Maica Domnului In Fata a Ce Ne Ofera Pro Si Contra Contemporanul

Introducere

CAPITOLUL I

Maica Domnului în Scriptura Vechiului Testament

Semnificația numelui ,,Maria”

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Acesta este primul cuvânt în care ne este menționată apariția Preasfintei Născătoarea de Dumnezeu, de aceea se poate spune că viața Ei se află în centrul veacurilor.

Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu a fost proorocită cu multe veacuri înainte de a se naște. De aceea Viața ei se află în centrul veacurilor și constituie „răsunetul vestirii proorocești, împlinirea vederilor proorocești, centrul așteptării mesianice”. Nenumărate sunt preînchipuirile vechi-testamentare care se referă la „Maica lui Emanuil cea neispitită de bărbat”. În prezentul articol vom prezenta cele mai reprezentative proorocii vechi-testamentare despre Maica Domnului. Învățătura ortodoxă despre “Preasfânta, Curata, Preabinecuvântata, de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioara Maria”, are o importanță deosebită și o frumusețe aparte. Aceasta și datorită pietății deosebite și afecțiunii cu care creștinii din toate timpurile s-au raportat la Maica Domnului. Sfânta Fecioară Maria a fost și este pentru toți creștinii nu numai Maica Domnului nostru Iisus Hristos, ci și a tuturor creștinilor. Ea stă în centrul preocupărilor dumnezeești și omenești de la căderea protopărinților; Ea se naște plină de dar la zorii unei vieți noi pentru omenire; ea zămislește Lumina lumii, pe Domnul nostru Iisus Hristos, și-I dă viață. “Ea Îl urmează în lume, plină de iubirea ce mai curată și tot ea îl însoțește până la cruce. Este mama adevărată a noastră a tuturor, împărăteasa cerului și a pământului”

Preasfânta Fecioară Maria, Maica Domnului a fost considerată obiectul tuturor marilor evenimente ale iconomiei mântuirii omului și, în toate aceste întâmplări providențiale, ea a ocupat un loc aparte. În tot arcul de timp al Revelației divine, persoana Maicii Domnului este prezentă în toate momentele importante, desfășurându-și rolul său în planul lui Dumnezeu, alături de Fiul său, Mântuitorul nostru: din prima pagină a Sfintei Scripturi și până la ultima sau de la cartea Facerii până la Apocalipsa Sfântului Ioan, de la Profetul Isaia până la Sfântul Evanghelist Luca, de la întrupare la Jertfa de pe Cruce, de la Rusalii până la Parusie.
Paginile Sfintei Scripturi ne indică faptul că Sfânta Fecioară Maria a fost în mare măsură prezentă în diferite ipostase, la marile evenimente ale mântuirii universale și, alături de Fiul sau, s-a dovedit o bună interpretă a vocației sale, aceea de a fi Mama Fiului lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea neamului omenesc și mijlocitoare eficientă a noastră înaintea Lui. Aceste două apelative au lăsat să se întrevadă cele mai profunde așteptări ale omului: Sfânta Fecioară Maria, Mamă și Mijlocitoare, este Maica Domnului dar și Noua Evă. Maica și mijlocitoarea Bisericii și a tuturor oamenilor.

Doar numele Maicii lui Dumnezeu, spune Sfântul Ioan Damaschin, conține întreaga ”taină a întrupării” Fecioara-mamă, deoarece este cu totul legată de persoana și lucrarea Logos-ului întrupat, este un adevărat compendiu dens al Evangheliei și chipul concret al credinței Bisericii. Pe de o parte, nu se poate vorbi de Fecioara Maria decât în relație cu Fiul Său si cu întreaga iconomie a întrupării și a mântuirii înfăptuite de El. Pe de altă parte prin revelația biblică sau prin tradiție, arată o densitate atât de mare a relației Mamei cu Fiul, încât are răsunet în ea tot ce s-a întâmplat cu El și în El. De aceea, mariologia este fundamental legată de hristologie și soteriologie, istoria Măriei este “dogma vie, adevărul săvârșit în făptură”.

Aceste referiri evidențiază concretețea figurii sale, istoricitatea acestei fecioare din casa lui Israel, căreia i-a fost dat să aibă extraordinara experiență de a deveni Mama lui Mesia. Nu este posibil să se evidențieze din Sfintele Evanghelii o biografie detaliată a Maicii Domnului, după cum nu este posibilă reconstituirea unei biografii integrale și detaliate a lui Iisus Hristos: Sfintele Evanghelii sunt o mărturie pascală, ce recitesc cu ochii luminați de experiența întâlnirii cu Cel înviat “doar în acele aspecte și momente ale experienței prepascale și postpascale ce se revelează mai pline de mesaj pentru credință” (“Dar sunt și multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus și care dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărțile ce s-ar fi scris” In. 21, 25).

CAPITOLUL I

Sau ce va da omul, in schimb, pentru sufletul sau? (Marcu 8, 36-37)

Proorocii referitoare la Fecioara Maria

1. Proorocia Maicii Domnului din protoevanghelie (Facere 3, 15)

În Cartea Facerii a Sfintei Scripturi, întâlnim primul simbolism. ,,Edenul” care preînchipuiește Edenul cel înțelegător, adica Maica Domnului, în sânurile căreia sălășluiește Noul Adam, Hristos. După căderea primilor oameni zidiți, Adam și Eva, Hristos, Cuvântul Cel neîntrupat, vorbește cu călcătorii de poruncă și-i spune șarpelui, începătorului răutății, diavolul: „Dușmănie voi pune între tine și intre femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul”. Femeia, a cărei sămânță va zdrobi capul șarpelui, a diavolului, este Fecioara Maria, iar sămânța este Hristos. Proorocia mai este cunoscută această frofeție și ca „prima evanghelie”.

Rugul care ardea și nu se mistuia, pe care l-a văzut proorocul Moisi în Muntele Horeb, constituie preînchipuirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, care ca un alt rug nemistuit de foc a ținut înlăuntrul ei „Focul cel mistuitor al Dumnezeirii”, fără să i se strice fecioria. „Mă duc să văd această arătare minunată: că rugul nu se mistuiește” .Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu, este numită de Dumnezeu și pământ sfânt: „Moisi! Moisi! Nu te apropia aici! Ci scoate-ți încălțămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt”.

Tot lafel și proorocul David o numește pământ: „Și au disprețuit pământul cel dorit”. Iar în altă parte: „Adevărul din pământ a răsărit și dreptatea din cer a privit” . Proorocul o numește pe Maica Domnului adevăr, datorită adevăratei ei feciorii, fiindcă și înainte de naștere și în timpul nașterii și după naștere a fost cu adevărat fecioară. Iar pe Hristos Îl numește dreptate, pentru a arăta că este Judecător drept în faptă și in cuvânt. Pe Fecioara Maria o numește pământ, pentru că se trăgea din pământ, ca om, iar pe Hristos „din Cer”, pentru că Își are obârșia din Ceruri, nu ca om, ci ca Dumnezeu.

Tablele Decalogului, care erau scrise cu degetul lui Dumnezeu, fac trimitere la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care este cartea cea duhovnicească, în care s-a scris persoana și lucrarea lui Hristos. Norul luminos și stâlpul de foc, care îi lumina pe israeliți ziua și noaptea, „arătându-le calea” către pământul făgăduinței, o preînchipuia pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.

Corabia lui Noe o simbolizează iarăși pe Maica Domnului, care a păstrat în pântecele ei începutul creației celei noi. Proorocul David o numește pe Fecioara chivot, zicând: „Scoală-Te, Doamne, întru odihna Ta, Tu și chivotul sfințirii Tale”. Cortul patriarhului Avraam este și el simbolul Născătoarei de Dumnezeu, căci în ea S-a sălășluit Cuvântul lui Dumnezeu.

Scara, pe care a văzut-o patriarhul Iacov  că unește cerul cu pământul, o preînchipuiește Născătoarea de Dumnezeu, care, ca scară duhovnicească, a unit Cerul cu pământul. Prin mijlocirea ei Dumnezeu S-a pogorât pe pământ, ca să suie „la viața cea de sus neamul omenesc”. De asemenea, Iacov a numit-o pe Preacurata loc, spunând: „Cât de înfricoșător este locul acesta!”. La fel și Proorocul Iezechiil spune: „Atunci m-a ridicat Duhul și am auzit la spatele meu un glas mare ca de tunet care zicea: «Binecuvântată fie slava Domnului în locul unde sălășluiește El!»”. Iar proorocul împărat David spune: „Nu voi da somn ochilor mei și genelor mele dormitare și odihnă tâmplelor mele, până ce nu voi afla loc Domnului”.

Năstrapa de aur care avea mana , o preînchipuiește de asemenea pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care ca o altă năstrapă de aur a purtat înlăuntrul ei pe Iisus, Care este „Pâinea vieții care s-a pogorât din Cer”.

Sfeșnicul cel cu șapte brațe, care ardea în cortul mărturiei și în templul lui Solomon, o preînchipuiește și el pe Născătoarea de Dumnezeu, din care a strălucit Hristos, „Lumina cea adevărată, care luminează și sfințește pe tot omul, care vine în lume”. Sfeșnic luminos este Născătoarea de Dumnezeu, „Maica Luminii”. La fel lasă să înțeleagă și expresia din Cântarea Cântărilor: „Cât de frumoasă… toată frumoasă ești, iubita mea, și întinăciune nu este întru tine. Scoală, iubita mea, și vino la mine”. În același text singura porumbiță desăvârșită și aleasa maicii sale este Fecioara Maria, care a dobândit desăvârșirea și a devenit prototipul veșnic, vrednic de urmat.

Toiagul lui Aaron  care a înfrunzit, o prevestește pe Născătoarea de Dumnezeu, care a răsărit din arborele genealogic al lui Iesei. De asemenea, toiag o numește și proorocul Isaia: „Ieși-va toiag din rădăcina lui Iesei”. Potrivit aceluiași Prooroc, Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu, este numită și rădăcină: „Și va fi… rădăcina lui Iesei și Cel ce se va ridica (din ea) începătura neamurilor”.

Proorocul și împăratul David o numește pe Maica Domnului Sion: „Și va veni pentru Sion, Izbăvitorul, și va întoarce păgânătățile de la Iacov” . Iar în altă parte: „Că a ales Domnul Sionul și l-a ales ca locuință Lui” . Maica Domnului este numită și măslin, după mărturia aceluiași Proroc, care vorbește ca din partea ei: „Dar eu, ca un măslin roditor în casa lui Dumnezeu, am nădăjduit în mila lui Dumnezeu” . De asemenea, Fecioara Maria este numită și mamă, după același Proroc: „Mamă va zice Sionului omul”. Este numită și împărăteasă: „Stătu-t-a Împărăteasa de-a dreapta Ta”, fiică: „Ascultă fiică și vezi și pleacă urechea ta și uită poporul tău și casa părintelui tău” .

Fiică o numește și Solomon în Proverbele sale: „Multe fete s-au dovedit harnice, dar tu le-ai întrecut și le-ai covârșit pe toate” . Este numită, schimbare: „Aceasta este schimbarea dreptei Celui Preaînalt” , zi și noapte: „Ziua zilei spune cuvânt, și noaptea nopții vestește știință” , cer: „Din cer a privit Domnul”  și: „Cerul cerului este al Domnului, iar pământul l-a dat fiilor oamenilor” , răsărit: „Împărățiile pământului cântați lui Dumnezeu, cântați Domnului. Cântați Dumnezeului Celui ce S-a suit peste cerul cerului, spre răsărit” , apus: „Cântați lui Dumnezeu, cântați Numelui Lui; cale faceți Celui ce S-a suit peste apusuri; Domnul este numele lui , soare: „În soare și-a pus locașul Său” , cetate: „Lucruri slăvite s-au grăit despre tine, cetatea lui Dumnezeu”  și: „Apele râurilor veselesc cetatea lui Dumnezeu” .

Maica Domnului este, de asemenea, „fiica Împăratului”, împodobită cu virtuți dumnezeiești și omenești, de aceea a și fost singura care a putut fi sălășluire a lui Dumnezeu.
Potrivit cu Cântarea Cântărilor, Născătoarea de Dumnezeu este numită tron: „Regele Solomon și-a făcut tron din lemnele Libanului” , pat: „Iat-o, este ea, patul lui Solomon, înconjurat de șaizeci de voinici, viteji din Israil” , mireasă: „Vino din Liban, mireasa mea” , soră: „Cât de frumoși s-au făcut ochii tăi, sora mea mireasă!” , grădină și izvor: „Ești grădină încuiată și izvor pecetluit” .

2. Mama lui Emanuel (Isaia 7, 14)

Proorocia sfantului prooroc Isaia cel cu mare glas: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuil” , se referă la Născătoarea de Dumnezeu, care a zămislit și a născut pe Hristos. De asemenea, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este numită de același proroc drept scaun înalt și preaînălțat: „Văzut-am pre Domnul șezând pre scaun înalt și preaînălțat” .

Proorocul Avacum o numește Teman: „Dumnezeu din Teman va veni” și munte: „Și Cel Sfânt din muntele cel cu umbră deasă” . Munte o numește și Proorocul Daniil, adresându-se către Nabucodonosor: „Văzut-ai până s-a tăiat o piatră din munte fără de mână” , dar și Proorocul David: „Muntele în care a binevoit Dumnezeu a locui”.

Al cincilea evanghelist, proorocul Isaia, o numește, de asemenea, carte: „Și vor fi vouă toate cuvintele acestea, ca și cuvintele cărții pecetluite” , tom: „Și a zis Domnul către mine: «Ia un tom nou mare»”, clește: „Și a fost trimis la mine unul dintre Serafimi, și în mână avea un cărbune de foc, pe care îl luase cu cleștele de pe jertfelnic”, proorociță: „Și m-am apropiat de proorociță și a luat în pântece”  și nor: „Iată Domnul vine pe nor ușor și ajunge în Egipt” .

Preînchipuire a Maicii Domnului constituie, de asemenea, și lâna lui Ghedeon. Adică, așa cum lâna a primit numai ea roua de noapte, tot astfel și Preasfânta Fecioară a primit roua lucrării lui Dumnezeu, prin care s-a stins înșelăciunea în care căzuse omenirea după căderea celor întâi-zidiți. Și împăratul și proorocul David spune: „Pogorâ-se-va ca ploaia pe lână și ca picăturile ce cad pe pământ”.

Proorocia Proorocului Iezechiil despre „ușa ce căuta spre răsărit și era încuiată”, închipuiește mitrasul Fecioarei, prin care va trece numai Hristos, după care va rămâne pentru totdeauna „încuiată”. Aici se arată pururea fecioria Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, care a fost fecioară „înainte de naștere, în naștere și după naștere”. „Ușa aceasta încuiată va fi și nu se va deschide și nu va trece nimeni prin ea”. Același lucru se subînțelege și prin cuvintele: „Grădină încuiată, izvor pecetluit”. Același Prooroc o numește și sul: „Și am văzut o mână întinsă spre mine și în ea o hârtie strânsă sul”, vedere: „Și am văzut vedere de foc și strălucirea lui împrejur, ca vederea curcubeului”, „Aceasta este vederea asemănării slavei Domnului” , chihlimbar: „Și am văzut ca o vedere de chihlimbar, ca o închipuire de foc”, cărămidă: „Și tu, fiul omului, ia-ți o cărămidă” .

Preînchipuire a tainei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu o constituie și cel Trei Tineri „în cuptor”. Așa cum pe cei Trei Tineri i-a izbăvit de foc „Cel născut al Fecioarei”, Care a schimbat flacăra cuptorului în răcoare, în chip asemănător și mitrasul fecioresc al Născătoarei de Dumnezeu a rămas nestricat și nevătămat.

Spusa proorocească a Cărții proorocului Daniil, „văzut-a până s-a tăiat o piatră din munte fără de mână”, se referă și ea la Născătoarea de Dumnezeu. Muntele, din care a văzut Nabucodonosor că s-a tăiat o piatră fără mână omenească, o preînchipuie pe Fecioara Maria, care, ca un munte netăiat, a dat trupul său curat pentru a se naște Dumnezeu-Omul. Născătoarea de Dumnezeu L-a născut pe Mântuitorul lumii, fără să sufere nici cea mai mică vătămare. Atât zămislirea, cât și purtarea în pântece au fost fără stricăciune .

3. Nasterea Domnului nostru Iisus Hristos in cetatea Betleemului (Matei 2, 1-6)

Sfinții Părinți ai Bisericii au meditat adânc asupra înțelesului Tainei Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos și au tâlcuit apoi în dogme ale credinței și în cântări liturgice lumina spirituală care se revarsă din taina iubirii lui Dumnezeu pentru lume, arătată în Nașterea lui Hristos.

Cântările Sărbătorii Nașterii Domnului ne arată că întruparea sau înomenirea lui Dumnezeu-Cuvântul, din Fecioara Maria, are ca scop ridicarea omului pământesc, stricat prin păcat și moarte, la viața cerească, nestricăcioasă și veșnică:

“Cerul și pământul astăzi s-au unit, născându-Se Hristos. Astăzi, Dumnezeu pe pământ a venit și omul la ceruri s-a suit. Astăzi este văzut cu trup pentru om Cel din fire nevăzut”.
“Pe cel după chip și asemănare văzându-l Iisus stricat din pricina călcării poruncii, plecând cerurile S-a pogorât și S-a sălășluit în pântecele Fecioarei fără schimbare, ca într-însul să înnoiască pe Adam cel stricat”.

Hristos Domnul, Care S-a născut, ca om, în peștera din apropierea Betleemului, este Fiul Cel veșnic al lui Dumnezeu, Cel în Care, prin Care și pentru Care au fost făcute cerul și pământul, adică întreg universul, lumea nevăzută a mulțimilor de îngeri și lumea văzută a mulțimilor de stele. Acest adevăr îl mărturisesc Sfinții Apostoli, mai ales Sfântul Apostol Pavel și Sfântul Apostol Ioan.

Astfel, Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Coloseni, spune despre Hristos: “Intru El au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El și pentru El” (Coloseni 1, 16). Iar Sfântul Apostol Ioan Evanghelistul ne spune că: “Toate prin El (Hristos) s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. ?ntru El era viață și viața era lumina oamenilor. Și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 3-5).
Fericitul Augustin († 430) descrie taina Nașterii Domnului, în cuvintele următoare: “Fiu al lui Dumnezeu născut din Tată, fără mamă, Fiu al Omului, născut dintr-o mamă, fără tată: El, marea vedere a îngerilor și micuț în vederea oamenilor; Cuvântul, Dumnezeu Cel mai înainte de toți vecii, făcut trup la timpul hotărât de El; Făcătorul soarelui și făcut trup sub soare; rânduind, din sânul Tatălui, tot mersul veacurilor și dăruind, din sânul mamei Sale, sfințire acestei zile mari; rămânând în sânul părintesc, deși iese din el; înțelept mai presus de orice cuvânt și copil ca înțelepciune; umplând lumea și stând culcat în iesle; conducând stelele și alăptându-se de la pieptul mamei; atât de mare, ca Dumnezeu și, atât de mic, ca rob, fără ca această smerenie să micșoreze cu ceva grandoarea Sa, nici ca această grandoare să copleșească în vreun fel smerenia. (…) El nu S-a închis deloc sub veșmântul unui trup micuț, primit din sânul unei Fecioare, ci, continuând a împărtăși îngerilor înțelepciunea Sa, ca hrană, ne îngăduie nouă să gustăm cât de bun este Domnul”.

La "plinirea vremii" (Galateni 4,4), Dumnezeu S-a întrupat, "chip de rob luând" (Filipeni 2, 7) și S-a născut din Fecioara Maria, pentru mântuirea neamului omenesc.
Conform Sfintei Scripturi și Sfintei Tradiții, Iisus, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Unul din Sfânta Treime, S-a născut în cetatea Betleemului într-o iesle simplă, în peșteră săracă. Dreptul Iosif și Maria, mama lui Iisus au venit din Nazaret în Betleem pentru recensământul poruncit de proconsulul Quirinius, în timpul împăratului Octavian Augustus (Luca 2, 1), dar negăsindu-se loc de găzduire în cetate (Luca 2, 7), Maria, însoțită de logodnicul său Iosif, a găsit adăpost într-o peșteră păstorească, unde L-a născut pe Pruncul Sfânt (Luca 2, 1-20).
Betleemul, numit în vechime și Efrata, se mai chema și cetatea lui David, căci într-însa s-a născut și a fost uns ca împărat marele strămoș după trup al Mântuitorului. Dar s-a mai numit si "Casa Pâinii", de către fericitul patriarh Iacov, care, păscându-și turmele de oi în acele locuri, mai înainte a văzut și a proorocit că acolo avea să Se pogoare și să Se nască Pâinea cea vie care S-a pogorât din cer, Domnul nostru Iisus Hristos.

Betleemul, situat în Palestina, este o cetate mică, la jumătatea drumului între Ierusalim și Hebron, unde s-a născut Sfântul Ioan Botezătorul și unde Avraam a vorbit la stejarul Mamvri cu cei trei îngeri – sau mai bine-zis cu Sfânta Treime.

Ne putem întreba de ce S-a născut Mântuitorul în Betleem. Exista o proorocie că Betleemul va fi locul de naștere al Mântuitorului Iisus Hristos! Proorocul Miheia a spus, cu 4-500 de ani mai înainte de venirea lui Hristos în lume: Și tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nicidecum nu ești mai mic între fiii lui Iuda, căci din tine va ieși Povățuitorul, Care va paște pe poporul Meu Israel (Miheia 5, 1]; Matei 2, 6).

De asemeni, se pune întrebarea de ce S-a născut într-o peșteră. Peștera este simbolul întunericului. Hristos a venit să aducă lumină și în temnița iadului dar și în lumea care era în noapte, că zice marele Apostol Pavel: Întunericul veacului acestuia. Veacul de acum și mai ales cel de până la venirea lui Hristos era o noapte lungă, în care lumea era oarbă, stând în întunericul slujirii la idoli și al păcatului. Hristos S-a născut noaptea, la miezul nopții și în peșteră, ca să arate că El a venit să aducă lumină, să risipească întunericul. Unde? În peșterile despre care a spus Isaia, căci zice: peșterile lor – vorbește de peșterile iadului – în veci cu întuneric sunt făcute. Și a venit să risipească întunericul din peșterile iadului și întunericul păcatului de pe fața pământului. S-a născut la miezul nopții, ca să lumineze peșterile întunericului veacului aceluia, întunecat de atâtea mii de ani, pentru că Hristos era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care va să vie în lume. El de la început era lumina lumii și a venit să lumineze și să strălucească în toate părțile cu razele soarelui dumnezeirii Sale.
Deși tradiția vorbește despre trei magi care au venit și s-au închinat Pruncului Sfânt chiar în ziua Nașterii Sale (sau, în Tradiția Bisericii Romano-Catolice, douăsprezece zile mai târziu), Sfânta Scriptură vorbește despre mai mulți înțelepți care au venit și I s-au închinat (Matei 2), fără să precizeze numărul lor și nici momentul precis la care au venit. Oricum ar fi, magii au adus Pruncului daruri: aur, smirnă și tămâie (Matei 2, 11). Imnografia sărbătorii înțelege aceste daruri ca pe niște semne și simboluri: aur, pentru că Hristos este împărat; tămâie, ca unui Dumnezeu; și smirnă, ca Aceluia ce avea să pătimească, să moară și să fie îngropat cu smirna și aromele aduse de femeile mironosițe.

Nașterea Domnului pe 25 decembrie în fiecare an, cei mai mulți teologi sunt de părere că aceasta nu ar fi data reală a Nașterii Domnului și că ar avea legătură cu serbările păgâne care cădeau în această zi a solstițiului. Însă nu este întâmplătoare așezarea sărbătorii Nașterii Domnului în această zi, dincolo de aspectul istoric legat de faptul că până și păgânii intuiau importanța și greutatea simbolică a acestei zile. Sensul principal este unul duhovnicesc, simbolic, pentru că începând de acum ziua crește și noaptea scade. Și la fel de important este faptul că, după unii Părinți, Hristos nu S-a născut oricând, ci duminica! Sfânta Scriptură vorbește despre ziua în care a făcut Dumnezeu lumina, când a zis: "Să se facă lumină" – și a fost lumină! (Facerea 1, 3). Ziua întâi a săptămânii, Duminica, Ziua Domnului sau Ziua soarelui! Duminica S-a născut Hristos; Duminica S-a botezat, cum arată Sfintii Părinți de la Sinodul de la Calcedon. Duminica a înviat din morți (Matei 28, 1). Duminica a trimis Hristos pe Duhul Sfânt peste Sfinții Săi ucenici si Apostoli. Duminica Sfinții Apostoli făceau Sfânta Liturghie. Tot Duminica s-a dat și Apocalipsa, pentru că Sfântul Evanghelist Ioan zice: Am fost în duh în zi de Duminică (1, 10). Iată dar, câte sunt legate de ziua Duminicii! De aceea a sfințit Dumnezeu ziua Duminicii și cu Nașterea Sa, pentru că în ziua aceasta a făcut Dumnezeu lumina.

Declarație de onestitate

Subsemnatul, Dragne Ion, declar pe proprie răspundere că la conceperea lucrării de licență cu titlul: ,,Misiunea bisericii și mass-media în contemporaneitate” sub coordonarea științifică a I.P.S. Prof. univ. dr. Nifon Mihăiță, nu am folosit alte surse decât cele menționate în bibliografie, lucrarea îmi aparține în întregime și a fost redactată cu respectarea strictă a regulilor de evitare a plagiatului.

Târgoviște

Absolvent,

Dragne Ion

CUPRINS
Introducere 3
PARTEA I: ÎNVĂȚĂTURA DESPRE MAICA DOMNULUI ÎN
LITERATURA PATRISTICĂ DIN PRIMELE TREI SECOLE 5
Părinți Apostolici 5
Sfântul Ignatie Teoforul 6
Apologeții 7
Sfântul Justin Martirul și Filosoful 7
Scriitori alexandrini 9
Clement Alexandrinul 9
Origen 9
PARTEA II: „THEOTOKOS” ÎN SCRIERILE
SFINȚILOR PĂRINȚI DIN SECOLELE IV-V 12
Sfântul Atanasie cel Mare 13
Sfântul Vasile cel Mare 14
Sfântul Grigorie de Nyssa 16
Sfântul Grigorie de Nazianz 19
Sfântul Ioan Gură de Aur 20
Fericitul Ieronim 22
Fericitul Augustin 24
CONCLUZII 28
BIBLIOGRAFIE 30

Daca ar fi studiata dezvoltarea învataturii despre Fecioara Maria numai conform datelor biblice sau documentelor sinoadelor ori dupa definitiile dogmatice nu s-ar putea sublinia decât câteva momente sau s-ar realiza doar o imagine de ansamblu asupra Sfintei Fecioare. Biserica, prin scrierile Sfintilor Parinti, ofera însa o imagine completa, acestea constituind traditia vie sau viata însasi a celor ce au crezut si cred în Dumnezeu si în alesii Sai.
Învatatura despre Maica Domnului a început sa se structureze într-un mediu greco-roman ostil care putea foarte usor sa o influenteze negativ. Existau divinitati feminine peste tot în lumea veche. „Zeite-mame” aveau romanii (Magna Mater), frigienii (Cybele), locuitorii Palestinei (Astarte), locuitorii Egiptului (Isis) si multi altii. Tocmai de aceea Parintii au avut mereu în vedere faptul de a nu se da interpretari gresite sau sa provoace ambiguitati privind persoana si rolul Maicii Domnului. Biserica a „impus”, în timp, imaginea Sfintei Fecioare ca predica a faptei si a cuvântului în discretie dar si în fermitate si claritate.
În constiinta sa, Biserica însa a trait de la început adevarul revelat de Sfânta Scriptura asupra Fecioarei Maria. La început, literatura crestina nu a facut referiri numeroase la Maica Domnului, aceasta raportându-se mai mult la datele oferite de Noul Testament. Spre exemplu, Sfântul Policarp († c. 155) nu-i aminteste macar numele, iar apologetul Meliton al Sardelor o numea simplu: „Maria, Mieluseaua cea buna” si „o Fecioara”. Teologia Parintilor Apostolici referitoare la Maica Domnului a fost simpla, directa, si axata pe marturisirea câtorva adevaruri: Mântuitorul Iisus Hristos S-a nascut din Fecioara Maria prin puterea Sfântului Duh; Fecioara este cu adevarat Maica a Lui; este preacurata fiind ocrotita de puterea lui Dumnezeu.
Trebuie mentionat, totodata, ca nu se cunosc astazi decât câtiva parinti ai epocii primare a Bisericii sau scrieri ale lor: Sfântul Ignatie de Antiohia, Sfântul Policarp de Smirna, Clement al Romei, Papias, lucrarea „Pastorul” a lui Herma, „Scrisoarea lui Barnaba”, „Scrisoarea catre Diognet”.
În cele ce urmeaza se va arata cum a fost „sustinuta” învatatura despre Maica Domnului înca din primele decenii ale secolului al II-lea din era crestina de catre Parintii Apostolici.

Maica Domnului in teologia si viata ortodoxa

Mareste imaginea.

Maica Domnului in teologia si viata ortodoxa 

Lumea contemporana traieste, daca nu in intregime, cel putin in parte, o epoca de criza religioasa. Criza are infatisari diferite. Daca ii avem in vedere pe credinciosi, ea s-ar putea defini ca o criza de credinta si de participare, Bisericile se plang ca numarul "practicantilor" scade mereu. Daca ii avem in vedere pe teologi, criza se manifesta in tendinta tot mai accentuata de a seculariza teologia, de a vorbi despre religie fara a mai pomeni numele lui Dumnezeu si despre crestini fara a mai pomeni numele de religie. Formele care astazi pot fi socotite blande, ale primului impuls secularizant dat de Reforma, au evoluat neasteptat de rapid, mai ales in secolul nostru. 

Teologia dialectica inspirata de existentialism, si ma gandesc in special la Karl Barth, a stabilit distanta infinita si inabordabila dintre Dumnezeu si om; Cele doua cetati care la Augustin coexistau si erau unitati spirituale, acum devin unitati, aproape geografice, despartite de un ocean de netrecut. Astfel dupa ce Reforma il prezenta pe om doar ca pe un corupt incapabil de recuperare, totul revenindu-i lui Dumnezeu – soli Dei gloria si sola fide, teologia crizei il prezenta ca pe un izolat, incapabil sa imagineze termenii unui raport cu un Dumnezeu care e "Das Ganz Andere" cu care nu avem nici limbaj comun, nici alt mijloc de comunicare. Dar teologiei dialectice ii urmeaza Bultmann si scoala lui demitologizanta care va impinge lucrurile si mai departe. 

Sub ciocanele acestei teologii vor cadea pe rand toate certitudinile teologiei si evlaviei crestine, tot ceea ce inseamna Iisus istoric, minuni si invataturi sistematice. Totul e redus la kerigma, la un nucleu pe cat de sarac, pe atat de arbitrar determinat. Ce mai ramane din sola Scriptura dupa potopul scolii lui Bultmann, ar fi in masura sa sperie desigur si pe cei mai radicali dintre cei dintai reformatori, caci din Scriptura, nu mai ramane acum nimic. Si totusi momentul urmator face din Bultmann un teolog cuminte, caci altii mai noi vor impinge lucrurile si mai departe. 

Bonhoeffer, in ultima parte a vietii, in momente de tensiune personala, in inchisoare, il cearta pe Bultmann ca n-a mers si mai departe, ca n-a mers atat de departe cat ar fi trebuit. Bonhoeffer este cel care imagineaza necesitatea de a vorbi despre Dumnezeu si despre un crestinism "fara religie". Lozinca a facut cariera imediata, desi nici pana azi nimeni nu i-a gasit sensul! Bonhoeffer insusi nu l-a explicat, pentru ca nici lui nu-i era prea clar. E ciudat cum se simt oamenii atrasi de cuvintele fara sens. Isi ascund in ele incertitudinile lor personale si indraznelile pe care nu au curajul sa le spuna deschis. E un fel de a vorbi cifrat cu ei insisi, cu lumea si cu Dumnezeu, anume ca sa nu fie intelesi, dar sa aiba constiinta ca au spus ceea ce aveau de spus ! 

Dar nici Bonhoeffer nu ramane ultimul cuvant al teologiei. As vrea sa precizez un singur lucru in legatura cu Bonhoeffer. Parerea mea, sustinuta pe lectura "Scrisorilor" sale mai alesl este ca Bonhoeffer nu privea secularizarea ca pe o necesitate, ci ca pe o realitate survenita din afara, cu care crestinismul urma, fara voie, sa se confrunte. Crestinismul urma sa gaseasca solutia integrarii sale in lumea secularizata, ramanand ceea ce este, fara s-o spuna- deschis, sau s-o spuna in cuvinte imprumutate din vocabularul secular, spre a se face inteles si a supravietui intr-o lume fara religie. 

Doi urmasi ai lui Bonhoeffer, desi nu singurii, sunt reprezentativi pentru impingerea lucrurilor si mai departe : J. A. T. Robinson in Anglia si Harvey Cox in America. Poate ca ar trebui sa pomenesc si de Paul van Buren si de teologii mortii lui Dumnezeu, Thomas I. I. Altizer si William Hamilton, dar mai ales acestia doi din urma ajung pana la limita la care fac imposibil dialogul teologic ca atare. Dupa parerea mea, atat J. A. T. Robinson cat si Harvey Cox, desi tributari in intregime lui Bonhoeffer, fie ca nu l-au inteles exact, fie ca au facut-o intentionat, au prefacut in postulat ceea ce era la Bonhoeffer doar o teama. Dupa acestia, crestinismul trebuie sa se secularizeze. Ce inteleg ei exact prin secularizare, e inca dificil de spus. Ei insisi n-o spun clar si-i cauta mereu definitia. Dar merg dinspre radical spre si mai radical. John A. T. Robinson era radical in Honest to God si in New Reformation care mai erau inca puse sub semnul intrebarii, dar in But that I can't believe lucrurile sunt clare: autorul ne propune sa nu mai credem nimic in felul in care am crezut pana acum, noi si stramosii nostri, si Sfintii Parinti si Apostolii. 

Citita atent, aceasta cartulie grea de indoieli cat o biblioteca, dupa ce ne darama credinta, nu ne ofera nimic in loc, decat o declaratie golita sistematic, pe parcursul cartii, de orice sens, anume ca "Iisus este Domnul". Inainte de aceasta insa stersese toate trasaturile, si ale lui Iisus si ale lui "Domnul", asa incat acum nimeni n-ar putea sti ce mai inseamna aceasta propozitiune. J. A. T. Robinson recomanda : "Fii liber sa admiti ca esti un crestin agnostic, adica un crestin care nu prea stie mare lucru". Dupa J. A. T. Robinson noi deja traim intr-un "posit-Christian age", intr-o era post-crestina. Harvey Cox, pe de alta parte, ne indeamna sa aparam si sa contribuim in calitate de crestini la secularizare, spre realizarea unui crestinism care sa nu mai fie crestinism si cu un Dumnezeu care sa nu mai fie Dumnezeu, carora sa li se schimbe si numele si atributele. 

Nu intram in amanuntele acestor teologii. Daca le-am pomenit, a fost numai spre a ne introduce in tema noastra. In astfel de teologii Maica Domnului nu mai are loc si a mai vorbi inca de ea, e declarat cu totul demodat. Pentru J. A. T. Robinson chiar nasterea din Fecioara inseamna altceva decat stim noi ca ar putea insemna. Pe scurt, dupa acesti teologi mentionati mai sus, tot ceea ce se adreseaza credintei noastre, nu mai are ce cauta in teologie. 

Ne punem intrebarea : mai poate oare subzista crestinismul fara acea parte a lui care se adreseaza credintei ? Ce mai ramane dintr-un crestinism fara inviere, fara minuni, fara Iisus-Dumnezeu si om ? Ce legatura de inima si de minte vor mai putea avea crestinii, cu un Iisus care nu se mai naste din Fecioara, nu invie si nu se inalta, iar minunile lui sunt intamplari obisnuite infrumusetate ulterior ? Ca sa dau numai un exemplu, dupa Robinson; inmultirea painilor nu e o inmultire miraculoasa, ci o minunata solidaritate omeneasca, exprimata prin impartirea mancarii celor ce aveau cu cei ce nu aveau. Frumoasa fapta, frumoasa idee si posibila, dar nu e cea despre care scrie evanghelistul. La ce se reduce in cele din urma acest crestinism oare isi mai datoreste existenta unor interpretari care pot fi tot asa de bine inlocuite cu altele ? La nimic. Lucrarea lui Dumnezeu in lume e dezbracata de orice sens, nici nu mai e socotita necesara, iar situatia crestinismului nu mai e cu nimic deosebita de a oricarui alt om care nu stie nimic despre Dumnezeu si despre o viata dupa moarte. Secularizarea de altfel e prin ea insasi de-teologizare, e refuzul teologiei ca atare si a vesniciei, caci ea limiteaza totul la saeculum, la lumea de aici. 

Maica Domnului face parte din sistemul nostru teologic, exact asa cum face parte din el Dumnezeu, Iisus, mantuirea, minunile, invierea si viata de apoi. Ea face parte din sistem in masura in care prin ea ni se dezvaluie o parte din intentiile lui Dumnezeu cu lumea, intentii dezvaluite in intregime prin Iisus si prin opera Lui de rascumparare. A trata deci un subiect ca acesta, nu presupune numai apararea unei realitati si invataturi crestine, contestate sau trecute mult in umbra, ci presupune afirmarea integritatii doctrinei crestine, intelegerea revelatiei prin toate elementele prin care s-a produs, pentru ca fiecare element poarta cu sine un mesaj care intregeste mesajul crestin global. 

Acest lucru ni l-am propus spre meditatie in cele ce urmeaza. Subiectul este fara indoiala vast. Ne vom opri mai intai asupra a doua aspecte si anume : 1. Maica Domnului in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie. 2. Maica Domnului in teologia ortodoxa : rugatoare si mijlocitoare. Apoi vom arata locul Ei in Cultul si pietatea ortodoxa si, in sfarsit, in loc de concluzii vom privi pe Maica Domnului in perspectiva eforturilor ecumeniste contemporane. 

1. Patru locuri din Sfanta Scriptura au o importanta deosebita pentru teologia mariana si pentru evlavia catre Maica Domnului : 

a) salutarea ingereasca : "Bucura-te ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine : binecuvantata esti tu intre femei" – si ea a raspuns : "Iata roaba Domnului, fie mie dupa cuvantul tau" (Luca I, 28, 38) ; 

b) la nunta din Cana Galileei : "mama lui Iisus a zis catre El : nu mai au vin… Mama Sa a spus celor ce serveau : Faceti tot ceea ce va va spune El. (Ioan II, 3-5) ; 

c) dialogul dintre o femeie oarecare si Iisus : "Binecuvantat este pantecele care Te-a purtat…, dar El a spus : Asa este, dar mai degraba fericiti sunt cei ce asculta cuvantul lui Dumnezeu si-l pazesc pe el". (Luca XI, 27-28) ; 

d) cuvintele lui Iisus pe cruce : "El i-a spus mamei Sale : Femeie, iata Fiul tau. Apoi i-a spus ucenicului (pe care il iubea si era alaturi) : Iata mama ta !… Din ceasul acela, ucenicul a luat-o pe ea la casa sa". (Ioan XIX, 26-27)". 

Bineinteles, din alte texte scripturistice aflam si alte amanunte despre Maica Domnului, spre exemplu nasterea lui Iisus de la Duhul Sfant si, in general, evenimentele legate de copilaria, predica si apoi patima Mantuitorului, dar se apreciaza de catre toti comentatorii ca, locul Maicii Domnului in Sfanta Scriptura, e mai degraba unul modest, oarecum deosebit de acela care i se va conferi mai tarziu in Biserica, Jean Guitton, intr-o carte despre Maica Domnului, – La Vierge Marie (1949) – spune limpede ca nimeni n-ar putea sustine ca mariologia actuala (in liturghie, cult, devotiune, teologie) ar fi cea a primelor timpuri. El merge si mai departe si spune ca nimeni n-ar indrazni sa sustina ca Apostolii si Sfintii Parinti ar fi crezut spre exemplu in Imaculata Conceptie. 

