Mame Crestine In Vechime

Mame creștine în vechime

În familie, mama și concomitent soția au un rol deosebit. Ea este sursa de la care pornește fericirea sau în unele cazuri, din păcate, nefericirea. Ea este inima, care împrăștie dragoste prin razele ei și care face ca aceasta să circule în tot organismul familiei.

Doresc să înfățișez doar două exemple de mame, la care este bine să cugetăm cât mai profund în calitate de părinți. Din fiecare asemenea lectură putem lua măcar un răsad pentru familia proprie. Este vorba despre Antusa, mama Sfântului Ioan Gură de Aur si despre Monica, mama Fericitului Augustin.

Antusa, mama Sfântului Ioan Gură de Aur locuia în Antiohia când, la vârsta de douăzeci de ani a rămas văduvă. Deoarece avea o stare materială bună, grijile cu gospodăria erau mari, ea nefiind obișnuită a conduce casa, slugile, a se târgui cu lăcomia vameșilor. Deși era tânără și frumoasă, iar cereri în casătorie s-au ivit suficiente, s-a hotărât să înfrunte orice greutate în vederea asigurării unei bune creșteri a copiilor. Pentru că Sfântul Ioan semăna cu tatăl său la înfățișare, era mult înclinată în cinstea acestuia, să-i dea o educație deosebită fiului. După moartea fetiței s-a dedicat întru totul cu dragoste și nevoințe creșterii fiului ei, având grijă la educația de acasă, dar și la a urma cele mai bune școli.

Referitor la cinstea binemeritată a Antusei însuși Sfântul Ioan grăiește. În vremea când studia, un profesor păgân Livanie se minuna de mama lui. Dorind profesorul să afle a cui fiu este Ioan și aflând că al unei văduve, l-a întrebat ce vârstă are mama lui și de câți ani este văduvă. Când a aflat că are patruzeci de ani și că este văduvă de douăzeci de ani, a exclamat: ,,cerurile, ce femei au creștinii”5.

Antusa s-a străduit să-i dea învățătură creștinească, să-l deprindă cu studiul Sfintei Scripturi și nefiind împotriva științei păgânești, în paralel cu deprinderea acesteia l-a povățuit și sprijinit în a nu se lăsa cucerit de filosofia păgânească. Faptul că Sfântul Ioan a fost un elev bun o mărturisește chiar Livantie profesorul pe patul de moarte, când afirmă că Ioan ar fi fost potrivit spre a-i lua locul, dacă nu ar fi fost acaparat de creștini, printre care un rol de seamă se înțelege că a avut însuși mama lui Ioan .

Sfântul Ioan avea o prietenie strânsă cu Sfântul Vasile. Sfătuit de acesta se hotărăsc împreună să părăsească casele părintești și să urmeze calea monahismului.

Antusa a aflat vestea și mâhnită s-a hotărât să-l împiedice a se despărți de ea din pricină că durerea plecării era prea mare, dar și pentru faptul că considera vârsta lui nu tocmai împlinită, astfel încât putea să cadă pradă ispitelor primejduindu-și sufletul.

Astefl, cu lacrimi în ochi poartă o discuție cu Sfântul Ioan în odaia în care acesta s-a născut. Din cuvintele pe care Antusa le-a spus fiului său voi reda câte ceva:

,,Nu este cu putință de spus nici c-un fel de cuvinte acele tulburări și greutăți, la care este supusă femeia nu demult ieșită din casa părintească, care nu cunoaște încă viața, și care îndată este lovită de o mare scârbă și nevoită a lua asupra sa grijile mai presus de vârstă și chiar de firea ei.

Ea trebuie să îngrijească de slugi, să cunoască viclenia lor, să lupte cu uneltirile dușmanilor și cu pretentiile mari ale vameșilor (perceptorilor) prea lacomi. Iar după moartea soțului rămân încă copii… însă pentru fiu ea are nenumărate griji și o mare temere. Eu nu mai vorbesc de acele cheltuieli cari se cer, dacă ea dorește să-i dea o bună învătătură și creștere. Și toate aceste greutăți nu m-au putut face să mă căsătoresc de a doilea și să aduc alt soț în casa tatălui tău, însă necătând la toate supărările și greutățile pe cari le-am avut, am rămas tare, și n-am fugit de cuptorul aprins, care bine închipuie starea unei văduve.

Mai întâi, pe mine m-a întărit ajutorul Celui Preaînalt… Eu am păstrat în întregime toată averea care a rămas, și totuși n-am cruțat nici o cheltuială, care se cerea pentru învățătura și creșterea ta, întrebuințând pentru aceasta averea mea proprie, cu care am ieșit din casa părintească.

