoric al Capitalei din anul 1984.

În toamna anului 1945, în biblioteca mânăstirii a luat ființă cenaclul „Rugul Aprins” alcătuit din monahi și distinși intelectuali (profesori, scriitori, compozitori, pictori, studenți), având ca temă centrală de discuții rugăciunea inimii. Însă acest cultural-religios nu a rezistat prea mult, fiind interzis în perioada comunistă, adepții acestuia fiind condamnați la închisoare (Părinții Daniil, Roman Braga, Ion Marin Sadoveanu, compozitorul Paul Constantinescu și filozoful Anton Dumitriu). Nici acest sfânt lăcaș nu a scăpat de parțiale distrugeri și daune, aceasta fiind restaurată de mai multe ori, între anii 1746-1747, 1812-1820,1860-1863, 1908-1912, 1939-1946, 1964-1966, 1977-1978, 1988-1996, 2004-2008.

În chiliile dinspre nord sunt amplasate în prezent un magazin de cărți și obiecte bisericești și Biroul de Pelerinaj al Patriarhiei Române, iar în chiliile dinspre răsărit se află un muzeu dedicat vieții și activității Sfântului Mitropolit Antim Ivireanul.

Deși a fost mutată din locul său central pentru că rănea privirile „liber cugetătorului epocii de aur”, mânăstirea de pe strada Antim Ivireanul, deși ascunsă după blocurile mamut crează prin prezența sa un mic paradis pentru toți cei ce vin zilnic să-și ostoiască setea veșnic nepotolită după Dumnezeu. În prezent, cu toate vitregiile vremurilor trecute, creștinii ortodocși se adună la Mânăstirea Antim în cuget curat, simțind un puternic îndemn lăuntric să cheme cu credință, dragoste și recunoștință pe Mântuitor.

Biserica Schitul Maicilor este un ansamblu mănăstiresc construit în secolul al XVIII-lea, la poalele Dealului Spirii. Data exactă nu este cunoscută, dar se poate afirma că este înainte de 1 octombrie 1726 (data Pisaniei). Este ctitoria Doamnei Tatiana Hagi Dina, care fusese în robie la otomani și eliberându-se, a vrut să-i mulțumească lui Dumnezeu, construind acest schit. Ca arhitectură aparține stilului brâncovenesc, iar ca hram a fost ales Buna Vestire. În urma proiectului ceaușist Casa Poporului, schitul a fost înghesuit în spatele blocurilor de pe Bulevardul Unirii (fost Victoria Socialismului), pentru a fi scăpat de la demolare. A fost însă mutată doar biserica, fără chilii, care au fost distruse. Se poate găsi și astăzi în spatele sediului SRI, lângă Mănăstirea Antim.

Pridvorul bisericii a fost sluțit cu geamuri tip termopan, iar pe latura de nord a fost ridicată o cruce luminoasa formata din tuburi de neon, de un gust cel puțin îndoielnic.

3.3.4. Mânăstirea Duminica Tuturor Sfinților

La marginea de sud-est a capitalei, pe Șoseaua Olteniței, în imediata vecinătate a comunei Popești Leordeni, pe un teren ce aparține Arhiepiscopiei Bucureștilor, se ridică o biserică monumentală , cu hramul Duminica Sfinților Români, izvorâtă din evlavia fericitului întru pomenire Patriarh Teoctist, față de tot sfinții cei din veac ai Ortodoxiei Românești. Această biserică a fost ridicată între anii 2003 și 2006, pe vatra unde, încă din anii 1987-1989, la vremuri în care credința religioasă era condamnată, s-a ridicat la dorința Patriarhului Teoctist,un nou așezământ al Atelierelor Intstitului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, care avea să îndeplinească rolul de continuator din cadrul ansamblului Schitul Maicilor din București, dispărut în anul 1982 în urma dezlănțuirii furiei demolatoare a regimului totalitar de atunci. Locașul sfânt a fost conceput în stilul bisericilor brâncovenești, prin intermediul atât al arhitecturii, cât și al picturii interioare și exterioare. Planul cruciform al bisericii se compune din naos, pronaos, cu două abside laterale, poligonale în exterior și circulare în interior, și încăperea semicirculară a altarului, având în partea de nord prscomidiarul. La demisol este amenejat un paraclis ce poartă hramul Acoperământul Maicii Domnului. Turla – Pantocrator, mai amplă și mai înaltă, oferă monumentalitate naosului, turla mică fiind ridicată de la sol cu o macara. Ferestrele bisericii, înguste și alungite, cu ancadramente sculptate în piatră, sunt prevăzute cu vitralii, iar învelitoarea este din tablă de cupru.

Un element fascinant al acestei mânăstiri bucureștene constituie faptul că edifciul este împodobit cu elemente sculptate în pitară (capiteluri, coloane, ancadramente) după modelul celor brâncovenești, unele fiind recuperate de la bisericile demolate din București și refolosite la dorința Patriarhului Teoctist. Intrarea se face printr-un pridvor deschis, ce se află pe latura sudică a mânăstirii, mărginit de opt coloane cu baze și capiteluri cioplite în piatră, în dreapta și în stânga ușii existând chipurile pictate ale Sfinților Apostoli Petru și Pavel, în mozaic. Pe frontonul pridvorului sunt reprezentate în mozaic stema Patriarhiei Române, icoana hramului bisericii, în mozaic cu inscripția Duminica Sfinților Români. Există pe latura vestică trei clopote montate, din care două sunt turnate la Viena, în Austria, potrivit inscripțiilor aflate pe acestea.

Pe lângă faptul ca acest lăcaș sfânt îndeplinește rolul de mounumet arhitectonic și religios desăvârșit, fiind aflat la marginea de sud-est a capitalei, pe șoseaua Oteniței nr.255, în imediata vecinătate a comunei Popești-Leordeni, interiorul este la fel de fascinant datorită zugrăvelii sale în stil fresco, materialul utilizat pentru pardoseli fiind marmura, în cadrul picturii bisericești interioare aflându-se pe peretele nordic, nu doar chipul sfinților, ci și portretul Patriarhului Teoctist, înveșmântat în haine arhierești.