Totusi, Sfanta Scriptura contine elementele esentiale ale mariologiei, acelea de care Biserica se va prevala, cu economie, spre a defini locul si rolul Maicii Domnului in acest eveniment extraordinar care se cheama istoria mantuirii. O. Cullmann vorbeste de o "linie a mantuirii" care pana la Hristos a mers regresiv, de la omenire la Israel, apoi la o ramasita, toti fiind nevrednici de o reala substituire, pana la Hristos care se substituie tuturor si ii mantuieste pe toti. Dar aceasta substituire unica a lui Hristos, e precedata de un eveniment care corecteaza substantial viziunea protestanta a rascumpararii in istorie si de atunci incoace, numai ca act unilateral al lui Dumnezeu. Acest eveniment este Fiat-ul Maicii Domnului : "Fie mie dupa cuvantul tau" (Luca I, 38). Maria accepta. 

Ce este aceasta acceptiune si ce insemnatate teologica are ea ? Pe "linia mantuirii" lui Cullmann, nimeni nu e in stare sa se angajeze in aceasta lucrare. Toti isi declina capacitatea sau sunt respinsi de Dumnezeu, urmand ca Dumnezeu insusi, prin Iisus, sa recapituleze pe toti oamenii si sa-i mantuiasca. Dar mantuirea nu se face fara acceptarea omului, nu se face impotriva libertatii omului. Omul isi spune cuvantul prin acest Fiat al Mariei. 

Ne intalnim astfel cu prima implicatie teologica majora a Maicii Domnului in viata crestina. Dar urmeaza imediat alta de aceeasi insemnatate. Prin acest Fiat, in sensul doctrinei sinergiei, asa cum e prezentata de Sfantul Pavel in I Cor. III, 9, prin Maria, omul e impreuna-lucrator cu Dumnezeu la mantuirea sa. Omul isi spune cuvantul. Accepta. Caci e liber si sa refuze. Stim ca in varianta protestanta a teologiei mantuirii, omul nu mai e liber nici sa accepte, nici sa refuze, sau mai degraba e apt numai pentru refuz, deoarece prin cadere, natura umana s-a corupt completamente si nu mai e capabila de nimic. Si totusi Maria accepta, deci natura umana, desi slabita prin pacatul originar, nu e distrusa. Omul n-a pierdut chipul lui Dumnezeu de tot, ci doar i s-a alterat. Intreaga antropologie ortodoxa pleaca de la aceasta realitate, spre a arata apoi ca omul e capabil chiar de indumnezeire. De aceea ortodocsii nici nu-si vor pune problema Imaculatei Conceptii, socotind ca ea o scoate pe Maica Domnului din conditia omeneasca generala, facand ca acest Fiat sa fie spus de cineva fara pacatul originar, deci care nu reprezinta situatia intregii omeniri asa cum era ea atunci. 

Dupa ortodocsi, meritul Maicii Domnului in rostirea acestui Fiat este mai mare si mai important decat in teologia catolica si protestanta; de aceea si lauda Maicii Domnului este mai mare. Dar lauda ei nu este egala cu a lui Hristos. De aceea ortodocsii vor ocoli cu grija si cu discretie orice tendinta de paralelizare intre viata lui Iisus si viata Maicii Domnului. Dupa ortodocsi numai Iisus s-a nascut fara pacatul originar. Maica Domnului e cinstita ca cea mai aproape de Hristos prin nastere, din care cauza are fata de El o pozitie speciala, intr-un fel diferita de a celorlalti oameni, dar nu mai putin omeneasca. Teologii ortodocsi accentueaza mereu, in primul rand pe ideea ca Maica Domnului nu trebuie scoasa din solidaritatea cu neamul omenesc, caci numai in aceasta calitate e angajata in istoria mantuirii, iar in al doilea rand, pe ideea ca ea nu exista asa cum exista prin ea insasi, ci numai in umbra lui Hristos. 

Catre aceasta ne indrumeaza si celalalt text citat mai inainte, si anume cu prilejul nuntii din Cana Galileei, cand cuvantul Maicii Domnului catre slujitori sintetizeaza ceea ce am putea numi Mesajul sau teologic : "Faceti tot ce va va spune El" (Ioan II, 3-5). Astfel, Maica Domnului este primul apostol, prima voce care il propovaduieste pe Hristos si invatatura Lui. Ea nu are o invatatura a sa, o revelatie a sa, caci ea este om ca toti ceilalti oameni. Cu discretia care a caracterizat-o permanent, ea trimite la Hristos, nu se opreste la sine, nu face din sine un centru, ci indrumeaza spre unicul centru, Hristos. Cand un teolog anglican spune : Daca locul lui Hristos e stabilit, nimic nu ne opreste sa veneram pe Maica Domnului si pe sfinti ; afirmatia e in deplin acord cu teologia ortodoxa. 

Textul care reda ceea ce am putea numi Testamentul lui Iisus, cuvintele lui catre Maica Domnului si catre Apostolul Ioan : "Femeie, iata fiul tau", si catre Ioan : "Iata mama ta" (Ioan XIX, 26-27), au fost interpretate de teologi ca un mesaj catre lume si ca o raspundere conferita Maicii Domnului. Toti oamenii au devenit fii ai Mariei, pentru toti ea a devenit Mama. Desigur Iisus a avut in vedere situatia concreta, imediata, a incredintarii mamei Sale ucenicului celui mai iubit. Dovada ca e asa, e ca insusi Ioan care istoriseste scena, ne spune ca din acea zi a luat-o pe Maria la sine. Dar cand cel care vorbeste e Dumnezeu si cand aceasta infiere vine dupa ce Iisus intrupandu-Se o face pentru toti oamenii, largirea intelesului acestui Testament nu esite in afara contextului. Iisus se face ca unul dintre oameni, iar Maria este mama Sa. Dar El recapituleaza pe toti oamenii, deci Maria este mama tuturor. Ea este mama acestei omenitati care s-a unit cu Dumnezeu in Iisus. 

Trebuie sa precizam insa ca aceasta interpretare este libera de orice obligatie dogmatica. Ea lumineaza unele aspecte ale teologiei si mai ales ale antropologiei crestine, dar n-a fost "canonizata" ca atare. E un fapt al evlaviei crestine, mai mult decat al definitiilor. Si cum ar putea fi altfel, cand insasi Scriptura vorbeste despre Maica Domnului cu mare economie, in primele secole nici nu se poate vorbi de o teologie mariologica. Si chiar cand incepe sa se vorbeasca, se vorbeste nu despre Maica Domnului pur si simplu, ci despre Maica Domnului in legatura stransa cu intruparea Domnului. Insasi dogma de la Efes (431) in realitate e o dogma hristologica ce avea sa pregateasca pe cea de la Calcedon (451). Sinodul de la Efes dogmatizeaza ca Maica Domnului este Theotokos, pentru ca sa precizeze ca cel nascut din ea este cu adevarat Fiu al lui Dumnezeu, iar Sinodul de la Calcedon va preciza in continuare ca, nascut din Maria, El este si om adevarat. De aceea teologia ortodoxa a pastrat pe Maria in conditia umana, fara deosebire de ceilalti, spre a nu dauna claritatii invataturii despre omenitatea adevarata a Celui ce s-a nascut din ea. Maria este astfel un martor al intruparii, al nasterii lui Dumnezeu in conditie omeneasca. Cum putea El sa fie mai om, decat nascut dintr-o femeie ? 

Prof. D. Staniloae accentueaza pe aceasta teologie mariologica dependenta strans de hristologie. Citandu-l pe Sfantul Maxim Marturisitorul si pe Sfantul Andrei Criteanul, el arata ca Maria este cea mai apropiata de Hristos si prin aceasta este cea dintai dintre oameni care a ajuns la starea de indumnezeire, la care toti suntem chemati sa ajungem. Ea este modelul realizat. In ea s-au revarsat mai intai si mai mult decat in oricine darurile lui Hristos. De aceea pietatea crestina ii acorda hiperdulia, supracinstire. Dar ea a ramas solidara cu neamul omenesc. 

2. Teologia ortodoxa acorda Maicii Domnului doua insusiri deosebite : ea este rugatoare si mijlocitoare. Dar nici una din aceste doua nu este dogma. Dogmele mariologice sunt strict scripturistice si legate necesarmente de intruparea Fiului. Numai Theotokos si Natus ex Maria Virgine au fost definite in mod expres, celelalte aspecte ale vietii si rolului ei ramanand invaluite in taina in care le-a voit Scriptura, Iisus, si desigur insasi Maica Domnului. Poate ca acesta este cel mai caracteristic lucru pe care l-a facut Ortodoxia : a refuzat sa dogmatizeze in amanunt. 

Din doua motive a ocolit Ortodoxia dogmatizarile. Mai intai pentru ca a urmat discretia Noului Testament si, in al doilea rand, din motive ecumenice. Voi cita dintr-un comunicat al Bisericii Ortodoxe Romane cu privire la dogmatizarea Inaltarii Sfintei Fecioare cu trupul la cer : "Biserica Ortodoxa s-a ferit dupa despartirea crestinatatii apusene de la sinul ei, de formularea unor noi dogme, nu pentru ca i-ar lipsi unitatea, forta de viata si de gandire duhovniceasca, ci pentru ca a voit sa pastreze neschimbat tezaurul dumnezeiesc al crestinatatii nedespartite din primele opt veacuri, ca singura baza pe care se poate nadajdui ca se va reface unitatea lumii crestine. Daca ar fi alterat si ea acest tezaur, el n-ar mai fi putut fi refacut si n-ar mai fi putut fi aratat ca izvor al unei forme vii de viata crestina, al celei mai inalte forme vii a crestinismului, posibila de extins la toata crestinatatea". 

Ca Maica Domnului este rugatoare pentru toti si ca este mijlocitoare pe langa Iisus, e ceea ce consensul evlaviei crestine a consemnat in multimea de imne si invocatii adresate Maicii Domnului. Atributul de rugatoare este lesne de inteles ; el vine din solidaritatea Maicii Domnului cu Biserica si cu toti cei infiati ei prin Hristos. In legatura cu aceasta poate ca ar trebui sa consemnam doar faptul ca acest atribut vine in sprijinul ideii ca, in fata lui Dumnezeu; nu ne prezentam ca insi izolati ci in comuniune, in solidaritate, prin rugaciunile unora pentru altii si a sfintilor pentru noi. Mijlocirea Maicii Domnului este bine inteles diferita de cea a lui Hristos. Ea mijloceste pe langa Hristos. 

Teologii ortodocsi mai noi, si voi cita din nou pe Prof. D. Staniloae, arata ca aceasta mijlocire nu este numai psihologica si limitata la prezentarea meritelor ei in fata lui Hristos, tot asa cum la alt nivel, nici mijlocirea lui Hristos nu este limitata la meritele sale in fata lui Dumnezeu, merite de care ar beneficia oamenii ca de un surplus de care cel care l-a meritat nu are nevoie, si-l cedeaza. Iisus intrupandu-se a angajat ontologic omenirea intr-o transformare, intr-o schimbare care a facut-o apta de comunicarea cu Dumnezeu si de impartasirea de stralucirea dumnezeiasca. Iar cel dintai reprezentant al omenirii care, ontologic a beneficiat de aceasta schimbare si deschidere spre Dumnezeu, pana la masura desavarsirii, este Maica Domnului. Ea iradiaza din sine dumnezeirea "fara asemanare" asingritos, mai mult decat toti sfintii. Indumnezeita, ea reflecteaza harul necreat de care se impartaseste. Aceasta n-o face insa Dumnezeu si nici n-o pune in paralela cu Hristos. Ca rugatoare ea se arata a fi om, ca mijlocitoare ea se arata a fi mai presus de omenire prin participarea la slava lui Dumnezeu. Dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, ea e la granita dintre creatie si creator, ceea ce si indreptateste fata de ea termenul de hyperdulie. 

Teologia ortodoxa va evita termenul de co-redemptrix, co-rascumparatoare, care duce paralelismul cu Hristos pana la consecinte de-a dreptul periculoase, menite s-o transforme pe Maica Domnului intr-un ipostas divin. De altfel nici teologia romano-catolica n-a dogmatizat acest atribut, lasandu-l in stadiul de teologumena si interpretandu-l ca insemnand mai putin decat spune cuvantul. Ortodocsii apreciaza ca ar fi fost bine daca se lasau in aceeasi situatie si Imaculata Conceptie si inaltarea cu trupul la cer, fata de care dogmatica ortodoxa a pastrat o "respectuasa discretie" chiar daca traditia, cu deosebire incepand din secolul VII, accentueaza mai ales inaltarea cu trupul la cer. 

Ortodocsii n-au precizat nici care anume daruri si cate, ne vin de la Dumnezeu prin Maica Domnului, nici chiar cand ii canta "Bucura-te cea intru tot buna si datatoarea tuturor bunatatilor". Evlavia fata de Maica Domnului n-a simtit nevoia sa fie justificata prin definitii dogmatice. Dogmatizarea evlaviei e o tentatie a spiritului care vrea totul definit si metodic, dar nu putem face din crestinism o colectie de definitii, cind el e esentialmemte o religie a tainelor si a vietii. 

Mi-a placut o vorba a lui Jean Guitton care vrea sa fie o scuza : Cei care trateaza, despre eroi si sfinti, n-au rabdarea sa nu stie!. El se refera chiar la tentatia romano-catolica de a afla, de a defini, de a dogmatiza totul. Dar oare stim noi in urma acestor dogmatizari, totul ? Fireste ca nu. Jean Guitton e catolic si desigur credincios Bisericii sale. El nu se indoieste de Imaculata Conceptie, desi arata ca sfinti ca Bernard, Bonaventura si Toma de Aguino o resping. El arata chiar ca Imaculata Conceptie nu raspundea nici unei necesitati a Bisericii, la vremea cand a fost decretata, desi se stie ca in trecut Biserica a dogmatizat numai cand a fost provocata de erori, de ereziarhi si de primejdia de a lasa nerezolvate anumite rataciri care o amenintau. Principiului acesta i-a ramas credincioasa pana acum Biserica Ortodoxa. Jean Guitton va observa ca si inaltarea cu trupul la cer se gaseste in aceasta privinta in aceeasi situatie in care a fost Imaculata Conceptie. Nimic nu cerea o dogmatizare urgenta. Cand cauta s-o explice, el nu gaseste alta cale, decat sa explice Assumptio prin Imaculata Conceptie. Cineva nascut fara pacatul originar trebuie exceptat de moarte, caci moartea e o consecinta a pacatului originar. Ortodocsii ar zice : o greseala se explica prin alta, sau cand incepi sa gresesti, antrenezi si alte greseli ! 

Nu intentionam sa intram nici in polemici, nici in amanunte. Se stie ca si ortodocsii cred in mutarea Maicii Domnului cu trupul la cer, dar n-o explica si mai ales n-o postuleaza dogmatic. Cand devine postulat, e mai suspecta decat cand e un fapt, pur si simplu, cum a fost de pilda gasirea mormantului ei gol, care e singurul lucru ce sta la baza credintei in mutarea sa cu trupul la cer. Vom remarca insa ca fapt imbucurator, ca un Sinod ca Vatican II n-a mai dogmatizat nimic, ceea ce este in masura sa dea Bisericii Ortodoxe speranta ca asemenea acte unilaterale si neecumenice nu vor mai fi repetate, spre a nu face din marile idei si realitati crestine, motive de separare cind ele trebuie sa fie motive de unitate. 

As vrea drept incheiere la aceasta scurta discutie despre cum, cand si de ce dogmatizeaza Biserica, sa arat faptul ca Biserica Ortodoxa n-a simtit nevoia sa reactioneze impotriva dogmatizarilor catolice prin dogmatizari si definitii contrarii. Astfel nu s-a definit ca Maica Domnului nu e nascuta fara pacatul originar si nici ca nu s-a inaltat cu trupul la cer. 

In felul acesta Ortodoxia arata ca pastreaza in taina si in respect tot ceea ce priveste pe Maica Domnului. 

Maica Domnului este, dupa expresia lui Kniazeff, "omniprezenta" in cultul ortodox. Ea e prezenta in Liturghie, in toate slujbele celelalte si in pietatea privata in aceeasi masura. Icoanele Maicii Domnului in biserici si in case sunt nelipsite. Iar rugaciunile catre dansa sunt fara exceptie rostite imediat dupa rugaciunile catre Dumnezeu si catre Iisus. 

Se stie ca Biserica Ortodoxa are in cursul unui an 12 sarbatori imparatesti, socotite cele mai mari sarbatori crestine. Ei bine, dintre acestea cinci sunt dedicate Maicii Domnului : Nasterea Maicii Domnului (8 septembrie), Intrarea in Biserica a Maicii Domnului (21 noiembrie), intim-pinarea Domnului (2 februarie), cunoscuta in Occident ca Sarbatoarea curatirii; Buna-vestire (25 martie) si Adormirea Maicii Domnului {15 august). Multe biserici sunt inchinate Maicii Domnului si icoane ale Maicii Domnului sunt considerate facatoare de minuni si locuri de pelerinaj, ca spre exemplu Maica Domnului de la Manastirea Neamtu, Maica Domnului de la Rarau etc. La sarbatorile Maicii Domnului credinciosii se aduna din departari la aceste manastiri. In manastiri si nu numai la cele de maici pentru care Maica Domnului este modelul viu si permanent al fecioriei, ci si la cele de calugari, evlavia catre Maica Domnului e cu totul deosebita. 

Slujba Acatistului Maicii Domnului e foarte frecventa, iar in biserici, pe iconostas, icoana Maicii Domnului e in stanga, asa dupa cum in dreapta e a Mantuitorului. Ca un fapt ciudat si teologic inexplicabil, as vrea sa mentionez ca monahii in Romania fac la icoana Mantuitorului inchinaciuni, iar la Maica Domnului metanii. Pe Dumnezeu il roaga mai sobru, la Maica Domnului indraznesc rugaciune mai staruitoare pentru ca ea e din neamul omenesc. Dar trebuie sa mentionam de asemenea un fapt absolut comun in iconografia ortodoxa : Maica Domnului este totdeauna pictata cu Iisus in brate. Astfel rugaciunile catre ea sunt rugaciuni de mijlocire catre Iisus, iar inchinarea la ea e de fapt inchinare la Iisus care s-a intrupat din ea si pentru care ea e "Binecuvantata intre femei". In rugaciuni i se cere "mila" si "mijlocire" catre Dumnezeu, rai in unele e coplesita de laude pentru vrednicia de care s-a bucurat si se bucura ca Maica a Domnului. 

Se poate spune fara teama de a gresi, ca Maica Domnului e mai prezenta in cult si in evlavia populara decat in teologia ortodoxa. A. Kniazeff s-a intrebat cum se justifica acest lucru, sau macar care e explicatia lui. Raspunde ca problema n-a fost inca aprofundata si nu i s-au dat explicatii. Evlavia populara a crescut incetul cu incetul. Ceea ce o caracterizeaza, este un limbaj care depaseste cu mult indrazneala limbajului romano-catolic de pilda, dar fiecare stie ca se adreseaza unei fiinte umane care tocmai din pricina aceasta e apta sa sustina cauza oamenilor in fata lui Dumnezeu. 

Aceasta exaltare a unui om de catre ceilalti oameni are ceva extraordinar intr-insa. Omul isi marturiseste admiratia fata de propria sa slava, la care l-a ridicat Dumnezeu prin Maica Domnului. Din punct de vedere teologic, ideea e foarte pretioasa. Ea marturiseste cat de adanc a patruns in constiinta ortodoxa chemarea spre indumnezeire si credinta in realizarea acestei stari prin participarea la dumnezeire, prin harul necreat. Maica Domnului nu e Dumnezeu, e om, dar e om indumnezeit, de aceea evlavia catre dansa ia adesea forme care se aseamana cu cele cuvenite numai lui Dumnezeu. Ortodocsii nu vad in aceasta nici pericol de politeism, nici un nou iposltas divin, nici o evlavie deplasata si inadecvata. Dimpotriva, ei traiesc cea mai inalta dintre sperantele omului, aceea de a deveni Dumnezeu, potrivit cuvantului "Eu am zis- dumnezei sunteti", si de a atinge acea desavarsire care este asemenea Tatalui celui din cer, cum indeamna Mantuitorul in Predica de pe Munte. Acesta este singurul drum care duce spre starea de dincolo de ruptura om-Dumnezeu, dincolo de orice criza, acolo unde Dumnezeu nu-i mai este omului un Das Ganz Andere, ci Dumnezeu este totul in toate. Astfel, evlavia ortodoxa la Maica Domnului e de fapt expresia bucuriei intalnirii umanului cu divinul. Dumnezeu a venit in lume si s-a facut om. A venit prin om si a ramas in om, caci acest Dumnezeu e un Dumnezeu-Om. Si a venit ca sa deschida calea Omului-Dumnezeu, cale la capatul careia cea dintai a ajuns Maica Domnului. Cum ? Prin nastere, prin lipsa sa de pacat, prin iubire, prin trairea in lumina lui Dumnezeu. 

As vrea sa ma intorc acum numai pentru un moment la teologii secularizanti si la criza de care am pomenit la inceputul acestei expuneri. Ei vor o teologie secularizata, dar se opresc Ia jumatatea drumului, la "Dumnezeu s-a facut om". Ei zic apoi : "Dumnezeu nu mai e Dumnezeu, ci e om, numai om. Dumnezeu ca Dumnezeu a murit". Cam asa inteleg totul chiar si cei care nu s-au inscris in scoala mortii lui Dumnezeu, Cox si Robinson de pilda. Sa lasam lumea sa fie lume. Deci desacralizata, singura, autonoma, marginita la ea insasi. Asa ceva insa nu se mai poate numi teologie. In teologie Dumnezeu s-a facut om "pentru noi si pentru a noastra mantuire". Pentru eliberarea din criza, din dualitate, din autonomia devastanta si anarhica. "Dumnezeu s-a facut om", trebuie urmat de cealalta jumatate, care este : "pentru ca omul sa se faca Dumnezeu". E ceea ce invata toti Sfintii Parinti incepand cu Atanasie. Dumnezeu se secularizeaza spre a se resacraliza odata cu omul, si El cel dintai se glorifica prin inviere si se inalta la suprema stare de sacru, spre a-i arata omului drumul pe care il are de parcurs. Omul are de parcurs un drum, nu de ramas in lume, in saeculum, cum cred teologii acestia. Aceasta e adevarata perspectiva teologica. Exemplul uman al acestei resacralizari realizate este Maica Domnului si dupa ea toti sfintii, cei stiuti si cei nestiuti de nimeni, poate nici de ei insisi. 

Un rol aparte are Maica Domnului in ecumenismul contemporan. Conciliul Vatican II, dupa cum remarca doi autori catolici, s-a ferit de a face din Maica Domnului ceea ce Jean Guitton numeste "un obstacol in calea unitatii", abordind mariologia in termeni mai ecumenici decat altadata. 

Maica Domnului nostru ca "Maica a Bisericii", cum o numeste Vatican II, trebuie sa fie si este principiu de unitate. Nici o maica nu doreste ca fiii ei sa fie dezbinati. Maica Domnului este maica tuturor crestinilor si ii cheama pe toti sa fie una, sa fie frati asa cum sunt fiii aceleiasi mame. 

http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/maica-domnului-teologia-viata-ortodoxa-68964.html

Maria
 
Surprinzatorul mesaj ingeresc – vei naste un fiu, caruia ii vei pune numele Iisus (Luca 1:31)   –  nu o face pe fecioara Maria sa-si piarda cumpatul, ci mai degraba scoate de pe buzele ei expresia spontana a evlaviei care nu stie sa raspunda lui Dumnezeu decat cu un invariabil “da!”:Iata, roaba Domnului; faca-mi-se dupa cuvintele tale! (Luca 1:38). Indiscutabil, Maria reprezinta portretul unei persoane cu adevarat fericita. Urarea ingerului – binecuvantata esti tu intre femei! (Luca 1:28) – este confirmata imediat de insasi Maria – deacum incolo, toate neamurile imi vor zice fericita. (Luca 1:48). Dupa doua milenii, Maria continua sa ne impresioneze, cucerindu-ne aprecierea si admiratia.
 
S-au ridicat si voci care talmacesc diferit continutul acestei istorii. Plasand-o in contextul emanciparii femeii, unii cercetatori au facut observatia ca sunt prea multi barbati inclusi in evenimentul nasterii Mantuitorului – pastorii, magii, Irod, ostasii, Iosif, etc. – iar femeile nu sunt reprezentate decat de sfioasa Maria. Insasi atitudinea ei de conformare indiscutabila fata de solia primita, este privita ca o emblema a unei societati care domina si marginaliza femeia. Astfel, in loc de apreciere, Maria nu primeste decat reprosul complicitatii cu un sistem social si religios nedrept.
 
Sa ne gandim la aceste lucruri in inima noastra! Nimic in raportul Evangheliei, cu privire la nasterea lui Iisus, nu sustine ca ar fi vorba despre relatia de autoritate dintre barbati si femei. Ingerul se adreseaza Mariei, nu ca militanta pentru drepturilor genului frumos, ci ca reprezentanta a slujitorilor credinciosi ai lui Dumnezeu. Aceasta precizare face din Maria, nu “femeia model”, ci “ucenicul model”, de la care pot invata deopotriva si femeile si barbatii.
 
Observata cu atentie, Maria nu exprima naivitate sau o atitudine lipsita de optiuni bine articulate. Imaginea ei reala ne dezvaluie o persoana cu vointa libera, care stie ca are dreptul sa raspunda “da” sau “nu”, insa ea alege sa spuna “da”. Ce s-ar fi intamplat daca ar fi optat pentru “nu”? Merita sa staruim asupra acestei posibilitati, acum cand meditam la propria noastra mantuire. Da-ul dat lui Dumnezeu o face partasa la marele act al intruparii Fiului lui Dumnezeu, si implicit, la istoria salvarii.
 
Cu toate ca nu putea cuprinde dimensiunea deplina a raspunsului ei, Maria era constienta ca supunerea totala fata de vointa lui Dumnezeu aduce adevarata fericire pentru sine si pentru semeni. Fecioara Maria, ca ucenic model, nu ni se ofera ca obiect de inchinare – gresit directionata –  ci ca model de urmat. Nu putem vorbi de mantuirea noastra si a celor din jurul nostru fara a spune “da” lui Dumnezeu. Nu putem pretinde ca apreciem cum se cuvine pe fecioara Maria, fara a proceda asemenea ei.
 
Maria ne reaminteste despre vocatia noastra crestina de a fi purtatori ai lui Iisus in lumea noastra – in casele noastre, in birourile sau atelierele in care lucram, in scolile unde studiem si oriunde ne aflam. Binecuvantata a fost Maria intre femei (cf. Luca 1:28), si binecuvantati suntem noi intre oameni, atunci cand urmam exemplul ei.

Sfântul Ioan Gură de Aur și învățătura sa despre Maica Domnului

Pr. Lect. Dr. Adrian Dinu

Preliminarii. Sfântul Ioan Gură de Aur (†407) este unul din marii teologi și oratori ai Bisericii, care va rămâne peste veacuri în conștiința creștinilor alături de alți Sfinți Părinți și scriitori bisericești precum: cei capadocieni ca Sfântul Vasile cel Mare (†379), Sfântul Grigorie de Nazianz (†390), Sfântul Grigorie de Nyssa (†394), Amfilohie de Iconium (†403) și Proclu al Constantinopolului (†446); cei din Egipt ca Sfântul Chiril al Alexandriei (†444); cei din Palestina și Cipru ca Sfântul Chiril al Ierusalimului (†386) și Sfântul Epifaniu (†403) sau scriitori de limbă latină ca Sfântul Ambrozie (†397), Fericitul Ieronim (†420), Fericitul Augustin (†430) și Petru Hrisologul (†450). Contemporanii lui, ca și mulți alți autori pe care nu i-am mai enumerat aici, sunt uniți, mai întâi de toate, prin mărturisirea dreptei credințe în Dumnezeu vădită în viața și faptele lor, credință care înseamnă și faptul că ceea ce au gândit, ceea au scris și au predicat a fost făcut temeinic, dar și cu multă căldură sufletească și bucurie sfântă în ceea ce privește viața și lucrarea Maicii Domnului. Învățătura despre Maica Domnului reprezintă o preocupare de căpetenie a activității Părinților și scriitorilor bisericești ai veacurilor al III-lea și al IV-lea.

Acest studiu se constituie în primul rând într-o cercetare asupra învățăturii Sf. Ioan Hrisostomul despre Născătoarea de Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria, care însă nu poate fi lipsit de alte câteva coordonate: evidențierea caracteristicilor învățăturii creștine despre castitate, despre căsătorie și sublinierea rolului femeii în Biserică și în lume, apoi sublinierea continuității și a profunzimii învățăturii Sfinților Părinți și a autorilor bisericești din veacul al IV-lea în ceea ce o privește pe Sfânta Fecioară. Tema menționată ne permite abordarea, în prima parte a studiului, a câtorva aspecte esențiale din doctrina Părinților Bisericii. Este interesant de observat ceea ce însemna în antichitatea creștină ideea și practica fecioriei, apoi modul cum era înțeleasă căsătoria și, mai pe scurt, felul în care era privită femeia atât în familie cât și în singurătate sau necăsătorită. În partea a doua analizează aspectele convergente dar și divergente privitoare la Sfânta Fecioară așa cum sunt rămase în diferite scrieri ale autorilor epocii în care a trăit Sfântul Ioan. Partea a treia a studiului se focalizează, bineînțeles, pe învățătura despre Maica Domnului în operele marelui Părinte al Bisericii.

*

Femeia, castitatea și căsătoria în perioada de început a Bisericii. În această parte trebuie notate două perspective teologice care se leagă de subiectul menționat: femeia ca fecioară apoi femeia ca soție și mamă. Această abordare explică de ce tema privitoare la femeia creștină a fost și rămâne de actualitate și deosebit de folositor de studiat sub aspect critic-teologic. În demersul acesta nu putem pleca de la simple adnotări cu caracter general, pentru că nu este de ajuns a afirma faptul că femeia are rolul și locul ei în Biserică, că are propria identitate și că ea trebuie să fie situată într-o anumită perspectivă. Dacă ar fi ă oferim două exemple privitoare la tema femeii în societate și în Biserică – problema hirotoniei lor apoi angajarea și participarea acestora în viața ecleziastică – se poate observa că, cel puțin sub aspect bisericesc și social, subiectul trebuie tratat cât se poate de atent. În vremurile noastre se observă ușor o încercare deturnare continuă a sensurilor învățăturii creștin-ortodoxe, apoi întâlnirea creștinismului cu păgânismul (ca doctrine și practici mai ales!) realitate care a dus și duce de multe ori la tensiuni și nu în ultimul rând datorită unor practici rituale privind femeia și mama, practici învăluite într-o terminologie antropologică și culturală deficitară. Toate acestea necesită un răspuns clar, „ca o abilitare a valorilor biblice unice, care se referă la femeie”, răspuns care ia în calcul atât exemplul și învățătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos cât și rolul și persoana Maicii Domnului în viziunea Sfinților Părinți și a Sf. Ioan Gură de Aur în special.

Oamenii, ca „imago Dei”, sunt așezați de Dumnezeu în comunitatea creației și „reprezintă slava și voința Sa. Ei intervin pentru Dumnezeu în fața comunității creației și, în acest sens, sunt reprezentanții lui Dumnezeu pe pământ”. Cu atât mai mult femeia reprezintă din punct de vedere creștin nu doar una din „coordonatele” esențiale ale umanității, reflectarea chipului lui Dumnezeu în lume, alături de bărbat, ci mai ales icoana iubirii lui Dumnezeu față de om, purtarea Lui de grijă față de creație și viața însăși a umanității acoperită de Pronia divină”. Din cartea Facerii se știe că Dumnezeu a creat atât pe Adam și pe Eva, adică bărbatul și femeia, pe temeiul iubirii, al egalității și al dăruirii reciproce. În legătură cu aceasta se observă deseori o incriminare de facto a strămoașei noastre pentru păcatul săvârșit, coroborat cu o absolvire a bărbatului, nu reprezintă o gândire sănătoasă, înscrisă pe linia învățăturii apostolice. Chiar dacă unii aduc argumente luate din Evanghelii sau de la Sf. Pavel de exemplu, trebuie afirmat că Scriptura și Tradiția ortodoxă subliniază unicitatea chipului lui Dumnezeu în om, deci și unul și celălalt, bărbatul și femeia, sunt văzuți ca purtători ai acelorași daruri din partea lui Dumnezeu și cu aceeași responsabilitate. De aceea chiar Sf. Pavel spunea: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin… nu mai este parte bărbătească și parte femeiască…” (Galateni 3, 27-28). Se poate spune că pe plan harismatic, al chemării și sensului unirii reciproce cu Dumnezeu, atât bărbatul cât și femeia sunt egali și coresponsabili. Atât în Scriptură cât și în tradiție femeia este înălțată „la rangul de organ al receptivității spirituale a naturii umane. În fapt promisiunea de mântuire a fost făcută femeii, ea a primit Vestirea cea bună, Hristos cel Înviat i s-a înfățișat mai întâi ei, femeia înveșmântată în lumina soarelui reprezintă Biserica și Cetatea cerească în Apocalipsă”.

Desigur nu este posibil a se realiza în acest studiu o reliefare exhaustivă a persoanei și a rolului femeii din punct de vedere biblic și patristic. Trăsăturile spiritualității creștine privitoare la „ființa” femeii și la feminitatea în general, sunt „descifrate” prin dialectica despre femeia mamă, soție, logodnică sau sponsa Christi (mireasa lui Hristos). În Teologie se vorbește mult despre rolul femeii la începutul istoriei umanității, despre harismele ei, despre vocația ei de mamă dar și despre „preoția” ei împărătească. Aparentul conflict dintre bărbat și femeie este reluat începând cu cartea Facerii (Adam și Eva) și mergând până la Apocalipsă (14, 4), dar acesta este desființat prin evidențierea părților bune a femeii (ascultarea, iubirea, dăruirea, curajul și celelalte). Femeia, în viziune biblică și patristică, nu are doar un mod propriu de existență, ci o harismă, o comuniune cu Dumnezeu (theophotistos), o iluminare dată de El care o face vrednică de Împărăție. Aceasta însă nu a venit la întâmplare, ci ca rezultat al lucrării și binecuvântării Maicii Domnului. Prin Sfânta Fecioară se ilustrează cel mai bine „partea femeiască” în ansamblul ei, în sensul că a devenit paradigmă pentru toate tipurile de existență feminină: mamă, soție, castă, personificare a Bisericii (Apocalipsa 12, 1), adică Femeia prin excelență are a intrat în veșnicia Tatălui Ceresc.

Astfel, în Maica Domnului ca Fecioară și Maică totodată, ca Theotokos și Preasfântă, ca Pururea fericită și Preanevinovată, ca Ocrotitoare și Mijlocitoare etc., s-a regăsit în timp nu doar esența învățăturii creștine despre mântuire (Bunavestire: purtarea lui Dumnezeu în ființa proprie, Luca 2), despre înduhovnicire („Femeie, iată fiul tău!… Iată, mama ta!”, Ioan 19, 26-27), despre ascultare (Nunta din Cana Galileii, Ioan 2), curaj (Ioan 19, 25), fidelitate (Ioan 20, 11) și atâtea altele, ci s-a regăsit chipul Mamei, al Miresei și al Logodnicei, pe care Dumnezeu o alege pentru a-și exprima iubirea Sa față de oameni. Faptul hotărâtor al Întrupării Fiului lui Dumnezeu în/din ființa feminină a Maicii Domnului, adică dăruirea sângelui și a trupului ei, Cuvântului, este răspunsul maternității umane feminine la chemarea făcută de Dumnezeu, este capacitatea receptivă a umanului față de divin. De aceea, studiind câteva momente din viața Sfintei Fecioare se poate observa ușor trăsăturile caracteristice ale teologiei feminine ortodoxe.

Femeia castă. În antichitatea greacă fecioria „avea sens de integritate și integrare, putința însăși de a uni”. La prima vedere și Sf. Ioan Hrisostomul pare preocupat să stabilească superioritatea fecioriei față de căsătorie, mai ales pe temeiul că a fost prima în timp,dar de fapt nu neglijează deloc familia și însemnătatea creșterii copiilor în rânduiala creștinească. Cele două teme devin complementare în teologia lui, așa cum se va vedea din învățătura despre Fecioara Maria.

Biserica o declară pe Maria ca Pururea Fecioară, cu sufletul și cu trupul, Fecioară în esența Ei, având putința de a curăța lumea. Textul biblic: „către o fecioară logodită…” (Luca 1, 27) înseamnă nu doar o simplă relatare a evenimentelor, ci consemnarea clară a structurii Ei sufletești și trupești, sublinierea chemării pe care o are și oferirea unui exemplu pentru oricare altă femeie ce luptă spre întregirea ființei ei întru Dumnezeu. De aceea, cuvântului creator al Părintelui ceresc de la Facere (1, 3) îi corespunde fiat-ul Maicii Domnului, care poate fi și da-ul omenirii (și al femeii în primul rând!) pentru restaurarea comuniunii cu Dumnezeu. În Maria, adică în Femeie, se observă răspunsul liber, jertfa cea mai de preț pe care o poate aduce omul în fața lui Dumnezeu. Icoana purtării Pruncului Sfânt de către Sfânta Fecioară este adevărata icoană a Întrupării și nu purtarea Pruncului de către Simeon la templu. Acolo a fost altceva, o încuviințare și o binecuvântare a omului din partea lui Dumnezeu. Maica Domnului având Pruncul în brațe reprezintă „treapta ultimă a comuniunii dintre Dumnezeu și om, locul de întâlnire a celor două fiat”.

Femeia căsătorită. Biserica își găsește în răspunsul de iubire sensul spiritual al căsătoriei și o justifică și prin viziunea asupra Sfintei Fecioare. Participarea la nunta din Cana Galileii a Mamei și a Fiului, sublinierea nu în mod inutil a faptului că: „era și mama lui Iisus acolo” (Ioan 2, 1) înseamnă că mâna lui Dumnezeu unește pe cei ce se iubesc și că totul se petrece și prin participarea Maicii Domnului, adică a feminității rugătoare și mijlocitoare. Nu degeaba Sf. Ioan Gură de Aur „vede în orice căsătorie o imagine a nunții din Cana și astfel prezența reală a lui Hristos”. Se poate aminti aici unicitatea și paradoxul situației Maicii Domnului: logodită cu Iosif și totuși dorind să rămână Fecioară în care se observă caracterul ontologic și eshatologic al căsătoriei. De ce? Mai întâi pentru că Fecioara Maria poartă în pântece pe Fiul, arătând unul din scopurile familiei: procrearea, iar mai apoi pentru că Ea este Taina și Chipul profetic al Împărăției. Femeia este cunună pentru soț (Pilde 12, 4) și își crește și își iubește copiii (Tit 2,4), Fecioara Maria fiind cea dintâi care a împlinit acestea în viața Ei. De aceea toate celelalte femei își găsesc în Maica Domnului nu doar reconcilierea statutului lor cu cel al bărbatului în fața lui Dumnezeu, ci și inaugurarea sfințeniei eshatologice. Liantul care le rânduiește pe toate acestea este Iubirea lui Dumnezeu care află iubire-răspuns în Maica Domnului și în oricare femeie ce trăiește după modelul Ei. Sf. Ioan Gură de Aur ilustrează aceasta foarte bine: „Așadar, pe câtă iubire are cineva către sine tot pe atâta voiește Dumnezeu să avem către femeie. Suntem părtași aceleiași naturi, dar cu toate acestea dreptul și datoria noastră către femeie ne impune încă ceva mai mult. Deși sunt două corpuri, totuși unul e capul și celălalt trupul”.

