Lumea Aceasta Zadarnica Icoana Desertaciunii Vietii Pamantesti

Introducere

Erminia picturii bizantine, cartea de căpătâi a oricărui iconar, are consacrat un număr foarte mare de pagini descrierii scenelor și sfinților care se zugrăvesc în bisericile ortodoxe. Pentru fiecare dintre ei, sunt trecute elementele specifice, definitorii, într-o manieră succintă, dar care oferă iconografului informații suficiente pentru a putea picta o icoană sau o biserică. Dionisie din Furna, autorul Erminiei, care a fost monah pe Sfântul Munte Athos la începutul secolului al XVIII-lea, a relatat în paginile cărții rețete tehnice și canoane iconografice mai vechi, păstrate cu sfințenie de meșterii iconografi athoniți.

La finalul acestor pagini, în subcapitolul „Diverse reprezentări”, putem găsi descrierea unei scene cu totul surprinzătoare, atât ca concepție compozițională cât și ca mesaj, intitulată Lumea aceasta zadarnică. Complexitatea scenei și dificultățile de execuție care decurg de aici, dar probabil și subiectul acesteia, fac ca reprezentarea de față să fie întâlnită extrem de rar în iconografia ortodoxă. Din nefericire, puținele exemple păstrate sunt discutabile sub aspectul realizării artistice.

Indicațiile de ordin compozițional pe care le primește pictorul iconar în Erminie, cu privire la această temă, atrag atenția în primul rând prin amploare. Spre deosebire de restul scenelor prezentate în carte, Lumii acesteia zadarnice îi este alocat un spațiu mult mai generos. Scena de față este cea mai complexă și amplu descrisă reprezentare din Erminie, după cea a Înfricoșătoarei Judecăți.

Un alt aspect care ne surprinde (mai mult decât precedentul) îl constituie însuși subiectul scenei. Chiar cacă deșertăciunea lumii și a vieții pământești este o temă frecvent întâlnită în gândirea ortodoxă, ea este prezentă în iconografie doar indirect, putând fi dedusă din atitudinea sfinților mucenici în fața morții, sau din petrecerea sfinților cuvioși care au renunțat la tot, pentru Dumnezeu. Prin urmare, o reprezentare directă, nemijlocită a zădărniciei lumii, într-o adevărată panoramă a deșertăciunilor, așa cum se întâmplă în scena de față, este un lucru cu totul surprinzător și singular.

Descrierea scenei și etapele elaborării desenului

Să urmărim, în cele ce urmează, descrierea acestei reprezentări din Erminie, făcând în paralel, pe marginea indicațiilor canonice, schița scenei. Vom urmări dezvoltarea desenului, etapă cu etapă.

1. „Fă un rotocol mic și înlăuntrul lui fă un om bătrân, cu barba rotundă, purtând o coroană pe cap și îmbrăcăminte împărătească, avându-și mâinile întinse într-o parte și în cealaltă și ținând în mâini o năframă. Și de jur împrejurul rotocolului scrie așa: Lumea cea zadarnică și amăgitoare.”

Fig. 1. Prima etapă.

Figura împăratului bătrân cu coroană pe cap, care ține o năframă între mâinile întinse, ne amintește de reprezentarea similară din scena Pogorârii Sfântului Duh. Dacă acolo, în centrul apostolilor, vedem același personaj reprezentat aproape identic, simbolizând lumea (O KOSMOS), aici, reprezentarea antropomorfizată a lumii primește epitetul de „zadarnică și amăgitoare” (fig. 1). Cele 12 suluri de hârtie pe care împăratul le ține în năframă în scena Pogorârii, și care simbolizează cele 12 seminții ale lui Israel, aici lipsesc; oricum, semnificația rămâne, probabil, aceeași.

2. „Iar pe dinafara întâiului rotocol, ocolește altă roată mai mare, iar între aceste două rotocoale, ocolește patru jumătăți de roate, în chipul crucii, și în mijlocul lor fă cele patru timpuri ale anului: primăvara, vara, toamna și iarna. Deci, sus fă primăvara într-acest chip: un om șezând în mijlocul florilor, în cap poartă cunună de flori și în mână ține alăută și cântă cu ea. Iar în latura cea de-a dreapta, fă vara într-acest chip: un om care să poarte pălărie și să țină în mână seceră și să secere țarina. La partea cea din jos fă toamna într-acest chip: om care să bată cu prăjina copacii, și rodurile și frunzele să le doboare jos. Iar în latura cea de-a stânga fă iarna într-acest chip: un om îmbrăcat cu blănuri și în cap purtând căciulă, încălzindu-se la foc.”

