Maica Domnului Mijlocitoare Intre Dumnezeu Si Om
Maica Domnului – Mijlocitoare între Dumnezeu și om
Cuprins
Argument
I. Introducere
II. Profeții despre Sfânta Fecioară Maria în Sfânta Scriptură
II.1. Profeții despre Sfânta Fecioară Maria în Vechiul Testament
II.2. Profeții despre Sfânta Fecioară Maria în Noul Testament
III. Învățătura ortodoxă despre Maica Domnului
III.1. Reflecții asupra textului Nou Testamentar legat de Maica Domnului
III.1.1. Întruparea lui Hristos premisă pentru Teotokos – Θεοτόκος
III.1.2. Termenul de Teotokos – Θεοτόκος
III.2. Pururea fecioria Maicii Domnului în învățătura Ortodoxă
III.2.1. Feciorie și Teotokos – Θεοτόκος
III.3. Preacinstirea Maicii Domnului în învățătura Bisericii Ortodoxe
III.3.1. Temeiurile Preacinstirii Maicii Domnului
III.3.2. Aspecte legate de Preacinstirea Maicii Domnului
IV. Maica Domnului – mijlocitoarea
IV.1. Preliminarii
IV.2. Maica Domnului – Mijlocitoare
IV.2.1. Raportul Fecioarei cu oamenii, îngerii si sfinții
IV.2.2. Raportul Fecioarei cu Sfânta Treime
IV.2.3. Raportul Fecioarei cu Biserica
IV.3. Maica Domnului – Maica durerii – Maica nădejdilor noastre
V. Actualitatea învățăturii despre Maica Domnului în contextul societății secularizate de astăzi
VI. Concluzii
Bibliografie
Argument
Sfânta Fecioară Maria formează un substanțial și interesant capitol de telogie creștină pe care specialiștii – mariologii – îl frământă și îl îmbogățesc continuu. Disputele mariologice care au ținut un loc așa de mare în controversele secolului V au apărut sub altă formă, altă atmosferă și alte proporții în zilele noastre. Ținem să relevăm că dacă mariologia e un capitol important în cea mai mare parte a istoriei teologiei creștine și îndeosebi a celei contemporane, este din cauza amploarei și adâncimii excepționale a evlaviei credincioșilor față de Sfânta Fecioară Maria. Puțini sunt sfinții sau grupele de sfinți ori martirii care să egaleze afecțiunea pentru Sfânta Fecioară în inimile creștinilor.
Sfânta Fecioară a câștigat repede și intens inimile oamenilor, prin curațenia, frumusețea și eficacitatea cultului și apoi prin prestigiul și baza doctrinară pe care i le-au dat sinoadele III și IV Ecumenice și teologia bizantină ulterioară. Evlavia față de Sfânta Fecioară era vie, caldă, antrenantă, așa cum n-o cunoscuseră chiar marile zeițe ale păgânismului: Isis, Hera, Afrodita, Artemis, Minerva. Lucrul acesta se explică nu numai prin puternicul suflu de evlavie pe care creștinismul l-a adus în lume, într-o lume dornică de o credință profundă și curată pe care păgânismul obosit și muribund nu o mai putea oferi, ci și prin faptul că Sfânta Fecioară Maria fusese un personaj real, istoric, care născuse pe Fiul lui Dumnezeu, pe când diferitele divinități păgâne erau simple mituri neavând nici umbră de realitate, simple ficțiuni literare.
Documentele istorice relatau spița pământească a Sfintei Fecioare Maria, cercul familiei și al rudeniilor, faptele, întâmplările, călătoriile, gândurile, bucuriile și durerile ei. Nu se spuneau prea multe lucruri despre ea dar aceste lucruri erau precise. Chiar când scrierile apocrife se întind uneori asupra vieții Sfintei Fecioare Maria, ele nu înăbușă sâmburele istoric al faptelor. Cine poate cuteza să identifice măcar un grăunte de istorie în jungla de mituri ale Afroditei, ale Artemidei, ale Atenei, ale Isidei? Suportul istoric al personajului asigură o garanție de nezdruncinat evlaviei. Înaltele speculații teologice sunt cu atât mai posibile și mai roditoare, cu cât au o bază istorică mai sigură, iar evlavia e cu atât mai înflăcărată, cu cât ea răsare din elemente istorice. Evlavia păgână era cel mai adesea o sumă de eforturi sterile pentru lucruri fictive sau de înseilări literare cu valoare pentru estetică, nu pentru credință. Evhemerismul încercase să dea bază istorică miturilor și legendelor după principiul: „zeii sunt foști oameni care pentru merite patriotice, sociale, civilizatoare sau altele, au fost cinstiți cu o prețuire deosebită și ridicați la rangul de zei”. Era o simplă teorie de cabinet care încerca să explice originile religiei. Ea nu era în întregime falsă, dar nu putea insufla viață unor vechi culte naturiste, pe care civilizația încerca să le explice prin tot felul de etimologii și mai ales să le împodobească cu variate antropomorfisme.
Sfânta Fecioară Maria era din neamul lui David, fiica lui Ioachim și a Anei, pe care-i cunoșteau bine compatrioții. Cultul divinităților păgâne feminine era, cel mai adesea, legat de practici crude sau imorale, care inspirau desgustul. Prostituția sacră, element prin excelență naturist al acestor culte, însemna o degradare revoltătoare a ființei umane. Păgânii erau conștienți de această degradare, dar nu puteau face nimic. Chiar miturile celor mai mari zei elenici ca Zeus, Hera, Apollo, Hephaistos colportau episoade scabroase, care nu puteau lăsa indiferentă evlavia sinceră a mulțimilor. Nu mai vorbim de istoria Afroditei care în intregime e țesută din manifestări ale patimei carnale. Puritatea personală a Sfintei Fecioare Maria, nașterea virginală prin care ea a adus în lume pe Fiul lui Dumnezeu și curăția imaculată a cultului ei au zdrobit cultele naturiste ale marilor divinități feminine ale păgânismului.
Sfânta Fecioară Maria a umbrit și apoi a eliminat progresiv chiar cultul pudic al unor zeițe cinstite prin excelență ca fecioare cum erau: Atena, Artemis, Hestia sau Vesta. Cultul adus Sfintei Fecioare era nu numai viu și cald, el avea adesea efecte salutare uneori miraculoase, lucru care nu se întâmplă cu cultele păgâne feminine. Credința profundă a mulțimilor și teologhisirea înaltă a sinoadelor de la Efes (431) și Calcedon (451), făcuseră din Sfânta Fecioară Maria o forță religioasă cum nu cunoscuse lumea încă: ea era mijlocitoarea milostivă a tuturor oamenilor către Fiul ei iubit, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Oricât de frumoasă și maiestuoasă sunt imnele lui Homer către Demetra, Afrodita, Hestia, muze sau Zeița pământului, ori piesele lirice adresate zeițelor, de la Pindar până la Horațiu, Catul și poeții moderni ele nu se pot compara cu lumina, căldura și dulceața acatistului Sfintei Fecioare Maria din care cu deosebită dragoste extragem următoarele: „Bucură-te, îmblânzirea Judecătorului celui drept; Bucură-te, iertarea multor greșiti; Bucură-te, haina celor goi de îndrăzneală; Bucură-te, dragostea care biruiește dorirea; Bucură-te, corabia celor ce vor să se mântuiască; Bucură-te, limanul celor ce umbla cu corăbiile acestei vieți”.
Introducere
Prima mare sărbătoare religioasă din anul bisericesc, care începe la 1(14) septembrie, este Nașterea Maicii Domnului, numită în popor și Sfânta Maria Mică – 8 (21) septembrie, pentru a fi deosebită de Adormirea Maicii Domnului, de la 15(28) august, sau Sfânta Maria Mare.
Cele patru Sfinte Evanghelii nu dau prea multe amănunte despre viața Sfintei Fecioare Maria, și mai ales despre nașterea și copilăria ei, aceasta explicându-se prin faptul că figura centrală a Noului Testament este Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Despre părinții săi, dumnezeieștii Ioachim și Ana, știm ca erau originari din Nazaretul Galileii – cum scrie Evanghelia apocrifă a lui Iacob. Ei ajunseseră la adânci bătrâneți fără să aibă copii, dar nu-și pierduseră speranța, rugându-se încontinuu lui Dumnezeu să le dăruiască un urmaș. În încrederea lor au mers până la retragerea în locuri singuratice, separat, unde au postit, s-au rugat, au lăcrimat și și-au sfâșiat inima, până ce Dumnezeu le-a trimis răspuns, prin înger, că cererea lor va fi primită. Așa s-a născut Maria, viitoarea Sfânta Fecioara Maria, care a fost aleasă de Dumnezeu să fie vasul sfințit, ce va purta în pântece și va naște pe Mântuitorul lumii, cum proorocise Isaia : “Iată Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și vor chema numele lui Emanuel” (Is. VII, 14).
Sfinții Ioachim și Ana o consacră serviciului religios la Templu, Biserica rânduindu-i o altă sărbătoare, la 21 Noiembrie – Intrarea în Biserică a Maicii Domnului – în amintirea făgăduinței părinților săi trupești de a închina pruncul lor lui Dumnezeu, spre a viețui întru bunătate, cinste și neprihănire.
Cea de a treia sărbătoare anuală dedicată Sfintei Fecioare Maria este Buna-vestire (25 martie). Cu ocazia vizitei pe care a făcut-o Elisabetei, rudenia sa, viitoarea mamă a Sfântului Ioan Botezătorul, aceasta a numit-o “binecuvântată între femei” și “Maica Domnului meu”. Iată cuvintele Sfântului Evanghelist Luca, unul din Apostolii Domnului : “Și a intrat Maria în casa lui Zaharia și s-a închinat Elisabetei. Iar când a auzit Elisabeta urarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei, și Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt și, cu glas puternic, a strigat: Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecului tău. Și de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?” (Lc. 1, 40-43).
După nașterea minunată a Fiului lui Dumnezeu în Bethleemul Iudeii (Lc. 2, 4-16), Sfânta Fecioara Maria va fi deseori alături de Iisus în multe din momentele vieții sale pământești: la tăierea-împrejur, la 8 zile, când i s-a pus numele; la prezentarea la templu; în timpul fugii în Egipt de frica lui Irod, care voia să-l ucidă pe Prunc; în timpul predicii lui Iisus în templu, când avea numai 12 ani; la nunta din Cana, dar mai ales în timpul Patimilor, moment când Sfânta Fecioara este încredințată de Iisus Apostolului Ioan (In. 19, 25). În sfârșit, după înălțarea la cer a Domnului (FA, 1, 14) Sfânta Fecioara Maria și femeile care au urmat pe Iisus fac parte din grupul apostolic.
Între sfinți, Sfânta Fecioara Maria ocupă locul cel mai de cinste, fiind mai presus de toate puterile îngerești și atingând cea mai înaltă treaptă a desăvârșirii omenești. Cinstirea pe care Biserica o dă Sfintei Fecioare Maria se numește supravenerare sau supracinstire (hiperdoulia), spre deosebire de cinstirea acordată sfinților, care se numește venerare (doulia). Sfânta Biserică o numește “Împărăteasă” și “Doamnă”, mărturisind că este “mai cinstita decât heruvimii și mai mărita, fără de asemănare, decât serafimi”, deoarece s-a învrednicit să fie aleasă de Dumnezeu ca Maică a Fiului Său.
Temeiurile preacinstirii Maicii Domnului sunt următoarele: După ce protopărinții noștri, Adam și Eva, au păcătuit, Dumnezeu i-a anunțat că mântuirea va veni prin femeie: “Dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei: aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul” (Fac. 3, 15). Precum păcatul a venit prin Eva, mântuirea avea să răsară din Fecioara Maria – Eva cea nouă.
Dumnezeu Însuși a prețuit-o pentru viața sa neprihănita, alegând-o ca Maică a Fiului Său dintre toate femeile din lume.
Îngerul Gavriil, trimisul Domnului, i s-a închinat și a preamărit-o prin cuvintele “Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei. Iar ea, văzându-l, s-a înspăimântat de cugetul lui și cugeta întru sine ce fel de închinăciune poate să fie aceasta” (Lc. 1, 28-29).
Oamenii din mulțimile care urmau și ascultau pe Iisus și vedeau minunile Sale, o fericeau pe cea care L-a purtat în pântece. Iar când vorbea Iisus, o femeie din mulțime, ridicându-și glasul, I-a grăit: “Fericit este pântecele care Te-a purtat și fericit sânul pe care L-ai supt”. Iar El a răspuns : “Da, așa este, dar mai fericiți sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu și îl păzesc pe el” (Lc. 11, 27-28).
Însuși numele Sfintei Fecioare – Maria înseamnă Doamnă, Stăpâna, cea Aleasă. Si, într-adevăr, a fost o persoană aleasă sau distinsă. La aceasta se referă psalmistul când o numește “Aleasa Domnului” și “Regina care stă de-a dreapta, îmbrăcată în haină aurită și prea înfrumusețată” (Ps. 45, 10-18).
Nașterea mai presus de fire a Domnului a păstrat neatinse pecețile fecioriei, Maica Domnului rămânând fecioară în timpul și după naștere.
Aceasta a vestit-o Domnul prin vedenia proorocului it-o pentru viața sa neprihănita, alegând-o ca Maică a Fiului Său dintre toate femeile din lume.
Îngerul Gavriil, trimisul Domnului, i s-a închinat și a preamărit-o prin cuvintele “Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei. Iar ea, văzându-l, s-a înspăimântat de cugetul lui și cugeta întru sine ce fel de închinăciune poate să fie aceasta” (Lc. 1, 28-29).
Oamenii din mulțimile care urmau și ascultau pe Iisus și vedeau minunile Sale, o fericeau pe cea care L-a purtat în pântece. Iar când vorbea Iisus, o femeie din mulțime, ridicându-și glasul, I-a grăit: “Fericit este pântecele care Te-a purtat și fericit sânul pe care L-ai supt”. Iar El a răspuns : “Da, așa este, dar mai fericiți sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu și îl păzesc pe el” (Lc. 11, 27-28).
Însuși numele Sfintei Fecioare – Maria înseamnă Doamnă, Stăpâna, cea Aleasă. Si, într-adevăr, a fost o persoană aleasă sau distinsă. La aceasta se referă psalmistul când o numește “Aleasa Domnului” și “Regina care stă de-a dreapta, îmbrăcată în haină aurită și prea înfrumusețată” (Ps. 45, 10-18).
Nașterea mai presus de fire a Domnului a păstrat neatinse pecețile fecioriei, Maica Domnului rămânând fecioară în timpul și după naștere.
Aceasta a vestit-o Domnul prin vedenia proorocului Iezechiel: “Apoi a dus bărbatul acela înapoi la poarta templului, spre răsărit, și aceasta era închisă. Și-mi zise mie: Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide și nimeni nu va intra prin ea, căci Domnul Dumnezeu al lui Israel a intrat prin ea. De aceea va fi închisă. Ci numai singur Împăratul să vină prin ea, ca să mănânce pâine înaintea Domnului, să intre prin pridvorul porții și să iasă tot pe acolo” (Iez. 44, 1-3). Sfinții Părinți afirmă că acest text mesianic profețește fecioria Maicii Domnului și după naștere. Domnul Hristos se va naște fără a strica pecețile fecioriei, precum razele soarelui străbat sticla, peștii apa, păsările aerul fără a lăsa urme.
Recunoscându-i Sfintei Fecioare Maria marele rol în iconomia mântuirii, Biserica noastră o preamărește din cele mai vechi timpuri, închinându-i imnuri, adresându-i rugăciuni sau numind-o “Împărăteasă Maică”, “Pururea Fericită”, “Prea Nevinovată”, “Biserică sfințită”, “Ușă cerească”, “Rai cuvântător”, “Lauda fecioriei”. Nu există nici un serviciu divin în care numele Sfintei Fecioare Maria să nu fie pomenit ori să nu i se adreseze ectenii sau rugăciuni.
Revenind la praznicul nașterii Maicii Domnului, putem spune că el ne apare ca marea bucurie pregătită de Dumnezeu dinaintea celei supreme, a Nașterii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Sfânta Fecioară Maria este aurora care vestește zorile, este luceafărul în care stă ascuns viitorul, lumea nouă a lui Hristos care avea să vină.
Troparul Nașterii Sfintei Fecioare Maria este nespus de sugestiv: “Nașterea ta, de Dumnezeu născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea, că din tine a răsărit soarele dreptății, Hristos Dumnezeul nostru, și dezlegând blestemul a dat binecuvântare, și stricând moartea ne-a dăruit nouă viață veșnică”.
Evangheliile canonice nu dau prea multe amanunte despre viața Fecioarei Maria. Ea este fiica unică a lui Ioachim și a Anei, care o consacră serviciului religios din templu. De fel din Nazaret, în Galileea (Lc. I, 26-27), ea este logodită cu Iosif, nume menționat în genealogia redată de Evanghelia după Matei (I, 16), cu scopul de a arata că Iisus aparține după nașterea Sa fizică poporului iudeu, înscriindu-Se în linia descendentă davidică. Din cauza acestei logodne, Iisus a fost considerat fiul lui Iosif și al Mariei (Lc. III, 23; IV, 24; în VI, 24), deși Iosif are o paternitate legală asupra Lui, nu una fizică (Mt. I, 20-25). Aici primește “vestea cea bună” de la îngerul Gavril (Lc. II, 26-38), fiind mărită apoi de Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul (Lc. I, 42-45). După nașterea Fiului său, cel Unul-Născut, în Betleem (Lc. II, 4-16), ea este alături de Iisus în toate marile momente ale vieții și activității Lui: tăierea-împrejur, prezentarea la templu, fuga în Egipt, predica în templu, minunea din Cana (In II, 1), în timpul Patimilor, după care Fecioara este încredințată Apostolului Ioan (In XIX, 25). După înălțarea la cer a lui Iisus (Fapte I, 14.
Până în secolui al IV-lea, lipsește o literatură proprie despre Fecioara Maria, cu toate că scrierile apocrife se referă deseori la scene din viața ei. De pildă, cartea Petrecerii Prea Sfintei Fecioare, atribuită episcopului Meliton de Sardes, menționează că apostolii, care au înconjurat pe Fecioara în ultimele clipe ale ei, au dus trupul sau spre îngropare în valea lui Iosaphat, dar aici, în fața mormântului, a fost înălțată la cer.
În Biserica apuseană, începând cu episcopul Epifanie de Salamina, cultul Maicii Domnului ia o mare amploare. Printre altele, sărbătoarea Adormirii este deja amintită de Grigorie de Tours († 594) în ”Tratat despre minuni”. Sub papa Grigorie (590-604) sărbătoarea era comemorată la Roma la 15 august (în vechile martirologii la 18 ianuarie). Papa Sergiu (687-701) prescrie anumite rugăciuni pentru sărbătorile mariale (Nașterea, Bunavestirea, Curățirea la Templu și Adormirea). O serie de părinți și scriitori din Răsărit au consacrat Maicii Domnului numeroase tratate, studii și în special omilii și imne, ca de pildă: Ioan Damaschin, Gherman de Constantinopol, Modest de Ierusalim, Andrei de Creta, Teodor Studitul. Literatura cultică este plină de rugăciuni și doxologii referitoare la persoana și rolul Maicii Domnului în iconomia întrupării Fiului lui Dumnezeu.
Învățătura ortodoxă despre Fecioara Maria poate fi rezumată în câteva nume sau titluri principale:
– Mireasă, pururea Fecioară. Termenul aiparthenia – pururea fecioria – apare pentru întâia oară la sfântul Ignatie (Epistola către Efeseni XIX, 1), care considera nașterea virginală a Mântuitorului ca unul din marile mistere ale mântuirii, de unde va fi reluat de întreaga tradiție patristică pentru a desemna zămislirea fără prihană a lui Hristos din sânul Fecioarei, fără intervenția omului. Cuvântul însuși, prin puterea Duhului Sfint, este Cel care își asumă trup omenesc adevărat din trupul Fecioarei: ”Întelepciunea și-a zidit casă” (Pilde 9, 1). În viziunea rugului care nu se mistuia (Ies. 3, 2-3), comentatorii disting para de foc, simbolul maternității și ramurile, simbolul fecioarei. În cărțile liturgice, ea este numită ”poarta vieții”, ”fecioara neîntinată”, ”ușa Domnului neumblată, prin care singur Cel prea înalt a trecut și pe tine însăți pecetluită te-a păzit”. Ea ”a zămislit fără sămânța și a născut în chip negrăit pe Dumnezeu Cuvântul”, „cu curăția fiind pecetluită și cu fecioria păzită”, astfel încât mai înainte de naștere a fost fecioară și în naștere fecioară și după naștere iarăși a rămas fecioară (parthenos).
– Născătoare de Dumnezeu, Maica Domnului. Numele propriu-zis al Fecioarei Maria, înscris pe icoane cu inițialele MR-THU, este Mater Domini-Maica Domnului (Lc.1, 31).Titlul a fost adoptat de către al III-lea Sinod ecumenic (Efes, 431), împotriva ereziei lui Nestorie, ca o dezvoltare a învățăturii ortodoxe despre unirea celor două firi în Iisus Hristos, dar Biserica nu le-a introdus în crez.
Fecioara ”a născut cu trup pe Unul din Treime, Hristos Dumnezeu”, de aceea ea e Născătoare de Dumnezeu: ”Pe Cel ce s-a născut mai înainte de veci din Tată fără de maică, pe Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, în anii cei de apoi L-ai născut întrupat, din curate singiurile tale, fără bărbat, de Dumnezeu-Născătoare”. Ea nu este maica dumnezeirii, ci a unui Fiu care este Dumnezeu, ”zămislitoare în chip de negrăit a trupului lui Hristos”. Prin ea, Cel nevăzut Se face văzut. Fiul însuși Și-a luat din Maria firea Sa omenească, trup și suflet, prin procesul maternității și zămislirii fără de păcat, de la Duhul Sfint: ”Cuvântul Tatălui cel necuprins, din tine, Născătoare de Dumnezeu, S-a cuprins, întrupindu-Se”.
Nestorie, care separa în Fiul lui Dumnezeu întrupat două persoane, cea dumnezeiască și cea omenească, susținea că Iisus este un simplu om în care Fiul a venit și a locuit și cu care formeaza o unitate foarte strânsă. Împotriva acestei erezii, Sinodul de la Efes va proclama că Fecioara nu a născut un om, sau un om unic, ci pe Fiul lui Dumnezeu însuși, care Și-a luat din ea firea omenească desăvârșită. Astfel, a fost recunoscută maternitatea ei dumnezeiască, împreună cu fecioria ei.
– Cea plină de har (Lc. 1, 28), Prea Sfântă (Panagia), Împărăteasă. Vechiul Testament vorbește deja de preaslăvirea Maicii Domnului (Ps. 44). Ea este identificată cu scara dintre cer și pământ, din visul lui Iacov (Fac. 28, 12), prin care Dumnezeu a luat firea noastră umană, pe care îngerii lui Dumnezeu se suie și se pogoară. În tradiția patristică, Maria este comparată cu Eva, fiind chipul unei noi umanități. După cum Eva a luat parte la căderea și moartea lui Adam, tot așa Maria a participat la ”întoarcerea” chipului celui întinat la chipul cel dîntâi. Pe de o parte, ea a câștigat aceasta stare prin umilința sa (Lc. 1, 27-48), pe de altă parte, ea a fost sfințită prin sălășluirea Cuvântului, devenind izvor de curățire și nestricăciune. Sfântul Ioan Damaschin, în ”Omilie la Adormire”, o numește ”templul Cuvântului”. Sfânta mai presus decât toți sfinții, ”mai cinstită decât heruvimii și mai preamărită decât serafimii”, ea este acoperitoarea, apărătoarea, mijlocitoarea și ajutătoarea credincioșilor. Mare solitoare a creștinilor, ea înalță rugăciunile acestora la tronul lui Dumnezeu și Fiul său: ”Tu esti rugătoarea cea fierbinte către Fiul tău și Dumnezeul nostru ca rugăciunile Maicii mult pot spre îmblânzirea Stăpânului”. În acest rol ea este invocată la liturghie, cântată în imnologie și reprezentată în iconografie.
Biserica Ortodoxă n-a acceptat cele două dogme mariologice promulgate de magisteriul romano-catolic pe temeiul pietății mariale din Biserica apuseană: zămislirea imaculată a Fecioarei (1854) și înălțarea cu trupul (1950). Cele două dogme strică raportul dintre om și Întruparea lui Dumnezeu, dar și dintre Iisus Hristos și iconomia mântuirii. După har Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria este după naștere fiica lui Adam și numai astfel ea reprezintă umanitatea care așteaptă mântuirea: ”Iată roaba Domnului. Fie mie după Cuvântul Tău” (Lc. 1, 38). De aceea și îndumnezeirea ei este rodul Întrupării Cuvântului, care e unica sursă a nestricăciunii. Înălțarea cu trupul poate avea sensul de glorificare a firii omenești, dar ea nu anulează rolul de unic mijlocitor și răscumpărător al lui Iisus Hristos căci Hristos este cel care ii înalță trupul la cer. Desigur, chipul Fecioarei neprihănite și pururea mijlocitoare pentru Biserica este adânc imprimat în pietatea ortodoxă.
II. Profeții despre Sfânta Fecioară Maria în Sfânta Scriptură
II.1. Profeții despre Sfânta Fecioară Maria în Vechiul Testament
Învățătura ortodoxă despre Preacurata Fecioara Maria,este una din cele mai frumoase învățături dogmatice. Ea nu este doar Maica Fiului lui Dumnezeu ci și Maica noastră a tuturor. Mama adevărata a noastră a tuturor, ea este si mama adevărată a tuturor învățăturilor dogmatice din jurul Fiului ei cel mult iubit și hristologia și soteriologia în ea își au cheia de dezlegare.
Maica Domnului făcând parte din planul veșnic de mântuire, a lui Dumnezeu, ocupă un rol important alături de Fiul său în activitatea profeților. De aceea și în pictura bisericească în special pe catapeteazmă este înfățișează în centrul celor 12 profeți.
Rolul Fecioarei Maria în istoria mântuirii oamenilor este anticipată încă din cărțile Vechiului Testament, prin intermediul profețiilor, întreaga tradiție patristică confirmând acest lucru. Sfinții Părinți au identificat trei moduri de prezentare a Mariei în Vechiul Testament. Primul ar fi o interpretare alegorică a textelor vechi-testamentare, utilizată mai ales de imnografi și predicatori, care au dat o imagine poetică Fecioarei Maria (imaginea rugului aprins, mireasa din Cântarea Cântărilor). Alte texte au fost interpretate tipologic (episodul trecerii evreilor prin Marea Roșie amintind de pururea-feciora Maria), referindu-se la evenimentele religioase reale, la persoane din Vechiul Testament (Eva), toate aceste texte prefigurând imaginea Fecioarei Maria. Interpretarea tipologică a fost folosită des în cultul Bisericii, în imnurile de laudă adresate Fecioarei. În sfârșit, avem și profeții care se referă în mod direct la Maica Domnului, chiar dacă ele nu sunt numeroase. Prima profeție din paginile Scripturii ebraice apare chiar în cartea Facerii, profeție numită de către creștini drept „Protoevanghelie”: „Dușmănie voi pune intre tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul și tu îi vei înțepa călcâiul” (Facere III, 15).
Traducerile din limba ebraică și apoi din limba greacă diferă puțin în două locuri, dar nu influențează sensul profeției. Textul ebraic folosește același verb, „suf”, pentru a exprima cele două acțiuni, „va zdrobi” și „vei înțepa”.
Verbul grec are mai mult sensul de „a păzi, a pândi, a aștepta (un moment favorabil pentru a ataca)”. Traducătorii Vechiului Testament în limba greacă, Aquila și Symmachus, precum și traducerile siriene și samaritene interpretează verbul ebraic prin „a zdrobi, a înțepa”. Versiunea latină a Vechiului Testament, numită „Itala”, traduce verbul grecesc prin „servare”, cea ce înseamnă „a păzi”. Fericitul Ieronim traduce prin latinescul „conterere”, adică „a zdrobi”.
În originalul ebraic personajul care va zdrobi capul șarpelui este exprimat prin pronumele”hu”(lat. ipse), care se referă la samânța femeii, adică Mântuitorul va zdrobi capul șarpelui. Alte traduceri printre care și cea românească, traduc astfel: „aceasta îți va zdrobi capul…(Facere III, 15)”, victoria asupra șarpelui este obținută de către Fecioara Maria prin Cel pe Care Îl va naște. De aceea Sfinții Părinți recunosc unanim în această profeție o primă referire la Fecioara Maria în Vechiul Testament.
A doua profeție referitoare la Fecioara Maria apare în cartea profetului Isaia: „Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată Fecioara va lua în pantece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel”(Isaia VII, 14).
Profeția este rostită în timpul regelui Ahaz ( regatul lui Iuda), care și-a început domnia în anul 736 î.Hr. Părinții Bisericii au identificat-o pe această „fecioară” profețită de Isaia cu Fecioara Maria, iar pe Emanuel cu Hristos, urmându-l pe evanghelistul Matei, primul care amintește de această profeție și de împlinirea ei: „Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu”(Matei I, 22-23).
În interpretarea lui Matei găsim o primă mențiune despre fecioria Mariei, ceea ce arată că evanghelistul cunoștea bine profeția lui Isaia și sensul ei. Și acest text a generat o mică dispută de interpretare, cuvântul ebraic ”almah”, care în ebraică înseamnă „fată, femeie tânară”, fiind tradus de versiunea greacă „Septuaginta” prin “fecioară”. Traducerea Septuagintei s-a realizat în secolul al III-lea î.Hr., traducătorii preferând sensul de „fecioară”, mult mai precis și mai potrivit în așteptarea lui Mesia. La data traducerii „Septuagintei” în limba greacă, exista în limba ebraică un sens mult mai apropiat de cuvântul „fecioară”, decât de cel de „fată tânără”. Proorocul Isaia poate fi considerat drept cel care a dat lumii ideea că mama lui Mesia va fi o mamă fecioară.