Astel zidită și împodobită, biserica a fost rânduită ca locaș al rugăciunilor monahilor Mănăstirii Duminica Sfinților Români, fiind înzestrată cu un prim corp de chilii, pe latura sudică a incintei, construite în lunile iulie-octombrie a anului 2006, astăzi obștea numărând opt viețuitori, in felul acesta viața monahală dezvoltându-se treptat în cadrul acestui ansamblu monastic. Clădirea a fost înzestrată cu toate cele necesare obiectelor bisericești destinate slujbelor, de la iconostase, icoane, ferecături de evanghelii pănâ la clopote, sfeștnice.

Mulți credincioși au participat la slujba de târnosire a Sfântului Altar, pe data de 29 octombrie 2006, oficiată de către Părintele Teoctist, mănăstirea, deși fiind nouă ca și construcție și neavând parte de o istorie bogată ca și alte lăcașe de cult creștin-ortodox din Capitală, impresionează prin construcția sa grandioasă, luminând autostrada Bucureștiului.

3.3.5. Ruinele Mănăstirii Doamna Chiajna

Ruinele se află la periferia Bucureștiului, la marginea cartierului Giulești-Sârbi, lângă o groapă de gunoi, subiect al multor legende și mituri urbane. Construcția Mănăstirii Chiajna a început în timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782) și a fost finalizată în timpul domnului fanariot Nicolae Mavrogheni (1786-1790). A fost construită în stil neoclasic, având dimensiuni mari pentru acea vreme: 43 metri lungime si 18 inaltime, ziduri groase de 1 si 2 metri.

Urma să să fie unul dintre cele mai importante lăcașuri de cult românești ale vremii, însă nu s-a întâmplat așa. Preoții nu au slujit niciodată în ea, fiind bombardată de către turci chiar înainte de sfințire. Aceștia crezuseră că acolo ar fi fost mai degrabă o cetate, și din acest motiv au încercat să o distrugă. Astfel, toate actele ei au ars în întregime. Cu toate acestea, construcția a rămas în picioare. Abia la cutremurul din 1977 s-a prăbușit turla.

Mănăstirea a fost părasită pe timpul ciumei din vremea domniei lui Alexandru Ipsilanti. Alte surse susțin că mănăstirea funcționa în 1792, dar a fost părasită în vremea ciumei, cand domnitor era Mihai Șuțu.

Clopotul ei cel mare ar fi fost aruncat in apele Damboviței și, după spusele localnicilor, se aude bătând în nopțile cu lună plină.[necesită citare] Câteva înregistrări ale acestui sunet au fost făcute publice, însa nu au fost niciodată luate în serios.

Deși ruina a rezistat parțial la bombardamentul turcilor, a rămas foarte fragilă, cupola ei căzând la cutremurul din 1977. Astăzi, la fiecare câteva minute, trec avioane exact pe deasupra bisericii, la altitudine foarte joasă. Din acest motiv, dar mai ales pentru că este amplasată la mai putin de 20 de metri de calea ferată București – Craiova, mănăstirea are de suferit enorm, căramizi picând aproape zilnic din ea.

Prin 1948 autoritațile comuniste au refuzat cererea episcopului Antim Nica de a se restaura mănăstirea. Unii arhitecti sunt de parere ca lacasul de cult poate fi restaurat, pentru ca o biserica ridicata din temelii ar costa mult mai mult; în acest fel ar putea constitui o importantă piesă în circuitele turistice.

4. Influența așezămintelor monahale de religie diferită decât cea ortodoxă și importanța lor turistică

În România există o toleranță pentru toate cultele, în afara celui musulman, datorită unei mentalități politice care exclude cultul Islamic. Cel mai popular cult religios, în afara celui creștin-ortodox, îl reprezintă cultul catholic, acesta dezvoltându-se mereu în Țara Românească, pe tot parcursul istoriei românești, începând încă din anul 1241, de la sosirea lui Radu Negru în Principat (construirea bisericii latine la Curtea de Argeș).

Însă, și acest cult catholic a avut de suferit nerespectarea și asuprire din partea ortodocșilor, aceștia manifestându-și în perioada anilor 1400-1500 o ură destul de intensă pentru Biserica din Roma, toate cărțile și manuscrisurile fiind arse, iar preoții catolici fiind batjocoriți prin pângărirea altarelor la care susțineau slujbele. Această asuprire însă nu a durat mult, deoarece în secolul XVI, papii au trimis câțiva călugări din “Frăția lui Iisus”, aceștia fiind întâmpinați cu respect și astfel creînd protecție Bisericii Latine, aceasta aflându-se în secolul al XIX-lea în patronajul Imperiului Austriac, fiind administrată de Episcopia de la Nicopole, episcopul locuind la București.

De asemenea, se confirmă existența în această perioadă a unui pension al tinerelor, conduse de călugărițele numite “Dammes anglaises”.

Trei biserici sunt consacrate cultului catolic în București: capela Episcopului, capela „Doamnelor englezoaice”, iar a treia biserică a mânăstirii „Fraților Minoriți”, aceasta având rolul de parohie, unde sunt ținute predici de duminică în limba germană și română, și uneori în maghiară.