Fig. 2. Etapa a II-a: Anotimpurile

După cum observăm, în spațiul dintre cele două cercuri concentrice este reprezentată succesiunea celor patru anotimpuri, marcând ciclicitatea și trecerea timpului (fig. 2). În contextul întregii reprezentării, precum vom vedea, anotimpurile anului devin o metaforă a „anotimpurilor” vieții omului: copilăria, maturitatea, bătrânețea și moartea.

În descrierea pe care o face, Dionisie folosește câteva imagini foarte elocvente, reușind să surprindă elementele specifice ale fiecărui anotimp în parte. Tabloul primăverii, unul dintre cele mai frumoase, simbolizat aici de omul care stă în mijlocul florilor, încununat de asemenea cu flori și cântând din alăută, pare să evoce starea paradisiacă, puritatea, copilăria, dar și liniștea și lipsa grijilor. Vara ne este înfățișată sub imaginea unui om mers la seceriș, acoperindu-și capul cu o pălărie. Omul este prezentat în plină activitate, lucrând în miezul zilei și fiind probabil la „miezul” vieții, în plină putere. În penultima reprezentare, aceea a toamnei, este zugrăvit un om culegând roadele copacilor. Remarcăm imaginea pitorească a frunzelor care cad jos pe pământ, și sugerează apropierea finalului ciclului anual, dar nu doar a acestuia. Ultima dintre reprezentări, iarna, ne înfățișează chipul unui om îmbrăcat gros, stând lângă foc să se încălzească. Elementele din tablou sugerează o iarnă grea, friguroasă. Prilej de meditație, flăcările focului poartă în ele și simbolismul mistuirii, al Judecății, al iadului, sens aflat în conformitate cu mesajul întregii scene.

După cum vedem, din nici o reprezentare nu lipsește omul, surprins în mijlocul unor momente specifice fiecărei perioade a anului în parte.

Trebuie remarcată, în descrierea anotimpurilor, abordarea specific picturală, și libertatea care le apropie de pictura peisagistică de șevalet.

3. „Iar dinafară de roata a doua, fă rotocol și mai mare și, între acesta și între rotocolul al doilea, fă de jur împrejur douăsprezece căsuțe, și într-acestea cele 12 zodii ale celor 12 luni. Și te socotește bine, ca la fieștecare anotimp să pui lângă el cuvenitele zodii, adică așa: la primăvară să pui aproape pe Berbece, pe Taur și pe Gemeni; lângă vară să pui: Racul, Leul și Fecioara; lângă toamnă: Cumpăna, Scorpia și pe Săgetător; iar la iarnă: Capricornul, Vărsătorul de apă și Peștii.

Și așa să le pui după orânduială, de jur împrejurul roatei, scriind și numele fiecărei zodii și, lângă acestea, deasupra, să scrii și numele lunilor, într-acest chip: la Berbece scrie martie; la Taur scrie aprilie; la Gemeni, mai; la Rac, iunie; la Leu, iulie; la Fecioară, august; la Cumpănă, septembrie; la Scorpie, octombrie; la Săgetător, noiembrie; la Capricorn, decembrie; la Vărsător, ianuarie; la Pești, februarie.”

Fig. 3. Etapa a III-a: Zodiile

După cum vedem, între registrul circular al anotimpurilor și următorul cerc concentric sunt reprezentate zodiile anului și lunile corespunzătoare lor, dispunerea acestora făcându-se în dreptul anotimpurilor de care aparțin (fig. 3). Prezența semnelor zodiacale într-o scenă religioasă poate deruta la o primă citire; totuși, există biserici în care acestea sunt reprezentate, și asta fără vreo încălcare dogmatică sau a canoanelor iconografice. Zodiacul nu este prezentat aici ca horoscop. La fel, în Dogmatica sa, Sfântul Ioan Damaschin menționează cele 12 zodii, înțelese fără conotațiile negative contemporane cu horoscopul.