A treia profeție despre Maria o găsim la profetul Miheia: „Și tu Betleeme, Efrata, desi ești mic între miile lui Iuda, din tine va ieși Stăpânitor peste Israel, iar obârșia Lui este dintru început, din zilele veșniciei. Pentru aceasta îi va lăsa până în vremea când aceea ce trebuie să nască va naște”(Miheia V,1-2).
Evreii interpretau profeția lui Miheia drept locul unde trebuie să se nască Mesia, fapt care reiese din mărturia evanghelistului Matei: „și (Irod) adunând pe toți arhiereii și cărturarii poporului, i-a intrebat: Unde este să se nască Hristos? Iar ei i-au zis: în Betleemul Iudeii, ca așa este scris de proorocul: și tu, Beteleeme, pământul lui Iuda, nu ești nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va iesi Povățuitorul, Care va paște pe poporul Meu Israel (Matei II, 4-6)”.
Profeția lui Miheia se referă și la Maria, ea fiind identificată de către Tradiția Bisericii cu cea care trebuie să nască. Acest text face referire la maternitatea mesianică a Mariei, proorocul Miheia fiind contemporan cu Isaia.
O altă profeție despre Fecioara Maria găsim la proorocul Iezechiel: „Apoi m-a dus bărbatul acela la poarta cea din afară a templului, spre răsărit, și aceasta era închisă. Și mi-a zis Domnul: Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide și nici un om nu va intra pe ea. De aceea va fi închisă (Iezechiel XL, 1-2)”.
Sfinții Părinți au interpretat această profeție ca pe o povestire a pururi-fecioriei Mariei, ea fiind identificată cu poarta templului, rămânând fecioară înainte de naștere, în timpul nașterii și după naștere. Deși nu este atât de cunoscută ca și alte proorocii din Vechiul Testament, această profeție a lui Iezechiel este deosebit de importantă.
Interpretarea alegorică a textelor vechi-testamentare a fost folosită mai mult în cultul Bisericii, atât în predici cât și în imnuri închinate Fecioarei Maria. Un prim text din Vechiul Testament, unde Tradiția Bisericii primare a văzut figura Fecioarei Maria, este cel din Facere XXVIII, 10-17: “Iar Iacov ieșind din Beer-Șeba, s-a dus în Haran…Și a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau și pogorau pe ea. Apoi S-a arătat Domnul în capul scării și i-a zis: Eu Sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău, și Dumnezeul lui Isaac…Urmașii tăi vor fi mulți ca pulberea pământului și tu te vei întinde la apus și la răsărit, la miazănoapte și la miazăzi, și se vor binecuvânta întru tine și întru urmașii tăi toate neamurile pământului…Și spăimântându-se Iacov, a zis: Cât de înfricoșător este locul acesta! Aceasta nu este alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta este poarta cerului”(Facere XXVIII, 10-17). Viziunea lui Iacov a fost interpretată ca arhetip al Maicii Domnului, ea fiind „scara” pe care s-a coborât Fiul lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor, „casa lui Dumnezeu” și „poarta cerului”. Iar grădina menționată în Cântarea Cântărilor a fost văzuta ca o aluzie la Fecioara Maria:„ ești grădina încuiată, sora mea, mireasa mea, fântână acoperită și izvor pecetluit” (Cântarea Cântărilor IV, 12). Acest verset a fost interpretat alegoric, ca o prevestire a pururi-fecioriei Maicii Domnului. O altă interpretare alegorică a fost făcută privitor la rugul aprins văzut de Moise:„ Iar acolo i S-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieșea dintr-un rug; și a văzut că rugul ardea, dar nu se mistuia(Iesire III, 2)”.
Rugul văzut de Moise a fost interpretat ca și o prefigurare a fecioriei Mariei, aceasta alegorie fiind folosită îndeosebi de poeții creștini în imnurile lor.
Tradiția Bisericii și cultul creștin au păstrat și alte tipologii și figuri ale Mariei în Vechiul Testament. Maria a fost văzuta drept lâna întinsă de Ghedeon care nu s-a uscat și a rămas uscată (Judecători VI, 37-38), Chivotul Legii peste care se manifesta prezența lui Dumnezeu.
Episodul cu Ghedeon a fost interpretat drept un semn al maternității divine, roua picată peste lână, în jur fiind numai uscăciune, ceea ce o prefigura pe Fecioara Maria ca și mama a Cuvântului întrupat: „ …Apoi iată eu întind aici în arie lâna ce am tuns; și de va fi rouă numai pe lână, iar încolo peste tot locul uscăciune, atunci voi ști că vei izbăvi pe Israel prin mâna mea, cum ai zis. Și s-a făcut așa; și a doua zi s-a sculat Ghedeon dis-de-dimineață și s-a apucat să stoarcă lâna și a stors rouă din lână un vas plin de apă(Judecatori VI, 37-38)”.
Norul care a umbrit Cortul adunării și Chivotul Legii a fost văzut drept o pogorâre a slavei lui Dumnezeu, la fel cum se va pogorî aceeași slavă și putere la Buna-Vestire, la întruparea Fiului lui Dumnezeu: „ Atunci un nor a acoperit cortul adunării și locașul s-a umplut de slava Domnului; și Moise n-a putut să intre în cortul adunării pentru că-l cuprinsese pe acesta norul și slava Domnului umpluse locașul (Iesire XL, 34-35)”. Este interesant faptul că anumiți autori contemporani au făcut o paralelă între profețiile vechi-testamentare și textele din Noul Testament, în care se vorbește despre Fecioara Maria. Exista asemănări între textele profeților și cele ale evangheliștilor, dar nu putem afirma că evangheliștii s-au inspirat din scrierile profetice în ceea ce privește structurarea unor fraze.
Maria, Mama lui Mesia, este văzuta drept noul Chivot al Legii, prin ea manifestându-se cu adevărat prezența lui Dumnezeu printre oameni.
Mai mult decât toate, Eva este comparată adesea de către Sfinții Părinți cu Fecioara Maria, aceasta fiind considerată „noua Eva”.
Evanghelistul Vechiului Testament, profetul Isaia ne dă cea mai clară profeție referitoare la persoana Preasfintei Fecioare: ”iată fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și vor pune numele Lui ”Emanuel”(7,14)”. Această profeție se referă cu adevărat la Fecioara Maria pentru că însuși Sfântul Arhanghel Gavriil arată că această profeție s-a împlinit în Fecioara(Mt.1,23).
Termenul „Haalmah” folosit în textul original înseamnă Fecioara, fiind singurul caz când mama unui prunc se numește Fecioară, pentru că Haalmah se referă la o mamă cu totul specială. De asemenea și Emanuil nu este un nume propriu,ci înseamnă „cu noi este Dumnezeu”. Și într-adevăr, prin Fecioara Maria „Dumnezeu s-a coborât și cu noi oamenii a petrecut(Baruh 3,15). În textul Septuagintei substantivul:ίoς-fiu), nu este folosit articulat,(ιδού ή παρθένος εν γαστρί έξει και τέξεται υϊον- iată Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu) cum au falsificat protestanții, ca să arate cumva că Fecioara ar fi avut alții fii. Sfântul Iustin Martirul combătea pe iudeul Trifon care spunea că această profeție s-a împlinit în timpul regelui Iezechia. De asemenea, Trifon spunea că în text ar fi vorba de o tânără și nu o fecioară, dar Iustin arată clar pe baza septuagintei că aceea este o fecioară cu totul specială.Același iudeu învinuia pe creștini că se inspiră din miturile grecești în ceea ce privește nașterea Fecioarei și învierea Domnului dar Iustin spune că de fapt diavolul este cel care fură din învățătura revelată, inventând diferite zeități cum ar fi cazul lui Dionisios și Apollo, care au murit și au înviat și s-au înălțat la cer. O altă profeție referitoare la Maica Domnului găsim la Is.8,3:”m-am apropiat de proorocița și a luat în pântece”. În acest sens Sfântul Irineu De Lyon folosește și el această profeție cu referire la fecioara Maria: ”din nou sunt cei care spun: ”este un om și cine-L va ști? Și m-am apropiat de proorocița și a luat în pântece și numele lui este chemat sfătuitor, Dumnezeu Atotputernic” și cei care-L proclamă drept Emanuil, născut din Fecioara, arătând unirea Cuvântului lui Dumnezeu cu lucrul mâinilor Sale”. Și sfântul Vasile cel Mare spune mai clar:”faptul că proorocița Maria, de care Isaia s-a apropiat în contemplare, nu este tăgăduit de nimeni, fiind amintit și de cuvintele pe care Ea însăși l-ea proorocit. Căci ce zice? Mărește suflete al meu pe Domnul și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu Mântuitorul Meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale, că iată de acum mă vor ferici toate neamurile…” Că Mântuitorul se va naște din femeie este profețit și de către Ieremia care vorbește despre o întoarcere a Fecioarei lui Israel, când Sionul v-a deveni un loc al dreptății și al binecuvântării divine (Ier.31,21-33).
Iubitorii lui Dumnezeu si ai Maicii Sale, sub insuflarea Mirelui Fecioarei, a Duhului Sfânt au găsit în unele simboluri vechi testamentare chipul Miresei nepătate, a Stăpânei Născătoarei de Dumnezeu.
Și aceste profeții se împlinesc în Fecioara care naște pe Fiul lui Dumnezeu și rămâne fecioară.Evident că aceea care nu au pe Duhul Sfânt nu le-au putut înțelege. Înțelesul tainic, dincolo de cel propriu zis este manifestarea iubirii mirelui fată de virtuțile miresei, a Duhului sfânt față de umila Fecioara din Galileea.
În Pentateuhul lui Moise, prima înfățișare a fecioarei este arca lui Noe. Căci precum atunci cei care se aflau în arcă au scăpat cu viață, la fel și acum prin rodul Fecioarei ni se aduce viață. O alta înfățișare alegorică a preasfintei Fecioare este visul patriarhului Iacob(fc.28,10-12), scara ce unea pământul cu cerul și pe care urcau și se coborau îngerii lui Dumnezeu. Unirea cerului cu pământul prin intermediul îngerilor este un simbol al împăcării lui Dumnezeu cu lumea, a refacerii legăturii dintre cer și pământ prin nașterea lui Iisus din Fecioara. Explicând această profeție, Sfântul Ioan Damaschin spunea: ,,Scara duhovnicească, Fecioara, este răsădită în pământ, căci din pământ își trage originea, dar capul ei se înalță până la cer..”
Rugul ce ardea și nu se mistuia este un alt simbol al Fecioarei Maria căci precum acela deși ardea, totuși nu se mistuia, tot așa și sfânta Fecioara născând pe Dumnezeu nu s-a ars, știut fiind faptul că Dumnezeu este foc ce arde (Evr.12,29). În acest sens, Sfântul Grigorie de Nyssa spunea: ,,rugul vestea nașterea Domnului din Fecioara. Prin această minune învățam să cunoaștem și taina sfintei Fecioare din care a strălucit prin nașterea vieții lumești la lumina dumnezeirii, care a păzit nestricat rugul aprins, nevestejindu-se frumusețea fecioriei prin naștere”.
În opinia sfântului Maxim Mărturisitorul focul văzut de către Moise este cuvântul Dumnezeiesc care în timpurile mai de pe urmă a strălucit din rugul sfintei Fecioare și a petrecut cu noi prin trup.
Același lucru îl subliniază și Sfântul Chiril al Alexandriei care spune că: ,,Fecioara Maria este rugul aprins în care se sălășluia Dumnezeu și care nu se mistuia de flăcări”
Tot în Pentateuh Fecioara este prefigurată și cu toiagul lui Moise care a odrăslit(Num.17,8) vasul de aur cu mană (Ieș.16,33) iar stâlpul de foc (Num.9,15-23) care conducea pe evrei prin deșert este preânchipuirea Stăpânei noastre,care ne conduce spre mântuire,în viața noastră transformată de păcat într-un deșert.
În cartea Psalmilor diferite lucruri devin simboluri ale Mângâietoarei noastre. Imnografii folosesc la sărbătorile Maicii Domnului următoarele denumiri: ,,cetate a lui Dumnezeu”(Ps.86,2;47,1-3), ,,frumusețea lui Iacov”(Ps.46,4), ,,chivotul sfințeniei lui dumnezeu”(Ps.131,8).
Profetul Isaia o vede ca pe un munte sfânt înălțat deasupra tuturor munților și dealurilor(Is.2,2). Ea este mlădița pe care o vor căuta neamurile (11,1;10). Conform Sfântului Ioan Damaschin ea este norul ușor pe care vine Domnul(Is.19,1) în sensul că ea fiind Fecioară a născut fără sămânță bărbătească. De aceea ea este pământul din care a ieșit rădăcină fără sămânță (Is.52,1) după cum preciza Theodoret de Cyr.
Tot ea este tronul lui Dumnezeu și cărbunele (Is.6,2-3), după cum precizează Sfântul Grigorie Palama: ,,ea e chiar de-a dreapta Lui,unde e Hristos, Fiul ei, fiind tronul acela înalt pe care l-a văzut Isaia, înconjurat de heruvimi” iar Sfântul Teofan al Niceii completează zicând că acest tron al lui Hristos este sânul matern al Maicii sale în jurul căruia stau heruvimii și serafimii ca slujitori și străjeri,deținând prima treaptă a îngerilor”.
Solomon o vedea ca pe o: ,,casă a Înțelepciunii, rezemată pe șapte stâlpi”(Prov.9,1), Înțelepciunea fiind Cuvântul Tatălui prin care s-au făcut toate(In.1,3) iar cei șapte stâlpi sunt darurile Duhului Sfânt, cu care este împodobită Fecioara, Mireasa Duhului Sfânt.
Sfântul Prooroc Daniel prevedea fecioria Ei în taina muntelui, din care S-a desprins o piatră netăiată de mână omenească. În acest sens, Sfântul Ioan Damaschin întreba: ,,care este acel munte a lui Daniel, din care piatra din capul unghiului, Hristos a fost tăiată fără nicio unealtă omenească”.
Maica Domnului este asemenea muntelui Paran văzut de Avacum: ,,Cel Sfânt vine din muntele Paran! Slava Lui acoperă cerurile și tot pământul este plin de slava Lui”(Av.3,3). Paran este numele unui munte între Egipt și Edom, renumit în frumuseți naturale. Asemenea acestui munte, Fecioara Maria care va naște pe Cel Sfânt va fi neîntrecută în frumusețea morală și fizică.
Unele texte vechi testamentare au fost interpretate tipologic precum episodul trecerii prin Marea Roșie(Ieș.3) reprezintă pururi fecioria Mariei după cum spune Dogmatica glasului V: ,,în marea Roșie chipul Miresei celei neispitite de neispitite de nuntă s-a scris oarecând, acolo Moise despărțitor al apei, aici Gavriil slujitor al minunii. Atunci a trecut Israel adâncul cu piciorul neudat iar acum Fecioara L-a născut fără sămânță pe Hristos, marea după trecerea lui Israel a rămas nestrăbătută iar cea fără prihană după nașterea lui Emanuil a rămas nevătămată…”, referindu-se la evenimente religioase reale, la persoane din Vechiul Testament, toate acestea prefigurând imaginea Fecioarei Maria. Interpretarea tipologică la fel ca și cea alegorică a fost folosită des în cultul Bisericii, în imnele de laudă adresate Preacuratei Stăpâne.
Sfântul Apostol Pavel este cel dintâi care se ocupa cu paralelismul între diferite persoane vechi testamentare si Hristos. Astfel, în viziunea lui, Mântuitorul este noul Adam: ”căci precum prin greșeala unuia a venit osânda pentru toți oamenii, tot așa și prin îndreptarea adusă de Unul a venit pentru toți oamenii îndreptarea care dă viața”(Rom.5,18). Ca Arhiereu, Hristos este prefigurat de Melchisedec, care era: ”fără tată, fără mamă, fără spiță de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârșit al vieții ci asemenea fiind Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot pururi”(Evr.7,3).
Conștienți de importanța Maicii Domnului in iconomia mântuirii, Sfinții Părinți si diferiți scriitori bisericești au făcut diferite paralele si asemănări între unele persoane vechi testamentare și Maica Domnului, cea mai importantă fiind intre Eva si Fecioara Maria.”Bucură-te izbăvirea lacrimilor Evei”, cântă Biserica în Imnul Acatist.
Aceste cuvinte își au izvorul si inspirația in scrierile primilor Părinți ai Bisericii.
Multă vreme s-a susținut că Sfântul Iustin Martirul este primul scriitor creștin care a făcut o asemenea paralelă, în scrierea sa: ”Dialog cu iudeul Trifon”. Dar primul care face paralela între Fecioara Maria si Eva este anonimul autor al epistolei către Diognet, epistolă scrisă în anul 125(un presupus autor ar fi Quadratus).
„Daca porți în tine pomul cunoștinței și îți este drag rodul lui, vei culege totdeauna, cele pe care le dorești să le primești de la Dumnezeu, de acestea șarpele nu se atinge, nici înșelăciunea nu se apropie,nici Eva nu se strică ci e crezuta Fecioară”.
Autorul nu neagă căderea primei Eve ci aici în mod indirect arată ridicarea ei prin noua Eva, Fecioara Maria. Unii au interpretat acest paradis ca fiind o aluzie la Fecioara Maria,model pentru toate fecioarele. Deși nu sunt prea mulți teologi care afirmă acest lucru, totuși finalul epistolei către Diognet, este cel mai vechi din literatura creștină în ceea ce privește paralela între Eva si Maria.
Sfântul Iustin Martirul a fost cel dintâi scriitor care face o paralelă clară între Eva si Feciara Maria. Personajele aflate în antiteză sunt pe de o parte: Eva și șarpele iar pe de alta Fecioara Maria si arhanghelul Gavriil.
„Într-adevăr după cum Eva fiind fecioara si fără pată si primind cuvântul șarpelui a născut neascultarea si moartea, tot astfel și Fecioara Maria atunci când îngerul Gavriil i-a binevestit ca Duhul Domnului va veni asupra ei și Puterea Celui Preaînalt va umbri, din care cauză și Sfântul Care se va naște din ea, Fiul lui Dumnezeu se va chema, primind credința și bucuria i-a răspuns: ”fie mie după cuvântul tău”. În acest fel s-a născut prin Ea, Acesta despre care am arătat că s-au spus atâtea în Scripturi și prin care Dumnezeu nimicește pe șarpele și pe îngerii si oamenii asemănători cu ei”. Cu alte cuvinte precum prin Eva a venit moartea, tot așa prin noua Eva a venit viata.
Așadar îl putem considera pe Sfântul Iustin Martirul primul scriitor creștin care face o paralelă reală între Eva si Fecioara Maria, fiindcă scurtul fragment din epistola către Diognet deși este important, nu se poate compara cu perfecțiunea paralelismului reușit de Iustin.
Un alt măreț scriitor primar care face o paralelă între Eva și Maica Domnului este Sfântul Irineu de Lyon. În lucrarea sa: ”Împotriva ereziilor” arată clar rolul Stăpânei Fecioarei în iconomia mântuirii în antiteza cu Eva: chiar dacă Eva l-a avut pe Adam de bărbat, ea a fost fecioară…însă neascultând, ea s-a făcut pricina morții ei și a întregului neam omenesc. Tot astfel și Maria cu toate că avea un soț, ea a rămas fecioară, iar prin ascultare ea s-a făcut pricină de mântuire sieși și întregului neam omenesc. Nodul neascultării Evei a fost dezlegat de ascultarea Mariei, căci ceea ce a legat strâns prin neascultare fecioara Eva, aceea a izbăvit Fecioara Maria prin credința”. Într-alt loc insistând pe paralela Eva-Fecioara Maria, după modelul Hristos-Adam, Irineu spune: ”Eva cea dintâi a fost înșelată prin cuvântul îngerului căzut neascultând de cuvintele Domnului si-a osândit pe om. Tot așa și Mariei i s-a binevestit prin cuvântul îngerului, dar a ascultat cuvintele lui Dumnezeu și așa a izbăvit pe om. Și așa (cel dintâi) Adam a fost înșelat, neascultând pe Dumnezeu, dar Fecioara Maria a devenit apărătoarea fecioarei Eva”. Pe scurt, el sublinia următoarele puncte:
– Eva este femeia decăzută/Maria este femeia care o reia pe Eva
– Eva este femeia ispitită de diavol/Maria este femeia care a ascultat de îngerul credincios
– Eva este cauza morții/Maria este cauza mântuirii
– Eva generează în stricăciune și în durere/Maria generează fără stricăciune și fără durere
Sfântul Efrem Sirul spune: ”cu coasta Eva care a fost luată din Adam, cel rău a luat din inima lui Adam, din aceeași coastă, noua Eva a răsărit Puterea nevăzută care l-a făcut pe satan să cadă asemenea lui Dagon. Simbolului i-a urmat împlinirea căci cel rău a pierit în propriul său refugiu”.
Într-alt loc același spune: ”Eva s-a îndatorat dar Maria a fost scutită ca slujnică să dezlege datoria maicii sale și prin Ea să rupă înscrisul care își ridica glasul împotriva tuturor generațiilor”. Într-alt loc dumnezeiescul Părinte precizează mai clar ”Dumnezeu a plăsmuit pe Adam din pământ virgin iar din Adam fără femeie a făcut femeie. Și după cum Adam a dat naștere la femeie fără femeie, tot așa și Fecioara a născut Bărbat fără de bărbat”.
Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur Maica Domnului este egalarea bărbatului și a femeii: ,,să nu se mândrească bărbatul că ar fi superior femeii căci astăzi în Fecioara Maria s-au egalat firile”.
Dezvoltând această idee ilustrul scriitor bizantin, din secolul XIII, Iosif Vrienie spunea: ,,Așa cum mai întâi luând El (Dumnezeu) din coasta bărbatului, a făcut om desăvârșit (Eva) la fel și după aceea Însuși luând trup din femeie s-a arătat om desăvârșit. Și în modul în care Adam prin porunca lui Dumnezeu, a făcut femeie fără ajutorul vreunei femei, în același mod Maria Fecioara, cu acordul lui Dumnezeu, fără de bărbat a născut parte bărbătească cu adevărat”
Sfântul Ioan Damaschin spunea că: Fecioara printr-o curățenie harică asemănătoare drepților Vechiului Testament, dar superioara lor, este desăvârșită la Buna Vestire”. Același sfânt părinte spune foarte frumos: ”Tatăl înainte a prevăzut-o, apoi profeții prin Duhul Sfânt au prevestit-o, apoi puterea sfințitoare a Duhului a cercetat-o, a curățit-o și a sfințit-o, ca să spunem așa, a udat această țarină”. Cât de frumos arată aici unirea Mirelui cu Mireasa spre curăția continuă a neprihănitei mirese. Ea se înalță din neamul pământesc, care din cauza păcatului strămoșesc ajunsese ca un pustiu iar el o ajută dându-i har special. Rezultatul acestei strânsei uniri este cel care a luat trup din ea, Hristos Fiul lui Dumnezeu, pentru a înverzi acest pustiu, adică pentru a ridica neamul omenesc din robia păcatului.
Să se rușineze dar catolicii care spun că Fecioara nu a avut păcat strămoșesc, căci ce spune profetul: ”cine se înalță din pustiu…”și de ce nu spune „cine a fost adusă de la verdeață?”. Aceasta o spune pentru a ne arăta că Fecioara a avut păcat strămoșesc, dar prin har și efort s-a păstrat curată de păcate personale iar la Buna Vestire ca o încununare a Fecioarei i se iartă păcatul strămoșesc. Fecioara se înalță mai presus de toți oamenii dar și de toate făpturile cerești și pământești după cum spunea Sfântul Andrei Criteanul: ”Tu ești Născătoare de Dumnezeu, minunea cea înfricoșată a iconomiei lui Dumnezeu spre care doresc și îngerii a privească”. Și Sfântul Atanasie cel Mare subliniază în mod indirect preamărirea pe care i-a făcut-o Dumnezeu Fecioarei Maria: ”Fecioara s-a umplut cu putere de la Duhul Sfânt, pentru sfințenia trupului ei și pentru ca să poată purta pe pruncul mântuitor, Acesta a venit într-ansa nu numai cu puterea și tăria ci cu toată plinătatea Dumnezeirii, iar Ea, a înomenit persoana cea întrupată, prea dumnezeiască și preamărită a Fiului lui Dumnezeu”. Iar sfântul Chiril al Ierusalimului completează spunând: ”mergând Duhul cel Sfânt asupra Fecioarei, a sfințit-o pe Ea”. Iar sfântul Ioan Gură de Aur spune cel mai clar: ”nimeni nu este asemenea în viața cu Fecioara Maria. Cercetează omule zidirea toată și vezi dacă este ceva asemenea sau mai mult decât sfințenia Fecioarei. Străbate pământul, privește marea împrejur, cutreiera văzduhul, pătrunde cu mintea cerurilor, amintește-ți toate puterile cele nevăzute și vezi dacă există vreo altă minune la fel ca aceasta în toată făptura.”
Așadar, Fecioara se ridică mai presus de oameni și de îngeri dar nu singură ci sprijinită de a ei iubit, adică de Dumnezeu. În concluzie, mireasa din Cântarea Cântărilor în afară de preînchipuirea bisericii și a sufletului omenesc preînchipuie și pe preadorita Fecioara Maria, după cum mărturisesc sfinți părinți ca: Maxim Mărturisitorul, Simeon Noul Teolog, Ioan Damaschin, Andrei Criteanul, Grigorie Palama, Nicodim Aghioritul.
II.2. Profeții despre Sfânta Fecioară Maria în Noul Testament
Textele biblice care vorbesc despre Fecioara Maria nu sunt numeroase, ele se referă mai mult la episodul Nașterii Mântuitorului și la momentul răstignirii, și totuși acestea sunt de ajuns pentru a contura clar că Maria este: Θεοτόκος (Născătoare de Dumnezeu ) Αηπαρθένος (pururi Fecioara) și că i se cuvine υπερδουλία (supra venerare). Amănunte despre viața Fecioarei Maria, dinaintea episodului Bunei Vestiri, avem doar în scrierile apocrife, mai ales în: ,,Protoevanghelia lui Iacov”. Dar care este cauza acestei discreții aproape totale asupra vieții Maicii Domnului? Cauza nu poate fi alta decât că ea însăși a înfrânat pornirea curată a Sfinților scriitori de a da vreo știre despre ea, mai ales după înălțarea Fiului Ei la cer. Nu fără sens notează Sfântul Evanghelist Ioan, un cuvânt, singurul cuvânt al Maicii Domnului, adresat chiar la începutul activității Lui, la nunta din Cana, apostolilor și, după ei, tuturor credincioșilor, din toate timpurile: ,,faceți ceea ce vă va spune”(In.2,5). E singura ei propovăduire indicată în Noul Testament și arată voința Maicii Domnului de a îndrepta atenția credincioșilor, spre Fiul ei. Faptele Aposolilor ne spun că era cu Apostolii, dar nici un alt amănunt nu ne dau despre ea, cu siguranță pentru că așa era voia ei.
În Noul Testament se împlinesc toate cele profețite. Fecioara a luat în pântece si odată cu pogorârea Duhului Sfânt, ea profețește cinstirea de care s-a învrednicit. Fecioara naște și prin aceasta Dumnezeu se arată în trup spre mântuirea noastră.
În întunecata lume a păcatului domnea tirania diavolului. O dată cu căderea lui Adam, lumea se cufunda în păcate, era ca o noapte întunecată de unde uneori se mai arăta câte o stea prevestitoare (profeții vechi testamentari) a dimineții mântuitoare, a venirii lui Hristos, căci Dumnezeu în multa Sa iubire nu voia ca lumea să piară în acest întuneric.
„După cum de pildă, sarea chimică limpezește vinul, făcându-l mai curat și mai fin și îndată ce se deschide gura vasului, țâșnește afară, în același chip și Dumnezeu, Cel mai desăvârșit Ziditor al firii, după ce de șaptezeci de ori câte șapte a limpezit și a curățit sângele întregului neam omenesc. Cu ajutorul atâtor și atâtor drepți si bărbați, în cele din urmă a binevoit să se nască: Maica Domnului, ca să-L nască pe El după trup, ea, cea aleasă dintre cei aleși, cea dreaptă între cei drepți și cea sfântă între cei sfinți”. Același lucru îl precizează și Sfântul Ioan Damaschin într-o omilie la Buna Vestire: ,,din neamul lui Adam a zidit astăzi Creatorul său, templu în care să locuiască ascuns și ca să ne răscumpere, pe Fecioara Maria, pe cea nevinovată, cea binecuvântată, cea mai sfântă, cea mai curată parte a firii lui Adam, și regină a neamului omenesc”.
Prezentarea rolului gingașei Fecioare Maria în iconomia mântuirii – în Noul Testament – începe cu relatarea Bunei Vestiri pe care o face Sfântul Evanghelist Luca în începutul Evangheliei sale.
Tânăra Fecioară se află în rugăciune după cum spune sfântul Efrem Sirul. Îngerul cu sfială și cu frică îi zice: ”bucură-te ceea ce ești plină de har, Domnul este cu Tine, Binecuvântată ești tu între femei. Iar ea văzându-l s-a tulburat în sine de cuvântul lui și cugeta ce fel de închinăciune poate fi aceasta”(Lc.1, 28-29).
Aceste cuvinte le explică Sfântul Maxim Mărturisitorul: ”a spus: bucură-te, spre a nimici întristarea dintâi, iar: plină de har din pricina bogăției podoabelor Fecioarei, apoi a adăugat: Domnul este cu tine, arată bogația desăvârșită a Împăratului, iar în încheierea cuvântului, arhanghelul precizează: binecuvântată ești tu între femei adică e mai mult decât toate femeile, căci prin tine femeile au fost făcute vrednice de binecuvântare. Nu s-a tulburat Fecioara însă la vederea arhanghelului, căci era obișnuită cu vederea sa atunci când îi aducea hrana la Templu, ci s-a tulburat din pricina cuvintelor ce răsunau în urechile ei.”