Așadar, se poate spune că Maica Domnului a adus natura umană la adevărata ei valoare în fața lui Dumnezeu și de aceea căsătoria trăită în curăție își are în Ea reprezentarea cea mai de seamă. Căsătoria este, după expresia marelui Părinte antiohian, unirea intimă a două vieți și „taină a iubirii”, adică ceea ce s-a petrecut în sânul Sfintei Fecioare este omul „hristofor” care se descoperă a fi „hristofanie”: „O dată căsătoriți, bărbatul și femeia nu fac decât una…Voi nu sunteți decât o singură ființă, o singură viață și vorbiți încă de «al tău» și «al meu»! Cuvânt necugetat! Dumnezeu ne-a dat în comun lucruri și îndatoriri mai mari decât bogăția. Nouă nu ne e permis să zicem: lumina este a mea, soarele este al meu, apa este a mea…”. Așa cum vom vedea în continuare, Sf. Ioan și alți Părinți ai Bisericii, nu vor fi deloc depreciativi la adresa fecioriei, a căsătoriei sau la adresa femeii, deși la prima vedere pare că predomină o astfel de opinie. Mărturia acestora despre femeie și toate aspectele relative la ea este impresionantă și concordantă, motivația fiind în primul rând cea legată de referința la Eva cea Nouă în care și-au regăsit semnificațiile profunde ale convingerilor lor lăuntrice care pot fi explicate prin două coordonate. Mai întâi din partea lor nu a fost doar respectarea strictă a Scripturii și a Tradiției, ci angajamentul cald, plin de iubire față de persoana Ei, pe care au arătat-o lumii întregi, restabilind astfel demnitatea femeii în societate. Apoi nu s-ar putea explica locul fundamental în viața liturgică și duhovnicească a Bisericii Ortodoxe pe care-l deține Fecioara Maria fără afirmarea trăirii duhovnicești a legăturii cu ea, cu „icoana” ei. Viața duhovnicească a Maicii Domnului rămâne pilda și arhetipul trăirii lăuntrice pentru fiecare credincios și în primul rând pentru femei. Sfinții Părinți ai Bisericii: greci, latini, antiohieni, sirieni etc. au înțeles însemnătatea unică a Născătoarei de Dumnezeu, „rolul e unic, activ și de prim rang în mântuirea omenirii” sălășluit înainte de toate în acel atât de smerit: „Fie mie…” (Luca 1, 38).

*

Sfinții Părinți ai veacurilor III-IV și învățătura lor despre Maica Domnului. Așa cum s-a putut observa în Scriptură se arată că Preasfânta Maică a Domnului a născut pe Mântuitorul lumii, pe Mesia, fără să cunoască bărbat, ca Fecioară. „Avem drept mărturie la aceasta însăși convorbirea dintre sfântul mesager, Arhanghelul Gavriil și Preasfânta Fecioară Maria” (Luca 1, 30-34). Sfintele Evanghelii de la Matei și de la Luca, descriu pe Iisus din Nazaret și pe „Fecioara” logodită cu Dreptul Iosif și arată că Aceea care a născut pe Cuvântul lui Dumnezeu în lume este Mamă a Fiului lui Dumnezeu. În timpul vieții publice a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, datele despre Fecioara Maria sunt dispersate, ea neocupând un loc prioritar în predicarea Evangheliei. Totuși, în Evanghelia copilăriei Mântuitorului nostru Iisus Hristos, accentul cade pe credința, pe alegerea dumnezeiască și pe sfințenia vieții Sfintei Sale Maici. Trecerea gradată, de la Eva la „femeia” care va naște pe Cel ce va zdrobi capul șarpelui, la „Fiica Sionului” sau „Noul Israel”, apoi la Fecioara Maria (ale cărei trăsături sunt comune cu ale Bisericii), se regăsește de-a lungul întregii Scripturi. Această trecere este prezentată concentrat în capitolul 12 din Apocalipsa Sfântului Ioan. Se poate afirma, așadar, că Fecioara Maria este mereu prezentă în conștiința creștinilor din perioada apostolică și post apostolică și că a avut un rol deosebit în iconomia mântuirii. Ne putem întreba însă ce anume s-a petrecut în perioada imediat următoare până în timpul Sf. Ioan Gură de Aur în legătură cu învățătura Bisericii despre Maica Domnului? Cum anume s-a structurat această învățătură și dacă ea a luat amploare sau dimpotrivă? Și mai ales: ce are specific mărețul Părinte antiohian?

În ceea ce privește prezența Maicii Domnului în scrierile Sfinților Părinți, se poate afirma că referirile lor, deși puține la începuturile creștinismului, s-au înmulțit odată cu libertatea de exprimare a credinței (313), mai ales datorită necesității contracarării diverselor erezii și secte. Învățătura despre Maica Domnului a devenit chiar o „problemă”, mai ales în secolul al V-lea, prin disputele dintre Nestorie și Sfântul Chiril, când a fost necesară o întrunire sinodală pentru clarificarea acesteia (Efes, 431). Vom încerca să ilustrăm toate aceste aspecte prin abordarea câtorva autori emblematici pentru acea perioadă.

Astfel, dacă la Sfântul Irineu sau la Sfântul Justin Martirul paralela Eva-Fecioara Maria era centrată pe ideea de feciorie, constituind unul din termenii esențiali ai comparației, la Sfântul Ioan Gură de Aur antiteza dintre ele este văzută și prin prisma lucrării la mântuire a Maicii Domnului. Sfântul Irineu a continuat învățătura Sfântului Apostol Pavel și a Sfântului Policarp, al cărui ucenic a fost, îmbogățind-o și arătând că în Persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos sunt cuprinși toți oamenii datorită lucrării mântuirii Lui. Această învățătura s-a numit „recapitularea” tuturor în/întru Hristos, de fapt fiind o realitate cu un dublu aspect: unul negativ, adică stricarea morții și a păcatului și un aspect pozitiv, adică restaurarea chipului lui Dumnezeu în întreaga umanitate; în ceea ce privește învățătura lui despre „Noul Adam” și „Noua Evă” aceasta vine astfel pe un făgaș al gândirii perfect echilibrat. Teologia Sfântului Irineu este una de profunzime, întemeiată pe studierea Scripturilor și pe o logică indubitabilă, fapt ușor de înțeles dacă ne gândim la epoca respectivă și la scrierile pe care le-a alcătuit. În termeni convergenți și divergenți el oferă, prin așezarea în paralel a două perechi de persoane, o întreagă Teologie, formulările lui cu privire la Fecioara Maria fiind deosebit de sugestive. Fecioara Maria „a fost sieși și întregului neam omenesc pricina mântuirii” (Împotriva ereziilor, III, 22), a fost „avocata” sau „apărătoarea” Evei (Împotriva ereziilor, V, 19). Aceste cuvinte arată că atributele Sfintei Fecioare sunt legate de lucrarea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, iar rolul pe care-l îndeplinește ea însăși este unul esențial.

În ceea ce-l privește pe Sfântul Justin Martirul și Filosoful trebuie spus că el este primul autor care răspunde la întrebarea fundamentală: de ce Dumnezeu S-a făcut Om? În interiorul acestei întrebări el lămurește și pe cea a Nașterii lui Dumnezeu dintr-o Fecioară. Datorită ei Mântuitorul Hristos poate fi numit, în sens propriu, Fiul Omului. El abordează paralela Eva-Maria în mod antitetic, scoțând în evidență faptul că primele comunități creștine aveau o conștiință clară asupra realității biologice și a maternității virginale al Maicii Domnului și, totodată, asupra răspunsului ei liber, de acceptare în a deveni Mama lui Dumnezeu pe pământ. Prin Eva, încă fecioară, a căzut Adam, dar cu ajutorul Mariei, care a fost tot Fecioară, se naște Mântuitorul Hristos, Dumnezeu Întrupat: „Eva, încă nepervertită, a primit cuvântul șarpelui și a născut nesupunerea și moartea. Maria, însă, Fecioară fiind a primit cu credință și cu bucurie vestea pe care îngerul Gavriil i-o aduse. De aceea ea a răspuns: «Mă încred în cuvântul tău». De la ea s-a născut Acesta despre care am arătat că vorbesc atâtea scrieri. Cu ajutorul Aceluia Dumnezeu nimicește șarpele viclean, pe îngerii și oamenii asemănători lui și eliberează din moarte pe cei care se căiesc și cred în El”.

Acești doi Sfinți Părinți menționați aici realizează un „progres” în înțelegerea rolului Fecioarei Maria în iconomia mântuirii și prin abordarea principiului recapitulării care este îngemănat cu principiul „recirculării” în istoriei mântuirii sau mai precis în și prin persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Fecioara Maria intră în acest proces ca anti-tip al strămoașei Eva, iar rolul ei nu este pur biologic și în nici un caz negativ, ci are puternice motivații morale și spirituale. Prin aceștia, învățătura despre Fecioara Maria a dobândit un statut teologic în deplinul înțeles al cuvântului, pe care l-a respectat și l-a promovat și Sf. Ioan Gură de Aur.

În continuare vom aborda câteva aspecte ale teologiei mariale la alți doi autori, poate cei mai apropiați de Sf. Ioan Gură de Aur: Sf. Vasile cel Mare și Sf. Grigorie de Nazianz. Pentru teologia și pentru viața lor au fost cinstiți de Biserică împreună și au fost considerați mari dascăli ai lumii și ierarhi. Se știe că autorii capadocieni au fost influențați de creștinismul alexandrin pe care ei l-au cunoscut îndeaproape și cu care aveau legături strânse. În operele lor locurile legate strict de Fecioara Maria sunt puține, dar dobândesc o importanță teologică covârșitoare. Inspirându-se din învățătura Sfintelor Evanghelii referitoare la Întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos ei au analizat ceea ce reprezintă aceasta în plan uman și au arătat că Fecioara Maria este modelul desăvârșit de viețuire pentru toți cei care vor să o urmeze. Astfel, Sf. Vasile cel Mare mărturisește că Întruparea este „o taină înfricoșătoare” a lui Dumnezeu, mai presus de orice înțelegere omenească, taină pe care nu se cuvine să o cercetăm decât prin credință, păstrând adevărul Sfintei Scripturi. Fiul lui Dumnezeu, mărturisește el, S-a coborât în pântecele Sfintei Fecioare și S-a smerit pe Sine, dând un semn deosebit al lui Dumnezeu, căci altfel El s-ar tăgădui pe Sine. Este demn de subliniat și faptul că fecioria sau curăția Maicii Domnului nu este „autonomă”, nu vine de la sine, ci este rezultatul lucrării lui Dumnezeu în timp, după nașterea ei pe pământ și nu înainte sau în timpul nașterii ei din părinții trupești. Ca și la Sf. Ioan Gură de Aur imaginea Maicii Domnului rămâne puternic ancorată în realitatea pământească, dar se subliniază totodată în mod clar că puterea lui Dumnezeu a „acoperit-o” și a umplut-o de har, dăruindu-i o viață desăvârșită pe care ea a dus-o în smerenie și ascultare: „Toate acestea (pe care Hristos le-a împlinit) sunt nesocotite de cei ce cred că a venit în lume cu trup ceresc. Dacă Dumnezeu Cel Născut cu trup nu l-ar fi luat din plămada lui Adam, ce rost ar mai fi avut sălășluirea în Fecioara Maria?”. Apoi: „Care este lucrarea iconomiei lui Dumnezeu? Trupul unei Fecioare Sfinte! Și care sunt temeiurile lucrătoare ale acestei Nașteri? Sfântul Duh și acoperirea puterii Celui Preaînalt!”.

Anticipând învățătura despre Fecioara Maria stabilită la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes la care ea a fost numită oficial „Theotokos” și asemănându-se prin aceasta cu Sf. Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz afirmă și că prin acest titlu de onoare dat Sfintei Fecioare este arătată mai întâi unitatea Persoanei Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adică unirea ipostatică dintre firea divină și cea umană în Persoana Cuvântului lui Dumnezeu Întrupat din Fecioara Maria. Citatul celebru din Scrisoarea către preotul Cledonius, arată cât de mult ținea Sfântul Grigorie la Sfânta Tradiție a Bisericii referitoare la Fecioara Maria și cât de mult se apropia de învățătura Patriarhului Constantinopolului: „Dacă cineva nu socotește pe Sfânta Maria, Născătoare de Dumnezeu este în afara Dumnezeirii. Dacă cineva ar spune că Hristos a trecut prin Fecioara ca printr-un canal, și nu S-a format în ea dumnezeiește și omenește (dumnezeiește, pe de o parte, că a fost fără bărbat, iar omenește, pe de altă parte, că a fost după legea sarcinii), de asemenea este fără Dumnezeu… Dacă cineva introduce doi fii, pe unul care este din Dumnezeu și Tatăl, iar pe cel de-al doilea care este din mamă, dar nu unul și același, acela să cadă din înfierea făgăduită celor ce cred drept”.

O idee centrală în Teologia acestui Sfânt Părinte este aceea că între Dumnezeu și Fecioara Maria, pentru împlinirea Întrupării Domnului, a fost o legătură reală, un „schimb” de daruri duhovnicești nemaiîntâlnit până atunci: „El S-a Născut, dar fusese mai înainte Născut. S-a Născut din femeie, dar și din Fecioară. Aceasta omenește, aceea dumnezeiește. Aici, jos, fără de tată, iar acolo, sus, fără mamă. Această lucrare întreagă aparține Dumnezeirii. El a fost purtat în pântece, dar a fost cunoscut de profetul care era în pântece, săltând de bucurie la venirea Cuvântului pentru care s-a născut”.

Se observă, așadar, că Sfântul Grigorie de Nazianz nu vorbește pe larg despre o doctrină asupra Maicii Domnului, ci în texte scurte, răsfirate de-a lungul scrierilor sale, dar are meritul că mai înainte de Sinodul de la Efes (431), el a arătat că numele de „Theotokos” este cel firesc și consacrat pentru Fecioara Maria. Sfântul Grigorie a mers aici pe linia unui maximalism doctrinar: cine nu primește acest nume este în afara lui Dumnezeu.

*

Maica Domnului în scrierile Sf. Ioan Gură de Aur. Trebuie afirmat de la bun început că Sfântul Părinte a scris despre Maica Domnului în mai multe opere ale sale cu o dragoste și căldură deosebită.

Nu i-a consacrat ei nici o lucrare specială și nu a abordat tema aceasta în mod constant, ci, ca majoritatea Părinților, a vorbit sau a scris despre Maica Domnului ocazional, atunci când diferite momente din istoria Bisericii i-au oferit prilejul. O posibilă explicație a acestei atitudini mai reținute a Sfântului Ioan ar fi aceea că el, fiind format la Școala din Antiohia, dobândise o cunoaștere teologică mai puțin speculativă, o teologie care punea mai puțin accentul pe firea dumnezeiască a Mântuitorului și mai mult pe cea omenească. Numele de “Theotokos”, dat de teologii alexandrini Maicii lui Dumnezeu, era aproape necunoscut printre teologii antiohieni. Acest fapt este sugestiv pentru atitudinea avută de Sfântul Ioan și de alți Părinți ai Bisericii.

Sfântul Ioan Hrisostom a fost mai puțin speculativ în scrierile sale, fiind aplecat mai mult spre latura morală a vieții. Se poate considera că Sfântul Ioan nu a avut niciodată intenția de a o așeza pe Fecioara Maria, Maica Domnului, într-o lumină pe care nici Sfintele Evanghelii nu au prezentat-o. Sfântul Ioan Gură de Aur a arătat-o pe Fecioara Maria așa cum era: o femeie simplă, rugătoare, curată cu sufletul și cu trupul și, prin aceasta, vrednică de a naște pe Fiul lui Dumnezeu. Iată câteva exemple în acest sens:

„Venit-au fecioarele ca să vadă pe Fiul Fecioarei, minunându-se că Făcătorul laptelui și al sânurilor, primit hrană de copil de la Mama Fecioară […] Astăzi Cel născut din Tatăl mai presus de minte și de cuvânt, pentru mine se naște din Fecioară, tot mai presus de minte și de cuvânt. Atunci S-a născut din Tatăl după fire mai înainte de veci, după cum știe Cel ce L-a născut. Astăzi se naște iarăși mai presus de fire, după cum știe harul Duhului cel Sfânt. Nașterea Lui de sus adevărată este, iar nașterea de jos, fără de minciună. Cu adevărat din Dumnezeu, Dumnezeu S-a născut și cu adevărat Același, din Fecioară, Om S-a născut […] Tatăl a născut fără curgere, iar Fecioara a născut fără stricăciune…nici Fecioara n-a suferit stricăciune născând, căci a născut prin Duhul”.

„El a ocrotit-o de neliniștea și marea supărare care ar fi cuprins-o. Sarcina ar fi fost prilej de teamă și cutremur mare pentru ea, neștiind de unde-i vine și, crezând că ceva rău i s-ar fi întâmplat, ar fi putut să se arunce în apă sau să se înjunghie singură decât să sufere ocară”.

Se observă că Sfânta Fecioară Maria este înfățișată prin „icoane” cât se poate de apropiate de uman, fără rezonanțe care să scandalizeze pe cineva, dar intențiile sunt cât se poate de clare: atragerea atenției asupra credinței adevărate. Fecioara Maria a fost credincioasă, smerită și a primit în deplină ascultare mesajul dumnezeiesc. Ea stă sub puterea și lucrarea lui Dumnezeu Însuși!

Așa cum am afirmat deja, Sf. Ioan a fost preocupat mereu de una din temele consacrate ale antichității creștine, aceea a fecioriei, temă ce i-a oferit posibilitatea raportării la viața creștinilor pe care îi voia pe calea virtuților. Învățătura lui despre feciorie a devenit în literatura patristică una din învățăturile clasice, la care mulți Sfinți Părinți vor face apel.

În mod aparent chipul Maicii Domnului în Teologia Sfântului Ioan Gură de Aur este realizat dintr-o perspectivă umană, obișnuită, dar este o mărturie foarte clară despre ea și rolul pe care l-a avut la Întrupare. Motivul acestei abordări este câștigarea atenției cititorilor și scoaterea în evidență a credinței adevărate, chiar cu riscul ca unele cuvinte ale sale să pară contradictorii.

Taina Întrupării Domnului din Fecioara Maria. După cum s-a arătat deja, în operele Sfântului Ioan învățătura despre Maica Domnului nu este înfățișată pe larg. Sfântul Ioan vorbește, ca și alți Sfinți Părinți, de dinaintea lui, evidențiind „taina”, inefabilul produs în sânul Maicii Domnului, iar la învățăturile acestea el adăugă pe aceea a necesității cinstirii ei. Nici o minte omenească, ar fi putut spune autorul, nu poate lămuri ceea ce s-a petrecut cu Fecioara Maria la Bunavestire: „Nici Arhanghelul Gavriil, nici chiar Evanghelistul Matei nu pot spune nimic în afara faptului că Hristos S-a Născut prin puterea Duhului Sfânt, dar nici unul nu spune cum s-au petrecut aceasta, fiind o minune mai presus de minte. Să nu crezi că ai priceput taina doar că ai auzit cuvintele: «din Duhul Sfânt». Chiar după ce am auzit aceasta mai rămân multe altele pe care nu le-am cunoscut. Acestea sunt: cum a putut încăpea Cel Necuprins în pântecele ei? Cum a putut naște o Fecioară și să rămână Fecioară? Spune-mi: cum a zidit Duhul cel Sfânt, Templul Fiului lui Dumnezeu în pântecele ei? Cum a luat din trupul ei, nu trupul cu totul, ci partea aceea din care El S-a născut? Evanghelistul spune că Hristos S-a sălășluit în trupul ei: «Iată va lua în pântece» (Matei 1, 23), iar Pavel spune asemenea: «Născut din femeie» (Galateni 4, 4) ca să se închidă gurile celor ce spun că Hristos a trecut prin Maica Sa ca printr-un canal”.

Se observă la Sfântul Ioan aceeași grijă deosebită pentru înțelegerea unirii ipostatice (adică a firilor divină și umană în Persoana Mântuitorului Hristos) și a rolului Sfintei Fecioare Maria care este garanta Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Pe de o parte, autorul subliniază absoluta transcendență a Întrupării Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar pe de altă parte subliniază realitatea omenității Sale, adică a Trupului Domnului luat din trupul Maicii celei Sfinte. Precum odinioară Sfântul Ignatie sau Sfântul Irineu, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă credința noastră în Hristos, Cel Unul, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, care există din veci și care a luat carnea sau trupul nostru. „Cuvânt nepătimitor fiind, S-a făcut trup. S-a făcut trup pentru ca să se sălășluiască întru noi. Dumnezeu nu S-a făcut, ci era! De asta S-a făcut trup, ca să-L primească ieslea pe Cel pe care nu-L încăpea cerul. De asta S-a așezat în iesle, ca să primească hrană de copil de la Maica-Fecioară, Cel ce hrănește lumea. De asta Părintele «veacului ce va să fie» (Isaia 9, 5) este ținut ca Prunc la sân în brațe feciorești, tocmai pentru ca și magii să se poată apropia de El”.

Sfântul Ioan respinge doctrinele gnosticilor și ale docheților ca fiind absurde, punând mai multe întrebări care, departe de a fi retorice sunt, de fapt, argumente pentru păstrarea credinței moștenite de la început în Biserică și pe care nimeni nu se cuvine să o înțeleagă după voia proprie. Iconomia mântuirii în Domnul Hristos nu lasă loc de interpretări, iar atitudinea fiecărui creștin trebuie să fie una plină de credință și smerenie: „Ce ar avea El în comun cu noi dacă Trupul luat de El ar fi fost altfel decât al nostru sau din altă substanță decât a noastră? Cum am mai spune că El este din rădăcina lui Iesei? Cum ar mai fi El mlădiță și floare din rădăcina aceasta? Sau cum ar mai fi El “Fiul Omului”? Sau ce motiv am mai avea noi să chemăm pe Maria Maica Sa? Sau cum se mai trage El din seminția lui David? Cum a mai luat chip de rob? (Filipeni 2, 7) Cum am mai ține învățătura care spune: «Și Cuvântul Trup S-a făcut…»? (Ioan 1, 14) Cum ar mai fi putut spune Pavel romanilor «…și din care după Trup este Hristos, Cel ce este peste toate Dumnezeu…» (Romani 9, 5)”.

Printr-o exprimare ușor de înțeles, Sfântul Ioan vorbește de realitatea Întrupării și de rolul Fecioarei Maria. Strădania lui este spre o abordare practică, concretă a acestui subiect, și denotă faptul că el se adresa creștinilor în mod direct. El voia să-i facă să înțeleagă cât mai ușor ceea ce a fost prezența Maicii Domnului la Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu.

Fecioară și Maică. Sfântul Ioan Gură de Aur nu are nici o umbră de îndoială că Mântuitorul nostru Iisus Hristos a fost zămislit și S-a născut din Fecioara Preacurată Maria, Maica Domnului. Pe baza învățăturii Sfintei Scripturi, el arată că Nașterea Domnului în lume a fost Taină a Lui, la care Fecioara Maria s-a făcut părtașă cea dintâi iar apoi noi toți:

„Ce să spun? Ce să grăiesc? Iată Pruncul este înfășat în scutece și stă în iesle. De față-i și Maria, Fecioară și Mamă!”.

„Atunci când te întreabă un iudeu: «Cum a putut naște o fecioară?», spune-i și tu: «Cum a putut cea în vârstă și stearpă să nască?», căci pentru acela se vor ridica astfel două piedici: vârsta înaintată a femeilor și lipsa rodirii lor. În Fecioara nu a fost decât o singură piedică: lipsa legăturii trupești. De aceea, cea stearpă a pregătit calea Fecioarei. Și așa înțelegem ce a închipuit aceea care era stearpă, adică să credem că Nașterea feciorelnică este vrednică de crezare, așa cum spun și cuvintele Arhanghelului Gavriil. Acela i s-a arătat și i-a spus: «Iată vei lua în pântece și vei naște Fiu și-I vei pune numele Iisus» (Luca 1, 31). Ea a rămas uimită și fără de glas, dar apoi a spus: «Cum va fi mie aceasta de vreme ce eu nu știu de bărbat?» (Luca 1, 34). Și ce a răspuns îngerul? «Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri» (Luca 1, 35). Nu căuta răspuns pentru înțelegerea acestora în lumea aceasta, de vreme ce ceea ce s-a petrecut întrece orice pricepere”.

Minunile făcute de Dumnezeu în Vechiul Testament (minunea cu Sara, soția lui patriarhului Avraam și cea cu Elisabeta, soția preotului Zaharia) sunt considerate argumente pentru susținerea învățăturii despre fecioria Maicii Domnului. Ceea ce spunea proorocul Isaia (7, 14) este și aceea tot o prevestire a nașterii feciorelnice a Maicii Domnului: „Dacă ea nu ar fi fost Fecioară nu ar mai fi vorbit ca despre un semn, căci știm că semnul este ceva ce trece peste firea obișnuită a lucrurilor, este ceva nou și neașteptat, este ceva care aduce multă uimire celor ce-l văd sau aud de el. Iată de ce a fost numit semn, căci a fost ceva nemaiîntâlnit. Nu ar mai fi spus că va fi semn dacă s-ar fi petrecut în chip obișnuit. Deci, dacă cele spuse de proorocul sunt despre o femeie care naște în chip obișnuit, de ce mai numește aceasta semn, de vreme ce se petrece în fiecare zi? Prin urmare, la începutul cuvântului său nu a spus simplu: «Iată o fecioară», ci «Iată, Fecioara…». Prin adăugarea articolului, el arată pe singura Fecioară, deosebită de celelalte toate”. În aceste locuri se găsește una din ideile principale ale învățăturii Sfântului Ioan Gură de Aur: unicitatea Maicii Domnului. Ea a fost singura Fecioară în înțelesul cel mai deplin al cuvântului, Fecioară trupește și sufletește, iar rolul ei a fost unic.

Printr-o dialectică subtilă, combinând evenimente și idei din Sfânta Scriptură, Sfântul Ioan ajunge la afirmarea adevărului despre Maica Fiului lui Dumnezeu. Aici se află și o abordare practică a problemei Nașterii din Fecioara Maria, cu o logică care urmează sensul invers decât cel al ereticilor. Un alt sprijin își află Sfântul Ioan în persoana Dreptului Iosif. Deși Sfântul Ioan Gură de Aur tratează problema aceasta în chip diferit de alți Sfinți Părinți, el reușește să aducă un plus de lumină în lămurirea învățăturii despre fecioria Maicii Domnului: „Iosif nu ar fi fost așa de puțin tulburat la auzul cuvintelor îngerului despre «Fecioara», dacă nu ar fi auzit deja cuvintele lui Isaia. Pentru un bărbat care meditase îndelung la cuvintele proorocului, minunea Maicii-Fecioare nu mai era ceva nou pentru el, ci era ceva cunoscut”.

Iată că Sfântul Ioan vorbește despre minunea Fecioarei-Maice nu doar ca o noutate ci, pentru cei ce cunosc Sfintele Scripturi, ca despre un eveniment cunoscut și așteptat. Analiza sa este dusă mai departe prin sublinierea calității Maicii Domnului de Pururea-Fecioară. Prezența Dreptului Iosif, în analiza autorului, este și ea o garanție că Sfânta Fecioară nu a avut legături trupești cu vreun bărbat. Pentru cei ce nu credeau în cuvintele Fecioarei din Sfintele Evanghelii (Luca 1, 34), zicând că ea a rămas Fecioară „până ce” a născut pe Mântuitorul iar apoi nu a mai fost fecioară, Sfântul Ioan le aduce înaintea ochilor prezența Dreptului Iosif lângă ea. Dreptul Iosif a fost un bărbat care a cunoscut Sfintele Scripturi, a meditat mult timp la ele și putea cel mai bine să cunoască starea Sfintei Fecioare. Imaginea lui de bărbat credincios, smerit, înțelegător al cuvintelor lui Dumnezeu fac din el un apărător puternic al curăției Maicii Domnului și, deci, al credinței adevărate.

Așadar, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă explicit „pururea-fecioria” Maicii Domnului, în primul rând, pe baza Sfintelor Scripturi: „Cuvintele «până ce» (Matei 1, 25) nu trebuie să ne facă să înțelegem că el (Dreptul Iosif) a cunoscut-o după aceea. Mai curând acestea ne fac să înțelegem că Fecioara a rămas curată până la Nașterea lui Iisus. În Scriptură se obișnuiește să se folosească cuvintele «până ce» fără să se arate o limitare a timpului. Evanghelistul folosește și el expresia aceasta pentru a arăta ceea ce a fost înainte de Nașterea lui Iisus, fără a mai arăta, însă, ceea ce a fost după aceea”.

Este deosebit de interesant faptul că, deși adevărul despre „pururea-fecioria” Maicii Domnului nu este afirmat în mod explicit în Sfânta Scriptură, Sfântul Ioan Gură de Aur îl deduce tocmai pe baza acesteia! Adevărul este scos la iveală printr-o reflecție atentă a autorului și, mai ales, datorită cinstirii deosebite pe care o avea față de ea. El nu ar fi putut scrie astfel de cuvinte la adresa Maicii Domnului dacă nu ar fi cinstit-o și nu ar fi chemat-o în rugăciune. De exemplu, atunci când autorul răspunde la obiecțiile ereticilor privind așa-numiții „frați” ai Domnului (Matei 12, 46-50; Marcu 3, 31-35; Luca 8, 19-21), Sfântul Ioan adaugă: „Dacă Iosif ar fi cunoscut-o pe Maria și ar fi avut-o de soție, atunci de ce Domnul, la Patima Sa pe Cruce, a încredințat-o ucenicului Său ca și când nu ar mai fi fost nimeni altcineva care să-i poarte de grijă? De ce, întrebi tu, Iosif și ceilalți sunt numiți «frații» Domnului Iisus? Aceia sunt numiți «frații» lui Iisus în același fel în care Iosif este numit «soțul» Mariei. Dumnezeu a vrut să acopere această mare taină cu multe văluri, așa încât Nașterea cea dumnezeiască să rămână ascunsă o vreme”.

Iată că printr-un silogism ingenios, fără vreo conotație negativă, Sfântul Ioan Gură de Aur apără pururea-fecioria Maicii Domnului: Dreptul Iosif și „frații” Domnului sunt persoanele care sprijină lucrarea lui Dumnezeu și o judecată dreaptă. Fecioara Maria, Maica Domnului, este purtătoarea unei mari Taine a lui Dumnezeu, iar Dreptul Iosif, cel ce a ocrotit-o, este chezașul curăției ei. Autorul găsește și o altă dovadă în sprijinirea acestui adevăr: încredințarea Maicii Domnului Sfântului Ioan Evanghelistul. La fel, „frații Domnului” nu sunt decât rude ale ei și ale Fiului ei, fără să presupună vreo legătură trupească a Sfintei Fecioare cu Dreptul Iosif sau cu altcineva.

Este concludent faptul că Sfântul Ioan Gură de Aur face trimitere la învățătura Sfântului Irineu de Lyon despre „Taina cea ascunsă” sau Nașterea minunată a Fecioarei Maria, subliniind prin aceasta înălțimea ei duhovnicească, starea aleasă în care trăia, departe până și de orice închipuire păcătoasă. În alte locuri Sfântul Ioan a făcut legătura dintre Fecioara Maria și evenimente din Vechiul Testament. Nume precum: „pământul nelucrat”, „noua Evă”, „noul Eden” sunt doar câteva dintre numirile Maicii Domnului în lucrările acestui Sfânt Părinte. Punerea în antiteză a Maicii Domnului cu Eva sau trimiterea la „pământul raiului”, nelucrat de mână omenească, arată, în gândirea Sfântului Ioan, însemnătatea ei în iconomia mântuirii lumii. Ea este o mărturie a vieții noi dobândite: „El o numește «Eden» sau «pământ gras» pentru că acest pământ al raiului a fost închipuire a celeilalte Fecioare. Căci primul pământ a adus pentru noi grădina raiului, fără sămânță, așa cum Fecioara a născut pe Hristos fără sămânță bărbătească. Dacă vreun iudeu te întreabă cum poate o fecioară să nască, răspunde-i așa: cum poate un pământ nelucrat să rodească minunate flori? Pentru că în limba evreiască «eden» înseamnă «pământ gras»”. Și: „O fecioară ne-a scos pe noi din rai, dar prin Fecioara am aflat iarăși viața veșnică”.

Concluzii. Sfântul Ioan Gură de Aur a scris, ca și contemporanii lui, cu o dragoste și o fervoare deosebită referitor la Maica Domnului. Chiar dacă nu-i amintește niciodată cu titlul de „Theotokos”, ceea ce nu este deloc o deficiență, el a folosit expresii echivalente prin care a scos în evidență maternitatea ei divină. De fapt, ceea ce l-a preocupat foarte mult a fost tema fecioriei care i-a dat totodată posibilitatea referirii la viața morală a creștinilor pe care ocârmuia sufletește. De aceea învățăturile lui despre feciorie, despre soții creștini care trăiesc împreună cu copiii lor în curăție și credință, au devenit în literatura patristică nu doar învățături clasice, la care mulți Sfinți Părinți vor face apel, ci adevărate repere mereu atât de actuale.

În mod aparent chipul Maicii Domnului în Teologia Sfântului Ioan Gură de Aur este realizat dintr-o perspectivă umană, obișnuită, dar este o mărturie foarte clară despre ea și rolul pe care l-a avut la Întrupare. Motivul acestei abordări este câștigarea atenției cititorilor și scoaterea în evidență a credinței adevărate, chiar cu riscul ca unele cuvinte ale sale să pară contradictorii. Se poate spune că autorul pe care l-am tratat aici este unul idealist care are însă un simț practic deosebit, iar datorită amplei sale experiențe pastorale știa foarte bine cum să-și tempereze cuvântul rostit ca și cel scris. El nu a stăruit asupra specificității caracterului feminin, dar a văzut în Sfânta Fecioară Maria smerenie, puritate și spirit de jertfă pe care le-a propus Tradiției creștine drept pildă înălțătoare de zidire duhovnicească. Privite din perspectiva sa, „problemele” fecioriei, a femeii căsătorite sau nu, relațiile de familie sunt nu doar elucidate, ci înnobilate. Cinstirea pe care o acordă marele ierarh femeii și, în mod special, Prea Sfintei Fecioare Maria este deosebită. Viziunea sa despre Maica Sfântă cuprinde o serie întreagă de idei care se convertesc într-o adevărată binecuvântare pentru toți cei ce se împărtășesc de ele. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur este și va rămâne un Părinte iubit, un mentor spiritual și un teolog mărturisitor prin viața sa adevărurile de credință.

Bibliografie selectivă

Izvoare:

Sfântul Ioan Gură de Aur, Cele dintâi omilii la Facere, traducere din limba greacă veche și note de Adrian Tănăsescu-Vlas, tipărită cu binecuvântarea Prea Sfințitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Editura Sofia, Editura Biserica Ortodoxă, București, 2004.

Idem, Scrisori din exil: Către Olimpiada și cei rămași credincioși. Despre deprimare, suferință și Providență, volum realizat de diac. Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2003.

Idem, Scrieri alese ale Sf. Ioan Gură de Aur; vol I: Predicile despre statui, partea I, traducere din original de Șt. Bezdechi, profesor de limba și literatura elenă la Universitatea din Cluj, Editura Episcopiei a Râmnicului-Noului Severin, R. Vâlcii, 1937.

Lucrări auxiliare:

Busuioc, Pr. Prof. Gh., Din învățăturile Sf. Ioan Gură de Aur în legătură cu familia creștină, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul XLVI (1970), nr. 1-2, p. 37-43.

Cornițescu, Pr. Prof. Const., Chipul mamei Sfîntului Ioan Gură de Aur, în „Studii Teologice”, anul XXIX (1977), nr. 9-10, p. 615-620.

Evdokimov, Paul, Taina Iubirii. Sfințenia iubirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe, Traducerea Gabriela Moldoveanu, verificarea și îmbunătățirea traducerii Pr. Lect. Univ. Dr. Vasile Răducă, Asociația medicală creștină CHRISTIANA, București, 1994.

Ford, David C., Bărbatul și femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, traducere din limba engleză de Luminița Irina Niculescu, Editura Sofia, București, 2004.

Gambero, Luigi, Mary and the Fathers of the Church, The Blessed Virgin Mary in Patristic Thought, Ignatius Press, San Francisco, 1999.

Guitton, Jean, La Vierge Marie, Nouvelle édition revue et augmentée, Aubier, Éditions Montaigne, Paris, 1954.

Lefebvre, Philippe, La Vierge au Livre. Marie et l’Ancien Testament, Épiphanie, Les Éditions du Cerf, Paris, 2004.

Laroche, Pr. Michel-Philippe, THEOTOKOS Maica Domnului în trăirea duhovnicească a Bisericii Ortodoxe, traducere din limba franceză de Dora Mezdrea, Editura Sofia, București, 2004.

Mihoc, Pr. Dr. Constantin, Taina Căsătoriei și familia creștină în învățăturile marilor Părinți ai Bisericii din secolul IV, Teofania, Sibiu, 2002.

Sesboüé, Bernanrd s.j., Marie, ce que dit la foi, Bayard, Paris, 2004.

Despre Maica Domnului la Părinții filocalici

Pagini de filocalie 

Pr. Liviu Petcu

Duminică, 18 octombrie 2009

Maica Domnului cu Pruncul (Chora)

✉

email

0

În Biserica Ortodoxă, învățătura despre Maica Domnului ocupă un loc important, deoarece stă în strânsă legătură cu învățătura despre Iisus Hristos și despre mântuirea neamului omenesc, despre împăcarea omului cu Tatăl ceresc. Referirile explicite din Filocalie la Maica Domnului sunt puține la număr și destul de succinte.

Cu toate acestea, Părinții filocalici au meditat adânc încă de la început asupra semnificațiilor ascunse referitoare la Maica Domnului.

Cu toate că nu-și propun să dezvolte pe această temă studii sistematice de dogmatică, Părinții filocalici ne-au transmis învățături însemnate, prin scrierile și cuvântările lor, de laudă către „preaneprihănita și preacurata Fecioară“ (Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale, cuv. 9, în col. Filocalia, vol. 6). Când vorbesc despre Maica Domnului, Părinții folosesc cuvintele cele mai bogate în cuprins, de o rară frumusețe poetică și profundă teologie, iar toată această bogăție și frumusețe nu pot fi înțelese decât duhovnicește, prin acceptarea paradoxalului, miraculosului, așa cum au fost transmise Bisericii prin Tradiție. Scrisul lor, deși pare, nu este hiperbolic, nu este țesut din exagerări poetice, pentru că nu exprimă mai mult decât este ea în realitate, toate evenimentele scripturistice din viața Sfintei Fecioare intrând în sfera neobișnuitului, care covârșește cuvântul și gândul. Cuvintele Părinților sunt imne de laudă și de mulțumire către Maica Domnului sau cuvinte adresate ucenicilor pentru a le spune ceea ce de-a dreptul nu se poate spune. Tocmai de aceea, înainte de a începe laudele sale către Maica Domnului, în imnele scrise de dânsul, Sf. Efrem Sirul se ruga către dânsa așa: „Gura mea este prea mică ca să pot vorbi despre tine și limbă nu am ca să arăt tainele tale. Nu am glas și cuvânt ca să povestesc frumusețea ta. Poruncește-mi ca să spun despre tine!“.

Pentru a se apropia cineva de sfințenia celei mai cinstite decât heruvimii, se cere, înainte de toate, curăție, sfințenie. Pentru a vorbi despre cea care însumează toată taina teologiei, este necesară o minte de teolog. Deci, singurii în măsură să ne învețe despre Născătoarea de Dumnezeu, prin toate descoperirile minunilor celei mai mărite fără de asemănare decât serafimii, sunt sfinții, care, prin curăția lor, au dobândit „mintea lui Hristos“ (I Cor., 2, 16). Acest lucru le cuprinde pe toate.

Iubirea Sfinților Părinți față de Maica Domnului, rod al cunoașterii, admirației și recunoștinței

Maica Domnului este așezată în vârful piramidei creaturii, este cea mai înaltă din toată făptura văzută și nevăzută, pentru că ea nu numai că este mai slăvită decât toți oamenii, ci este „mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii“. Ea este cu adevărat plină de daruri ale sufletului și ale trupului. Referindu-se la aceste lucruri, Sf. Ioan Gură de Aur din operele căruia s-au inspirat adesea Părinții filocalici scrie: „Nimeni nu este asemenea în viață cu Fecioara Maria. Cercetează, omule, zidirea toată cu cugetul tău și vezi dacă este ceva asemănător sau mai mult decât sfințenia Fecioarei de Dumnezeu Născătoare. Străbate pământul, privește marea împrejur, cutreieră văzduhul, pătrunde cu mintea ta cerurile, amintește-ți de toate puterile cele nevăzute, și vezi dacă există o altă minune la fel cu aceasta în întreaga fire“ (Cuvânt despre Fecioara Maria).