Biserica Parohială din București a fost înființată în 1666, suferind incendii și demolări, însă fiind reconstruită în 1850. Este considerată o clădire modestă, fără o arhitectură deosebită și fără nici o valoare, numele său fiind „ Bărăția”. Dimitrie Berindei explică etimologia acestui nume în lucrarea sa „Istoria Bucureștilor” și anume autoritatea turcească a acestei biserici dată de preoții catolici, deoarece aceștia au cerut și au obținut de la un sultan „un berat” (cuvântul „bărăție”sau „berație” fiind doar o ușoară alterare fonetică). Însă o altă variantă care ar putea explica atribuirea acestui nume ar fi semnificația cuvântului „bărăție” în limba maghiară (parohie), deoarece cei mai mulți preoți care slujeau aici erau unguri. Capela episcopală nu este decât un salon modest, care face parte din apartamentele epicopului, această biserică fiind des frecventată de unguri și germani.

Capela Doamnelor Sfintei Maria este frecventată de francezi, iar italienii preferă „capela episcopală”.

Biserica Evanghelică Luterană datează din anul 1550, membrii acestei comunități religioase reunindu-se într-un templu, construit pe un plan simplu și elegant, însă având un interior mult mai bine întreținut decât Biserica Parohială Catolică.

Biserica Evanghelică Reformată sau Calvinistă și-a stabilit sediul la București între 1690-1692, stând multă vreme fără temple și fără pastor. Capela a fost construită în stil romano-bizantin, a cărei nuditate amintește de dogmele calviniste.

Armenii reprezintă o altă comunitate etnică și confesională, ce populau Bucureștiul în secolul al XIX-lea, numărul de familii armenești atingând 300. Aceștia locuiau într-un cartier liniștit numit „mahalaua armenească”, fiind adepții unor obiceiuri orientale. În această zonă a orașului se înalță o biserică înconjurată de o curte mare care servește și ca cimitir. Până în anul 1781, exista o biserică de lemn, însă astăzi s-a construit una de cărămidă în stil bizantin, având două uși: una pentru bărbați și una pentru femei. Bărbații ocupă naosul, iar femeile ocupă un spațiu rezervat al părții din față și o tribună largă susținută de coloane. Armenii sunt de cult orthodox oriental, șeful suprem al bisericii lor fiind numit Gatoygos. Lângă biserica armenească se află o școală de băieți, cu predare în limba franceză, armeană și română.

Israeliții au în București 14 locuri de întâlnire și rugăciune, cel mai frumos edificiu al lor înălțându-se în strada Sfânta Vineri. A fost construit după modelul frumoaselor sinagogi evreiești din Viena și Pesta.

Bucureștiul, asemenea unor orașe mari, a avut o populație amestecată, autohtonilor adăugându-se diverse elemente entice străine, atrase de puterea câștigurilor.

Etnia principală din București o constituie aceea a românilor, însă pe lângă aceștia, care, în general sunt de religie creștin-ortodoxă, însă pe lângă aceștia conviețuiesc și aromânii, ce s-au aflat u siguranță printre grecii menționați în secolele XVI-XVIII. Această influență greco-română dovedea o mare importanță în acea perioadă, deoarece acești abili negustori, meseriași și cărăuși, ce erau răspândiți în Peninsula Balcanică, Ungaria, Austria și sudul Rusiei.

Alături de români, și adesea, alăturându-li-se acestora, au venit în București și populația de la sud de Dunăre, vecinii bulagri și sârbi, greci, albanezi și turci; erau evrei și armeni, negustori prin excelență, erau unguri, ruși și polonezi, apoi reprezentanți ai unor neamuri mai îndepărtate. Un alt popor reprezentativ pentru capitala României este cel german, printre ei existând și sași din Transilvania. Tuturor acestor populații străine li se alătură țiganii, ce îndeplineau rol de robi ai domniei, boierilor și mânăstirilor.

S-au format și anumite bresle, pe lângă cele ale evreilor și armenilor, și cea a populației venite din zona Arnăutchioi, alcătuită din greci, bulgari, aromâni și arnăuți. Există, ca și populație străină reprezentativă din București populația turcă, care în ultimele secole a scăzut considerabil, aceștia având ca îndeletnicire principală comerțul. Pe lângă aceștia erau și o seamă de arabi, sirieni sau egipteni, toți aceștia îmbrăcând religia musulmană.

Se constată și prezența rușilor în Capitală, care se ocupau cu negoțul, asemenea turcilor, importând „marfă rusească” (blănuri scumpe, ceai, icre). Țiganii reprezintă populația supusă, deoarece aceștia erau robi ai domniei, ce își aveau locuințele de obicei pe lângă lăcașele mânăstirești, la poalele dealului Mitropoliei, dar și la marginea orașului, pe lângă Colentina, Tei, Plumbuita.

Alte culte din București: anabaptiști (în număr de 40) ce se adună într-o căsuță situată nu departe de Dâmbovița, râu în care ei săvârșesc botezul și în care ei aruncă neofiții și respingătoarea sectă a lipovenilor (enunci).

4.1.Catedrala Sfântul Iosif

Catedrala „Sfântul Iosif” este catedrala Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București.

Catedrala fost construită între anii 1873-1884 după planurile arhitectului Friedrich Schmidt din Viena. Stilul construcției aparține istorismului și împrumută mai ales caracteristici ale stilului romanic, cu unele elemente gotice. Clădirea are 40 m lungime și 22 m lățime. Este cea mai cunoscută biserică romano-catolică din București, fiind în același timp un monument de arhitectură. La ridicarea palatului de reședință al Arhiepiscopului, în 1925, s-a construit un turn în care au fost montate cele șase clopote ale Catedralei.

Altarul principal al Catedralei a fost executat la Roma, din marmură albă de Carrara, după planurile arhitectului Friedrich Schmidt, și apoi montat la București de specialistul Niccolo Orassi. Tâmplăria tavanului aparent a fost executată la Brașov. Firma Mayer din München a executat vitraliile originale, distruse la bombardamentele din 4 aprilie 1944, cele opt tablouri mari dintre ferestrele absidei cu scene din viața Sfântului Iosif și a Sfintei Familii, cele șapte medalioane de pe pereții navei centrale, mozaicul „Maica Domnului” și cei doi îngeri de deasupra portalului exterior al Catedralei, ca și sculpturile din lemn ale amvonului și ale băncii pentru Sfânta Împărtășanie.