Iar Sfântul Ioan Damaschin întrebându-se retoric, glăsuiește: ”și cum să nu fie binecuvântată și plină de har cea cu care a fost Domnul făpturilor, luându-și din Ea templu în care să aducă ajutor neamului Ei.”.
S-a tulburat Fecioara de acest cuvânt al îngerului din pricina multei sale smerenii. Căci dacă ar fi fost câtuși de puțin mândră, s-ar fi cunoscut. Dar îngerul mângâindu-o îi spune să nu se teama si îndată, Taina cea din veac ascunsă se face cunoscută. Dar smerita Fiica îl întreabă pe înger: ”cum va fi aceasta de vreme ce nu știu de bărbat?”. Aceasta arată dorința de feciorie continuă a gingașei Fecioare. În cazul unei fecioare în preajma nunții, care ar fi avut de gând să trăiască o viață obișnuită de căsătorie, o astfel de întrebare ar fi fost fără rost. ”Nu știu de bărbat”, este identic aici cu: ”nu vreau să știu de bărbat”. Aflăm apoi din același text evanghelic cât de deplină era ascultarea și credința Sfintei Fecioare Maria față de Dumnezeu. Spre deosebire de Zaharia (,,și a zis Zaharia către înger: după ce voi cunoaște aceasta? Căci eu sunt bătrân și femeia mea înaintată în zilele ei”), ea nici nu gândește să pună la îndoială cuvintele arhanghelului. Sfânta Fecioară nu cere un semn deși minunea era mai presus de oricare altă minune și nouă. Modele de bătrâni care au născut au mai fost: Avraam și Sara, Ana cea stearpă, părinții lui Samson, Ioachim și Ana, dar nici o fecioară nu a născut să rămână apoi fecioară. Și totuși Fecioara nu pune la îndoială.
Despre faptul că cuvintele Fecioarei nu erau de îndoială spune preafrumos, preaînțeleptul Maxim Mărturisitorul: ”vedeți însă înțelepciunea Preafericitei și Preasfintei Fecioare, și înalta treaptă a iubirii Sale de feciorie, Ea a primit cuvântul arhanghelului dar, a fost uimită de cuvintele Sale. De aceea Ea răspunde și spune: ”cum va fi aceasta de vreme ce nu știu de bărbat?”. Aceasta însă nu se poate fiindcă am fost închinată fără prihană lui Dumnezeu, iar fără bărbat zămislirea nu este cu putință. Căci așa de mare era frică și grijă ei să nu se lipsească de fecioria ce domnea in inima ei și să rămână fecioară până la sfârșit, cum ni s-a împărtășit nouă din cuvintele de Dumnezeu purtătorilor părinților noștri”.
Iar Sfântul Nicolae Cabasila comentează acest verset: ”cum va fi aceasta, întreabă Ea? ”E lege a firii să nu poată zămisli cele ce și-au ales viața de feciorie…dar spune-mi oare se va preface firea si în ce chip? Dar îndată îngerul îi comunică modul zămislirii minunate. Faptul că Fecioara se declară gata să îndeplinească aceasta slujire după ce i se comunică modul minunat cum se va înfăptui, arăta că întrebarea ei n-a fost cu îndoială nu, căci o astfel de îndoială ar fi crescut în Ea mai mult după ce i s-ar fi comunicat modul minunat și cu totul suprafiresc, cum va zămisli și va naște”.
Îngerul îi explică taina și Fecioara înțelege măreția acesteia. Iarăși trebuie să spunem: sfințenia înțelege, curăția vede curat. Căci răspunsul ei izbucnește nereținut spontan: ,,Iată roaba domnului, Fie mie după cuvântul tău”. Model sublim de smerenie este Fecioara, primind atât de frumoase cuvinte, pe care nicio femeie nu le-a primit și totuși se numește pe sine: ,,roabă”. Sfântul Nicodim Aghioritul spunea: ”Fecioara se numește pe sine Roaba Domnului mai întâi pentru că după fire a fost roaba lui Dumnezeu așa cum zice psalmistul: ”toate slujitoare sunt Ție”(Ps.118, 91), și-n al doilea rând pentru smerenia ei cea mare și adâncă”.
Măreția Preasfintei Fecioare Maria stă în aceasta, că o dată cu acest „fie mie”, ea angajează întreaga omenire, fiindcă contrar celor mai mulți oameni, și am putea spune contrar chiar tuturor oamenilor-fiindcă și cei mai mari dintre sfinți au păcat în fața lui Dumnezeu în ciuda poverii acestora comune a păcatului strămoșesc pe care o duce până în clipa Bunei Vestiri, ea nu abdică de la viața ei neprihănită. Flacăra iubirii Dumnezeiești îi stăpânea deja sufletul, așa încât ea nu a dat înapoi.
Întreaga viață, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu spune pentru toate: ”Iată roaba Domnului”.
Pentru Sfântul Grigorie Palama, lucrarea Fecioarei este: ,,împăcarea cea de obște a întregului neam omenesc”. Prin Maica Domnului s-a produs înnoirea neamului omenesc întrucât prin ea s-a deschis porțile Raiului.
Rostește oare Născătoarea de Dumnezeu acest „fie”, lipsită fiind de păcatul strămoșesc? Desigur că avea acest păcat strămoșesc. Și dacă nu l-ar fi avut? În acest caz consimțământul ei liber nu ar mai reprezenta întreaga omenire, pângărită de aceasta grea povară, ci atunci Fecioara Maria ar fi o excepție ce nu-i poate reprezenta pe toți oamenii care moștenesc păcatul strămoșesc.
Dacă o altă fecioară lipsită de păcatul strămoșesc, i-a spus diavolului: ”fie”, cedând propunerilor lui, și ridicându-se astfel împotriva lui Dumnezeu, a fost nevoie ca tot o Fecioară moștenitoare a păcatului strămoșesc, de aceasta data, să-i spună la rândul ei: ”fie mie după cuvântul tău”, Celui ce ridica păcatele lumii pentru a putea astfel să dobândească mântuirea întregii lumi.
Maica Domnului prin „fie”, devine prototipul și culmea îndumnezeirii fiindcă Ea poartă trupește pe Hristos în timp ce ceilalți creștini pot doar să-L poarte duhovnicesc. Prin urmare, ea e socotită Preasfânta Sfintelor. De aceea și teologul Paul Florensky spunea: ”Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu este sfințenia tuturor stihiilor pământești și cerești, este binecuvântarea tuturor anotimpurilor, căci în momentul Bunei Vestiri, când făptura, în persoana Maicii Domnului a primit Divinitatea, este conștientă întreaga veșnicie, iar în veșnicie toata plinătatea simțurilor. Toată istoria universală este conținută în Fecioara Maria, iar Fecioara Maria se exprimă în momentul Bunei Vestiri”. Prin acest cuvânt, Fecioara, acceptă liber să devină și devine în același timp Maica lui Dumnezeu, iar dacă Ea n-ar fi acceptat, aceasta ar fi însemnat un eșec divin. În acest sens, Sfântul Nicolae Cabasila spune: ”întruparea nu fusese doar o lucrare a Tatălui, a Cuvântului și a Duhului ci în același mod este și lucrarea voinței și credinței Fecioarei. Fără consimțământul Preacuratei, fără colaborarea credinței ei, acest plan ar fi fost la fel de irealizabil ca și fără intervenția celor 3 persoane divine împreună”. În ceea ce privește unirea Fiului cu Fecioara, Acesta se unește tocmai în acest moment. Bizantinii socotesc unirea aceasta permanentă. Fiul rămâne unit cu Maica Sa și după naștere cum rămâne unit cu Tatăl. De aceea, Maica Domnului e un izvor de energie Dumnezeiasca în mod direct
În concluzie, din generație în generație bărbați și femei din neamul acesta au fost curățiți prin Duhul pocăinței, ca să dăruiască lumii întregi o fiică a omului în stare să spună lui Dumnezeu prin harul cel de sus și prin liberul său arbitru: ”fie mie după cuvântul Tău în pace”. Astfel spus, să nu păcătuiască ea și aceasta în ciuda poverii păcatului strămoșesc. Consimțământul față de Dumnezeu al Fecioarei recapitulează în ea toate consimțămintele strămoșilor Domnului. Domnul a găsit în Sfânta Fecioară o împreună lucrătoare desăvârșită, deoarece aceasta ea dăruit din propria substanță o fire neprihănită.
Așadar, smerita Fecioară printr-un cuvânt își asumă o rânduială personală cu totul aparte care va face din ea un unicat al neamului omenesc: ”dar Ea, Maria? Daca va trebui să poarte semnele sarcinii, cine o va scuti de bănuiala logodnicului, de osânda rudelor? Cine o va apăra de condamnarea Legii, care o poate târî la poarta cetății și o poate ucide cu pietre?…și totuși, Fecioara acceptă: ”fie mie după cuvântul tău.”
După ce a luat în pântecele neispitit de bărbat, pe Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Fecioară s-a sculat și a mers în grabă spre munte, la o cetate a lui Iuda, la ruda ei Elisabeta. Sfântul Nicodim Aghioritul precizează ca din trei motive a mers Fecioara la Elisabeta: ”mai întâi ca să felicite,să se încredințeze pe deplin și să ceară sfaturi.” Ajungând la Elisabeta, ea se închină Fecioarei iar prin săltarea pruncului i se închină și Ioan Botezătorul acesteia: ”prin sfânta Elisabeta, însuși Sfântul Ioan Botezătorul se pleacă în fața Ei.” Fecioara auzind și fiind înștiințată de cele ce vor fi, a compus o cântare prin care preaslăvea pe Domnul. Am putea zice că această cântare a Maicii Domnului nu este din cântările cele pământești ale oamenilor ci face parte din cântările noi, pe care le cântă în cer lui Dumnezeu, cei fericiți, după cum ne arata Apocalipsa: și când a luat cartea, cele patru ființe și cei douăzeci și patru e bătrâni, au căzut înaintea mielului…și cântau cântarea noua.
Cu adevărat cântarea Stăpânei noastre este foarte dulce și dorită de lume, mai mult decât cântarea lui Moise (Ieș.15), decât Psalmii lui David, decât cele o mie de cântări ale lui Solomon, decât cântarea lui Avacum și cele ale tuturor celorlalți bărbați. Mai vrednică este decât cântarea lui Mariam, sora lui Aaron, decât cântarea Deborei sau a Iuditei. Imnul Fecioarei este asemenea ca tip cu psalmi cunoscuți ca imne de laude cum ar fi: Ps. 32, 46-49. Preacurata Stăpâna, îmbină, în imnul de preaslăvire smerenia cu grija slujirii. Acest imn este o adevărată operă a smereniei și a înțelepciunii Fecioarei. Profeția făcută de Împărăteasa se împlinește în fiecare zi de către toate neamurile creștine, cele care se găsesc în fiecare zi în toate sfintele biserici a lui Hristos, și cântă dintr-o inimă și gură: ”Fericimu-te pe Tine, Născătoare de Dumnezeu Fecioară și te slăvim pe Tine după cuviință.
„Că mi-a făcut mie mărire Cel preaînalt și sfânt numele Lui”.
Atotputernicia lui Dumnezeu contrastează cu smerenia Fecioarei Maria, deoarece El a săvârșit minunea alegerii ei, făcând din ea Maica Domnului. De remarcat este paralelismul antitetic în versetele 52-53, prin care Fecioara întărește pe cei săraci și umili. Prin frumusețe acest imn a intrat în imnologia creștină timpuriu, a avut un rol de mărturisire a continuității operei de mântuire începută din Vechiul Testament și desăvârșită prin Hristos Iisus în Noul Testament.
Nu se poate admite că acest imn nu-i compus de Maica Domnului. Teologi ca: D.R. Jones, L. Monboubou, R.E. Brouwnt, G. Chapman, J. Dupont și alții care nu accepta ideea că imnul este al Născătoarei de Dumnezeu să se întrebe mai întâi: oare Sfântul Evanghelist Luca ar putea minți? Să presupunem că s-a tradus greșit cuvintele: ”și a zis Maria”. Dar asemănările între cuvintele pe care le aduce gingașa Fecioara îngerului și imnul compus de Dânsa cui rămân, cui rămân? Iar mărturiile primilor scriitori: Origen sau autorul protoevangheliei lui Iacov? Și astfel spus, parabola fiului risipitor, a vameșului și a feriseului, dacă nu le amintesc ceilalți evangheliști, înseamnă că ele nu sunt spune de Mântuitorul. Credem și mărturisim cu tărie că acest măreț imn este răspunsul Fecioarei la vestea cea bună primită de la arhanghel, compus sub insuflarea Duhului Sfânt, mirele ei.
Când pruncul Mântuitor a împlinit 40 zile de la naștere, El este dus la templu de Maica Sa și Iosif. Sfântul evanghelist Luca face o precizare interesantă cu referire la un moment important din viața sfintei Fecioare, și anume profeția dreptului Simeon: ”prin sufletul tău va trece sabie”.(Lc.2, 35)
Primul dintre scriitorii bisericești care se oprește asupra acestui pasaj este Origen. Este interesant că Origen nu înțelege în acest pasaj, prin sfințenia Fecioarei Maria, imposibilitatea acesteia de a păcătui: ”Daca ea nu ar fi avut de suferit, în timpul patimilor Domnului nostru Iisus Hristos, atunci El n-ar fi murit și pentru Ea. Dar cum: ”toți au păcătuit și au căzut din slava lui Dumnezeu și toți se mântuiesc prin harul Lui”.(Rom.3, 23) Înțelegem că și Fecioara Maria a pătimit în acel moment. Despre acest lucru a proorocit Simeon când a spus: ”și prin sufletul tău va trece sabie ca să se descopere gândurile din multe inimi…Sufletul Tău va fi străpuns de sabia îndoielii”. Este primul autor care da o astfel de interpretare profeției lui Simeon. Ea trebuie înțeleasă în cadrul mentalității contemporanilor lui Origen care credeau cu tărie în mântuirea adusă de Hristos tuturor.
Și Sfântul Vasile cel Mare deși înțelege prin sabia lui Simeon, îndoială, totuși, el nu are în vedere o îndoială a Maicii Domnului prin credință ci doar amintește de ispitele și tulburările pe care Maica tuturor le-a încercat în momentul răstignirii: ”Simeon a numit sabie, cuvântul care are puterea de a tăia gândurile și care pătrunde până în străfundurile sufletului și duhului, dintre încheietura și măduva.(Evrei 4, 12) Într-adevăr, oricare suflet în clipa pătimirii a fost cuprins de o îndoială cum spusese și Domnul: ”Voi toți va veți sminti de Mine”(Mt.26, 31) Prin urmare, Simeon a profețit ca și Maria însăși stând lângă cruce și văzând și auzind ceea ce se petrecea, chiar după mărturia îngerului Gavriil și a descoperirii dumnezeieștii zămisliri, va cunoaște o oarecare tulburare în sufletului ei. Cu adevărat a trebuit ca Domnul să sufere toate ca sa se aducă pe Sine jertfă pentru lume întreagă și să îndrepte pe toți prin sângele Său. Chiar și Tu (Fecioara Maria), care ai învățat de la Domnul mai mult decât toți ai fost încercată de o oarecare tulburare. Această este sabia, căci gândurile ”multor inimi vor fi descoperite”. Aceasta înseamnă că după încercarea crucii, Domnul le-a arătat calea de urmat pentru tămăduirea sufletului lor, atât a apostolilor cat și a Mariei, întărindu-le inimile prin credința în El.”
Fecioara nu a avut îndoială sub cruce deoarece Ea a fost mai înainte mântuită la Buna Vestire.S-a găsit în apostoli urmă de îndoială după pogorârea Duhului Sfânt? Cu cât mai mult în ceea ce s-a unit veșnic cu Dumnezeu și care este mireasa pururi a Duhului Sfânt. Cum putea să se îndoiască mireasa nepătată, cea întru care nu mai era nici un păcat. Căci precum nu s-a îndoit la Buna Vestire așa nici aici prea-dulcea Fecioară nu s-a îndoit ci doar a simțit o tulburare în sufletul ei. Ea a simțit cel mai mult antinomia Crucii.
Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul, sabia lui Simeon este ”sabie de întristare care a străbătut sufletul Maicii celei fără prihană. Căci întristarea a fost în inima ei când a văzut patima Fiului Ei și a Împăratului Ei.” Iar în alt loc clarifică: ”căci sorocul Patimii a sosit atunci ca o flacără ce mistuie lemnul și i-a ars pe toți ceilalți pentru ca ei l-au părăsit și au fugit,dar a cruțat-o ca pe aur pe Maica Preacurata și Preafericita și a descoperit-o încă și mai sfântă și mai încercată, căci așa cum Fiul ei milostiv și Dumnezeu a arătat-o în clipa nașterii Maica și Fecioara, tot așa și în vremea patimii sale a păstrat-o nepătimitoare și a arătat-o în compătimire ca una care avea compătimire prin fire și încă și mai mult prin firea iubirii pe care fericita Maica o avea pentru El, dar fiind și nepătimitoare pentru harul Dumnezeiesc de care era plin sufletului ei și a stăpânirii Lui pe care a descoperit-o Maicii Sale.”
Sabia lui Simeon nu este îndoială în credința căci nu putem spune că Fecioara a avut îndoială ca și apostolii și sabia e tulburarea provocată de antinomia Crucii și mai presus: durerea unei mame nevinovate provocată pentru condamnarea cu totul nedreapta a Fiului ei.
O ultimă amintire în Evanghelia Sfântului Luca despre Maica Domnului, o găsim în capitolul 11, 27-28: ”și ridicându-și glasul o femeie din popor a strigat: fericit este pântecele care Te-a purtat si sânii de la care ai supt. Iar Iisus a zis așa este. Aceste cuvinte arată ca înșiși contemporanii Fecioarei au recunoscut si au exprimat o cinste specială pentru Preacurata Fecioară și Însuși Hristos Domnul a confirmat și a pecetluit cu cuvinte dumnezeiești aceasta cinstire ce se cuvine a se aduce Maicii Sale spunând: ,,așa este”.
Pentru protestanți, acest text arată o micșorare a maternității Fecioarei în fața celor care primesc și respectă Revelația. Acest cuvânt în afară de înțelesul său exterior, aparent negativ ascunde un respect deosebit și o cinste la adresa Fecioarei Maria. În realitate scena este identică cu o alta scenă și anume cu venirea Fecioarei și dorința Ei de a-și vedea Fiul, în timpul când acesta predica (Mt.12, 48). Când Mântuitorului i se spune: ”Iată Mama Ta și frații Tăi stau afară și caută să-Ți vorbească”(Lc.8, 20), Mântuitorul răspunde: ,,cine este mama Mea și frații Mei? Iată mama Mea și frații Mei sunt aceștia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu si îl împlinesc pe el.”
Mântuitorul tocmai rostea că sămânța bună sunt cei cu inima curată și bună care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și îl împlinesc pe el. Dar aceasta calitate de a asculta și a păstra cuvintele lui Hristos, o arată jertfind dragoste trupească pentru împlinire, numai Fecioara Maria. Sfântul Evanghelist Luca subliniază de două ori acest lucru cu o claritate stăruitoare, în istorisirea despre copilăria lui Iisus: ”Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima Ei”(Lc.2, 19-51).
Răspunsul Mântuitorului: ,,așa este dar fericiți sunt cei ce ascultă și îl împlinesc pe El”.(Lc.11, 28) era adresat în primul rând Sfintei Fecioare Cea atât de ascultătoare de voia lui Dumnezeu. Tot astfel când i s-a spus: ,,mama Ta și frații Tai te caută, Mântuitorul prin precizarea faptului că se referă la Maica Sa mai întâi. Căci ucenicii erau călăuziți spre îndreptare și desăvârșire mai adânc decât în Lege (Is.37, 31) dar despre sfânta Fecioară s-a spus că Ea asculta cuvintele Lui și le mișca în inima Ei, ea, cea atât de ascultătoare, încât și-n acest sens Ea îi era Fiului înaintea tuturor și frate și soră și mamă. Căci prin credință Ea le mișcă în inima Ei, nu în minte ca și cei plini de sine.
De reținut este așadar că Fecioara mai înainte de a naște feciorește pe Dumnezeu cu trup, Ea Îl zămislește în inima ei mai mult decât oricine.
Sfântul Evanghelist Ioan este supranumit apostolul iubirii și aceasta pe bună dreptate deoarece el face din viața sa un imn adresat iubirii lui Dumnezeu iar din iubire tema centrală și fir călăuzitor în operele sale.
El este cel pe care Mântuitorul l-a pus să aibă grijă de Maica Sa la Cruce (In.19, 26-27). Dar oare Mântuitorul ca Dumnezeu nu putea avea grijă de Maica Sa? Desigur că da. Pe de o parte prin el, apostolul Domnului iubit, Hristos ne-a facut pe toți fii ai Maicii Sale iar pe de alta spune Origen: ,,La înțelegerea Evangheliei (lui Ioan) nu poate ajunge decât acela care-și pleacă fruntea pe pieptul lui Iisus și care recunoaște pe Maria ca Mama a lui Iisus. Și ca să fii un al doilea Ioan trebuie să ajungi un astfel de om pe cît au ajuns să creadă că este Iisus atunci când vorbea Ioan. Căci după cum cei ce judecă sănătos spun că Maria n-a avut alți fii decât pe Iisus, după cum a mărturisit Însuși Iisus când i-a spus pe cruce: ,,iată fiul tău” dar n-a zis: ,,iată și acesta e fiul tău” cu alte cuvinte: ,,iată-L pe Iisus, pe Care L-ai născut”. Într-adevăr, oricine a ajuns la desăvârșire: ,,nu mai trăiește el ci Hristos este Cel ce trăiește în el”, iar de aceea tocmai pentru că Hristos este cel ce trăiește în el, de aceea i s-a spus Mariei: ,,iată Fiul tău”, adică pe Hristos”
Învățătura despre Maica Domnului la Sfântul Evanghelist Ioan este deosebit de importantă. Unii teologi merg cu ideea că: ,,conform celui de-al patrulea Evanghelist, Scripturile se împlinesc numai după ce Domnul a dăruit pe mama Sa ucenicului și pe ucenic mamei Sale”
Legătura dintre Fecioară și Fiul Ei primește din clipa Bunei Vestiri un caracter veșnic. Această legătură prin care Sfânta Fecioară Maria apare de-a dreapta lui Iisus, asociată în mod tainic la lucrarea Lui neîntreruptă de mântuire a lumii constituie secretul ascuns al creștinătății apostolice precum și a Evangheliei Duhului scrisă de apostolul iubirii, care a însoțit-o ca un fiu adoptiv din ceasul întunecat al Golgotei. Astfel vorbind în prolog despre Fiul lui Dumnezeu, după ce ne arată rolul Lui în creație, Sfântul Evanghelist Ioan spune: ,,si Cuvântul trup S-a făcut si s-a sălășluit intre noi”(In.1, 14). De aici reiese clar theotokia, chiar daca nu este folosit termenul „Θεοτόκος”. Ideea privește în același timp și nașterea feciorelnică. Aceasta din urmă este redată prin cuvintele: s-a sălășluit între noi (verbul: εσκήνοσεν tradus din greacă mot a mot înseamnă și-a stabilit cortul), făcând aluzie la faptul că Evanghelistul Luca ne-a dat să înțelegem că Fecioara este noul corp în care s-a sălășluit Hristos. Referire la taina Feioarei Maria, o deducem ușor din context de unde aflam că celor ce l-au primit pe Hristos, care cred în numele Lui, Le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din pofta trupească, nici din poftă bărbătească ci de la Dumnezeu S-a născut(In.1, 12-13). Relevarea modului în care are loc întruparea pune totodată în lumină și taina Fecioarei care devine și taina tuturor fiilor adoptivi ai lui Dumnezeu. Mai presus de toate însă Sfântul Evanghelist Ioan ne spune că fecioria întru care a fost născut Iisus rămâne semnul descoperit al lucrării prin care ne câștigăm mântuirea.
Cel mai important argument al pururea fecioriei Maicii lui Dumnezeu este ipostaza de la cruce, pe care o înfățișează evanghelistul Iubirii: ,,și stăteau lângă crucea Lui, mama Lui și sora mamei Lui, Maria lui Cleopa și Maria Magdalena. Deci, văzând Iisus pe mama a zis: ”femeie iată Fiul tău, apoi a zis ucenicului: iată mama ta.”(In.19, 25-27) căci oare dacă Fecioara ar fi avut fii, oare nu era cuviincios ca fiii să fie alături de mama și de fratele lor? Dar unde erau, întrebare la care protestanții nu au nici un răspuns. La cruce nu erau pentru că nu erau fiii Maicii Domnului si pentru că Ea nu a mai avut nici un copil afară de Iisus, Domnul a dat-o în grija celui mai drag ucenic al Său.
Prezența Fecioarei Maria în viața Fiului ei mai este amintită și la nunta din Cana Galileii. Se crede că Mântuitorul era acolo la rugămintea mamei Sale, deoarece ea intervine pentru nuntași atunci când aceștia nu mai au vin. Nu este lipsit de importanță faptul că prima minune a Mântuitorului a fost înfăptuită la rugămintea mamei Sale, la nunta din Cana Galileii. Sectanții o disprețuiesc pe Maica Domnului și neagă preacinstireea ei deoarece nu au o cunoaștere cu adevărat creștină, cât și din cauza unor traduceri greșite și neglijente ale textelor biblice pe care le folosesc plini de mândrie. Acesta este și cazul pericopei referitoare la nunta din Cana Galileii. Folosind traducerea pasajului de la Ioan. 2, 1-10 ei pretind că aceasta demonstrează disprețul lui Hristos față de mama sa. În King James Version, acest pasaj prezintă o remarcă cu dispreț făcută de Hristos mamei Sale, privitor la faptul că nu mai au vin pentru nuntași: ”ce ne privește Mine si pe tine femeie?” Mai întâi Hristos s-ar fi făcut vinovat față de Lege dacă s-ar fi adresat mamei Sale în mod disprețuitor deoarece „cinstește pe tatăl tău și pe mama ta…este porunca cea dintâi cu făgăduință.”(Ef.6, 2).
Într-adevăr,în originalul grec este folosit:,,τι, εμοι και σοι, γυνάι”(ce-ți este și Mie și ție femeie?). Dar ,, γυνάι” nu este folosit aici ca dispreț ci cu sens mângâietor, cum e folosit și la Ioan 20, 15 ,,γυνάι, τι κλαίεις (femeie, de ce plângi?). Daca Mântuitorul ar fi folosit disprețuitor acest cuvânt, înseamnă ca ar fi un călcător de Lege. De asemenea la grecii antici, acest cuvânt nu era disprețuitor ci din contra arăta un rang. Sensul acestui cuvânt la nunta din Cana Galileii este: ”ce ne interesează pe noi draga doamnă?” La nunta din Cana Galileii, Domnul Însuși a făcut văzută fără putință de tăgadă puterea mijlocitoare a Maicii Sale. ”Ce ne privește pe Mine si pe Tine femeie?” Nu are aici un caracter peiorativ, ci arată relația între două persoane. Când zice ca: ceasul Meu n-a venit încă, Domnul arată astfel ce putere nesfârșită de mediere și de mijlocire are Ea. El o mai înștiințează, în felul acesta pe Fecioara Maria că ar putea chiar să mute din loc însemnele timpului, așa cum a fost rânduit de El, după cum spune Sfântul Nicolae Cabasila.
„Semn mare am văzut pe cer, o femeie înveșmântată cu soarele, la picioarele căreia se afla luna și pe cap purta o cunună de 12 stele.”(Ap.12, 1) Este foarte interesant că Sfântul Irineu de Lugdunum amintește de femeia din Apocalipsă, capitolul 12, care este de fapt, chipul Fecioarei Maria. În mod indirect acest lucru ar putea arăta că Fecioara Maria ar fi într-adevăr femeia din Apocalipsă, deoarece Irineu l-a cunoscut pe Policarp al Smirnei, ucenic al Sfântului Evanghelist Ioan, iar Irineu asculta din cuvântările lui Policarp, când era copil. Un alt părinte care vorbește despre această înfățișare, este: Sfântul Epifanie de Salamina care spune:”apoi iată că se spune în Apocalipsa iar când balaurul a văzut că a fost aruncat pe pământ a prigonit pe femeie care născuse pruncul. Și femeii i s-au dat cele două aripi ale marelui vultur ca să zboare în pustie, la locul ei, unde e hrănită acolo o vreme și vremuri și jumătate de vremuri departe de fața șarpelui. Și toate acestea s-au împlinit în ea. Acestea se puteau petrece numai în Fecioara Maria”.
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este femeia din Apocalipsa prin faptul că L-a născut pe Hristos, îl biruiește pe balaur. Femeia din viziunea Sfântului Ioan este și comunitatea creștinilor a cărei mamă spirituală este Fecioara Maria. Viața Bisericii este împletită cu cea a Fecioarei, căci greutățile vieții Născătoarei de Dumnezeu se regăsesc în persecuțiile Bisericii primare.
Între Apocalipsa 12 și Facere 3, 15, precum și Isaia 7, 14 exista o tainică legatură, în prima și a doua este înfățișată femeia luptând cu șarpele, balaurul-simbol al diavolului, iar atât prima (Apoc. 12) cât si ultima (Is.7, 14) sunt semne. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: ”căci știm că semnul este ceva care trece peste firea obișnuită a lucrurilor, este ceva nou și neașteptat, este ceva care aduce multă uimire celor care-l văd sau aud de el. Iată de ce a fost numit semn, pentru că a fost ceva nemaiîntâlnit.