Fără vreo trimitere la concepțiile greșite privind predestinarea și implacabilul, diferitele semne zodiacale înregistrează mai mult o realitate, aceea a unor trăsături psihice și comportamentale comune oamenilor născuți într-o anumită lună. Precum există un set de trăsături comune între oamenii aceleiași țări, regiuni sau, chiar a unor grupuri restrânse, tot așa se pot constata elemente comune între modurile specifice de a fi a celor născuți în aceeași lună. Prezența aici a tuturor semnele zodiacale, vrea să sugereze că ideea pe care o comunică scena se adresează tuturor oamenilor, indiferent sub ce „semn” s-ar afla, sau în ce lună ar fi născuți. Zădărnicia vieții îi vizează pe toți.

4. „Iar pe dinafară de rotocolul al treilea și al celui mai mare, fă cele șapte vârste ale oamenilor, într-acest chip:

Jos, la latura cea din dreapta rotocolului, fă un prunc ridicându-se și scrie înainte, deasupra roatei, așa: «Prunc de 7 ani».

Și mai sus fă altul mai mare și scrie: «Copil de 14 ani».

Și mai sus iarăși fă altul, flăcău cu mustața mijind, și scrie: «June de 21 de ani».

Iar sus, în vârful roatei, fă voinic cu începere de barbă, purtând coroană în cap și îmbrăcăminte împărătească, șezând pe un scaun și sub picioare cu o pernă, avându-și mâinile întinse într-o parte și în alta, și în mâna cea dreaptă ține sceptru, iar în cea stângă o pungă cu bani; iar din jos de dânsul, deasupra roatei, scrie: «Tânăr de 28 de ani».

Iar mai jos de dânsul, la partea cea de-a stânga, fă pe altul cu barba ascuțită, povârnit pe spate și uitându-se în sus, și scrie: «Bărbat de 48 de ani».

Iar mai jos de el, fă pe altul cu căruntețe, zăcând cu fața în jos, și scrie: «Bătrân de 56 de ani».

Iar mai jos de dânsul, fă pe altul, cu barba albă și pleșuv, căzut pe brânci cu fața în jos, avându-și mâinile atârnate în jos de oboseală, și scrie: «Unchiaș de 75 de ani.»”

După cum vedem la începutul pasajului citat mai sus, Dionisie, identifică în viața omului 7 „vârste”, o împărțire arbitrară care vrea să surprindă specificul diferitelor etape prin care trece omul. Vârsta de 75 de ani, ultima la care se oprește descrierea, este media dintre zilele unui om obișnuit și ale unuia în putere, după cuvântul psalmistului, generalizare care arată universalitatea mesajului pe care vrea să-l transmită.

Primele trei etape corespund vârstelor de 7, 14 și 21 de ani. A patra etapă, cea de mijloc, este reprezentată sugestiv în vârful roatei și corespunde omului de 28 de ani, „voinicului”. În mod simbolic, tânărul aflat în floarea vârstei și în plenitudinea forțelor, ce apare înveșmântat ca un împărat, cu coroană și stând pe tron, ține într-o mână un sceptru, ca simbol al puterii, iar în cealaltă o pungă cu bani, simbol al bogăției și posibilităților. Cea de-a cincea vârstă, aceea a bărbatului de 48 de ani, ni-l prezintă pe acesta privind înapoi, retrospectiv, spre starea bărbatului de 28 de ani, față de care are o evidentă nostalgie.

Penultima dintre vârste ni-l pune în față pe bătrânul de 56 de ani, având căruntețe și privind în jos. Ultima vârstă, cea a unchiașului de 75 de ani, corespunde și ultimei părți a vieții; odată tânăr și în forță, omul, ajuns moșneag, e reprezentat cu barba albă, căzut jos și privind tot în jos, epuizat de osteneala din timpul vieții, sfârșit de puteri. Tabloul fiecărei vârste reușește să surprindă momente dintre cele mai reprezentative pentru respectiva etapă a vieții, prin intermediul unor posturi fizice și atitudini specifice (fig. 4).