Părinții filocalici o laudă pe Maica Domnului pentru că ei, cu ochii cei curați ai inimii lor, au văzut-o pe ea mai apropiată decât orice făptură de Fiul ei și nedespărțită de El. Cu cât iubeau mai mult pe Dumnezeu, cu atât mai mult iubeau și cunoșteau pe Născătoarea de Dumnezeu. Iubirea Sfinților Părinți față de Maica Domnului a fost rod al cunoașterii, admirației și recunoștinței.

Știm că Sfântul Grigorie Palama, teolog filocalic, mărturisește că de mic copil a avut întotdeauna pe Maica Domnului ca apărătoare, căreia i-a împletit mai apoi cuvinte de laudă care sunt adevărate capodopere teologice, după nenumărate descoperiri ale ei în lumina dumnezeiască. Mai târziu, la Sfântul Munte, ca ascet, rugându-se Maicii Domnului în neîncetatele lui rugăciuni, în repetate rânduri a văzut-o în vedenie și, prin mijlocirea ei, a primit darul teologiei. Și Sfântul Nicodim Aghioritul, cel care a adunat textele Părinților filocalici în colecția „Filocalia“, în limba greacă, la anul 1782, era cuprins de o adâncă iubire duhovnicească pentru Maica Domnului.

Deci, sfinții au avut o dorință nepotolită de preamărire a împărătesei Cerurilor. Cu cât înțelegeau din mărețiile ei, se minunau și admirația lor se transforma în iubire manifestată în imne și cântări. Și tot ce nu puteau să prindă cu mintea, ci numai cu simțirea, devenea substanță a altor tresăriri și aclamații ale sufletului.

Noi suntem fii ai Maicii Domnului și frați ai lui Hristos

Sfântul Simeon Noul Teolog ne învață că noi suntem fii ai Născătoarei de Dumnezeu și frați ai lui Hristos, căci „precum Fiul ei, și Dumnezeu s-a făcut Hristos și Dumnezeul nostru, dar a fost și fratele nostru, așa și noi, o, negrăită iubire de oameni!, ne facem fii ai Născătoarei de Dumnezeu, Maica Lui, și frați ai lui Hristos. Căci toți sfinții sunt aceasta prin nunta cea preaneprihănită și preanecunoscută săvârșită cu ea și în ea, datorită căreia Fiul lui Dumnezeu e din ea și sfinții sunt din El“ (Sf. Simeon, op. cit). Același Sfânt – Simeon – menționează că Maica Domnului L-a născut trupește pe Hristos, în chip de negrăit și fără bărbat. Iar sfinții toți Îl au ca unii ce L-au zămislit pe El după har și după dar. Și „încetând ea să zămislească și să nască, Fiul ei a născut și naște în fiecare zi pe cei ce cred în El și păzesc sfintele Lui porunci“ (Ibidem).

După ce Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat din fecioara Maria și S-a născut din ea trupește în chip de negrăit și mai presus de cuvânt, fiindcă nu se mai poate întrupa sau naște trupește iarăși din fiecare din noi, ne împărtășește spre mâncare trupul Său preacurat, pe care l-a luat din trupul neprihănit al Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. Și mâncând acest trup al Lui, fiecare din noi, cei credincioși, care îl mâncăm cu vrednicie, Îl avem întreg în noi pe Dumnezeu Cel întrupat, pe Însuși Fiul lui Dumnezeu și Fiul Preacuratei Fecioare Maria, Care șade de-a dreapta lui Dumnezeu și Tatăl. Din sfinți nu ia trup, ci le împărtășește lor trupul Său îndumnezeit.

Deci, Maica Domnului este „Stăpâna și Împărăteasa și Doamna tuturor sfinților, iar sfinții toți sunt slujitorii ei, precum Maica este a lui Dumnezeu. Pe de altă parte, sunt fiii ei, întrucât se împărtășesc din preacuratul trup al Fiului ei“ (Ibidem).

Fecioara Maria – Născătoare de Dumnezeu

Pentru ca Fiul lui Dumnezeu să poată coborî printre oameni, să vină în maximă apropiere de ei și să-și asume firea urmașilor lui Adam pentru a o înnoi dinăuntru, El trebuia să găsească în cuprinsul lumii create un vas ales apt de a deveni receptacul divinității și de a zămisli un fiu preacurat al cărui ipostas avea să fie Însuși Logosul divin.

Fecioară și Maică, Făptură Umană și Mamă a Celui ce este Dumnezeu, fiică muritoare să nască pe Dumnezeu Cel fără de început, sunt paradoxuri pentru necredincioși. Dar ceea ce la oameni este cu neputință, la Dumnezeu este cu putință, legile firii sunt biruite. Fecioara Maria ia în pântece de la Duhul Sfânt și naște pe Dumnezeu-Fiul.

Referitor la aceasta, Petru Damaschinul spune: „Minunatu-s-a de aceasta cerul, și marginile pământului s-au umplut de uimire, că Dumnezeu S-a arătat oamenilor trupește și pântecele tău s-a făcut mai cuprinzător decât cerurile. Pentru aceasta, Născătoare de Dumnezeu, pe tine te măresc cetele îngerilor și oamenilor“ (Petru Damaschinul, Învățături duhovnicești, Filocalia 5). Fecioara Maria e Născătoare de Dumnezeu pentru că Dumnezeu-Cuvântul s-a întrupat și s-a făcut om și S-a unit la zămislire cu templul (umanitatea) pe care l-a luat din ea. Nașterea lui Iisus din Fecioara Maria depășește orice altă minune, cum ne încredințează Petru Damaschinul spunând: „Și nimeni nu poate întreba despre ale Tale. Pentru că sunt mai presus de minte, fire și de înțelegere. Cu adevărat, Născătoare de Dumnezeu Te mărturisim pe Tine, cei mântuiți prin Tine, Fecioară curată, mărindu-Te împreună cetele netrupești, pentru că: Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putință oamenilor, spre care nu cuteză a căuta cetele îngerești; iar prin Tine, Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvântul întrupat, pe Care mărindu-L împreună cu oștile îngerești, pe Tine te mărim… Născătoare de Dumnezeu, tu ești viața cea adevărată, care ai odrăslit rodul vieții, singur Născătoare de Dumnezeu, ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii…“ (Ibidem).

Precum putem ușor constata, dincolo de toate cele câte

s-au scris, că Maica Domnului rămâne mai presus de minte și de cuvânt, de vreme ce Dumnezeu-Cuvântul S-a unit cu ea, dar nu cum se unește cu făpturile raționale care se fac vrednice de îndumnezeire prin energiile dumnezeiești necreate, nici după ființă, ci după ipostas.

Prin ea, Fiul lui Dumnezeu a putut deveni om deplin și astfel, fiind asemenea în toate cu primul Adam, născut fără sămânță omenească, a izbăvit de păcate pe om. În acest sens, Sfântul Simeon ne spune: „…precum Eva cea dintâi a născut din împreunare și din sămânța lui Adam și din ea și prin ea s-au născut toți oamenii, așa și Născătoarea de Dumnezeu, primind pe Cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl în loc de sămânță, L-a zămislit și L-a născut numai pe Unul-Născut din Tatăl dinainte de veci și Unul-Născut și întrupat din ea, în zilele de pe urmă“ (Ibidem). Numai ea, stând între Dumnezeu și oameni, L-a făcut pe Dumnezeu Fiu al omului, iar pe oameni fii ai lui Dumnezeu.

Maica Domnului – preacurată și preaneprihănită

Încă din primele secole creștine, evlavia credincioșilor a înconjurat persoana Sfintei Fecioare Maria cu o cinstire care a întrecut cinstirea celorlalte persoane sfinte, fiind mai presus decât toți sfinții, deoarece ea este mai apropiată de Iisus Hristos, fiind astfel „mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii“.

Sfântul Simeon o numește „preaneprihănita și preacurata fecioară“ și explică: „O numesc pe aceasta neprihănită și preacurată în asemănare cu noi, oamenii de atunci, comparând-o cu aceia și cu noi, robii ei; față de Mirele ei însă și Părintele Aceluia, ea e om, dar e curată și preacurată, și mai curată, și mai neprihănită decât toți oamenii din toate neamurile. Pe aceasta a ales-o pentru Fiul Său“ (Sf. Simeon Noul Teolog, op. cit.). Din această repetiție: „curată și preacurată, și mai curată, și mai neprihănită“, observăm cât de mult au insistat Părinții când a fost vorba de curăția sufletească a Maicii Domnului.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, referindu-se la fecioria Născătoarei de Dumnezeu, arată că nașterea s-a făcut în chip minunat, fără de sămânță, iar Fecioara Maria a rămas fecioară și după naștere: „…zămislirea Lui (lui Hristos – n.n.) s-a făcut în chip minunat, fără de sămânță, iar nașterea, mai presus de fire, fără stricăciune, căci Dumnezeu, născându-Se din maică, îi strângea prin naștere legăturile fecioriei mai mult decât firea“ (Sf. Maxim, Tâlcuire la Tatăl nostru, în Filocalia, vol. 2).

Fecioară să nască și după naștere să rămână iarăși fecioară este o altă antinomie a credinței creștine. Rațional, este un nonsens, dar privit cu ochii credinței, nimic nu se arată mai adevărat decât ca fecioară să nască pe Dumnezeu sub umbrirea Sfântului Duh, iar după naștere să rămână iarăși fecioară.

„Pe cine va găsi deci Dumnezeu deopotrivă cu El, ca să-Și aducă Sieși mireasă de la el?“

Sfântul Simeon Noul Teolog vorbește despre Maica Domnului ca Mireasă: „Asemănatu-s-a Împărăția cerurilor, împăratului care a făcut nunți fiului său și a chemat pe mulți. De care împărat vorbește, dacă nu de Însuși Tatăl Său și Dumnezeu? Și cui altcuiva a făcut nuntă, dacă nu Fiului Său Unul-Născut și Domnului Dumnezeului nostru Iisus Hristos însuși? Dar cu cine sau cu ce împărat a primit Stăpânul și Împăratul tuturor să facă înțelegerea de căsătorie? Fiecare din noi, oamenii, când vrea să aducă o mireasă fiului său, se grăbește să ia pe fiica celui mai de vază și mai slăvit și mai bogat. Pe cine va găsi deci Dumnezeu deopotrivă cu El, ca să-Și aducă Sieși mireasă de la el? Căci zice proorocul: «Cel ce ține în mâna Lui marginile pământului și pe cei ce locuiesc în el, ca pe niște lăcuste» (Isaia 40, 22). Iar în alt loc: «Dumnezeu cel veșnic, Care a întocmit marginea pământului» (Isaia 40, 28) și «a întemeiat pe nimic stâlpii lui» (Iov 38, 4-6) … Deci Cel ce este așa, să vedem a cui fiică a luat mireasă și a făcut nuntă Fiului Său. Vreți să aflați a cui? Mărimea coborârii Lui îmi amețește gândul și mă cutremur să v-o spun. Dar încrezându-mă în bunătatea Lui, voi spune: și-a luat mireasă pe fiica celui ce s-a răzvrătit împotriva Lui și a celui ce a săvârșit desfrânare și ucidere: ca să spun așa, a unui desfrânat și ucigaș“ (Sf. Simeon Noul Teolog, op. cit.). Este vorba despre o nuntă mistică între Dumnezeu și oameni. Fecioara Maria este mireasa lui Dumnezeu, unită cu El printr-o nuntă mistică, ea prin învoire de bunăvoie făcând posibilă întruparea Fiului lui Dumnezeu. Trupul luat prin ea, Hristos l-a făcut ca templu sfânt pentru Sine Însuși.

În continuare, Sfântul Simeon ne vorbește despre negrăita coborâre a lui Hristos la noi, arătându-ne nouă pildă de smerenie:

„Vezi ce bunătate și coborâre de negrăit? Vezi ce covârșitoare iubire de oameni? Vezi mărimea iubirii și bunătății? Învață de aici, tu, cel ce-ți închipui lucruri mari despre tine, să te smerești și să fii modest, și niciodată să nu te înalți asupra cuiva, chiar dacă ai fi cel mai mare împărat dintre împărați, cel mai vestit dintre conducători, cel mai bogat dintre toți bogații; învață privind la Domnul tuturor, la Sfântul sfinților, la fericitul Dumnezeu și singurul Stăpânitor, la Cel ce locuiește în lumina neapropiată (I Tim., 6, 15-16), Care coboară astfel și-Și aduce mireasă Fiului Său Unul-Născut de la cel ce s-a răzvrătit, El, Cel nevăzut, Cel necuprins, Cel nepătruns, Făcătorul și Ziditorul tuturor, pentru tine și pentru mântuirea ta.

Și cine e cel ce a săvârșit ucidere și desfrânare, pe a cărui fiică și-a ales-o Sieși ca mireasă? David, fiul lui Iesei, care a omorât pe Urie și a preacurvit cu femeia lui (Regi 11, 2-5). Pe fiica acestuia, pe Maria, preaneprihănita și preacurata Fecioară, a ales-o El de mireasă“ (Ibidem).

Sfântul Simeon mai arată că această nuntă este „preaneprihănită și preanecunoscută săvârșită cu ea și în ea, datorită căreia Fiul lui Dumnezeu e din ea și sfinții sunt din El“ (Ibidem).

Maica Domnului – urzitoare de nesfârșită rugăciune

Dacă pe sfinți care sunt „prieteni“ sau „casnici“ apropiați ai lui Dumnezeu îi chemăm ca ei să fie solitori și împreună-rugători cu noi la Dumnezeu, Prea Sfintei Fecioare Maria îi cerem nu numai să se roage pentru noi, ci ea însăși să ne ajute, în calitate de Maică a Fiului lui Dumnezeu, fapt de care se leagă mijlocirea ei specială pentru noi. Referitor la acest lucru, Petru Damaschinul spune: „Cu adevărat Născătoare de Dumnezeu Te mărturisim pe Tine, cei mântuiți prin Tine, fecioară curată, mărindu-Te împreună cu cetele netrupești…“ (Petru Damaschinul, op. cit.).

În acest sens, părintele Dumitru Stăniloae menționează că „…toți scriitorii bisericești bizantini socotesc că ceea ce a avut atingere cu Hristos rămâne mai departe izvor de putere dumnezeiască. Faptul de a fi avut atingere cu Hristos nu aparține numai trecutului, ci are o permanentă actualitate. Iar mai intim a fost unit cu Hristos sânul Maicii Domnului. Bizantinii socotesc unirea aceasta permanentă, Fiul rămânând unit cu Maica și după naștere, cum rămâne veșnic unit cu Tatăl. De aceea, sânul Maicii Domnului e izvor de energie în mod direct“ (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 92).

Maica Domnului se află pe culmile cele mai înalte, neexprimat de înalte, ale curăției și ale rugăciunii. Părintele Stăniloae, referindu-se la aceasta, menționează: „Nu e copilăresc lucru să fie socotită exterioară lui Hristos, exterioară Duhului Sfânt și bogăției Lui de lumină și har, în lucrarea ei de nesfârșită rugăciune? Ea se umple de Duhul Sfânt tocmai prin rugăciune, mai bine zis e plină mereu de Duhul Sfânt întrucât e mereu în neîntreruptă rugăciune“ (Ibidem, p. 124). Ea și dăruiește direct din bogăția pe care o are cu ea, de la Dumnezeu, în baza unirii ei maxime cu Hristos.

Maica Domnului – prima isihastă și ocrotitoarea isihaștilor

Maica Domnului s-a consacrat de la început lui Dumnezeu pe care nu-L vedea și Căruia Îi vorbea numai în rugăciune, se consacrase unui templu pământesc și trecător, templul din Ierusalim, apoi se va consacra Dumnezeului întrupat, Fiului lui Dumnezeu devenit și Fiul ei. Ea L-a iubit pe Mântuitorul înainte de a-L iubi cineva dintre oameni și nimeni dintre oameni nu L-a iubit așa de mult ca ea. Ea a fost pentru toți sfinții model de sfințenie, râvnă, nevoință și liniștire. Ea este și cea mai mare și mai înțeleaptă făptură care s-a nevoit, prima și cea mai mare isihastă, pentru că „deși L-a născut (pe Hristos) și trupește, dar L-a avut întreg în sine totdeauna și-L are și acum și pururea, și duhovnicește, și-L are la fel, în chip nedespărțit“ (Sf. Simeon Noul Teolog, op. cit.), astfel, Hristos, care a fost unit cu ea trupește până la naștere, rămâne unit cu ea, mai desăvârșit decât cu oricine, și după aceea, în mod spiritual, tainic.

Preacinstirea Maicii Domnului

Sfânta Fecioară Maria se bucură în Ortodoxie de o deosebită cinstire, de o „supracinstire“, adică de o cinstire care întrece pe a tuturor sfinților, chiar și pe a ucenicilor Mântuitorului, căci ucenicii cei mai apropiați au petrecut numai câțiva ani cu El, dar ea a fost și a rămas cu El de la început până la sfârșit. Cinstirea Maicii Domnului trebuie să aibă un corespondent real în viața noastră, noi fiind chemați să-L întrupăm duhovnicește pe Mântuitorul, în sufletul nostru.

Orice credincios ortodox știe că, în ordinea vieții morale și sacramentale, Maica Domnului este modelul suprem al viețuirii noastre în Hristos. Ea s-a ridicat la culmea desăvârșirii, ea care a fost aleasă dintre toate femeile lumii, pentru a deveni altar curat al Fiului Său iubit. Credinciosul o venerează cu acea conștiință că, cinstind-o pe ea, îl preamărim pe Hristos. Preasfânta Fecioară s-a bucurat de o cinstire deosebită din partea credincioșilor încă din timpul vieții, deoarece persoana ei a fost mereu asociată în chip firesc cu cea a divinului Mântuitor.

Observăm că, atunci când descrie necuprinsele măreții ale Maicii Domnului, cuvântul sfinților deodată devine cântare, laudă și preamărire. Ei știau că, oricâte ar spune despre ea, niciodată nu vor găsi cuvinte să cânte îndeajuns pe Maica Domnului, necunoscând limite pentru preamărirea ei. De asemenea, niciodată nu vor putea exprima adâncimea tainei și nici a o lăuda după cuviință. „Și nimeni nu poate întreba despre ale Tale (zice Petru Damaschinul). Pentru că sunt mai presus de fire, de minte și de înțelegere“. Așa că, cel mai înalt mijloc de a slăvi pe Maica lui Dumnezeu e de a întrebuința «imnul tăcerii». Aceasta nu înseamnă răceală și lipsă de mare evlavie iubitoare, ci, dimpotrivă, cel mai adânc jar al inimii.

Suntem îndemnați de Părinții filocalici să cinstim pe Împărăteasa Cerului, urmând-o deplin în smerenie și supunere până să facem ceea ce și ea a făcut, ca să ne putem învrednici de înfierea ei.

Fiii Maicii Domnului cunosc plinătatea rodnică și sacră a votului tăcerii. Îndeosebi ei sunt marea armată tăcută a monahilor isihaști. Și noi știm că tăcerea isihaștilor rugăciune este. Ziarul lumina

http://ziarullumina.ro/search/node/maica%20domnului%20in%20vechiul%20testament

http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/maica-domnului-teologia-viata-ortodoxa-68964.html

http://ziarullumina.ro/documentar/relatiile-bisericii-noastre-cu-patriarhia-ecumenica

ziarul lumina

http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodox%C4%83_Albanez%C4%83

Wikipedia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodox%C4%83_Polonez%C4%83

Wikipedia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodox%C4%83_S%C3%A2rb%C4%83

http://www.revistateologica.ro/articol.php?r=49&a=3963

http://www.sfantulambrozie.ro/index.php/relatii-ecumenice/113-exigentele-ecumenismului-actual-din-punctul-de-vedere-al-bisericii-ortodoxe-romane

https://www.google.ro/?gws_rd=cr&ei=kl2hVIjWFKn9ygODr4GgCw#q=relatiile+bisericilor+ortodoxe

http://www.cuvantul-ortodox.ro/2013/11/17/parintele-dumitru-staniloae-marturisirea-pacatelor-si-pocainta-in-trecutul-bisericii-spovedania-obligatorie-impartasirea-deasa-spre-osanda-nevrednicie/

http://ro.orthodoxwiki.org/Ion_Bria

INTRODUCERE

Proorocii referitoare la Fecioara care va naște
1.1. Femeia din protoevanghelie (Facere 3, 15)
1.2. Mama lui Emanuel (Isaia 7, 14)
1.3. Născătoarea din Betleem (Mih. 5, 1-2)

CAPITOLUL II

Prezenta Maicii Domnului in Evanghelia copilariei
2.1. Evangheliștii sinoptici
2.1.1. Sfântul Evanghelist Matei
2.1.2. Sfântul Evanghelist Luca
2.1.3. Sfântul Evanghelist Marcu
2.2. Sfântul Evanghelist Ioan

CAPITOLUL III

Logosului divin întrupat Ioan 1. 12-13)
3.2. Mama lui Iisus la nunta din Cana Gahleii; (In 2. 1-12)
3.3. Ucenicul iubit primește pe Maria (In 19, 25-27)
3.4. Femeia din Apocalipsă (Apocalipsa cap. 12)

CAPITOLUL IV

Sfânta Fecioară Maria in scrierile Parintilor Apostolice
4.1. Sfânta Traditie –
4.2.

CAPITOLUL V

Mariologia la Sfinti parinti tipmurii (pana in secolul al IV)
5.1.
5.2.

5.3.

CONCLUZII

Maica Domnului pilda de viata crestina in contemporaneitate

4.1. „Și sfârșindu-se vinul, a zis mama lui Iisus către El: Nu mai au vin” (Ioan 2, 3)
4.2. Maica Domnului în cultul Bisericii dreptmăritoare
4.3. Maica Domnului, Mijlocitoarea și pururea rugătoarea
4.4. Preacinstirea Maicii Domnului
4.5. Maica Domnului și Biserica
4. 6. Locul special al femeii în Biserică și concepțiile eterodoxe despre preoția femeii

Despre importanța și semnificația spiritual – duhovnicească a nașterii Domnului nostru Iisus Hristos

Nașterea lui Iisus Hristos este începutul mântuirii noastre și arătarea tainei celei din veac, a unirii desăvârșite a divinului cu umanul. Întruparea Cuvântului reprezintă pogorârea lui Dumnezeu-Cuvântul la creatura căzută în păcat, pentru facerea din nou a omului zidit după chipul lui Dumnezeu. Totodată, Nașterea lui Hristos din Fecioară rămâne darul cunoștinței celei mai presus de fire făcut omului, fiindcă niciodată în istorie Dumnezeu nu a stat atât de aproape de oameni, viețuind printre ei, mâncând, bând împreună cu ei, luând asupra Sa firea omenească cu tot noianul de păcate săvârșite de omenire. Sfinții Părinți, în cuvântările lor la praznicul Nașterii Domnului, dezvoltă magistral ideile de mai sus.

În Comentariul la Evanghelia după Sfântul Apostol și Evanghelist Matei al Sfântului Ioan Gură de Aur, autorul vorbește despre cele două nașteri ale Fiului lui Dumnezeu întrupat, prima dinainte de timp, din Tatăl, iar cea de a doua, din Fecioara Maria, în timpul împăratului Quirinius. În Pruncul Iisus sunt strâns legate aceste două nașteri, una dumnezeiască, din veșnicie, din Cer, nevăzută, și alta de pe pământ, de jos, care a avut nenumărați martori. Cea de-a doua naștere nu este mai puțin importantă decât prima, ci neobișnuită, plină de spaimă și de cutremur. Atât de minunată și neobișnuită a fost venirea Sa, că îngerii dănțuiau și vesteau bucuria adusă omenirii, iar proorocii, încă de demult, se spăimântau că „Dumnezeu S-a arătat pe pământ și cu oamenii a locuit împreună”.

Prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu omul își recapătă starea și demnitatea originară

Fiind Fiu adevărat al Dumnezeului Celui fără de început, a primit să audă spunându-I-Se „Fiu al lui David”, pentru ca pe om să-l facă fiu al lui Dumnezeu”. Sfântul Ioan Gură de Aur vede ca pe o condiție sine qua non nașterea pruncului dumnezeiesc din Maria pentru mântuirea omenirii. „Dacă te îndoiești că ai să ajungi fiu al lui Dumnezeu, atunci încredințează-te de aceasta prin aceea că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al omului. (…) Căci Fiul lui Dumnezeu nu S-ar fi smerit în zadar atât de mult dacă nu ar fi vrut să ne înalțe pe noi. S-a născut după trup ca tu să te naști după Duh, S-a născut din femeie ca tu să încetezi a mai fi fiu al femeii. Pentru aceasta, Fiul lui Dumnezeu a avut o îndoită naștere: una asemenea nouă și alta mai presus de noi. Pentru că S-a născut din femeie, se aseamănă cu noi, dar pentru că nu S-a născut nici din sânge, nici din voința trupului sau a bărbatului, ci de la Duhul Sfânt, ne arată nașterea cea mai presus de noi, nașterea cea viitoare pe care ne-o va dărui nouă de la Duhul”. Sfântul Evanghelist Matei numește Evanghelia sa „Cartea nașterii lui Iisus Hristos”, deși aceasta nu istorisește numai nașterea, ci toată iconomia mântuirii neamului omenesc: pentru că nașterea lui Iisus este capul întregii iconomii a mântuirii, fiind începutul și rădăcina tuturor bunătăților date nouă.

Nașterea lui Iisus Hristos – o primăvară înnoitoare pentru întreg neamul omenesc

Sfântul Ioan Damaschin vorbește despre venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu ca despre o primăvară înnoitoare pentru întreg neamul omenesc. „Când S-a născut Domnul nostru din Fecioara Maria, El a risipit la toată lumea ca o primăvară veselitoare și a întors-o către înnoire. Căci, născându-Se Domnul și Dumnezeul nostru, ne-a izbăvit din iarna înșelăciunii și din frigul rătăcirii și ne-a întors către primăvara bucuriei după ce a luat asupră-Și chipul nostru și l-a înnoit pe dânsul prin luarea trupului Său. Astăzi S-a născut cel Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, Raza măririi Lui, Chipul de-a pururi vecuirii și ipostasul Lui, hotarul și Cuvântul Tatălui, prin care și vecii i-a făcut. Însuși Dumnezeu Cuvântul S-a făcut ipostas trupului, precum întru aceeași dată și trup însuflețit și cuvântător și gândit. Pentru aceea nu îl numim om îndumnezeit, ci îl mărturisim Dumnezeu înomenit.

Vorbind despre sărbătoarea Întrupării Domnului, Sfântul Grigorie de Nazians spune: „Praznicul de astăzi este arătarea lui Dumnezeu, adică nașterea, căci se zice în amândouă felurile, două numiri fiind puse aceluiași lucru. Căci Dumnezeu S-a arătat neamurilor prin naștere, El care era, și de-a pururi era, din Cel ce pururi este mai presus de pricină și de cuvânt. Întruparea s-a făcut pentru noi ca Acela ce ni L-a dat pe a fi să ni-l dăruiască și pe a fi bine, iar mai vârtos pe noi, aceștia ce am căzut prin răutate și neascultare din a fi bine, iar să ne întoarcă la aceea prin întruparea Sa. Acesta este praznicul nostru; aceasta sărbătorim astăzi: venirea lui Dumnezeu către oameni, ca prin aceasta noi să ne ducem sau să ne întoarcem către Dumnezeu.” „Cel necuprins Se vedea Prunc…”

Iisus Hristos Și-a pregătit El Însuși în Fecioară trupul ca biserică și l-a făcut al Său, făcându-Se cunoscut și locuind în el. Sfântul Atanasie cel Mare, în Cuvântul său la înscrierea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu la Betleem, vorbește cu admirație despre smerenia Fiului lui Dumnezeu venit printre oameni pentru a-i ridica din păcate: „Cine nu se va minuna de pogorământul Domnului? Sus slobod, și jos scris în condici! Sus Fiu, și jos rob! Sus Împărat, și jos năimit! Sus bogat, și jos sărac! Sus închinat, și jos numărat între birnici (plătitori de biruri)! Sus având scaun dumnezeiesc, și jos odihnindu-se în peșteră proastă! Sus, sânul cel necuprins și părintesc, și jos, un loc hrănitor de dobitoace și o peșteră! Sus, lucruri mari, și jos, scutece mici: Cel ce dezleagă păcatele Se înfașă, Cel ce hrănește era hrănit, Cel necuprins Se vedea Prunc, Cel ce sloboade izvoare Se împrumuta de la sâni, Cel ce le poartă pe toate Se purta în chip netâlcuit, Cel ce nu lipsește de nicăieri, nefiind scris împrejur într-un loc, se scria împrejur.” (…) „Nu fără rost s-a făcut nașterea Domnului din Fecioară; nu fără rost S-a înfășat El în scutece; nu fără rost suge sânul; nu fără rost S-a culcat în iesle; nu fără rost este chemat la înscrierea lui August împăratul. Toate sunt pentru ceva, și către ceva, și cu închipuire. Hristos Se naște din Fecioară ca să-l îndrepte pe Adam cel întâi zidit, cel zidit din pământul fecioară, din țărână. Se înfașă cu scutece ca să dezlege lanțurile păcatelor noastre, să dezlege legăturile cu legături, după graiul cel zis că fiecare se strânge cu legăturile păcatelor. Sâni a supt ca să izvorască laptele darului, pe care l-a izvorât din coasta Sa. S-a culcat în iesle ca să îndrepte necuvântarea omenirii și să Se facă hrană pentru amândouă neamurile. A norodului păgânesc și a celui iudaic pentru care este scris: «Între două neamuri vei fi cunoscut». A primit înscrierea cezarului August ca să îndrepteze nerânduiala cea lumească, căci înscrierea aceasta s-a făcut arvună a bunei rânduieli celei lumești”.

Sfântul Atanasie comentează însemnătatea mântuitoare a Nașterii Domnului pentru neamul omenesc și arată că fiind în trup, adică circumscris de acesta, Dumnezeu Cuvântul le cuprinde în Sine pe toate. Pentru că, așa cum este în afară de toate după ființă, dar este în toată zidirea prin puterile Lui, tot astfel, cuprinzându-le pe toate, El este necuprins. Și adaugă Sfântul Atanasie: „Lucrul cel mai minunat era că viețuia și ca om, dar, fiind Cuvântul, dădea viață tuturor și era împreună cu Tatăl, fiind Fiul.”

Cu alte cuvinte, lucrarea lui Iisus Hristos pe pământ a fost una de aducere la comuniune cu Dumnezeu a omului căzut prin neascultare de la porunca Ziditorului Său. Prin nașterea Sa din Fecioară, Iisus nu se întinează de trup, nici nu pătimește ceva, ci mai degrabă sfințește trupul. „Căci, fiind în toate, nu Se împărtășește de toate, ci mai degrabă le dă viață și le hrănește pe toate.” Sfântul Atanasie accentuează ideea că Cel care Se naște din Fecioara este Fiul lui Dumnezeu, cel de al doilea Ipostas al Sfintei Treimi, și nu un ipostas sau persoană umană. Fiindcă, atunci când Sfinții Evangheliști spun despre El că S-a născut și a mâncat sau a băut, trebuie să înțelegem că trupul se năștea și se hrănea cu mâncări potrivite lui ca trup, dar Dumnezeu-Cuvântul unit cu trupul nu-l făcea cunoscut pe om prin cele ce le lucra în trup, ci pe Dumnezeu-Cuvântul.

Taina Întrupării Logosului este atât de nepătrunsă, încât dintre toate misterele și profunzimile existenței o întrece în incomprehensibilitate numai Taina Sfintei Treimi, a lui Dumnezeu Cel Unul ca Ființă și întreit în Persoane. Iar, dacă filosoful antic spune că „toate trec (panta rei) și nimic nu-i nou sub soare”, teologul confirmă, dar și completează: „… până la Nașterea lui Hristos”. Consensul Sfinților Părinți spune chiar că Dumnezeu atâta inimă a pus în creația Sa, încât S-ar fi întrupat și în eventualitatea în care omul n-ar fi păcătuit, caz în care desigur că nici propășirea sau înmulțirea neamului omenesc nu s-ar mai fi făcut prin lucrarea poftei (că, iată, întru fărădelegi m-am zămislit și întru păcate m-a născut maica mea – Psalmul 50, 6), iar modalitatea și motivația Întrupării s-ar fi sprijinit predominant pe destinația pentru care a fost proiectată lumea: ca să fie umplută de prezența lui Dumnezeu în ea și ca Dumnezeu să fie totul în toate.

Cum s-a realizat Întruparea? În pântecele feciorelnic al Mariei, la 3×14 generații de la Avraam, Cea de a doua Persoană a Sfintei Treimi S-a sălășluit cu trup și suflet prin zămislire nu din sămânță bărbătească, ci de la Duhul Sfânt. Această naștere suprafirească este fără precedent sau succedent în istoria lumii, Maica Domnului rămânând Fecioară atât în timpul, cât și după Nașterea după trup a Fiului lui Dumnezeu. Astfel, Logosul sau Dumnezeu-Cuvântul Se naște din veșnicie din Tatăl, fără mamă; iar în timp și spațiu Se naște cu trupul și sufletul din Mamă-Fecioară, fără de tată (nu dorim ca îmbibarea dogmatică din aceste rânduri să îndepărteze cititorul, ci să ofere conținutul ideologic minim ce stă la baza celebrării Crăciunului). Din acest moment (25 martie, anul 3 d.Hr.), vorbim despre Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul.

De ce a trebuit să devină Om Una dintre Persoanele Sfintei Treimi? Dumnezeu Se face Om pentru ca omul să devină Dumnezeu – Dumnezeu prin har și prin împărtășire, iar nu după natură. Acest răspuns patristic reprezintă chintesența cel mai nobil exprimată în legătură cu rațiunea Tainei celei din veac ascunse și nici de îngeri știute. Sfântul Grigorie Teologul arată că păcatul a produs în ființa umană moartea și coruptibilitatea, așa încât singuri nu ne-am fi putut izbăvi; și totuși, mântuirea nu s-ar fi putut face nici pe de-a-ntregul din exterior de către o putere mai mare, adică exclusiv prin intervenție divină. De aceea, Dumnezeu Se pogoară la om și în om, asumându-Și natura umană cu toate limitările ei (în afară de păcat), pentru că ce a luat asupra Sa, aceea a și răscumpărat.

Despre reprezentarea iconică, iconografică a evenimentului nașterii Domnului nostru Iisus Hristos

De asemenea, privind la Icoana Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos vedem că aduce în fața ochilor dialogul dintre cer și pământ, amândouă gravitând în jurul Celui Care, prin Întrupare, „a rămas ceea ce era – adică Dumnezeu – și S-a făcut ceea ce nu era – adică Om”, ca într-o horă cosmică ce slavoslovește întru bucuria împărtășirii de binefacerile aduse, pe această cale, întregii lumi.

Fundamentul canonic al iconografiei Nașterii Domnului se află în Sfintele Evanghelii de la Sfinții Apostoli Matei și Luca, din care aflăm de tulburarea dreptului Iosif care, văzând că Fecioara Maria „are în pântece de la Duhul Sfânt”, fiind om „drept și nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns”. Dar i s-a arătat îngerul Domnului care i-a amintit de profeția lui Isaia ce tulburase pe mulți în vechime, aceea că „Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu”. Și deșteptându-se din somn, Iosif a făcut așa precum i-a poruncit îngerul Domnului și a luat la el pe logodnica sa. Și fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus. În urma apariției pe cer a unei stele neobișnuite, din Răsărit au sosit și magii care, îndrumați către Betleem, au aflat Pruncul și I s-au Închinat, aducându-i cuvenitele daruri (Matei 1,18-2,12). Iar Sfântul Evanghelist Luca ne mărturisește despre recensământul lui Quirinius care i-a determinat pe Fecioara Maria și pe dreptul Iosif să se afle la Betleem în acel timp, când „s-au împlinit zilele ca ea să nască. Și a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut, și L-a înfășat și L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei”. Această minune nu a rămas necunoscută păstorilor ce vegheau pe câmp în jurul turmelor, căci un înger al Domnului le-a bi-nevestit „bucurie mare, care va fi pentru tot poporul” (Luca 2,1-20).

Icoana Nașterii este dominată de lumină

Dacă din punct de vedere teologic centrul de greutate al praznicului îl constituie Pruncul care tocmai S-a născut, din punctul de vedere compozițional este firesc ca în jurul Acestuia să fie organizată întreaga scenă iconografică, fapt pentru Care în centrul icoanei Nașterii se află peștera, a cărei iesle L-a adăpostit pe Împăratul lumii Care nu găsise loc în altă parte. În icoanele ortodoxe, întunericul nu există decât arareori, iar aceasta doar pentru a marca ostentativ lipsa luminii, dar în cea a Nașterii pata de întuneric ce hipnotizează privirea este simbolul întunericului în care zăcea omenirea în Legea veche, în cadrul căreia doar profeții mai dăruiau o rază de lumină prin anunțarea izbăvirii viitoare: „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta și slava Domnului peste tine a răsărit! Căci întunericul a-coperă pământul, și bezna, popoarele; iar peste tine răsare Domnul, și slava Lui strălucește peste tine.” (Isaia, 60,1-3). Astfel, „poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare și voi cei ce locuiați în latura umbrei morții lumină va străluci peste voi” (Isaia 9,1), fapt petrecut la venirea lui Mesia, când „poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare și celor ce ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit” (Mat. 4,16). Scutecele Pruncului, de un alb imaculat, contrastează cu fundalul întunecat, trimițând către lumina ce răsărise, dar și către giulgiul găsit de femeile mironosițe și de apostoli în mormântul Domnului, căci Nașterea anunță Jertfa de pe Cruce și Învierea: „Cu scutecele tale dezlegi legăturile greșelilor și cu multa sărăcie pe toți îi îmbogățești, Îndurate; că, venind în ieslea dobitoacelor, izbăvești pe oameni din dobitocia răutății, Cuvinte al lui Dumnezeu, Cel ce ești fără de început” (Utrenia dinaintea Nașterii Domnului, Cântarea a 9-a); „…prin scutece legăturile păcatelor a dezlegat și cu pruncia a vindecat durerile Evei, cele cu întristare” (stihiră la Vecernia Nașterii Domnului).

Pântecele Mariei S-a făcut rai cuvântător

Alături de Prunc se află Maica Sa, pe un pat de purpură, așa cum se cuvine unei împărătese, ca una ce participă la taina minunată și neobișnuită, în care „cer fiind peștera, scaun de heruvimi Fecioara, ieslea sălășluire, întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu”. Odată cu această mare minune, tuturor s-a deschis Edenul – „că pomul vieții a înflorit în peșteră din Fecioara! Pentru că pântecele aceleia rai înțelegător s-a arătat, întru care este dumnezeiescul pom, din care mâncând vom fi vii, și nu vom muri ca Adam. Hristos Se naște ca să ridice chipul cel căzut mai înainte” (stihiri la Vecernia Înainteprăznuirii Nașterii). Chiar lângă leagănul Pruncului se află două animale, către care trimite o profeție a lui Isaia: „Boul își cunoaște stăpânul și asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaște; poporul Meu nu Mă pricepe” (Is. 1, 3).

Contemplată de sus în jos, în icoana Nașterii pot fi distinse trei paliere, cel superior, ceresc, cel intermediar, în care cerul se pogoară și se unește cu pământul, și cel de jos, pământesc, toate trei gravitând în jurul Pruncului și al Maicii Sale, pictați adesea mai mari decât restul personajelor, respectând astfel perspectiva ierarhică, tradițională în iconografia bizantină. În partea superioară, din cerul sălășluirii Sfintei Treimi izvorăște raza stelei care a făcut cunoscut celor pregătiți minunea: „În taină Te-ai născut în peșteră, dar cerul pe Tine tuturor Te-a propovăduit, punând steaua înainte ca o gură, Mântuitorule” (Tropar la Vecernia Nașterii Domnului). Această rază, a cărei fermă verticalitate străbate cerurile pentru a ajunge pe pământ, este axis mundi, simbol și prefigurare a Crucii care, înfiptă în pământul înroșit de sânge, avea să străbată drumul în sens invers, de la pământ la cer. În unele icoane raza se desparte în trei, o teofanie schițată care subliniază faptul că toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt implicate în iconomia mântuirii. În planul superior al icoanei se află cetele îngerești, reprezentări ale acelei mulțimi de oaste cerească care s-a arătat la Naștere, lăudând pe Dumnezeu și zicând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2,13-14). O parte se închină Pruncului, cu mâinile acoperite în semn de respect, conform ritualului de la Curtea bizantină, o parte își împlinesc menirea de anghelos (desemnând pe cei care anunță ceva, care duc oamenilor veștile bune legate de mântuire), comunicându-le păstorilor minunea.