Nu socoti că cu aceste cuvinte vreau să te jignesc pe tine. Nu. Însă pentru toată grija mea și supărările cer numai o mulțumire, cer să nu mă faci de al doilea văduvă… Când vei pune trupul meu în pământ și praful meu se va împreuna cu praful tatălui tău, atunci pleacă în călătorii îndepărtate… Du-te unde vei voi… Nu trage asupra ta mânia lui Dumnezeu, lăsându-mă jertfă atâtora nevoi, atunci când eu cu nimic nu sunt vinovată înaintea ta… Dacă eu ți-am dat prilej să mă învinovățești că te trag la deșertăciunile lumii, și te pun să te îngrijești de nevoile mele, atunci fugi de la mine, cum fugi de la dușmani …

Deși tu spui că ai mulți prieteni, însă nimenea din ei nu poate să-ți aducă mai multă liniște. Pentru că nimenea nu se va îngriji de binele tău atât , cât mă voi îngriji eu”6.

Sfântul Ioan pătruns de cuvintele emoționante ale mamei se hotărăște să rămână lângă ea, începând viața ascetică.

Cu toate că reiese din text ceea ce am dorit să evidențiez, voi mai adăuga câteva cuvintereferitor la trăsăturile cu care Dumnezeu a înzestrat fiecare femeie, fiecare mamă, dar care astăzi sunt de multe ori prea copleșite de mândria de a fi mai bune decât vecina sau la același nivel cu o oarecare persoană publică renumită. E într-adevăr multă deșertăciune!

Dacă o analizăm puțin pe Antusa descoperim o văduvă tânără, frumoasă, cu o poziție socială bună, care nefăcând uz de aceste bogății, se arăta plină de smerenie. În sufletul ei se mai păstra respectul și dragostea pentru soțul care plecase, cât și pentru casa acestuia, respect care s-a manifestat asupra copiilor prin credincioșia în a le asigura cea mai bună creștere și vigilența în păzirea sufletelor copiilor de noianul ispitelor.

Cu situație materială bună, dar fără a fi gătită cu tot soiul de podoabe și fără a fi prezentă la petreceri, deși cu siguranță că și în acele vremuri au existat prilejuri pentru desfătare. De asemeni nu o vedem ca fiind risipitoare, cu toate că cheltuiala ar fi putut să o justifice cu întreținerea fiului, ci economă, prevăzătoare…

Împovărată de supărări și greutăți, cum e firesc la vârsta și condiția în care rămăsese, însă nu depresivă, cârtitoare împotriva lui Dumnezeu, nemulțumită ori delăsătoare, ci harnică și plină de osârdie în a le îndeplini pe toate cum se cuvine, având sprijin tare și constant în Cel Preaînalt .

De remarcat grija de a nu sminti sufletul copilului în cinstirea datorată părinților, spre a nu-i întuneca simțirile: nu socoti că cu aceste cuvinte vreau să te jignesc pe tine. Înțelegem că Sfântul Ioan a dat dovadă de un comportament față de care mama nu avea nimic să-i reproșeze. Câtă sfințenie! Și de asemeni: când eu cu nimic nu sunt vinovată înaintea ta. Oare există astăzi vreo mamă care nu ar avea nimic să-și reproșeze, nimic care s-o îngrijoreze, nimic care s-o păteze în comportamentul față de copilul său?

Praful meu se va împreuna cu praful tatălui tău, câtă poezie, dar și câtă credință! Antusa este convinsă că există o altă viață, o viață a împlinirii și păcii, unde se va uni cu cel căruia i-a fost devotată în viața pământească. Câtă curăție! Oare între noi s-ar putea găsi cineva care să afirme acestea cu atâta certitudine și liniște sufletească?

Dacă ne aplecăm puțin asupra acestei mame observăm că ea nu-și dădăcește fiul, nu-l îndepărtează de ispita filosofiei păgâne, nu-l încorsetează, nu-i cere să-i preia din sarcini, dar Îl inserează pe Dumnezeu și filosofia creștină în amprenta fiecărui pas. În schimb îi cere doar a o lasa să sufle alături de suflarea lui, a veghea lângă el, bucurându-și viața prin aceasta.

Un aspect deosebit de important: îi oferă înțelegere, dar mai ales îi dă binecuvântare pentru drumul pe care și l-a ales fiul său. De o mare importanță este binecuvântarea părintească în bunul mers al vieții copilului.

Din comporatmentul Sfântul Ioan reiese modul în care tinea seama de porunca a-V-a din Decalog: Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să nu considerăm că acesta este puțin lucru în fața lui Dumnezeu! Însuși Domnul Iisus a ascultat pe Tatăl Său și a coborât în mizeria acestei lumi spre a o sfinți și spre a o uni cu El.

Pentru a nu uita că ajutorul unor prieteni, trece sub ajutorul unei mame, Antusa, a evocat liniștea. Acea liniște sufletească atât de necesară, acea învăluire de căldură căruia îi zâmbește sufletul și care lasă lumina să pătrundă spre adâncurile ființei.

Concluzia este următoarea: dintre pământeni mama are îndatorirea de seamă, fântâna cu dragoste și jertfa fără capăt în scopul asigurării binelui în viața copilului. De când se naște până la moartea lui, a copilului ori până la moartea ei, a mamei, copilul rămâne copil, iar mama rămâne mamă. Mama își iubește copilul și se sacrifică pentru binele lui indiferent de vârsta și condiția acestuia, iar copilul are trebuință de a rosti persoanei care l-a adus pe lume cuvântul mamă de la un capăt la celălalt al existenței sale efemere. Uneori, doar rostirea acestui cuvânt este suficientă pentru a se produce schimbarea așteptată.

O altă mamă la care merită să cugetăm, mai cu seamă în încercările iminente ale condiției de părinte, dar nu numai, este blagocestiva Monica.

Monica, o femeie de o blândețe și o dragoste rară a cunoscut latura nefirească a căsniciei chiar de la începutul acesteia deoarece slujnicile cârtitoare i-au pricinuit dușmănia soacrei; iar soțul, o fire mai aspră și mai aprinsă o lipsea de sprijinul cuvenit din partea lui.

Deși tânără, ajunsese la convingerea că dușmanii de orice soi, pot fi biruiți cu cele două arme pe care le-a întrebuințat și ea: blândețea și dragostea. Cu acestea a muiat atât de mult sufletul soacrei, încât soacra convinsă de nevinovăția nurorii i-a spus fiului ei despre răutățile slujnicelor, care au fost atenționate că vor fi biciuite dacă vor mai cleveti pe Monica.

Monica își folosește puterea dragostei spre a birui și furia soțului, dar cu luare aminte: atunci când acesta se înfuria și dorea în lașitatea lui să-și lovească soția, Monica aștepta în tăcere să se limpezească negura gândurilor pătimașe ce-l stăpâneau, după care cu blândețe îi înfățișa spectacolul nepotrivit care se desfășurase, oferindu-i un tablou atât de real încât se putea privi singur; urmare a purtării ei, pornirea soțului de a o lovi ramânea neîmplinită .

Purtarea sa izvorâtoare de pace era un bun exemplu și pentru alte femei ori familii unde era invitată. Cum multe dintre femei aveau urme de lovituri, după nefericitul obicei al păgânilor din vremea respectivă, ele întrebau nedumerite, cunoscându-i soțul Monicăi din ce pricină ei îi lipsesc aceste urme. Monica le-a explicat că bărbații nu poartă singuri vina unui asemenea comportament, ci o parte din vină este și a lor deoarece vorbesc prea mult, ori ce nu se cuvine, ori vorbesc când se cere tăcere mai deplină. Cu aceeași blândețe și înțelepciune intervenea Monica și în disputele dintre femei care își aruncau cuvinte amarnice când se certau , străduindu-se să le îmbuneze inimile și legăturile dintre ele.

Prin viața sa exemplară Monica a reușit să-l convingă pe Patriciu, soțul său să treacă la creștinism, însă sufletul lui a rămas ancorat în viața păgânească în multe privințe. Astfel că, în urma nașterii Fericitului Augustin, Monica începe o luptă fără cuvinte împotriva comportamentului soțului, care oferea un exemplu nefast fiului prin faptul că, tatăl considera scopul vieții copilului a fi: dobândirea unei poziții cât mai înalte în societate. Mijloacele atingerii acestui deziderat nu implicau și nu prețuiau realizarea morală, fapt ce zădărnicea eforturile mamei de a-i împărtăși din bucuriile creștinești.

Tatăl nu se implica în creșterea sau corectarea greșelilor fiului, neinteresându-l aspectul moral și nici formarea caracterului acestuia.

Ajuns la vârsta adolescenței, Augustin a început să stoarcă din ochii mamei sale tot mai multe lacrimi, iar din inima sa tot mai multe rugăciuni. Prietenii de care era înconjurat, lumea, și chiar tatal său îi ofereau un drum deschis spre o viață imorală. Sfaturile mamei începeau să nu mai fie auzite.

Privind în oglinda purtării sale, Fericitul Augustin spune despre sine: ,,Eu mă purtam necuviincios, mai mult pentru aceea ca să nu fiu dezaprobat de tovarăși pentru purtare bună; și când eu nu făceam atâtea lucruri proaste, ca să mă aseamăn cu dânșii, apoi ziceam că am făcut ceva rușinos, numai ca să nu fiu disprețuit de tovarăși”7. Numai mama acestui tânăr poate spune ce durere ascundea sufletul ei, care privea la copilul cu trăsături gingașe și fine, lângă care trona un comportament atât de obscur.

După un timp elanul fiului a scăzut, însă nu pentru a se întoarce la o viață curată, ci pentru că și-a însușit pierzarea maniheilor. Din acel moment Monica a început să verse lacrimi ca și cum fiul său ar fi fost mort.