Învățătura Sfântului Ioan privitoare la pururea fecioria Mariei, aruncă o lumină semnificativă și asupra unor texte misterioase din Apocalipsă care au legătură cu Maica Domnului. Într-un anumit fel, cap.12 din Apocalipsă poate fi considerat chiar ca o răscruce a tuturor căilor biblice care ne conduc la taina Mariei, Mireasa-Pururea Fecioară. Să analizăm un text al acestui capitol: ”și s-a arătat un semn mare pe cer o femeie înveșmântată cu soarele, la picioarele căreia se afla luna și pe cap purta o cunună de 12 stele și era însărcinată și striga, chinuindu-se și muncindu-se să nască. Și alt semn s-a arătat pe cer: Iată un balaur mare…și balaurul stătea înaintea femeii care era să nască, pentru ca să înghită copilul când îl va naște. Și a născut un prunc care va să păstorească toate neamurile cu toiag de fier și a fost răpit pruncul la Dumnezeu.”(Apc. 12, 1-4) Vedenia este retrospectivă. Femeia înveșmântată cu soarele și încununată cu 12 stele este simbolul unei realități tainice care privește în primul rând pe Fecioara Maria după cum privește și pe Biserică. Situația acestui simbol nu este unică. Tot așa e și pâinea din cuvântarea Domnului care ne vorbește despre pâinea din cer, simbolizând în același timp mana, credința și euharistia. Fecioara însăși este privită ca o realizare personală a Bisercii. Începutul acestui citat se face ecoul profeției de la Isaia 7, 14: ”pentru aceasta Domnul meu va da un Semn: iată Fecioara va lua în pântece.”Ca și Haalmah de la Isaia, femeia din Apc. este un semn, după cum un semn este și prefacerea apei în vin la nunta din Cana Galileii. De data aceasta e vorba de semnul unui triumf care încununează cu 12 stele fecioria Femeii. Luna sub picioarele ei ne arată că Maria se află deasupra schimbărilor omenești în primul rând deasupra oricărei corupții morale, de natura sensuală, al cărei simbol este astru schimbător al nopții. În contrast cu luna de sub picioare, soarele în care este îmbrăcată Fecioara este un simbol al sfințeniei personale, ca și al celei dobândite de Maica Domnului la Buna Vestire ca și-n Evanghelia a patra, Maria este numită femeie, nu însă pentru a i se determina genul ci pentru a i se indica apelațiune profetica, fecioria cea veșnică.”
După cum spuneam Noul Testament arată împlinirea celor vestite în Vechiul Testament, cu privire la Preasfânta Fecioară Maria. Deși sunt unele texte care aparent par a micșora slava Maicii Domnului, totuși citindu-le mai cu atenție vom vedea că tocmai este invers.
Elementele mariologiei creștine sunt conturate, atât de Sfântul Evanghelist Luca (theotokia dar și aiparthenia) cât și de Ioan (aiparthenia dar și theotokia). A nu cinsti pe Maica Domnului, înseamnă a nu cinsti nici pe Fiul, căci: ,,cine iubește pe Cel care a născut, iubește și pe Cel ce S-a născut din El. (I Ioan 5, 1) și deoarece nașterea din Fecioara este icoană a celeia din veșnicie, se poate spune ca acest verset se referă și la Preacurata Fecioară. Afirmațiile care alterează învățătura Bisericii primare despre pururi fecioria Maicii Domnului nu sunt în consensul Sfintei Scripturi și ele se pot infirma prin explicarea termenilor din Noul Testament în lumina Vechiului Testament și a filologiei ebraice.
Cultul Fecioarei Maria este, în concluzie, un cadru de aur pentru prezentarea adevărului privitor la dumnezeirea lui Iisus, adevăr despre care nu am ști tot ce trebuie să știm, dacă am omite cunoașterea nașterii supranaturale a Mântuitorului.
III. Învățătura ortodoxă despre Maica Domnului
Învățătura despre Fecioara Maria în Ortodoxie reprezintă suportul de care se leagă învățătura despre mântuirea neamului omenesc. Nu putem să vorbim de Fecioara Maria și să nu ne aplecăm asupra mântuirii omului sau nu putem să vorbim despre Hristos Care a mântuit lumea fără să abordăm problema mariologică. În atare condiții în cele ce urmează vom analiza învățătura despre Maica Domnului prezentă în Biserica noastră, având la bază în primul rând referatul biblic și apoi mărturiile Sfinților Părinți. În acest demers vom aborda principalele teme legate de învățătura ortodoxă despre Maica Domnului, și anume: Maica Domnului, Născătoare de Dumnezeu; Pururea Fecioria Maicii Domnului; Preacinstirea Maicii Domnului.
III.1. Reflecții asupra textului Nou Testamentar legat de Maica Domnului
Conform Lc. 1, 27 Maica Domnului este numită Fecioară avându-se în considerație faptul că, la vestirea îngerului ea era Fecioară și nu femeie. Evanghelistul Luca specifică diferența dintre Maria si Iosif, prin specificația că Maria era Fecioară , o Fecioară logodită cu un bărbat, adică cu sfântul Iosif.
Legat de aceste atribute pe care Maria le primește părintele Dumitru Stăniloae spune ca „ea primește să fie Maică, deși era hotărâtă să rămână fecioară. Primește să fie Maică, cu riscul de a nu mai părea oamenilor fecioară, până când se vor convinge, măcar unii din ei, prin Învierea Lui, că El e cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, deci s-a născut din ea pe cale mai presus de fire, păzindu-i fecioria. Ea primește să fie Maică pentru că în conștiința ei știe că rămâne și Fecioară și de pe altă parte are încredere că Dumnezeu va avea grijă ca bătrânul Iosif pe care ea și-l luase., ca viitor soț, pentru ca să-i ocrotească fecioria, să afle că ea, cu toate că se va arăta purtând în pântece și născând un Fiu, e totuși Fecioară. De asemenea va avea grijă ca alte persoane să-și dea seama că Cel ce se va naște sau s-a născut din ea, e Fiul lui Dumnezeu, care-i cruță sau i-a cruțat fecioria.”
În textul de la Lc. 1, 43, avem titulatura pe care Elisabeta a dat-o Mariei, după vestirea nașterii lui Iisus pe care o adusese Arhanghelul. Găsim aici pentru prima dată, denumirea de „Maica Domnului”.Cu alte cuvinte Fecioara de la Lc. 1, 27 este și Maică.
Elisabeta este, „după dreptul Iosif cea dintâi ființă omenească care înțelege, luminată de Duhul Sfânt, marea taină ce se petrecea cu Maria”. Prin lauda și cuvintele sale Elisabeta aduce cinstire Maicii Domnului. Iată ce spune părintele Dumitru Stăniloae referindu-se la acest episod: „Dacă recunosc pe cineva ca Domn al meu, nu voi cinsti și pe Maica Lui? Dacă acest Domn este Domnul domnilor (I Tim, V, 15), Împăratul Împăraților, Cel nemuritor, nu o voi cinsti pe Maica Lui cu o cinste mai mare decât pe oricine care Îi este apropiat lui Hristos, mai mult decât pe apostoli, mai mult decât pe îngeri? Maica Împăratului nu e numită și ea Împărăteasă? Însăși expresia: De unde mie aceasta, ca să vie Maica Domnului la mine?, arată cât de mare o consideră Elisabeta, bătrâna maică a proorocului Ioan Botezătorul, pe tânăra Maică a lui Hristos.”
În Mt. 1, 18, Evanghelistul, folosind expresia „mama Lui” clarifică faptul că Fecioara este Maică și a rămas Fecioară deși este mamă, pentru că nașterea s-a făcut de la Duhul Sfânt pe cale supranaturală și nu pe calea unei împreunări fizice. Cele trei citații evanghelice ne-au adus pe rând, titulatura de Fecioară, de Maică și ne-a prilejuit în ultima dintre ele, constatarea nașterii supranaturale, dumnezeiești a lui Dumnezeu Cuvântul din Fecioara Maria.
În Lc. 1, 48 însă, contrar argumentelor catolice stipulate în pseudo-dogmele mariologice post-conciliare, Maica Domnului se situează în fața Fiului ei ca roaba Domnului. Smerenia Preacuratei este observabilă și în episodul de la Nunta din Cana, unde le spune slujitorilor: „Faceți orice vă va spune” (In. 2, 5).
Titulaturile enunțate în Evanghelii, acela de Fecioară și Maică, alături de aceea de Născătoare de Dumnezeu, care reiese din Mt. 1, 18 și Lc. 1, 35 se vor regăsi în formulările simboalelor ulterioare și implicit în dogma mariologică.
Cel ce S-a născut din Fecioară este Fiul lui Dumnezeu [textul in grecește ] (Lc. 1, 35) dar și Fiul Omului ,lucru care va apare în dogma mariologică ca dublă consubstanțialitate a Fiului întrupat. Toate aceste titulaturi date Mariei și pe care le găsim în Sfânta Scriptură nu fac altceva decât să evidențieze realitatea paradoxului Fecioară și Maică, ca bază pentru învățătura legată de apelativul de Născătoare de Dumnezeu (Θεοτόκος).
III.1.1. Întruparea lui Hristos premisă pentru Teotokos (Θεοτόκος)
Nu puteam vorbi despre Fecioara Maria fără să avem în vedere problema hristologică, mai precis, învățătura despre Mântuitorul Hristos. Învățătura despre Maica Domnului este strâns legată de învățătura legată de Persoana Mântuitorului Hristos, de aceea se reclamă necesitatea de a vorbi despre Persoana lui Hristos Dumnezeu, și întruparea Sa. Întruparea lui Hristos este strâns legată de atributul dat Mariei, acela de Θεοτόκος.
„Biserica a considerat totdeauna pe Fecioara Maria Născătoare de Dumnezeu, căci în aceasta se implică mărturisirea că Cel ce S-a născut din ea nu e o persoană omenească deosebită de cea dumnezeiască, ci Însuși Fiul lui Dumnezeu S-a născut din ea, după firea Sa omenească. Niciodată nu se naște o fire, ci un ipostas, care în ordinea omenească este o persoană, dacă firea nu vine la subzistență reală decât ca persoană. Persoana care Se naște din Fecioara Maria este identică cu Persoana Cuvântului dumnezeiesc, Care prin Întrupare Se face și persoana firii omenești.” De aici se observă legătura strânsă dintre statutul de Născătoare de Dumnezeu a Fecioarei Maria și întruparea lui Hristos. „Nașterea simultană a Dumnezeului și a omului, adică a unei singure ființe divino-umană din Maria fac din ea Maica Domnului sau Născătoarea de Dumnezeu”.
„Din Fecioara Maria Se naște deci Fiul lui Dumnezeu Însuși, ca persoană a firii omenești. A respinge calitatea aceasta a Fecioarei Maria înseamnă a respinge întruparea Fiului lui Dumnezeu, a contesta că Fiul lui Dumnezeu însuși S-a făcut om, a nega că Iisus Hristos este Însuși Fiul lui Dumnezeu cel întrupat pentru un dialog etern cu noi, făcându-Se în acest scop și persoană omenească. A nega că Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu înseamnă a nega că Însuși Fiului lui Dumnezeu S-a făcut Fiul ei, deci Fiul Omului.”
Plecând de la această afirmație a părintelui Dumitru Stăniloae putem observa importanța și seriozitatea cu care Părinții Bisericii au tratat acest subiect și promptitudinea cu care aceștia au răspuns celor ce negau acest aspect.
Pentru a înțelege cât mai bine acest aspect și importanța apelativului pe care Biserica la statuat pentru Fecioara Maria, de Născătoare de Dumnezeu, trebuie mai întâi să lămurim și să analizăm importanța învățăturii ortodoxe despre întruparea lui Hristos.
Nașterea din Fecioară a lui Hristos a reprezentat pentru teologii din toate timpurile momentul unei adevărate încercări, și asta datorită tainei și adâncimii duhovnicești a acestei învățături. Încă din primele veacuri Persoana lui Hristos a reprezentat un motiv de conflict între cei ce apărau învățătura adevărată a Bisericii și cei care încercau să impună învățături greșite. Astfel dacă unii negau realitatea trupească a lui Hristos, iar alții afirmau existența unui „trup fără naștere, scos din elementele lumii superioare”alții ca Apolinarie, de mai târziu, afirmau că „ Dumnezeu în Hristos a devenit trup și că trupul s-a transformat în natură dumnezeiască […],- iar- Hristos nu a luat trupul Său, firea Sa omenească din Fecioara Maria, ci El a adus din cer un trup ceresc. El a trecut ca o parcurgere prin trupul Fecioarei Maria”.
Toate aceste afirmații nu au adus decât la o accentuare a conflictului și o datorie din partea părinților Bisericii de a lămuri aceste adevăruri despre Persoana lui Hristos. Încă din perioada preniceeană Părinții Bisericii, cum ar fi Sfântul Irineuau mărturisit învățătura despre Întruparea lui Hristos, și despre Persoana Sa.
Sinoadele ecumenice au reprezentat momentul în care Părinții Bisericii au sistematizat și mărturisit în același timp adevărul de credință răspunzând și condamnând pe cei care afirmau altceva decât ceea ce ni s-a transmis prin Sfinții Apostoli. Secolul IV a reprezentat momentul în care învățătura despre Persoana lui Hristos a devenit subiectul unor discuții aprinse între școala Antiohiană și cea Alexandrină.
Respingând „metoda alegorică” și elaborând în schimb metoda „istorico-gramaticală” școala antiohiană a „pus accentul pe umanitatea lui Hristos” spunând că „Hristos a avut suflet și trup omenesc și la El a avut loc o dezvoltare” .
„Antiohienii au constatat existența a două „naturi” în Hristos. Acum era vorba totuși ca să deosebească într-un fel și cum aceste două naturi ar fi unite în Hristos. Unirea nu a putut să se gândească a fi de natură „fizică”, vreo amestecare a naturilor nu putea să aibă loc. Natura umană trebuia să fie intactă și natura dumnezeiască nu putea să fie supusă schimbării. Aceasta nu putea să participe la suferința naturii umane. Ambele naturi sunt în schimb unite și au unitatea lor în aceea că în această unire a lor o unitate de voință are loc. Acest fel de unire a început deja la naștere și s-a format apoi tot mai desăvârșit în timpul dezvoltării lui Iisus. După înviere, Logosul și-a făcut templul său, omul desăvârșit participant la înălțarea dumnezeirii peste suferință și moarte. Cu toate că naturile trebuie astfel să nu se amestece totuși Iisus a putut datorită dumnezeirii care era în El să devină subiect pentru cinstire dumnezeiască și adorare”.
După o astfel de percepție antiohienii gândeau că „Logosul a folosit firea umană ca organ, a lucrat prin aceasta. Dar prin această a doua natură, au rămas două firi independente, unite numai prin lucrare și prin unitatea voinței. Deci aici este vorba despre o unitate spirituală, morală”.
Astfel școala antiohiană, prin acceptarea unei uniri doar la nivel „moral” între cele două firi a deschis calea pentru concepțiile lui Teodor de Mopsuestia și mai târziu Nestorie. Spre deosebire de școala antiohiană cea alexandrină a plecat „de la incompatibilitatea dumnezeiescului cu omenescul, care însoțește gândirea idealistă. Ei au prezentat întruparea ca o transformare a firii dumnezeiești în cea omenească, dar pentru că Dumnezeu este neschimbător în ființa Sa, aceasta nu a putut să se întâmple altfel decât în astfel că firea umană s-a înălțat la dumnezeire. Deci aici nu a existat unitatea numai în lucrări și voință, ci în substanță însăși. Aceasta a fost o unitate fizică, substanțială, prin care însușirea firii umane se volatilizează”.
Secolul al IV-lea a reprezentat momentul declanșării la nivel de ostilități a controverselor dintre cele două școli, antiohiană și alexandrină, iar motivul principal l-a reprezentat Persoana lui Hristos, mai precis întruparea Sa și nașterea din Fecioara Maria. Astfel că acest conflict s-a consumat între reprezentanții de seamă ai celor două școli din timpul acela, Nestorie și Sfântul Chiril al Alexandriei.
La sinodul IV ecumenic s-a „mărturisit că Fiul lui Dumnezeu, Cel dinainte de veci, S-a întrupat și S-a făcut om din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, și prin Întrupare s-a realizat uniunea ipostatică, sau unirea într-un ipostas a firii dumnezeiești și a celei omenești, adică o persoană în două firi, Persoana lui Iisus Hristos.” Mai precis la sinodul din 341 de la Efes s-a acceptat ca fiind conformă cu adevărul revelat scrisoarea a II-a a lui Chiril: „Noi nu zicem deci, se spune, că natura Logosului s-a făcut trup printr-o schimbare, nici că ea a transformat în total omul așa că el este contituit din trup și suflet, ci noi susținem că Logosul a încorporat ipostatic în El însuși trupul însuflețit de un suflet rațional, s-a făcut om în mod inexprimabil și incomprehensibil și a luat numele de Fiul lui Dumnezeu, și aceasta nu numai prin voința sa, prin bunăvoința sa sau prin luarea unei persoane. Și deși naturile ar fi deosebite, ele sunt reunite în unitate, un singur Hristos și un singur Fiu rezultând din două; nu că diversitatea naturilor ar fi fost suprimată din cauza unirii, ci pentru că dumnezeirea și umanitatea s-a format dintr-un singur Domn și Fiu, Iisus Hristos prin unirea lor tainică și inexprimabilă. În acest sens, cel care înainte de toate timpurile a existat și s-a născut din Tatăl a fost numit un Fiu al Fecioarei după trup, nu ca și cum firea sa dumnezeiască ar fi luat în Sfânta Fecioară un început al existenței sau ca și cum după prima naștere din Tatăl, El ar fi avut nevoie de a fi născut din nou, căci este lipsit de sens și inconvenabil să se susțină că Acela care există înainte de toate timpurile și este de o ființă cu Tatăl are nevoie să se nască pentru a ajunge la existență. Dar pentru că din cauza noastră și a păcatelor noastre El s-a unit ipostatic cu natura umană, El s-a născut din Fecioară și pentru aceasta s-a numit Fiul său după trup. Căci acesta nu este un om obișnuit care s-a născut din Fecioară și asupra căruia Logosul lui Dumnezeu a venit să se odihnească, ci unit cu trupul în sânul Fecioarei s-a numit Fiul după trup și El revendică nașterea trupească ca a sa proprie. În acest sens, noi zicem despre Logosul că a pătimit și a înviat, nu în acest sens că Logosul a primit bătăi. Lovituri și răni în propria sa natură divină, căci după cum ființa dumnezeiască este fără trup, la fel este incapabilă să sufere, dar pentru că trupul pe care l-a luat a suferit, astfel se spune că a suferit pentru noi. Logosul există fără durere într-un trup susceptibil de suferință. Noi gândim același lucru în ceea ce privește moartea sa, pentru că Logosul dumnezeiesc nemuritor și nepieritor prin natura Sa este viața și creatorul celor vii. Dar pentru că trupul său, prin harul lui Dumnezeu după cum mărturisește Sfântul Apostol Pavel (Evrei 2,9), a gustat moarte din iubire pentru noi, este de ajuns să se spună despre El însuși. El a suferit moartea pentru noi. Aceasta nu ar ajunge pentru că ceea ce aparține ființei sale proprii a primit moartea în sine (aceasta ar fi o nebunie să se spună sau să se gândească), ci pentru că trupul său, după cum s-a spus, a voit să guste moartea. Astfel noi recunoaștem un Hristos și un Domn, nu pentru că noi adorăm omul alături de Logos, pentru ca să se amintească prin acest „alături de Logos” gândirea separării, dar noi adorăm una și aceeași persoană, pentru că trupul său cu care el stă alături de Tatăl sau, nu este străin Logosului, nu că doi Fii ar sta la dreapta Tatălui. El nu stă decât alături unit cu trupul.
Dacă noi voim să respingem unirea ipostatică incomprehensibilă, noi vom ajunge să recunoaștem doi Fii. Noi nu avem deci dreptul să separăm un Domn Iisus în doi Fii, și să contestăm absolut credința ortodoxă că introduce, după cum au făcut unii, unirea persoanelor. Într-adevăr, Sfânta Scriptură nu spune decât că Logosul nu s-a unit cu persoana unui om, ci că El s-a făcut trup. Dar când se spune că Logosul s-a făcut trup, se înțelege numai prin aceasta că El participă ca și noi în trup și în sânge. El și-a apropriat trupul nostru, El a ieșit ca om din sânul unei fecioare, fără a pierde pentru aceasta dumnezeirea sau nașterea din sânul Tatălui său, căci El a rămas ceea ce era chiar luând trupul” .
Dacă facem o analiză a învățăturii hristologice prezentate de Sfântul Chiril în scrisoarea a II-a putem observa claritatea, concizia cu care adevărul de credință este expus. Întruparea lui Hristos nu reprezintă o alăturare cu o altă persoană, fie ea și umană, ci reprezintă o unire, o impropriere a firii umane, o „participare” ca a noastră „ în trup și sânge”.
Sfântul Ioan Damaschin în „Dogmatica” referindu-se la întruparea lui Hristos și nașterea din Fecioara Maria reafirmă învățătura Bisericii și adevărul de credință în același timp. Mai întâi în capitolul I al cărții a III-a din lucrarea sa „Dogmatica” Sfântul Damaschin arată motivele pentru care Hristos S-a întrupat în acel timp și dragostea prin care, Acesta a luat „pârga firii noastre”: „În sfârșit, Dumnezeu arată noianul cel mare al dragostei de oameni pe care o are pentru om. Căci însuși creatorul și Domnul primește să lupte pentru creatura lui și se face învățător cu fapta. Și pentru că dușmanul amăgește pe om cu nădejdea Dumnezeirii, acum este amăgit, căci Domnul s-a îmbrăcat cu haină trupul ui și arată în același timp bunătatea, înțelepciunea, dreptatea și puterea lui Dumnezeu. […] Și fiind Dumnezeu desăvârșit, se face om desăvârșit și săvârșește cea mai mare noutate din toate noutățile, singurul nou sub soare, prin care se arată puterea infinită a lui Dumnezeu. […] Și cuvântul s-a făcut fără schimbare trup din Duhul cel Sfânt și din Maria sfânta pururea Fecioară Născătoare de Dumnezeu. Și singurul iubitor de oameni se face mijlocitor între om și Dumnezeu,, fiind zămislit în preacuratul pântece al Fecioarei, nu din voință sau din poftă sau din legătura bărbătească sau din naștere voluptoasă, ci de la Duhul Sfânt și în chipul celei dintâi faceri a lui Adam”.
„Sfântul Ioan Damaschin accentuează ori de câte ori este nevoie adevărul coexistenței celor două firi, după unirea lor ipostatică și afirmă în același timp simultaneitatea creării firii omenești, a unirii celor două firi și a enipostasierii.”.
Vorbind despre modul întrupării Sfântul Ioan Damaschin spune: „Deci, după asentimentul sfintei Fecioare, Duhul ce Sfânt s-a pogorât peste ea potrivit cuvântului Domnului, pe care l-a spus îngerul, curățind-o și dându-i în același timp și puterea de a primi Dumnezeirea Cuvântului și puterea de a naște. Atunci a umbrit-o înțelepciunea enipostatică și puterea prea înaltului Dumnezeu, adică Fiul lui Dumnezeu, cel de o ființă cu Tatăl, ca o sămânță dumnezeiască și și-a alcătuit lui și din sângiuirile ei sfinte și prea curate, trup însuflețit cu suflet rațional și cugetător, pârga frământăturii noastre. Nu și-a alcătuit corpul pe aer seminală, ci pe cale creaționistă, prin Duhul Sfânt. Nu și-a alcătuit forma trupului treptat prin adăugiri, ci a fost desăvârșit dintr-o dată. Însuși Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut ipostasă trupului. Căci Cuvântul dumnezeiesc nu s-a unit cu un trup care exista aparte mai dinainte, ci locuind în pântecele sfintei Fecioare, și-a construit, fără ca să fie circumscris în ipostasa lui, din sângiuirile cure ale pururea Feciorei, trup însuflețit cu suflet rațional și cugetător, luând pârga frământăturii omenești, și însuși Cuvântul s-a făcut ipostasa trupului. În chipul acesta este simultan și trup: trup al Cuvântului lui Dumnezeu și trup însuflețit, rațional și cugetător. Pentru aceea nu vorbim de om îndumnezeit, ci de Dumnezeu întrupat […] Nu și-a schimbat firea, nici nu avem o iluzie de întrupare, ci s-a unit după ipostasă în chip neamestecat, neschimbat și neîmpărțit cu trup însuflețit, rațional și cugetător, care are în el însuși existent, pe care l-a luat din Sfânta Fecioară, fără ca să se schimbe firea Dumnezeirii lui și fără ca să rezulte o singură fire compusă din firea lui dumnezeiască și din firea omenească.”
Comentând aceste cuvinte ale Sfântului Damaschin părintele Chițescu arată faptul că prin aceste cuvinte combate pe nestorienii care afirmau existența în Iisus Hristos a două persoane corespunzătoare celor două firi, omenească și dumnezeiească.
În capitolul IX Sfântul Ioan Damaschin arată, împotriva nestorienilor, faptul că „chiar dacă nu există fire neipostaitcă sau ființă nepersonală – căci atât ființa cât și natura este considerată în ipostase și persoane – totuși nu este necesar ca firile unite unele cu altele după ipostasă să posede fiecare o ipostasă proprie”. Apoi motivează această afirmație arătând posibilitatea ca cele două firi să aibă o singură „ipostasă”.
În continuare afirmă că „ aceeași ipostasă a Cuvântului este ipostasa celor două firi, fără ca să îngăduie ca una din ele să fie neipostatică, fără ca să permită să aibă una față de alta ipostase deosebite și fără ca să fie uneori a acesteia, iar alteori a celeilalte, ci este totdeauna ipostasa amândorura în chip neîmpărțit și nedespărțit. […] Trupul lui Dumnezeu Cuvântul nu există într-o ipostasă proprie, nici nu s-a făcut o altă ipostasă în afară de ipostasa Cuvântului, și nu are o ipostasă care să existe prin sine însăși.”
Din această prezentare se poate observa legătura dintre calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Fecioarei Maria și întruparea lui Hristos ca act de impropriere a firii umane și nu a unei alăturări de o altă persoană. Sfântul Ioan Damaschin având la bază afirmațiile Părinților Bisericii, aici intrând și mărturisirea Sfântului Chiril, susține adevărul de credință referitor la întruparea lui Hristos și explica clar și concis felul în care Cuvântul, cea de a doua Persoană a Sfintei Treimi, și-a impropriat firea omenească fără să producă vreo schimbare în Sine.
În atare condiții termenul de teotokos (Θεοτόκος), apelativ dat Fecioarei Maria, este pe deplin justificat.
III.1.2. Termenul de Teotokos (Θεοτόκος)
Acest termen care dă Fecioarei Maria calificativul de Născătoare de Dumnezeu nu își are originea în preajma secolului al IV-lea, ci este mult mai vechi. Astfel Părintele Kniazev arată că termenul de Theotokos (Θεοτόκος) este mult mai vechi decât se crede și în acest sens aduce o serie de argumente și mărturii din partea unor Părinți ai Bisericii cum ar fi Alexandru din Alexandria. La această mărturie autorul adaugă un „manuscrisul numărul 470” atestat la John Rylan Library”.
„Începând cu secolul IV mărturiile se înmulțesc încât la sfârșitul acestui secol denumirea este răspândită aproape universal”. Toate aceste dovezi arată cinstea de care se bucura Maica Domnului în ochii creștinilor și faptul că Biserica prin cei mai mari reprezentanți ai ei nu negau în nici un fel termenul de Theotokos (Θεοτόκος). Odată cu venirea în fruntea Bisericii din Constantinopol a antiohianului Nestorie apelativul de theotokos (Θεοτόκος) dat Fecioarei Maria este contestat, la modul oficial, iar lucrurile acestea vor reprezenta cauza unei tulburări destul de mari în Biserică.
Prin intervenția energică a Sfântului Chiril al Alexandriei, care prin afirmațiile sale ia apărarea învățăturii cu privire la apelativul dat Fecioarei Maria de teotokos (Θεοτόκος), lucrurile ating punctul culminant odată cu sinodul de la Efes unde se tranșează, după multe dispute, problema acestui termen și a justeții folosirii lui ca apelativ dat Fecioarei Maria. Astfel „maternitatea divină a Preacuratei Fecioare Maria este o consecință a unirii ipostatice a celor două firi din ipostasul Logosului, chiar de la zămislire, la sânul său preanevinovat și neprihănit”. Termenul de teotokos (Θεοτόκος) stabilit la sinodul de la Efes definit ca „termen mariologic” stabilește pe lângă o calitate a Fecioarei Maria „și unitatea ipostatică a Fiului lui Dumnezeu care a devenit Fiul Omului, născându-se la plinirea vremii din Fecioara Maria”.
Cu toate cele mărturisite în Sfânta Scriptură de Sfinții Evangheliști, cu mărturisirile Părinților de dinainte de sinoadele ecumenice, dar și cu toate mărturisirile clare prezentate în simbolurile de credință învățătura despre teotokia Născătoarei de Dumnezeu a fost negată cu mare înverșunare de către o serie de „ereziarhi” ca Nestorie care susținea că Fecioara Maria nu este decât o Născătoare de om și nu de Dumnezeu, sau cel mult Născătoare de Hristos pe baza unei viziuni total greșite despre întruparea lui Hristos care era văzută doar ca o unire „morală” între „Hristos Dumnezeu” și „Dumnezeu omul”. Față de toate aceste afirmații ale lui Nestorie Biserica s-a „pronunțat” prin sinodul de la Efes din 431 și celelalte sinoade care au reafirmat cele stabilite la acest sinod. Atributul de Născătoarea de Dumnezeu dat Fecioarei Maria, a fost „rostită solemn și public de către toți Sfinții Părinți ai Bisericii” printre care amintim pe Sfântul Iustin Martirul, Sfântul Irineu, Eusebiu de Cezareea, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Ilarie, Sfântul Chiril al Ierusalimului, Sfântul Chiril al Alexandriei sau Sfântul Grigorie de Nazianz”.