Căci, după cum glăsuiește Sfânta Evanghelie de la Apostolul Luca, „în ținutul acela erau păstori, stând pe câmp și făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Și iată îngerul Domnului a stat lângă ei și slava Domnului a strălucit împrejurul lor, și ei s-au înfricoșat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeți! Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2, 8-11). Păstorii, oameni simpli și curați sufletește, au ajuns să-L vadă și să se închine Pruncului înaintea magilor, ca o ilustrare a faptului că la Dumnezeu se ajunge mai repede pe calea inimii decât pe cea a calculelor complicate. Dar nici magii nu au fost lăsați deoparte, participând și ei la acest mare și îmbelșugat praznic al bucuriei, arătând astfel întregii lumi că la Dumnezeu pot ajunge și neamurile, nu doar cei proveniți din poporul ales: „Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptății, și să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ție!” (Troparul sărbătorii Nașterii Domnului). Totodată, este interesant de reținut că, adesea, cei trei magi sunt reprezentați cu vârste deosebite, unul tânăr, altul de vârstă mijlocie iar al treilea bătrân, pentru „a sublinia că lumina cea dumnezeiască se dă fără deosebire de vârstă și de poziție a oamenilor în această societate, vremelnică și lumească, pe care suntem chemați cu toții, să renaștem, reînviem și să o înveșnicim, rămânând pururrea în comuniune cu Domnul nostru Iisus Hristos – Cel născut, “pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”, în ieslea Betleemului…

Despre Praznicul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos sau Crăciunul (3)

Cuvinte din omiliile Sfintilor Parinti despre Nasterea Domnului

Sf. Ioan Gura de Aur: Daca te indoiesti ca ai sa ajungi fiu al lui Dumnezeu, atunci incredinteaza-te de aceasta prin aceea ca Fiul lui Dumnezeu S-a facut Fiu al omului.

In Comentariul la Evanghelia dupa Matei al Sfantului Ioan Gura de Aur, ni se vorbeste despre cele doua nasteri ale Fiului lui Dumnezeu intrupat, prima dinainte de timp, din Tatal, iar cea de a doua, din Fecioara Maria, in timpul imparatului Quirinius. In Pruncul Iisus sunt strans legate aceste doua nasteri, una dumnezeiasca, din vesnicie, din Cer, nevazuta, si alta de pe pamant, de jos, care a avut nenumarati martori. Cea de-a doua nastere nu este mai putin importanta decat prima, ci neobisnuita, plina de spaima si de cutremur. Atat de minunata si neobisnuita a fost venirea Sa, ca ingerii dantuiau si vesteau bucuria adusa omenirii, iar proorocii, inca de demult, se spaimantau ca Dumnezeu S-a aratat pe pamant si cu oamenii a locuit impreuna.

Prin Intruparea Fiului lui Dumnezeu,
omul isi recapata demnitatea originara

Fiind Fiu adevarat al Dumnezeului Celui fara de inceput, a primit sa auda spunandu-I-Se „Fiu al lui David“, pentru ca pe om sa-l faca fiu al lui Dumnezeu.

Sfantul Ioan Gura de Aur vede ca pe o conditie sine qua non nasterea pruncului dumnezeiesc din Sfanta Fecioara Maria pentru mantuirea omenirii. „Daca te indoiesti ca ai sa ajungi fiu al lui Dumnezeu, atunci incredinteaza-te de aceasta prin aceea ca Fiul lui Dumnezeu S-a facut Fiu al omului. (…) Caci Fiul lui Dumnezeu nu S-ar fi smerit in zadar atat de mult daca nu ar fi vrut sa ne inalte pe noi. S-a nascut dupa trup ca tu sa te nasti dupa Duh, S-a nascut din femeie ca tu sa incetezi a mai fi fiu al femeii. Pentru aceasta, Fiul lui Dumnezeu a avut o dubla nastere: una mai presus de noi si alta asemenea noua . Pentru ca S-a nascut din femeie, se aseamana cu noi, dar pentru ca nu S-a nascut nici din sange, nici din vointa trupului sau a barbatului, ci de la Duhul Sfant, ne arata nasterea cea mai presus de noi, nasterea cea viitoare pe care ne-o va darui noua de la Duhul“.

Sfantul Matei numeste Evanghelia sa „Cartea Nasterii lui Iisus Hristos“, desi aceasta nu istoriseste numai nasterea, ci toata iconomia mantuirii neamului omenesc: pentru ca Nasterea lui Iisus este capul intregii iconomii a mantuirii, fiind inceputul si radacina tuturor bunatatilor date noua.

Nasterea lui Hristos, o primavara innoitoare pentru intreg neamul omenesc

Sfantul Ioan Damaschin vorbeste despre venirea in lume a Fiului lui Dumnezeu ca despre o primavara innoitoare pentru intreg neamul omenesc. „Cand S-a nascut Domnul nostru din Fecioara Maria, El a risipit la toata lumea ca o primavara veselitoare si a intors-o catre innoire. Caci, nascandu-Se Domnul si Dumnezeul nostru, ne-a izbavit din iarna inselaciunii si din frigul ratacirii si ne-a intors catre primavara bucuriei dupa ce a luat asupra-Si chipul nostru si l-a innoit pe dansul prin luarea trupului Sau. Astazi S-a nascut cel Unul-Nascut, Fiul lui Dumnezeu, Raza maririi Lui, Chipul de-a pururi vecuirii si ipostasul Lui, hotarul si Cuvantul Tatalui, prin care si vecii i-a facut. Insusi Dumnezeu Cuvantul S-a facut ipostas trupului, precum intru aceeasi data si trup insufletit si cuvantator si gandit. Pentru aceea nu il numim om indumnezeit, ci il marturisim Dumnezeu inomenit.

Vorbind despre sarbatoarea Intruparii Domnului, Sfantul Grigorie de Naziansspune: „Praznicul de astazi este aratarea lui Dumnezeu, adica nasterea, caci se zice in amandoua felurile, doua numiri fiind puse aceluiasi lucru. Caci Dumnezeu S-a aratat neamurilor prin nastere, El care era, si de-a pururi era, din Cel ce pururi este mai presus de pricina si de cuvant. Intruparea s-a facut pentru noi ca Acela ce ni L-a dat pe a fi sa ni-l daruiasca si pe a fi bine, iar mai vartos pe noi, acestia ce am cazut prin rautate si neascultare din a fi bine, iar sa ne intoarca la aceea prin intruparea Sa. Acesta este praznicul nostru; aceasta sarbatorim astazi: venirea lui Dumnezeu catre oameni, ca prin aceasta noi sa ne ducem sau sa ne intoarcem catre Dumnezeu.“

„Cel necuprins Se vedea Prunc…“

Hristos Si-a pregatit El Insusi in Fecioara trupul ca biserica si l-a facut al Sau, facandu-Se cunoscut si locuind in el. Sfantul Atanasie cel Mare, in Cuvantul sau la inscrierea Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu la Betleem, vorbeste cu admiratie despre smerenia Fiului lui Dumnezeu venit printre oameni pentru a-i ridica din pacate: „Cine nu se va minuna de pogoramantul Domnului? Sus slobod, si jos scris in condici! Sus Fiu, si jos rob! Sus Imparat, si jos naimit! Sus bogat, si jos sarac! Sus inchinat, si jos numarat intre birnici (platitori de biruri)! Sus avand scaun dumnezeiesc, si jos odihnindu-se in pestera proasta! Sus, sanul cel necuprins si parintesc, si jos, un loc hranitor de dobitoace si o pestera! Sus, lucruri mari, si jos, scutece mici: Cel ce dezleaga pacatele Se infasa, Cel ce hraneste era hranit, Cel necuprins Se vedea Prunc, Cel ce sloboade izvoare Se imprumuta de la sani, Cel ce le poarta pe toate Se purta in chip netalcuit, Cel ce nu lipseste de nicaieri, nefiind scris imprejur intr-un loc, se scria imprejur.“ (…)

„Nu fara rost s-a facut nasterea Domnului din Fecioara; nu fara rost S-a infasat El in scutece; nu fara rost suge sanul; nu fara rost S-a culcat in iesle; nu fara rost este chemat la inscrierea lui August imparatul. Toate sunt pentru ceva, si catre ceva, si cu inchipuire. Hristos Se naste din Fecioara ca sa-l indrepte pe Adam cel intai zidit, cel zidit din pamantul fecioara, din tarana. Se infasa cu scutece ca sa dezlege lanturile pacatelor noastre, sa dezlege legaturile cu legaturi, dupa graiul cel zis ca fiecare se strange cu legaturile pacatelor. Sani a supt ca sa izvorasca laptele darului, pe care l-a izvorat din coasta Sa. S-a culcat in iesle ca sa indrepte necuvantarea omenirii si sa Se faca hrana pentru amandoua neamurile. A norodului paganesc si a celui iudaic pentru care este scris: «Intre doua neamuri vei fi cunoscut». A primit inscrierea cezarului August ca sa indrepteze neranduiala cea lumeasca, caci inscrierea aceasta s-a facut arvuna a bunei randuieli celei lumesti“.

Sfantul Atanasie comenteaza insemnatatea mantuitoare a Nasterii Domnului pentru neamul omenesc si arata ca fiind in trup, adica circumscris de acesta, Dumnezeu Cuvantul le cuprinde in Sine pe toate. Pentru ca, asa cum este in afara de toate dupa fiinta, dar este in toata zidirea prin puterile Lui, tot astfel, cuprinzandu-le pe toate, El este necuprins. Si adauga Sfantul Atanasie: „Lucrul cel mai minunat era ca vietuia si ca om, dar, fiind Cuvantul, dadea viata tuturor si era impreuna cu Tatal, fiind Fiul.“

Lucrarea lui Hristos pe pamant a fost una de aducere la comuniune cu Dumnezeu a omului cazut prin neascultare de la porunca Ziditorului Sau. Prin nasterea Sa din Fecioara, Iisus nu se intineaza de trup, nici nu patimeste ceva, ci mai degraba sfinteste trupul. „Caci, fiind in toate, nu Se impartaseste de toate, ci mai degraba le da viata si le hraneste pe toate.“

Sfantul Atanasie accentueaza ideea ca Cel care Se naste din Fecioara este Fiul lui Dumnezeu, cel de al doilea Ipostas al Sfintei Treimi, si nu un ipostas sau persoana umana. Fiindca, atunci cand Sfintii Evanghelisti spun despre El ca S-a nascut si a mancat sau a baut, trebuie sa intelegem ca trupul se nastea si se hranea cu mancari potrivite lui ca trup, dar Dumnezeu-Cuvantul unit cu trupul nu-l facea cunoscut pe om prin cele ce le lucra in trup, ci pe Dumnezeu-Cuvantul.

http://www.apologeticum.ro/2011/12/cuvinte-din-omiliile-sfintilor-parinti-despre-nasterea-domnului/

În Biserica Ortodoxă, învățătura despre Maica Domnului ocupă un loc important, deoarece stă în strânsă legătură cu învățătura despre Iisus Hristos și despre mântuirea neamului omenesc, despre împăcarea omului cu Tatăl ceresc. Referirile explicite din Filocalie la Maica Domnului sunt puține la număr și destul de succinte.

Cu toate acestea, Părinții filocalici au meditat adânc încă de la început asupra semnificațiilor ascunse referitoare la Maica Domnului.

Cu toate că nu-și propun să dezvolte pe această temă studii sistematice de dogmatică, Părinții filocalici ne-au transmis învățături însemnate, prin scrierile și cuvântările lor, de laudă către „preaneprihănita și preacurata Fecioară“ (Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale, cuv. 9, în col. Filocalia, vol. 6). Când vorbesc despre Maica Domnului, Părinții folosesc cuvintele cele mai bogate în cuprins, de o rară frumusețe poetică și profundă teologie, iar toată această bogăție și frumusețe nu pot fi înțelese decât duhovnicește, prin acceptarea paradoxalului, miraculosului, așa cum au fost transmise Bisericii prin Tradiție. Scrisul lor, deși pare, nu este hiperbolic, nu este țesut din exagerări poetice, pentru că nu exprimă mai mult decât este ea în realitate, toate evenimentele scripturistice din viața Sfintei Fecioare intrând în sfera neobișnuitului, care covârșește cuvântul și gândul. Cuvintele Părinților sunt imne de laudă și de mulțumire către Maica Domnului sau cuvinte adresate ucenicilor pentru a le spune ceea ce de-a dreptul nu se poate spune. Tocmai de aceea, înainte de a începe laudele sale către Maica Domnului, în imnele scrise de dânsul, Sf. Efrem Sirul se ruga către dânsa așa: „Gura mea este prea mică ca să pot vorbi despre tine și limbă nu am ca să arăt tainele tale. Nu am glas și cuvânt ca să povestesc frumusețea ta. Poruncește-mi ca să spun despre tine!“.

Pentru a se apropia cineva de sfințenia celei mai cinstite decât heruvimii, se cere, înainte de toate, curăție, sfințenie. Pentru a vorbi despre cea care însumează toată taina teologiei, este necesară o minte de teolog. Deci, singurii în măsură să ne învețe despre Născătoarea de Dumnezeu, prin toate descoperirile minunilor celei mai mărite fără de asemănare decât serafimii, sunt sfinții, care, prin curăția lor, au dobândit „mintea lui Hristos“ (I Cor., 2, 16). Acest lucru le cuprinde pe toate.

Iubirea Sfinților Părinți față de Maica Domnului, rod al cunoașterii, admirației și recunoștinței

Maica Domnului este așezată în vârful piramidei creaturii, este cea mai înaltă din toată făptura văzută și nevăzută, pentru că ea nu numai că este mai slăvită decât toți oamenii, ci este „mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii“. Ea este cu adevărat plină de daruri ale sufletului și ale trupului. Referindu-se la aceste lucruri, Sf. Ioan Gură de Aur din operele căruia s-au inspirat adesea Părinții filocalici scrie: „Nimeni nu este asemenea în viață cu Fecioara Maria. Cercetează, omule, zidirea toată cu cugetul tău și vezi dacă este ceva asemănător sau mai mult decât sfințenia Fecioarei de Dumnezeu Născătoare. Străbate pământul, privește marea împrejur, cutreieră văzduhul, pătrunde cu mintea ta cerurile, amintește-ți de toate puterile cele nevăzute, și vezi dacă există o altă minune la fel cu aceasta în întreaga fire“ (Cuvânt despre Fecioara Maria).

Părinții filocalici o laudă pe Maica Domnului pentru că ei, cu ochii cei curați ai inimii lor, au văzut-o pe ea mai apropiată decât orice făptură de Fiul ei și nedespărțită de El. Cu cât iubeau mai mult pe Dumnezeu, cu atât mai mult iubeau și cunoșteau pe Născătoarea de Dumnezeu. Iubirea Sfinților Părinți față de Maica Domnului a fost rod al cunoașterii, admirației și recunoștinței.

Știm că Sfântul Grigorie Palama, teolog filocalic, mărturisește că de mic copil a avut întotdeauna pe Maica Domnului ca apărătoare, căreia i-a împletit mai apoi cuvinte de laudă care sunt adevărate capodopere teologice, după nenumărate descoperiri ale ei în lumina dumnezeiască. Mai târziu, la Sfântul Munte, ca ascet, rugându-se Maicii Domnului în neîncetatele lui rugăciuni, în repetate rânduri a văzut-o în vedenie și, prin mijlocirea ei, a primit darul teologiei. Și Sfântul Nicodim Aghioritul, cel care a adunat textele Părinților filocalici în colecția „Filocalia“, în limba greacă, la anul 1782, era cuprins de o adâncă iubire duhovnicească pentru Maica Domnului.

Deci, sfinții au avut o dorință nepotolită de preamărire a împărătesei Cerurilor. Cu cât înțelegeau din mărețiile ei, se minunau și admirația lor se transforma în iubire manifestată în imne și cântări. Și tot ce nu puteau să prindă cu mintea, ci numai cu simțirea, devenea substanță a altor tresăriri și aclamații ale sufletului.

Noi suntem fii ai Maicii Domnului și frați ai lui Hristos

Sfântul Simeon Noul Teolog ne învață că noi suntem fii ai Născătoarei de Dumnezeu și frați ai lui Hristos, căci „precum Fiul ei, și Dumnezeu s-a făcut Hristos și Dumnezeul nostru, dar a fost și fratele nostru, așa și noi, o, negrăită iubire de oameni!, ne facem fii ai Născătoarei de Dumnezeu, Maica Lui, și frați ai lui Hristos. Căci toți sfinții sunt aceasta prin nunta cea preaneprihănită și preanecunoscută săvârșită cu ea și în ea, datorită căreia Fiul lui Dumnezeu e din ea și sfinții sunt din El“ (Sf. Simeon, op. cit). Același Sfânt – Simeon – menționează că Maica Domnului L-a născut trupește pe Hristos, în chip de negrăit și fără bărbat. Iar sfinții toți Îl au ca unii ce L-au zămislit pe El după har și după dar. Și „încetând ea să zămislească și să nască, Fiul ei a născut și naște în fiecare zi pe cei ce cred în El și păzesc sfintele Lui porunci“ (Ibidem).

După ce Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat din fecioara Maria și S-a născut din ea trupește în chip de negrăit și mai presus de cuvânt, fiindcă nu se mai poate întrupa sau naște trupește iarăși din fiecare din noi, ne împărtășește spre mâncare trupul Său preacurat, pe care l-a luat din trupul neprihănit al Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. Și mâncând acest trup al Lui, fiecare din noi, cei credincioși, care îl mâncăm cu vrednicie, Îl avem întreg în noi pe Dumnezeu Cel întrupat, pe Însuși Fiul lui Dumnezeu și Fiul Preacuratei Fecioare Maria, Care șade de-a dreapta lui Dumnezeu și Tatăl. Din sfinți nu ia trup, ci le împărtășește lor trupul Său îndumnezeit.

Deci, Maica Domnului este „Stăpâna și Împărăteasa și Doamna tuturor sfinților, iar sfinții toți sunt slujitorii ei, precum Maica este a lui Dumnezeu. Pe de altă parte, sunt fiii ei, întrucât se împărtășesc din preacuratul trup al Fiului ei“ (Ibidem).

Fecioara Maria – Născătoare de Dumnezeu

Pentru ca Fiul lui Dumnezeu să poată coborî printre oameni, să vină în maximă apropiere de ei și să-și asume firea urmașilor lui Adam pentru a o înnoi dinăuntru, El trebuia să găsească în cuprinsul lumii create un vas ales apt de a deveni receptacul divinității și de a zămisli un fiu preacurat al cărui ipostas avea să fie Însuși Logosul divin.

Fecioară și Maică, Făptură Umană și Mamă a Celui ce este Dumnezeu, fiică muritoare să nască pe Dumnezeu Cel fără de început, sunt paradoxuri pentru necredincioși. Dar ceea ce la oameni este cu neputință, la Dumnezeu este cu putință, legile firii sunt biruite. Fecioara Maria ia în pântece de la Duhul Sfânt și naște pe Dumnezeu-Fiul.

Referitor la aceasta, Petru Damaschinul spune: „Minunatu-s-a de aceasta cerul, și marginile pământului s-au umplut de uimire, că Dumnezeu S-a arătat oamenilor trupește și pântecele tău s-a făcut mai cuprinzător decât cerurile. Pentru aceasta, Născătoare de Dumnezeu, pe tine te măresc cetele îngerilor și oamenilor“ (Petru Damaschinul, Învățături duhovnicești, Filocalia 5). Fecioara Maria e Născătoare de Dumnezeu pentru că Dumnezeu-Cuvântul s-a întrupat și s-a făcut om și S-a unit la zămislire cu templul (umanitatea) pe care l-a luat din ea. Nașterea lui Iisus din Fecioara Maria depășește orice altă minune, cum ne încredințează Petru Damaschinul spunând: „Și nimeni nu poate întreba despre ale Tale. Pentru că sunt mai presus de minte, fire și de înțelegere. Cu adevărat, Născătoare de Dumnezeu Te mărturisim pe Tine, cei mântuiți prin Tine, Fecioară curată, mărindu-Te împreună cetele netrupești, pentru că: Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putință oamenilor, spre care nu cuteză a căuta cetele îngerești; iar prin Tine, Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvântul întrupat, pe Care mărindu-L împreună cu oștile îngerești, pe Tine te mărim… Născătoare de Dumnezeu, tu ești viața cea adevărată, care ai odrăslit rodul vieții, singur Născătoare de Dumnezeu, ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii…“ (Ibidem).

Precum putem ușor constata, dincolo de toate cele câte

s-au scris, că Maica Domnului rămâne mai presus de minte și de cuvânt, de vreme ce Dumnezeu-Cuvântul S-a unit cu ea, dar nu cum se unește cu făpturile raționale care se fac vrednice de îndumnezeire prin energiile dumnezeiești necreate, nici după ființă, ci după ipostas.

Prin ea, Fiul lui Dumnezeu a putut deveni om deplin și astfel, fiind asemenea în toate cu primul Adam, născut fără sămânță omenească, a izbăvit de păcate pe om. În acest sens, Sfântul Simeon ne spune: „…precum Eva cea dintâi a născut din împreunare și din sămânța lui Adam și din ea și prin ea s-au născut toți oamenii, așa și Născătoarea de Dumnezeu, primind pe Cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl în loc de sămânță, L-a zămislit și L-a născut numai pe Unul-Născut din Tatăl dinainte de veci și Unul-Născut și întrupat din ea, în zilele de pe urmă“ (Ibidem). Numai ea, stând între Dumnezeu și oameni, L-a făcut pe Dumnezeu Fiu al omului, iar pe oameni fii ai lui Dumnezeu.

Maica Domnului – preacurată și preaneprihănită

Încă din primele secole creștine, evlavia credincioșilor a înconjurat persoana Sfintei Fecioare Maria cu o cinstire care a întrecut cinstirea celorlalte persoane sfinte, fiind mai presus decât toți sfinții, deoarece ea este mai apropiată de Iisus Hristos, fiind astfel „mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii“.

Sfântul Simeon o numește „preaneprihănita și preacurata fecioară“ și explică: „O numesc pe aceasta neprihănită și preacurată în asemănare cu noi, oamenii de atunci, comparând-o cu aceia și cu noi, robii ei; față de Mirele ei însă și Părintele Aceluia, ea e om, dar e curată și preacurată, și mai curată, și mai neprihănită decât toți oamenii din toate neamurile. Pe aceasta a ales-o pentru Fiul Său“ (Sf. Simeon Noul Teolog, op. cit.). Din această repetiție: „curată și preacurată, și mai curată, și mai neprihănită“, observăm cât de mult au insistat Părinții când a fost vorba de curăția sufletească a Maicii Domnului.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, referindu-se la fecioria Născătoarei de Dumnezeu, arată că nașterea s-a făcut în chip minunat, fără de sămânță, iar Fecioara Maria a rămas fecioară și după naștere: „…zămislirea Lui (lui Hristos – n.n.) s-a făcut în chip minunat, fără de sămânță, iar nașterea, mai presus de fire, fără stricăciune, căci Dumnezeu, născându-Se din maică, îi strângea prin naștere legăturile fecioriei mai mult decât firea“ (Sf. Maxim, Tâlcuire la Tatăl nostru, în Filocalia, vol. 2).

Fecioară să nască și după naștere să rămână iarăși fecioară este o altă antinomie a credinței creștine. Rațional, este un nonsens, dar privit cu ochii credinței, nimic nu se arată mai adevărat decât ca fecioară să nască pe Dumnezeu sub umbrirea Sfântului Duh, iar după naștere să rămână iarăși fecioară.

„Pe cine va găsi deci Dumnezeu deopotrivă cu El, ca să-Și aducă Sieși mireasă de la el?“

Sfântul Simeon Noul Teolog vorbește despre Maica Domnului ca Mireasă: „Asemănatu-s-a Împărăția cerurilor, împăratului care a făcut nunți fiului său și a chemat pe mulți. De care împărat vorbește, dacă nu de Însuși Tatăl Său și Dumnezeu? Și cui altcuiva a făcut nuntă, dacă nu Fiului Său Unul-Născut și Domnului Dumnezeului nostru Iisus Hristos însuși? Dar cu cine sau cu ce împărat a primit Stăpânul și Împăratul tuturor să facă înțelegerea de căsătorie? Fiecare din noi, oamenii, când vrea să aducă o mireasă fiului său, se grăbește să ia pe fiica celui mai de vază și mai slăvit și mai bogat. Pe cine va găsi deci Dumnezeu deopotrivă cu El, ca să-Și aducă Sieși mireasă de la el? Căci zice proorocul: «Cel ce ține în mâna Lui marginile pământului și pe cei ce locuiesc în el, ca pe niște lăcuste» (Isaia 40, 22). Iar în alt loc: «Dumnezeu cel veșnic, Care a întocmit marginea pământului» (Isaia 40, 28) și «a întemeiat pe nimic stâlpii lui» (Iov 38, 4-6) … Deci Cel ce este așa, să vedem a cui fiică a luat mireasă și a făcut nuntă Fiului Său. Vreți să aflați a cui? Mărimea coborârii Lui îmi amețește gândul și mă cutremur să v-o spun. Dar încrezându-mă în bunătatea Lui, voi spune: și-a luat mireasă pe fiica celui ce s-a răzvrătit împotriva Lui și a celui ce a săvârșit desfrânare și ucidere: ca să spun așa, a unui desfrânat și ucigaș“ (Sf. Simeon Noul Teolog, op. cit.). Este vorba despre o nuntă mistică între Dumnezeu și oameni. Fecioara Maria este mireasa lui Dumnezeu, unită cu El printr-o nuntă mistică, ea prin învoire de bunăvoie făcând posibilă întruparea Fiului lui Dumnezeu. Trupul luat prin ea, Hristos l-a făcut ca templu sfânt pentru Sine Însuși.

În continuare, Sfântul Simeon ne vorbește despre negrăita coborâre a lui Hristos la noi, arătându-ne nouă pildă de smerenie:

„Vezi ce bunătate și coborâre de negrăit? Vezi ce covârșitoare iubire de oameni? Vezi mărimea iubirii și bunătății? Învață de aici, tu, cel ce-ți închipui lucruri mari despre tine, să te smerești și să fii modest, și niciodată să nu te înalți asupra cuiva, chiar dacă ai fi cel mai mare împărat dintre împărați, cel mai vestit dintre conducători, cel mai bogat dintre toți bogații; învață privind la Domnul tuturor, la Sfântul sfinților, la fericitul Dumnezeu și singurul Stăpânitor, la Cel ce locuiește în lumina neapropiată (I Tim., 6, 15-16), Care coboară astfel și-Și aduce mireasă Fiului Său Unul-Născut de la cel ce s-a răzvrătit, El, Cel nevăzut, Cel necuprins, Cel nepătruns, Făcătorul și Ziditorul tuturor, pentru tine și pentru mântuirea ta.

Și cine e cel ce a săvârșit ucidere și desfrânare, pe a cărui fiică și-a ales-o Sieși ca mireasă? David, fiul lui Iesei, care a omorât pe Urie și a preacurvit cu femeia lui (Regi 11, 2-5). Pe fiica acestuia, pe Maria, preaneprihănita și preacurata Fecioară, a ales-o El de mireasă“ (Ibidem).

Sfântul Simeon mai arată că această nuntă este „preaneprihănită și preanecunoscută săvârșită cu ea și în ea, datorită căreia Fiul lui Dumnezeu e din ea și sfinții sunt din El“ (Ibidem).

Maica Domnului – urzitoare de nesfârșită rugăciune

Dacă pe sfinți care sunt „prieteni“ sau „casnici“ apropiați ai lui Dumnezeu îi chemăm ca ei să fie solitori și împreună-rugători cu noi la Dumnezeu, Prea Sfintei Fecioare Maria îi cerem nu numai să se roage pentru noi, ci ea însăși să ne ajute, în calitate de Maică a Fiului lui Dumnezeu, fapt de care se leagă mijlocirea ei specială pentru noi. Referitor la acest lucru, Petru Damaschinul spune: „Cu adevărat Născătoare de Dumnezeu Te mărturisim pe Tine, cei mântuiți prin Tine, fecioară curată, mărindu-Te împreună cu cetele netrupești…“ (Petru Damaschinul, op. cit.).

În acest sens, părintele Dumitru Stăniloae menționează că „…toți scriitorii bisericești bizantini socotesc că ceea ce a avut atingere cu Hristos rămâne mai departe izvor de putere dumnezeiască. Faptul de a fi avut atingere cu Hristos nu aparține numai trecutului, ci are o permanentă actualitate. Iar mai intim a fost unit cu Hristos sânul Maicii Domnului. Bizantinii socotesc unirea aceasta permanentă, Fiul rămânând unit cu Maica și după naștere, cum rămâne veșnic unit cu Tatăl. De aceea, sânul Maicii Domnului e izvor de energie în mod direct“ (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 92).

Maica Domnului se află pe culmile cele mai înalte, neexprimat de înalte, ale curăției și ale rugăciunii. Părintele Stăniloae, referindu-se la aceasta, menționează: „Nu e copilăresc lucru să fie socotită exterioară lui Hristos, exterioară Duhului Sfânt și bogăției Lui de lumină și har, în lucrarea ei de nesfârșită rugăciune? Ea se umple de Duhul Sfânt tocmai prin rugăciune, mai bine zis e plină mereu de Duhul Sfânt întrucât e mereu în neîntreruptă rugăciune“ (Ibidem, p. 124). Ea și dăruiește direct din bogăția pe care o are cu ea, de la Dumnezeu, în baza unirii ei maxime cu Hristos.

Maica Domnului – prima isihastă și ocrotitoarea isihaștilor

Maica Domnului s-a consacrat de la început lui Dumnezeu pe care nu-L vedea și Căruia Îi vorbea numai în rugăciune, se consacrase unui templu pământesc și trecător, templul din Ierusalim, apoi se va consacra Dumnezeului întrupat, Fiului lui Dumnezeu devenit și Fiul ei. Ea L-a iubit pe Mântuitorul înainte de a-L iubi cineva dintre oameni și nimeni dintre oameni nu L-a iubit așa de mult ca ea. Ea a fost pentru toți sfinții model de sfințenie, râvnă, nevoință și liniștire. Ea este și cea mai mare și mai înțeleaptă făptură care s-a nevoit, prima și cea mai mare isihastă, pentru că „deși L-a născut (pe Hristos) și trupește, dar L-a avut întreg în sine totdeauna și-L are și acum și pururea, și duhovnicește, și-L are la fel, în chip nedespărțit“ (Sf. Simeon Noul Teolog, op. cit.), astfel, Hristos, care a fost unit cu ea trupește până la naștere, rămâne unit cu ea, mai desăvârșit decât cu oricine, și după aceea, în mod spiritual, tainic.

Preacinstirea Maicii Domnului

Sfânta Fecioară Maria se bucură în Ortodoxie de o deosebită cinstire, de o „supracinstire“, adică de o cinstire care întrece pe a tuturor sfinților, chiar și pe a ucenicilor Mântuitorului, căci ucenicii cei mai apropiați au petrecut numai câțiva ani cu El, dar ea a fost și a rămas cu El de la început până la sfârșit. Cinstirea Maicii Domnului trebuie să aibă un corespondent real în viața noastră, noi fiind chemați să-L întrupăm duhovnicește pe Mântuitorul, în sufletul nostru.

Orice credincios ortodox știe că, în ordinea vieții morale și sacramentale, Maica Domnului este modelul suprem al viețuirii noastre în Hristos. Ea s-a ridicat la culmea desăvârșirii, ea care a fost aleasă dintre toate femeile lumii, pentru a deveni altar curat al Fiului Său iubit. Credinciosul o venerează cu acea conștiință că, cinstind-o pe ea, îl preamărim pe Hristos. Preasfânta Fecioară s-a bucurat de o cinstire deosebită din partea credincioșilor încă din timpul vieții, deoarece persoana ei a fost mereu asociată în chip firesc cu cea a divinului Mântuitor.

Observăm că, atunci când descrie necuprinsele măreții ale Maicii Domnului, cuvântul sfinților deodată devine cântare, laudă și preamărire. Ei știau că, oricâte ar spune despre ea, niciodată nu vor găsi cuvinte să cânte îndeajuns pe Maica Domnului, necunoscând limite pentru preamărirea ei. De asemenea, niciodată nu vor putea exprima adâncimea tainei și nici a o lăuda după cuviință. „Și nimeni nu poate întreba despre ale Tale (zice Petru Damaschinul). Pentru că sunt mai presus de fire, de minte și de înțelegere“. Așa că, cel mai înalt mijloc de a slăvi pe Maica lui Dumnezeu e de a întrebuința «imnul tăcerii». Aceasta nu înseamnă răceală și lipsă de mare evlavie iubitoare, ci, dimpotrivă, cel mai adânc jar al inimii.

Suntem îndemnați de Părinții filocalici să cinstim pe Împărăteasa Cerului, urmând-o deplin în smerenie și supunere până să facem ceea ce și ea a făcut, ca să ne putem învrednici de înfierea ei.

Fiii Maicii Domnului cunosc plinătatea rodnică și sacră a votului tăcerii. Îndeosebi ei sunt marea armată tăcută a monahilor isihaști. Și noi știm că tăcerea isihaștilor rugăciune este. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 18 octombrie 2009, semnat de pr. Liviu Petcu)

http://basilica.ro/stiri/despre-maica-domnului-la-parintii-filocalici_9104.html

Sfinții Părinți despre înălțarea trupului Maicii Domnului la ceruri (Sf. Simeon Metafrastul si Sf. Maxim Mărturisitorul)

Înălțarea trupului Mariei la cer (de Sf. Simeon Metafrastul)

De aici preasfântul trup a fost dus în preasfântul Ghetsimani și acolo a fost predat mormântului – și ce era de mirare, căci Fiul ei, Care era Dumnezeu, a fost și El îngropat omenește? – iar prin acesta a fost trimis spre corturile cerești și dumnezeiești. Încredințează cuvântul acesta Iuvenalie, dumnezeiescul episcop al Ierusalimului (între anii 422-458, pomenit ca sfânt pe 11 iulie), iar acesta e un bărbat sfânt și purtător-de-Dumnezeu care zice că dintr-o predanie veche și adevărată a ajuns la el cuvântul acesta, și spune așa: Trei zile întregi sfinții apostoli au rămas la mormânt ascultând imne dumnezeiești cântate de sus; iar după a treia zi, pentru că unul din apostoli s-a întâmplat să lipsească de la îngropăciune din motive ținând de o iconomie mai dumnezeiască, astfel încât această minunată depărtare să se facă cunoscută tuturor, vine și el și, pe drept cuvânt, lucrul i se face prilejul uni întristări nemăsurate și nu suporta faptul că n-a fost părtaș la un lucru atât de frumos. Deci sfânta ceată a apostolilor, socotind că nu e drept să nu vadă și să îmbrățișeze și el acel trup de viață purtător, poruncește să i se deschidă îndată mormântul. Acesta a fost deschis, dar comoara dinăuntrul lui nu era nicăieri, zăcând în el numai cele de îngropare, ca la Copilul ei după Înviere [In. 20, 6-7]. Pe care acela și cei de față, îmbrățișându-le și umplându-se de negrăită bună mireasmă și har, pecetluiesc din nou mormântul iar mireasma o transmit din tată în fiu celor de după ei. Așa este cuvântul îngropării dumnezeiești a trupului de-viață-purtător, căci Cuvântul Cel născut din ea a mutat-o întreagă la Sine Însuși și a binevoit ca ea să viețuiască și să fie împreună cu El pururea. Iar în locul preacuratului său trup, cea care ne-a dat pricină de mult bine ne-a dat moștenire veșmântul ei.

Simeon Metafrastul – „Cuvânt despre câte s-au întâmplat de la nașterea și creșterea Preasfintei Stăpânei noastre de-Dumnezeu-Născătoarea, de la nașterea cu dumnezeiască cuviință a lui Hristos Dumnezeul nostru și până la săvârșirea ei de-viață-purtătoare, încă și despre arătarea veșmântului ei scump și cum această mare bogăție s-a făcut comoara creștinilor”

***

Despre înălțarea la cer a trupului Sfintei Fecioare Maria (Sf. Maxim Mărturisitorul)

Și iarăși, toți apostolii i-au însărcinat pe Petru și Pavel să pună în mormânt sfântul trup, căci Evanghelistul Ioan purta cățuia și tămâia cu tămâie înmiresmată trupul sfânt al Împărătesei, și îl umplea cu lacrimi. Atunci Petru și Pavel n-au atins sfântul trup cu mâinile lor, ci au luat fâșiile ce atârnau ici-colo plini de evlavie și hotărâre, și așa au ridicat fericitul trup din sicriu și l-au așezat în mormânt apostolii vestiți și cu totul hotărâți care slujiseră și cinstiseră cum se cuvine și cu vrednicie pe Fiul său în chip asemănător și pe Preasfânta Maică, cinstită de îngeri și de oameni, pe care toate neamurile o laudă și o fericesc, cum a spus-o însăși Fericita cu propria ei gură (cf. Lc. 1, 48). Și când această sfântă și Sfântă a Sfintelor, trupul preabinecuvântatei de Dumnezeu și Pururea-Fecioarei Maria a fost pecetluit în mormânt, Sfinții Apostoli au rămas acolo trei zile, ascultând frumoasa psalmodie a sfinților îngeri, psalmodie dulce și dorită, pe care limba oamenilor nu o poate zugrăvi, precum spune proorocul David: „Treceam cu mulțime mare spre casa lui Dumnezeu, în glas de bucurie și de laudă și în sunt de sărbătoare” (Ps. 41,5), glasul Paștelui, căci acolo era cu adevărat acest loc, sălașul Domnului, casa minunată a lui Dumnezeu, în care i-a plăcut să locuiască Domnului slavei, Dumnezeului și Împăratului păcii.

Iar martori vrednici de crezare și nemincinoși ne-au înștiințat și acest lucru, și el este vrednic de crezare și sigur, că din adunarea sfinților apostoli la moartea Împărătesei unul dintre apostoli, prin voia proniei, n-a putut fi înștiințat împreună cu ceilalți (notă: spre deosebire de Ioan Geometrul, Sf. Maxim nu-l desemnează direct pe Toma ca fiind apostolul absent la Adormirea Maicii Domnului). Și sfinții apostoli l-au așteptat ca să dobândească și el binecuvântarea prin întâlnirea cu trupul cel binecuvântat și fericit. A treia zi însă a sosit și apostolul acesta și i-a găsit pe ceilalți prieteni ai săi gata să cânte psalmi în fața mormântului sfânt. A auzit și el psalmodia dulce a îngerilor și i-a rugat pe Sfinții Apostoli să deschidă mormântul cinstit ca să vadă trupul slăvit al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Fericiții Apostoli au ascultat cererea fratelui lor și prin porunca Duhului Sfânt au deschis mormântul cu frică. Iar când l-au deschis, n-au mai găsit trupul slăvit al sfintei Maici a lui Hristos, căci fusese mutat acolo unde voise Fiul și Dumnezeul ei. Căci așa cum Acesta S-a supus mormântului, când a suferit moartea în truppentru mântuirea noastră și a înviat a treia zi, tot așa i-a plăcut să fie pus în mormânt și trupul fără de prihană al Preasfintei Maici și ea să fie mutată în nestricăciunea cea veșnică după cum a voit, sau ca cele două materii să fie unite din nou una cu alta, căci așa i-a plăcut Ziditorului a toate să cinstească pe Născătoarea Lui, după cum știe El, singurul Împărat al slavei și Domn al vieții și al morții. Așadar, mormântul a fost găsit gol. Fâșiile și giulgiul în care au așezat-o le-au aflat, dar trupul Fecioarei nu mai era, ci fusese înălțat la Fiul și Dumnezeul ei, ca să viețuiască împreună cu El și să împărățească împreună cu El și așa a făcut să urce firea noastră în Împărăția cea veșnică, nu numai prin Fiul său, ci și prin Maica Sa.