Mângâierea care i-a adus lumină în necazul ei, a fost un vis în care Monica stătea pe o scândură și plângea. În acel vis un tânăr o întreabă despre pricina stării sale și aflând acesta că rătăcirea fiului este cauza, o încurajează în a se liniști îndemnând-o să-l observe pe fiul ei care stătea pe aceeași scândură cu ea. Împărtășind visul fiului, Augustin îl interpretează prin trecerea mamei la rătăcirea sa.

Monica a continuat să se roage, să-l povățuiască, a intervenit pe lângă alte persoane să discute cu el spre a-l convinge să renunțe la calea maniheilor. Printre persoanele abordate se afla și un episcop care a refuzat să discute cu Augustin, cunoscându-l a fi prea încrezut. Episcopul o asigură totuși că fiul ei va reveni la credința adevărată, atunci când din cele citite îsi va seama că sunt deșarte; în sprijinul spuselor episcopul se dă pe sine ca exemplu de fost maniheu. Pentru că lacrimile mamei nu încetau, episcopul îi spune: ,,Mergi și fii liniștită . Nu se poate, ca să piară fiul, pentru care s-au vărsat atâtea lacrimi!”8.

Viața Monicăi se îmbogățește cu alte încercări. Fiul ei începe să aibă dubii în ceea ce privește doctrina pe care o îmbrățișase și din anume motive acesta dorea să plece în Italia. Aflând despre plecare, Monica cuprinsă de dragoste și grijă pentru sufletul lui Augustin încearcă să-l împiedice, însă văzând că nu reușește să facă ce și-a propus ea încearcă să plece împreună cu el, dar nici așa nu are izbândă.

Augustin înțelegând că mama lui dorește să-l însoțească oriunde și că nu va putea pleca, recurge la o înșelăciune: o convinge să-și petreacă noaptea la o casă de rugăciune timp în care el motivează că-și va conduce un prieten la corabie. În acest mod el pleacă, iar pentru mama lui au urmat alte lacrimi adunate în rugăciune.

După o perioadă când Monica a simțit că fiul ei este profund tulburat și că are nevoie de ajutor, a plecat la Milan să-l întărească. Acolo l-a găsit descurajat, în căutarea adevărului; episcopul Ambrozie sădise îndoiala în sufletul lui cu privire la maniheism. Bucuroasă că a părăsit calea cea păcătoasă, Monica l-a asigurat că Fiul lui Dumnezeu înainte ca ea să moară, Îi va da posibilitatea să-l vadă pe Augustin întors în sânul Bisericii .

Întoarcerea fiului pierdut are loc; mai mult chiar, el se dăruiește slujirii lui Iisus. Nu puțină a fost bucuria mamei , însă nu deplină. Mai era necesar ca Augustin să primească botezul.

Împreună cu mama și cu alți prieteni s-au mutat într-o vilă a cărei gospodărire a preluat-o Monica. În discuțiile filosofice sau teologice intervenea uneori și ea , atrăgând admirația fiului pentru credincioșia și dragostea care o caracterizau .

În anul 387, în sâmbăta mare, Augustin se botează, prilej pentru deplină bucurie și încununare frumoasă a suferințelor mamei sale.

,,Liniștea nopții dispunea sufletele lor la cugetări religioase și ei vorbeau de împărăția lui Dumnezeu și de aceea cum oamenii ar putea să scape de poftele și smintelele pământești și să-și umple ființa cu năzuințele curate și sfinte.

Inima mamei și a fiului erau pe deplin îndreptate spre Dumnezeu și ardeau de bucurie sfântă și creștinească”9.

La nouă zile de la petrecerea evenimentului așteptat atâția ani, Monica pleacă în cealaltă lume liniștită, lăsând în urma sa dragoste și dorința de a fi pomenită în rugăciunile copiilor : ,,Nu se temea de moarte; privirea ei era îndreptată spre vecinicie… ea credea în viitoarea înviere cu toată seninătatea sufletului său curat și sfânt “10.

Am reprodus aceste citate pentru a înfățișa nu numai rodul lacrimilor și rugăciunilor acestei mame, adică întoarcerea fiului la Hristos într-un mod superior celui pe care ea Îl ceruse lui Dumnezeu, ci mai ales în scopul de a scoate în relief comuniunea extraordinară, descrisă ca melodie a unei lumi care se ridică deasupra acestei neguri. Miracolul uniunii în credință a celor două cugete care se unduiesc pe aceeași harfă este cu atât mai mare cu cât spre începutul povestirii ele se găseau la poli opuși.

De aceste frumoase trăiri s-a bucurat Monica deplin timp de nouă zile, căci atâtea zile s-au scurs între botezul lui Augustin și moartea ei.