Toată această virulență a celor care negau acest aspect dogmatic referitor la Fecioara Maria făceau o mare confuzie și anume neputința de a înțelege cum Dumnezeirea se poate uni cu materia. Această concepție își avea rădăcinile în filosofia platoniciană. „Această metafizică, prin înălțimea concepțiilor sale, se apropia de creștinism mai mult decât orice altă religie din vremea aceea. Prin alte principii însă, metafizica platoniană, făcea împăcarea imposibilă. Dumnezeu cel unu, Ideea sau Esența, în sine, fiind fundamental deosebit de cele create, după cugetarea platoniană, nu se putea uni cu materia”.
Pe baza acestei concepții s-a ajuns la o astfel de abordare a momentului întrupării Cuvântului. Astfel odată cu sinodul III ecumenic de la Efes și formularea adevărului de credință va „crea și posibilitatea de formulare și precizare a dogmei hristologice care a stat la baza lucrării de mântuire. Prin „theotokie” Hristologia și Soteorologia creștină și-a găsit deplina dezlegare și precizare, căci mântuirea neamului omenesc a fost săvârșită de Iisus Hristos, Dumnezeu – Omul, după trup din Sfânta Fecioară”.
Sfinții Părinți, pe baza revelației divine au mărturisit, clar și răspicat, legătura organică între calitatea de Născătoare de Dumnezeu (Θεοτόκος) dată Fecioarei Maria și întruparea lui Hirstos. Cele două realități se întrepătrund și coexistă în reciprocitate. „Teotokia” Maicii Domnului reprezintă atât cauză cât și efect al calității de Dumnezeu – Om al lui Hristos, deoarece în această ecuația a intrat în primul rând răspunsul pozitiv al Fecioarei Maria, care a acceptat să poarte în pântece pe Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu. Plecând de la aceste coordonate Biserica noastră nu poate concepe, lucru scos în evidență de Sfântul Ioan Damaschin, mântuirea omului fără realitatea „teotokiei” Mariei. Acest atribut reprezintă în Biserica noastră punctul central în jurul căruia gravitează actul mântuirii, deoarece el , însuși este legat intrinsec de asumarea firii umane de către Dumnezeu Fiul.
III.2. Pururea Fecioria Maicii Domnului în învățătura ortodoxă
Atât referatul biblic dar și Sfintei Tradiții Maica Domnnului a fost „vasul cel ales”, cea pregătită încă de la facerea lumii pentru a purta pe cel ce a creat totul, Dumnezeu. Viața acesteia a fost de o puritate unică, firească, dacă ne gândim la misiunea ce o va fi avut de împlinit. Lucrul acesta și însuși actul nașterii supranaturale al Fiului lui Dumnezeu, a reprezentat pentru Părinții Bisericii premisă pentru statuarea învățăturii de credință cu privirea la pururea fecioria Maicii Domnului.
III.2.1. Feciorie și Teotokos (Θεοτόκος)
Când vorbim despre Maica Domnului nu putem să ignorăm cuvintele Scripturii care vorbește despre fecioria ei.. Minunăția nașterii lui Hristos din Maria este strâns legată Pururea Fecioria ei. „În mod organic de apelativul de Născătoare de Dumnezeu al Sfintei Fecioare Maria se leagă direct și necesar un alt atribut, acela de Pururea fecioară. După mărturia Sfintei Scripturi și ale Sfintei Tradiții, Biserica Ortodoxă a mărturisit întotdeauna și a apărat cu aceeași convingere învățătura despre pururea Fecioria Maicii Domnului, afirmând că ea a fost fecioară înainte de naștere, în timpul nașterii și după nașterea lui Iisus Hristos. Starea de feciorie însoțește pe toată durata ei viața Maicii Domnului, de la naștere până la adormire. Cu toate că învățătura despre pururea fecioria Maicii Domnului n-a fost dogmatizată decât la Sinodul V ecumenic, totuși ea a circulat în Biserica creștină pe baza temeiurilor revelaționale” În această privință părintele Dumitru Stăniloae spune: „Duhul Sfânt, lucrând în felul acesta, sau contribuind ca persoană la realizarea actului prin care Fiul lui Dumnezeu Se face ipostas al firii omenești, lucrează și asupra celei ce se face prin aceasta Maica Lui, așa cum lucrează și Cuvântul însuși,Care își formează firea omenească din ea tot ca persoană. Dar eficiența Duhului asupra cuiva e în proporție cu puritatea, sau cu disponibilitatea celui asupra căruia Duhul lucrează. Căci puritatea înseamnă disponibilitate nemicșorată pentru Dumnezeu, în rolul celui ce răspunde și se dăruiește. Maica Domnului se dăruiește deplin Cuvântului, nu numai prin Cuvânt, ci prin punerea sa integrală la dispoziția Lui. Duhul poate copleși astfel în ea deplin legea naturală a nașterii. Cine se predă voluptății nu e pur, nu e disponibil în mod integral pentru Dumnezeu, pentru Cuvântul, nu e într-o stare de luciditate spirituală și de responsabilitate în fața lui Dumnezeu […] Coborând ca ipostas El însuși în ea și începând să-Și formeze trupul din ea, cu împreună – lucrarea Duhului Sfânt întreg ca persoană, trupul ei, ținut de ea în puritatea fecioriei până atunci, în puritatea totalei disponibilități pentru Dumnezeu, e curățit și de păcatul strămoșesc, pentru ca Ipostasul dumnezeiesc să nu ia trupul Său dintr-un trup care se afla încă sub acest păacat și sub legea naturală a nașterii în voluptate”.
„O primă însemnătate a fecioriei se vădește aici: virginitatea Fecioarei Maria face ca, născându-L pe Fiul său prin pogorârea Duhului Sfânt, să depășească legea naturală a zămislirii, prin care se moștenește mai departe, în același timp, păcatul strămoșesc; de altminteri, singur Dumnezeu este fără de păcat, iar Iisus Hristos a fost singurul om fără de păcat, fiind în același timp om adevărat”.
Mircea Chialda vorbește de faptul că Pururea Fecioria Maicii Domnului a fost mărturisită de Biserică încă din cele mai vechi timpuri: „Starea de feciorie a Maicii Domnului înainte de nașterea și după nașterea Mântuitorului este atestată de viața Sfintei Fecioare și de mărturiile revelaționale.”
„Născută la rugăciunile stăruitoare ale părinților ei, Ioachim și Ana, Sfânta Fecioară este de la început închinată templului, unde, prin votul depus de a-și păstra fecioria și de a sluji lui Dumnezeu, își va petrece viața în deplină curăție trupească și neprihănire sufletească. Dar, la eforturile personale ale Sfintei Fecioare, se adaugă încă de la naștere și ajutorul harului lui Dumnezeu de care ea s-a învrednici prin eforturile”. De asemenea „Sfinții Părinți care subliniază atât de mult sfințenia vieții Sfintei Fecioare înainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu, vorbesc și despre o nouă curățire Bunavestire.” Pururea fecioria Maicii Domnului este confirmată și prin întrebarea pe care ea o pune îngerului: Cum va fi , de vreme ce eu nu știu de bărbat? (Luca 1, 34).
Evanghelistul va mărturisi această împrejurare adevărul că Maica Domnului a fost fecioară și nu a cunoscut pofta trupească înainte de zămislire, când spune că: mama lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei împreună, a avut în pântece din Duhul Sfânt.(Matei 1, 18) Maica Domnului a rămas fecioară și după nașterea Mântuitorului. Fecioria Născătoarei de Dumnezeu este mărturisită după naștere prin cuvintele evanghelistului: „Și n-a cunoscut-o pe ea până ce a născut pe fiul său ce întâi născut și a chemat numele lui Iisus”. (Matei.1, 25).”
„Hristos este Fiul lui Dumnezeu în sensul cel mai deplin al termenului. El este Cuvântul întrupat. El se naște din veci din Tatăl care Îi este, ontologic vorbind, unica origine. Ipostasul său, care este a Doua Persoană a Sfintei Treimi, își are originea în nașterea sa din eternitate, act etern cu al Tatălui. Dacă se neagă zămislirea feciorelnică a lui Hristos din Maria, se admite intervenția unui tată pământean în nașterea sa în trup. Oare poate fi tatăl celei de-a Doua Persoane a Sfintei Treimi un tată pământean? A admite înseamnă a refuza acceptarea originii divine al lui Hristos. Sau, altfel spus, a repune în chestiune unitatea Persoanei lui Hristos, alături de Persoana Fiului lui Dumnezeu, se află persoana omului, născută din om.” „A presupune că între Hristos și Tatăl său care este în ceruri există un tată omenesc înseamnă a distruge întreg mesajul evanghelic.”„Afirmarea zămislirii din fecioară a lui Iisus Hristos își are locul în Evanghelia mântuirii, nu numai pentru că este înscrisă în litera cărților sfinte, ci pentru că se află chiar în miezul vestirii care ne spune că Fiul lui Dumnezeu, care s-a făcut om fără a înceta să fie Dumnezeu, care a murit și a înviat, a dat putere celor ce cred în numele lui pentru a deveni fiii lui Dumnezeu, iar aceștia nu s-au născut din sânge, nici din trup, nici din voința omenească, ci din Dumnezeu (Ioan, 1. 12-13).”
„În anul 282, Sfântul Ambrozie a vorbit despre fecioria in partu a Maicii lui Hristos în lucrarea „De incarnationis Dominicae sacramento liber unus”. La fel ca Tertulian Ambrozie nu consideră nașterea lui Hristos fantomatică, ci reală. Ambrozie arată că Iisus era în același timp Dumnezeu și om, Dumnezeu adevărat și am adevărat. Prin urmare, nașterea sa trebuie să fie obișnuită și miraculoasă în același timp. Însă Ambrozie separă cu grijă ce este natural de ce este supranatural în nașterea lui Hristos în trup: Dumnezeu, întrupându-se, nu a desființat trupul, altfel spus ordinea creată, ci îi aduce garanția înnoirii eshatologice. Rezultă din aceasta că prin nașterea Fiului său Născătoarea de Dumnezeu s-a eliberat de robia despre care se vorbește în Fac. 3.15- și prin aceasta fecioria i-a rămas nestricată. Datorită acestei descoperiri teologice, Ambrozie, a putut evidenția adevărata înțelegere a noii creații inaugurate prin Întrupare Cuvântului divin și noua naștere de care depinde. […] În sprijinul tezei fecioriei in partu a Maicii Domnului se pot aduce argumente din Sfânta Scriptură. Ele se bazează pe referințele la marile minuni precum trecerea Mării Roșii (Ieș. 14). Rugul aprins care arde și nu se mistuie (Ieș. 3), sau lâna lui Ghedeon pe care care miraculos roua (Jud. 6. 36 – 40), sau chiar toiagul lui Aaron care odrăslise (Num. 17: 8). Aceste minuni dovedesc legătura dintre ordinea transcendentă, în cele din urmă a lui Dumnezeu, și tot ce ține de ordinea lucrurilor create și arată că, prin această legătură, ordinea creată este transfigurată, desăvârșită și supusă altor legi decât cele care domnesc de obicei într-o lume decăzută din cauza păcatului. Iar acestea sunt semne al înnoirii eschatologice viitoare ale întregii naturi, cum este și minunea fecioriei nestricate a Mariei prin nașterea Cuvântului divin care s-a făcut trup, minune față de care, pe bună dreptate, cele din Vechiul Testament sunt considerate de liturghie și de Părinți simple prefigurări.”
„Păstrarea fecioriei în nașterea Pruncului dumnezeiesc a fost darul lui Dumnezeu. În restul vieții sale Fecioara Maria și-a fixat ca ideal personal păstrarea acestui dar dumnezeiesc, și pe acest drum cu ajutorul harului divin a atins cea mai înaltă desăvârșire” „ Învățătura despre pururea – fecioria Maicii Domnului nu numai că ne descoperă calea prin care ea a urcat la înălțimea sfințeniei desăvârșite, ci dă și temei credinței noastre în puterea deosebită a rugăciunilor Maicii Domnului.
Părintele Dumitru Stăniloae analizând această calitate a fecioriei Mariei evidențiază legătura care există între atributul de teotokos și cel de pururea fecioară. Acțiunea Duhului Sfânt asupra Fecioarei nu a avut ca efect doar întruparea lui Hristos, ci și unul asupra trupului și persoanei Fecioarei Mariei. Dar acest efect și-a găsit finalitatea și datorită „angajării în dialogul cu Dumnezeu” pe care Fecioara la inițiat, în caz contrar această acțiune nu ar fi avut efect, finalitate. „Puritatea totalei disponibilități pentru Dumnezeu” a Fecioarei a dus la curățirea de păcatul strămoșesc”. Deoarece „cine nu se dăruiește integral lui Dumnezeu, într-o deplină eliberare de pasiuni nu – L poate primi integral pe Dumnezeu ca persoană pentru a-și afla în El personalizarea deplină”. Astfel „fecioria Mariei face ca născându-L pe Fiul său prin pogorârea Duhului Sfânt să depășească legea naturală a zămislirii”.
Laroche citându-l pe Sfântul Efrem Sirul spune: „A curățit-o întru Sfântul Duh, pentru a o pregăti să devină Maica lui Dumnezeu, și în felul acesta a fost zămislit. A curățit-o în castitatea ei, de aceea, născându-L, a lăsat-o tot fecioară”.
Observăm paradoxul Fecioară și Maica în același timp. „Iisus Hristos, născându-se din Prea Curata Fecioară, a rămas ceea ce a fost din veșnicie, adică Dumnezeu, dar s-a făcut ceea ce nu a fost, adică om, fără păcat, devenind astfel o persoană divin – umană. Fecioara Maria, zămislind pe Fiul lui Dumnezeu, și născându-L ca pe propriul ei fiu, a rămas ceea ce a fost înainte de naștere, adică fecioară, făcându-se însă ceea ce nu a fost, adică Mamă, ajungând astfel Fecioară – Mamă.” Și plecând de la această premisă se observă legătura dintre întrupare și calitatea de Fecioară a Mariei. Prin întrupare Fiul lui Dumnezeu „Hristos împlinește legea și scapă de ea, ca urmare dureroasă, supunându-Se ei prin chenoză, deci și prin naștere într-un trup supus afectelor și coruptibilității.”
Astfel „între chenoza Fiului lui Dumnezeu și întruparea Lui sau calitatea Fecioarei Maria de Născătoarea de Dumnezeu e o legătură internă, ca de altfel între toate implicațiile întrupării sau ale uniunii celor două firi într-un ipostas.”
Plecând de la aceste premise în continuare putem vorbi despre : a. Fecioria Mariei înainte de naștere; b. Fecioria Mariei în timpul nașterii; c. Fecioria Mariei după nașterea Mântuitorului.
a. În privința realității fecioriei Mariei înainte de naștere avem o mulțime de mărturii atât din Sfânta Scriptură cât și din Sfânta Tradiție. Astfel Profetul Isaia proorocește ca Mesia se va naște dintr-o fecioară preacurată și neprihănită „ iată fecioara va rămâne însărcinată și va naște Fiu și-I vor pune numele de Emanuil, care înseamnă: Dumnezeu este cu noi”. Astfel „fecioara de la Isaia este denumită haalmah și vrea să însemne o femeie tânără, nemăritată dar care, fecioară fiind, va naște. Nu este numită betulah, care era un nume mai frecvent acordat fecioarelor, fiindcă acesta nu preciza și vârsta ca celălalt termen.”
Proorocul Iezechil spune: „Apoi m-a dus bărbatul acela înapoi la poarta cea din afară a templului, spre răsărit, și aceasta era închisă. Și mi-a zis Domnul: Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide și nici un om nu va intra pe a, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă” (cf. Iezechil, 44, 1-2).
„Sfântul Evanghelist Luca precizează că: „Iar în a șasea lună af ost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria”(cf. Luca, 1, 26-27). Astfel că putem spune că „maternitatea divină încredințată Sfintei Fecioare în ziua Buneivestiri este în același timp cauza sfințeniei sale”.
Pe lângă mărturiile din Sfânta Scriptură avem și din Sfânta Tradiție. Astfel avem mărturii din simbolul de credință apostolic, cel de la Niceea, dar mai ales la sinodul de la Calcedon. Pe lângă hotărârile sinoadelor ecumenice avem mărturii și din scrierile Sfinților Părinți. Dintre aceștia amintim pe Ignatie, Iustin, Irineu, Ierionim, Ambrozie, Fericitul Augustin, Sfântul Chiril al Alexandriei.
„Nașterea mai presus de fire și fecioria Maicii Domnului sunt reale pentru că în taina întrupării Dumnezeu este cel care face posibilă această naștere. Maria a fost și a rămas fecioară pentru a arăta că Iisus Hristos, care s-a născut din ea este din veșnicie din Dumnezeu Tatăl; că Mântuitorul nu este numai un om sau un rezultat al poftei bărbătești, ci este Dumnezeu și om.”.
Părintele Kniazev aduce o serie de argumente în favoarea fecioriei Mariei înainte de naștere foarte solide. Dacă se neagă acest aspect al fecioriei Mariei înainte de naștere se neagă originea divină a Mântuitorului Hristos, faptul că El este Fiul lui Dumnezeu născut mai înainte de veci din Tatăl. „Afirmarea zămislirii din fecioară a lui Iisus Hristos își are locul în Evanghelia mântuirii, nu numai pentru că este înscrisă în litera cărților sfinte, ci pentru că se află chiar în miezul vestirii care ne spune că Fiul lui Dumnezeu, care s-a făcut om fără a înceta să fie Dumnezeu care a murit și a înviat, a dat putere celor ce cred în numele lui pentru a deveni fiii lui Dumnezeu, iar aceștia nu s-au născut nici din sânge, nici din trup, nici din voință omenească, ci din Dumnezeu” (cf. Ioan, 1, 12 – 13).
b. În ceea ce privește fecioria Preacuratei în timpul nașterii avem putem vorbi de fecioria in partu dacă plecăm de la premisa rugului aprins, rugului care nu se mistuia. Această imagine arhetipală ne pune în față nu numai realitatea întrupării, dar și pe cea a nașterii.Rugul care este simbol al faptului că „focul dumnezeirii n-a ars-o pe Maria, este un simbol și al faptului că Maica a născut fiind Fecioară și a rămas Fecioară. În acest context avem cuvintele Sfântului Efrem Sirul care în predica Schimbării la Față spune: „ Dumnezeu Cuvântul a locuit în însuși pântecele Fecioarei și, totuși, focul dumnezeirii Sale n-a ars nicidecum mădularele trupului Fecioarei, ci le-a păzit nevătămate timp de nouă luni. El a locuit în pântecele matern al Fecioarei și nu s-a scârbit de mirosul firii. A ieșit din ea ca Dumnezeu Care S-a făcut trup ca să ne mântuiască”.
c. Problema fecioriei după naștere a Mariei a fost una pe care Sfinții Părinți au apărat-o cu mare ardoare totuși „teza ridică două probleme dificile pe care adversarii nu au pierdut ocazia să le evidențieze: O problemă scripturistică și o problemă teologică. Problema scripturisitică se referă la cuvintele scripturii care vorbește despre frații și surorile lui Iisus, iar alte pasaje în care se vorbește despre o posibilă relație între Iosif și Maria după nașterea lui Hristos. A doua problemă pusă în discuție aduce în prim plan ideea dogmatică a „justificării în plan dogmatic a acestei teze”. În prima problemă se pot aduce argumentele și explicațiile pe care Fericitul Ieronim le aduce referitoare la sensul pe care în Sfânta Scriptură le aveau termenii de ante quem și donec și astfel „ el citează numeroase pasaje din Scriptură unde aceste locuțiuni nu implică un sens de limitare temporală”. În ceea ce privește problema cu surorile și frații Domnului tot Fericitul Ieronim aduce o mulțime de argumente prin care demonstrează înțelesul adevărat al acestor termeni în Sfânta Scriptură.
La o a doua problemă s-a mers pe următoarea logică anume, aceea a unicității evenimentului și a imposibilității existentei unei prozaicități a relației Fecioarei, care incumba o rezolvare unică la o situație unică „ Pururea fecioria Născătoarei de Dumnezeu ține de aceeași ordine de fapte religioase. Maria, Născătoarea de Dumnezeu, Adevărata Maică a Domnului, ajutată și păzită de Sfântul Duh, a ferit de orice contact necurat adevăratul Locaș al lui Dumnezeu”. În acest sens se aduce un argument tare și anume acela al textului de la Iezechiel cap. 44.
Fecioaria Mariei după naștere reprezintă rezultatul întrupării în pântecele ei a Fiului lui Dumnezeu. Această atitudine și situație a fecioriei post partu nu poate fi luată separată, ci legată organic de celelalte evenimente și anume de momentul Buneivestiri, Întruparea lui Hristos și Nașterea Acestuia.
În privința Buneivestiri avem în acest caz lucrarea Duhului Sfânt Care, după cum spune părintele Dumitru Stăniloae „lucrează și asupra celei ce se face prin aceasta Maica Lui (Hristos), așa cum lucrează și Cuvântul însuși, Care își formează firea omenească din ea tot ca persoană”.
Astfel putem spune că fecioria Mariei după naștere reprezintă o urmare firească a evenimentelor anterioare. Totuși există anumite obiecții în ceea ce privește „aspectul biblic” și „teologic”. În primul caz este vorba de posibila interpretare a textului de la Matei 1, 18 unde se vorbește despre frații și surorile Domnului.
”În cazul termenilor de frați și surori ai Domnului se arată că „ în ebraică” acești „termeni” au semnificație mai „largă” decât azi”. Ieronim afirmă că „frații și surorile Domnului sunt verii, copiii unei surori a Maicii Domnului„. Un alt lucru care trebuie luat în considerare este momentul pe care îl relatează Sfântul Ioan Evanghelistul care vorbește despre momentul în care Hristos era pe cruce Acesta o încredințează pe Maica Sa în grija Sfântului Apostol Ioan. Dacă mergem cu deducția în continuare ajungem la concluzia logică că dacă Maria ar fi mai avut și alți copii lucrul amintit mai sus nu s-ar fi petrecut.
În ceea ce privește textul evanghelic de la Matei, 1, 25„situația termenilor de ante quem și donce” arată că „aceste locuțiuni nu implică un sens de limitare temporală”.
Astfel plecând de la motivele expuse mai sus se poate spune că „ Născătoarea de Dumnezeu este Fecioară înainte, în timpul și după naștere, Hristos nu s-a născut din voiță trupească, nici din voință bărbătească, ci de la Dumnezeu (Ioan, 1, 13)”.
Trebuie precizat spune I. G. Coman că : „fecioria marianică eu un privilegiu pe care deiținătoare ei îl capătă de la și prin Fiul ei. Dacă El n-ar fi fost Dumnezu, ar fi deschis sânul mamei sale, ca toți fiii oamenilor cae se nasc din mame muritoare. Ca fiul al lu Dumnezeu, El deschide acest sân dar n-atinge fecioria mamei Sale”.
Dacă Tertulian nu admite o feciorie in partu și post partu Sfântul Grigorie Taumaturgul arată realitatea acestui fapt: „Hristos este Dumnezeu prin firea Sa și s-a făcut om luând o altă fire. Iată ceea ce afirmăm și credem cu adevărat, invocând ca dovadă pecețile unei feciorii nepătate, pentru a fi statornicit că Dumnezeu este atotputernic […] Fecioara a născut, nu cum a voit ea, ci cum a voit Acela care trebuia să fie născut. Dumnezeu nu s-a comportat ca un trup și El n-a căzut sub legea trupurilor, ci s-a manifestat ca Domnul firii trupești; El a arătat lumii o naștere minunată, pentru a-și manifesta puterea Sa.”. Făcând o comparație între nașterea din veșnicie din Tatăl și cea din Fecioara Maria afirmă că „Prima naștere (trinitară) este de netălmăcit, a doua (din Fecioară) este de nepătruns. Prima a avut loc fără patimă, a doua s-a petrecut fără necurăție. Chiar dacă Tertulian aduce astfel de argumente, alți scriitori bisericești și Părinți au mers pe tradiția Bisericii și au apărat fecioria Mariei atât înainte de naștere, cât și în timpul nașterii și după. Dintre aceștia amintim pe Origen, Grigorie Taumaturgul, Sf. Petru de Alexandria, Sf. Metodiu de Olimp, Sf. Chiril, Sf. Gherman.
Pururea Fecioria Maicii Domnului reprezintă o consecință directă a întrupării Mântuitorului Iisus Hristos. Dacă fecioria Mariei de dinainte de naștere a fost o consecință exclusiva a viețuirii ei curate, cea din timpul nașterii și după a avut drept cauză sălășluirea lui Hristos în pântecele ei. Nașterea supranaturală pe care o remarcă Sfinții Părinți a fost una din cauzele fecioriei de după naștere. În acest sens Sfinții Părinți au apărat învățătura Bisericii referitoare la pururea fecioria Maicii Domnului față de toți cei care o negau datorită faptului că ea este strâns legată de calitatea de Născătoare de Dumnezeu. Printr-o astfel de atitudine Sfinții Părinți au arătat legătura strânsă dintre cele trei atribute ale Mariei, și anume: cea de Născătoare de Dumnezeu, cea de Pururea fecioară și cea de supracinstire.
III.3. Preacinstirea Maicii Domnului în învățătura Bisericii Ortodoxe
„Biserica Ortodoxă acordă Sfintei Fecioare Maria în cadrul cultului o cinstire deosebită care stă în strânsă legătură cu elementele ce alcătuiesc învățătura mariologică: teotokia (Θεοτόκος), sau învățătura despre Sfânta Fecioară ca Născătoare de Dumnezeu; Purureafecioria Maicii Domnului (aipartenia); lipsa de păcate personale sau curăția trupească și sufletească a Sfintei Fecioare și rolul ei de mijlocitoare pe lângă Fiul ei după trup. Toate acestea îndreptățesc pe deplin ca Biserica Ortodoxă să atribuie Sfintei Fecioare denumirile de Preasfântă și Preacurată, și s-o cinstească în mod cu totul deosebit mai mult decât pe oricine dintre făpturile Creatorului.”
„Biserica ortodoxă venerează pe Fecioara Maria ca pe cea care este mai cinstită decât Heruvimii și mai preamărită fără de asemănare decât Serafimii, ca pe cea care este superioară oricărei făpturi. Biserica vede în ea pe Maica lui Dumnezeu, cea care, fără a se substitui unicului Mijlocitor, mijlocește înaintea Fiului pentru tot neamul omenesc; și noi o rugăm fără încetare să mijlocească pentru noi. Iubirea și venerația față de Fecioara este sufletul pietății ortodoxe, inima ei, ceea ce încălzește și însuflețește trupul întreg. O credință în Hristos, care nu implică nașterea sa virginală și venerația Maicii sale, este o altă credință, un alt creștinism decât acela al Bisericii ortodoxe.” Astfel în ortodoxie locul Sfintei Fecioare este unul special nu numai prin prisma pietății populare, ci mai ales prin legătura ce există între supravenerarea acesteia și rolul pe care ea l-a avut în procesul de mântuire al oamenilor.
III.3.1. Temeiurile Preacinstirii Maicii Domnului
„Dacă celorlalți sfinți, inclusiv îngerilor, Biserica le aduce cultul de cinstire (doulia), Sfintei Fecioare îl aduce pe acela de supracinstire (uperdoulia) care nu trebuie confundat cu latria (latria), cultul de adorare cuvenit numai lui Dumnezeu. Căci preacinstirea (uperdoulia) adusă Sfintei Fecioare nu este decât o cinstire în gradul cel mai înalt.”
Analizând acest aspect părintele Dumitru Stăniloae afirma într-una din lucrările sale legătura ce trebuie făcută între Adam cel vechi și Adam cel Nou și felul cum Acesta din urmă „vine la existență”. Citându-l pe Nicolae Cabasila părintele arată felul în care „venirea la existență a Fiului lui Dumnezeu ca om are loc după obținerea consimțământului cu totul liber al Sfintei Fecioare. Cel ce se naște din ea nu vine la existență printr-un proces natural, inițiat de un act din care nu lipsește pasiunea ce îngustează libertatea, ci cu totul liber. Iar cea care-L naște nu e folosită nici ea ca mijloc al venirii Lui la existență ca Om, fără voia ei. Se întâlnesc două libertăți: a lui Dumnezeu și a făpturii care se ridică din păcatul ce o robește.” Momentul unirii dintre Logos și Fecioara Maria poate fi „asemănat cu o euharistie. Fecioara se învrednicește de cea dintâi euharistie, din momentul zămislirii. Prin aceasta și este prima făptură umană mântuită, sfințită, și întru aceasta ne este icoană înainte mergătoare mântuirii.” Astfel „ Preacurata Fecioară, care apare totdeauna în umbra Fiului ei, nu încetează să facă vii amintirile sfinte, în așa fel ca noi să devenim martorii acestora și să participăm cu adevărat la ele.”
„Venerarea Fecioarei Maria nu este o simplă tradiție umană, rezultatul unei obișnuințe introduse în cult printr-o pietate voluntară, ci este vrerea lui Dumnezeu transmisă credincioșilor prin Sfântul Duh, o gândire divină care implică împlinirea unei îndatoriri pe cât de sfântă, pe atât de dreaptă și de prielnică pentru orice creștin”. În Biserica Ortodoxă nu „ se cunoaște un adjectiv sau un calificativ suficient de înalt pentru a preamări slava Născătoarei de Dumnezeu: bucură-te, pecete a proorocilor, propovăduitoare a apostolilor de Dumnezeu insuflați, fiindcă Domnul Dumnezeul nostru, Acela ce este cu adevărat, S-a întrupat din tine pentru a noastră mântuire, în chip negrăit și mai presus de înțelegere; căci prin tine, Preacurată Fecioară, am regăsit desăvârșirea ce-o pusese la începuturi Dumnezeu în ființa noastră și prin tine gustăm iarăși din bucuriile negrăite ale raiului; pe tine, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, te slăvim în cântările noastre, ca ceea ce răspândești cu dărnicie toate bucuriile și ca înainte vestitoare, ce mijlocești pentru noi pe lângă Domnul și Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, Cel ce împarte cu dărnicie harul Mântuirii, ca să dobândim viața veșnică.