Vitraliile actuale sunt concepute și executate de cuplul Natalia și Ion Brodeală în 1980. Rozeta mare de deasupra orgii, vitraliul corului și cel al baptisteriului sunt executate în anul 1985 de artistul Dorin Dănilă. Policandrele deasupra altarului principal și sfeșnicul pentru lumânarea pascală au fost cumpărate de la Paris.

Orga Catedralei este una dintre cele mai bune orgi de concert din România. Ea este acționată de un sistem electropneumatic, are 3 claviaturi, 3.375 de fluiere, 54 registre principale și 36 registre auxiliare, cu posibilitățile ample de combinații necesare practicii concertante. Orga a fost construită și montată de firma L. Wegenstein din Timișoara în anul 1930, înlocuind orga montată în 1892 de firma Merklin din Paris. După fiecare cutremur, Catedrala a fost reparată și consolidată, dar numai pe porțiuni. De abia în anul 1991 au fost inițiate lucrări ample de consolidare după un plan conceput de ing. prof. Alexandru Cișmigiu. Aceste lucrări au fost executate după un plan gândit unitar pentru întregul edificiu al Catedralei

Parohia teritorială a Catedralei „Sfântul Iosif”, cu perimetrul separat de cel al parohiei Bărătia, a fost înființată în anul 1900. Din registrele matricole ale parohiei rezultă că primul botez s-a celebrat în 4 februarie 1884, iar prima căsătorie în 3 mai 1884, pe când încă nu erau complet terminate lucrările de construcție și de amenajare a clădirii Catedralei.

Comunitatea este formată din 480 familii, cuprinzând cca. 1.700 persoane. Liturghia este celebrată de obicei în limba română, în capela Catedralei ea se ține duminica și în limba spaniolă. Comunitatea spaniolă este formată în principal din membrii corpului diplomatic din București care vorbesc această limbă.

Congregațiile și asociațiile prezente în jurul Catedralei sunt: Călugărițele Institutului „Sf. Maria”, Organizația Caritas a parohiei, dedicată operelor de binefacere, „Pro Deo”„Organizația Medicilor Catolici”, „Organizația Catolică” – toate aparținând Arhiepiscopiei, un dispensar cu un cabinet de medicină și unul de stomatologie și Școala primară „Sfântul Anton”, aparținând Fundației „Sfântul Andrei.

La data de 8 mai 1999, în cadrul vizitei sale în România, Papa Ioan Paul al II-lea a concelebrat în Catedrala „Sfântul Iosif” Sfânta Liturghie după ritul oriental împreună cu întreaga ierarhie a Bisericii Greco-Catolice din România.

Catedrala este cunoscută și ca lăcaș de cultură – pe parcursul anilor, în această Catedrală au avut loc concerte renumite de muzică pentru orgă, cu orchestre, coruri și artiști celebri. Hramul Catedralei a fost ales în cinstea Sfântului Iosif, soțul Sfintei Fecioare Maria, sărbătoarea hramului se celebrează la 19 martie.

4.2. Biserica Bărăției

Ansamblul "Bãrãtia" este situat pe magistrala Nord – Sud a Capitalei, anuntat de la distantã, din ambele sensuri ale arterei, prin silueta zveltã a Turnului Bãrãtiei. Biserica, discretã, aflatã în vecinãtatea turnului, are vizibilã doar fatada simplã, albã, care se detaseazã din grupul de clãdiri alãturate, umbrite de un plop aproape secular. Ansamblul este asezat peste drum de Palatul Voevodal din Curtea Veche si în apropiere de Calea Moșilor.

Cea mai veche atestare scrisã a unei biserici Romano – Catolice în Bucuresti dateazã din anul 24 februarie 1578, când este pomenitã o bisericã din lemn a catolicilor, foarte probabil servitã de frati misionari franciscani. Aceasta trebuie puaă în legătură cu negustorii catolici nemți, unguri, albanezi, armeni, levantini, raguzani, ialiene, polonezi, sârbi, croați ori belgiene, aflați în trecere ori așezați definitive în București.

Biserica este arsă la 1595 de turci, pentru ca în 1633-1637 să se ridice una nouă, cu sprijinul principelui Matei Basarab. Au urmat alte ruinări și refaceri, în anul 1707 ansamblul Bărăției având o incintă patrulateră de tip mănăstiresc.

În anul 1716 voievodul Ștefan Cantacuzino promisese secretarului său, Giovanni Del Chiaro, că va repara "bisericuța de lemn a catolicilor ce stă să cadă". Ștefan Cantacuzino a fost însă nevoit să abdice în același an. În cartea "Istoria fondărei orașului București", de Dimitrie Papazoglu, există următoarea informație: Bărăția sau Biserica Catolicilor s-a fondat de un italian, anume Delcioaro, în vremea lui Ștefan Vodă Cantacuzino, cu berat de la Poarta Otomană, și de aceea i s-a pus numele de Bărăție, adică document, autorizație.

Reparația bisericii a fost efectuată din contribuția financiară a împăratului Leopold I, care a donat în acest scop suma de 1.500 ducați de aur. La aceasta s-a adăugat contribuția voievodului Nicolae Mavrocordat, care a donat 280 de ducați de aur. În timpul incendiului din 1847 biserica a fost grav afectată. Reconstrucția s-a făcut prin efortul financiar al casei imperiale de la Viena, care a donat suma de 4.000 guldeni. Forma actuală a bisericii datează din anul 1848.

Clopotul cel mare al bisericii datează din anul 1855 și a fost realizat pe cheltuiala împăratului Franz Josef. În anul 1948 cea mai mare parte a complexului a fost confiscată de autoritățile comuniste.