Viața acestei femei poate fi asemănată cu un diamant șlefuit cu ajutorul virtuților.

Blândețea și dragostea i-au dat Monicăi puterea și înțelepciunea, făcând din ea un exemplu de soție, mamă și noră, dar și o purtătoare de pace atât în familia proprie cât și în afara acesteia.

Aceste arme au păzit-o de bătăile soțului, au contribuit la împăcarea femeilor bârfitoare, l-au încreștinat pe soțul ei, au ajutat-o să rabde ani de zile durerea care-i măcina sufletul văzându-și fiul încă din copilărie că se dedă la cele mai urâte obiceiuri. Dar cel mai de seamă câștig este curățirea fiului ei și întoarcerea în brațele în Brațele lui Iisus .

Este sfâșietor să vezi în fiecare zi cum copilul tău își predă câte puțin sufletul diavolului; să-i privești în fiecare seară haina tot mai întunecată față de care noaptea este lumină; să-i admiri în fiecare dimineță chipul grațios și să știi că în cursul zilei își va mai aduna cel puțin o osândă pentru faptele lui; să simți că e trup din trupul tău, că rănile sângerează tot mai mult și durerea e tot mai profundă și să privești neputinciosă cum trupul rănit refuză tratamentul.

Multă dragoste a fost în sufletul acestei femei care-l iubea pe Augustin ca și fiu al său, dar și ca fiu al lui Dumnezeu, și care suportându-i neascultarea, răutățile, rătăcirea dorește cu toată puterea să-i fie alături oriunde s-ar îndrepta. Nu regretă faptul că părăsește casa, mediul, prietenii; nu are importanță unde va merge; nu-și face griji pentru nimic din ale sale, de vreme ce nu consideră că are ceva doar al său, destinat doar binelui propriu. Viața ei constă în a împărți în orice condiții aceeași bucată de aer cu Augustin. Însă nu în scop egoist, nu din posesivitate exagerată ci în scopul nobil de a-l câștiga pentru Dumnezeu.

Își folosește timpul, sănătatea, dragostea, răbdarea, blândețea, înțelepciunea, se umilește și așteaptă ani de zile; este înșelată, părăsită, dar iartă o dată, de două ori, de câte ori a fost nevoie, căci mai presus de viața ei era mântuirea fiului.

Ea, care îl iubea atât de mult pe Iisus nu ar fi putut trăi măcar o zi liniștită știind că, copilul său e în afara adevărului luptându-se cu pădurea de spini în care s-a rătăcit din prea mult elan.

Dragostea nu e dată spre a fi trăită doar cu sinele propriu, dragostea e dăruită spre a fi dăruită. Și precum, de la Dumnezeu coboară o rază de dragoste către fiecare ființă, suntem datori ca și noi să îndreptăm câte o rază de dragoste, după exemplul Tatălui, către fiecare ființă. Monica urmând Calea, Adevărul și Viața a căutat să împartă acest drum cu persoanele pe care le-a cunoscut, dar mai cu seamă cu fiul ei pierdut.

Vedem în acest text puterea ispitelor care cuprind atât de ușor un suflet fraged prin exemplul nefast al tatălui, al prietenilor, al cercului de cunoștințe; pe de altă parte vedem dragostea care se jertfește, Dumnezeu care iartă și învrednicește cu nespuse daruri.

Dar să reținem cel mai important aspect al acestui text: pomul iubirii acestei femei, era atât de împodobit cu lacrimi și rugăciuni încât graiul nostru nu l-ar putea oglindi.

Rolul femeii în familie : atitudine pozitivă neoprotestantă

,,Soțul, copiii, căminul, cei din jur, interesele personale; toate acestea reprezintă viața femeii creștine, trăită în cercul mare al dragostei Mântuitorului ei pentru ea și a dorinței ei de a-L sluji”11.

În concepția neoprotestantă, femeia a primit în momentul creației două roluri care aveau să-i definească scopul vieții ei, adică împlinirea în cadrul familiei.

Principala preocupare a soției trebuie să fie aceea de a fi, sub orice formă, un ajutor pentru soțul ei și ,,maternitatea, așa cum ne-o prezintă Biblia, reprezintă cea de-a doua modalitate extraordinară prin care o soție poate să atingă scopul lui Dumnezeu pentru ea… Scopul lui Dumnezeu pentru femeie, în general, în pofida căderii ei, este acela ca ea să fie cinstită pentru acest rol unic pe care îl are”12.

Femeii nu i se refuză posibilitatea de a se realiza profesional, deoarece viața o cere în anumite situații, dar e necesar să nu uite care sunt prioritățile, asigurându-se că soțul și copii nu suferă. Soțul care își prețuiește soția o va susține spre a-și dezvolta aptitudinile și a folosi pentru binele ei și al familiei studiile pe care le are.

Soția trebuie să fie un sprijin spiritual cu precădere, afectiv și mental pentru cel cu care își împarte viața. Acest ajutor nu este acordat numai soțului temător de Dumnezeu, ci și celui oarecum confuz și care, prin purtarea soției poate fi câștigat spre a crede în Hristos.

Prin ceea ce face femeia nu nimic nu este mai prejos decât barbatul ei. Nu se pune problema inferiorității în cazul în care își petrece viața îngrijindu-și copii și ajutându-și soțul, dimpotrivă: își îndeplinește menirea sa și contribuie la împlinirea misiunii soțului. Femeia este cea care îl completează pe bărbat.

Modalitatea prin care femeia se cuvine să împlinească cele cerute de Dumnezeu de la ea este supunerea, aceasta neînsemnând subjugare. Când a preluat controlul, Eva a păcătuit și l-a determinat și pe Adam să păcătuiască din acest motiv bărbatul a devenit capul care stăpânește peste ea. El este cel care conduce, dar nu prin autoritate, ci prin dăruire de sine.

Supunerea soției se consideră a fi făcută nu de dragul soțului, ci de dragul lui Hristos, Domnul care i-a dat acest rol de îndeplinit, ca o reprezentare a Bisericii în relația ei cu Cel care a iubit-o și S-a dat pe Sine pentru ea.

În spatele soțului ei, femeia Îl vede pe Fiul lui Dumnezeu, în fața Căruia trebuie să aibă o atitudine demnă.

De asemenea, supunerea soțiilor este voluntară. În acest sens se apreciază că, este bine ca femeia creștină să nu se căsătorească până când nu este pregătită să se supună d e bună voie, pentru ca prin nesupunerea ei să nu ajungă la comiterea unor păcate care ar afecta căsnicia.

Supunerea este și un suport pentru momentele mai dificile când femeia prin atitudinea ei atrage pacea.

,,Suntem îndemnate ca, în virtutea dragostei noastre de soții să le fim credincioase, să-i ajutăm și să ne supunem soților noștri. Într-un fel, doar acceptând această etică putem, în cele din urmă, iubi cu adevărat”13.

În relația de cuplu femeia nu trebuie pusă în ipostaza de a întreprinde ceva împotriva conștiinței sale sau în detrimentul relației personale cu Hristos, față de care se află într-un raport de fidelitate constantă .

Femeia și bărbatul trebuie să aibă o conviețuire armonioasă, să se echilibreze reciproc în momentele de cumpănă.

,,Căsătoria ar trebui să fie un exercițiu într-o reciprocitate și un parteneriat adevărate, unde nici unul nu-l domină pe celălalt – altfel ar însemna să fie diminuat și depersonalizat unul din copiii lui Dumnezeu”14.

Se apreciază egalitatea celor doi soți și buna înțelegere care trebuie să existe între ei.

În situația în care soția își respectă soțul și soțul își cinstește soția, dacă fiecare, în umilință, îl socotește pe celălalt mai bun decât pe sine, există un temei pentru respect, consolare reciprocă, dragoste și unitate.

Cine ajunge să-l considere pe celălalt mai bun decât pe sine va folosi respectul și bunul simț în convorbirile dintre ei.

,,Cine altcineva este suficient de apropiat pentru a observa greșelile soțului și suficient de intim ca să le dezaprobe și să le critice, fără să distrugă relația? Căsnicia creștină este o relație reciprocă, în care Dumnezeu îi folosește pe cei doi spre binecuvântarea lor reciprocă”15.

Din cele prezentate ne dăm ușor seama că familia este un loc binecuvântat de împlinire reciprocă și trebuie să fie un mediu cât mai cald, în care femeia cu dragoste să-și cinstească bărbatul și casa prin tot ceea ce face; și cu delicatețe să aibă un cuvânt potrivit pentru fiecare înainte de apusul zilei. Ea este cea care nu are voie să obosescă încurajându-i pe cei ai casei, fiindu-le mereu aproape cu calm și rabdare.

Bărbatul are datoria de a o respecta mulțumindu-i pentru grija și dragostea ei permanentă.

Viața celor doi se cere a fi în conformitate cu cuvintele Bibliei, călăuza lor pe drumul spre Dumnezeu.

Datoriile părinților față de copii

,,Dacă cineva nu poartă de grijă de ai săi și mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credință și este mai rău decât un necredincios” (l Timotei 5, 8) .

Datoriile principale ale părinților către copii lor sunt acestea :

◙ Să-i iubească: ,,Cele tinere să-și iubească bărbații, să-și iubească copiii” (Tit 2, 4).

◙ Să-i învețe Legea lui Dumnezeu: ,,Că l-am ales, ca să învețe pe fiii și casa sa după sine să umble în calea Domnului și să facă judecată și dreptate”(Facere 18, 19), adică dreapta credință și faptele bune.

◙ Să-i învețe frica de Dumnezeu: ,,Veniți fiilor, ascultați-mă pe mine, frica Domnului vă voi învăța pe voi”(Psalmii 33, 11).

◙ Să le povestească lucrurile cele minunate ale lui Dumnezeu: ,,Ca să istorisiți în auzul fiilor voștri și al fiilor fiilor voștri câte am făcut în Egipt și semnele mele, pe care le-am arătat într-însul, și ca să cunoașteți că eu sunt Domnul”(Ieșirea 10, 2).

◙ Să le povestească judecățile lui Dumnezeu: ,,Povestiți-le feciorilor voștri, iar ei feciorilor lor, iar aceia neamului care va veni după ei!” (Ioil 1, 3).

◙ Să-i învățați cu ascultarea și supunerea: ,,Căci și eu am fost fecior la tatăl meu, singur, și cu duioșie iubit la mama mea / Și el mă învăța și-mi zicea: ,,Inima ta să păstreze cuvintele inimii mele, păzește poruncile mele și vei fi viu” (Pilde 4, 3-4).

◙ Să-i conducă spre tot lucrul bun (l Timotei 3, 4); să-i deprindă de mici cu rugăciunea, ascultarea de biserică, smerenia, viața curată.

◙ Să-i mustre când greșesc: ,,Și le-a zis: ,,Pentru ce faceți voi asemenea lucruri, căci aud vorbe rele despre voi de la tot poporul Domnului?” (l Regi 2, 23).

◙ Să-i îndrepte și să-i pedepsească: ,,Dacă nebunia se pripășește în inima celui tânăr, numai varga certării o va îndepărta de el” (Pilde 22, 15), ,,Cine cruță toiagul său își urăște copilul, iar cel care îl iubește îl ceartă la vreme” (Pilde 13, 24).

◙ Să nu-i întărâte: ,,Și voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i întru învățătura și certarea Domnului” (Efeseni 6, 4).

◙ Să se roage lui Dumnezeu pentru binele lor spiritual și material: ,,Doamne Dumnezeul lui Avraam și al lui Isaac și al lui Iacov, părinții noștri, păzește acestea în veci, această aplecare a gândurilor inimii poporului Tău și îndreaptă inimile lor către Tine” (l Paralipomena 29, 18).

◙ Să-i mângâie: ,,Ca un părinte pe copiii săi, precum știți, așa v-am rugat și v-am mângâiat” (l Tesaloniceni 2, 11).

◙ Să le dea pildă bună cu viața lo. ,,Azaria a făcut fapte plăcute în ochii Domnului, purtându-se în toate ca tatăl său Amasia” (lV Regi 15, 3).

◙ Să-i supravegheze: ,,Ai feciori?Învață-i pe ei și înconvoaie din pruncie grumazul lor. / Ai fete? Veghează la curăția lor și să le arăți o față serioasă” (Înț. Sirah 7, 24-25)16.

Acestea și altele asemenea sunt datoriile părinților față de copii lor. Părinții trebuie să ia seama că un singur suflet este mai scump decât toată lumea: ,,Pentru că cei va folosi omulu, dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? ( Matei 16, 26 ) .

Datoriile copiilor față de părinți

Porunca a cincea din Decalog spune: ,,Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție” (Ieșirea 20, 12).

Dintre oameni, mai întâi trebuie iubiți părinții, care ne-au născut și ne-au crescut și, ca atare, după Dumnezeu, sunt binefăcătorii noștrii cei mai mari, în viața pământească”17.

A cinsti părinții înseamnă :

◙ Să-i iubești, adică să le dorești și să le faci tot binele cu putință. Iubirea față de părinți este și o poruncă a firii; astfel o găsim la toate popoarele, chiar și la toate viețuitoarele, oricât de sălbatice ar fi ele.

◙ Să asculți de ei: ,,Copii ascultați pe părinții voștri în Domnul că aceasta este cu dreptate” (Efeseni 6,1).

◙ Să nu-i superi cu ceva și să te porți față de ei cu toată cuviința , vorbind despre ei și cu ei numai de bine. ,,Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa să fie dat morți, că a grăit de rău pe tatăl său și pe mama sa și sângele său este asupra sa” (Leviticul 20, 9).

◙ Să-i ajute la nevoie, mângâindu-i în necazuri și înseninându-le bătrânețile. ,,Fiule, sprijină pe tatăl tău la bătrânețe și nu-l mâhni în viața lui” (Înț. Sirah 3, 12).

În acest sens avem drept exemplu pe Mântuitorul Hristos, când, răstignit pe Cruce a încredințat-o pe sfânta Sa Maică ucenicului Său prea iubit, pentru a avea grijă de ea (Ioan 19 , 26-27).

◙ Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ajutorarea lor, când sunt în viață, iar după moarte, pentru odihna sufletelor lor, împlinindu-le voința cea din urmă și păstrându-le o amintire frumoasă18.

Note bibliografice

Pr. Nicolae Cănănău, Datoriile părinților față de copii în Îndrumător bisericesc misionar și patriotic, Editura Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos, Galați, 1985, p. 84;

Pr. Dr. Ștefan Slevoacă, Făclii pentru dreapta credință. Predici, Editura Episcopiei Buzăului, 1985, p. 296;

Sfântul Tihon din Zadonsk, Despre îndatoririle creștinului față de Dumnezeu, Editura Sophia-Press, București, 2002, p. 155;

Ibidem;

Sfintele amintiri. Sinaxar, Editura Hyperion, Chișinău, 1992, p. 348;

Ibidem, pp. 350-351;

Ibidem, p. 355;

Ibidem, p. 356;

Ibidem, p. 360;

Ibidem, p. 361;

Joyce Baldwin și colab., Rolurile femeii, Editura Cartea Creștină, Oradea, 2004, p. 48;

Ibidem, p. 38;

Ibidem, p. 35;

Ibidem, p. 183;

Ibidem, p. 111;

Cf. Arhim. Cleopa Ilie în Convorbiri Duhovnicești, vol. II, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Sfințitului Eftimie, Episcopul Romanului și Hușilor, ediția a II-a, editată de Episcopia Romanului și Hușilor, 1990, pp. 452-453;

Credința ortodoxă, carte tipărită cu binecuvântarea I.P.S. Daniel, mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1999, p. 371;

Ibidem, p. 372.

Concluzii

Am început această lucrare adresată părinților și copiilor în egală măsură prin încercarea de a descoperi cărui fapt două suflete doresc să împartă aceeași fărâmitură de oxigen.

Pornind de la ideea că omul este o ființă sociabilă, el simte nevoia unor alte persoane cu care să-și împartă existența.

Astfel, am observat un eu care a găsit un tu și care s-au unit din necesitatea de a fi un noi. Prin binecuvântarea acestei uniri, rodește dorința de a dărui grupul noi unor alte persoane, urmând exemplul Domnului Iisus care se dăruiește spre a fi primit, dar se dăruiește și pentru a ne primi desăvârșiți în Împărăția Sa.

Acele persoane cărora soțul și soția se pot dărui în acest mod sunt copii. Părinții primesc iubirea copiilor în schimbul dăruirii părinților spre a-i desăvârși pregătindu-i pentru unirea definitivă cu Hristos începută în această viață.

Menirea familiei constă tocmai în aceea de a dărui copii, prin inima cărora să se bucure, din ochii cărora să fure lacrimile tristeții, prin gura cărora să primească darurile iubirii și ale credinței.

Familia ca sanctuar al iubirii dăruiește iubire și primește la rândul ei, iar prin iubire se curăță, se înalță, se desăvârșește.

Prin iertare, unul dintre elementele indispensabile vieții familiei, membrii ei se jertfesc în smerenie.

Prin această lucrare am arătat de ce anume nu este bine ca omul să fie singur și de asemeni în ce mod poate dragostea, comunicarea și iertarea să mențină unitatea familiei, care încercată la tot pasul de ispite își menține echilibrul prin Atotprezența Celui care în marea Sa bună-voință a hotărât formarea ei.

Am subliniat în ce măsură viața părinților, devine viața copiilor cu mai multe sau cu mai puține bucurii.

Din familie copilul își ia puterea trupească și sufletească cu care va trece peste dunele vieții. Dacă rucsacul copilului va fi plin el va avea de unde să presare pe drum firicelul izbândei și va recunoaște pe nisip alături de pașii săi, pașii Domnului Iisus. Dar dacă rucsacul copilului va fi gol, va risca la fiecare furtună să fie acoperit de nisip, iar frăgezimea tinereților sale să fie șubrezită.

Copilul are nevoie ca hrana, mișcarea, nervii și simțurile sale, să fie supravegheate și direcționate. La vârsta nevinovăției fiind încă copilul, părintele trebuie să lucreze asupra minții, voinței, inimii și conștiinței lui.

În sânul familiei copilul își formează primele deprinderi, simte cele dintâi dorințe; aici se plămădește caracterul care se cade a fi unul religios- moral necesar pentru biruința în toate cele bune ale vieții. În acest scop, Dumnezeu a înzestrat copilul cu o seamă de daruri și puteri sufletești pe care părintele are datoria de a le pune în valoare și a le dezvolta.

Dacă am asemăna copilul cu lutul proaspăt, părintele ar fi olarul care prin măiestria sa,are puterea de a-l modela. Prin fiecare gest, prin fiecare cuvânt, prin fiecare gând olarul adaugă sau ia câte ceva. După un timp, opera se va întoarce spre maestru pentru a-i mulțimi. Atunci, el va cunoaște rodul muncii sale!