Din toate acestea observăm atenția pe care Biserica noastră ortodoxă o acordă Maicii Domnului. Temeiul acestei cinstiri pe care creștinii o aduc Maicii Domnului stă în primul rând în faptul că aceasta a născut pe Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a adus omenirii mântuirea. „ Hristos își are trupul Său, umanitatea Lui din Maria.. Acest lucru îl cântă imnele liturgice, atunci când în ele se spune că Hristos se trage din ea ca floarea din tulpină (Isaia 11) sau ca rodul vieții din vița de vie.”
“Prin faptul că L-a născut pe Dumnezeu, Maica Domnului e puntea între cer și pământ, e împlinirea și desăvârșirea imaginii vechi – testamentare a scării lui Iacob (Fac. 28)”. Toate aceste afirmații nu sunt altceva decât transpuneri ale unor realități dogmatice pe care Biserica le-a îmbrăcat în poezie și imn, ca singura posibilitate de afirmare cât mai aproape de realitate a unor adevăruri. În pericopa evanghelică de la Luca 1, 38 în care ni se relatează momentul discuției Mariei cu îngerul Gavriil, se prezintă o atitudine a Fecioarei datorită căreia întruparea s-a putut realiza. „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” În aceste cuvinte ale Fecioarei Maria prin care aceasta a acceptat să-L aibă în pântece pe Cel ce a creat universul stă tot ceea ce a urmat și nu în ultimul rând esența preacinstirii acesteia. Părintele Dumitru Stăniloae comentând acest aspect arată legătura dintre puritatea Fecioarei ca purtătoare o omenității și acțiune Duhului Sfânt. „Eficiența Duhului asupra cuiva e în proporție cu puritatea, sau cu disponibilitate celui asupra căruia Duhul lucrează. Căci puritatea înseamnă disponibilitate nemicșorată pentru Dumnezeu, înseamnă angajarea integrală în dialogul cu Dumnezeu, în rolul celui ce răspunde și se dăruiește.”Maica Domnului prin răspunsul adus îngerului Gavriil „se dăruiește deplin Cuvântului, nu numai prin Cuvânt, ci prin punerea sa integrală la dispoziția Lui.”
Această deschidere și luciditate pe care Maria a arătat-o prin răspunsul adus îngerului, lucru care a arătat și deplina sa libertate, reprezintă spune, părintele Dumitru Stăniloae, citându-l pe Nicolae Cabasila că „ea a acoperit toată răutatea oamenilor și i-a arătat pe oameni vrednici de unirea cu Dumnezeu și pământul vrednic de petrecerea lui Dumnezeu pe el. Deci putem spune că un prim motiv al preacinstirii Maicii Domnului stă în răspunsul pe care acesta l-a dat îngerului, prin care astfel a acceptat rolul de Născătoare de Dumnezeu.
În alt loc tot Nicolae Cabasila spune: „Întruparea nu a fost numai opera Tatălui, a Puterii Sale și a Duhului Său, ci și opera voinței și credinței Fecioarei! Fără consimțământul Neprihănitei, fără concursul credinței, acest plan ar fi fost tot atât de irealizabil ca și fără intervenția Celor Trei Persoane divine. Numai după ce a instruit-o și a convins-o, Dumnezeu o ia Mamă și împrumută trupul ei pe care voiește ea să I-l ofere. Așa cum El se întrupa voind lucrul acesta, tot așa dorea ca Maica Sa să-L nască liber, și cu deplina ei voie” Trebuie observată deplina libertate cu care Fecioara a răspuns lucru care dovedește că ea a fost „vasul cel ales” hotărât de la începutul lumii. Un alt temei al laudei aduse Fecioarei Maria are temei revelațional și în felul în care îngerul Gavriil o salută pe aceasta: ”Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei” (Luca I, 28)
Plecând de la aceste momente, un alt motiv al preacinstirii Maicii Domnului îl reprezintă cuvintele pe care Elisabeta le adresează acesteia: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău. Și de unde mie aceasta, ca să vie Maica Domnului la mine? ”(Luca, 1, 43). Aceste cuvinte ale Elisabetei, ce care avea în pântece pe cel ce se va chema, Înaintemergătorul Domnului, atestă și consfințește cinstea de care se va bucura Pururea Fecioara Maria, Născătoare De Dumnezeu. „Însăși expresia De unde mie aceasta, ca să vie Maica Domnului la mine? arată cât de mare o considera Elisabeta, bătrâna maică a proorocului Ioan Botezătorul, pe tânăra Maica a lui Hristos”. „Răspunsul Fecioarei la cuvintele Elisabetei reprezintă un exemplu a ceea ce înseamnă smerenia unei ființe conștiente de responsabilitatea misiunii încredințate de Dumnezeu, la care a fost părtașă. Prin luarea în pântece a Fiului lui Dumnezeu Acesta a făcut-o pe mama sa din roabă, Împărăteasă: s-a unit cu ea mai mult decât cu serafimii și cu heruvimii”.
„Unirea dintre Maica Domnului și Fiul ei dumnezeiesc, care și-a alcătuit trup și suflet din trupul și sufletul ei – și care – durează […] și după nașterea Lui și după tăierea cordonului care-i ținea oarecum ca două ipostasuri într-o singură ființă” sau hrănirea lui Hristos de către Fecioara la sânul ei ca o continuare a legăturii strânse între aceasta și Fiul lui Dumnezeu. Reprezintă un argument în plus pentru cinstirea adusă de Biserica ortodoxă Maicii Domnului. „Maica Domnului, conștientă de taina cea mare, e uimită că hrănește cu laptele ei pe Cel care-i hrănește pe toți, deci și pe ea , e cea dintâi care are această conștiință și singura care Îl hrănește cu laptele trupului ei”. Atitudinea Fecioarei Maria în fața îngerului și răspunsul pe care aceasta îl aduce acestuia; cuvintele Elisabetei la adresa celei ce va fi Maica lui Dumnezeu; răspunsul Mariei în fața Elisabetei reprezintă toate motive absolut întemeiate pentru cinstirea Maicii Domnului. Aceste episoade din fragmentele din Sfânta Scriptură nu sunt decât altceva decât materializări ale unei realități care mai târziu se vor concretiza prin atitudinea Bisericii față de Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu. Astfel plecând de la aceste aspecte la care se adaugă și cealaltă calitatea, aceea de pururea Fecioară, „Sfântul Grigore Palama spunea că Maica Domnului, este o lume nouă și un rai cuvântător; ea este chipul adevăratei nobleți inițiale a umanității […] În persoana Fecioarei Maria s-au întrunit toate frumusețile particulare pe care Dumnezeu le-a împărțit altor creaturi și a făcut-o podoabă comună a tuturor ființelor văzute și nevăzute. Maica Domnului reprezintă limita între cele create și cele necreate […].
La toate aceste temeiuri scripturistice se pot adăuga și altele cum ar fi atitudinea Mântuitorului Hristos față de dânsa în timpul activității Sale pământești (Luca 2, 51) sau (Ioan 2, 3- 10); (Ioan 19, 26-27).
Pe baza mărturiilor revelației Biserica a reafirmat cinstea deosebită de care se bucură Fecioara Maria. Astfel la sinodul VII ecumenic se spune: „Noi păzim cuvintele Domnului, cuvintele apostolice și proorocești, prin care ne-am învățat a cinsti și a mări mai întâi pe cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu și sfintele puteri îngerești, pe apostoli, prooroci, și martirii cei măriți, pe sfinții și purtătorii de Dumnezeu Părinți și pe toți bărbații cei sfinți, și a cere mijlocirea lor, pentru că ei pot să ne facă pe noi plăcuți împăratului tuturor, lui Dumnezeu”.
Din cuprinsul acestei mărturisiri se poate observa întâietatea pe care Sfinții Părinți i-o dau Fecioarei Maria, în fața îngerilor și sfinților în cinstire datorită atributului de Născătoare de Dumnezeu. Această calitate a Fecioarei Maria de Născătoare de Dumnezeu reprezintă punctul de pornire în ceea ce privește supravenerarea pe care i-o aduce Biserica. Din cele afirmate putem spune că mijlocirea Maicii Domnului nu se datorează unor merite personale, „ci mijlocește pentru că e unită la maximum cu Hristos din care izvorăște harul”.
III.3.2. Aspecte legate de Preacinstirea Maicii Domnului
Părintele Dumitru Stăniloae analizând învățătura despre precinstirea Maicii Domnului evidențiază două aspecte legate de această realitate dogmatică: rolul acesteia de mijlocitoare. În ceea ce privește acest rol părintele Dumitru Stăniloae vorbește despre două legături ce există între două fațete ale acestei calități: rolul de rugătoare al Maicii Domnului și cel de Dăruitoare. El arată importanța acestora două pe baza mărturisirii Sfinților Părinți care, chiar dacă au accentuat un rol sau un altul, au arătat importanța celor două aspecte. „Ei au fost conștienți că rolul de rugătoare al Maicii Domnului se ține, după învățătura Bisericii, în echilibru cu rolul de Împărăteasă, de Stăpână, de Dăruitoare, cu cinstea de a ședea de-a dreapta Fiului, că nu se poate renunța la nici unul din ele fără o simplificare condamnabilă a rolului și a poziției Maicii Domnului în ansamblul doctrinei ortodoxe”.
Supracinstirea de care se bucură Fecioara Maria nu este rezultatul propriei sale condiții ființiale, ci un dar de la Dumnezeu. „Măririle ei nu se pot compara cu măririle nici unei făpturi, nici măcar cu ale Heruvimilor și Serafimilor, fără ca să fie totuși ca măririle Celui necreiat […], ci ca ale uneia ce e creatură, deci le primește de la Dumnezeu, nu le are de la sine, și pentru acest motiv sunt comparate cu măririle îngerilor.” Așa cum Sfântul Ioan Botezătorul a fost cel mai mare dintre prooroci, ca Înaintemergător al lui Iisus Hristos (Matei 11, 9-11), tot așa Preacurata și Pururi Fecioara Maria este mai presus decât toți drepții și sfinții deoarece este cea mai apropiată de Iisus Hristos, prin unitatea teandrică dintre Maică și Fiu, fiind astfel „mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii.”
„Cinstirea deosebită a Sfintei Fecioare Maria și calitatea ei de mijlocitoare își au izvorul de început în însăși alegerea ei de către Dumnezeu de a fi Maică după trup a Mântuitorului Iisus Hristos. Această alegere marchează de altfel clipa în care, pentru omenire, începe o nouă epocă, Sfânta Fecioară Maria fiind piatra de hotar cu care începe epoca de realizare din istoria mântuirii a întregului neam omenesc, concretizată în întruparea Fiului lui Dumnezeu din Preacurata Fecioară care prin nașterea lui Iisus Hristos devine nu numai Maică a lui Dumnezeu, ci și Maică a tuturor creștinilor”
Este foarte interesant faptul că „evlavia Bisericii față de Cea care a născut pe Dumnezeu după trup găsește în mod indirect o confirmare dogmatică astfel încât toți cei care se ridică împotriva epitetului de Θεοτόκος toți cei care refuză Mariei această calitate pe care i-o atribuie evlavia, nu sunt adevărați creștini, căci prin aceasta ei se opun dogmei Întrupării Cuvântului”. Toți cei care atestă această Preamărire a Fecioarei aduc ca argumente „sărăcia” textelor din Sfânta Scriptură care se referă la acest aspect. Avem în acest sens o contradicție între „tăcerea” pe care textele Sfintei Scripturi o au față de o supravenerare a Fecioarei Maria și conținutul și bogăția Tradiției care afirmă și atestă această cinstire deosebită ce trebuie acordată celei ce L-a născut pe Mântuitorul Hristos. Pasajele din Evanghelia lui Luca în care ni se relatează despre atitudinea Mariei și cea a lui Hristos față de mama Sa (Luca 11, 28; 2, 19 și 51) evidențiază faptul că Fecioara Maria va fi cea care va putea „realiza pe deplin în conștiința ei tot ceea ce însemna faptul Întrupării Cuvântului, care a fost și faptul maternității ei divine”. Această „conștiință plenară a Dumnezeirii” va putea fi avut loc decât într-o „ființă îndumnezeită”.
Temeiul pentru această afirmație o putem găsi tot în Sfânta Scriptură făcând o paralelă între Ioan Botezătorul și Fecioara Maria. Ioan Botezătorul este „cel mai mare înainte de Hristos”, iar Fecioara este cea care „nu aparține nu numai Vechiului Testament” ci trece la cel Nou unde „ea s-a realizat în plinătatea ei și s-a arătat ca să fie mărită de toate neamurile (Luca 1, 48)
Sfinții Părinți făcând paralela între vechea Evă și noua Evă, ultima în persoana Fecioarei Maria, explică această simetrie care se extinde și la Întruparea lui Hristos ca „ultimul Adam”. Astfel , „Maica Domnului, după doctrina Bisericii, a ajuns la ținta supremă, la care a cugetat Dumnezeu să aducă pe credincioși […] Ea a fost ridicată de Dumnezeu dincolo de înviere și judecată și nu numai acolo, ci de-a dreapta Fiului ei, la slava Lui și la împărăția împreună cu El, pentru ca să ne arate Dumnezeu încă de pe acum chipul viitoarelor noastre măriri.” Legătura dintre calitatea de Născătoare de Dumnezeu cu toate consecințele ei și supravenerarea ei este evidentă. În acest context consecințele unui astfel de adevăr dogmatic este materializat prin manifestarea cultică și iconografică la adresa celei care L-a născut pe Hristos. Din punct de vedere al manifestării cultice cel mai evident este cântarea de laudă adusă Născătoarei de Dumnezeu:
„Vrednic e cu adevărat să Te fericim Născătoare de Dumnezeu, Cea pururi fericită și preanevinovată și Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce ești mai cinstită decât Heruvimii și mai mărită decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul L-ai născut, pe Tine cu adevărat Născătoare de Dumnezeu te mărim”
„În imnul Vrednică e cu adevărat […] Maica Domnului a născut fără stricăciune pe Dumnezeu, pe de-o parte, pentru că la nașterea fecioria ei a rămas nestricată, iar, pe de altă parte, pentru că focul dumnezeirii n-a ars pântecele ei […] Mai cinstită decât Heruvimii și mai mărită, fără de asemănare, decât Serafimii este însă Maica Domnului pentru că, după învățătura despre îngeri a lui Dionisie Areopagitul, Heruvimii și Serafimii stau cel mai aproape de Dumnezeu între corurile îngerilor, dar Maria este și mai aproape, pentru că a născut pe Dumnezeu Cuvântul, a devenit vas al Său”. Toată învățătura dogmatică despre cea care L-a născut, după trup pe Cel ce a creat totul este circumscrisă în acest imn folosit în cultul ortodox. Motivația vredniciei de a fi cinstită își are temeiul decât într-o realitate dogmatică și anume, nașterea lui Dumnezeu Cuvântul. Astfel toate celelalte atribute acordate Preacinstitei Fecioare Maria își au explicația nu în sens „moral”, ci într-unul „teotokologic”.
O altă materializare de notorietate în Biserica Ortodoxă o reprezintă icoana „Rugului aprins” care, „ca și cântarea liturgică Vrednică e cu adevărat […] e o transpunere ”teotokolgică” a unor elemente aparținând unei rugăciuni către Dumnezeu, asupra Maicii care s-a învrednicit să cuprindă în trupul ei pe Dumnezeu, o transpunere a unor trăsături ale unei icoane a lui Hristos asupra unei icoane a Născătoarei de Dumnezeu”. „Fiind primul dintre oamenii mântuiți de păcatul strămoșesc și cea dintâi care face experiența mântuirii pentru întreaga omenire, Maica Domnului este mijlocitoarea mântuirii, dar nu în chipul în care este Mijlocitor Fiul său, Care mântuiește […] Mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu este aceea a primului om mântuit; cea a Fiului său este mijlocirea singurului nostru Mântuitor”. De aici „ în trei feluri este folositoarea Preasfânta Născătoare de Dumnezeu iconomiei mântuirii: mai întâi, în calitate de mijlocitoare, prin consimțământul ei adresat lui Dumnezeu, pentru ca Fiul său și Cuvântul să se întrupeze dintr-însa; în al doilea rând, prin prezența ei perpetuă alături de cruce și prin supunerea ei înaintea hotărârii de a se jertfi a Fiului ei; în al treilea rând, pentru că a primit, pentru întreaga lume, trăirea desăvârșită a mântuirii și pentru că a mijlocit, cu credință, pe lângă Fiul său, Iisus Hristos. De aceea, credincioșii sunt siguri că, prin rugăciunile sale, Maica Domnului îi apără în tot timpul și că sunt ocrotiți pururi prin Crucea Fiului său”.
Astfel Sfântul Grigorie Palama prezintă o imagine sugestivă cu privire la rolul Maicii Domnului: „Deci cuprinzând toate câte au ajuns celor mai buni credincioși luați separat, ca să devină și mai buni, și toate câte le au toți în parte cei hărăziți de Dumnezeu, îngeri și oameni credincioși, și fiind singură toate și prisosind în toate cum nici nu se poate spune, are acum și aceasta mai presus de toți că s-a făcut după moarte nemuritoare și singură petrece cu trupul în cer, împreună cu Fiul ei și de acolo revarsă și peste cei ce-o cinstesc pe a harul atotîmbelșugat împărtășindu-le chiar și darul de a tinde spre ea, fiind, așa zicând, discul unor așa de mari haruri […] Căci privind la o astfel de întâlnire și hărăzire a tot binele, se poate spune că Fecioara e în virtute și celor ce trăiesc în virtute, aceea ce e soarele în lumina sensibilă și celor ce trăiesc sub el. Iar dacă și-ar muta ochiul minții la soarele răsărit oamenilor în chip minunat din Fecioară, care are și întrece prin fire toate câte le are aceasta prin har, îndată Fecioara îi va părea ca cer, ca una ce a dobândit prin toate bunătățile o moștenire cu atât mai măreață decât cei împodobiți de har sub cer și mai presus de cer, cu cât e mai mare cerul ca soarele și soarele mai strălucitor ca cerul”.
Supracinstirea Maicii Domnului își are temeiul în însăși revelația divină. Ea care L-a născut pe Hristos a mijlocit într-un fel la mântuirea noastră, a oamenilor. Unul din momentele cele mai importante a fost acela în care Fecioara Maria a răspuns afirmativ în discuția cu arhanghelul Gavriil. În acel moment ea și-a asumat un lucru prin care a venit astfel mântuirea omenirii. Plecând de la acest aspect și continuând cu întruparea lui Hristos în pântecele ei, nașterea, dar și durerea pricinuită de suferința Fiului ei, Fecioarei Maria este cât se poate de meritată titulatura de „mai cinstită decât Heruvimii și mărită fără de asemănare decât serafimii.” Sfinții Părinți au sesizat acest aspect și această realitate și astfel au apărat-o de toți cei care au încercat să îi nege aceste atribute.
IV. Maica Domnului – mijlocitoarea
IV.1. Preliminarii
Importanța deosebită a Maicii lui Dumnezeu în iconomia mântuirii începe să se contureze după cum am arătat în capitolele anterioare,încă de la căderea primilor oameni. Pe de-o parte în jurul Fecioarei, Biserica creștină primară în sinoade și prin mărturiile Sfinților Părinți, a știut să apere dreapta credință.
În Biserica Ortodoxă Maica Domnului este definită doar prin două dogme, dar evocată prin mii de denumiri.
Evlavia creștinilor față de Maica Domnului este deosebită și iubirea lor nu poate fi oprită de nimeni, pentru că: pentru ei Maica Domnului este gata mereu să ierte, să plângă cu ei când plâng și așa să se bucure împreună cu ei când se bucură.
Maria este Născătoare de Dumnezeu. Theotokos înseamnă literal,”cea care naște pe Dumnezeu”.
La prima vedere și fără a considera acest titlu în duhul rugăciunii și al Scripturii, acest fapt ar putea fi șocant pentru unii. Cum Dumnezeu se poate naște din creatura Sa? Dar dacă credem în Sfânta Treime și Hristos este cu adevărat Dumnezeu întrupat, atunci desigur Maria este Theotokos.
Psalmistul Panaghiei, Sfântul Ioan Damaschin, sintetizează spunând: ”propovăduim că Sfânta Fecioară este în sens propriu și real Născătoare de Dumnezeu, prin faptul că Cel născut din Ea, este Dumnezeu adevarat.Este adevărata Născatoare de Dumnezeu, aceea care a născut pe Dumnezeu adevărat,întrupat din Ea. Spunem că Dumnezeu S-a născut din Ea nu în sensul că dumnezeirea cuvântului a luat din ea începutul existenței ci în sensul că Însuși Cuvântul lui Dumnezeu, cel născut dinainte de veci,înafară de timp, de Tatăl…în zilele de pe urmă s-a întrupat din Ea fără să se schimbe.”
Maica Domnului este și pururi Fecioară. Imnografia ortodoxă au asemănat pe Preacurata Fecioară cu ieșirea Domnului din mormântul pecetluit, cu rugul care ardea și nu se mistuia, cu trecerea israieliților prin Marea Roșie. Așa cum razele soarelui străbat prin sticlă, fără să o spargă, așa cum pasărea prin văzduh zboară fără să lase urme, tot astfel Fecioara Maria a rămas fecioară și după naștere.
Deși formulată la sinodul V ecumenic, pururea fecioria Maicii Domnului ca și theotokia, are puternici rădăcini atât în Sfânta Scriptură precum și la părinții primelor veacuri.
În unul din cele mai vechi documente ale bisericii,atribuit sfinților apostoli, simbolul apostolic, se afirmă clar fecioria Maicii Domnului și maternitatea divină: ”cred în Dumnezeu Atotputernicul și în Iisus Hristos Fiul Său Unul născut, Domnul nostru care s-a născut din Duhul Sfânt și din (pururea) Fecioara Maria.”
O alta veche mărturie despre pururi fecioria Maicii Domnului este inscripția lui Abercius. Această inscripție care datează înainte de 216, cuprinde nu doar referire la pururea fecioria Maicii Domnului, ci și la cinstirea ei deosebită și are cea mai veche referință cu privire la acest lucru. Vom reda referirile la pururea fecioria Mariei, respectiv la cinstea ei deosebită: ,,Și mi s-a dat în orice loc ca hrană peștele din izvor, foarte mare, curat, pe care l-a pescuit o Fecioară curată”. Apoi despre cinstea deosebită a Fecioarei: ,,Acesta într-adevăr m-a învățat Sfintele Scripturi, El, cel care m-a trimis la Roma să privesc împărăția și să văd pe Împărăteasa cea cu veșmânt și cu încălțăminte de aur”(6-8). Prin termenul βασίλισσα (Împărăteasă) se înțelege desigur, Sfânta Fecioara Maria ,,cea cu veșmânt și încălțăminte dea aur”, care se bucurăde cinstire deosebită din timpul vieții lui Hristos și a Sfinților Apostoli, fiind mama lui Iisus, a Fiului lui Dumnezeu. Fecioria Maicii Domnului este afirmată și de părinții primelor veacuri.
Pentru Sfântul Ignatie al Antiohiei, diavolul n-a cunoscut trei taine răsunătoare: Fecioria Mariei, Nașterea lui Hristos din fecioară și moartea pe cruce.
Deși interpretarea dată în general acestui pasaj este aceea ca ea se refera la fecioria Mariei în timpul nașterii, totuși se poate ca Sfântul Ignatie să se refere la Fecioria Mariei ca stare și la dinamismul Mântuitor. Credem că Ignatie a folosit această expresie având în vedere toată viața Fecioarei Maria, fiindcă fecioria presupune o stare continua în cazul Maicii Domnului.
Și Sfântul Iustin Martirul și filozoful afirmă fecioria perpetuă a Maicii Domnului. Deși indirect, el spune: ,,O! Trifon am zis eu, nu este întru nimic mai puțin adevărat că Acesta este Hristosul lui Dumnezeu, chiar dacă eu n-aș putea dovedi, că El a existat mai înainte ca Fiu al Creatorului, fiind Dumnezeu și că apoi s-a născut om prin Fecioară”.
În ceea ce privește problema fraților Domnului, Hegesip se pare că este primul (după autorul protoevangheliei lui Iacob) care spune că aceștia nu sunt frați reali ai Domnului. Despre Simeon, fratele lui Iacov, ruda Domnului, Hegesip spunea: ”așadar, unii dintre ereticii aceia au învinuit pe Simeon, fiul lui Cleopa, că ar fi din neamul lui David și că e creștin…” Deci reiese clar că Simeon nu este frate după mamă al lui Hristos, căci noi știm că logodnicul Sfintei Fecioare a fost Iosif, nu Cleopa. Origen este însă cel care tratează clar despre frații Domnului: ”cât despre frații lui Iisus, unii pretind, sprijinindu-se pe asa zis-a evanghelie al lui Petru sau pe cartea lui Iacob, că ei ar fi fiii lui Iosif, născuti cu prim lui soție, pe care o avusese înainte de a fi cu Maria. Partizanii acestei păreri vor să salveze fecioria neîntreruptă a Mariei, nevrând sa accepte că trupul ei vrednic de a fi în slijba celor proorocite, anume că vorbele: ”Duhul Sfânt se va pogorî peste tine si puterea celu preaînalt te va umbri”, ar îngădui impreunare bărbătească după ce primise pe Duhul Sfânt și puterea celui Preaînalt. Ori, după părerea mea, cred că trebuie să vedem în Iisus împlinindu-se primul exemplar bărbătesc, de trai în curăție și nevinovăție, iar în Maria pe cel de feciorie între femei. Și într-adevăr, ar fi un lucru nelegiut să atribui alt cuiva această întâietate”. Sfântul Epifanie de Salamina spune clar și aspru împotriva celor ce nu cinstesc pe Maica Domnului: ”cine a îndrăznit vreodată să spună Maria, fără a adăoga dacă este întrebat și Fecioara. Pentru el, Hristos este născut din pururea Fecioara Maria și de la Duhul Sfânt.”
Fericitul Augustin mărturisește despre pururea fecioria Maicii Domnului zicând: ”să ne bucuram fraților și să tresalte neamurile…Maica Fecioara Nepătată a născut pe Creatorul Ei. Fecioară în concepere, Fecioară câtă vreme îl poarta în sân, Fecioară după nașterea Lui, Fecioară până la moarte. Căci înainte ca El să devină în Ea creatură a Ei, exista deja și fiind atotputernic, a putut să se facă om în ea rămânând ceea ce era.”
Iar sinodul V ecumenic conchide: ”de nu crede cineva că Dumnezeu cuvântul a luat trup din preaslăvita și pururea Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu și s-a născut din Ea, să fie anatemă!”
IV.2. Maica Domnului – Mijlocitoare
Fecioara Maria este cunoscută ca mijlocitoare încă de la începutul bisericii creștine. Adevărul despre Sfânta Fecioară s-a transmis din generație în generație de-a lungul veacurilor, încălzind inimile celor credincioși, ea a inspirat pana alcătuitorilor de rugăciuni și de cântări bisericești, ea a înaripat nădejdile de mai bine celor din suferință și din nevoi, ea a întărit curajul în lupta vieții.
Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu este singura mijlocitoare între Creator și om. Datorită ei, omul este restaurat și cunoaște o a doua viață a firii omenești. Așadar, prin rugăciunile Ei omul poate dobândi mântuirea. Și pentru că Fecioara Maria dobândește mântuirea de la Fiul Ei în numele omenirii, Biserica o împodobește cu titlul pe care Fiul ei îl poartă: Mântuitoare. Mijlocirea Maicii Domnului își are temeiul în Sfânta Scriptură. Nunta din Cana Galileii arată vizibila putere a mijlocirii ei, iar cuvintele: ”încă n-a sosit ceasul Meu.”(Ioan 2, 4), arată și întărește această putere a Fecioarei, căci deși Fiul a spus clar, ”nu”, totusi la intervenția Maicii se schimbă totul. Această minune de la Cana arată pe de alta parte cât de iubitoare față de oameni este Stăpâna noastră, căci fără să o roage cineva, ea intervine la Fiul ei pentru binele oamenilor.
De aceea încă din primele secole creștine, credincioșii au acordat o evlavie deosebită Preasfintei Împărătese. Apocrifele ne arată în mod indirect despre acest lucru, dar avem două mărturii clare despre niște minuni săvârșite de Ea pe la sfarsitul secolului II, începutul celui de-al III-lea.
În primul rând, putem să ne facem o idee despre credința creștinilor în puterea de mijlocire a Fecioarei, urmărind întâmplarea povestită de către Sfântul Grigorie de Nyssa în: ”Viața Sfântului Grigorie Taumaturgul”: se povestește că într-o seară, Sfântul Grigorie Taumaturgul medita asupra unor puncte dificile și controversate ale credinței creștine și ale dogmelor. Deodată apăru un bătrân venerabil care nu a venit singur ci însoțit de un personaj feminin, o altă apariție feminină de un aspect suprauman. Înspaimantat din nou, a închis ochii, neașteptându-se să aibă această viziune (când avea să-i deschidă) și neavând puterea să privească…Cele două apariții au început să vorbească despre ceea ce se îndoia el, și nu numai că a fost învățat asupra adevăratei credințe, dar s-a învrednicit să audă numele celor două personaje, căci acestea s-au numit reciproc. Astfel a înțeles că apariția feminină l-a rugat pe evanghelistul Ioan, să-i descopere tânărului, taina credinței, la care interlocutorul ei a răspuns că era gata să îndeplinească această plăcere Maicii Domnului fiindcă era bucuros să o slujească.”