Fig. 4. Etapa a IV-a: Vârstele omului

5. „Iar dedesubtul roatei, fă o groapă și într-însa un balaur mare, având în gura lui un om cu fața în jos, văzându-se până la mijloc; și lângă balaur, în groapă, moartea, ținând în mână o coasă mare, pe care o pune pe grumazul bătrânului și-l trage jos.ˮ

Imaginea de față, una dintre cele mai șocante din întreaga compoziție, plasează sub întreaga roată a vieții, groapa mormântului – finalitatea implacabilă a întregii existențe umane pământești. Prezența în mormânt a morții antropomorfizate, ținând în mâini o coasă mare cu care îl trage în pământ pe cel ajuns la capătul zilelor, vine să sublinieze acest lucru. Alături de moarte vedem și figura unui balaur, care a înghițit deja pe jumătate un om aflat în cădere, cu fața în jos. Înscrisurile asociate acestui tablou, ne arată că imaginea înfățișează mai mult decât groapa mormântului: gura iadului (fig. 5), dar asupra acestui aspect vom reveni mai târziu. Ambele figuri (atât cea a morții cât și cea a balaurului) ne amintesc de scena Înfricoșătoarei Judecăți, dar și de alte reprezentări cu o tematică apropiată, deși mai puțin cunoscute: Scara Raiului, Moartea celui păcătos, etc.

Fig. 5. Etapa a V-a: Iadul atotmâncător și moartea

Descrierea din Erminie a scenei, continuă cu redarea textelor care trebuie înscrise în dreptul fiecărei vârste a omului, constând în câte o invocare retorică a celui aflat la vârsta respectivă. După cum vom vedea, textele sunt de un realism și de un dramatism maxim.

6. „Scrie și cuvintele acestea, la prunc: «Oare când, trecând vremea, voi merge la cele de sus?» Iar la copil, scrie acestea: «O, anule, treci mai curând, ca să merg în sus mai degrabă!» La june, scrie acestea: «Iată venii aproape a ședea în scaun!» La tânăr scrie acestea: «Care om este mai sus decât mine, și cine poate să mă covârșească?» La bărbat scrie așa: «Oare, o anule, precum văd, a trecut tinerețea!» La bătrân scrie așa: «O, cum mă amăgiși pe mine, ticălosul, o lume mincinoasă!» Iar la unchiaș scrie acestea: «Amar, amar, o, moarte, cine poate să scape de tine?» Iar la groapă scrie acestea: «Iadul atotmâncător și Moartea».

Iar la cel pe care îl înghite balaurul, acestea: «Amar, și cine mă va izbăvi pe mine din iadul atotmâncător?»ˮ (fig. 6).

7. Ultima parte a descrierii lui Dionisie finalizează întreaga scenă. Să urmărim ce spune textul Erminiei:

„Și fă de-a dreapta și de-a stânga roatei doi îngeri, având la capetele lor jumătăți de ceasornic și întorcând ei roata cu funii; și la îngerul cel de-a dreapta scrie: «ziua», iar la îngerul cel de-a stânga scrie: «noaptea». Și deasupra roatei scrie acest titlu: «Viața trecătoare a lumii celei amăgitoare.»ˮ

Fig. 6. Etapa finală. Lumea aceasta zadarnică.

După cum vedem, roata vieții este întoarsă de doi îngeri, în dreptul cărora se află înscrisurile „ziuaˮ și „noapteaˮ (fig. 6). Puțin probabil ca cele două înscrisuri să identifice îngerii (ar putea eventual să-i desemneze pe cei au ca ascultare rânduielile cerești), ele par să se refere mai degrabă la jumătățile de ceasornic. Prezența stranie și cu totul surprinzătoare a celor două jumătăți despărțite de ceasornic de deasupra îngerilor, ne amintește de tablourile suprarealiste ale lui Salvador Dali, și arată parcă ruperea timpului, oprirea în loc, încremenirea. Singura ipoteză logică este ca ele să fie puse în legătură cu cele două înscrisuri, desemnând în acest caz orele zilei și ale nopții.

Într-o perspectivă plină de pesimism, deasupra întregii compoziții stă scrisul care constituie și titlul scenei: „Viața trecătoare a lumii celei amăgitoareˮ.

Concluzii

Scena, deși nu se adresează exclusiv călugărilor, ci tuturor, pare să fie specifică mediului monahal. Foarte puținele exemple care o ilustrează, se găsesc în biserici ale unor foste mănăstiri. Deșertăciunea vieții lumești și zădărnicia ei, îndeamnă privitorul, fie el monah sau mirean, să aibă o privire realistă asupra întregii existențe. Lumea aceasta este zadarnică și trecătoare, iar atenția creștinilor ar trebui să se îndrepte spre valorile veșnice, netrecătoare.

Sunt multe detalii care atrag atenția în reprezentarea acestei scene; să ne oprim asupra câtorva dintre ele.

În registrul superior, observăm prezența distinctă și nu mai puțin ciudată a celor două jumătăți de ceasornic. Roata vieții, intercalată între ele, sugerează parcă efemeritatea întregii existențe; viața omului pare o clipă din mijlocul veșniciei, un moment din curgerea inexorabilă a timpului. Ziua și noaptea care flanchează ceea ce pare a fi diagrama vieții pământești, parcă arată intervalul călătoriei noastre pe pământ, cuprins între lumina zilei și întunericul nopții/ morții. Și dacă lui Adam, care a trăit câteva sute de ani, i s-a părut viața scurtă, cu cât mai mult nu va avea acest sentiment omul de azi, a cărui existență este mult mai efemeră.

Durata scurtă a vieții este dublată aici de o nouă dramă: neancorarea omului în prezent. După cum reiese din invocațiile retorice ale omului la diferite vârste, pe care le-am putut citi mai sus, cea mai mare parte a vieții persoana umană pare orientată spre așteptarea nerăbdătoare a maturității (în perioada copilăriei), urmată apoi de dorul și nostalgia după ea (în timpul bătrâneții), Etapele par astfel irosite, netrăite plenar. Omul nu realizează valoarea prezentului, pendulând între imaginarea viitorului și regretarea trecutului. Într-adevăr, după cum constata N. Iorga, în viață irosim ani, iar la moarte cerșim clipe.

Scena este tristă prin faptul că problematizează anumite lucruri la modul explicit, fără a oferi însă soluții la fel de concrete dilemei pe care o prezintă. Observăm în acest sens prezența morții și a balaurului din iad, în contrast cu absența lui Dumnezeu, ceea ce dă o notă și mai sumbră întregului tablou. Lipsa de aici a reperelor sacre consacrate – Hristos, Maica Domnului sau sfinții, fac și mai înfricoșătoare prezența iadului.

Cei doi îngeri (prezențe imposibil de neglijat, urmare a supradimensionării), constituie singurul semn concret al divinului, într-o scenă în care întreaga roată a vieții plutește deasupra gurii căscate a iadului. Doar ei aruncă o lumină și o perspectivă puțin mai optimistă asupra scenei, amintind, prin prezența lor, de Cel ce i-a trimis. Prezența doar a iadului, neînsoțită de cea a raiului, sugerează că scena descrie parcursul și finalitatea omului păcătos, care s-a lăsat amăgit, după propria mărturie, de lumea mincinoasă. Absența lui Dumnezeu din scenă pare să reflecte probabila absență a lui Dumnezeu din viața omului reprezentat aici, a cărui singură legătură cu sacrul (și aceea rânduită de Cel de sus, nu căutată de el) este îngerul păzitor (posibil cel care învârte roata vieții). Presupunerea că omul nu era credincios este întărită de faptul că, în nici una din ipostazele celor 7 vârste, acesta nu este reprezentat într-o asemenea postură.

Despre omul din scenă putem spune, împreună cu Ecclesiastul, că „a venit în zadar și se duce în întuneric și în întuneric numele lui va fi învăluit” (Eccl., VI,4.). De altfel, despre întreaga scenă putem afirma că pare să fie sinteza vizuală a cărții Eclesiastul, din care probabil s-a și inspirat, în care se spune că: „Deșertăciunea deșertăciunilor, (…) toate sunt deșertăciuni!” (Eccl, I, 2), și, mai departe, „Totul este deșertăciune și vânare de vânt!” (Eccl, I, 14.).

Scena de față este o ilustrare a dramatismului și inutilității alergării în van, specifice modului de existență profană, aflată sub semnul perisabilității. Subiectul întregului tablou ne îndeamnă la o foarte serioasă reflecție asupra lumii dar și asupra nouă înșine, „mai înainte ca să se rupă funia de argint și să se spargă vasul de aur și să se strice ulciorul la izvor și să se sfărâme roata fântânii, și ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat.” (Eccl., XII, 6-7.)

Imagine singulară în iconografia bizantină, reprezentarea Lumii zadarnice, este un memento mori trist, dar poate necesar, în măsura în care ne orientează viața noastră spre o existență sacră, spre Dumnezeu, Care „pe toți îi cheamă la mântuire, întru făgăduința bunătăților ce au să fie.ˮ