În cadrul parohiei funcționează în curtea bisericii un dispensar medical cu farmacie și o stație socială. De asemenea, există o grădiniță, cu trei grupe, cu 75 de copii. De comunitatea aceasta aparțin circa 1200 de familii catolice: români, maghiari și germani.

4.3. Biserica Italiană

Situată pe bulevardul Bălcescu, Biserica Italiană „Preasfântul Mântuitor” a fost construită între 1911 și 1913, pe un teren oferit comunității italiene de Primăria București. Biserica a fost construită din donații, cele mai importante aparținând Vaticanului, Regelui Italiei, Ambasadei Italiei.

Este construită în stil romanic, cu picturi în navete la interior și o cupolă octogonală cu vitralii. Patronul bisericii este Preasfântul Mântuitor, a cărui pictură se află pe bolta presbiteriului, alături de picturi ale mai multor biserici din Italia. Clopotele bisericii cântăresc 2 tone, fiind în număr de trei. Biserica și casa parohială sunt proprietatea Statului Italian. Proiectul bisericii a fost făcut de arhitecții Mario Stoppa și Giuseppe Tiraboschi, după modelul bisericii Santa Maria delle Grazie din Milano, construită în stil lombard sau romanic timpuriu. Alături de ea a fost construită casa parohială în 1924, în același stil.

Comunitatea italiană, reprezentând vreo 7000 de suflete la începutul sec. 20, s-a împuținat foarte mult odată cu venirea la putere a regimului comunist. Din cauza acestuia, părintele Antonio Mantica, conducătorul spiritual al comunității , a fost expulzat, reținut și torturat câteva zile, murind imediat în drum spre Italia.

Biserica conține reproducerea în mărime naturală a Giulgiului din Torino și o pictură pe ceramică deasupra intrării. Aici slujbele se oficiază în limbile italiană, germană, română și poloneză.

4.4. Biserica Sacre Coeur (Biserica Italiană)

Biserica franceză „Sacré Coeur” a fost construită în anul 1930, lângă „Sanatoriul Saint Vincent de Paul”, unde, din 1906, activau surorile Congregatiei „Fiicele Caritătii Sfântului Vincențiu de Paul”, aduse în tară de către Mons. Vladimir Ghika.

În anul 1948, Surorile vincentine au fost obligate să-și întrerupă activitatea și să părăsească țara asemenea celorlalte congregații religioase. La data de 1 octombrie 1948, Surorile au vândut întreaga proprietate Statului Francez, adică un teren de 13.960 mp, având construite pe acest teren: o capelă; un presbiteriu; un spital cu subsol, parter, 2 etaje și mansarde; 3 corpuri de clădire alcătuind Sanatoriul, cu subsol, parter, 2 etaje și clădirea unde locuiau Surorile.

Prin decretul de naționalizare din noiembrie 1948, au fost trecute în proprietatea Statului Român toate clădirile împreună cu terenul aferent, în afară de biserică, cu o suprafață de 468 mp și casa parohială, având 393 mp care au rămas proprietăți franceze. În clădirile naționalizate, astăzi funcționează Spitalul Endocrinologic „C.I. Parhon”.

În biserică, preoții au mai activat ocazional până la începutul anului 1957, când guvernul comunist a închis biserica, iar preoții au fost arestați și duși la închisoare.

La cererea Arhiepiscopiei Romano Catolice de București și a credincioșilor din cartier, adresată Ambasadei Franceze, biserica a fost redeschisă în mai 1991 celebrându-se numai duminica, două Sf. Liturghii, în limba română și în limba franceză. La 1 decembrie 1991, a fost reînființată parohia Sacré Coeur, iar casa parohială a fost primită în vara anului 1992. La 9 iulie 1996, s-a încheiat o convenție între Arhiepiscopie și Ambasada Franței, prin care s-au stabilit condițiile de utilizare și de întreținere ale bisericii și casei parohiale. Au fost efectuate lucrările necesare de reparații, modificări, consolidări și dotări pentru buna desfășurare a activităților pastorale la ambele clădiri.

În parohie activează Surorile Muncitoare ale lui Isus, există Caritas parohial, filială a Caritas-ului Diecezan și Fundația „Sf. Vincențiu de Paul”, Congregația „Sfântul Iosif Muncitorul”. Hramul bisericii este „Solemnitatea Preasfintei Inimii a lui Isus”.

4.5. Templul Coral

Pe 27 aprilie 1857 Mihail R. Atanasiu vindea Comunității Cultului Israelit, pentru 2.400 de galbeni, locul său din mahalaua Stelei. Din același an datează prima variantă a proiectului Templului. Însă lucrările de construcție au început șapte ani mai târziu, la inițiativa Asociației pentru Construirea Templului, condusă de Iacob Loebel, șeful Băncii Otomane din București. Arhitecții I. Enderle și Gustav Freiwald au modificat complet primul proiect cu influențe gotice, adoptând un stil "mauro-bizantin". Piatra de temelie a fost pusă pe 21 iulie 1864, la începutul anului 1866 lucrările fiind aproape încheiate, comandându-se la Budapesta sulurile Torei și alte lucruri necesare serviciului divin.

Templul Coral și-a păstrat farmecul de secol XIX, cu toate că a fost unul dintre lăcașurile de cult greu încercate de intoleranța religioasă, întrucât a fost devastat și incendiat în repetate rânduri, prima dată chiar în anul construcției sale. Carol I a dorit să dea un exemplu și a donat din caseta privată o sumă importantă de bani pentru reparații.

Clădirea este un important centru de cult iudaic, iar datorită valorii sale istorice și arhitecturale a fost înscrisă în lista monumentelor istorice. Este aflat în aproprierea ctitoriei lui Brâncoveanu, Sfântul Gheorghe, a bisericii Sfânta Vineri-Hereasca – astăzi demolată –, a vechii Episcopii Catolice și a Capelei Bulgare, într-o atmosferă ce indică toleranța religioasă.