Atunci, fericiții apostoli s-au umplut de uimire și bucurie și au știut că întârzierea unuia dintre apostoli s-a întâmplat prin voia proniei pentru descoperirea acestei taine, ca să se deschidă pentru el mormântul și așa să se vestească mutarea sfântului trup. Și au lăudat pe Hristos Care a cinstit-o pe Preasfânta și Preacurata Sa Maică, căci erau plini de lumina și mireasma mormântului sfânt în care fusese așezat trupul Sfintei Fecioare cel mai desăvârșit decât cerurile. Și-n tot ținutul Ghetsimanilor s-a revărsat strălucirea și mireasma. Au închis deci din nou sfântul mormânt, iar slăvita mutare a Sfintei Născătoare de Dumnezeu a fost propovăduită în lumea întreagă. S-a spus și a ajuns până la urechile noastre cuvântul că apostolul care a venit a treia zi era Toma sosit din India (notă: singura sursă a Sf. Maxim aici pare a fi așa numita Hystoria Euthymiaca. Efortul de construcție teologică e și mai evident prin identificarea apostolului), pentru că așa cum odinioară Învirea Lui Hristos s-a făcut și mai vrednică de crezare prin Toma, atunci când Domnul a intrat prin ușile încuiate în ziua a opta și i-a arătat lui toate rănile și coasta Sa sfântă, tot așa și acum datorită lui Toma să se cunoască mutarea trupului în chip nestricăcios fără prihană al Sfintei și Pururea Slăvitei Născătoarei de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria. Atunci Sfinții Apostoli, după rugaciune și salutări întreolaltă, s-au împrăștiat iarăși fiecare în țara propovăduirii lui și-i învățau pe toți păgânii în credința cea dreaptă după porunca și cu ajutorul Domnului și cu lucrarea minunilor. Astfel, deci, cerurile și oștirile îngerilor s-au cutremurat prin urcușul sufletului , iar mai apoi al trupului Prasfintei și Fericitei Fecioare, iar pământul a fost sfințit prin purtarea ei pe pământ și prin punerea în mormânt și prin sfintele veșminte ale trupului său (notă: Ioan Geometrul vorbește aici de brâul Maicii Domnului). Toate văzduhurile și toate făpturile au primit har prin vederea ei și bunătatea ei nevăzută și neîncetată, și tot pământul și toate cetățile și toate sufletele credincioșilor s-au umplut și au sporit prin lucrarea neîncetată a minunilor ei și prin vindecările și bunătățile nenumărate pe care Sfânta Maica lui Hristos le arată peste fiecare. Și cine ar fi în stare să povestească ajutoarele ei și grija ei pentru noi toți sau ce limbă va rosti cum se cuvine mulțimea bunătăților sale?

Sfinţii Părinţi despre înălţarea trupului Maicii Domnului la ceruri (Sf. Simeon Metafrastul si Sf. Maxim Mărturisitorul)

Sfântul Apostol Luca – zugravul Maicii Domnului

Sfantul Apostol Luca a fost un sirian vorbitor de limba greaca care a trait in orasul grecesc Antiohia, in vechea Sirie. Cea mai veche marturie despre acesta se afla in Epistola catre Filimon a Sfantului Apostol Pavel, unde gasim scris: “Luca, cel impreuna lucrator cu mine” (versetul 24).

Sfantul Luca mai este mentionat si in alte locuri din epistolele pauline, precum in Epistola a doua catre Timotei (4, 11) si in Epistola catre Coloseni, unde este numit “Luca, doctorul cel iubit” (4, 14).

Luca a fost de profesie medic, lucru marturisit atat de Sfanta Scriptura, cat si de intreaga Sfanta Traditie. Nascut in Antiohia, el a devenit ucenic al Sfantului Pavel, caruia i-a si urmat pana la moarte. Despre el se spune ca nu a fost casatorit si ca a murit la varsta de 84 de ani, in Boetia. […]

Sfanta Traditie il marturiseste neincetat pe Sfantul Apostol Luca drept zugrav si iconar al Maicii Domnului. Se crede ca sfantul a pictat mai mult de 70 de icoane cu Maica Domnului, la multe dintre ele, el avand-o drept model pe Maica Domnului in persoana, ea inca traind in acea vreme.

Maica Domnului ne spune ca Apostolul Luca i-a zugravit chipul cu culori pe lemn. Manastirea Pestera cea Mare din Ierusalim a pastrat in arhivele ei minunile savarsite la intemeierea ei. Astfel,celor doi ctitori ai manastirii, Maica Domnului le-a spus ca vor gasi in Ahaia, Grecia, o icoana de-a ei “zugravita de Evanghelistul Luca, acel barbat in care vorbeste Duhul lui Dumnezeu“.

In viata Sfintei Eufrosina se pastreaza o alta minune, edificatoare in cele marturisite anterior. Astfel, in vremea rugaciunii cuvioasei, intr-o pestera din munte, unde se afla o icoana, Maica Domnul a vorbit tainic, zicand: “Aceasta icoana a mea este pictata de Evanghelistul si pictorul Luca.”

In jurul anului 430, imparateasa Evdochia a trimis Pulheriei, sora imparatului, aflata in Constantinopol, una dintre cele trei icoane ale Maicii Domnului zugravite de Sfantul Apostol Luca, aflate in Ierusalim.

Manastirea Sumela se afla si ea printre marturiile de baza ale invataturii despre zugravul Maicii Domnului. Astfel, intemeierea manastirii prin secolul al V-lea este pusa in legatura cu o astfel de icoana a Maicii Domnului, zugravita de Apostolul Luca.

Sfantul Ioan Damaschin, mare iubitor si aparator al sfintelor icoane, ne scrie: “Dumnezeiescul Apostol si Evanghelist Luca a zugravit intocmai sfantul si preacinstitul chip al Maicii lui Dumnezeu, Maria, pe care a intalnit-o la Ierusalim, aflandu-se inca in trup si predicand in Sfantul Sion. A pictat-o pe Preacurata Fecioara in culori si in amestec de ceara, pe o bucata de lemn, ca sa ne-o lase amintire si sa ne-o arate asa cum era in realitate, dar vazuta ca intr-o oglinda. Maica Domnului insasi binecuvantand-o, i-a spus: Harul meu va fi cu ea.“

Nichifor al Constantinopolului, patriarh in anul 814, da marturie despre faptul ca Apostolii au pictat primele icoane cu Mantuitorul si cu Maica Domnului, unii in scris, iar altii in culori: “Icoanele sfintilor trebuiesc cinstite ca unele ce au aparut de la inceput, la un semn al lui Dumnezeu, ca si icoanele zugravite de mainile Apostolilor, cele ale Domnului Hristos Insusi si ale Celei ce L-a nascut.”

Manastirea Avramitilor a trimis o scrisoare imparatului Teofil (830), luptator impotriva icoanelor, zicandu-i astfel: “Chipurile din sfintele icoane dovedesc ca Apostolii au vietuit impreuna cu ei si i-au cunoscut indeaproape – pe Domnul Hristos si pe Maica Sa -, ca, de pilda, Luca, dumnezeiescul apostol, care i-a pictat chipul Nascatoarei de Dumnezeu.”

Sfantul Simeon Metafrastul, in jurul anului 820, ne scrie: “Se spune ca Luca este cel mai plin de har dintre toti, pentru ca el a fost primul care, pictandu-le in ceara si in culori, ne-a lasat, ca sa le cinstim in icoana pana azi, chipul Domnului nostru Iisus Hristos si pe cel al Celei ce L-a nascut si ni Le-a dat noua, chipuri pe care le-a vazut cu ochii sai si pe care ni le-a lasat asa cum aratau cu adevarat. Tot el a facut icoana Nascatoarei de Dumnezeu, pictand-o in ceara.”

Sfantul Teofan Kerameul, in jurul anului 860, noteaza: “Evanghelistul Luca, cel care a scris cu atata arta Evanghelia Domnului Iisus, a pictat si in ceara si cu culori icoana Maicii lui Dumnezeu care-L tine in brate, imbratisandu-L pe Domnul, icoana care mai exista si azi in Constantinopol.”

Nichifor Callistos, traitor in anul 1280, scrie: “Se spune ca primul care a pictat icoana lui Hristos, pe cea a Nascatoarei, dar si icoanele apostolilor de frunte a fost Luca. (…) Acolo unde se afla icoanele sfintilor ucenici ai Mantuitorului, Petru si Pavel, acolo se afla si icoana lui Hristos insusi si a Celei ce L-a nascut. Cele mai multe icoane pe care le cunoastem, care s-au pastrat pana azi, au fost zugravite in chip suprafiresc, in culori, si se spune ca Apostolul Luca le-a zugravit, cu maini pricepute, pe primele, fiind primul iconar. Exemplul lui l-au urmat apoi si alti barbati din vechime.”

Manastirea Oplus pastreaza un vechi manuscris din secolul al X-lea sau al Xl-lea, in care Teoctist Rameotis a lasat scris: “Luca, evanghelistul cel sfant, a lucrat in ceara icoana Maicii lui Dumnezeu si apoi a pictat-o cu culori, in icoana care acum se pastreaza in Marea Pestera, Maica Domnului apare tinandu-L in sfintele-i brate pe Domnul.”

Sfântul Apostol Luca – zugravul Maicii Domnului

DESPRE PREACINSTIREA SFINTEI FECIOARE MARIA (Pr. Cleopa)

Sectarul: Dar pe Maria, Maica lui Iisus Hristos, de ce voi, ortodocșii, o cinstiți atât de mult și vă închinați la ea ca la Dumnezeu?

Preotul: Noi pe Preasfânta Fecioară Maria și Născătoarea de Dumnezeu o cinstim mai mult ca pe toți sfinții și îngerii, dar totuși nu-i aducem slujire ca lui Dumnezeu. Cinstirea ce se dă ei se numește preacinstire (supravenerare), și ei i se cuvine această preacinstire pentru că ea este Maica lui Dumnezeu, nu numai o „prietenă” a Lui, asemenea celorlalți sfinți. De aceea se spune în cântarea bisericească (axionul): «Ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decât serafimii». Ea este mai presus decât sfinții și îngerii, deoarece și îngerii și oamenii i se închină. Astfel i s-a închinat ei arhanghelul Gavriil, la Buna Vestire (Luca 1, 28–29), și în același chip i s-a închinat ei și Sfânta Elisabeta, maica Sfântului Ioan Botezătorul (Luca 1, 40–43). Însăși Sfânta Fecioară, prin Duhul Sfânt, proorocește că pe ea o vor ferici toate neamurile: Că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile, că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic… (Luca 1, 48–49), adică cinstirea ei este voită de Dumnezeu.

Sectarul: Nu trebuie să dăm prea multă cinstire Fecioarei Maria, pentru că nici Însuși Fiul ei, Iisus Hristos, n-a cinstit-o. Aceasta se vede din cuvintele Mântuitorului, redate de Sfântul Evanghelist Matei în textul următor: Și cineva i-a zis: Iată, mama Ta și frații Tăi stau afară, căutând să-Ți vorbească. Iar El, răspunzând, i-a zis: Cine este mama Mea și cine sunt frații Mei? Și întinzând mâna către ucenicii Săi, a zis: Iată mama Mea și frații Mei. Căci oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate și soră și mamă (Matei 12, 47–50). Deci faptul că Fecioara Maria I-a fost mamă nu are nici o importanță. În fața Lui, legăturile Sale de sânge sau de rudenie trupească n-au nici un preț și nici o precădere față de legăturile Sale spirituale cu cei ce fac voia Tatălui, oricine ar fi aceștia.

Preotul: Aici este vorba de altceva și anume că, în afară de înrudirea trupească, mai există și o altă înrudire cu Hristos, mult mai mare și mai importantă, înrudirea sufletească ce constă în a face voia lui Dumnezeu. Această înrudire însă nu desființează și nu micșorează pe cea trupească. Deosebirea stă numai în aceea că înrudirea sufletească și-o poate câștiga oricine, împlinind voia Tatălui. Înrudire înseamnă nu numai o legătură de sânge, trupească, ci și o legătură de dragoste și de unitate sufletească. Cel ce face voia lui Dumnezeu, acela devine sufletește înrudit cu Dumnezeu, deoarece Îi este cu totul atașat lui Dumnezeu.

Astfel, prin cuvintele de mai sus, Mântuitorul nici n-a înlăturat înrudirea Sa cea trupească cu Maica Sa, nici n-a micșorat cinstirea ce i se cuvenea unei mame de la fiul ei, ci numai a căutat să accentueze că cealaltă înrudire cu El, cea sufletească, deși este de mai mare preț, o poate realiza totuși orice credincios. Așadar, a fost un cuvânt de îndemn și de încurajare la adresa mulțimii, iar nu unul de dispreț la adresa Maicii Sale*. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cât a fost cu Maica Sa pe pământ, pururea o asculta și o iubea și era supus față de ea (Luca 2, 51) și oricând îi cerea ceva, nu se arăta neascultător față de ea. Astfel, vedem că la nunta din Cana Galileii, la cererea Mamei Sale, El a făcut prima minune, prefăcând apa în vin (Ioan 2, 3–10).

Apoi a avut mare grijă de Maica Sa, chiar și când era răstignit pe cruce; purtându-i de grijă, a dat-o spre îngrijire celui mai iubit dintre toți ucenicii Săi – lui Ioan Evanghelistul –, după cum este scris: Deci Iisus, văzând pe Maica Sa și pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis Maicii Sale: «Femeie, iată fiul tău!» Apoi a zis ucenicului: «Iată mama ta! Și din ceasul acela, ucenicul a luat-o sub îngrijirea sa» (Ioan 19, 26–27). Vezi că Mântuitorul, nici în vremea cea grea a suferințelor Sale de pe cruce, nu a neglijat purtarea de grijă față de Maica Sa, care L-a născut și L-a crescut? Și cum oare ar fi putut să disprețuiască pe Mama Sa, când Însuși Dumnezeu a dat poruncă să cinstim pe tată și pe mamă, după cum s-a scris: Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta (Deut. 5, 16)?

Sectarul: Dar de ce voi numiți pe Maria pururea Fecioară, de vreme ce Însuși Fiul său a numit-o femeie, ceea ce înseamnă că a fost căsătorită, iar nu fecioară, căci așa se adeverește din cuvântul Scripturii: Deci Iisus, văzând pe Maica Sa și pe ucenicul pe care-l iubea, stând alături, a zis Maicii Sale: Femeie, iată fiul tău! (Ioan 19, 26). Tot așa o numește, disprețuitor, și la nunta din Cana Galileii: Zis-a ei Iisus: Ce este Mie și ție, femeie? (Ioan 2, 4). În acest caz, nici nu o putem socoti mai mult și nu îi putem aduce un cult deosebit.

Preotul: În citatul prim, nicidecum nu este vorba de dispreț, ci, dimpotrivă, se vede cum s-a îngrijit de soarta ei, încredințând-o spre purtare de grijă Apostolului Ioan, știind că El nu va mai fi printre cei vii, pentru ca să o îngrijească în la bătrânețile ei. Acest lucru nu este o necinstire, ci, cu adevărat, o mare cinstire și respect față de Mama Sa, căreia nici în chinurile de pe cruce nu uită să-i poarte de grijă, datorită dragostei celei mari pe care o avea față de ea, ca mamă.

Iar dacă o numește «femeie», nicidecum în înțeles de femeie căsătorită sau în semn de dispreț, ci numai în înțeles de gen. Căci tot așa s-au adresat și cei doi îngeri Mariei Magdalena la mormânt: Femeie, de ce plângi? (Ioan 20, 12–13). Iar cei doi bărbați, care s-au arătat la Înălțarea la cer a Domnului, au zis către apostoli: Bărbați galileeni, ce stați privind la cer? (Fapte 1, 11). Nici îngerii, nici cei doi bărbați n-au adresat disprețuitor cuvintele «femeie» sau «bărbați», ci dimpotrivă, în chip mângâietor.

Sectarul: Dar unde spune în Sfânta Scriptură că Maria, mama lui Iisus, a fost fecioară și pururea fecioară, așa cum o numiți voi, ortodocșii, pe ea?

Preotul: Că a născut fiind fecioară, Sfânta Scriptură ne arată în acest fel: când arhanghelul Gavriil a venit în Nazaret și i-a binevestit ei că va naște pe Fiul lui Dumnezeu (Luca 1, 35), intrând la ea a numit-o: plină de har… și …binecuvântată între femei (Luca 1, 28). Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui și cugeta în sine: ce fel de închinăciune poate fi aceasta? Și îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har înaintea lui Dumnezeu. Și iată, vei lua în pântece și vei naște Fiu, și vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt se va chema și Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Și va împărăți peste casa lui Iacov în veci și Împărăția Lui nu va avea sfârșit. Și a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat? Și răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceasta și Sfântul Care se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema (Luca 1, 29–35).
Ai auzit, omule rătăcit, cum arhanghelul s-a închinat Fecioarei Maria numind-o pe ea plină de har și binecuvântată între femei și că ea a aflat mare har de la Dumnezeu, că n-a cunoscut bărbat, că a fost umbrită de puterea Celui Preaînalt și că a zămislit și a născut din Duhul Sfânt pe Fiul lui Dumnezeu? Ai mai auzit că, deși era fecioară neștiind de bărbat, îngerul Domnului nu i-a zis «binecuvântată ești tu între fecioare», ci între femei. Prin aceasta nearătând dispreț față de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cea «plină de dar», ci descoperind o veche taină: zdrobirea capului șarpelui prin femeie (Fac. 3, 15) și că ea va fi acea tainică și duhovnicească Evă care va naște pe Noul Adam, Hristos, Care va aduce viața în lume?

Dumnezeieștii Părinți ai Bisericii zic că Hristos S-a numit sămânță a femeii (Fac. 3, 15), ca Cel ce nu S-a născut din sămânță de bărbat, ci de la Duhul Sfânt și din Preacuratele sângiuri ale Preasfintei Fecioare Și-a luat trup.

Așadar, câtă nebunie și rătăcire este în capul sectarilor care hulesc pe Preasfânta și Preacurata Fecioară Maria, cea neispitită de bărbat, punând-o pe ea în rândul femeilor celor măritate. Pe cea plină de dar, pe cea care a aflat har de la Dumnezeu și este binecuvântată între femei (Luca 1, 28).

Vor vedea acești hulitori și stricați la minte și la înțelegere sectari în ziua cea mare a judecății celei de apoi, când această Împărăteasă și Fecioară Maria va sta de-a dreapta tronului Fiului său cu mare și negrăită slavă, după cum Psalmistul a arătat, zicând: Șezut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită și prea înfrumusețată (Ps. 44, 11, 20–21). Și ce zici tu, o, ereticule, oare pentru că arhanghelul Gavriil a numit-o pe ea femeie, zicând: binecuvântată ești tu între femei, apoi pentru aceasta zici că Fecioara Maria era femeie căsătorită, așa cum o numiți voi cu hulă și nebunie ereticească? Oare n-a zis ea la închinarea îngerului că «nu știu de bărbat» (adică este fecioară)?

Sau când Dumnezeu a zidit-o pe Eva din coasta lui Adam (Fac. 2, 21–22) și a adus-o la el, iar el a numit-o pe ea «femeie» – oare și atunci Eva era femeie căsătorită, fiindcă o numise Adam «femeie»? Oare nu era atunci Eva fecioară zidită din trupul cel feciorelnic al lui Adam, fără de împreunare de femeie? Așadar, dacă Eva a fost zidită de Dumnezeu, fecioară, iar Însuși Dumnezeu și Adam pe această fecioară, Eva, o numesc «femeie» (Fac. 2, 22–23). Apoi nu o numește și pe Maria «femeie», în înțeles că era femeie căsătorită, cum rău și nebunește înțelegeți voi, sectarii, cuvântul «femeie»?

Ci atât Dumnezeu, cât și Adam au zis Evei «femeie» – atunci când ea era fecioară –, ca să arate prin acest cuvânt că ea era parte femeiască, nu bărbătească, și prin cuvântul femeie a arătat genul ei feminin. Dar nicidecum nu se înțelege că Dumnezeu și Adam, pe cea luată din coasta lui Adam – și care atunci era fecioară – au numit-o femeie în înțeles de femeie măritată (căsătorită), așa cum voi rătăcit și rău înțelegeți cuvântul femeie din Sfânta Scriptură. Căci precum Eva era fecioară, atunci când i s-a zis «femeie», tot astfel „Eva” cea tainică și duhovnicească, Preacurata Fecioară Maria, care a născut pe Noul Adam, Hristos, fecioară este în vecii vecilor, cu toate că Sfânta Scriptură o numește pe ea «femeie», arătând prin aceasta genul ei feminin.

Atunci Adam, prin lucrarea lui Dumnezeu, a născut întru feciorie din trupul său femeie fără de femeie (adică fără a se împreuna cu femeie), iar la plinirea vremii, firea femeiască, prin lucrarea Sfântului Duh, a născut bărbat fără de bărbat, în feciorie născând Fecioara și rămânând fecioară, precum și la început a născut Adam femeie fără de femeie, rămânând întru feciorie. Așa binevoind Dumnezeu ca întru Fecioara Maria să dea împrumut firii lui Adam celui vechi, prin Noul Adam Cel născut din Fecioară, Care a venit în lume și S-a îmbrăcat în firea noastră din negrăita Sa milă și bunătate, pentru ca să izbăvească pe vechiul Adam, cu tot neamul lui, din osândă și din moarte. Căci precum întru Adam toți mor, așa întru Hristos toți vor învia (I Cor. 15, 22; Rom. 5, 8; Ioan 3, 16; 5, 24).

Deci ia aminte, omule rătăcit – tu și cei asemenea ție –, că Sfânta Scriptură nu numește pe Maica Domnului «femeie» (Luca 1, 43) în sensul de femeie căsătorită, cum rău și sucit înțelegeți voi, ci, prin cuvântul «femeie», Sfânta Scriptură arata numai genul feminin al Sfintei Fecioare Maria și totodată arată în chip umbros și tainic că ea este femeia aceea prin care se va zdrobi capul șarpelui (Fac. 3, 15) și prin care va veni mântuirea neamului omenesc.

La cele de mai sus trebuie adăugat și:

1. Fiind Maică a Mântuitorului, Fecioara Maria a fost și este mijlocitoare a mântuirii.
2. Zămislind de la Duhul Sfânt pe Mântuitorul în pântecele ei, a fost cu totul curățită de păcate, ca nici un alt om, oricât de sfânt ar fi fost.
3. Fiindu-i prezisă de Dumnezeu cinstirea ei – ca nici o altă cinstire a vreunui om –, Sfânta Fecioară Maria trebuie socotită ca cea dintâi dintre sfinți, așa cum Ioan Botezătorul este cel mai mare între prooroci (Luca 7, 28), deoarece venirea lui a fost profețită de alți profeți (Mal. 3, 1; Isaia 40, 3).

Pentru toate acestea, Sfintei Fecioare Maria i se cuvine o cinstire mai mare decât altor sfinți, o preacinstire, ea fiind împărăteasa și cununa tuturor sfinților. Iar cum că și după naștere a rămas fecioară, citește și vezi cele proorocite despre ea de Proorocul Iezechiel (44, 1–3).

Sectarul: Nu trebuie să dăm prea multă cinstire Fecioarei Maria, și nici nu poate fi preavenerată ca fecioară, pentru că a mai avut și alți copii, care sunt numiți de Sfânta Scriptură «frați și surori» ai lui Iisus, iar Iisus este numit «întâiul născut» (Matei 1, 25), de unde urmează că Maria a mai avut ulterior și alți fii. Și într-adevăr Biblia ne vorbește de niște «frați» ai Domnului și, de asemenea, despre «surorile» Lui, când redă cuvintele iudeilor, nedumeriți de persoana minunată a Domnului: Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numește mama Lui Maria și frații Lui: Iacov și Iosi și Simon și Iuda? Și surorile Lui au nu sunt toate la noi? (Matei 13, 55–56; Marcu 6, 3). Atunci de ce să falsificăm adevărul numind-o pe Maica Domnului «Pururea Fecioară» și venerând-o ca atare?

Preotul: În citatul prim, expresia «întâiul născut» nu înseamnă numaidecât că trebuie să presupunem și existența altora născuți ulterior (al doilea, al treilea etc.). Acesta este un fel de a vorbi al Vechiului Testament, unde «întâiul născut» se numește cel ce deschide întâi pântecele, indiferent dacă va mai avea și alți frați sau nu (Ieș. 13, 2) și unde adeseori numeralul cardinal (1, 2, 3 etc.) este înlocuit ori întrebuințat amestecat cu cel ordinal (întâiul, al doilea, al treilea). Ebraismul acesta a intrat și în felul de vorbire al Noului Testament. În cazul de față «întâiul născut» înseamnă «unul născut» în sens de «unicul născut».

Alt înțeles este exclus, deoarece, dacă într-adevăr Iisus ar mai fi avut și alți frați naturali (fii ai Mariei) n-ar fi lăsat-o pe Maica Sa în grija unui apostol, ci în grija vreunui frate al Său. În citatul al doilea, într-adevăr este vorba de «frați» și de «surori» ale Domnului. «Frații» sunt chiar amintiți cu numele și sunt în număr de patru, iar «surorile» (la plural) trebuie să fi fost cel puțin două. În Sfânta Scriptură sunt amintiți de mai multe ori (vezi Matei 12, 47–50, Marcu 3, 31; Luca 8, 19; Ioan 2, 12; 7, 3; Fapte 1, 14; I Cor. 9, 5; Gal. 1, 19). Ei însă în nici un caz nu au putut fi frați naturali ai lui Iisus Hristos și fii ai Mariei, mama lui Iisus, pentru că:

1. După o veche și unanimă tradiție, Maria, mama lui Iisus a rămas după naștere fecioară, așa cum a fost prefigurată în vedenia Proorocului Iezechiel (44, 1-3).

2. Mama acestor așa-ziși «frați» ai Domnului este o altă persoană decât Fecioara Maria, căci este numită în Sfânta Scriptură «Maria» sau «cealaltă Marie» (adică deosebită de Maria, Maica Domnului, și de Maria Magdalena) sau «sora mamei Lui, Maria lui Cleopa», fiind amintită chiar alături de Maica Domnului și în apropierea ei.

Iată textele biblice lămuritoare: Și erau acolo multe femei, privind de departe… între care era Maria Magdalena și Maria, mama lui Iacov și a lui Iosi, și mama fiilor lui Zevedeu (Matei 27, 55–56). Iacov și Iosi sunt doi din cei patru «frați» ai Domnului (Matei 13, 55). Mama lor așadar este o altă persoană decât Maria, mama lui Iisus. Evanghelistul continuă apoi: Târziu, sâmbătă noaptea…, a venit Maria Magdalena și cealaltă Marie, ca să vadă mormântul (Matei 28, 1). Aici iarăși este vorba de «cealaltă Marie», care nu poate fi alta decât mama «fraților» Domnului și despre care a fost vorba și în textul precedent. În chip asemănător scriu și ceilalți evangheliști: Și erau și femei care priveau de departe, între ele Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel Mic și a lui Iosi, și Salomeea. Iar Maria Magdalena și Maria, mama lui Iacov cel Mic și a lui Iosi, priveau unde L-au pus (Marcu 15, 40, 47).

Același evanghelist scrie apoi: După ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, și Salomea au cumpărat miresme ca să vină să ungă trupul lui Iisus (Marcu 16, 1). Apoi, în alt text: Iar ele erau: Maria Magdalena și Ioana și Maria lui Iacov și celelalte împreună cu ele, care ziceau către apostoli acestea (Luca 24, 10). Și, în sfârșit, altul: Și stăteau lângă Crucea lui Iisus, mama Lui și sora (verișoara) mamei Lui, Maria lui Cleopa, și Maria Magdalena (Ioan 19, 25).

În toate textele de mai sus este vorba de aceleași femei care au luat parte la evenimentele Patimilor și ale Învierii Domnului. Toate sunt pomenite cu numele, numai «Maria, mama lui Iacov și a lui Iosi» (doi din «frații» Domnului – Matei 13, 55) este numită în ambele locuri «Maria, mama lui Iacov», apoi alteori «mama lui Iosi», sau «cealaltă Marie», iar în alte locuri, «sora mamei Lui, Maria lui Cleopa». Dar după adevăr este vorba de aceeași persoană, căci totdeauna este numită «Maria». Deci «frații Domnului», având altă mamă decât pe Maria, mama lui Iisus, nu pot fi fii ai Fecioarei Maria și frați naturali ai lui Iisus.

3. «Frații Domnului» nici ei înșiși nu se numesc «frați», ci «robi» și «slujitori ai lui Iisus», anume după toată probabilitatea – căci certitudine deplină nu există – doi dintre ei, Iacov și Iuda, sunt autorii celor două epistole sobornicești, numite «a lui Iacov» și respectiv «a lui Iuda». Or, acolo ei se numesc «rob» (Iacov 1, 1) și «slujitor» (Iuda 1, 1) ai Domnului Iisus, iar nu «frați».

4. Dacă ar fi fost frați naturali ai Săi, Hristos i-ar fi făcut apostoli, ori ei n-au fost apostoli. Deși mulți presupun că aceștia doi dintre «frații Domnului», anume Iacov și Iuda, ar fi identici cu cei doi apostoli care poartă acest nume (Iacov fiind numit la fel cu «fratele Domnului» cel mic – în toate listele apostolilor, iar Iuda «fratele Domnului» ar fi fost Iuda Tadeul); totuși, aceasta este o simplă presupunere, neîndestulător de întemeiată, mai ales că ei înșiși nu se numesc «apostoli», după cum nu se numesc nici «frați ai Domnului»; iar despre apostoli vorbesc la persoana a treia (Iuda 1, 17). Despre Iacov, «fratele Domnului», se știe numai că a fost cel dintâi episcop al Ierusalimului și că se bucura de cea mai mare autoritate, atât în fața credincioșilor, cât și în fața apostolilor (Fapte 12, 17; 15, 13), în timp ce Apostolul Iacov al lui Zevedeu fusese ucis (Fapte 12, 2); iar despre celălalt Iacov nu mai putem ști nimic.

5. Hristos ar fi încredințat în grija lor pe Fecioara Maria, iar nu în grija Apostolului Ioan, care, oricum, era mai străin acesteia decât un fiu al ei.

6. Deci «frații Domnului» nu pot fi nici măcar frați vitregi ai lui Iisus sau fii ai lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară a acestuia, deoarece:
a) Nicăieri nu se spune și nicăieri nu se poate presupune că Iosif ar mai fi fost căsătorit și înainte și că ar fi devenit văduv prin divorț. Știm din Tradiție doar atât, că era «drept».
b) Mama «fraților Domnului», după cum s-a văzut mai sus, trăia și era în apropierea intimă a Maicii Domnului, ceea ce ar fi fost exclus – pentru motive lesne de înțeles – dacă ea ar fi fost cândva soția lui Iosif, acum divorțată.

7. Ținând seama de faptul că peste tot, în Orient, dar în special la iudei, cuvântul «frate» se întrebuința și în înțeles mai larg, de «văr» sau de alte rudenii mai apropiate sau mai îndepărtate, ca de exemplu la Facerea (13, 8), unde Avraam îl numește pe Lot «frate», deși îi era numai nepot de frate (Fac. 11, 27), trebuie să admitem că și «frații Domnului» au fost – probabil – veri ai lui Iisus, dar nu veri primari, pentru că deși mama lor este numită «soră» a Maicii Domnului (Ioan 19, 25), ea nu putea să fi fost soră bună a acesteia, deoarece purta același nume cu Maria, ceea ce numai foarte rar se obișnuia în vechime, ca două surori sau doi frați să poarte același nume. Ci cuvântul «soră» trebuie să aibă aici, de asemenea, înțelesul de vară, probabil vară primară. În acest caz, fiii ei, numiți «frații Domnului», ar putea fi cel mult veri secundari ai lui Iisus Hristos.

Sectarul: Din cele arătate până aici, s-ar putea crede că Fecioara Maria, Maica lui Iisus Hristos, a rămas pururea fecioară și nu a mai avut alți copii în afară de Iisus, dacă nu ar fi scris în Sfânta Scriptură că Iosif n-a cunoscut-o pe ea, numai până ce a născut pe Cel întâi Născut, pe Iisus Hristos, lăsând astfel a se înțelege că apoi ea ar fi putut avea și alți copii.

Preotul: Sfânta Scriptură zice într-adevăr: Și n-a cunoscut-o pe ea până când a născut pe Fiul său Cel Unul Născut, Căruia I-a pus numele Iisus (Matei 1, 25); dar luați aminte și înțelegeți că, în Sfânta Scriptură, expresia până când înseamnă veșnicie.

Căci zice Domnul: Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului (Matei 28, 20). Oare aceasta înseamnă că se va despărți de noi după sfârșitul veacului acestuia? Oare nu zice dumnezeiescul Apostol Pavel: Și astfel (după obșteasca înviere) pururea vom fi cu Domnul (I Tes. 4, 17)?

Iar în alt loc al Sfintei Scripturi este scris: Zis-a Domnul Domnului meu: șezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor Tale (Ps. 109, 1). Oare aceasta înseamnă că după aceea Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu va ședea de-a dreapta Tatălui spre a împărăți cu El peste toate veacurile, știind bine că împărăția Lui nu va avea sfârșit (Luca 1, 35)?

Iar dacă în alt loc al Sfintei Scripturi se zice că Noe a dat drumul corbului din corabie spre a vedea dacă a scăzut apa, și zburând corbul nu s-a mai întors până când s-a uscat apa pe pământ (Fac. 8, 7), aceasta înseamnă că s-a mai întors la corabie vreodată?

Iarăși se arată în dumnezeiasca Scriptură că Micol, fata lui Saul (soția lui David), nu a născut fiu până în ziua în care a murit (II Regi 6, 23). Oare înseamnă că a mai născut fii după ce a murit, pentru că se zice «până când»?

Așadar deschide ochii minții asupra acestor trei mărturii, alese din multe altele ale Sfintei Scripturi, și înțelege că cuvântul până când în Sfânta Scriptură înseamnă veșnic și, după cum Mântuitorul Hristos veșnic va fi cu apostolii Săi și cu toți cei ce împlinesc poruncile Lui, după cum El veșnic va sta de-a dreapta Tatălui împărățind în împărăția Sa cea fără de sfârșit, după cum corbul în veci nu s-a mai întors pe corabia lui Noe și după cum în veci Micol, fiica lui Saul, nu a mai născut fii după ziua în care a murit, tot astfel Iosif cel drept și temător de Dumnezeu, veșnic (în veac) nu a cunoscut-o pe aceea care a fost fecioară înainte de naștere, a rămas fecioară în naștere și pururea, Preasfânta și Preacurata Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu și Maica Luminii, Împărăteasa îngerilor și a oamenilor.

La acestea să mai adăugăm și observația că expresia «până când» nu limitează nicidecum durata stării de feciorie a Mariei, ci, dimpotrivă, este folosită tocmai să accentueze faptul că Iisus Hristos S-a născut din fecioară fără de bărbat. De aceea, unele ediții ale Noului Testament folosesc și traducerea: fără să o fi cunoscut pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul Născut…, ceea ce înseamnă același lucru, așa cum am arătat mai sus.

Sectarul: În Sfânta Scriptură ni se spune, în mai multe locuri, că noi creștinii nu avem decât un singur mijlocitor al mântuirii, pe Iisus Hristos. Or voi, ortodocșii, vă adresați Maicii Domnului, zicând: «N-avem alt ajutor afară de tine»; și ziceți: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi», ceea ce este o mare greșeală, că puneți pe Maica Domnu-lui ca și pe Mântuitorul, mijlocitoare a mântuirii voastre.

Preotul: În această privință ți-am dat lămuriri pe larg, când am vorbit despre cultul sfinților. Iar în ce privește adresarea noastră către Maica Domnului în acest chip: «Nu avem alt ajutor în afară de tine», prin aceasta noi nu tăgăduim unicitatea lui Hristos ca mijlocitor al mântuirii noastre obiective, dar nu neglijăm nici folosul oricărui alt ajutor în legătură cu mântuirea noastră subiectivă (a se vedea cap. 15 al acestei cărți).

Înțelesul acestei adresări este următorul: „Tu ne poți da cel mai mare ajutor la mântuirea noastră subiectivă; un alt ajutor mai mare nu găsim la nici un alt sfânt”. Sau: „Nu avem pe altcineva care să ne poată ajuta atât de mult cât ne poți ajuta Tu, ca Maică a Mântuitorului nostru”. Iar cuvintele de rugăciune adresate ei: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi» înseamnă: «Înduplecă pe Fiul Tău să ne mântuiască!», sau «Izbăvește-ne pe noi». În limba greacă, limba în care au fost scrise toate cărțile Noului Testament, ca și cărțile de cult ortodox, verbul «a mântui» înseamnă și a izbăvi de rău, de necaz, de ispită, de strâmtorare.

Deci: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi» înseamnă: «ajută-ne cu rugăciunile Tale să ne izbăvim de rele, de necaz, de lucrările diavolului, de patimi». Așadar, prin «mântuiește-ne pe noi» nu înțelegem «iartă-ne păcatele», ci «roagă-te Fiului Tău pentru mântuirea noastră». Cu neputință este ca preacinstirea Maicii Domnului să supere pe Fiul ei, Căruia prin aceasta nu-I scădem nimic din adorarea ce I se cuvine, ci, dimpotrivă, toată preacinstirea Maicii Domnului trece de partea Fiului său, Care a ales-o și a sfințit-o pe ea spre a-I fi Lui Maică.

Deci ia aminte, omule încurcat la înțelegere și rătăcit de la adevăr cele ce am a-ți spune. În cele de până aici ți-am arătat, cu mărturii din Sfânta Scriptură, cinstea, slava și darurile date de Dumnezeu Preasfintei Sale Maici și ai auzit că Dumnezeu, încă îndată după căderea lui Adam și a Evei, a prevestit că Maica Domnului va fi acea «femeie-fecioară» care va zdrobi capul șarpelui (Fac. 3, 15). Apoi, despre ea s-a proorocit că va fi acea fecioară care va naște pe Emanuel-Dumnezeu (Isaia 7, 14); ea va fi mijlocitoare a intrării în lume a Mântuitorului nostru Iisus Hristos (Ier. 31, 21–23); ei i s-a închinat arhanghelul Gavriil și a numit-o pe ea «plină de dar» și «binecuvântată între femei» (Luca 1, 28); ei i s-a închinat Elisabeta, maica Sfântului Ioan Botezătorul, numind-o «cea binecuvântată între femei» și «Maica Domnului meu» (Luca 1, 40–43); fericit este pântecele și sânul ei, că a purtat și a alăptat pe Mântuitorul lumii, Hristos (Luca 11, 27–28); Mântuitorul, ca fiu al ei, o asculta și-i era supus (Luca 2, 51); prima minune a făcut-o Mântuitorul la nunta din Cana Galileii, la rugămintea ei (Ioan 2, 3–10); Mântuitorul S-a îngrijit de soarta ei chiar și atunci când El suferea înfricoșate chinuri pe Cruce, încredințând-o spre purtare de grijă celui mai iubit dintre toți apostolii Săi (Ioan 19, 26–27); ea însăși, prin Duhul Sfânt, a proorocit că toate neamurile o vor ferici și-i vor aduce cult pentru mărirea cu care a învrednicit-o Dumnezeu pentru smerenia ei (Luca 1, 48–49); însuși numele ei înseamnă «Doamnă, Stăpână» în limba ebraică.

Această Doamnă și Împărăteasă-Fecioară va sta de-a dreapta tronului Fiului său în ziua Judecății de apoi (Ps. 44, 11); ea a zămislit și a născut din Duhul Sfânt pe Fiul lui Dumnezeu (Luca 1, 35); fiind umbrită de puterea Celui Preaînalt (Luca 1, 35) și rămânând fecioară și după naștere (Iez. 44, 1–3); ea este «mai cinstită decât heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decât serafimii» (Axionul); nemaiavând și alți fii în afară de Iisus Hristos, Mântuitorul lumii (Ioan 20, 12–13; Fapte 1, 11). Mama a celor ziși «frați și surori ai Domnului» nu este Maica Domnului, ci Maria lui Cleopa (Matei 27, 55–56; Marcu 15, 40, 47; 16, 1; Ioan 19, 25 ș.a.) și frații Domnului sunt numai rudenii cu El, iar nu frați naturali ai Lui, căci în vechime la iudei, rudeniile de aproape se ziceau frați (Fac. 13, 8). Mama fraților Domnului, Maria lui Cleopa, se numește soră cu Maica Domnului, tot în acest sens de rudenie apropiată (Ioan 19, 25 ș.a.).