O altă mărturie, ne-o dă Sfântul Grigorie de Nazians care spune în: ,,Cuvânt de laudă la Sfântul Ciprian” că Sfânta martiră Iustina a rugat-o pe Fecioara Maria s-o ajute să-și păstreze fecioria, iar Maica Domnului i-a îndeplinit rugămintea.
Mulțimea minunilor Fecioarei poate continua, iubitoarea și gingașa Maică ”ca un crin răsărit între spini”(Cânt.Cânt. 2,2), se ridica înaintea lui Dumnezeu și se roaga pentru noi.
Mijlocirea Fecioarei Maria se deosebește cu mult de cea a sfinților, ea fiind nu doar rugătoare cum sunt sfinții ci și împărțitoare de har.
Despre acest fapt au scris majoritatea Sfinților Părinți. Sfântul Ioan Damaschin, psalmistul prin excelență al Panaghiei, spune: harul Tău (Fecioară), este neîmpuținat și veșnic…Deci, dacă vom ocoli din toată inima relele de mai înainte, iar virtuțile le vom iubi cu toată inima, le vom primi ca scoațe, va veni des la casnicii ei (la noi) aducând cu sine pe Hristos, Fiul ei, și Împăratul și Domnul ca să locuiască în inimile noastre, căci între ea și Fiul ei nu e nimic la mijloc, ea aflându-se mai presus de toate cetele îngerești.”
Pentru Sfântul Andrei Criteanul: ”Maria e numită bunul întregului cult tainic în care Dumnezeu este jertfit trupește și în care El sfințește pe toți, Maria e scăparea tuturor creștinilor, poarta cerurilor.”
Urmând celorlalți Sfinți Părinți, Filaret al Moscovei spune că: ,,Ea a fost îmbibată pentru veșnicie de mireasma harului celui a cărui nume e mireasmă revărsată.
Fecioara este dătătoarea tuturor bunătăților cerești și pământești, căci ea primește cea dintâi darurile de la Dumnezeu și cea dintâi distribuie milostivirile Dumnezeiești ale harului, tuturor celor ce alearga la Ea cu rugăciune fierbine după ajutorul ei matern după cum precizează și dumnezeiescul Grigorie Palama: ”toți cei care se împărtășesc de Dumnezeu, o fac prin mijlocirea ei deoarece Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat în ea, ea fiind, atât vistieria cât și mijlocirea tuturor bunătăților.”
IV.2.1. Raportul Fecioarei cu oamenii,cu sfinții și îngerii
Zi și noapte, necontenit, creștinii cheamă pe Fecioara Maria în rugăciunile lor. S-a părut oarecum că rugăciunile pe care credincioșii le aduc preacuratei Maici, sunt uneori exagerate. Este o îngrijorare care nu-și are nici un temei, căci nimeni din creștini nu a spus vreodata că Maica Domnului ar fi Dumnezeu. Pentru ei, Maica Domnului înseamna cea mult iubitoare care este gata sa ierte și să se roage pentru fiecare la Fiul ei.
De aceea Fecioara este numită: ”grabnic ajutătoare”, deci gata să vină în ajutor tuturor. Sunt atât de multe lucrările ei mântuitoare în lume, sunt atât de nenumărate minunile ei, încât ar trebui cărți întregi ca să le încapă. Bunicii noștri și părinții noștri care au trecut prin războaie și prin lipsuri și prin primejdii, au ce să ne spună despre Maica Domnului. Nimeni, nici sfânt, nici înger, nu au făcut minunile ce le-a făcut Fecioara, deoarece nimeni nu are atâta noian de milostivire ca ea.
„Bucură-te dragostea care biruiește toată dorirea”(Acatistul Bunei Vestiri, icos 7) cântă Biserica Maicii Domnului, și are multă dreptate, căci dragostea pe care o are Preasfânta Stăpână pentru neamul omenesc, o face să treacă peste dorința de rai pentru a fi împreună cu noi mereu. Și cât de puțin să simtă cineva din frumusețea raiului, nu mai are pace! Ar vrea să plece cât mai repede din lumea aceasta. De dragul raiului, nu-i mai pasă nici de bogăție, nici de slavă, nici de trup, nici de viață, nici de chinuri, nici de martiriu. Sfinții mucenici de pildă, foarte puțin simțind din slava raiului, vedeau viața ca pe o închisoare, voiau cu orice preț să scape cât mai repede de ea.
Însa Fecioara, dimpotrivă, ”nu suferă” raiul, vrea să se întoarcă în închisoarea, în robia lumii acesteia pentru a fi aproape de noi, de cei bolnavi, de cei deznădăjduiți, de cei săraci, de cei orfani. Vrea mai bine să fie cu noi în această lume necăjită decât să rămână în rai. Cum să nu fie deci aceasta acoperământul, lauda și ocrotirea noastră? Căci Maica Domnului se face veșmânt cu care se îmbracă tot omul gol din pricina pacatelor.
Ea are puterea de a apăra, de a păzi, de a covârși cu favoruri pe cei ce alergă la Dânsa.
În ceea ce privește sfinții și îngerii, ea îi întrece cu mult pe aceștia căci ea este hotarul între Creator si creatură. Ea este înălțimea neajunsă de gândurile omenești, adâncimea nevăzută de ochii îngerești, ea este centrul vieții creștine. Punctul de întâlnire al cerului cu pamântul.
În cerul nostru creștin, totul este obștesc, Sfinții sunt în cete, îngerii în soboare, chiar și Dumnezeu este în Treime, numai Fecioara este singură, ca un luceafăr de dimineață, plutind între soare și stele așa cum luminează și părticica ei de pâine de pe sfântul disc al proscomidiei.
Fecioara e mai presus decât toți sfinții, întrucât nici unul nu s-a învrednicit de asemenea haruri: Ea este culmea aurită, spune Serghie Bulgakov, pentru că și ea aparține acestei lumi. Sfinții și rugăciunile sfinților sunt un nor luminos și chiar lumea îngerească, se deosebește de Maica Domnului, nu numai datorită sfințeniei acesteia, ci și datorită desăvârșitei înfrângeri a mărginirii creaturiale din ea prin îndumnezeirea ei anticipată. Viața Ei proprie și harică este viața ipostatică a Duhului Sfânt, care S-a sălășluit în Dânsa.”
Maică și Fecioară, Stăpână te-ai aratat mai sfântă decât toate puterile cerești și decât heruvimii și serafimii, ca ceea ce ai născut pe Hristos Stăpânul zidirii. Că Fecioara este mai presus decât sfinții și îngerii arată cu tărie Sfânta Biserică în imnografia ei: ”pe Tine Te cântă Fecioară, Născătoare de Dumnezeu cetele îngerilor, Te laudă patriarhii și Sfinții Apostoli, ca Maicii lui Dumnezeu îți slujesc cu cinste făcând rugăciune către Mântuitorul pentru lume…Pe Tine Te laudă cetele îngerești, Te măresc patriarhii cu arhiereii alergând înaintea feței Tale în Biserică.” De aceea imnografia conchide: ”scăparea lumii Tu ești Preacurată și oricine aleargă la Tine cu gând călduros, se izbăvește de nevoi, ceea ce ești singură sprijinitoare a tuturor pământenilor.”
IV.2.2. Raportul Fecioarei cu Sfânta Treime
Dacă raportul dintre Fecioară și creatura văzută și nevăzută se poate cumva lămuri, rămâne aproape nelămurită: intimitatea dintre Ea și Sfânta Treime. Fecioara naște în timp pe Cuvântul cel născut din Tatăl dincolo de timp: ”maternitatea Fecioarei reprezintă expresia umană a paternității divine.” Deci, același Fiu e comun lui Dumnezeu Tatăl și Fecioarei pentru că de două ori S-a născut Fiul.
Conform Fericitului Augustin, Fiul e trimis nu numai de Tatăl în lume ci de întreaga Sfântă Treime, deci și de El Însuși: ”poate că cineva ne constrânge să zicem că Fiul este trimis de Sine Însuși, pentu că acea concepere și nașterea din Fecioara Maria este opera Sfintei Treimi, prin a cărei activitate creatoare toate s-au creat.
Pentru că femeia a fost cea prin care a intrat păcatul în lume, tot printr-o femeie se cuvenea să vină și mântuirea. De aceea zice Fericitul Augustin: ”dacă bunul Dumnezeu și-ar fi creat natura omenească pe care a luat-o din femeie, ar fi dispretuit și ar fi aruncat lucrarea asupra naturii femeiești și ar fi ținut-o departe de taina răscumpărării. Veninul a fost spre pierderea omului prin femeie. Se cuvenea ca femeia să compenseze păcatul omului, înșelat de ea, zămislind pe Hristos. Nu deznădăjduiți bărbaților, Fiul lui Dumnezeu a luat genul vostru, nu deznădăjduiți femeilor, Fiul lui Dumnezeu S-a născut dintr-o femeie.”
Dar faptul că Fiul e comun și Tatălui și Maicii, creează o legatură indistructibilă între Dumnezeu Tatăl și Fecioara. De aceea Sfântul Teofan al Niceei precizează: ”dacă între Tatăl și Maica e o negrăită convorbire și comuniune dumnezeiascaă de cuvânt, cum s-ar numi de Ei, astfel fructul acesta comun, decât Fiul nostru Cel Unul născut și nouă iubit, partea cea mai dinlăuntru comună a noastră, nu numai pentru că s-a născut, a ieșit, din partea cea mai dinlăuntru a Tatălui și a Maicii ci și pentru că partea cea mai dinlăuntru e în om, organul iubirii.”
Dar nici Duhul Sfânt nu lipsește de la întrupare, El este mirele Fecioarei, deoarece Lui Îi este atribuită nașterea lui Iisus Fiul lui Dumnezeu. Iubirea tainică a Duhului Sfânt față de Fecioară și a Fecioarei față de El, este prefigurată tipologic de către iubirea dintre Mirele și Mireasa din Cântarea Cântărilor
IV.2.3. Raportul Fecioarei cu Biserica
O altă taină pe care ne-o descoperă Fecioara Maria, este cea a Bisericii. Clement Alexandrinul spunea: ”există o singură Fecioară Maria și îmi place să o numesc Biserică.”
Exista o legătură intimă între Fecioară și Biserică, între purificarea sufletului Mariei și a Bisericii, a cărui protagonist invizibil este Duhul Sfânt. Maria și Biserica se prezintă ca două manifestari vizibile a Celui care rămâne invizibil și incomprehensibil. Sfântul Irineu de Lyon este printre primii părinți care leagă maternitatea Stăpânei de Biserică. Uneori se pare că exista în gândirea lui chiar o identificare a Ei cu Biserica: ”Maria a strigat în chip profetic în nnumele Bisericii: ”mărește suflete al meu pe Domnul”, Biserica a fost răsădită ca un rai în lume, fiind adevăratul rai pe care Adam și Eva l-au pierdut, dar ni l-a adus iarăși noul Adam născut din Fecioara Maria.
Pentru Irineu astfel Maria devine o icoană eshatologică a Bisericii. Se poate observa că el face o apropiere între Biserică și Maria.
Un alt părinte care vorbește despre relația Maria – Biserică, este Fericitul Augustin: ”precum Maria născând a rămas fecioară, tot așa și Biserica, în tot timpul naște membrele trupului tainic a lui Hristos și rămâne Fecioară.”
După el, Maria în mod trupesc și spiritual este mama lui Hristos și anume: mama lui Hristos fizic, după trup, și mama lui Hristos spirituală, tainic, sau mamă spirituală a credincioșilor – fiindcă prin iubire vrea să coopereze ca noi toți care suntem membre ale lui Hristos, să naștem.”
Preasfânta Împărăteasă este arhetipul desăvârșit al Sfintelor Taine. Când Născătoarea lui Dumnezeu este curățită de Sfântul Duh, înlăuntrul Ei, se înfăptuiește în chip negrăit Taina Botezului. Iar când Fecioara Maria este unsă de Sfântul Duh, Taina Mirungerii este înfăptuită în chip neasemuit. În clipa în care Stăpâna primește în pântecele Ei pe Cuvântul Dumnezeiesc, prin lucrarea Duhului Sfânt Ea devine inima Bisericii, fiindcă înlăuntrul Ei se află acum înainte realitatea euharistică a prezenței reale a Cuvântului Sfânt. Prin sălășluirea Cuvântului Sfânt în pântecele Fecioarei, prin lucrarea Duhului Sfânt se împlinesc toate cele trei taine ale îmbisericirii: Botezul, Mirungerea și Euharistia.
Odată cu Întruparea putem descoperi la Preacurata Fecioară, toate Sfintele Taine ale Botezului – nu numai Botezul, Mirungerea, Sfânta Euharistie și Preoția, ci și Taina Nunții, ea fiind Mireasă nenuntită a lui Dumnezeu așa după cum o numesc cântările ortodoxe. Unirea cea mai presus de nume, care se făptuiește înlăuntrul Născătoarei de Dumnezeu, este ca o nuntă mistică a lui Dumnezeu.
Așadar, Fecioara Maria este icoana Bisericii, fiind inima și legătura între capul (Hristos) și trupul tainic (Biserica), ea mărindu-se până la dimensiunile Bisericii ”mai înaltă decât cerurile”.
IV.3. Maica Domnului – Maica durerii, Maica nădejdilor noastre
Biserica Ortodoxă afirmă că Preacurata Fecioara a născut pe Fiul ei fără durere. Ea nu a cunoscut în timpul întregii sale vieți, nici spaima nici suferința. Fiind rânduită de Fiul ei ca mijlocitoare a mântuirii prin unirea sa cu Soarele dreptații, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu suferă pentru omenire, și chinurile și durerea în locul liniștii, care-i fusese dăruită. Ea ia parte astfel la Patimile Fiului ei, pătimind împreună cu El pentru mântuirea oamenilor.
Preasfintei Fecioare i s-a rânduit o cruce specială, și anume propria cruce a Fiului ei. De aceee și-ar fi dorit să moară ea în locul Lui. Mai mult Dumnezeiasca pruncă a simțit cu adevărat odihna morților. Dar în ciuda gândurilor acestora care-i tulburau sufletul, Ea nu s-a îndoit nicio clipă că Iisus Hristos este Fiul și Dumnezeul Ei. Ea era împărțită între dorința de a muri pe dată și nădejdea de a continua să trăiască pentru ca să-și vadă Fiul înviat din morți după cum precizează Sfântul Grigorie de Nazians.
Groaznică priveliște este ceea ce se petrece la crucea Golgotei. La Golgota, Maria trăiește culmea dramatică a vieții ei. Consimțind deplin la jertfa Fiului său, Ea se conformă plenar planului lui Dumnezeu, care se împlinea în ființa lui Iisus răstignit pe cruce. Iisus Mântuitorul pe cruce reprezenta modul cel mai sensibil și mai desăvârșit iubirea Tatălui. Împărțindu-se la nivelul ființei din această iubire, Maria oferea Tatalui veșnic, cea mai mare comoară a vieții Ei: pe unicul Ei Fiu.. La Cruce Maria trăiește cel mai mult antinomia Crucii. Întrebări sfâșietoare, pline de durere, își pune Fecioara: ”vai Mie Fiul Meu, ce smerenie este aceasta, Dumnezeul Meu? Cum rabzi patimile ? De ce ai făcut acestea, Cel împodobit cu frumusețea mai mult decât fiii oamenilor, fără suflare si fără podoabă Te arăți Fiul Meu și Dumnezeul Meu. Vai Mie lumina Mea, nu pot să te văd adormit la cele dinauntru mă rănesc și cumplită sabie prin inima Mea trece. Unde mă voi duce acum, pe cine voi chema fiu? Vai Mie! Am ramas singură, Fiul Meu, lumina mi s-a întunecat, rupeți-va cele dinlauntru ale mele.”
Sfântul Maxim Mărturisitorul descriind scena Golgotei, axându-se pe groaznica dramă a Fecioarei: ”Atunci, O! Maica Domnului, în inima Ta au pătruns sabia cum ți-a spus odinioară Dreptul Simeon. Atunci a străbătut în inima ta piroanele bătute în mâinile Domnului, suferințele acestea te stăpâneau, chiar mai mult decât pe Fiul Tău Cel puternic între toți, căci suferea de bunăvoie și vestise tot ceea ce se va întâmpla cu El…dar tu sufereai neasemănat și nu erai înștiințată de taina Patimilor și mulțimea suferințelor și rănilor treceau prin inima Ta. Din rănile Sale coborau picături de sânge iar din ochii tăi coborau izvoare de lacrimi. Atunci, așadar, Maica se tânguia mai mult decât acestea și nu se mângâia ci ca în noaptea dintru începuturi era înconjurată de jale.”
Prezența Maicii Domnului la cruce este relatată de Sfântul Evanghelist Ioan, care în acele momente era lânga Ea. Cuvintele Domnulu: ”femeie, iată fiul tău” și către Ioan: ”iată mama ta (Ioan.19, 25-27) ne descoperă puterea tainică a iubirii în viața creștinătații. Prin Sfânta Fecioara Maria, noi suntem ridicați la cer, prin puterea îndumnezeitoare a harului Sfintei Treimi, care se revarsă îmbelșugat prin mijlocirile Ei. Prin Ea, câștigăm încredere și îndrăzneală către Fiul Ei, căci de acum Ea este nu numai mama Sfântului Ioan ci și mama noastră, a fiecăruia dintre noi. Ca Eva cea Nouă, Fecioara Maria conține în sine ca și noul Adam, toată omenirea și trupul ei pe care îl dă Fiului, este trupul mamei celor vii(Fac.3, 20). Iată mama ta îi spune Iisus lui Ioan (In.19, 27) iar în persoana lui Ioan este omenirea care își regăsește mama. Așadar, la jertfa de pe Cruce, prin Ioan cu toții devenim fii ai Preasfintei Fecioare.
„Ca o păzitoare a mântuirii credincioșilor și robilor tăi curată gonești primejdiile și îi păzești nevătămați, pentru aceasta noi părtași bunătăților tale celor multe, cu cântări îți mulțumim.”
Mijlocirea Maicii Domnului pentru noi este foarte puternică: ,,încât, spune Sfântul Nicodim Aghioritul, chiar dacă toată făptura ar vrea să devină rea, și îngeri și oameni, în comparație cu plinătatea sfințeniei Născătoarei de Dumnezeu, nu ar putea să mânie pe Dumnezeu…pentru că iubirea ei pentru Dumnezeu e mai puternică și mai arzătoare decât iubirea serafimilor și a heruvimilor și toate puterile cerești, ale îngerilor si ale arhanghelilor sunt mute de uimire față de Ea.”
Același sfânt descrie groaznica mânie a lui Dumnezeu: ”iată toți sfinții tac, nimeni nu îndrăznește să roage pe Dumnezeu pentru noi, o, jalnică întâmplare! Și oare nu se găsește cineva să împiedice aceasta hotărâre? Oare nu este un mijlocitor să îmblânzească dreapta mânie a lui Dumnezeu ? ….. Da! Este, este… Unde ești Fecioară Maria?! Aude Fecioara și biruiă de milostivirile ei, cele iubitoare de oameni, aleargă înaintea Fiului Ei și cu fierbinți lacrimi în ochi, cu cele mai cucernice chipuri, începe să roage pe Fiul ei. Și: ”Fiul Meu! îi zice…pentru aceasta te roaga Maica Ta și roaba Ta fierbinte. Întreiesc glasul. Te roagă din adâncul inimii, întoarce-ți mânia Ta, încetează și iartă pe păcătoșii aceștia…””
Pentru multa Ei iubire, pentru gingașa ei privire, pentru îndurerata ei inimă, cea care este Împărateasă uitând de aceast titlu și venind la pământeni, a pătruns în inimile credincioșilor și de aceea numele Ei e pomenit pe buzele tuturor: și bătrâni, și tineri, și prunci. În viziunea creștinilor, Fecioara Maria este gata mereu să ierte: ”poate de aceea ne e atât de dragă. În vreme ce pentru Domnul nostru Hristos avem un dublu sentiment de iubire, pentru Mântuitor și de teamă pentru Judecător, pentru Ea nu avem decât unul, de iubire, pentru aceea care niciodată nu ne va judeca ci pururi se roagă pentru noi.
V. Actualitatea învățăturii despre Maica Domnului în contextul societății secularizate de astăzi
„Viața duhovnicească este strâns legată de mărturisirea dogmatică a credinței. Realitatea aceasta, adesea neglijată de credincioși, se opune întru totul concepției dulcege, atât de frecvent întâlnite, a trăirii duhovnicești. Prin urmare, viața duhovnicească creștină se întemeiază pe taina creștină în întregul ei și pe fiecare dintre aspectele acestei taine în particular. Acesta este un mod de exprimare puțin încurajator pentru unii, care consideră că în încercarea de a se apropia de Dumnezeu se pot lipsi de mărturisirea credinței. Cu toate acestea, este singurul limbaj posibil. Ca să luăm exemplu limită: dacă Dumnezeu nu există, nu este cu putință trăirea duhovnicească”.
În acești termeni își începe lucrarea Pr. Michel Laroche atenționând asupra pericolului prin care omul, în lipsa cunoașterii active a adevărului de credință, nu este în concordanță cu trăirea legăturii cu Dumnezeu. Această problemă pe care o întâlnim deseori în societatea modernă este trecută din păcate cu vederea, mai bine spus ignorată.
După cum ați intuit în cele ce urmează vom încerca o abordare inedită și anume impactul pe care învățătura despre Preacurata Fecioară Maria îl are în societatea secularizată de astăzi.
Din cele prezentate am observat împreună zelul cu care Sfinții Părinți au apărat învățătura cea adevărată legată de cea care L-a născut pe Mântuitorul Hristos. Lucrul acesta a dovedit, pe deoparte felul în care înțelegeau Sfinții Părinți învățătura de credință și felul în care se raportau la ea, dar și energiile pe care le-au consumat în aceste demersuri.
În ceea ce îl privește pe Sfântul Ioan Damaschin acesta „a sistematizat, mai bine spus a sintetizat, întreaga literatură patristică de până la el, a meditat asupra ei și a expus-o concis, selectând ideile cele mai reprezentative din Părinții Bisericii Răsăritene și formulând, datorită culturii sale excepționale și a geniului său, într-un stil clasic, dogmele Bisericii Ortodoxe”.
Meritul Sfântului Ioan Damaschin a fost acela că a știut să sistematizeze volumul foarte mare de informație filtrând-o prin sufletul său fără să îi știrbească autenticitatea și autoritatea. El s-a remarcat prin „claritatea” limbajului și puterea de concizie a „adevărurilor creștine” fără să știrbească în nici un fel „autoritatea fiecărui Părinte”.
În ceea ce privește Învățătura despre Maica Domnului, aceasta fiind la rândul ei sistematizată și prezentată în așa fel încât să fie înțeleasă de toți, nu s-a rezumat doar la o prezentare seacă, ci a expus-o cu argumentele necesare ca o mărturisire ce ține de adevărul esențial al credinței noastre.
Importanța învățăturii despre Maica Domnului și în special în felul în care a fost schematizată de Sfântul Ioan Damaschin ne arată importanța, în primul rând a mântuirii. „Fără încuviințarea-i – Fecioarei – de a primi să se zămislească în pântecele ei Cuvântul cel dumnezeiesc, n-ar fi fost cu putință ca lumea să se izbăvească și să se îndumnezeiească”.
Acest adevăr al răspunsului Fecioarei reprezintă pentru noi cei de azi un cutremurător „da ” al nostru, o responsabilizare a fiecărui creștin în fața celui de lângă el și în fața lui Dumnezeu. Pentru noi Fecioara Maria cuprinsă în acest „da” este model și icoană. În această privință Sfântul Ioan Damaschin evidențiază rolul pe care l-a avut Fecioara Maria în iconomia mântuirii. În privința învățăturii despre teotokia Fecioarei Maria este apărată de Sfântul Ioan Damaschin, prin reafirmarea învățăturii celei adevărate mărturisite la sinoadele ecumenice de la Efes (431), Calcedon (451) și Constantinopol (553 și 680 – 681) „combătând prin aceasta toate ereziile timpului, începând de la ebioniți și nestoriei până la protestantism și sectele răsăritene și până la raționaliștii de toate nuanțele din zilele noastre”.
Dacă facem o radiografie asupra situației adevărului revelat în lume putem observa o recrudescență ce, de multe ori, atinge absurdul, al felului în care adevărul revelat a fost răstălmăcit și trunchiat. În atare condiții unde adevărul este relativizat, iar termenul în sine este răstălmăcit în fel și chip, adevărul despre „teotokia” Fecioarei Maria reprezintă o reafirmare a realității întrupării lui Hristos, dar și o repunere în prim plan a mântuirii ca act de unire al omului cu Dumnezeu.
În ceea ce privește pururea fecioria Maicii Domnului pentru mulți dintre cei de azi reprezintă un fapt de neconceput. Înglodit în empiric și neputincios de a vedea minunea și paradoxul omul de astăzi neagă realitatea pururea fecioriei Mariei și ajunge în a nega pe deplin acest fapt. Sfântul Ioan Damaschin punându-și întrebarea „Cum ar fi putut primi împreunare de bărbat aceea ce a născut pe Dumnezeu și din singure lucrurile cele ce au urmat a cunoscut minunea?” și răspunzând prin expresia „S-o lăsăm așa!” și calificând drept nebunie gândul care ar încerca să răstălmăcească această taină, arată importanța tăcerii în ceea ce ar însemna o introspecție obraznică în fața a ceva ce nu poate fi demonstrat sau experiat. Această taină a pururea fecioriei Mariei atât înainte de naștere, cât și în timpul nașterii sau după naștere, ca reflex al întrupării lui Hristos demonstrează un lucru și anume minunea nașterii în fața căreia mintea scotocitoare și iscoditoare nu are ce căuta. Cu toate că explică pe îndelete pasajele grele din Sfânta Scriptură unde se sugerează astăzi că ar fi dovezi pentru ideea că Fecioara Maria ar fi avut și alți copii, Sfântul Ioan Damaschin nu depășește ceea ce nu poate fi depășit.
În ceea ce privește preacinstirea Maicii Domnului Sfântul Ioan Damaschin evidențiază rolul acesteia de mijlocitoare. „Chemarea Mariei, scrie Sfântul Ioan Damaschin , era de a mijloci venirea lui Dumnezeu în lume (Evrei. I, 6) trupește, după expresia Sfântului Apostol Pavel din Col. II, 9 și Biserica pute preacinstirea Fecioarei în raport cu chemarea ei la maternitate dumnezeiască”.
Numind-o pe aceasta doamnă, stăpână, Maica vieții, Împărăteasă Ioan Damaschin subliniază „rolul Maicii Domnului în cadrul creației”. Deci, pe deoparte Sfântul Ioan Damaschin scoate în evidență rolul Fecioarei Maria de mijlocitoare și pe de altă parte demonstrează importanța supracinstirii acesteia deoarece a născut pe Hristos, Mântuitorul lumii. Viziunea Sfântului asupra acestui aspect este cât se poate de actuală astăzi în Biserică și în viața credincioșilor. Cultul Bisericii, rugăciunile Bisericii către Maica Domnului, iconografia ca materializare a învățăturii dogmatice sunt doar câteva expresii ale prețuirii pe care Biserica o aduce celei care L-a născut pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Pe lângă acest aspect cultul Macii Domnului, atât de bine evidențiat de către Sfântul Ioan Damaschin, în opera lui, „implică șli un aspect moral. Cinstirea pe care i-o aducem Maicii Preacurate trebuie să-și găsească un corespondent real în viața noastră.[…] model de dăruire totală și feciorelnică de sine, de asculatre și răbdare (Ioan II, 4; XIX, 25 – 27), dar și de elan dinamic către Dumnezeu și către semeni” Fecioara Maria reprezintă cea prin care noi ne putem deschide mințile și inimile către Dumnezeu.
Astăzi toate aceste realități dogmatice într-o anumită măsură nu sunt înțelese de marea masă a credincioșilor, dar sunt trăite, sunt impropriate prin viața personală. Această experiere a adevărului îngemănată cu o cunoaștere a lui reprezintă un model de viață autentic creștin.
Cultul bisericii ca proietare a adevărului dogmatic reprezintă modul prin care acesta este asimilat și înțeles. În cazul nostru observăm că „experiența liturgică a Bisericii Ortodoxe rămâne […] influențată exclusiv de tradiția theotokologică”. „Această experiență liturgică are două consecințe. Prima e aceea că Maica Domnului, care e pomenită duă fiecare doxologie, la sfârșitul fiecărui imn liturgic, îndată după epicleză a din rugăciunea euharistică și, pe lângă toate acestea, în nenumărate imne proprii, joacă un rol incomparabil în gândirea ortodoxă”.
În acest context modul în care poate fi înțeleasă de omul de astăzi dogma referitoare la Maica Domnului nu se poate limita doar la cunoașterea la nivelul intelectului a unor informații, ci ea trebuie să cuprindă întreaga ființă a lui, ca prin experiere să se ajungă la cunoașterea deplină, ce schimbă și luminează cu efecte reale în relația cu aproapele și cu sine însuși.
Viața Bisericii se reflectă într-un mod special în supracinstirea Maicii Domnului. Lucrul acesta îl evidențiază Sfânta noastră Biserică arătând importanța acestui act, dar și felul în care el trebuie săvârșit. Adevărul de credință, pentru a fi însușit cu adevărat trebuie experiat până în cele mai fine detalii, printr-o asumare a lui cu tot ceea ce implică asta. În ceea ce privește legătura ce trebuie să existe între învățătura de credință și practică, omul modern vede totul prin prisma eficacității și efectului imediat. Sfânta noastră Biserică, prin viziunea sa asupra învățăturii legate de Maica Domnului evidențiază legătura ce există între experiență și învățătură și faptul că cele două realități se condiționeză reciproc și chiar se izvorăsc una pe alta.