Templul Coral a fost construit între 1864-1867, după modelul Cortemplului Israelit, și urma să aibă "o mărime încăpătoare de la 300 la 400 de jilțuri, în care să se săvârșească atât slujbele religioase cu cântece de cor, precum și predicile". Impresia de monumentalitate o conferă corpul în decroș, "fragmentarea în panouri-travei a fațadei principale", arcada intrării și ferestrele ample, în plin cintru, dar și cele șase turnulețe, cornișa bogat decorată, asizele marcate, profilaturile, soclul din similipiatră și ceramica. În lateralele intrării principale, ferestrele înalte au menouri cu vitralii și ancadramente în relief plat. Registrul superior este decorat cu rozete după modelul sinagogii din Viena, operă a arhitectului Ludwig von Forster.

Se remarcă folosirea pentru placarea fațadelor a două tonuri cromatice pentru cărămizi, ceea ce a permis realizarea unui elegant joc de culori. Accentele sculpturale sunt realizate din ceramică importată de la fabrica Wagram V. Brauswetter. Cornișa bogat decorată se termină la colțuri cu mici turnulețe împodobite cu arce și colonete. Atât interiorul, care respectă canoanele cultului mozaic, cât și exteriorul exprimă prin proporții și modestia materialelor utilizate o "economie de mijloace".

Suprafețele etajate conferă amploare interiorului, împărțit în trei nave. Partea centrală este acoperită de o boltă semicilindrică, cu o structură de lemn cu rabiț pe șipci și trestie. Arcadele largi, pe două niveluri, despart nava centrală de cele laterale. Etajele au o proporție impozantă, balconul etajului II este retras de la aliniamentul stâlpilor, în contrast cu înălțimea relativ modestă a parterului. Elementele verticale realizate din fontă prezintă influențe gotice. Suplețea coloanelor galeriilor contrastează cu cele două coloane masive de la intrare, realizate în 1892. Acestea au capiteluri aurite de factură compozită, fusul din stucco-marmură și baza din alamă. Pe peretele estic sunt tribuna – Bima – și locul de păstrare a Torei – Chivotul. Candelabre ample, lampadare și arcade luminoase, artistic decorate, îmbogățesc interiorul Templului. Mobilierul completează decorația de influență maură, realizată în tonuri sobre într-o grafie unitară.

Problemele Templului Coral sunt cele obișnuite pentru o clădire cu o vârsta respectabilă. În 2007, Federația Comunităților Evreiești din România a început demersurile pentru începerea intervențiilor complexe și complete de consolidare, conservare și restaurare, pe care clădirea le necesita neîntârziat.

5. Tehnici de promovare și dezvoltare a turismului religios în București și alte funcții ale mânăstirilor

Fenomenul turistic cuprinde și religia, acolo unde credința și practica privind sentimentul divinității determină credincioșii să facă călătorii în locuri considerate sfinte sub forma pelerinajelor, precu și atunci când locurile sfinte sunt private ca obiective culturale. Fiecare cult are propriile particularități ce induc intensități diferite fenomenului turistic.

Consiliul Ecumenic al Bisericilor a subliniat importanța turismului ca fenomen social care poate îngloba și latura religioasă a spiritualității în anul 1967. OMT este principalul collaborator alături de asociațiile de profil, atunci când este vorba de localizări cu încărcătură religioasă.

Turismul religios în România se caracterizează prin abundența creștinătății și ale vieții bisericești, ținând cont de derularea vieții lor conform calendarului bisericesc și al celui gregorian. Astfel, există mai multe mărturii cu privire la prezența și răspândirea creștinismului pe teritoriul românesc, atât prin intermediul unor argumente de ordin lingvistic, cât și prin intermediul unor dovezi arheologice și a mărturiilor scriitorilor creștini în primele secole ale răspândirii acestui cult în Dacia.

Rolul pe care l-a avut Biserica Ortodoxă Română în cadrul poporului roman, aceasta deținând mai mult decât rolul de spiritualitate pentru credincioși, determinând astfel și numărul mare de vizitatori. Biserica a avut mai întâi un rol religios-moral, și anume, acela de a sădi în sufletele credincioșilor credința în Dumnezeu și dragostea de aproapele, îndemnându-i să urmeze totdeauna învățăturile Mântuitorului, rol pe care și-l păstrează, iar mai târziu asumându-și și rolul cultural.

“Este bine cunoscută nouă, românilor, legătura dintre istoria națională și viața și istoria Bisericii Ortodoxe locale. Cel mai bine exprimă această simbioză însăși denumirea de Biserică Ortodoxă a României. Cu alte cuvinte, Biserica lui Hristos cea Una Sfântă, Sobornicească și Apostolească, pentru noi, românii este românească. Dumnezeu ne-a așezat Biserica sa în chiar momentul plămădirii neamului, la începutul creștinismului, prin propovăduirea Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat la apostolate, urmat de alți misionari, mucenici și propovăduitori.