Așadar, după ce ai văzut mărturiile Sfintei Scripturi despre aceste adevăruri privitoare la Maica Domnului, dacă ai avea mintea ta curățită de întunericul ereziei și de păcate, ai putea înțelege prealuminat, pentru care pricină noi, creștinii ortodocși din Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare, aducem preacinstire Preasfintei Fecioare Maria; rugându-ne ei, o punem pe ea mijlocitoare către Fiul său și Dumnezeul nostru, spre a ne ajuta prin mijlocirea preaputernicelor sale rugăciuni, pe care le face pururea către Dumnezeu pentru tot neamul omenesc și mai ales pentru toți cei binecredincioși.

Dar fiindcă ochii minții voastre, a sectarilor, de mult i-a închis satana ca să nu vadă lumina adevărului și v-ați făcut asemenea păsărilor și corbilor de noapte, care la întuneric văd, iar la lumină orbesc, așa și voi, având întunecate mințile voastre de duhurile înșelăciunii, întunericul îl socotiți lumină, iar lumina întuneric. Iar pentru că adevărul acesta este, ascultă ce-ți zic: De ce nu cinstiți voi, sectarilor, pe Maica Domnului, când însăși dumnezeiasca Scriptură vă arată că și Arhanghelul Gavriil a cinstit-o pe ea cu închinăciune (Luca 1, 29)?

De ce n-o cinstiți voi, sectarilor, pe Maica Domnului, care este Biserica Împăratului Slavei, cea mai desfătată decât cerurile, căci ea pe Dumnezeu – a Cărui slavă nu o cuprinde nici cerul, nici pământul – L-a purtat în pântece? (II Paral. 2, 6). Pentru care pricină voi, sectarilor, nu cinstiți pe Maica Domnului care, după mărturia Sfintei Scripturi și a arhanghelului binevestitor, este «plină de dar» (Luca 1, 28)?

Pentru care pricină voi, rătăciților cu mintea, socotiți pe Maica Domnului ca pe o femeie de rând, pe aceea care a aflat «har de la Dumnezeu» și care este «binecuvântată între femei» (Luca 1, 28–30)? Pentru care pricină voi, sectarilor, sunteți atât de împietriți și orbi la înțelegere și nu cinstiți pe Maica Domnului, pe care prin Sfântul Duh a mărturisit-o Elisabeta că este Maica Domnului și binecuvântată între femei (Luca 1, 40–43)? Dacă voi ziceți că credeți cele scrise în Sfânta Scriptură, apoi de ce nu preacinstiți pe Maica Domnului, când Scriptura vă arată că pe ea o vor ferici toate neamurile, pentru mărirea pe care a făcut-o Dumnezeu ei (Luca 1, 48–49)?

Pentru care pricină voi, sectarilor, și cei asemenea vouă eretici, ați ajuns la atâta întuneric de neînțelegere, că în loc de a cinsti și a venera pe Maica lui Dumnezeu celui viu, voi o huliți, și în nebunia voastră o socotiți ca pe o femeie de rând? Sfântul Duh o arată pe ea în psalmi ca pe o împărăteasă a îngerilor și a toată făptura, stând de-a dreapta scaunului Fiului ei în haină aurită și prea înfrumusețată (Ps. 44, 10), iar voi o numiți, blestemaților, că este o femeie oarecare de rând, ca toate femeile.

Duhul Sfânt arată în Sfânta Scriptură că Maica Domnului va fi pomenită din neam în neam și popoarele o vor lăuda pe ea în veacul veacului (Ps. 44, 20–21), iar voi, blestemaților sectari și prooroci mincinoși, pe care va orbit satana nu voiți să o lăudați și preacinstiți pe Maica Domnului. Duhul Sfânt arată că toată slava fiicei Împăratului (a Maicii Domnului) este înlăuntru, îmbrăcată cu țesături de aur și prea înfrumusețată (Ps. 44, 15). Prin slava dinlăuntru arată că ea este cămara Duhului Sfânt, Preacurată, iar voi, nebunilor de sectari, o huliți pe Maica Domnului și o necinstiți.

Maica Domnului este acea fecioară care a născut pe Emanuel Dumnezeu (Isaia 7, 13) și voi, întunecaților și blestemaților, ziceți că este o femeie oarecare ca toate femeile. Duhul Sfânt prin gura Proorocului Iezechiel o arată pe Maica Domnului, ca „ușă încuiată”, prin care nimeni nu va trece decât Dumnezeul lui Israel, și după trecere, încuiată va rămâne (Iez. 44, 1–3), adică Fecioară va fi înainte de naștere, Fecioară în naștere și după naștere pururea va rămâne fecioară, iar voi, întunecaților la minte și la înțelegere, orbiți de sdatana, ziceți că Maica Domnului a mai avut și alți fii afară de „Fiul lui Dumnezeu”, pe Care l-a născut.

Mai bine ar fi ca voi toți ereticii și sectarii blestemați să vă legați câte o piatră de moară de grumaji și să vă aruncați în mare (Matei 18, 6–7; Marcu 9, 42; Luca 17, 1–2), decât să se smintească sufletele bunilor creștini cu minciunile și hulele voastre cele drăcești și blestemate. Cum ar fi putut oare Iosif cel drept și temător de Dumnezeu (Matei 1, 19) să îndrăznească a se atinge de Preasfânta Fecioară după nașterea lui Hristos, mai ales după ce el a primit descoperirea de la Însuși Dumnezeu – prin îngerul Său – că Cel ce s-a zămislit în pântecele Fecioarei este de la Duhul Sfânt (Matei 1, 19–21) și că Cel zămislit din Duhul Sfânt va fi Mântuitorul lumii, Hristos (Matei 1, 21)?

Oare dreptul și temătorul de Dumnezeu Iosif – căruia i se descoperise de la Dumnezeu că Fecioara Maria, logodnica sa, a zămislit de la Duhul Sfânt și a înțeles că prin ea Dumnezeu va lucra la mântuirea neamului omenesc, la zdrobirea capului șarpelui (Fac. 3, 15) și că ea este Fecioara cea proorocită de Duhul Sfânt prin Sfântul Prooroc Isaia, care va naște pe Emanuel, Dumnezeul și Mântuitorul lumii (Isaia 7, 14) – mai putea el cugeta ceva din cele omenești asupra ei? Tocmai de aceea Iosif cel drept și temător de Dumnezeu (Matei 1, 19) s-a arătat atât de osârduitor și ascultător și a slujit cu atâta osteneală Pruncului Dumnezeu, de la naștere la fuga în Egipt și la întoarcerea de acolo (Luca 2, 1, 4–6; Matei 2, 13–23), precum și în ceilalți ani ai vieții sale, Maicii Domnului, până la vârsta de 30 de ani ai Mântuitorului, pentru că își dădea desăvârșit seama de chemarea ce o avea el de a sluji Preasfintei Fecioare, prin care Dumnezeu a venit în lume cu trup, să mântuiască neamul omenesc.

Deci, mute să fie gurile tuturor ereticilor și ale sectarilor care aduc hule asupra Împărătesei Îngerilor și a Maicii lui Dumnezeu și asupra dreptului și temătorului de Dumnezeu Iosif, în cele ce rău și nebunește socotesc că a mai avut și alți fii Preasfânta și Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, cea «plină de dar» (Luca 1, 28–29).

* Maica Domnului a fost și singura care a împlinit desăvârșit voia lui Dumnezeu (n.ed.).
Este exclus ca cuvântul «soră» să aibă aici înțelesul de cumnată, deoarece Fecioara Maria era singură la părinți. Ar putea însemna, totuși, cumnată după Iosif, care nu este exclus să fi avut vreo soră măritată.

DESPRE PREACINSTIREA SFINTEI FECIOARE MARIA (Pr. Cleopa)

Sf. Siluan Athonitul despre Maica Domnului

Când sufletul e în iubirea lui Dumnezeu, cât de bune, cât de plăcute și vesele sunt atunci toate. Dar, chiar și în iubirea lui Dumnezeu sunt întristări și, cu cât e mai mare iubirea, cu atât mai mari sunt și întristările.Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu un singur gând, nici n-a pierdut vreodată harul, dar și în ea au fost mari întristări; iar când stătea lângă cruce, atunci întristarea ei a fost nemăsurată ca oceanul, și chinurile sufletului ei au fost neasemănat mai mari decât chinurile lui Adam la izgonirea din rai, pentru că și iubirea ei era neasemănat mai mare decât iubirea Lui Adam în rai.Și dacă a rămas în viață, e numai pentru că a întărit-o puterea Domnului, fiindcă Domnul a vrut ca ea să vadă învierea Lui și, după înălțarea Lui, să rămână pe pământ spre mângâiere și bucurie apostolilor și noului popor creștin.

Noi nu ajungem la deplinătatea iubirii Maicii Domnului și de aceea nu putem înțelege pe deplin întristarea ei. Iubirea ei era desăvârșită. Ea iubea nemăsurat de mult pe Dumnezeul și Fiul ei, dar iubea cu o mare iubire și norodul. Și ce n-a trăit ea atunci când oamenii pe care-i iubea atât de mult și a căror mântuire o dorea până la capăt, au răstignit pe Fiul ei preaiubit?

Nu putem pricepe aceasta, pentru că în noi iubirea de Dumnezeu și de oameni e mică.

Așa cum iubirea Maicii Domnului e nemăsurată și neînțeleasă, așa și întristarea ei e nemăsurată și neînțeleasă pentru noi.

O, Fecioară Preacurată, Maica lui Dumnezeu, spune-ne nouă, copiilor tăi, cum iubeai pe Fiul și Dumnezeul tău când trăiai pe pământ? Cum se veselea duhul tău de Dumnezeu, Mântuitorul tău [Le 1, 47]? Cum priveai fața Lui preafrumoasă cu gândul că El este Cel pe Căruia îi slujesc cu frică și dragoste toate puterile cerești?

Spune-ne, ce simțea sufletul tău când țineai în brațele tale Pruncul minunat? Cum L-ai crescut? Care au fost durerile sufletului tău când, împreună cu Iosif, L-ai căutat vreme de trei zile în Ierusalim? Ce chinuri ai trăit atunci când Domnul a fost dat spre răstignire și a murit pe cruce? Spune-ne, care a fost bucuria ta la înviere și cum tânjea sufletul tău după înălțarea Domnului?

Sufletele noastre sunt atrase să cunoască viața ta împreună cu Domnul pe pământ, dar tu n-ai vrut să așterni aceasta în scris și ai învăluit în tăcere taina ta.

Multe minuni și mile am văzut de la Domnul și de la Maica Domnului și nu pot să dau nimic în schimb pentru această iubire.

Ce aș putea da Preasfintei noastre Stăpâne pentru că nu s-a scârbit de mine în păcat, ci m-a cercetat și luminat cu milostivire? N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc din cuvântul ei cel plin de har, și mintea mea se bucură și sufletul meu este atras spre ea cu atâta iubire, că și numai chemarea numelui ei e dulce inimii.

Într-o zi, pe când eram un tânăr frate sub ascultare, mă rugam înaintea icoanei Maicii Domnului și rugăciunea lui Iisus a intrat în inima mea și a început să se rostească de la sine.

Într-o zi ascultam în biserică o citire din prorocul Isaia, iar la cuvintele: „Spălați-vă și vă veți curați” [Is 1,16], mi-a venit gândul: „Poate că Maica Domnului a păcătuit vreodată, chiar și numai cu gândul”. Și, lucru uimitor, în inima mea, deodată cu rugăciunea, un glas mi-a spus lămurit: „Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu gândul”. Astfel, Duhul Sfânt a dat mărturie în inima mea curăției ei. Dar în timpul vieții ei pământești și în ea a fost o oarecare nedeplinătate și unele greșeli, dar fără de păcat. Se vede aceasta din Evanghelie atunci când, întorcându-se de la Ierusalim, nu știa unde era Fiul ei și L-a căutat împreună cu Iosif vreme de trei zile [Le 2,44-46].

Sufletul meu se înfricoșează și se cutremură când se gândește la slava Maicii lui Dumnezeu.

Mintea mea este slabă și inima mea e săracă și neputincioasă, dar sufletul meu se bucură și e atras să scrie despre ea măcar un cuvânt.

Sufletul meu se înspăimântă de o asemenea îndrăzneală, dar iubirea mă împinge să nu ascund recunoștința mea față de milostivirea ei.

Maica Domnului nu și-a așternut în scris gândurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul și Fiul ei, nici durerile sufletului ei în vremea răstignirii, pentru că nu le-am fi putut nicicum înțelege, căci iubirea Ei pentru Dumnezeu e mai puternică și mai arzătoare decât iubirea serafimilor și a heruvimilor, și toate puterile cerești ale îngerilor și arhanghelilor sunt mute de uimire în fața ei.

Chiar dacă viața Maicii Domnului e ca învăluită într-o tăcere sfântă, Bisericii noastre Ortodoxe Domnul i-a dat să cunoască că iubirea ei îmbrățișează întreaga lume și că, în Duhul Sfânt, ea vede toate noroadele de pe pământ și, asemenea Fiului ei, îi este milă de toți și miluiește pe toți.

Ah, dacă am ști cum iubește Preasfânta pe toți cei ce păzesc poruncile lui Hristos și cât îi este de milă și se întristează pentru cei ce nu se îndreaptă. Am simțit acest lucru pe mine însumi. Nu mint, spun adevărul înaintea feței lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu îl cunoaște: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioară. N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea și iubirea ei pentru noi. Dacă n-ar fi fost milostivirea ei, aș fi pierit de mult, dar ea a vrut să mă cerceteze și să mă lumineze să nu mai păcătuiesc. Ea mi-a spus: „Nu-i frumos pentru Mine să mă uit la tine să văd ce faci!” Cuvintele ei erau plăcute, liniștite și blânde, și ele au lucrat asupra sufletului meu. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci și nu știu ce i-aș putea da în schimb eu, păcătosul, pentru dragostea ei față de mine, necuratul, și cum voi mulțumi bunei și milostivei Maici a Domnului.

Cu adevărat, ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu și chiar și numai numele ei bucură sufletul. Or, tot cerul și tot pământul se bucură de iubirea ei.

Lucru minunat și neînțeles. Ea viază în ceruri și vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii, și acoperă cu milostivirea ei tot pământul și toate noroadele.

Și pe această Preacurată Maică a Sa Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria și nădejdea noastră. Ea este Maica noastră după duh și, ca om, e aproape de noi după fire și tot sufletul creștinesc e atras spre ea cu iubire.

Sf. Siluan Athonitul – “Între iadul deznadejdii și iadul smereniei“

Sf. Siluan Athonitul despre Maica Domnului

Datori suntem sa cinstim pe Maica Domnului si ferice de cei care urmează exemplul ei de credita si slujire a lui Dumnezeu, ascultând și împlinind singurul ei indemn adresat oamenilor, menționat in Sfânta Scriptura: "Faceți orice ce vă va spune El” (Ioan 2, 5).

Iată, deci ca si Maica Domnului are același indemn pentru oameni ca si Dumnezeu Tatăl, „Acesta este Fiul Meu preaiubit, de El sa ascultați” (Marcu 9, 7; Luca 9,35; Matei 17,5).

Oamenii care stau departe de Dumnezeu sunt copleșiți de necazuri si nevoi, acum ca si atunci, iar mai înainte ca ei sa „își vina in fire” (Luca 15, 17) si sa alerge la Hristos Dumnezeu, care spune foarte clar ca „pe cel ce vine la Mine, Eu nu îl voi scoate afara” (Ioan 6, 37), Maica Domnului mijlocește pentru aceștia la Hristos, acum ca si atunci la nunta din Cana Galileii, grăbind întâlnirea noastră izbăvitoare cu Hristos Domnul, iar pe noi ne aduce la Hristos si ne indemna sa facem tot ce ne spune Domnul, nu doar ce vrem noi, ci tot ce spune El.

http://www.agoracrestina.ro/biblioteca/eugen-gantolea-244-singurul-indemn-direct-al-maicii-domnului-din-sfanta-scriptura.html

Maica Domnului in Sfanta Scriptura

Parintele Ioanichie Balan: – Care sunt textele biblice cele mai clare si importante care adeveresc ca Fecioara Maria este Nascatoare de Dumnezeu prin umbrirea Duhului Sfant si ca nu a mai avut copii?

Parintele Ioan Mircea: – Cele dintai texte biblice care vorbesc despre Sfanta Fecioara ca va naste pe Mesia-Hristos, le aflam in Vechiul Testament, desi nu o numesc, inca de la alungarea din rai a lui Adam si a Evei, Dumnezeu fagaduieste omenirii, care avea sa vina dupa ei, pe Mesia, "Samanta femeii", "Care va zdrobi capul sarpelui ademenitor" (Facerea 3, 15).

Mai apoi, Isaia proorocul prezice: "Iata Fecioara va lua in pantece si va naste Fiu si vor chema numele Lui Emanuel" (Is. 7, 14). Fecioara pe care Isaia n-o numeste, avea sa fie Sfanta Fecioara Maria, iar Emanuel, care inseamna "Cu noi este Dumnezeu" (Matei 1, 23) avea sa fie Mesia-Hristos, precum ingerul Domnului o va descoperi si talcui Fecioarei inainte de Intruparea Lui.

Textul din Isaia este amintit de ingerul Gavriil lui Iosif, logodnicul Fecioarei; iar El ii va spune ca va zamisli de la Duhul Sfant; ca "puterea Celui Preainalt o va umbri" si va naste pe Fiul lui Dumnezeu si-I vor pune numele Iisus (Luca 1, 31, 35; Matei 1, 20).

In convorbirea ingerului cu Sfanta Fecioara Maria, cand ii aduce aceasta veste, mai intai o pregateste ca sa accepte mesajul ce-i aducea. Caci, zice: "Bucura-te cea plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei" (Luca 1, 28). Ea insa tulburata de inchinarea ingerului i se spune ca este aleasa ca sa ia in pantece de la Duhul Sfant si sa nasca pe Fiul lui Dumnezeu, incredintand-o ca "la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta" (1, 37).

 Abia dupa aceasta convorbire, cand ii dezvaluie taina, Sfanta Fecioara isi da acceptul, consimte sa implineasca aceasta Taina "Si a zis Maria: Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau. Si ingerul a plecat de la ea" (Luca 1, 38).

Aceste texte sunt cele mai clare si mai importante, care adeveresc ca Sfanta Fecioara Maria este Nascatoare de Dumnezeu; si numai Nascatoare de Dumnezeu, adica numai Mama lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu si a altor copii cum sustin sectantii blasfemiatori. Asa au inteles si au crezut toti crestinii ortodocsi pana la aparitia sectantilor, care se leaga de unele expresii si cuvinte pe care nu le inteleg si nu vor sa le inteleaga decat asa, ca sa poata sminti pe cei slabi.

Un alt text precis care vorbeste de fecioria Maicii Domnului inainte si dupa nasterea unicului sau Fiu – Iisus Hristos – este cel din proorocul Iezechiel 44, 2. Aci citim: "Si mi-a zis (barbatul-inger) Domnul: Poarta aceasta va fi inchisa, nu se va deschide si nici un om nu va intra pe ea, caci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi inchisa".

Poarta este o figura metaforica pentru Fecioara, asa au inteles si talcuit Sfintii Parintiai Bisericii textul din Iezechiel (44, 2). Si din aceasta interpretare s-a nascut si cantarea ce i-au inchinat-o Maicii Domnului melozii Bisericii "intru nastere fecioria ai pazit, de Dumnezeu Nascatoare". Sau refrenul Acatistului, care graieste: "Bucura-te Mireasa, pururea Fecioara !"

Totusi, sectantii nu tin seama de aceste texte clare, ci pe ei ii tulbura, sau mai degraba ii trufeste expresia "fratii Domnului", sau "fratii lui Iisus" (Matei 12, 46-48-49; 13, 55; Marcu 3, 31-32; 6, 3; Luca 8, 19-21; Ioan 2, 12; 7, 3-5; Fapte 1, 14; I Cor. 9,5; si Gal. 1, 19), expresii din care ei fac o blasfemie la adresa Maicii Domnului, ca si evreii de atunci. In acest scop au falsificat si Scriptura Noului Testament in loc de "Maria logodita cu Iosif" (Matei 1, 18), ei au tradus "Maria, nevasta lui Iosif" (Matei 1, 20-24).

Deci o prima hula si blasfemie este ca o socoteste pe Maica Domnului "nevasta" lui Iosif, in ciuda textelor clare. Alta blasfemie este ca socotesc pe asa-zisii "fratii lui Iisus" copiii Sfintei Fecioare, dupa El si frati buni cu El.

Sectarii mi vor sa inteleaga ca acei asa-zisi "fratii Domnului" nu sunt fratii Lui, si chiar daca El ar veni acum sa le spuna clar ca nu sunt frati, ci "rude", sau "veri secundari", tot n-ar crede. Ei nu vor sa stie ca in limba ebraica, saraca in cuvinte, printr-un singur termen "ah" = frate, se exprimau toate gradele de rudenie, adica: frate bun, frate vitreg, sau frate de levirat, var primar si var secundar, unchi si nepot etc.

Se stie ca Maica Domnului a fost singurul copil al lui Ioachim si Ana; si, totusi, este numita sora altei Marii, care era sotia lui Cleopa (Ioan 19, 25). In realitate, deci, aceasta Maria era vara primara a Maicii Domnului, sau matusa ei.

Iar mama asa-zisilor "fratii lui Iisus" – Iacob, Iosif, Simion si Iuda (Matei 13, 55), era de fapt acea Marie, sotia lui Cleopa, numita in alte locuri: "Maria lui Iacob, si a lui Iosif" (Matei 27, 56; Marcu 15, 40).

De aceea, acesti zisi "fratii Domnului" niciodata nu se numesc "fiii Mariei, Maica Domnului", ci numai "fratii Lui"; si numai Iisus singur e numit: "Iisus, Fiul Mariei", deci Unicul ei Fiu, iar Sfanta Fecioara Maria este numita, exclusiv, "Mama lui Iisus" (Matei 1, 18; 2, 11, 13. 14; 12, 47; Ioan 2, 1); sau "Mama Lui" (Matei 12, 48; Marcu 3, 31-32).

O alta expresie blasfemica, in traducerea Bibliei sectare, este in Matei 1, 25: "Dar (Iosif) n-a cunoscut-o pe ea (Maria) pana ce ea a nascut un fiu." Expresia "pana ce", nu inseamna "pana cand" ci "niciodata".

Ex. II Regi 6, 23 "Micol n-a avut copii pana in ziua mortii", adica niciodata. Cand Domnul zice: "Zis-a Domnul Domnului Meu: Sezi de-a dreapta Mea, pana ce voi pune pe vrajmasii Tai asternut picioarelor Tale" (Matei 22, 44; I Cor. 15, 25), adica, de-a pururea, permanent.

Iata deci Ca Sfanta Fecioara n-a nascut decat pe Iisus si a ramas pururea Fecioara.

-Ce texte biblice dovedesc fecioria si sfintenia vietii Maicii Domnului?

– Primele texte biblice care vorbesc despre fecioria si sfintenia vietii Maicii Domnului sunt cele profetice din Vechiul Testament. Cel dintai ni-l ofera Proorocul Isaia, care, dupa descoperirea ce i s-a facut, o vede ca un "semn" extraordinar, in afara legilor firesti, scrie proorocia, de care am mai amintit, astfel: "Iata Fecioara va lua in pantece si va naste fiu si vor chema numele Lui Emanuel" (Is. 7,14). "Semnul" extraordinar era ca Fecioara avea sa zamisleasca fiu, "nu din sange, nici din pofta trupeasca, nici din pofta barbateasca, ci de la Dumnezeu" (Ioan 1, 13), sau "de la Duhul Sfant" (Matei 1, 18; Luca 1, 35), Care a umbrit-o, pogorandu-Se peste ea.

Un alt text important, privind "pururea fecioria" acestei Fecioare care avea sa nasca pe Mesia fara stricarea fecioriei ei, este cel din Iezechiel, amintit (44, 2), care o vede, in revelatia ce primeste, printr-o metafora = "poarta incuiata", din afara templului.

"Si mi-a zis Domnul: Poarta aceasta va fi inchisa, nu se va deschide si nici un om nu va intra pe ea, caci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi inchisa". Intelegind textul literal, probabil, iudeii au inchis poarta din afara templului, in partea de rasarit, spre muntele Maslinilor, care este zidita. Dar termenul de "poarta" exprima o idee profetica, si deci are sens figurat, metaforic, vrand sa spuna altceva decat arata cuvantul.

Termenul, desi figurat, ideea devine clara, daca zicem, in loc de "poarta", Fecioara, adica, dupa Fecioara Maria. Caci Sfanta Fecioara Maria a fost Fecioara, inainte de a zamisli in pantece de la Duhul Sfant pe Emanuel; dupa nastere – adica dupa ce aintrat Dumnezeu-Fiul prin ea si s-a nascut – "Poarta" a ramas iar incuiata, adica, si dupa nastere Fecioara a ramas iarasi Fecioara. Sau cum o canta Biserica, "pururea Fecioara". Chiar si inteleptul Solomon, inspirat, o vede pe Fecioara ca "o gradina incuiata, fantana acoperita si izvor pecetluit" (Cant. Cant. 4, 12).

Ca Mama lui Emanuel, Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Unicul ei Fiu, numit "imparatul imparatilor si Domnul domnilor" (I Tim. 6, 15), Maica Domnului este "imparateasa cerului" si sade de-a dreapta Fiului ei. Asa a vazut-o dinainte proorocul David, care zice: "Sezut-a imparateasa de-a dreapta Ta imbracata in haina aurita si prea infrumusetata" (Ps. 44, 11).

Alte texte care dovedesc fecioria si sfintenia Maicii Domnului sunt cele din Noul Testament. Primul e cel din Matei 1, 18, unde citim ca "Maria mama Lui (Iisus), fiind logodita cu Iosif, fara sa fi fost ei impreuna s-a aflat avand in pantece de la Duhul Sfant". Iar Iosif, stiind-o curata si neprihanita, vazand ca-i creste pantecele, era nedumerit, voind s-o lase intr-ascuns. Atunci i se arata ingerul Domnului in vis, spunandu-i ca "ce s-a zamislit intr-insa e de la Duhul Sfant" (Matei 1, 20).

Apoi amintindu-i textul din proorocia lui Isaia careti era bine cunoscut, Iosif s-a luminat si a inteles ca Maria, logodnica lui, este "Fecioara" aleasa de Dumnezeu ca sa nasca pe Fiul Sau Emanuel, care inseamna "Cu noi este Dumnezeu". "Si fara sa fi cunoscut-o pe ea, Iosif, Maria a nascut pe Fiul sau Cel Unul-Nascut (unicul), Caruia I-a pus numele Iisus" (1, 20-23-25).

Un alt text aminteste de convorbirea Sfintei Fecioare Maria cu Arhanghelul Gabriel, care-i aducea vestea cea buna la Nazaret. Ingerul salutandu-o si inchinandu-i-se, graieste de mesajul ce-i aducea: "Bucura-te, ceea ce esti plina de har. Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intie femei" (Luca 1, 28).

Dar ea, tulburata de vederea ingerului si de inchinarea lui, cugeta in sine: ce fel de inchinaciune poate fi aceasta? Apoi ingerul linistindu-o ii comunica mesajul ceresc si ii zice: "Nu te teme Maria, caci ai aflat har la Dumnezeu. Si, iata, vei lua in pantece si vei naste fiu si vei chema numele lui Iisus". El este " Fiul Celui Preainalt" si "Imparatia Lui nu va avea sfarsit". Ea insa stiindu-se neprihanita a zis catre inger: "Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat? Si raspunzand ingerul i-a zis: Duhul Sfant se va pogora peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri; pentru aceasta si Sfantul care se va naste din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema".

Amintindu-i apoi ca si Elisabeta rudenia sa a zamislit la batranete, contra firii: "Ca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta" (1, 36-37), abia atunci Sfanta Fecioara si-a dat acceptul: "Si a zis Maria: Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvintul tau! Si ingerul a plecat de la ea" (1, 38).

Din aceasta lunga convorbire pentru a consimti sa primeasca mesajul ceresc, se intelege, clar, ca Dumnezeu nu impune nimanui vointa Sa, ci doreste ca lucrarea mintuirii sa fie o colaborare a omului cu Dumnezeu, El trimitind harul si credinciosul primindu-l conlucreaza cu el prin credinta si lucrare, sau fapte.

Mergand apoi Maria la Elisabeta, rudenia sa, si salutand-o, aceasta, inspirata de Duhul Sfant, ii spune: " Binecuvantata esti tu intre femei si binecuvantat este rodul pantecelui tau. Si de unde mie aceasta, ca sa vina la mine Maica Domnului meu ? Ca iata, cum veni la urechile mele glasul salutarii tale, pruncul a saltat de bucurie in pantecele meu. Si fericita este aceea care a crezut ca se vor implini cele spuse de la Domnul". Iar Maria inspirata rosteste imn de slavirea lui Dumnezeu: " Mareste sufletul meu pe Domnul, si s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mantuitorul meu, Ca a cautat spre smerenia roabei Sale. Ca, iata, de acum ma vor ferici toate neamurile." (Luca 1, 41-48). De atunci au fericit-o toate neamurile spunand lui Iisus: " Fericit este pantecele care te-a purtat si sanii pe care i-ai supt" (11, 27).

Iata, deci, adevarul biblic, pe care numai cei orbi sufleteste nu pot sa-l vada (sectarii).

-Ce spun sectantii impotriva fecioriei si sfinteniei Maicii Domnului?

– Intrucat toti sectantii de la noi se servesc de aceeasi Biblie, falsificata de Luther, dupa care a fost tradusa si in romaneste, in 1924, de Dumitru Cornilescu – care – atragand la ideile protestante, cu care venise din Germania, pe Preotul Tudor Popescu, de la Biserica " Cuibu cu Barza", din Capitala – a dat nastere atunci primei secte nascuta in Bucuresti – zisa " Tudorista", sau " Crestini dupa Scriptura" – nu este de mirare ca ei (sectantii) sunt impotriva fecioriei si sfinteniei Maicii Domnului. Fiindca ei asa vad scris, in acea Biblie sectara, protestanta, asa citesc si numai asa inteleg.

Dupa cum am aratat in punctul precedent toate obiectiunile sectare pornesc de la si se bazeaza pe traducerea falsificata a Bibliei de care se folosesc. Caci daca ei citesc din prima pagina a Noului Testament, ca " Maria mama Lui (Iisus) era logodita cu Iosif" (Matei 1, 18) iar mai departe c" Maria" era " nevasta" lui (1, 20, 25); si ca Iosif" n-a cunoscut-o pana ce ea a nascut un fiu" ( 1.25), de aci zic, acesti blasfemiatori ai celor sfinte, ca dupa aceea Iosif a cunoscut-o ca pe nevasta si a mai avut si alti copii cu ea. Fiirdca, daca s-ar fi tradus termenul grec, chiar literal = ghini = femeie, se putea intelege si femeie necasatorita si fecioara logodita, cum arata precis versetul 18 si cum se intelege si mai clar din convorbirea ingerului Gabriel cu Sfanta Fecioara Maria, redata de Sfantul Luca. Aci citim ca ingerul a fost trimis de la Dumnezeu in cetatea Nazaret" Catre o fecioara logodita cu un barbat care se chema Iosif, din casa lui David: iar numele fecioarei era Maria" (Luca 1, 27). Iata deci ca "femeia" logodita de care vorbeste Evanghelistul Matei era "fecioara", si nicidecum "nevasta" cum spune traducerea sectara, falsificata. Iar din convorbirea acestei Fecioare cu ingerul, ea isi marturiseste curatenia si fecioria nestiind cum va putea " lua in pantece si naste fiu", cand ea " nu stie de barbat", numai orbii si viclenia sectara nu pot si nu vor sa vada adevarul biblic, fiindca nu-i avantajeaza daca ar recunoaste.

In ce priveste expresia: "Si n-a cunoscut-o pana ce ea a nascut un fiu", "pana ce", "pana cand" in acest context nu arata un termen, ci exprima o continuitate a situatiei de fapt, o stare continua, de permanenta, de vesnicie. Iata cateva exemple, deosebit de cele amintite in capitolul 4: Dumnezeu Tatal zice Fiului, arata proorocul David: " Sezi de-a dreapta Mea, pana ce voi pune pe vrajmasii Tai asternut picioarelor Tale" (Ps. 109, 1). Sau cum zice Domnul ucenicilor: "Iata Eu sunt cu voi in toate zilele pana la sfarsitul veacului" (Matei 28, 20). Sau: "Caci El (Fiul) trebuie sa impartaseasca pana ce va pune pe toti vrajmasii Sai sub picioarele Sale" (I Cor. 15, 25). Adica Fiul va fi pururea, vesnic, de-a dreapta Tatalui si va imparati vesnic si dupa supunerea vrajmasilor.

O alta blasfemie o savarsesc sectarii cu expresia " fratii Domnului " – cum s-a mai spus – despre care ei spun ca sunt fiii Sfintei Fecioare Maria. Pentru ca ei, fiind rationalisti, nu pot sa admita supranaturalul, cum adica Fecioara a luat in pantece, prin" pogorarea Duhului Sfant asupra ei, si prin puterea Celui Preainalt care a umbrit-o" (Luca 1, 35), desi: "la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta" (1, 37). Lipsiti cum sunt, insa, de bunacredinta si vicleni, sectarii nesocotesc toate textele, care nu le convin, sau le" rastalmacesc, ca si pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare" (II Petru 3, 16). Caci desi textele spun clar ca cei asa-zisi" fratii lui Iisus", sau "fratii Domnului" sunt fiii altei Marii, sotia lui Cleopa, (Matei 27, 56; Marcu 15, 40) iar ea vara a Maicii Domnului, desi numita " sora" ei (Ioan 19, 25), totusi, in ciuda textelor clare sectarii sustin ca acei "frati" ar fi copiii Maicii Domnului si nu ai Mariei lui Cleopa. Cum s-ar mai numi Sfanta Fecioara Maria, "Maica Domnului", iar Iisus, "Fiul ei", daca ea ar mai fi avut alti copii? Ce ratiune sanatoasa poate sustine ca se impaca aceste expresii " Mama Lui" si El, "Fiul ei" " cu " acei frati"?

S-a constatat, intr-adevar, ca sectarii folosesc Biblia nu pentru zidire sufleteasca si spre mantuire, nici macar pentru a lor, ci pentru trufie, ca sa dovedeasca anume ca stiu pe de rost unele versete cu care amagesc pe cei nestiutori, si pentru " cearta de cuvinte" (I Tim. 6, 4) cu cei care cunosc Scriptura si le sta impotriva, ca fariseii de odinioara asa cum faceau ereticii si " invatatorii mincinosi" in vremea apostolilor.

O alta marturie biblica ne-o dau chiar doi din asa-zisii" fratii Domnului" care au scris cate o mica epistola, in care ei nu spun nicaieri ca sunt fratii Lui, ci" slujitorii" sau" robii" Lui. Astfel, Iacob scrie: " Iacob, robul lui Dumnezeu si al Domnului Iisus Hristos" (1, 1). Iar celalalt scrie:" Iuda, rob al lui Iisus Hristos si frate al lui Iacob" (Iuda 1, 1). Deci, nici unul nu spune ca este " fratele lui Iisus". Pentru ca ei se stiau sigur ca sunt fiii Mariei, sotia lui Cleopa, asa cum se arata clar in Matei 27, 56 si Marcu 15, 40, care Marie era vara Maicii Domnului. Caci din lipsa de termeni in limba ebraica pentru gradele de rudenie, se folosea acelasi cuvant pentru: frati, veri, unchi si nepoti etc, ca si pentru: surori, verisoare, matuse.

Reamintim si alte exemple: Avraam era unchiul lui Lot, iar el nepot de frate si se numeau "frati " sau " rude" (Facerea 11, 27; 12, 5 ; 13, 8; 14, 14-16); apoi, Iacob, nepotul lui Avraam, s-a casatorit cu verisoarele lui – surorile Lia si Rahela – fiicele lui Laban, nepot de frate lui Avraam, frate cu Nahor, si se numeau "frati" (Facerea 11, 27; 29,15-28). De asemenea, Eliazar si Kis erau frati; si fiicele lui Eleazar s-au casatorit cu fiii lui Kis, cu care erau veri, dar se numeau " frati" sau rude cu ele (I Paralipom. 23, 22) etc.

Iata, deci, cum se explica expresia "fratii Domnului" pentru crestinii de buna credinta si fara viclesug in inimi.

-Pe ce texte biblice se sprijina cultul si supracinstirea Maicii Domnului in Biserica Ortodoxa?

– Textele biblice pe care se sprijina cultul si supracinstirea Maicii Domnului sunt aceleasi care vorbesc despre fecioria si sfintenia Ei, care s-au mai amintit. Pentru ca la baza cultului si supracinstirii Maicii Domnului sta tocmai fecioria, alegerea Ei deDumnezeu si sfintenia sa deosebita, mai presus de cinstirea si cultul dat ingerilor si sfintilor, de vreme ce si ingerii o cinstesc si i se inchina, ca Maicii lui Dumnezeu (Luca 1, 28-29. 35).

Biserica ortodoxa supracinsteste pe Sfanta Fecioara Maria, Maica Domnului – pentru ca insusi Dumnezeu a ales-o, a sfintit-o si a cinstit-o, ca pe imparateasa a cerului cusederea de-a dreapta Fiului Ei. Caci zice Domnul despre aceasta imparateasa – prin David: "Sezut-a imparateasa de-a dreapta Ta, imbracata in haina aurita si prea infrumusetata" (Ps. 44, 11). Dumnezeu a cinstit-o pentru sfintenia si smerenia Ei (Luca 1, 48), salasluindu-se in Ea, prin intruparea Fiului Sau, de la Duhul Sfint. Adica, Sfinta Fecioara Maria a zamislit, prin "pogorarea Duhului Sfant peste Ea si prin puterea Celui Preainalt, care a umbrit-o " (1, 35). Si pentru ca a nascut pe Fiul lui Dumnezeu, care se numeste si: " imparatul imparatilor si Domnul domnilor" (I Tim. 6, 15), Maica Domnului se numeste si Ea " imparateasa " cerului, sau " imparateasa si Doamna". Pe aceasta Fecioara-Maica-imparateasa o descrie Sfantul Ioan Apostolulsi vazatorul, asa cum i s-a aratat si a vazut-o in descoperirea avuta, astfel:" Si s-a aratat din cer un semn mare: o femeie (Fecioara) invesmantata cu soarele, si luna era sub picioarele ei, pe cap purta cununa din douasprezece stele.." (Apoc. 12, 1).

Ca a fost aleasa, pregatita, prin viata ei curata si rugaciunile Ei la templu, unde si-a trait copilaria, in Casa Domnului sfintita si apoi cinstita de Dumnezeu, se intelege clar din cuvintele ingerului vestitor al zamislirii Ei de la Duhul Sfant. Caci Arhanghelul Gabriel, salutand-o si inchinandu-I-se, graieste: " Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti intre femei". Iar Ea tulburandu-se de vederea si inchinarea ingerului: " cugeta in sine: Ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta ?" Atunci ingerul vazandu-i tulburarea, a linistit-o, zicand: " Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu. Si iata vei lua in pantece (de la Duhul Sfant) si vei naste si vei chema numele Lui Iisus" (Luca 1, 28-31).

Din faptul ca binecuvantarea i se face Sfintei Fecioare Maria de Dumnezeu, prin ingerul Sau; si din faptul ca ingerul vestitor i se inchina si este numita imparateasa cerului si Doamna, Mama " imparatului imparatilor si a Domnului domnilor", care sade de-a dreapta tronului ceresc a Fiului Ei, mai presus de heruvimi si de serafimi, a fost facuta cintarea Bisericii in cinstea Maicii Domnului, in care e numita " Cea mai cinstita decat Heruvimii si mai marita fara de asemanare decat Serafimii", fiintele spirituale din jurul tronului divin.