VI. Concluzii
Lucrarea de față și-a propus inițial să trateze despre mijlocirea Maicii Domnului. Nu știu cât de mult am reușit să ating aceasta temă, însă un lucru am înțeles, căci cu adevărat: ”cine poate să scrie cuvânt despre frumusețea Ta. Maica lui Dumnezeu? Nu este cu putință să afle hotar cunoștința Ta prin cugete sau cuvinte, fiindcă toate covârșesc și minte și cuget și cuvânt. Este doar îngăduit să te cântăm pe Tine, cea care ne primești cu iubire de oameni.”
Încă din primele pagini ale Noului Testament, Evangheliștii citează profeții vechi-testamntare, care s-au împlinit odată cu întruparea Mântuitorului, profeții împlinite și cu ajutorul Mariei. Dacă Sfânta Fecioară Maria este anunțată în scrierile Vechiului Testament, Evangheliștii sunt cei care ne lasă amănunte prețioase despre viața și Persoana ei. După scrierile Noului Testament mărturisirile de credință ale Bisericii primare sunt cele ce o pomenesc pe Fecioara Maria în cadrul simbolurilor de credință ale comunităților creștine locale, Maria având un loc bine meritat.
Nu a lipsit nici paralela dintre Eva și Maria de-a lungul istoriei. Dacă Eva a fost prezentată drept cea care nu a ascultat și nu a avut încredere în Dumnezeu, lăsându-se înșelată de șarpe, Fecioara Maria repară greșelile Evei prin ascultare, încredere, credință, feciorie totală. Datorită acestor lucruri Maica Domnului devine apărătoarea Evei și a întregului neam omenesc, fiind un liant între Dumnezeu și oameni. La fel cum Hristos este considerat Noul Adam, Maria este prezentată ca Noua Evă.
Pentru toate calitățile și virtuțile sale Maica Domnului este considerată „Sfântă”. În ciuda faptului că nu toți autorii creștini folosesc acest termen într-un mod direct, sfințenia Mariei nu a fost pusă sub semnul îndoielii de către autorii citați mai sus, sfințenie dobândită nu numai prin conceperea și nașterea Fiului său, dar și prin viața sa.
Pentru întreaga sa viață, Fecioara Maria a fost considerată mai presus decât toți sfinții, astfel încât a devenit subiectul unei venerări în Biserica creștină.
Fecioara Maria este o persoana care a intrat în istorie, alături de Mântuitorul și de strămoșii neamului omenesc, Adam și Eva, fiind cea care a influențat cel mai mult istoria spirituală a omenirii. Datorită calității sale de Maica a lui Dumnezeu, dar și vieții sale de o frumusețe și Sfințenie și smerenie fără pereche, Maria s-a impus de la început în dogmele Bisericii, în cultul creștin și în inimile creștinilor de pretutindeni. Dezvoltarea pe care cultul marial și devoțiunea față de Maica Domnului au luat-o, de-a lungul timpului, își au baza în primele secole creștine.
„Dacă lacrimile noastre ar fi asemenea cernelei, atunci cu lacrimi ar trebui să scriem cele mai frumoase cuvinte Maicii Domnului…” Dacă inima noastră ar fi o carte, atunci în ea ar trebui sa fie scris numele Mântuitorului și al Maicii Sale.
Maica Domnului este mijlocitoarea mântuirii noastre. Prin Ea a venit viața pe care am pierdut-o prin Eva. De aici ne dăm seama de importanța ei deosebita în iconomia mântuirii.
Devotamentul creștin față de Maica Domnului este enorm, uneori se pare că-l intrece pe cel fată de Mântuitorul. Acest lucru nu e de îngrijorat.Pentru creștini, Maica Domnului este cea care se roaga pururea pentru aceștia și care este gata să-i ajute în orice moment.
Tema de față este una complexă și într-adevăr, Sfânta Fecioara Maria – Maica Domnului – este mijlocitoare între Creator și creatură, între Dumnezeu și om, căci prin Ea, a venit mântuirea în lume, și prin adâncimea smereniei Ei s-a înălțat mai presus de orice înger, devenind împărțitoare de har. Mulțimea rugăciunilor pe care le înalță credincioșii Născătoarei de Dumnezeu, arată duioșia Ei. De aceea sufletele credincioase cer Fecioarei: ,,ușa milostivirii deschide nouă binecuvantată Născătoare de Dumnezeu, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru Tine ci să ne mântuim, prin Tine, din nevoi, că Tu ești mântuirea neamului creștinesc.”
Bibliografie
Izvoare
Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea și purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991.
*** Epistola către Diognet, trad. Pr. prof. Dumitru Fecioru, în: Părinți Apostolici, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.
*** Evanghelii apocrife, trad., note, comentarii Cristian Bădiliță, Ed. Polirom, Iași, 2003.
Damascene Jean, Saint, Homelies sur La Nativite et la Dormition, texte grec, introduction, traduction et notes par Pierre Voulet, s. j., Les Edition du Cerf, Paris, 1961.
Damaschin Ioan, Sfântul, Canoanele Maicii Domnului (ale Octoihului), Ed. Buna Vestire, Bacău, 2002.
Damaschin Ioan, Sfântul, Dogmatica, trad. Pr. prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003.
Dimitrie, Episcop al Rostovului, Sfântul, Psaltirea Maicii Domnului, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2005.
Efrem Sirul, Sfântul, Imnele Arătarii și Nașterii Domnului, trad. Diac. Ioan Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2000.
Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească – partea I , trad. Pr. prof. Teodor Bodogae, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 13, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.
Grigorie Palama, Sfântul, Omilii, vol.III, trad. Parascheva Grigoriu, Ed. Anastasia, București, 2007.
Ignatie Teoforul, Sfântul, ”Epistola către Efeseni”, trad. Pr. prof. Dumitru Fecioru în Părinți apostolici, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,1979.
Iustin Martirul, Sfântul, Dialog cu iudeul Trifon, trad. Pr. prof. dr. Olimp Căciulă, în: Părinți și scriitori de limbă greacă, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 2, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.
Nicodim Aghioritul, Sfântul, Grădina darurilor (tâlcuire la cântarea Maicii Domnului), Ed. Sophia, București, 1998.
Nicodim Aghioritul, Sfântul, Hristoitia, Ed. Buna Vestire, Bacău, 1997.
Nicodim Aghioritul, Sfântul, Războiul nevăzut, Ed. Buna Vestire, Bacău, 1997.
Origen, Scrieri alese, trad. Pr. prof. Teodor Bodogae, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 7, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,1982.
Steidle, Basilio, Patrologia seu Historia antiquae litteraturae ecclesiasticae, Friburgi Brisgoviae, MCMXXXVII, Herder & CO. Typographi Editores Pontificii, Friburgi, 1937.
Steidle, Bonlio, Moncho Beuromensi, Patrologie seu Historia Antiquae Litteraturae Ecclesiasticae, Scolarium unui Accomodata, Friburgi Borisgoviae, MC MXXXVII, Herder & Co., Typographi Editores Pontificii, Beuronae, 1937.
Vasile cel Mare, Sfântul, Tâlcuire la Psalmi, Ed. Sophia, București, 2004.
Cărți de cult
*** Acatistier, Editura Episcopia Dunării de Jos, Galați, 1995.
*** Catavasier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002.
*** Liturghierul, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.
*** Mineiul lunii martie, Tipografia Cărților bisericești, București, 1920.
*** Mineiul lunii aprilie, Tipografia Cărților bisericești, București, 1920.
*** Mineiul lunii octombrie, Tipografia Cărților bisericești, București, 1920.
*** Mineiul lunii decembrie, Tipografia Mânâstirii Cernica, Cernica, 1927.
*** Triod, Editura Biserica Ortodoxă din Moldova, Orhei, 1998.
Cărți, lucrări publicate în volum
Andrutos, Hristos, Simbolica, Ed. Anastasia, Bucuresti, 2003.
Bacoianis, Arh.Vasilios, Viața Maicii Domnului, trad. Prezb. Anca Curelaru, Ed.Cartea Ortodoxă, București, 2006.
Bria, Pr. prof. dr. Ion, Dicționar de teologie ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
Bughiu, Pr. Ștefan, Întrupare și unitate, Ed. Libra, București, 1997.
Bulgakov, Sergiu, Ortodoxia, trad. N.Grosu, Ed. Paidea, București, 1997.
Chitescu, Prof. Nicolae, Tudoran, Pr. prof. Isodor, Petreuță, Pr. prof. I., Teologia Dogmatică și Simbolică, Vol.II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1958.
Coman, Pr. prof. Ioan, „Și cuvântul trup s-a făcut”. Hristologie și Mariologie patristică, Ed. Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1993.
Cunliffe, Hubert, A History of Christian Doctrine – in Succession of the Earlier Work of G.P. Fisher, published în the International Theological Library Series, Ed. T&T. Clark LTD., Edinburgh, 1980.
Dinu, Pr. lect. dr. Adrian-Lucian, Maica Domnului în opera Sfântului Irineu de Lyon, în: ”Analele științifice ale Universității Al. I. Cuza – Teologie”, tom.VIII, Ed. Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2003.
De Halleaux, Andre, Patrologie et oecumenisme. Recueil D’Εtudes, Leuven University Press, Belgium, 1990.
Evdochimov, Paul, Femeia și Mântuirea lumii, Ed. Christiana, București, 1995.
Fecioru, Pr. Dumitru, Viața Sfântului Ioan Damaschin, Studiu de istorie literară creștină, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1935.
Felmy, Karl Christian, Dogmatica experienței ecleziale. Înnoirea teologiei ortodoxe contemporane, colecția Dogmatica, Ed. Deisis, Sibiu, 1999.
Ferenț, Pr. asis. Eduard, Cultul sfintei Fecioare astăzi, Ed. Presa bună, Iași, 1997.
Geisler, Norman L., Filozofia religiei, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 1999.
Iordăchescu, Pr. Cicerone, Sfântul Ioan Damaschin, Studiu Patristic, Ed. Institutul de arte Grafice N.V. Ștefănescu & Co, Iași, 1912.
Kniazev, Alexis, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, trad. Conf. dr. Lucreția Maria Vasilescu, Ed. Scripta, București, 1998.
Lacroche, Pr. Michel, Theotokos, Maica Domnului în trăirea duhovnicească a Bisericii Ortodoxe, trad. din lb. fr. de Dora Mezdrea, Ed. Sophia, București, 2004.
Lossky, Vladimir, După chipul și asemănarea lui Dumnezeu, trad. din lb. franceză de Anca Manolache, Ed. Humanitas, București, 1998.
Măndiță, Protos. Nicodim, Viața Maicii Domnului, Ed. Agapis, București, 2002.
Mihoc, Pr. prof. Vasile, Șapte tâlcuri biblice despre Maica Domnului, Ed. Christiana, Cluj-Napoca, 2001.
Militaru, Pr. dr. Corneliu-Mihail, Învățătura despre Maica Domnului, până la Sinodul de la Efes-perspectiva hristologică, Ed. Emia, Deva, 2006.
Russel, Norman, Cyril of Alexandria, Ed. Routledge, London and New York, 2000.
Sandu, Ștefan, Istoria Dogmelor, vol. I. Istoria Dogmelor din epoca postapostolică până la Sfântul Ioan Damaschin, Ed. Bren, București, 2002.
Simmons, Rev. Ernest, The Fathers and Doctors of the Church, Ed. Library of Congress, U.S.A, 1959.
Spidlik, Cardinal Thomas, Maica Domnului, trad. Dr. Vasile Rus, Ed. Galaxia Gutemberg, Târgu-Lăpuș, 2005.
Suceu, Pr. Alexandru, Maternitatea spirituală a Preasfintei Fecioare Maria, Ed. Plumb, Bacău, 1996.
Țepelea, Pr. Marius, Mariologia primelor trei secole, Ed. Emia, Deva, 2004.
Articole și studii
Anania, † Î.P.S. Bartolomeu, ”Fie”, în: ”Ortodoxia”, an XXXII, nr.3, iulie-septembrie, 1980.
Bunea, I., Cultul Maicii Domnului, în ,,Mitropolia Ardealului”, nr. 9-10, 1971.
Chialda, Pr. prof. Mircea, Preacurata Fecioara Maria, Maica Domnului, în rev. „Studii Teologice”, seria a II- a, anul XXXIII, nr.5-6, mai-iunie, 1981.
Chirilă, Ier. Constantin, Omilie la Buna Vestire a preasfântului părintelui nostru Ioan Danaschin, în: ”Teologie și Viață”, seria noua, an II, nr.1-3, ianuarie-martie, 1991.
Chițescu, Prof. Nicolae, A doua persoană a Sfintei Treimi în doctrina Sfântului Ioan Damaschin, în rev. „Ortodoxia”, anul XXVIII, nr. 2, aprilie-iunie, 1976.
Cornițescu, Diac. asist. Emilian, Temeiuri ale preacinstirii Maicii Domnului în Vechiul Testament, în: ”Studii Teologice”, nr.3, 1980.
Cosma, Sorin, Cinstirea Maicii Domnului, în „Mitropolia Banatului”, nr. 7-9, 1980.
Demetrescu, Dragomir, Cinstirea și venerarea Sfintei Fecioare, în „B. O.R.”, nr. 6-8, 1914.
Drăgușin, Valentin, “Frații Domnului” în lucrările exegezei ortodoxe, în “Studii Teologice”, nr.5-6, 1985.
Dura, Pr. asist. Nicolae, Maicii Domnului i se cuvine preacinstire, în: ”Studii Teologice”, seria II, an XXXIX, nr. 4, iulie-august, 1987.
Galeriu, Pr. Prof. C., Maica Domnului „Povațuitoarea”, în rev. „Ortodoxia”, XXXII, nr.3, 1980.
Gheorghescu, Arhim. dr. Chesarie, Învățătură despre Maica Domnului în Ortodoxie și Catolicism,în rev. „Ortodoxia”, XXII, nr.3, 1970.
Loichiță, Vasile, Doctrina Sfântului Ioan Damaschin despre Maica Preacurată, în „Candela”, nr.11-12, 1937.
Moldovan, Pr. conf. Ilie, Învățătura Sfintei Scripturi depsre preacurata Fecioara Maria și implicațiile ei religios-morale, în: ”Ortodoxia”, nr.3, 1980.
Neagu, N., Prea Sfânta Fecioară Maria și datoria credincioșilor, în “Mitropolia Banatului”, nr. 11-12, 1985.
Nișcoveanu, Pr. magistrand Mircea, Hristologia Sfântului Ioan Damaschinul, în rev. „Ortodoxia”, anul XVII, nr. 3, iulie-septembrie, 1965.
Olariu, Constantin, Despre rudeniile Domnului, în “Mitropolia Banatului”, nr. 4, 1986.
Pârvu, Mag. Constantin, Temeiurile ortodoxe ale cultului Maicii Domnului, în: ”Studii teologice”, seria II, an VI, martie-aprilie, nr.3-4, 1954.
Pintea, Drd. Dumitru, Învățătura Sfântului Ioan Damaschin despre Maica Domnului, în rev. „Ortodoxia”, anul XXXII, nr. 3, 1980.
Radu, Pr. dr. Simeon, Maica Domnului – Maica Durerii – Maica nădejdilor noastre, în: ”Mitropolia Moldovei și a Sucevei”, an XLIII, nr. 7-8, iulie-august, 1967.
Rezuș, P., Maica Domnului în iconomia mântuirii, în „Glasul Bisericii”, nr. 4, 1967.
Rezuș, Pr. prof. Petre, Mariologia ortodoxă, în rev. „Ortodoxia”, II , nr. 4, 1950.
Semen, Pr. prof. dr. Petre, Despre cinstirea Maicii Domnului, în: ”Mitropolia Olteniei”, an XI, nr. 4, iulie-august, 1988.
Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Învățătura despre Maica Domnului la ortodocși și catolici, în: ”Ortodoxia”, nr.4, octombrie-decembrie, 1950.
Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Maica Domnului mijlocitoare, în: ”Ortodoxia”, nr.1, ianuarie-martie, 1952.
Stăniloae, Pr. prof. Dumitru, Maica Domnului în prologul Evangheliei de la Luca, în rev. „Ortodoxia”, XXXII, nr.3, 1980.
Stăniloae, Pr. prof. Dumitru, Mariologie ortodoxă, în „Ortodoxia” , nr.4, 1950.
Stragorodski, † Mitropolitul Serghie, Venerarea Maicii Domnului după învățătura Bisericii Ortodoxe, în rev.„Mitropolia Banatului”, XXIV, nr.4-6, 1974.
Taifas, Bogdan, Permanentizarea Buneivestiri, în “Actualitatea Ortodoxă”, nr.27, 2004.
Tilea, Gheorghe, Maica Domnului după cărțile noastre de cult, în „Glasul Bisericii”, nr. 1-2, 1971.
Todoran, I., Considerații mariologice, în „Mitropolia Ardealului”, III , ,nr.3-4, 1958.
Voicu, Pr. prof. C., Maica Domnului în teologia Sfântului Ioan Damaschin, în rev. „Mitropolia Olteniei”, nr. 3-4, 1962.
Bibliografie
Izvoare
Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea și purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991.
*** Epistola către Diognet, trad. Pr. prof. Dumitru Fecioru, în: Părinți Apostolici, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.
*** Evanghelii apocrife, trad., note, comentarii Cristian Bădiliță, Ed. Polirom, Iași, 2003.
Damascene Jean, Saint, Homelies sur La Nativite et la Dormition, texte grec, introduction, traduction et notes par Pierre Voulet, s. j., Les Edition du Cerf, Paris, 1961.
Damaschin Ioan, Sfântul, Canoanele Maicii Domnului (ale Octoihului), Ed. Buna Vestire, Bacău, 2002.
Damaschin Ioan, Sfântul, Dogmatica, trad. Pr. prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003.
Dimitrie, Episcop al Rostovului, Sfântul, Psaltirea Maicii Domnului, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2005.
Efrem Sirul, Sfântul, Imnele Arătarii și Nașterii Domnului, trad. Diac. Ioan Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2000.
Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească – partea I , trad. Pr. prof. Teodor Bodogae, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 13, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.
Grigorie Palama, Sfântul, Omilii, vol.III, trad. Parascheva Grigoriu, Ed. Anastasia, București, 2007.
Ignatie Teoforul, Sfântul, ”Epistola către Efeseni”, trad. Pr. prof. Dumitru Fecioru în Părinți apostolici, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,1979.
Iustin Martirul, Sfântul, Dialog cu iudeul Trifon, trad. Pr. prof. dr. Olimp Căciulă, în: Părinți și scriitori de limbă greacă, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 2, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.
Nicodim Aghioritul, Sfântul, Grădina darurilor (tâlcuire la cântarea Maicii Domnului), Ed. Sophia, București, 1998.
Nicodim Aghioritul, Sfântul, Hristoitia, Ed. Buna Vestire, Bacău, 1997.
Nicodim Aghioritul, Sfântul, Războiul nevăzut, Ed. Buna Vestire, Bacău, 1997.
Origen, Scrieri alese, trad. Pr. prof. Teodor Bodogae, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 7, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,1982.
Steidle, Basilio, Patrologia seu Historia antiquae litteraturae ecclesiasticae, Friburgi Brisgoviae, MCMXXXVII, Herder & CO. Typographi Editores Pontificii, Friburgi, 1937.
Steidle, Bonlio, Moncho Beuromensi, Patrologie seu Historia Antiquae Litteraturae Ecclesiasticae, Scolarium unui Accomodata, Friburgi Borisgoviae, MC MXXXVII, Herder & Co., Typographi Editores Pontificii, Beuronae, 1937.
Vasile cel Mare, Sfântul, Tâlcuire la Psalmi, Ed. Sophia, București, 2004.
Cărți de cult
*** Acatistier, Editura Episcopia Dunării de Jos, Galați, 1995.
*** Catavasier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002.
*** Liturghierul, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.
*** Mineiul lunii martie, Tipografia Cărților bisericești, București, 1920.
*** Mineiul lunii aprilie, Tipografia Cărților bisericești, București, 1920.
*** Mineiul lunii octombrie, Tipografia Cărților bisericești, București, 1920.
*** Mineiul lunii decembrie, Tipografia Mânâstirii Cernica, Cernica, 1927.
*** Triod, Editura Biserica Ortodoxă din Moldova, Orhei, 1998.
Cărți, lucrări publicate în volum
Andrutos, Hristos, Simbolica, Ed. Anastasia, Bucuresti, 2003.
Bacoianis, Arh.Vasilios, Viața Maicii Domnului, trad. Prezb. Anca Curelaru, Ed.Cartea Ortodoxă, București, 2006.
Bria, Pr. prof. dr. Ion, Dicționar de teologie ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
Bughiu, Pr. Ștefan, Întrupare și unitate, Ed. Libra, București, 1997.
Bulgakov, Sergiu, Ortodoxia, trad. N.Grosu, Ed. Paidea, București, 1997.
Chitescu, Prof. Nicolae, Tudoran, Pr. prof. Isodor, Petreuță, Pr. prof. I., Teologia Dogmatică și Simbolică, Vol.II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1958.
Coman, Pr. prof. Ioan, „Și cuvântul trup s-a făcut”. Hristologie și Mariologie patristică, Ed. Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1993.
Cunliffe, Hubert, A History of Christian Doctrine – in Succession of the Earlier Work of G.P. Fisher, published în the International Theological Library Series, Ed. T&T. Clark LTD., Edinburgh, 1980.
Dinu, Pr. lect. dr. Adrian-Lucian, Maica Domnului în opera Sfântului Irineu de Lyon, în: ”Analele științifice ale Universității Al. I. Cuza – Teologie”, tom.VIII, Ed. Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2003.
De Halleaux, Andre, Patrologie et oecumenisme. Recueil D’Εtudes, Leuven University Press, Belgium, 1990.
Evdochimov, Paul, Femeia și Mântuirea lumii, Ed. Christiana, București, 1995.
Fecioru, Pr. Dumitru, Viața Sfântului Ioan Damaschin, Studiu de istorie literară creștină, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1935.
Felmy, Karl Christian, Dogmatica experienței ecleziale. Înnoirea teologiei ortodoxe contemporane, colecția Dogmatica, Ed. Deisis, Sibiu, 1999.
Ferenț, Pr. asis. Eduard, Cultul sfintei Fecioare astăzi, Ed. Presa bună, Iași, 1997.
Geisler, Norman L., Filozofia religiei, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 1999.
Iordăchescu, Pr. Cicerone, Sfântul Ioan Damaschin, Studiu Patristic, Ed. Institutul de arte Grafice N.V. Ștefănescu & Co, Iași, 1912.
Kniazev, Alexis, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, trad. Conf. dr. Lucreția Maria Vasilescu, Ed. Scripta, București, 1998.
Lacroche, Pr. Michel, Theotokos, Maica Domnului în trăirea duhovnicească a Bisericii Ortodoxe, trad. din lb. fr. de Dora Mezdrea, Ed. Sophia, București, 2004.
Lossky, Vladimir, După chipul și asemănarea lui Dumnezeu, trad. din lb. franceză de Anca Manolache, Ed. Humanitas, București, 1998.
Măndiță, Protos. Nicodim, Viața Maicii Domnului, Ed. Agapis, București, 2002.
Mihoc, Pr. prof. Vasile, Șapte tâlcuri biblice despre Maica Domnului, Ed. Christiana, Cluj-Napoca, 2001.
Militaru, Pr. dr. Corneliu-Mihail, Învățătura despre Maica Domnului, până la Sinodul de la Efes-perspectiva hristologică, Ed. Emia, Deva, 2006.
Russel, Norman, Cyril of Alexandria, Ed. Routledge, London and New York, 2000.
Sandu, Ștefan, Istoria Dogmelor, vol. I. Istoria Dogmelor din epoca postapostolică până la Sfântul Ioan Damaschin, Ed. Bren, București, 2002.
Simmons, Rev. Ernest, The Fathers and Doctors of the Church, Ed. Library of Congress, U.S.A, 1959.
Spidlik, Cardinal Thomas, Maica Domnului, trad. Dr. Vasile Rus, Ed. Galaxia Gutemberg, Târgu-Lăpuș, 2005.
Suceu, Pr. Alexandru, Maternitatea spirituală a Preasfintei Fecioare Maria, Ed. Plumb, Bacău, 1996.
Țepelea, Pr. Marius, Mariologia primelor trei secole, Ed. Emia, Deva, 2004.
Articole și studii
Anania, † Î.P.S. Bartolomeu, ”Fie”, în: ”Ortodoxia”, an XXXII, nr.3, iulie-septembrie, 1980.
Bunea, I., Cultul Maicii Domnului, în ,,Mitropolia Ardealului”, nr. 9-10, 1971.
Chialda, Pr. prof. Mircea, Preacurata Fecioara Maria, Maica Domnului, în rev. „Studii Teologice”, seria a II- a, anul XXXIII, nr.5-6, mai-iunie, 1981.
Chirilă, Ier. Constantin, Omilie la Buna Vestire a preasfântului părintelui nostru Ioan Danaschin, în: ”Teologie și Viață”, seria noua, an II, nr.1-3, ianuarie-martie, 1991.
Chițescu, Prof. Nicolae, A doua persoană a Sfintei Treimi în doctrina Sfântului Ioan Damaschin, în rev. „Ortodoxia”, anul XXVIII, nr. 2, aprilie-iunie, 1976.
Cornițescu, Diac. asist. Emilian, Temeiuri ale preacinstirii Maicii Domnului în Vechiul Testament, în: ”Studii Teologice”, nr.3, 1980.
Cosma, Sorin, Cinstirea Maicii Domnului, în „Mitropolia Banatului”, nr. 7-9, 1980.
Demetrescu, Dragomir, Cinstirea și venerarea Sfintei Fecioare, în „B. O.R.”, nr. 6-8, 1914.
Drăgușin, Valentin, “Frații Domnului” în lucrările exegezei ortodoxe, în “Studii Teologice”, nr.5-6, 1985.
Dura, Pr. asist. Nicolae, Maicii Domnului i se cuvine preacinstire, în: ”Studii Teologice”, seria II, an XXXIX, nr. 4, iulie-august, 1987.
Galeriu, Pr. Prof. C., Maica Domnului „Povațuitoarea”, în rev. „Ortodoxia”, XXXII, nr.3, 1980.
Gheorghescu, Arhim. dr. Chesarie, Învățătură despre Maica Domnului în Ortodoxie și Catolicism,în rev. „Ortodoxia”, XXII, nr.3, 1970.
Loichiță, Vasile, Doctrina Sfântului Ioan Damaschin despre Maica Preacurată, în „Candela”, nr.11-12, 1937.
Moldovan, Pr. conf. Ilie, Învățătura Sfintei Scripturi depsre preacurata Fecioara Maria și implicațiile ei religios-morale, în: ”Ortodoxia”, nr.3, 1980.
Neagu, N., Prea Sfânta Fecioară Maria și datoria credincioșilor, în “Mitropolia Banatului”, nr. 11-12, 1985.
Nișcoveanu, Pr. magistrand Mircea, Hristologia Sfântului Ioan Damaschinul, în rev. „Ortodoxia”, anul XVII, nr. 3, iulie-septembrie, 1965.
Olariu, Constantin, Despre rudeniile Domnului, în “Mitropolia Banatului”, nr. 4, 1986.
Pârvu, Mag. Constantin, Temeiurile ortodoxe ale cultului Maicii Domnului, în: ”Studii teologice”, seria II, an VI, martie-aprilie, nr.3-4, 1954.
Pintea, Drd. Dumitru, Învățătura Sfântului Ioan Damaschin despre Maica Domnului, în rev. „Ortodoxia”, anul XXXII, nr. 3, 1980.
Radu, Pr. dr. Simeon, Maica Domnului – Maica Durerii – Maica nădejdilor noastre, în: ”Mitropolia Moldovei și a Sucevei”, an XLIII, nr. 7-8, iulie-august, 1967.
Rezuș, P., Maica Domnului în iconomia mântuirii, în „Glasul Bisericii”, nr. 4, 1967.
Rezuș, Pr. prof. Petre, Mariologia ortodoxă, în rev. „Ortodoxia”, II , nr. 4, 1950.
Semen, Pr. prof. dr. Petre, Despre cinstirea Maicii Domnului, în: ”Mitropolia Olteniei”, an XI, nr. 4, iulie-august, 1988.
Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Învățătura despre Maica Domnului la ortodocși și catolici, în: ”Ortodoxia”, nr.4, octombrie-decembrie, 1950.
Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Maica Domnului mijlocitoare, în: ”Ortodoxia”, nr.1, ianuarie-martie, 1952.
Stăniloae, Pr. prof. Dumitru, Maica Domnului în prologul Evangheliei de la Luca, în rev. „Ortodoxia”, XXXII, nr.3, 1980.
Stăniloae, Pr. prof. Dumitru, Mariologie ortodoxă, în „Ortodoxia” , nr.4, 1950.
Stragorodski, † Mitropolitul Serghie, Venerarea Maicii Domnului după învățătura Bisericii Ortodoxe, în rev.„Mitropolia Banatului”, XXIV, nr.4-6, 1974.
Taifas, Bogdan, Permanentizarea Buneivestiri, în “Actualitatea Ortodoxă”, nr.27, 2004.
Tilea, Gheorghe, Maica Domnului după cărțile noastre de cult, în „Glasul Bisericii”, nr. 1-2, 1971.
Todoran, I., Considerații mariologice, în „Mitropolia Ardealului”, III , ,nr.3-4, 1958.
Voicu, Pr. prof. C., Maica Domnului în teologia Sfântului Ioan Damaschin, în rev. „Mitropolia Olteniei”, nr. 3-4, 1962.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Maica Domnului Mijlocitoare Intre Dumnezeu Si Om (ID: 167703)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.