De asemenea, fiind o Biserică înrădăcinată în ființa poporului pe care-l slujește, ea a verticalizat neîncetat, prin misiunea harică dată de Hristos Domnul istoriei, toată viața românească , realizându-se o relație unică între credință și cultură, între pământ și cer, între viața trecătoare și cea veșnică, între istoria mântuirii pe vertical. Astfel, rugăciunea și poezia, pomelnicul și înscrisul cronicăresc, vitejia pe câmpul de luptă și martiriul pentru Hristos s-au contopit într-o singură respirație: cea a sufetului românesc, care a aspirat neîncetat la desăvârșire (…) astfel, Istoria Bisericii Ortodoxe Române este o memorie vie a oamenilor și faptelor slujitoare în fidelitatea față de Dumnezeu și în credincioșie față de tezaurul spiritual, cultural și material al neamului românesc, pe o extensie de aproape două milenii.“

Biserica noastră s-a empatizat mereu cu neamul românesc, identificându-se cu toate aspirațiile lui și fiind alături de el atât în zilele de bucurie, cât și în momentele de restriște, fiind “stâlpul și temelia adevărului”. Momentul Decembrist 1989 a marcat deblocarea unui drum spre Biserică pentru toți românii. S-a ajuns la desfășurarea unor practici de vizitare sub formă organizată și neorganizată de închinare la locurile religioase, individual și/sau în grup restrains sau lărgit, uneori îmbrăcând aspectul unui pelerinaj, cei implicați fiind motivați puternic de dorința de cunoaștere și de apropiere de Dumnezeu. După cum se observă, pelerinajele reprezintă o formă a turismului religios, cu toate că unii teologi sunt refractari cu privire la această idee, deoarece aceștia consider că a fi pelerin este cu totul diferit de a fi excursionist sau turist care vizitează anumite locuri religioase având scopul de a cunoaște, a admira și a se recreea; pelerinul urmărește să se închine și să se simtă mai aproape de Dumnezeu. Această practică de turism religios nu este nouă pentru români, sfârșitul secolului XX reprezentând apogeul dezvoltării acesteia. Turismul religios se deosebește prin vârtsă, starea socială, gradul de cultură și intensitatea credinței.

În perioada schimbărilor pe plan social, economic, politic, amploarea turismului religios reprezintă de fapt conștientizarea datoriei noastre față de Biserică, față de noi înșine.

„ Într-o lume în continuă schimbare provocată de cele mai ademenitoare credințe ce se vor cu tot dinadinsul înnoitoare, cunoașterea propriei istorii a credinței moștenite ca dar sfânt și sfinților este o datorie nobilă și înnobilatoare. Fără dimensiunea istorică o credință este asemenea nuferilor plutitori pe apă, fără rădăcini. Credincioșia față de Dumnezeu în viața neamului românesc se deslușește, astfel, în istoria bilenară a unui popr jertfelnic și generos, care a supraviețuit secolelor potrivnice numai prin puterea Crucii, care a fost și spadă a vitejiei și eroismului.”

Motivațiile pentru desfășurarea turismului religios ar trebui mai des promovate și însușite. Acestea s-ar rezuma la:

a. Valoarea istorico-culturală ridicată a unor locașe de cult, gradul de acisibilitate (dat de căile și mijloacele de transport) și structuri de primire cu funcție de cazare în zona geografică aleasă ca destinație.

Autoritatea Națională pentru Turism, interesată de modul și gradul de desfășurare a turismului religios, în lucrarea editată Turismul religios, se oprește deocamdată, criterial, la circa 40 de destinații religioase. Harta pe care sunt consemnate locașurile de cult designează o repartiție teritorială inegală la nivelul țării, unele zone, ca Bucovina cu ctitoriile lui Ștefan cel Mare, Oltenia și Muntenia, București cu împrejurimile, prin densitatea lor dau încărcătură spirituală și duhovnicească acestora. În cazul orașului București, destinația favorită pelerinajului ce atrage mulți vizitatori, atât naționali, cât și internaționali, este Catedrala Patrairhală, la care sunt aduse moaștele Sfântului Dumitru cel Nou, pe data de 26 și 27 octombrie.

b. Unele sărbatori religioase și obiceiuri aferente constituie forme pentru care este practicat turismul religios. Nu există lună a anului din calendarul creștin-ortodox în care să nu se sărbătorească măcar un sfânt cu o importanță majoră în ortodoxie sau un moment deosebit pentru creștinism. Pentru fiecare sfânt în parte, poporul român a creat numeroase legende, învrednicindu-i cu diverse virtuți, Sfântul Gheorghe, de pildă, stăpânește o jumătate e an, până la 26 octombrie, când Sfântul Dumitru preia răspunderea pentru aproape celelalte șase luni. Majoritatea românilor poartă nume de sfinți, iar bisericile la rândul lor, au hramurile acestora.

Hramul, sărbătoarea locașului de cult se petrece când în calendarul creștin-ortodox corespunde ziua sfântului protector tutelar pe care îl are fiecare biserică ortodoxă, căruia i se închină, sau evenimentul religios care îl patronează. Ceremoniile care se organizează în astfel de situații dau o imagine de-a dreptul cuceritoare, zugrăvind un peisaj monografic excelent, deoarece sunt redate obiceiurile oamenilor, credincioșilor. Amploarea sărbătorii crește când sfântul protector al bisericii este și ocrotitorul orașului în care se desfășoară festivitățile.

Sărbătorirea prin alese manifestări a unui Sfânt, ocrotitor spiritual al unui oraș mare sau al unei provincii istorice, deoarece sfinții nu sunt considerați proprietari ai unei zone sau biserici, deși moaștele lor sălășluiesc într-un lăcaș sfânt. În capitală, cu ocazia pelerinajului de Sfântul Dumitru, la cinstirea moaștelor acestuia iau pare credincioșii din mai toate zonele țării, chiar și din afara granițelor, simțind ajutor, participă șa aceste călătorii, pelerinajele, pentru a crea modalități de interrelaționare, de îmbogățire și dăruire spirituală.

Farmecul sărbătorilor de iarnă (începând cu 24 decembrie până pe data de 7 ianuarie) și al celor pascale dă naștere unui tip de turism, fie individual, fie în masă, în special în centrele urbane și zonele în care sunt amplasate biserici și mânăstiri ce sunt privilegiate de un cadru natural propice. Adevărate valori ale acestor sărbatori de iarnă și pascale sunt reprezentate de datini și tradiții însușite de-a lungul timpului, printre cele mai importante fiind delicatsele gastronomice specifice (tăierea porcului sau Ignatul de Crăciun sau consumarea cărnii de miel, ce are o semnificație mult mai profundă, în preajma sărbătorii de Paște). Convertirea la creștinism a dat loc la simbioză și sincretisme religioase care ilustrează cu strălucire creativitatea specifică culturilor populare.

Aceste pelerinaje au la bază și motivații psihologice, printre care se pot enumera apropierea de Biserică și de întărire a credinței în Dumnezeu, îmbogățirea vieții spirituale, dorința vindecării trupești și spirituale și reculegerea și întărirea duhovnicească.

“ Autoritatea Națională de Turism, biserici și mânăstiri, agenții de turism au dezvoltat inițiative în organizarea și desfășurarea de pelerinaje, existând și alți inițiatori care contribuie la dezvoltarea turismului religios, ca unic tip sau ca turism desfășurat pe fondul altui tip de turism. De exemplu, Birorul de Pelerinaj al Patriarhiei Române, prin înființarea și funcționarea din 15 august 1999, are ca obiectiv organizarea și desfășurarea de pelerinaje în țară la mânăstiri și biserici pentru punerea în valoarea a aspectului duhovnicesc al vieții creștin-ortodox, cât și în afara țării în spații încărcate de spiritualitate cum ar fi: Israel, Grecia, Asia Mică, Egipt, Italia, Biroul de Pelerinaj funcționează pe alte principii decât o societate comercială. Pelerinajele interne, ce iau în calcul perioadele de post și sărbătorile, se bazează pe programe cu caracter de week-end (câteva zile), dar și pe programe ample structurate pe mai mult de 10 zile.

Pelerinajul are motivații multiple și spirituale profunde, când este trăit intens și înțeles corect. Acesta nu este un act impus, este o exteriorizare a unei prezențe ce deja există în viața unui om, fiind practicat cu scop altruist. Pelerinajul presupune vizitarea unor locuri sfinte, morminte ale martirilor, moaștelor sfinte, icoanelor făcătoare de minuni sau se vizitează locuri unde trăiesc duhovnici renumiți. Astfel, oamenii cunosc, descoperă și apreciază monumentele cu valoare religioasă, istorică și artistică din România și din alte spații ortodoxe, sa pună în evidență comorile spirituale ale tradiției creștin-ortodoxe.

Inițiativele de desfășurare a pelerinajelor ce amplifică actul turistic sesprijină și pe apartenența majorității locuitorilor români la religia creștin-ortodoxă (aproximativ 86,6% din totalitatea populației), cât și îmbunătățirea și extinderea bazei materiale de cazare în cadrul mânăstirilor și schiturilor.”

VI. Concluzii

Conform unui chestionar ce implică valorificarea mânăstirilor din București și a dezvoltării turismului religios, completat atât de persoane din incinta monahală, cât și persoane din exteriorul acesteia, turismul monahal în capitală este considerat a fi destul de important datorită multitudinii de monumente religioase existente și datorită încărcăturii spirituale, istorice și culturale pe care o deține.

Turiștii sunt de părere că aceste mânăstiri bucureștene pot influența percepția străinilor prin frumusețea lor, din punct de vedere arhitectonic, istoric, spiritual, pentru definirea caracterului binefăcător pe care l-au avut în cursul istoriei, dar aceștia pot manifesta un interes mare pentru aceste lăcașe sfinte pentru a observa diferențele specifice dintre religia acestora și cea creștin-ortodoxă.

Pe lângă rolul cultural pe care l-au deținut de-a lungul istoriei, dar îl manifestă și în present, mânăstirile au devenit importante datorită pelerinajelor și a funcției de obiective religioase, având și rol architectural.

Persoanele chestionate au considerat a fi foarte slab cotat sau inexistent în perioada ceaușistă turismul religios, datorită faptului că Biserica nu ocupa un loc bine definit în societate, ba chiar fiind interzisă de către regimul comunist. Dictatorul Nicolae Ceaușescu și-a manifestat disprețul și ura față de lăcașele sfinte prin distrugerea unui număr considerabil a acestora.

Cazul Mânăstirii Văcărești, care a fost considerat una dintre cele mai tragice „crime tii culturale și istorice” românești din toate timpurile , a captat și atenția bucureștenilor, dar și a turiștilor religioși, aceștia fiind de părere că distrugerea acestui ansamblu monahal a lăsat un gol în istoria și sufletele multor oameni. În acest fel s-a produs dispariția celui mai important monument arhitectonic, chiar a „pilonului principal” al capitalei.

Turiștii care practică acest tip de turism sunt influențați spiritual de frumusețea lăcașelor sfinte, dar și datorită faptului că simt nevoia unui sprijin spiritual prin intermediul icoanelor făcătoare de minuni și a moaștelor. Alimentarea credinței este un alt motiv pentru care turiștii practică acest tip de turism.

Persoanele chestionate consideră că nu există fonduri suficiente pentru restaurarea anumitor lăcașe sfinte din București, însă nu sunt de acord cu restaurarea picturii murale sau mutării obiectelor religioase, ci doar a structurii de rezistență a acestora pentru a le fi păstrată valoarea cultural-religioasă.

Părerea turiștilor cu privire la lăcașele sfinte ale altor culte nu a fost foarte bună deoarece consideră că acestea au un rol insignifiant pentru turismul religios, fiind importante numai pentru comunitățile pe care le reprezintă. Însă aceste lăcașe sfinte sunt considerate a fi și dovada coexistenței a mai multor culte în București.

Conform chestionarelor se consideră că mânăstirile din București nu sunt foarte bine promovate, chiar deloc, deoarece turștii sosiți în capitală sunt atrași mai mult de turismul de shopping. Aceștia propun ca și strategie de promovare a turismului religios în oraș planificarea unor excursii cu specific religios, dar și publicarea unor broșuri și pliante destinate acestor obiective. De asemenea, este considerată utilă și cazarea în ansamblurile monahale pentru a fi mai aproape de credință, de viața monahală.