Celelalte texte, care sprijina supracinstirea Maicii Domnului, le aflam tot in convorbirea Ei cu ingerul si cu Elisabeta, rudenia sa. Ca nedumerita Sfanta Fecioara de cum " va lua in pantece" si " va naste prunc" cand Ea " nu stie de barbat", ingerul lamureste taina zamislirii ei supranaturale, zicand: " Duhul Sfant se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri; pentru aceea si Sfantul ce se va naste din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema". Numai dupa aceste cuvinte si dupa ce I se spune ca si Elisabeta, rudenia sa, a zamislit fiu la batranete, peste legea firii, Maria accepta mesajul ceresc, prin cuvintele: "Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvintul tau". Iar dupa plecarea ingerului, ducandu-se Ea la Elisabeta, aude din gura acesteia, inspirata de Duhul Sfant, cuvintele: " Binecuvantata esti tu intre femei si binecuvantat este rodul pantecelui tau. De unde mie cinstea aceasta sa vina la mine Maica Domnului meu ? Ca, iata, cum veni la urechile mele glasul salutarii tale, pruncul a saltat de bucurie in pantecele meu. Si fericita este aceea care a crezut cele spuse Ei de la Domnul" (Luca 1, 34-35; 38, 42T-45). Iata texte care dovedesc pentru ce Sfanta Fecioara Maria este numita "Maica Domnului" binecuvantata si fericita.

De remarcat ca expresia " Maica Domnului", singura in Noul Testament, este rostita de Dumnezeu insusi, sau de Duhul Sfant, Inspiratorul, prin gura Elisabetei, spre a arata ca Ea (Sfinta Fecioara) este si a fost Maica Unicului Ei Fiu, Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, imparatul cel vesnic (1, 35).

Apoi, insasi Sfinta Fecioara, inspirata, rosteste acea rugaciune de preamarirea lui Dumnezeu, zicand: " Mareste suflete al meu pe Domnul si s-a bucurat duhul meu deDumnezeu Mantuitorul meu. Ca a cautat spre smerenie roabei Sale. Ca iata de acum ma vor ferici toate neamurile. Ca mi-a facut mie marire Cel Puternic si sfant este numele Lui" (1, 46-49). Maica Domnului slaveste aci pe Dumnezeu pentru ca a cautat la smerenia Ei, si a ridicat-o la slava, sau " marire", prin sfintenia Ei, de aceea, o vor ferici toate neamurile.

De aceea, pentru ca s-a invrednicit a fi Maica Domnului, fiindca a fost si este slavita de Dumnezeu insusi, fericita de toate neamurile, si pentru sfintenia si rolul Ei de a naste pe Fiul lui Dumnezeu, Mantuitorul lumii, si invrednicita a sedea de-a dreapta Fiului Ei in cer, Sfanta Fecioara este pururea rugatoare acolo inaintea lui Dumnezeu, pentru crestini, indeosebi, si pentru lume in general; cum s-a rugat si la Nunta din Cana Galileii, de a prefacut Domnul apa in vin (Ioan 2, 1 -11). Iata, pentru ce Biserica si crestinii ortodocsi I se adreseaza in rugaciune, asa: " Prea Sfinta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi".

-Ce texte biblice marturisesc ca Maica Domnului sade in cer de-a dreapta Sfintei Treimi si se roaga pentru mintuirea lumii?

– Primul text, si cel mai important, care marturiseste ca Maica Domnului sade de-a dreapta Sfintei Treimi, unde, fireste, se roaga pentru mantuirea lumii, este cel din prorocia lui David. Dupa ce vorbeste de frumusetea si stralucirea lui Mesia-Hristos, Unsul lui Dumnezeu, uns cu untdelemnul bucuriei, la care face partasi si pe cei ce cred in El, spune cum o vede pe Maica Domnului ca o imparateasa, in descoperirea ce i se face, El zice: " Sezut-a Imparateasa de-a dreapta Ta (Doamne, adica Sfanta Treime), imbracata in haina aurita si prea infrumusetata" (Ps. 44, 11). Acest text a intrat si in cultul liturgic, pe care il rostesc preotii de fiecare data la Proscomidie, cand scot particica pentru Maica Domnului si o asaza pe Sfantul Disc, in dreapta Sfintului Agnet care reprezinta pe Fiul nascut din Fecioara. Caci dupa ce a binecuvantat prescura din care scoate particica, rosteste cuvintele: " intru cinstea si pomenirea prea binecuvantatei, slavitei Stapanei noastre, de Dumnezeu Nascatoarei si pururea Fecioarei Maria …" Apoi asezand-o in dreapta Sfantului Agnet, zice: " De fata a statut imparateasa, de-a dreapta Ta, in haina aurita imbracata si preainfrumusetata".

Mai departe psalmistul, in acelasi psalm, spune ca " imparatul" si "Domnul" a poftit frumusetea imparatesei "prea infrumusetata", al carui nume va fi pomenit" in tot neamul", si "popoarele o vor lauda in veac si in veacul veacului" (44, 13; 20-21).

Un alt text este cel din Isaia (61, 10) care o vede ca " o mireasa impodobita cu podoaba". Iar Apostolul vizionar, in Apocalipsa (12, 1), o vede impodobita ca imparateasa a intregului univers.

Si precum Sfanta Fecioara Maria, imparateasa si Doamna, s-a rugat Fiului Ei iubit, la Nunta din Cana Galileii, iar El i-a ascultat rugaciunea, si a prefacut apa in vin, salvand onoarea familiei, minune facuta de El cand "inca nu venise ceasul" Lui (Ioan 2, 4) al minunilor, tot asa, si cu atit mai mult, Ea fiind in slava, de-a dreapta Fiului, ca Maica Lui, si a crestinilor, se roaga si mijloceste necontenit pentru noi si pentru mantuirea lumii. Caci " mult poate rugaciunea Maicii inaintea Fiului" (Stapanului), Maica Domnului fiind si Maica Bisericii.

Grija si respectul Mantuitorului Hristos fata de Sfanta Lui mama si dragostea Sa nepretuita se vede si din faptul ca pe cruce fiind El, rastignit, inainte de a muri, o incredinteaza lui Ioan, Apostolul iubit, ca pe o mama a lui, iar pe el ca pe un" fiu" al Ei (Ioan 19, 26-27). Dupa aceea, Maica Domnului a ramas in mijlocul apostolilor si al credinciosilor ca inima Bisericii si ocrotitoarea lor, intarindu-i, mangaindu-i si rugandu-se, pentru izbavirea lor din necazuri, persecutii si pentru mantuirea lor

Caci daca crestinii au datoria si porunca de a se ruga pentru toti oamenii (I Tim. 2, 1-4); si unii pentru altii (Iacov 5, 16), ca sa se mantuiasca unii prin altii (Matei 18, 15; Iac. 5, 18-20), cu atat mai mult Maica Domnului, Maica Bisericii si a noastra a tuturor, care sade de-a dreapta Fiului, in cer, si n-are nevoie a se ruga altii pentru Ea cum avem noi si aici si dupa moarte, Ea se roaga si mijloceste inaintea Fiului ca Maica Bisericii si a crestinilor, pentru mantuirea lor si a intregii omeniri.

-Care este rolul Fecioarei Maria in actul divin al Rascumpararii neamului omenescprin intruparea Fiului lui Dumnezeu, dupa Biblie?

– Dupa etimologia cuvantului ebraic Mariam, Maria inseamna "Doamna", " Stapana". Si cum Sfanta Fecioara Maria a fost aleasa, si pregatita indelung, prin jertfele si slujbele de la templu, si curatita de pacatul stramosesc, cu care s-a nascut, ea a fost si sfintita prin Duhul Sfant si puterea lui Dumnezeu care a umbrit-o, cand a zamislit pe Fiul Lui (Luca 1, 35), pe Care apoi L-a nascut, ramanand iarasi Fecioara.

Despre pururea fecioria Maicii Domnului ne vorbeste proorocul Iezechiel, care, asemanand-o metaforic cu poarta de la rasarit si din afara a templului, scrie:" Si mi-a zis Domnul: Poarta aceasta va fi inchisa, nu se va deschide si nici un om nu va intra pe ea, caci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi inchisa" (Iez. 44, 2). Asa au interpretat acest text Sfintii Parinti si Biserica. De aci a si aparut expresia cultica ortodoxa la adresa Maicii Domnului: " Bucura-te Mireasa, pururea Fecioara"; si s-a statornicit dogma pururea fecioriei Ei. Este clar, deci, pentru orice crestin cinstit si de buna credinta ca Sfanta Fecioara Maria are un rol primordial, dupa Fiul Sau, in actul Rascumpararii neamului omenesc; mai intai prin insasi intrupareaFiului lui Dumnezeu, si apoi prin cinstea ce i s-a dat de insusi Dumnezeu Tatal, de a o aseza in cer, de-a dreapta iubitului Sau Fiu.

Rolul Sfintei Fecioare in actul Rascumpararii si al mantuirii este unul de colaborare, de conlucrare cu Dumnezeu; mai intai prin smerenia, curatia si acceptarea ei de buna voie, de consimtire, la primirea mesajului divin, indelunga convorbire cu ingerul vestitor, incheiata cu cuvintele Ei:" Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau" (Luca 1, 38).

Asa se explica de ce Biserica si crestinii, indeosebi ortodocsii, dupa Hristos, Maicii Domnului ii acorda cea mai mare cinstire, fiindca Ea si atunci a conlucrat la Rascumpararea neamului omenesc, si acum conlucreaza necontenit la mantuirea noastra si a omenirii. Stiind acest lucru, ortodocsii I se adreseaza in cultul liturgic si in rugaciunile lor, invocand-o intr-ajutor in nevoile si la mantuirea lor, zicand: " Prea Sfinta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi". Adica ai mila de noi, ca de copiii tai, ajnta-ne sa ne mantuim, sa ne facem partasi mantuirii, la care ai colaborat cu partea ta de Maica, fiindu-ne pururea rugatoare si mijlocitoare la Dumnezeu, pentru noi.

Pentru acest rol de conlucratoare la actul Rascumpararii, realizat de Fiul Ei prin Jertfa Lui pe Cruce si de mijlocitoare si rugatoare pentru mintuirea noastra, Biserica I-a inchinat o seama de rugaciuni, in tot cultul liturgic; de la Vecernie, Pavecernita, Utrenie si Liturghie, la Acatiste si Paraclise, pana la rugaciunile zilnice cu care credinciosii se adreseaza Maicii Domnului. Ex.: " Cuvine-se cu adevarat sa te fericim pe tine Nascatoare de Dumnezeu, cea pururea fericita si prea nevinovata si Maica Dumnezeului Nostru. Ceea ce esti mai cinstita decit heruvimii si mai marita fara de asemanare decat Serafimii."

http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/maica-domnului-sfanta-scriptura-68999.html

Nunta din cana galilei

1. „Și, terminându-se vinul – zice -, a zis mama Lui: “Nu mai au vin.” Vrednic lucru este a cerceta aici de unde i-a venit Mamei Sale să-și închipuie ceva măreț despre copilul ei. Căci nu făcuse [până atunci] nici o minune. Fiindcă spune Scriptura că „acest început al minunilor 1-a făcut Iisus în Cana Galileii” (In 2, 11).

2.  Iar dacă ar zice cineva că nu este îndeajuns faptul că a zis simplu „în Cana Galileei” spre a socoti că acesta este începutul minunilor – fiindcă se poate ca aceasta să fi fost cea dintâi în acel ținut și nu cea dintâi dintre toate, căci, de bună seamă, va mai fi făcut El altele, în altă parte- îi vom răspunde ceea ce am spus și mai înainte. Și care e răspunsul? Acela pe care 1-a dat și Ioan: „Eu nu-L știam, ci ca să se arate lui Israel, pentru aceea a venit ca să-L botez” (In l, 31).
Dacă din cea dintâi vârstă ar fi făcut mi¬nuni, nu mai aveau trebuință israeliții să li-L arate altul. Fiindcă după ce a ajuns la vârsta bărbăției, nu numai celor din Iudeea S-a făcut cunoscut prin minuni, ci și celor din Siria și chiar celor mai de departe, și aceasta în numai trei ani. Ba nici de trei ani n-ar fi avut nevoie ca să Se facă arătat, căci îndată după prima minune a și ieșit pretutindenea vestea despre El.

Așadar, dacă Cel Ce a strălucit cu mulțimea minunilor în așa scurt timp Și-a făcut tuturor cunoscut numele, cu cât mai mult, copil fiind, dacă făcea minuni din cea dintâi vârstă, nu putea să fie uitat numai în atâta vreme! Căci întâmplările ce par nemaiauzite și care s-au petrecut cu un copil, timpul le face de două ori mai vestite și de trei ori, ba chiar de mult mai multe ori. însă nimic nu a făcut pe când era copil, ci numai acest lucru îl mărturisește Luca, că fiind de doisprezece ani a șezut împreună cu dascălii [templului] și prin întrebările pe care le punea părea un copil minunat (Le 2, 46).

Dar și pentru altă [pricină], [de astă dată] rațională, nu a început să facă minuni din cea dintâi vârstă: fiindcă [iudeii] socoteau că lucrul acesta este închipuire. Căci dacă mulți erau bănuitori față de un om în puterea vârstei, dacă făcea aceasta, cu atât mai mult dacă un băiețaș făcea minuni, mistuiți cum erau de invidie, 1-ar fi pironit pe cruce mai înainte de vremea cuvenită.
Și dacă însele lucrurile iconomiei282 nu au fost crezute [de oameni], de unde i-a venit Mamei Sale să-și închipuie ceva mare despre El?

Din aceea că El începuse să Se descopere: și din faptul că a fost arătat de Ioan și din cele spuse de El ucenicilor (In l, 19-51). Iar mai înainte de toate acestea, însăși zămislirea și cele ce s-au petrecut după Nașterea Lui i-au dat cele mai înalte cugetări despre Copilul ei. „Căci a auzit – zice – toate cele despre Prunc și le păzea în inima ei” (Le 2, 19). Dar pentru ce nu le-a spus acestea mai înainte de [întâmplarea din Cana]? Fiindcă, și asta am mai spus-o, atunci numai a primit voie283 să-L facă arătat.

Mai înainte era ca unul din cei mulți și ca ei petrecea. Pentru aceea nici nu a îndrăznit Mama Sa să spună așa ceva către El. Dar când a auzit că Ioan a venit tocmai pentru El și că I-a mărturisit cele pe care I le-a mărturisit, și că avea ucenici, atunci, nemaifiind vin, luând îndrăzneală, L-a rugat, zicându-I: „Nu mai au vin”. Fiindcă voia ca și acelor [nuntași] să le facă bucurie28 și pe sine să se facă mai strălucită prin fiul ei.

Și de bună seamă că s-a întâmplat și cu ea ceva ome¬nesc, ca și cu frații Lui, când au zis „Arată-Te lumii” (In 7, 4), dar de fapt voiau ca ei să se slăvească de pe urma minunilor. De aceea și El i-a răspuns mai apăsat, zicându-i: „Ce este mie și ție, femeie? încă n-a sosit ceasul Meu”, însă că El se sfia foarte de cea care L-a născut, ascultă-1 pe Luca, cel care povestește cât de supus le era părinților (Le 2, 51), iar Ioan evanghelistul arată cum S-a îngrijit pentru ea mai dinainte, chiar în ceasul răstignirii (In 19, 25-27).

Când părinții trupești nu împiedică cu nimic, nici nu se pun de-a curmezișul vreunuia din lucrurile cele după Dumnezeu, suntem datori și este de neapărată trebuință să-i ascultăm. Iar a nu face aceasta este primejdie mare. Dar când cer ceva nepotrivit și împiedică ceva din cele duhov¬nicești, nu trebuie să-i ascultăm nicidecum.

Pentru aceea i-a și răspuns aici astfel, după cum a făcut-o și în altă împre¬jurare, când a zis: „Cine este mama Mea și frații Mei?” (Mt 12, 48). Căci [frații Săi] nicidecum nu aveau despre El părerea care trebuia. Dar fiindcă ea L-a născut, s-a socotit pe sine îndreptățită, după obișnuința maicilor, ca să-I poruncească toate, când ar fi trebuit să-L cinstească și să I se închine ca Stăpânului [a toate]. De aceea i-a răspuns atunci așa [Mamei Sale]. Gândește-te cum S-a simțit când tot poporul și gloatele stăteau în jurul Lui și mulțime de ascultători îl sorbeau, când le punea înainte învățătura Sa, iar Mama Sa, venind în văzul tuturor, L-a întrerupt din cuvântare ca să vorbească cu ea. Ba nici înăuntru nu a voit să vină, ci El să Se ducă afară, ca să vorbească singur numai cu ea.

De aceea a și zis: „Cine sunt mama Mea și frații Mei?” Nu ca să o ocărască și să se înalțe mai presus de cea care L-a născut. Departe de El aceasta! Ci fiindcă era de folos să n-o lase să gândească despre El cele mai de jos, ci cele mai înalte. Căci dacă Se îngrijea de ceilalți și făcea toate ca să le pună în inimă părerea dreaptă despre Sine, cu mult mai mult făcea aceasta pentru Mama Sa.
Și fiindcă era firesc ca nici dacă L-ar fi ascultat să nu fi vrut să se lase convinsă de Fiul ei – socotind că i se cuvine în tot locul întâietatea, deoarece îi era mamă – de aceea a răspuns astfel celor care i-au spus [că este așteptat afară]. Că nu ar fi putut s-o suie altfel de la o părere smerită despre El la una înaltă, dacă ea ar fi așteptat totdeauna să i se dea cinste de către Fiul său și nu ar fi venit [vreodată] la El ca la Stăpânul tuturor.

Și aici, pentru aceeași pricină îi spune: „Ce este Mie și ție, femeie?” Dar nu mai puțin și din altă pricină de neapărată trebuință! Care anume? Ca nu cumva să fie vreo bănuială285 [după aceea] asupra minunilor săvârșite. Fiindcă ar fi trebuit să fie rugat de cei ce aveau nevoie [de vin] și nu de Mama Sa. Cum așa? Păi cele ce se fac din rugămintea alor tăi, chiar dacă sunt lucruri mari, adesea le par celor ce privesc mai dinainte ticluite. Dar când înșiși cei ce au nevoie se roagă, minunea iese de sub orice bănuială, iar lauda este curată și folosul mare.

3. Căci și un medic, chiar dacă ar fi foarte priceput, intrând într-o bolniță cu mulți bolnavi, dacă nu ar asculta nimic de la cei neputincioși, nici de la cei ce le-au venit în vizită, ci ar mângâia-o doar pe mama sa, va fi bănuit și disprețuit de cei bolnavi și nimeni, nici dintre cei ce zac în pat, nici dintre cei ce sunt lângă ei, nu va crede că este în stare să facă ceva bun și vrednic de uimire. Pentru aceea a și certat-o atunci, zicându-i: „Ce este Mie și ție, femeie?”

Și așa, a învățat-o să nu mai facă asemenea lucruri în viitor. Căci dacă Se îngrijea până și de cinstea Maicii Sale, cu atât mai mult Se îngrijea de mântuirea sufletului și de binefacerea cea pentru cei mulți, pentru care a și îmbrăcat trup. Nu ca să Se dea mai presus de Maica Sa a zis aceste cuvinte, ci rânduind multă purtare de grijă pentru ea și ca să pregătească cu vrednicia cuvenită minunile ce le va face.

Iar că o cinstea foarte, chiar dacă n-ar reieși din alte [împrejurări], însuși faptul că a certat-o dă mai cu seamă mărturie îndestulătoare. Căci prin faptul că i-a atras luarea-aminte a arătat că se sfia foarte tare de ea. Cum și în ce fel, vă vom spune în cele ce urmează. Ia gândește-te la femeia care a zis: „Fericit e pântecele care Te-a purtat și sânii la care ai supt” (Le 11, 27), iar El i-a răspuns: „Așa este, dar fericiți cei ce fac voia Tatălui Meu”. Socotește că în același scop au fost spuse [de El] și acele cuvinte. Căci [un astfel de] răspuns nu era al unuia care își respinge mama, ci al unuia care arată că nu ar fi ajutat-o cu nimic [acele vorbe de laudă], dacă ea286 nu ar fi fost foarte bună și credincioasă287.

Și dacă nu îi ajuta cu nimic Mariei să-L nască pe Hristos, dacă nu ar fi avut și suflet virtuos, cu cât mai mult pe noi nu ne va putea ajuta cu nimic faptul că avem tată sau mamă sau copil virtuos, dacă suntem departe de virtutea aceluia.

„Căci fratele – zice David – nu izbăvește; oare va izbăvi omul?” (Ps 48, 7). In nimic altceva – după harul lui  Dumnezeu – nu trebuie să avem nădejdea mântuirii, decât  numai în faptele proprii.
Căci dacă singur faptul în sine [de a-L naște trupește pe Hristos] ar fi fost de vreun folos Fecioarei, ar fi fost de folos și iudeilor – căci Hristos era după trup din neamul lor -, ar fi fost de folos și orașului în care S-a născut, ar fi fost de folos și fraților Săi. Dar câtă vreme au fost cu negrijă față de ei înșiși, nu le-a fost de nici un folos înrudirea cu Hristos, ci și ei erau osândiți împreună cu restul lumiijși atunci [numai] au fost admirați, când au strălucit cu fapta lor cea bună. Iar orașul a căzut și a ars și nu a avut nici un câștig din aceasta288. Au pierit în chip jalnic și rudele după trup, neavând nici un câștig pentru mântuire, din aceea că erau rude după trup, de vreme ce nu aveau și apropierea de virtutea Lui. însă mai mari decât toți aceștia s-au arătat apostolii, fiindcă au îmbrățișat apropierea de El printr-un mod de viețuire adevărat și plin de râvnă, prin aceea că s-au supus [cu totul] Lui.

Să învățăm și noi, dar, de aici că avem nevoie în tot locul de credință și de viețuire luminoasă și strălucitoare [în vir¬tute]. Căci numai acest lucru ne poate mântui. Fiindcă și rudele Lui, câtăva vreme, au fost foarte cinstite pretutindeni, dar noi nu le mai știm nici măcar numele, pe când viața și numele apostolilor sunt lăudate în tot locul. Prin urmare, să nu cugetăm nimic măreț despre neamul bun după trup, ci și de-am avea mii de înaintași străluciți, să ne sârguim noi înșine să întrecem virtutea acelora, știind că nimic nu vom dobândi de pe urma sârguinței altora la judecata viitoare, ba aceasta ne va fi pricină de și mai mare osândă. Că fiind din părinți buni și avându-i pildă de acasă, nici așa nu i-am urmat ca pe niște învățători ai noștri. Iar acestea le zic acum fiindcă văd pe mulți elini, când ne luăm cu ei la întrebări despre credință și îi îndemnăm să se facă creștini, că vorbesc despre rudenii și strămoși și zic: „Toți apropiații mei, și din afară și casnici, sunt creștini adevărați”. Și la ce-ți folosește asta, ție, cel vrednic de plâns? Căci aceasta mai mult te va pierde, fiindcă nu te rușinezi de mulțimea casnicilor să alergi și tu la adevăr. Și iarăși, sunt alții, credincioși, care nu se grijesc de viețuirea lor [duhovnicească], ci atunci când sunt îndemnați la virtute îți aruncă în față una ca asta: „Tata și bunicul și străbunicul erau tare evlavioși și sârguitori”. Dar mai cu seamă asta te va osândi, că, fiind urmaș al unor asemenea oameni, ai lucrat în chip nevrednic de rădăcina [din care te tragi].

Auzi ce zice profetul către iudei: „A robit Israel unei femei și de o femeie era păzit”. Iar Hristos [spune]: „Avraam, tatăl vostru, s-a bucurat să vadă ziua Mea și a văzut-o și s-a bucurat” (In 8, 56). Și oricum am întoarce-o, isprăvile înaintașilor nu numai că nu sunt spre lauda, ci mai degrabă spre osânda celor ce se fălesc cu ele.

Știind dar acestea, să lucrăm noi înșine toate, încât să putem fi mântuiți prin faptele289 noastre, ca nu cumva să ne înșelăm cu nădejdea în alții și atunci [la judecată] să aflăm că am rătăcit degeaba, fiindcă nu ne este de nici un folos cunoștința aceasta290. „Căci în iad – zice – cine se va mărturisi Ție?” (Ps 6, 5).

Așadar, să ne pocăim aici, ca să avem parte de bunătățile veșnice, de care fie ca noi toți să ne bucurăm cu harul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care și împreună cu Care Tatălui și Duhului Sfânt slavă și putere în vecii vecilor. Amin.

281 în omilia despre Natanael (In l, 43-51).

282 Toate faptele pe care Hristos le-a făcut pentru mântuirea noastră. Dacă minunile făcute special pentru a arăta cine este Hristos nu i-au convins pe oameni că El este Dumnezeu, de unde putea să gândească Maica Domnului asemenea lucru despre El?

283 împuternicire, mandat de la cineva mai înalt decât ea. 284 Se poate traduce și prin „să le dea har acelora”.

285 Să nu trezească ideea cum că cel care îl roagă și cel ce face minunea au fost complici și s-au înțeles mai dinainte.

286 Mama Sa

287  Răspunsul Mântuitorului nu face decât să confirme starea duhovnicească excepțională a Mamei Sale. Sensul discursului de până aici nu este de a o înjosi pe Maica Domnului, cu atât mai puțin o dezbatere asupra păcătoșeniei ei, ci de a arăta că nici o legătură formală – fie ea chiar filială – nu ne poate mântui și nu ne poate curăța de patimi, dacă nu există o dispoziție corespunzătoare a voinței noastre. Iar că – sub ceea ce noi numim „aspect dogmatic” – Sfântul avea mare cinste pentru Maica Domnului și îi pune în valoare rolul în Taina mântuirii noastre, dăm un scurt pasaj dintr-o predică despre sărbătoarea Sfintei Cruci: „Ai văzut biruință minunată? Ai văzut isprăvile Crucii? Să-ți spun și altceva, mult mai minunat? învață și felul biruinței și atunci și mai mult te vei uimi. Prin cele prin care a fost biruitor diavolul, prin acelea 1-a biruit și Hristos. Și, luând aceleași arme pe care le-a folosit acela, prin ele 1-a zdrobit. Cum anume, ascultă: fecioara și lemnul și moartea erau simbolurile înfrângerii noastre. Fecioară era Eva, că nu a cunoscut bărbat. Lemn era pomul și moartea era pedeapsa lui Adam. Dar iată, fecioara și lemnul și moartea, simboluri ale înfrângerii, s-au făcut simboluri ale biruinței, în locul Evei este Măria; în locul pomului cunoștinței binelui și răului, lemnul Crucii; în locul morții lui Adam, Moartea lui Hristos. Ai văzut cum prin cele prin care odinioară a biruit [pe om], prin acestea a fost supus?” (PG 49, 396)

288 Din faptul că era patria lui Hristos. Și azi se observă aceeași atitudine, când faima cuiva se răsfrânge asupra locului, și de multe ori spunem că suntem de loc din cutare oraș, locul de naștere al cutărei personalități, sau ucenicii cutărui mare duhovnic etc. Aceasta, fără o asimilare la nivel personal, nu face decât să ne semețească și să ne blocheze înaintarea duhovnicească.
289 Nu faptele noastre în sine ne mântuiesc, căci epyov înseamnă a pune în lucrare ceva aflat în potentă. Harul Duhului îl avem de la Botez și, prin urmarejfkpta nu este decât o actualizare a harului BotezulujJ (sau a altor Sfinte Taine). A se vedea Sf. Marcu Ascetul – Despre cei ce socotesc că se mântuiesc prin fapte, Filocalia voi I.

290 Cunoașterea învățăturii fără aplicarea ei sau simpla familiaritate ori înrudire cu oamenii duhovnicești nu ne pot mântui, ci numai conlucrarea noastră cu rugăciunile acelora și cu harul lui Dumnezeu.

Mama si fratii lui Iisus – Text: Mt 12. 46-50 

( Omilia a III-a a Sfantului Grigorie cel Mare rostita dinaintea poporului in basilica Sf. Felicitas, martira, in ziua pomenirii sale, 23 noiembrie 590)

Este scurta, frati prea iubiti, lectia Sfintei Evanghelii pe care voim a o citi, dar ea este plina de adancimi. Astfel, Iisus, Creatorul si Izbavitorul nostru, prefacandu-se ca nu-si cunoaste mama, ne invata cine este maica Sa si cine sunt apropiatii Sai, nu prin rudenia data de carne, ci prin unitatea de Duh: „Cine este mama Mea si cine sunt fratii Mei?…Ca oricine va face voia Tatalui Meu Cel din ceruri, acela imi este frate si sora" (Mt 12, 48 si 50). Ce vrea El sa ne spuna prin aceasta daca nu aceea ca voieste a atrage catre Sine pe toti paganii aceia care, in cumintenie, asculta poruncile Sale si ca ignora pe iudeii care sunt neam cu El dupa trup? Tot astfel si cand spune ca „mama Ta este afara" (Mt 12.48), ca si cum n-ar cunoaste-o pe aceasta, semnifica faptul ca Sinagoga nu este recunoscuta de fondatorul sau, pentru ca totul este redus acum la observare Legii si pentru ca ea si-a pierdut intelepciunea spirituala, si s-a fixat afara, pentru a pazi litera.

Ca aceia care fac voia Tatalui sunt numiti sora sau frate de catre Domnul nu este ceva care sa uimeasca, pentru ca atat unul cat si celalalt dintre sexe este chemat la credinta. Este insa uimitor ca El face acest lucru referindu-Se si la Mama Sa. Caci Hristos a socotit demn sa dea numele de frati Ucenicilor care credeau Lui, cand a spus: „Duceti-Va si vestiti fratilor Mei…" (Mt 28, 10). dar ne face sa ne gandim cum acela care a devenit frate Domnului imbratisand credinta poate fi, in mod egal „mama Sa". Ei bine, ascultati: cel care-i este frate si sora lui Hristos prin credinta, devin maica Sa prin vestire, prin predicarea Lui. Caci prin aceasta face, sa zicem asa, sa se nasca Domnul, introducandu-L pe Acesta in inima celui care asculta; si devine astfel maica sa daca poarta sarcina iubirii Domnului, insamantand cu aceasta si inima aproapelui sau.

Prea Fericita Felicitas, pe care noi o praznuim in sarbatoarea de astazi, vine ca sa ne confirme acest adevar. Credinta sa a facut-o slujitoare lui Hristos iar propovaduirea sa (exortatiile ei) au facut-o maica lui Hristos. Cum citim in legenda sa, de altfel foarte exacta, era tot atat de doritoare de a-si lasa copii dupa trup sa supravietuiasca in trup pe cat au toti parintii dorinta de a se vedea precedandu-le copiilor in moarte. Cand incercarea persecutiei s-a abatut asupra ei, ea a intarit prin cuvantarile ei inima fiilor sai in dragostea pentru patria cea cereasca, astfel incat ea ti-a nascut in duh pe aceia pe care, tot ea, ii nascuse dupa trup; prin cuvinte ea a nascut, pentru Dumnezeu, ceea ce prin trup nascuse deja pentru lume. Socotiti si voi, frati preaiubiti, daca nu avea o inima de barbat intr-un trup de femeie. Dinaintea mortii s-a tinut tare, fara teama. S-a temut insa ca-i va face sa-si piarda lumina adevarului pe fii sai de-i va pazi in viata.

Numim pe aceasta femeie martira? Dar ea este mai mult decat o martira. Domnul a spus, El insusi, vorbind despre Ioan: „atunci de ce ati iesit? Sa vedeti un prooroc? Da, va zic voua, si mai mult decat un prooroc" (Mt 11, 9). Și Ioan, pe cand era intrebat despre aceasta, a raspuns: „Esti tu proorocul? Și a raspuns: Nu!" (In 1, 21). Desi se stia mai mult decat profet, el nega ca ar fi vreunul. Daca Domnul spune despre Ioan ca este mai mult decat un profet face aceasta pentru aceea ca rolul unui profet este acela de a anunta viitorul, nu de a-l face cunoscut pe acesta. Astfel Ioan este mai mult decat un proroc pentru ca el arata, cu degetul as zice, pe Acela pe Care il anunta prin glasul sau. in ce priveste pe femeia aceasta (pe Felicitas),n-am numit-o astfel doar martira, ci, mai mult decat atat, pentru ca a murit de sapte ori inainte de a-si muri propria moarte, pentru cele sapte gajuri ale dragostei pe care le-a trimis zalogimparatiei Cerului, ea venind prima la supliciu, dar acesta n-a voit-o decat a opta. Mama vede moartea fiilor sai, traind-o cu mare durere, dar fara teama; ea amesteca bucuria nadejdii cu durerea naturala. S-a temut pentru ei in timpul vietii lor, dar s-a veselit pentru ei in momentul mortii lor. Ea s-a bucurat ca n-a mai lasat pe nici unul dintre ei in urma sa de teama de a nu se pazi acestia pentru supravietuire, ratand astfel intovarasirea cu ea in vesnicie.

Cred ca nici unul dintre voi, preaiubiti frati, nu-si inchipuie ca la moartea copiilor sai inima acestei femei n-a vibrat cu tandretea naturala a unei mame. Nu se putea sa vada murind carne din carnea sa si ea sa nu sufere; dar ea avea alaturi de sine o dragoste si mai mare care s-o ajute sa treaca peste o astfel de durere trupeasca. Caci pentru aceasta i-a spus parca Domnul lui Petru atunci cand i-a spus ca va veni o zi in care va suferi: „…cand erai mai tanar, te incingeai singur si umblai unde voiai; dar cand vei imbatrani, vei intinde mainile tale si altul te va incinge si te va duce unde nu voiesti" (In 21, 18). daca Petru refuza a crede aceasta in constiinta sa, n-ar fi suferit pentru Hristos; dar martirul, care prin slabiciunea trupului nu si-ar fi dorit martiriul, si-l doreste prin forta dragostei si a spiritului. Totul marturiseste in trupul sau viu o frica, o teama vie de a merge la martiraj, dar exulta in duhul sau dorinta de a merge spre slava cereasca, ajungand astfel ca tortura martiriului, care nu-l voieste pe el, sa si-o doreasca pentru sine. Tot astfel si noi, cand cautam a ne recupera bucuria unei sanatati bune, luam o potiune medicinala foarte amara. in aceasta potiune amareala ne displace, bineinteles, dar sanatatea pe care ne-o aduce amarul acesteia ne place, fara indoiala. Felicitas iubea asadar pe copii sai dupa voia celor naturale, dar pentru dragostea ei pentru patria cereasca, ea a voit ca cei pe care-i iubea, sa moara si, chiar mai mult, sa se intample aceasta chiar in prezenta sa. Caci ea este aceea care a resimtit cel mai dureros durerile lor, dar tot ea a sporit in slava pe care o va fi vazut-o cuprinzandu-i pe fii ei, care au precedat-o in imparatie. Da, aceasta femeie isi merita spusa mea ca-i mai mult decat martira caci, in ardoarea ei, ea a murit cu fiecare fiu al sau, facand astfel sa se inmulteasca mucenicia sa, cucerind astfel laurii ce se cuvin celor care au fost mai mult decat martiri.

Laurii acestia, despre care vorbesc, se foloseau in vechime de catre consulii care-si exercitau functia lor pe o anumita perioada de timp, determinata si limitata prin aceasta. Dar daca unul dintre ei era reasezat in onoarea de a fi consul, nu doar prima ci si a doua ba chiar si a treia oara, depaseau in demnitate si glorie pe aceia care nu fusesera decat o data. Astfel si Sfanta Felicitas a depasit martirii, pentru ca ea a dat si iar a dat viata sa pentru Hristos, cu fiecare dintre pruncii ei care au gustat moartea inaintea ei. Daca s-ar fi marginit la propria-i moarte era departe de a suferi in iubirea ei.

Sa luam aminte la aceasta femeie, dragii mei frati, si sa luam aminte la cele pe care le faptuim noi, fata de faptele sale, noi care suntem puternici in trupurile noastre, noi cei pline de viata. Uneori, atunci cand noi ne propunem sa facem un bine, este suficient ca un cuvant, chiar unul insignifiant, aruncat noua chiar de pe buzele vreunui mincinos, pentru ca hotararea noastra, modul nostru de a gandi sa fie ranit si, astfel, sa revenim asupra hotararii luate, tergiversand-o. Iata cum, in multe cazuri, ne oprim a face cele bune din cuvinte proaste, iar pe Felicitas nici torturile n-au putut-o abate de la hotararile sale. Noi, noi ne oprim si din suieratul vreunui cuvant mincinos pe cand ea, ea prin spada s-a aruncat catre imparatia Cerurilor, neglijand, ca nimic, cele ce se opuneau hotararii sale. Noi, noi nu vrem sa ne conformam poruncilor Domnului facand pomana cu parte din bunurile noastre, si avem destule. Ea nu numai ca a inchinat-o lui Dumnezeu castigul sau, ci si-a dat pentru Acesta chiar trupul sau. Noi, noi cand pierdem, prin voia Domnului, pe copiii nostri, plangem fara a mai putea fi consolati; ea, ea i-ar fi putut plange ca morti daca nu i-ar fi dat ea insasi mortii, pentru Domnul.

Atunci cand va veni Atotputernicul si Dreptul Judecator pentru teribilul nostru examen, ce putea-vom spune noi, noi barbatii in raport cu slava acestei femei? in ce mod slabiciunea inimii va ierta pe unii dintre barbati cand lor li se va aduce dinainte aceasta femeie care, uimind lumea, a invins slabiciunea genului sau femeiesc? Sa urmam, asadar, fratilor calea austera si aspra a Izbavitorului: practica vartutilor, aceea pe care atat de des femeile ne-o impun. Lepadati bunurile prezentului; sunt fara valoare, pentru ca pot trece. Fie-va teama sa iubiti ceea ce grabnic se pierde. Sa nu ne mai lasam dominati de lucrurile pamantesti, nici umflati de orgoliile noastre, nici rupti de ura, nici sulemeniti de lux, nici cuprinsi de invidie.

Pentru dragostea catre noi, frati preaiubiti, murit-a Izbavitorul nostru; sa incercam si noi sa ne invingem pe noi insine de dragul dragostei Lui. Daca vom sti sa o facem perfect, nu doar ca vom scapa la turnul de izbavire, ci vom afla si darul slavei celei impreuna cu martirii. Chiar daca nu suntem persecutati, pacea cunoaste si ea genul ei de martiraj: chiar de nu punem sub sabie capul nostru si nici nu ne loveste fierul trupul si oasele noastre, putem sa purtam sabia duhului in sufletul nostru pentru a da mortii, prin ea, patimile trupesti. Fie ca Domnul sa ne ajute la aceasta.

Proorociile Vechiului Testament despre Născătoarea de Dumnezeu

MAICA DOMNULUI ÎN LUMINA SFINTEI SCRIPTURI

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

Proorocii referitoare la Fecioara care va naște
1.1. Femeia din protoevanghelie (Facere 3, 15)
1.2. Mama lui Emanuel (Isaia 7, 14)
1.3. Născătoarea din Betleem (Mih. 5, 1-2)

CAPITOLUL II

Sfânta Fecioară în lumina revelației Noului Testament
2.1. Evangheliștii sinoptici
2.1.1. Sfântul Evanghelist Matei
2.1.2. Sfântul Evanghelist Luca
2.1.3. Sfântul Evanghelist Marcu
2.2.Sfântul Evanghelist Ioan
2.2.1. Zămislirea și nașterea feciorelnică a Logosului divin întrupat Ioan 1. 12-13)
2.2.2. Mama lui Iisus la nunta din Cana Gahleii; (In 2. 1-12)
2.2.3. Ucenicul iubit primește pe Maria (In 19, 25-27)
2.2.4. Femeia din Apocalipsă (Apocalipsa cap. 12)

CAPITOLUL III

Sfânta Fecioară Maria în Sfânta Tradiție
3.1. Sfânta Tradiție – element de susținere a Dumnezeieștii Scripturi
3.2. Învățătura Sfintei Scripturi în lumina Sfintei Tradiții despre Sfânta Fecioară

CAPITOLUL IV

Învățătura dogmatică despre Maica Domnului în cadrul Hristologiei
4.1. Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu
4.2. Curățenia și sfințenia Maicii Domnului
4.3. învățătura Romano-Catolică despre “IMMACULATA CONCEPTIO BEATAE VIRGINIS MARIAE”

CAPITOLUL V

Maica Domnului în fața a ce ne oferă pro și contra contemporanul

5.1. „Și sfârșindu-se vinul, a zis mama lui Iisus către El: Nu mai au vin” (Ioan 2, 3)
5.2. Maica Domnului în cultul Bisericii dreptmăritoare
5.3. Maica Domnului, Mijlocitoarea și pururea rugătoarea
5.4. Preacinstirea Maicii Domnului
5.5. Maica Domnului și Biserica
5. 6. Locul special al femeii în Biserică și concepțiile eterodoxe despre preoția femeii

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE