Lucrari de Referinta ale Pedagogiei Crestine In Spatiul Cultural Romanesc

INTRODUCERE

„Un om, ca și un popor, atât prețuiește cât a înțeles din Evanghelie.” (Simion Mehedinți – Soveja).

*

„Cine urmează învățăturile lui Iisus poate ajunge sufletul cel mai frumos al generației sale – ceea ce este culmea norocului în viața noastră pământească.” (Simion Mehedinți).

În complexitatea sa, fenomenul educației întrece orice posibilitate de a fi studiat de o singură știință. În același timp, educația este elementul esențial prin care societatea umană poate ființa. Dintotdeauna omul a fost preocupat de stabilirea precisă a statutului său în ordinea ființelor și a întregii creații. În acest sens, lucrarea de față își propune să prezinte educația religioasă din perspectiva științifică a unui geograf și etnograf român, a cărui activitate culturală, științifică și didactică se desfășoară, cu precădere, în perioada interbelică: Simion Mehedinți – Soveja (1868-1962).

Lucrarea propune ca temă Contribuția lui Simion Mehedinți la dezvoltarea pedagogiei creștine românești, cu intenția să evidențieze rolul laicilor ortodocși în sprijinul învățământului catehetic românesc. O astfel de problematică este vastă, cu neputință de cuprins într-o teză de doctorat. După cum reiese și din titlu, studiul își propune cercetarea activității didactice a savantului Simion Mehedinți. Activitatea sa ca educator poate fi socotită normativă pentru toți oamenii de știință, pedagogii și creștinii timpurilor noastre. Numele lui Mehedinți se înscrie cu cinste în șirul celor care pot fi socotiți „fondatori” ai pedagogiei creștine în spațiul românesc, dintre care îi amintim pe Dimitrie Cantemir, Teodor M. Popescu, Vasile Băncilă, Nichifor Crainic, Nae Ionescu și mulți alții. Aceștia propun o pedagogie inaugurată, de fapt, de Mântuitorul Hristos și continuată de Sfinții Săi Apostoli.

Simion Mehedinți se remarcă prin excelență ca geograf, etnograf, „teolog” și, dincolo de toate, pedagog de vocație. El aduce culturii și spiritualității românești nu numai știință, ci și metode și mijloace, întrucât gândirea și activitatea sa sunt, pentru pedagogia românească, întocmai ca o lumină adevărată ce se răsfrânge asupra tuturor planurilor vieții. Știința, cultura, și educația vremii sale primesc prin Mehedinți îndrumare, creștere și însemnătate. În toate domeniile activității sale, geografie, etnografie, pedagogie, literatură, filosofie, se simte gândirea profund naționalistă a savantului.

Contextul social, politic, cultural și religios în care Simion Mehedinți își desfășoară activitatea este marcat de cele două războaie mondiale. Înscriindu-se în curentele socio-culturale ale vremii, ca și contemporanii săi, el începe încă dinainte de primul război mondial să-și contureze o gândire românească, caracteristică perioadei marcată de anii 1918-1944. O nouă și puternică mișcare pedagogică își găsește acum condițiile favorabile. În acești ani se scriu numeroase lucrări de pedagogie, marcate de gândirea unei pedagogii experimentale, pe de o parte, și sociale, pe de altă parte. Toate acestea au fost influențate de puternicul curent pedagogic care a dominat prima jumătate a secolului al XX-lea aproape în toate țările, educația nouă, concretizată prin „școala activă”.

În astfel de împrejurări Simion Mehedinți va scrie lucrarea Altă creștere. Școala muncii, care a revoluționat gândirea pedagogică românească, operă ale cărei ediții au fost interzise în perioada 1949-1989. Aceasta cuprinde toată concepția teoretică a educației la Simion Mehedinți. „Educația are la bază iubirea – Evanghelia iubirii – iar protagoniștii acesteia sunt femeia și copilul. Educația începe de la mamă, din vatra părintească. Ce n-a reușit mama va desăvârși școala și biserica, preotul și învățătorul. Ținta cea mai înaltă a școlii este să formeze caracterul – «o sumă de deprinderi tari». Omul de caracter se formează prin muncă. Școala muncii va ajuta poporul să treacă peste valurile istoriei”.

Altă creștere. Școala muncii este opera care își definește autorul ca teoretician al educației și promotor al pedagogiei creștine. Aceasta reprezintă una dintre motivațiile lucrării de față.

În ceea ce privește metodologia și tehnica instruirii în Altă creștere. Școala muncii, se remarcă modul în care se desfășoară activitatea instructiv-educativă, prin imprimarea unui anumit sens și a unei anumite eficiențe a formării tineretului. Drept dovadă, idealurile educaționale se concretizează în comportamente și mentalități doar atunci când activitatea de predare-învățare presupune un sistem coerent de căi și mijloace de înfăptuire. Prin conceptul de „școala muncii”, Mehedinți aduce în teoria educației forme și mijloace strategice noi de înfăptuire a sarcinilor didactice, distincte, prin originalitatea metodologiei. În teoria savantului Mehedinți, conceptul de „tehnologie didactică” este sinonim cu cel de „muncă”. Munca este factorul interacțiunii dintre educator și educat. Copilul este în legătură directă cu mama, care, prin integrarea acestuia în micile activități, îi transmite și un anume conținut de informație. Micile activități la care este solicitat copilul devin forme de realizare a instruirii și totodată modalități de evaluare. Este cunoscut faptul că în pedagogia savantului Mehedinți, puterea pidelor deține locul primordial în educație. Tot el susține că asupra educatului influența faptei educatorului este maximă, indiferent dacă educatorii sunt părinții sau școala.

Metoda didactică propusă de „școala muncii” este eficientă prin „lucruri și fapte” concrete, care în procesul de predare-învățare intră în corelație cu celelate componente ale instruirii. În teoria lui Mehedinți, „altă creștere” înseamnă de fapt „școala iubirii”, din care pot ieși generații mai bune. De aceea, iubirea și blândețea se impun ca metodă în pedagogia faptei și dincolo de aceasta, în pedagogia creștină. Pe calea iubirii și a blândeții, spre exemplu, femeia, „educatoarea genului omenesc”, a reușit să participe simultan la realizarea mai multor obiective instructiv-educative. În lucrarea amintită, Mehedinți subliniază răspunderea pe care o are femeia față de Biserică prin chemarea acesteia de a crea sufletește și trupește o lume nouă, prin iubire și blândețe.

Ca metodă a pedagogiei creștine, iubirea nu scapă din vedere finalitățile educației, conținutul procesului de instruire, particularitățile individuale sau de vârstă ale elevilor. Prin „școala muncii”, blândețea și iubirea – procedee pedagogice propuse de Însuși Mântuitorul Hristos – vor antrena, spre o pedagogie creștină, toate funcțiile specifice ale metodelor. Așadar, funcția cognitivă face din metoda iubirii și a blândeții cale de acces a elevului spre cunoașterea adevărurilor învățăturii lui Iisus și a strategiilor Sale de acțiune. În ceea ce privește funcția formativ-educativă, iubirea ca metodă îndeamnă la acțiune. Funcția instrumentală este cea care în „școala muncii” constituie tehnica de execuție; este funcția operațională, cu contribuții pentru îndeplinirea obiectivelor instructiv-educative. „Școala muncii”, ca formă de manifestare a iubirii creștine, este funcție normativă în optimizarea acțiunii.

Cât privește demersul didactic, prin „școala muncii”, Mehedinți recurge la o serie de operații concrete, pe care știința pedagogiei le numește procedee. El susține înlocuirea legilor cu școli de muncă directă pentru îndrumarea tineretului, astfel încât cei tineri să fie deprinși cu munca, iar cei adulți, cu munca chibzuită.

Așadar, prezentarea savantului Mehedinți ca teoretician al educației prin „școala muncii” reprezintă, de fapt, începutul recomandării sale ca personalitate marcantă a științei, culturii și pedagogiei românești și chiar universale.

Lucrarea de față, Contribuția lui Simion Mehedinți la dezvoltarea pedagogiei creștine românești este structurată în patru capitole.

În primul capitol se încearcă evidențierea rolului pe care îl pot avea laicii ortodocși pentru încurajarea învățământului catehetic în spațiul românesc. Faptul că omul poate deveni ființă autentică, vie, doar în urma unei educații religioase reprezintă tradiția pedagogiei creștine, de origine apostolică, transmisă nouă de la cronicari, prin reprezentanți precum Dimitrie Cantemir. Odată cu Cantemir, se vorbește și de modul și metoda instririi treptate și sincronice a tineretului. Tot în prima parte, se vorbește de „haina de sărbătoare” a culturii și spirtualității românești pe care o repezintă pedagogia lui Iisus, așa cu ne-o descrie Vasile Băncilă. Mai mult, o astfel de pedagogie îmbracă reala mantie a martirajului prin persoana, viața și activitatea profesorului Teodor M. Popescu. La aceste dimensiuni, pedagogia creștină românească, cheamă pe om la comuniune cu Dumnezeu, prin trăire, întovărășindu-l cu sacrul.

Partea a doua și a treia constituie conținutul propriu-zis al lucrării de față, concretizat în persoana, viața și opera savantului Simion Mehedinți.

Dimensiunea creștină a operei acestui savant, caracterul social al pedagogiei sale și conștiința de apostol sunt cele trei axiome care stau la baza acestui studiu.

Întreaga activitate cărturărească a savantului se manifestă ca o datorie de conștiință față de înaintași, sub forma unei permanente „socoteli cu veșnicia”. Pentru omul contemporan, care, cu toate că știe mai mult decât strămoșii săi, deși se bucură de un confort de viață superior îniantașilor, în fața greutăților vieții rămâne, totuși, neputincios și îngrijorător de egoist. Această stare pare să aibă drept cauză scăderea sentimentului religios. În context social și cultural, pedagogia savantului Mehedinți, bazată pe preceptele învățăturii lui Iisus, se dovedește extrem de utilă.

Întreaga activitate a acestui savant și om de cultură are la bază trei mari coordonate: religia, etnopedagogia și tradiția. Acestea dau activității sale caracter de pedagogie creștină. Persoana umană, fiecare neam în parte și întreaga omenire sunt obiectivele esențiale în teoria educațională creștină.

Un alt mod de a vorbi despre educație este cel propus de știința etnografiei, prin încercarea de a-l include pe ins în ființa neamului din care face parte. Prin etnopedagogie, laicul Mehedinți își propune să evidențieze existența fenomenului religios în forma lui creștin-ortodoxă. Prin aceasta, el dă pedagogiei creștine românești o nouă perspectivă de abordare a educației. Pe de o parte, pune în valoare rolul pedagogiei ca știință, iar pe de altă parte, religia creștină, prin învățătura lui Iisus, dă valoare transcendentală acesteia.

Contribuția lui Simion Mehedinți la dezvoltarea pedagogiei creștine în spațiul românesc constă în faptul că savantul urmărește valoarea culturii ca element caracteristic al unui neam în vederea educației religioase a acestuia. Cultura de la care pleacă conține un folclor impregnat de elemente creștine, fiind deja o cultură specifică poporului român. În opinia sa, cultura nu poate fi împrumutată decât foarte rar și cu dificultate, în timp ce elemente de civilizație se împrumută foarte ușor.

O altă coordonată a activității sale de educator se definește prin extinderea procesului de învățământ dincolo de cadrul școlii. În deplină interacțiune cu biserica, procesul pedagogic atinge cote maxime de instruire și educare, de modelare a personalității. Acesta devine un proces progresiv, sistematizat și metodic, prin care copilul, studentul și adultul, individul și societatea sunt introduși în tainele cunoașterii și acțiunii umane. Urmând învățăturii lui Iisus, neștiința se transformă în cunoaștere.

Întreg procesul de învățământ din pedagogia propusă de savantul Mehedinți – cea care pleacă de la doctrina Educatorului din Nazaret – reprezintă o vastă acțiune de modelare a personalității psihice, fizice și culturale, atât pentru un individ, cât și pentru un popor.

Ambianața unei școli, în care operează, cu maximum de intensitate, conținuturi (valori) științifice, literar-artistice, tehnico-practice și etice, în teoria educațională a lui Mehedinți, este necesară, dar insuficientă. De aceea, scopul școlii se va personaliza numai în condițiile în care acesta devine și un bun al Bisericii. Așa se explică rolul decisiv al activității didactice a savantului Mehedinți în dezvoltarea pedagogiei creștine în spațiul românesc. El așează Biserica mai presus de orice altă instituție.

Anumite lucrări ale savantului Mehedinți arată că și intelectualii au datoria de a se preocupa de marile probleme ale Bisericii. O afirmație deloc exagerată este și aceea că nu numai intelectualii, ci și Universitatea este răspunzătoare de problemele societății, ale Statului și ale Bisericii, prin modul cum își pregătește tinerii, oameni de știință, oameni de stat, pedagogi și teologi. Mehedinți socotește Universitatea ca fiind „izvorul cel dintâi și cel mai mare al relelor de care suferim nu numai în școală, ci și în alte laturi ale vieții publice” prin „reaua organizare a învățământului superior, de unde ies toate îndrumările, adică toți cei ce îndrumă Statul”.

Dacă cea de-a doua parte a lucrării de față prezintă, tematic, activitatea pedagogică a lui Simion Mehedinți, partea a treia a fost dedicată operelor reprezentative.

Astfel, ne-am propus o analiză a pedagogiei creștine din perspectiva trăsăturilor creștinismului românesc descrise în lucrarea Creștinismul românesc – adaos la Caracterizarea etnografică a poporului român. Printr-o altă lucrare, O mărturisire despre creștinism, Mehedinți vine să argumenteze, cu exemple, trăsăturile creștinismului identificate în lucrarea mai sus amitită. Aici savantul își amintește de poporul român „în cele mai serioase socoteli cu veșnicia”, prin Sfintele Taine ale Bisericii: Botez, Spovedanie, Euharistie, Cununie, Maslu. Dar cum trăiau țăranii noștrii creștinismul; cum se raportau ei la veșnicie; ce loc avea Iisus în aceste socoteli „tăinuite sau publice”? Răspunsuri pot exista în funcție de mulți factori. „Energia cu care un popor își însușește o idee”, în cazul românilor arată că „gândul la veșnicie” a avut o manifestare vie. De la Herodot știm că străbunii noștrii se credeau „nemuritori”, iar mai târziu Strabo îi va caracteriza: „E un lucru de care nimeni nu se poate îndoi și care răsare din toată istoria geților: râvna lor religioasă a fost de când lumea caracterul precumpănitor al firii lor”. Cu o astfel de bună cuviință în ființa sa, poporul român recunoaște cu ușurință că „cea dintâi religie care pune pe prunc pe genunchii divinității supreme” este creștinismul.

Știm despre Creștinismul românesc că este un Adaos la Caracterizarea etnografică a poporului român. De aceea, am socotit de cuviință să supunem atenției și lucrarea Caracterizarea etnografică a unui popor prin munca și uneltele sale. Lucrare reprezentativă, apărută sub forma unui discurs de recepție ce constituie chintesența gândirii geografice și etnografice, bază a unei pedagogii pe deplin morală, religioasă și mai presus de toate, creștină. Unealta și munca sunt cele două căi fundamentale de dezvoltare a civilizației și a culturii omenirii, în timp ce pământul constituie „casa de educație” a neamului omenesc. Prin aceasta, Mehedinți recunoaște în mulțime, în ființa sa, ca fiind cea care totdeauna a respectat însușirile superioare, cea care a dat dovadă de puteri nebănuite.

Din perspectivă științifică, etnografică, prin savantul Mehedinți pedagogia creștină se impune spiritualității românești cu aceleași norme care au străbătut veacurile începând cu Mântuitorul Hristos, concretizate în tradiție prin quod semper, quod ubique et quod ab omnibus creditum est.

Prezentarea argumentelor semnificative pentru o pedagogie concretizată în non scholae, sed vitae discimus, continuă. În lucrarea intitulată Trilogii (știința, școala, viața, cu aplicări la poporul român) îl vedem pe Mehedinți militant pentru ideea că „știința nu e pentru școală, ci pentru viață, iar viața – pentru perfecționarea individului și a speciei omenești”. Pentru el, trinomul știință, educație și viață înfățișează o unitate organică. Așadar, când vorbește de o trilogie a științei aduce în discuție cele trei categorii de oameni ai științei: cercetător, erudit, savant. Fiecare este prezentat pe treapta sa, în funcție de muncă și de eficiența acesteia în cadrul științei: „de la cercetători și erudiți, spune el, rămâne pentru știință material; de la savanți rămân și idei, iar uneori sisteme și metode nouă, care înlesnesc înțelegerea unui mare număr de fapte”.

În „Trilogii” vom vedea că Mehedinți pune în echilibru temeinicia însușirii cunoștințelor cu ceea ce se poate defini prin „gând fără de prihană”, cu ceea ce se explică prin noțiunea de „impersonalitate” și chiar de „sfințenie”. Pentru el, savantul dincolo de cunoștințele temeinice, se definește prin uitare de sine, renunțarea la cele trecătoare, fiind oricând capabil de sfințenie.

Din punct de vedere metodologic, geograful, etnograful și educatorul Simion Mehedinți poate fi socotit pe deplin pedagog creștin al vremii sale, dar și al timpurilor noastre.

În latura teoretică a pedagogiei creștine, el stăpânește cunoștințe legate de învățătura de credință creștin-ortodoxă, în timp ce latura practică a acestei cunoașteri îl recomandă pedagogiei creștine românești și universale ca reprezentant de seamă. Creștinismul ca religie universală și manifestarea acestuia în spațiul și spiritualitatea românească sunt cunoscute acestui savant așa cum „arhitectura unei locuințe n-o poate prețui exact decât cel care locuiește efectiv, nu cel care o privește de departe și cercetează numai planul pe hârtie”.

O metodică poate fi întemeiată doar după aflarea metodei. Pedagogia creștină poate fi promovată doar de personalități care cunosc în profunzime învățătura de credință creștin-ortodoxă. Mehedinți dovedește competență în ceea ce înseamnă metodă a pedagogiei creștine, dat fiind faptul că a recunoscut superioritatea acestei învățături și autoritatea Mântuitorului Hristos ca Cel mai mare Educator al tuturor timpurilor și Creator de metodă pentru toate timpurile.

Ultima parte a lucrării încearcă să redea maniera în care teoria despre educație, activitatea didactică și științifică a savantului Simion Mehedinți a fost și este receptată. Aici se încearcă definirea particularității viziunii sale asupra civilizației și culturii; modul în care definește cultura drept concepția proprie și unică a unui popor, cu privire la universul moral și locul lui Simion Mehedinți în istoria pedagogiei.

I. CONTRIBUȚII ALE INTELECTUALITĂȚII LAICE LA DEZVOLTAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI CATEHETIC ROMÂNESC

I. 1. Pedagogia laică și pedagogia creștină, intelectualul și Biserica.

Laic al spațiului creștin ortodox, Simion Mehedinți se impune culturii și spiritualității românești a sfârșitului de secol XIX și început de secol XX, drept savantul a cărui conștiință misionară recunoaște că nu poate exista o viață creștină adevărată, individuală sau colectivă, decât într-un mediu creștin. Axioma unei vieți cu astfel de dimensiuni se regăsește în pedagogia iaugurată de Mântuitorul Hristos în activitatea Sa învățătorească.

Crezând în Dumnezeu, în Cuvântul întrupat, creatul și necreatul sunt unul prezent în celălalt. Poziția unui savant ca Simion Mehedinți față de educația religoasă a vremii sale se remarcă în istoria educației poporului român drept contribuție pentru dezvoltarea pedagogiei creștine, ivită o dată cu zorii neamului și credinței românești.

Întreaga sa activitate didactică a dovedit că viața spirituală poate fi exprimată în cele mai frumoase forme. Dovezile sunt concrete. Prin publicația Duminica Poporului, spre exemplu, laicul ortodox Mehedinți urmărește să schimbe mediul și gândirea poporului, lucrând totodată pentru cele spirituale și pentru cele materiale. O astfel de „foaie de jertfă, nu de câștig”, editată pe cheltuiala sa, exprimă iubire față de oameni, așa cum învață Mântuitorul Iisus Hristos.

Șirul dovezilor de contribuție a unui laic ortodox, om de știință, la dezvoltarea pedagogiei creștine în spațiul românesc, continuă în primul rând prin propria-i viață. În întregime, viața lui s-a aflat sub semnul raportului cu oamenii și cu societatea contemporană. Prima datorie practică a unui laic din această nobilă categorie este „de a vedea ce lumină aruncă credința lui asupra complexului de legături personale în mijlocul căruia se găsește zilnic și apoi de a încerca să meargă în acea lumină”.

Laicul ortodox, cu credință în Iisus Hristos nu poate fugi de lumea în care trăiește, mărginindu-se la sine și la cercul familiei și carierei sale. Laicul creștin ortodox se raportează în permanență la Modelul Suprem, Iisus, Care n-a fugit de lume, ci a trăit în mijlocul ei, s-a adresat tuturor categoriilor de oameni. El însuși practică în mod absolut propria-i credință. El însuși îi îndeamnă și pe alții să facă la fel.

Dincolo de orice definiție, pedagogia creștină în general, precum și cea regăsită în activitatea laicilor în galeria cărora se înscrie și savantul Mehedinți, restabilește raportul omului cu Dumnezeu și raportul interuman. Pedagogia creștină înseamnă credința activă din care decurg faptele iubirii lui Dumnezeu și aproapelui.

Intelectualul creștin, în cazul nostru savantul Mehedinți, nu este pedagog creștin prin ceea ce a făcut pentru sine, ci prin ceea ce a făcut pentru alții, prin felul cum a lucrat lumina credinței lui asupra altora. Pentru acesta, pedagogia creștină este, cu prioritate, credință lucrătoare, veșnic trează în noi, indiferent de domeniul activității noastre. Pedagogia creștină îl învață pe cel căsătorit să nu ocolească Biserica, oamenilor de știință le cere discernământ; dregătorilor, credință vie, totdeauna și pretutindeni. Mehedinți, spre exemplu, vede în fiecare om credincios o piatră vie a celui mai mare edificiu, Biserica.

Intelectual și totdată membru al Bisercii, savantul Mehedinți recunoaște puterea didactică, sfințitoare și jurisdicțională ce i s-a dat ierarhiei atunci când mărturisește că nu va îndrăzni să vorbească de dogme, ci doar de latura practică a învățăturii lui Iisus. Dincolo de aceasta însă, toți creștinii formează Biserica. „Iar voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare (fiecare) în parte”. ( I Corinteni, 12, 27).

Formația intelectuală a lui Simion Mehedinți îl ajută să vadă adevăratul rol al laicilor în Biserică și în educația religioasă. Lucrările sale dovedesc un obiectiv bine definit. Fără pretenția că ar fi ajuns la înălțimea vieții creștine, Mehedinți canalizeză întreaga sa activitate spre un astfel de ideal.

Contribuția laicilor ortodocși la dezvoltarea învățământului catehetic începe cu rolul pe care aceștia îl îndeplinesc în Biserică. Laicii pot sprijini biserica și prin administrarea averilor acesteia, având totodată și un rol important în alegerea ierarhiei. Este de subliniat faptul că majoritatea membrilor comunităților bisericești sunt laici. Și atunci când pedagogia creștină este încurajată ireproșabil de cler, datoria laicilor în și față de Biserică nu se diminuează.

Duhul militant, râvna, munca doveditoare a dragostei față de biserică și vocația de pedagog, fac dintr-un laic precum Simion Mehedinți pedagogul prin excelență creștin, ortodox. El a dovedit că pentru o educație religioasă, pentru viața unui neam și pentru Biserică „laicii pot ține conferințe de conținut religios-moral, luminând mințile și evitând în discursurile lor politice orice ar înstrăina de credința religioasă. Prin presă și alte mijloace să propage necesitatea intensificării învățământului religios în școli, cerând sporirea orelor de religie; să sprijinească munca preoților activi, ca ei să nu rămână singuri, să cerceteze adunările bisericești în care sunt membrii, să se înscrie în corurile bisericești, să premeargă cu pilda cercetând Biserica și împărtășindu-se cu Sfintele Taine. În familie să facă educație creștină copiilor până la vârsta școlară”.

Intelectualul în Biserică

Contribuția lui Simion Mehedinți la dezvoltarea pedagogiei creștine în spațiul românesc se remarcă și atunci când este vorba de intelectuali și locul acestora în Biserică. Intelectualii vor învăța cum, prin activitatea lor, să asigure omului un drum sigur pentru credința în Dumnezeu, potrivit modelului dat de mântuitorul Hristos. Ei vor ști că activitatea Bisericii nu poate fi înlocuită cu nimic; că separarea de aceasta duce la eșec. Tradiția și obiceiurile creștine l-au determinat pe laicul Mehedinți să dea activității sale cel mai nobil ideal, idealul național, idealul creștin. Lucrări ale savantului Mehedinți arată că și intelectualii au datoria de a se preocupa de marile probleme ale Bisericii.

În concluzie, intelectualii laici, deputați, senatori, cu slujbe în stat vor lăsa urme vizibile despre munca lor. Preoții au chemarea călăuzirii sufletelor, iar ajutorul laicilor este necesar, întrucât sunt datori de asemenea să îndeplinescă porunca iubirii. Fiecare laic are datoria să ajute Biserica, pentru a avea cât mai mulți și mai buni preoți. Laicii intelectuali au datoria să îi îndemne pe credincioși la ridicarea de biserici. Laicii pot propovădui Evanghelia prin ascultarea de predici în Biserică. Laicii predau religia. Laicii pot încuraja credincioșii pentru împărtășirea cu Sfintele Taine, pot participa la Sfânta Liturghie.

Este de menționat faptul că activitatea laicilor în Biserică nu este o problemă, totuși, simplă. În activitatea sa „catehetică”, Simion Mehedinți s-a dovedit conștient de aceasta. El, de la început, își declară neamestecul în probleme și discuții legate de latura dogmatică a Bisercii, dedicându-se părții practice a acesteia. Problema laicilor în Biserică, mai ales în latura propovăduirii, spune părintele profesor Vasile Gordon, „trebuie privită în context. De ce? În primul rând pentru faptul că anumite canoane, date de câteva sinoade ecumenice și locale, interzic categoric predicarea laicilor. Evident, canoanele acestea sunt în vigoare, iar interpretarea lor trebuie făcută cu mare grijă, mai precis cu mediere atentă între acrivie și iconomie, două atribute specifice dreptului bisericesc. Cel mai categoric dintre ele este canonul 64 Trulan (sinoadele V-VI ecumenic): «Nu se cuvine ca laicul să țină cuvântare sau să învețe în chip obștesc, însușindu-și de aici slujba învățătorească, ci să se supună rânduielii predaniste de către Domnul, și să-și deschidă urechea spre cei ce au darul cuvântului de dăscălie și să învețe cele dumnezeiești de la aceștia. Căci în Biserica cea una, osebite mădulare a făcut Dumnezeu, după cuvântul apostoului (I Corinteni, 12,27), pe care Grigorie Teologul, tălmăcindu-l în omilia 26, arată lămurit rânduiala zicând: Pe această rânduială să o cinstim fraților, pe aceasta să o păzim. Unul să fie ureche, altul limbă, altul mână, altul altceva; unul să învețe, altul să se lase învățat. Și după aceasta: Și cel ce învață să o facă cu supunere și cel ce dăruiește să o facă cu bucurie, și cel ce slujește să fie cu râvnă; să nu fim toți limbă, lucrul cel mai cu îmclinare, nu toți apostoli, nu toți profeți, nu toți tâlcuitori. Și apoi spune: Ce te faci pe tine păstor, oaie fiind? Ce te faci cap, picior fiind? De ce te apuci să comanzi oaste, fiind pus între ostași? Și în alt loc: Înțelepciunea poruncește: Nu fii grabnic în cuvinte, nu te măsura cu cel bogat, sărac fiind, nici nu căuta să fii mai înțelept decât înțelepții… Iar de s-ar prinde cineva călcând canonul de față, să se afurisească pe 40 de zile»”.

I. 2. Laicii ortodocși și învățământul catehetic românesc. Câteva nume reprezentative. Dimitrie Cantemir. Vasile Băncilă. Constantin Cucoș.

I. 2. 1. Dimitrie Cantemir.

Pedagog și teolog ortodox.

Una dintre personalitățile cele mai de seamă și mai complexe ale culturii timpului său, Dimitrie Cantemir, s-a dovedit „cel mai mare umanist din perioada feudală a literaturii române” și în același timp „cel mai erudit cărturar al literaturii române vechi”. Preocupările sale ni-l dezvăluie ca fiind adevărat scriitor, istoric, geograf, muzician, etnograf și nu în ultimul rând, teolog.

În marea sa dorință de a-și îmbogăți cultura, Dimitrie Cantemir îndrăgește în mod deosebit literatura religioasă și teologică. Deși la acea vreme laicizarea și orientarea spre cugetarea proprie lua amploare, primele lucrări ale sale au avut un caracter religios. În 1698 apare Divanul, iar la 1700 Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago, care-l arată pe autor ca fiind atras de filozofie. Însă, în lucrarea sa Loca obscura, Cantemir se prezintă, dintru început, drept apărător al doctrinei și al tradițiilor Bisericii Ortodoxe. Anii 1711-1723 marchează perioada în care Dimitrie Cantemir a trăit în Rusia, epocă de occidentalizare a Rusiei, de profunde schimbări de mentalitate, orientare culturală, politică și religioasă. Biserica, cea care răspundea și până atunci de problemele de educație și îndrumare culturală și religioasă este înglobată noului stat, în sistemul absolutist al „monarhului luminat”. Biserica nu era chemată la supunere, ci să fie confiscată la opera de interes obștesc. „Voia monarhului” ținea loc de lege generală. Un nou regim bisericesc încearcă să impună un „regulament duhovnicesc”. Structura canonică a Bisericii și tradițiile ei ortodoxe s-au opus. Petru cel Mare schimba regimul de organizare bisericească din Rusia. Reformele sale pedagogice și bisericești sunt încercate prin Teofan Procopovici (+ 1736), un învățat al școlilor catolice din Polonia și Italia, care detesta teologia scolastică a vremii, care declară război „superstiției și ignoranței” sub orice formă. Se știe că în sec. XVI-XVII evlavia poporului rus era exagerată și că trebuia lămurită. În acest context, Teofan Procopovici se remarcă luptător „pentru o Biserică «emancipată» de tot ce-i tradiție umană, de tot ce-i formă de cult pentru care i se părea că nu există temei scripturistic”. Teofan Procopovici este atacat de fostul său coleg care de acum îi va fi rival, St. Iavorski.

De pe o poziție independentă, deși avea statutul oficial de ministru de stat (din 1719), Dimitrie Cantemir intervine, nu în apărarea ideilor „înnnoitoare” ale lui Procopovici, ci pentru a lămuri și rectifica, conform unei tradiții sănătoase, care poate fi numită „de școală românească”. În acest context apare „Loca obscura”. Importanța scrierii lui Dimitrie Cantemir depășește valoarea multor citate din greacă și slavonă. Pe la 1720, Teofan Procopovici publică un catehisma numit „Prima învățătură pentru prunci”, în care prezintă o serie de probleme de natură pedagogică și teologică, la care Dimitrie Cantemir vede necesar să răspundă punct cu punct. În lucrarea sa, Procopovici are drept model catehismele protestante, ignorând planul „Mărturisirii Ortodoxe” a lui Petru Movilă. Procopovici insistă pe larg asupra Decalogului, având în vedere ideile protestante despre predestinație, despre un cult redus, o ierarhie cât mai redusă, despre o Biserică a celor aleși, pentru toate acestea găsind fundamente mai ales în Vechiul Testament. De asemenea, Procopovici ignoră în lucrarea sa rolul credinței și al Bisericii în educarea copiilor.

Așadar, „Loca obscura” este o scrisoare de răspuns, care, cum am menționat, urmărește fiecare punct al textului pe care îl combate, indicând o anume coeziune în probleme tocmai în sensul învățăturilor bisericești.

Una dintre cele mai importante teme abordate de Cantemir, ar fi următoarea: Dumnezeu i-a chemat pe toți la mântuire. „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi.” (Matei, 11, 28). Altfel s-ar contrazice atotștiința Lui, ori atotbunătatea Lui. Dacă omul n-ar fi liber, nici n-ar putea fi educat.

Pentru afirmația lui Procopovici „să nu se mai învețe rugăciuni și psalmi”, ci să se deprindă alfabetul pentru a putea citi cuvântul Domnului, Cantemir răspunde că pruncul trebuie să înceapă de la hrana moale la cea vârtoasă, de la simplu la compus, plecându-se mai întâi de la noțiuni elementare (semnul crucii, doxologia scurtă, unele slujbe și participări la slujbe etc.), ca apoi să se treacă la tălmăcirea Bibliei, în sensul învățăturii ortodoxe, nu protestante.

Procopovici vorbește, apoi, de „legea lui Dumnezeu” pe care trebuie s-o cunoască pruncii, o lege bazată tot pe Vechiul Testament. La aceasta Cantemir va face observația că «legea» nu e cea din Vechiul Testament fiindcă nu e deplină, și că trebuie aici vorbit de «legea nouă», precum și tot ceea ce ne-a lăsat Biserica prin Apostoli și urmașii lor.

Cât privește afirmația lui Procopovici legată de poruncile întâi și a doua, cum că între creștini sunt «credințe deșarte», Cantemir precizează clar că nici într-un caz cele 7 Taine nu sunt «credinți deșarte», nici închinarea la icoane nu-i idolatrie. Aici Cantemir va veni cu temeiuri scripturistice, cu mărturii ale sciitorilor antici care încă de pe atunci făceau distincție clară cu precizarea că idolul e ceva ce nu există în realitate. Autorul amintește și de hotărârile Sinodului 7 ecumenic, care a clarificat aceste noțiuni. Icoanelor li se aduce numai închinare relativă, nu una absolută, de adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu.

Cantemir se arată dur față de semidocții și clerul înalt vinovați de decăderea poporului; ia apărarea celor simpli, explicând adânca lor religiozitate, și în același timp caracterizează religiozitatea poporului rus drept o consecință a lenii și indolenței clerului care l-au dus la astfel de abuzuri. Pentru «înnoitorii » de orice soi, Cantemir va spune că vrednicia umană reiese numai în măsura în care omul «se nevoiește până la sânge» pentru mântuire.

Lucrarea lui Cantemir impresionează prin mulțimea citatelor biblice și patristice, și mai ales o serie de fragmente din rânduilile de cult ale Octoihului, Ceaslovului, Acatistelor, ceea ce dovedește că autorul însuși este un participant activ la cultul și tradițiile Bisericii. Lucrarea sa dovește susținere pentru adevărul hotărârilor sinodale; mărturisește originea divină a Bisericii, credibilitatea minunilor, a realității suprafirești trăită dincolo de Tainele Bisericii. În preocuparea sa pentru pedagogie, Cantemir, pedagog luminat, ține cont atât de credință în puterea rațiunii umane, cât și de valorile netrecătoare ale tradițiilor, propunând în același timp vederi și mijloace potrivite pentru o educație eficientă. Principiile sale pedagogice au esență în modul și metoda instruirii treptate și sincronice a tineretului, dincolo de care «mintea fragedă» a copiilor nu va ajunge nici să asimileze, nici să rodească pentru viață, dat fiind faptul că atât insinuările cât și noțiunile neclare obosesc nu numai mintea copiilor ci chiar și pe a adulților. În spiritul de umanist creștin al autorului, lucrarea se distinge prin atitudine și convingere proprie, stil personal, credința cu care susține conștiința de sine a Bisericii Ortodoxe, autenticitatea tradițiilor creștine și rolul lor în viața popoarelor ortodoxe. Cu o astfel de lucrare, un pedagog creștin precum Dimitrie Cantemir se remarcă în ierarhia vremii sale drept curajos apologet creștin, curajos susținător al crezului și tradiției creștine, în spiritul culturii românești.

Într-unul din punctele sale de început, Catehismul mai sus amintit spune că din vârsta prunciei izvorăsc, ca dintr-o rădăcină, și binele și răul pentru întreaga viață. Acest lucru are drept cauză stricarea firii omenești prin păcatul strămoșesc. Încă de la începutul vieții suntem porniți spre rău. Există oare predestinare pentru unii să se nască răi și pentru alții să fie buni? Este clar că din punct de vedere moral, bun este doar Dumnezeu. Din punct de vedere natural însă, tot ce a făcut Dumnezeu este bun, în primul rând omul. De aceea, încă din tinerețe oamenii trebuie îndrumați spre deprinderi creștinești și de omenie, să asculte de Cel Care îi cheamă, încrezându-se în cele spuse și să-I asculte poruncile, dat fiind faptul că fără fapte, credința este moartă. „De Mă iubiți, păziți poruncile Mele. Și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaște; voi Îl cunoașteți, că rămâne la voi și în voi va fi! Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi. Încă puțin și lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veți vedea, pentru că Eu sunt viu și voi veți fi vii. În ziua aceea veți cunoaște că Eu sunt întru Tatăl Meu și voi în Mine și Eu în voi. Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește; iar cel ce Mă iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui.” (Ioan, 14, 15-21). „Aduceți-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: nu este sluga mai mare decât stăpânul Său. Dacă m-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi.” (Ioan, 15, 20). „Cel ce zice: L-am cunoscut, dar poruncile Lui nu le păzește, mincinos este și întru el adevărul nu se află.” ( I Ioan, 2, 4). „Căci precum trupul fără de suflet mort este, astfel și credința fără de fapte, moartă este.” ( Iacov, 2, 26).

Pedagogia creștină a lui Cantemir vădește că pentru oricare creștin doritor să cunoască legea lui Dumnezeu orice metodă este bună câtă vreme aceasta se propune tineretului cu bună intenție și cu conștiință curată. Maica Biserică, va spune Cantemir, Biserica universală s-a dovedit extrem de prevăzătoare primind, prin uz, chiar de la apostoli unele tradiții străvechi creștine legate de modul și metoda cum trebuie să învețe copiii carte, care este ordinea primirii informației, în raport cu „puterea de pricepere a copiilor”. Este vorba de ceea ce, în principiu, înseamnă bună creștere. Această metodă de la simplu la compus, cu mijloace cât mai ușoare și mai potrivite, este prezentată de Cantemir ca având o anume rânduială.

1. «Cruce-ajută». Renăscut prin Evanghelia lui Hristos, ajuns la 4-5 anișori, copilul va trebui să audă de la dascălul său mai întâi chemarea Sfintei și de viață făcătoarei Cruci, semn primit prin tradiție încă de la botez, ca simbol al credinței ortodoxe, semn prin care ne întărim, începem orice lucru, ne amintim permanent de patimile, moartea și învierea Mântuitorului.

2. «În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh ». Cea de-a doua treaptă, în care simultan cu semnul crucii copiii vor învăța și aceste cuvinte.

3. Alfabetul. A treia etapă necesară.

4. «Pentru rugăciunile Sfinților Părinți, Doamne Iisuse Hristoase mântuiește-ne pe noi». Treaptă necesară pentru a înțelege copiii că tocmai Sfinții Părinți, Apostolii, precum și doctorii Bisericii, mucenicii și ceilalți sfinți sunt pildă și normă pentru bunele și creștineștile rânduieli și mai ales că, prin rugăciunile lor, ei mijlocesc pentru noi fără încetare înaintea lui Dumnezeu.

5. «Maică a lui Dumnezeu, Fecioară, bucură-te, cea plină de dar, că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre…». A cincea etapă, rugăciunea legată de salutarea arhanghelului, care în mod pedagogic ne duce, spune Cantemir, de la lucruri mai simple la lucruri mai înalte, cerând minții copilului să învețe că Preafericita Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu, cinstind-o după cuviință, mai presus decât orice făptură, după Dumnezeu.

6. «Împărate ceresc…». A șasea etapă când copilul află și învață să invoce Duhul Sfânt, singurul Care împarte darurile și bunurile cele desăvârșite, Care prin venirea Sa curățește inimile de orice înșelăciune, se sălășluiește în sufletele credincioșilor, pregătindu-i să înțeleagă taina sfintei și de viață făcătoarei Treimi, în desfășurare în viața lumii.

7. Întreita cântare «Sfinte Dumnezeule», pe care o avem de la puterile cerești, nefiind produs al minții omenești și care introduce pe copil și pe noi ne învață taina Sfintei Treimi, că Dumnezeu este în același timp unul în ființă și întreit în persoane. Este o formulă de laudă, de preamărire; o formulă de închinare, de invocație în cea mai pură manieră ortodoxă.

8. «Mărire Tatălui și Fiului și Sfântului Duh». A opta treaptă a rugăciunii, căci Sfintei Treimi trebuie să-i aducem închinare latreutică, măriri și fapte de mulțumire.

9. Acum se învață rugăciunea «Preasfântă Treime», câtă vreme copiii au fost deja îndrumați a-L preamări pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, conșienți fiind că toate darurile pe care le primim sunt numai pentru sfânt numele Domnului, și nu pentru meritele noastre.

10. Ajungeam la a zecea etapă, când îi învățăm pe copii rugăciunea «Tatăl Nostru», cea încredințată apostolilor de Însuși Mântuitorul Hristos, spre a-i feri de mulțimea cuvintelor deșarte, pentru a înfrâna, spune Cantemir, mândria și ipocrizia fariseilor. Biserica le cere copiilor să învețe această rugăciune care, primită fiind de la apostoli, arată că nașterea noastră duhovnicească nu este nici din sânge, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu și că toți suntem fii ai celui preaînalt. „Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut.” (Ioan, 1,13).

Tot cu aceeași bucurie deplină ne vom grăbi a gusta din pâinea și vinul sfintei Cuminecături, Trupul și Sângele Domnului, spre iertarea păcatelor noastre, dar și spre obligația și legământul nostru să iertăm celor ce ne greșesc. Vom îndrăzni astfel a cere cu încredere să fim feriți de ispită.

11. «Veniți să ne închinăm și să cădem la Hristos…». Sunt cuvinte prin care Biserica mamă își îndeamnă fii spre un singur botez, o singură credință încât toți să se închine unui singur împărat, Iisus Hristos.

12. Urmează a douăsprezecea etapă, rostirea Crezului, la care, precizează Cantemir, „nu numai un singur cuvânt sau sunet dacă adaugi sau scazi, ci până și rânduiala silabelor și ortografia dacă n-o respecți cum trebuie, săvârșești o fărădelege și dai semn de cea mai nelegiuită și mai rușinoasă erezie” .

Este vorba de scurte rezumate teologice pe care copiii este suficient să le învețe, pline fiind de taine negrăite, ca apoi să le mărturisească, chiar dacă poate nu au pătruns suficient de bine adâncimea acestei științe cu mintea și cu rațiunea lor. „Din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvârșit laudă, pentru vrăjmașii Tăi, ca să amuțești pe vrăjmaș și pe răzbunător.” (Psalmul 8, 2)

Așadar, acestea sunt etapele, pietrele de temelie din catehismul ortodox. După ce avem certitudinea că acestea sunt cunoscute de copii și chiar știute pe dinafară putem continua învățătura cu rugăciunile de seară și de dimineață, apoi putem urmări rânduiala ceasurilor de la celelalte slujbe bisericești „ca să fie prezenți la toate laudele dumnezeiești și să se roage în orice vreme și în orice ceas.” Cu timpul, elevii vor fi deprinși a citi din Octoih, cântări pline de învățături teologice, „din care nimic nu lipsește în ceea ce privește explicarea tainelor și planul de mântuire al înțelepciunii divine.” Din lectura psalmilor împărătești și profetici se descoperă în chip cu totul minunat tot ce s-a spus sau trebuia să se spună prin profeți.

Mai mult, învățătura de credință conține expuneri clare despre minunata făptură a omului. Aici, spune Dimitrie Cantemir, găsim „declarațiile geniilor cu înalt zbor în ale teologiei;” tot aici „aflăm poruncile legii divine mai dulci decât mierea”. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur, cel mai luminat dintre muritori, „din tinerețe și până la mormânt n-a încetat a se instrui din Psaltire”. Copiii vor învăța să citească „cu grijă și curgător”, spune Cantemir, Faptele Apostolilor și Epistolele Apostolilor Deprinși fiind cu toate aceste lucruri, copiii trec la gramatică, la studiul limbilor vechilor texte și al limbii neamului de care aparțin.

Se poate vorbi deci de o trecere la știința Noului Testament a Mântuitorului Hristos, la scrierile Sfinților Părinți care acum, „spre deosebire de laptele învățăturilor primite în tinerețe,” sunt „hrană duhovnicească vârtoasă,” care se primește potrivit cu vârsta, „spre hrană de întărire și creștere în bunătate și evlavie”.

Temelia credinței orodoxe este consolidată în chip nezdruncinat. De aceea, spune Cantemir, „dacă cineva ar îndrăzni să introducă altă metodă de instruire a copiilor, oricât de bună și de zeloasă i-ar fi încercarea, cred că vrând-nevrând n-ar putea scăpa de rușinea de a fi batjocorit ca reformator sau stricător al vechii tradiții”.

I. 2. 2. Vasile Băncilă (1897-1979).

„Voiți ca lecția să aibă variație reală și dialectică fără artificiu? Topiți în ea un cristal de sărbătoare. Va fi cea mai bună metodă!” (Vasile Băncilă).

Vasile Băncilă este un alt reprezentant de seamă al elitei interbelice. Născut la 1 ianuarie 1897 la Brăila, licențiat al Universității din București, Facultatea de Filozofie (ucenic apropiat al lui Nae Ionescu), specializat la Paris în același domeniu, a fost profesor la liceul “Mihai Viteazul” din București și, un timp, la clasa „Marelui Voievod Mihai”. A fost unul dintre colaboratorii principali ai grupării gândiriste, între anii 1921-1941, autor al câtorva cărți de filozofie, eseistică și etică.

Pedagogul ideal: țăranul român autentic.

Personalitate culturală remarcabilă, V. Băncilă este de opinie că „esența culturii înseamnă înainte de toate cult”. Pentru Vasile Băncilă, modelul „marelui învățător” îl reprzintă țăranul român, pe care îl surprinde într-o perioadă specială, cea a reformei calendarului. În lucrarea intitulată Duhul Sărbătorii, îndeamnă, astfel, la o analiză a Ortodoxiei din perspectiva psihologiei. De fapt, ceea ce interesează este importanța cultului. Pentru popor, calendarul intră în însăși ideea de cult. El face parte, împreună cu celelalte forme ale organizării funcției religioase, din elementele de cult, nefiind însă vorba de o definiție științifică a cultului, ci de o concepție a poporului. A doua însușire a psihologiei credinței Bisericii Răsăritene o reprezintă caracterul ei popular. Religia creștină, spre deosebire de alte religii, nu cunoaște ideea de diferență socială, ea fiind a întregului popor. În definitiv, toată problema calendarului pentru popor se reduce în primul rând la problema sărbătorilor.

Pedagogia sărbătorii – perspectivă profund creștină.

Dar Pedagogia sărbătorii învață că Divinitatea este prezentă în toate gândurile și faptele mai însemnate ale omului, că secretul împăcării cu această viață este și o misiune oarecum sacră. O astfel de pedagogie îndeamnă la cumpătare și înțelepciune; la deslușirea minunilor periodice ale naturii, în spații pitorești și anonime, între plante și animale. Cel mai de preț rezultat, spune V. Băncilă, la care a ajuns țăranul român prin această pedagogie a sărbătorii, este că el a știut să trăiască sărbătoarea, să facă loc în viața sa marilor radieri de lumină, care se lasă peste lume din însuși faptul și ideea de sărbătoare. Printr-o astfel de pedagogie vom afla cum, chiar în mijlocul marilor dureri, lumea poate fi socotită o sărbătoare.

Este recomandată, astfel, evitarea individualismului, căci omul preocupat numai de sine este în chip fatal un nemulțumit. Tăria religioasă și sentimentul unei mari sărbători, prezente în suflet și totodată lucrătoare, în concepția lui Vasile Băncilă, înseamnă trăire mai presus decât multe idei pedagogice.

Sărbătorile sunt prilej de manifestare, educare și consolidare a unor sentimente esențiale (creștine, naționale etc.)

În ceea ce privește școala, sărbătoarea implică realmente o pedagogie, potrivit principiului „Non scholae, sed vitae discimus”. Maximul vieții, subliniază Băncilă, e sărbătoare, fapt pentru care școala trebuie să ofere un cadru de sărbătoare, iar cele mai mari bucurii spirituale se pot crea în școală. Valorificarea sărbătorii în școală este înlesnită de copilul însuși, întrucât acesta nu este pervertit, e o ființă însetată de sărbătoare. Copilul are o mare capacitate festivă. Copilului îi place natura, trăiește divinul, se dăruiește, jubilează. O bună șansă pentru valorificarea sărbătorii este însăși psihologia învățătorului, atunci când n-a fost rău influențată. Putem vorbi așadar, de un tratat de pedagogie festivă.

a) Cea mai mare putere festivă o au sărbătorile religioase. Realitatea are un sens adânc. Nicăieri ca în religie nu se realizează mai mult înfrățirea cu ceea ce este esențial în existență, și anume prin Sfânta Taină a Împărtășaniei. Educatorul va trebui să dezvolte în copil ideea că structura ultimă a realității are un caracter providențial și, totodată, să-l facă deplin conștient de semnificația aproape zguduitoare a Euharistiei, chiar dacă pentru aceasta va trebui să se inițieze el mai întâi, mai bine în doctrina Bisericii. Iar când vin sărbătorile, să le prezinte copiilor în ceea ce acestea au specific și ademenitor. De exemplu, să le arate toată feeria festivă a Crăciunului și să le sugereze călătoria prin dumbrăvile transcendentului creștin, care sunt Paștile, o dată cu acestea pictându-le arzător epopeea suferinței Mântuitorului pentru oameni și a Învierii, și utilizând această cea mai mare sărbătoare creștină pentru a face în jurul ei însăși doctrina creștinismului.

b) Cultivarea înțelegerii și iubirii pentru natura largă, nu numai în amănunte, ci mai ales în mari ansambluri și în totalitatea ei, e un mijloc de introducere în sărbătoare. Copilul iubește natura, florile, animalele, peisajele, mersul anotimpurilor. Toate acestea fac parte din bucuria lui de viață, din voința sa instinctivă de sărbătoare, dându-i chiar siguranța că viața poate fi totuși o sărbătoare.

c) Datinile și sărbătorile poporului român sunt suprasaturate de dinamism și înțelesuri festive. Învățătorul care le ignoră păcătuiește și față de opera educativă și față de poporul nostru. Oamenii de școală, spune Băncilă, trebuie să cunoască adânc și cu simpatie calendarul datinilor, unde vor găsi o adevărată mină pedagogică și vor servi eflorescența adevăratei culturi critice românești, pe care o așteptăm de la viitor. Vor aplica astfel și principiul regionalismului educativ nu numai în sens spațial, ci și temporal. Fiecare școală va avea o bogată bibliotecă de folclor, care să fie întrebuințată aproape ca și manualele școlare și la care să se adauge colectarea datinilor din partea locului. Copilul trebuie integrat în comunitatea spirituală a satului, acest cosmos uman în care Divinitatea și natura apar în nuanțe multiple și ispititoare. Se insistă foarte mult, observă Băncilă, asupra sărbătorilor păgânești și superstițiilor, fără a se vedea ce capital spiritual există în acest folclor de credințe și de sărbători, care poate și trebuie întrebuințat în școală.

d) Sărbătorile naționale dacă au o sferă mai restrânsă, nereferindu-se la realitatea generală, au în schimb avantajul unui mare entuziasm, foarte rodnic în sufletul copilului. Prin pomenirea celor morți pentru țară, aceste serbări încep să capete și o nuanță de transcendent, ceea ce depășește punctul de vedere strict național. Ziua eroilor poate constitui moment de meditație filozofică și de comparare înfiorată a două tărâmuri. Succesul acestor sărbători ține de felul cum acestea sunt organizate de către profesor: de formă sau din vanitate.

e) Clădirea și grădina școlii, fizicește vorbind, vor avea un aspect de sărbătoare. Nu pentru inspectori, ci pentru că materia însăși poate fi modelată festiv, atunci când e suflet. Astfel modelată, ea poate transmite copiilor sufletul care s-a pus în ea.

f) Învățătorul trebuie să aibă simțul festivului în fața elevilor, în clasă, în cursul orelor și în orice împrejurare. „Un educator ursuz, în timp ce afară e primăvară și în sufletul elevilor cântec de păsărele, contrariază procesul educativ”, dându-i „poli divergenți”. Se cere aplicarea „principiului ocazionalismului pedagogic”. Educatorul trebuie să-și cultive un fel de sentiment al prezenței festive, care va fi tensiunea sa spirituală de educator, prin care va înălța educația la un nivel pe care nu-l poate da nici o metodă mecanică.

g) Așadar, atitudinea festivă se dovedește a fi și un principiu metodic. Omul festiv este omul colorat, viu, spiritual, variat, tineresc, radiind bunătate, dar și un fel de senină gravitate. În fond, ce este sărbătoarea? E timp colorat și generos, solidar cu toată existența. Un asemenea timp trebuie să-l dăruiască educatorul în timpul lecțiilor. Treptele formale, adaugă Băncilă, sunt foarte bune, dar există alături de acestea și trepte ale fondului, iar între ele un deplin acord. Atunci, treptele lecției devin adevărate piscuri ce duc la culmea de pe care se poate privi toată lumea în sărbătoare. „Voiți ca lecția să aibă variație reală și dialectică fără artificiu? Topiți în ea un cristal de sărbătoare. Va fi cea mai bună metodă!”.

h) În cele din urmă, educatorul trebuie să dea copilului oarecum conștiința sărbătorii. Scopul propus va fi cel de a face din copii prietenii noștri în amărăciuni și îngerii noștri în bucurii, iar un copil ce strică sărbătoarea e tot ce poate fi mai trist. În mod adecvat, copilul trebuie să învețe că două mari virtuți îi fac viața adevărată: capacitatea de a se bucura și capacitatea de a face bucurii altora. Prin aceasta, el devine educatorul educatorilor.

Vorbind de o adevărată pedagogie a sărbătorii, nu poate fi trecută cu vederea importanța religiei pentru copil. În acest sens, Vasile Băncilă începe cu întrebarea: poate preotul să învețe metoda de la pedagogii laici? Răspunsul îl dă tot el. Izbânda religiei, spune el, este în definitiv o chestiune de pedagogie: pedagogie față de adulți; pedagogie față de copii. Și continuă: de fapt, totul e pedagogie pe lume, fiindcă pedagogul e, conștient sau nu, implicat în orice relație de la om la om; a gândi pedagogic poate însemna și a gândi asupra vieții.

Religia.

Potrivit gândirii lui Vasile Băncilă, religia se definește ca fiind e o creație în același timp umană și divină. El vede în religie nu o instituție, ci instituția prin excelență, care dă sens realității complet organizate de însuși Creatorul său, Dumnezeu. De asemenea, în filosofia sa, el recunoaște prezența și amprenta Creatorului în tot ce ține de religie. Dat fiind faptul că Vasile Băncilă recunoaște religiei rolul esențial, mai înainte de toate, pentru mântuirea omului putem afirma că pedagogia creștină, în spațiul intelectualității laice, poate atinge valori nebănuite. În această ordine de idei, vom vedea că autorul va arăta că înălțarea vieții pe pământ ține în primul rând de religie, și astfel, aceasta, devine disciplina cu cel mai mare rol posibil, acela de a da superioritate vieții. Se poate spune chiar că istoria, dacă ar rămâne fără religie, se pierde în nimicnicie. Dincolo de importanța pe care o are pentru mântuire, religia este cel mai bun mijloc pentru trezirea și realizarea spiritualității din om. Religia, continuă Vasile Băncilă, ridică viața în orice formă a ei, apărând în același timp și ca cea mai bună morală. „Cel dintâi lucru pe care trebuie să-l știe cu putere un educator, e că vârsta copilăriei este cea mai însemnată pentru a deprinde formarea religioasă a omului (…). Cea dintâi condiție în educația religioasă e să o începem în adevăr de la început. Să învățăm o dată, în chip definitiv și efectiv, adevărul vechi și de bun simț că dacă nu se introduce omul în religie încă de când e copil, el va risca să nu cunoască niciodată farmecul și binefacerea religiei. Dacă nu plouă primăvara, degeaba va ploua mai târziu. Plugarii știu că grânele trebuie să fie crescute înainte de a veni căldurile verii, ca să nu le vatăme. La fel și în formarea religioasă. Planta de preț a religiei să fie adânc înrădăcinată în solul sufletului, pentru ca sectele vieții să nu-i poată face nici un rău”. Un om cu bogate amintiri religioase din copilărie, subliniază autorul nostru, se distinge întotdeauna dintre ceilalți oameni. El va avea cel puțin un real respect pentru religie și nostalgii de o înaltă duioșie. Cu o copilărie pustie de Dumnezeu, ideea Divinității se va apropia mai greu de om. Educația religioasă din prima copilărie e justificată și adânc necesară. Fără de nici un folos va fi educația religioasă dacă rămâne doar o convingere teoretică. Educația e acțiune, e dăruire, e zel necurmat, e grija de fiecare moment. Nu religia, ci lipsa de religie e o viață artificială pentru copil.

„Lăsați copiii să vină la Mine”, un mare adevăr de pedagogie infantilă. Religia este o educație oportună, fiind o elocventă aplicare a principiului psihologic în educație: ea afirmă sufletul copilăresc și, în același timp, îl și înalță. Așadar, această finalitate, pe care copilul și religia o realizează împreună, are o mare valoare spirituală chiar și pentru noi.

Religia e însemnată pentru copil ca mijloc general de a-și face educația sub toate raporturile: educația morală, educația artistică, socială, științifică beneficiază de pe urma ajutorului pe care îl dau mobilul și forma religioasă. Religia e însăși educatoarea speciei umane, pedagogia metafizică și istorică a omenirii.

„Un copil crescut cu religie va fi mai spiritualizat și deci mai serios la toate obiectele din școală, precum și la toate manifestările vieții lui. De aceea, învățătorul, care-și înțelege chemarea, e dator să dea întâia importanță organizării religioase în sufletul copilului. Religia e scara invizibilă pe care se poate ridica individul – așa cum s-a ridicat și specia lui – (…). Copilului trebuie să i se dea plinătatea în singurătate, mângâierea în durere, bărbăția în luptă. Și aceste lucruri spirituale pe drumul greu și fără întoarcere al vieții, nu i le poate da nimeni dacă nu i le dă religia” .

i) Momentul religios de maximă intensitate, de profundă pedagogie, îl poate constitui rugăciunea. Învățământul religios și practica religioasă oferă posibilități certe de a cunoaște adâncul sufletelor.

Drept concluzie pentru viziunea lui V. Băncilă asupra învățământului religios, notăm: cunoașterea copiilor prin religie e adâncă, dar cunoașterea cea mai completă și mai scrupuloasă a sufletului nu e de mare folos dacă nu e fructificată de iubire, iubirea însăși fiind o forță cunoscătoare. Religia nu face altceva decât să dezvolte iubirea de oameni.

I. 2. 3. Constantin Cucoș (n. 1958).

Dintre profesorii laici, un loc special în bibliografia Cateheticii și a Didacticii predării Religiei l-a câștigat Constantin Cucoș, specialist în Pedagogie, Psihologie și Filozofie, de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, prezent în bibliotecile noastre, între altele, cu două lucrări strâns legate de domeniul catehetic: Educația religioasă, conținut și forme de organizare și Educația religioasă. Repere teoretice și metodice, aceasta din urmă reluând-o, cu adaosuri și completări, pe cea dintâi, de fapt. Salutăm cu admirație preocuparea atât de intensă a unui laic pentru domeniul educației religioase, care vine în sprijinul teologilor cu un bagaj impresionant de cunoștințe psiho-pedagogice și care dovedește, deopotrivă, în cuprinsul celor două cărți nominalizate, o serioasă cultură teologică, îndeosebi din domeniul biblic și patristic. Ediția 1999 prezintă 7 capitole, așezate într-o succesiune logică, iar la sfârșit cu un adaos bibliografic, cu lucrări de actualitate în domeniu.

În cuprinsul lucrării sale, Constantin Cucoș prezintă educația religioasă din perspectivă istorică. Autorul vorbește de educația religioasă la vechii israeliți, apoi în Antichitatea clasică. Numește învățătura lui Hristos pedagogie și menționează ca principii ale acesteia: desăvârșirea, activismul, libertatea interioară, egalitatea și iubirea fraternă, valorificarea copilului.Vorbește de educație așa cum reiese aceasta din gândirea Părinților Bisericii și filozofilor creștini. Nu scapă din vedere nici atitudinea clasicilor pedagogiei universale față de educația religioasă.

În ceea ce privește relația dintre religie și educație, autorul susține că trăirea religioasă și sentimentul religiozității să se concretizeze în viața cotidiană prin fapte. Omul să se dovedească a fi activ pentru a desăvârși ceea ce a primit prin naștere.

Arată ce raport se cere între laic-religios, unde vorbește de o evoluție în paralel a lumii bisericești și cea laică, până la căderea comunismului. În ceea ce privește statutul educației religioase în școala românească arată că „îndepărtarea religiei din societate nu este necesară și n-ar fi nici ușoară, dacă cineva ar urmări acest lucru. Chiar dacă, în anumite momente, ea a fost marginalizată, aceasta s-a întâmplat datorită faptului că pe intervale scurte religia poate fi în mod formal repudiată, la nivel instituțional, statal, de pildă, dar niciodată societatea nu ar putea suporta la infinit lipsa religiei. Cât privește insinuarea comportamentului religios la nivel individual, este greu de crezut că omul poate ființa în afara unor repere transcendente”.

Vorbește de o „criză de ordin moral” la nivel social care cere imperativ „realizarea unei colaborări a instanțelor mai mult sau mai puțin specializate, în direcția revitalizării moral-spirituale a poporului nostru. Iar printre aceste instanțe, religia ocupă un loc aparte”. Din punct de vedere pedagogic, C-tin Cucoș constată necesitatea realizării unei educații religioase instituționalizate, identificând în credința religioasă o condiție sine qua non pentru om. De asemenea, subiectul educație religioasă constituie lucru de mare delicatețe, fapt pentru care spune că este nevoie de „multă precauție în dimensionarea acestei activități.”

Analizează religia ca disciplină de studiu în diferite trepte ale ei. În ce privește religia în școală își exprimă o anume mâhnire față de lipsa unei culturi pedagogice sau față de acele „anti-modele a ceea ce ar trebui să însemne un expert pe linie de educație și învățământ.” Pentru predarea religiei în liceu recomandă să se țină cont de particularitățile vârstei adolescenței; să se alcătuiască un curriculum religios interconfesional. La nivel universitar, pentru religie autorul constată necesitatea unei distincții între nivelul discursului teologic și nivelul discursului religios. Socotește mediul universitar cel mai propice pentru ocaziile „de manifestare a crezurilor, inclusiv religioase,” unde există cea mai mare gamă de puncte de vedere (știință, cultură, politică etc.).

Pedagog laic, Constantin Cucoș consideră argumente solide pentru educația religioasă următoarele: cultura, psihologia, etica, sociologia, istoria, pedagogia. În același timp, factorii responsabili pentru aceasta sunt: familia, biserica, școala, mass-media, structuri asociative.

Impresionant este cum C. Cucoș propune o pedagogie a modelelor, pornind de la exemplul Mântuitorului Hristos ca Învățător Suprem. O pedagogie care poate funcționa prin: modelul slujirii aproapelui, modelul raportării la alteritate-iubirea creștină, modelul virtuții-copilăria, modelul de transmitere și creștere a credinței, modelul purtării de grijă și sporirii talantului, modelul pedagogic izvorât din parabola fiului risipitor, altele izvorâte din valoroase ipostaze ale trăirii religioase: smerenie, rugăciune, tăcere. Sărbătorile religioase sunt încărcate de virtuți pedagogice. Prin aceasta, vorbește de un ideal al educației creștine.

În concluzie, pedagogia D-lui Cucoș este valoroasă prin capacitatea de a proiecta „spre absolut ființa umană” prin strategii ortodoxe. „Este de preferat –spune el- să se acționeze indirect, prim crearea și stimularea trebuințelor pentru valori, în așa fel încât elevul să adere la ele pe o cale cât mai naturală. Valorile nu se impun, ci se caută, se întâmpină și se găsesc. Spațiul de așteptare și orizontul trebuințelor sunt cele care trebuie formate prin anumite mijloace educative. Mai atenționăm asupra faptului că o valoare nu se propune/impune prin contrast sau în defavoarea alteia. Se cere formată conștiința coabitării și a interdependenței valorilor diverse, chiar conflictuale, prin reliefarea specificității fiecăreia. (…). Este absurd să se reliefeze valorile ortodoxiei –de pildă- prin combaterea sau subaprecierea valorilor catolicismului, și invers, este păgubos să se sublinieze valorile catolicismului prin negarea și aneantizarea valorilor ortodoxiei”.

II. SIMION MEHEDINȚI. VIAȚA. PERSONALITATEA. OPERA

II. 1. VIAȚA.

II. 1. 1. Anii copilăriei și primii pași ai vieții.

La 16 octombrie 1868, într-un sat din Munții Vrancei, de pe Valea Șușiței, la Soveja, unde cândva Alecu Russo descoperise Miorița, în familia lui Neculai și Voica Mehedințu se naște Simion Mehedinți, al optulea dintre cei unsprezece fii. El va fi însă cel mai mic dintre cei patru copii ai familiei Mehedințu rămași în viață, căci șapte dintre frații săi încă din copilărie au murit de vărsat.

Simion Mehedinți vine pe lume în vremea când România se afla înaintea Războiului de Independență. Copil fiind, „îmbrăcat în strai țărănesc, cu opincuțe în picioare, vioi la minte, i se părea că lumea se reduce la satul lui cu munți împăduriți cu brădet, dominați de Zboina Neagră în zarea de apus, cu izlaz și câteva petece de ogoare pe dealurile din jur, cu o măgură învăluită în umbre și cu păduri de foioase la răsărit, Răchitașul, înalt mai-mai cât un munte.”

În acele timpuri, populația satelor liniștite de munte avea puternic îndrumător de viață un tradiționalism specific potrivit căruia, cum, mai târziu, autorul menționa, „viața oamenilor dintre Zboina și Răchitaș fusese până atunci la fel pentru toți. Fetele creșteau lângă vatra părintească, din casa părinților treceau în casa bărbatului, apoi de acolo la cimitir. Nu s-a pomenit să-și părăsească măcar una satul. Cu băieții era altă socoteală. Când ajungeau de 10 ori 12 ani plecau la oi. Unde? Cu târlele brețcanilor spre Dunăre, spre Bugeac și chiar mai departe, primind știuta simbrie în vite”. Într-o lume care de veacuri avea un anume mod de trai, cu siguranță copilul care pe atunci mergea cu abecedarul într-o trăistuță atârnată de umăr, spre o școală care nu-l atrăgea cu nimic din pricina unui dascăl absurd, aspru și fără vocație pedagogică, nu știa că se va desprinde de modul obișnuit de viață și va apuca pe un drum cu totul deosebit decât al băieților de seama lui. Nu avea nici cea mai mică noțiune față de ideea de vocație, de chemare pentru o slujbă aparte.

Tatăl său provenea dintr-o familie de preoți. Despre părinți Simion Mehedinți va destăinui puține amănunte în amintirile lăsate. Bunicul său fusese preot în sat și frații tatălui său la fel. Ion Mehedințu, fratele mai mare al lui Simion, era preot la Soveja, iar ceilalți doi frați, călugări la Mănăstirea lui Matei Basarab. Tatăl său era dascăl la biserica satului. „Ca o întunecare înfricoșată îl stăpânea amintirea morții mamei sale, pe când avea doar nouă ani. Pleca într-o dimineață spre școală și ea îl privea cum se depărtează cu trăistuța pe umăr. S-a uitat înapoi și duioasa lui mamă stătea în același loc, i-a făcut semn cu mâna… Când a revenit de la școală, mama sa era moartă, înconjurată de femei cernite care o boceau. L-a stăpânit multă vreme imaginea cum a condus-o pe ultimul ei drum, în urma carului tras de boi, la cimitirul satului, unde un timp, la zilele de pomenire, clipea făclioara unei candele în amintirea ei. Faptul că a rămas la acea vârstă crudă, fără îngrijirea și duioșia mamei, a reprezentat – dincolo de îndurerare – întipărirea în firea copilului a unei tainițe de sfiiciune în fața loviturilor vieții”. Din cei patru copii care au scăpat cu viață din ghearele nemiloasei boli de vărsat, primul, Neculai a fost seminarist la Cetatea Albă și preot la Păuneștii Vrancei. Marina, căsătorită cu preotul Constantinescu, Ion, preot la Soveja, și Simion, academician, fondatorul geografiei române moderne, profesor de geografie și etnografie.

Deși avem puține informații despre părinți, se pare, totuși, că aceștia aveau starea materială necesară pentru a-și putea fi purtat copiii prin școli.

Ce putem spune despre copilăria savantului? Până nu de mult viața vrâncenilor avea o înfățișare cu totul arhaică; la adăpostul munților, puterea neamului rămase neatinsă. Trecând de pragul bolii de vărsat din copilărie, ca orice fiu de mocan, Simion Mehedinți a avut și el parte de o sănătate deplină. Se pare însă că boala de care va pătimi cel mai mic nu a fost vărsatul, ci școala. De ce școala e o boală? Din cauza metodelor nepedagogice ale dascălilor pe care i-a avut în primii ani din viață, care i-au lăsat o amintire tristă: „Dacă mi-ar fi îngăduit să mă întorc încă o dată pe fața Pământului aș primi bucuros, fiindcă am de îndreptat multe greșeli. Dar cu o condiție: să rămân analfabet sau, dacă asta nu se poate, măcar să nu fiu silit să trec prin școala satului unde m-am născut”.

Este clar că în primii ani de școală nu a fost atras cu nimic spre o muncă intelectuală. Deși copilul avea o deosebită tragere de inimă pentru lecții, se pare că, totuși, i-au fost o cumplită corvadă. „La toate, metoda era una: bătaia ( cu destule variante). Cea mai obișnuită era lovirea cu palcea sau cu varga ( de salcie, de mesteacăn, ori de prun – cea mai usturătoare dintre toate, fiindcă avea și noduri); alături de vargă veneau păruiala, pumneala și pălmuirea – tustrele cu schimbul, pentru odihna învățătorului. Când era prea ostenit lăsa mai ieftin: izbea cu latul liniei peste unghiile tuturor degetelor de la fiecare mână, făcute „puică”, adică împreunate, ca să le poată nimeri pe toate dintr-odată. Alteori silea pe cel pedepsit să se așeze în genunchi sau pe grăunțe de păpușoi ori pe coji de nucă, păstrate la îndemână, în saltarul mesei unde se ținea creta, peteca de șters tabla și altă zestre a școlii. În sfârșit, mai era o pedeapsă foarte nesănătoasă și înjositoare pe care niciun cuvânt n-ar putea-o spune fără să stârnească în cititor nu numai groaza dar și o greață fizică”.

Norocul cel mare al copilului a fost că „acea școală hingherească” avea doar trei clase. Va continua școala primară în satul Vidra, cel mai de seamă sat din Țara Vrancei. La această școală „se adunau copiii fruntașilor din toată Vrancea”. Aici a avut parte de „domnul de la a patra”, bolnăvicios, și de învățătură de la un „monitor”, fapt pentru care din partea învațăturii, copilul venit de la Soveja iarăși se alege cu nimic. „Dondăneam pe de rost ceea ce monitorul ne da «de ici până colo». Ce glăsuia un școlar de pe prispa casei de la gazdă se auzea jumătate de sat; era o trăncăneală ca vara, când meliță femeile cânepa. Nici toaca de la biserică și nici clopotul cel mare nu putea birui larma noastră”.

Copil receptiv, deși nu se alege cu nimic din partea cărții, Simion Mehedinți își dă seama că la Vidra erau alți oameni, cu alt grai, că până și locurile sunt altfel. Soveja avea păduri de brad, aici satele aveau pâlcuri de stejari. Aici dă de o apă mare, Putna, față de care Dragomirna de acasă „rămăsese un biet pârâu pentru rațe și gâște”. Acum copilul Mehedinți intră în contact cu școlarii adunați dinspre Coza, Tulnici, Negrilești, Bârsești, Năruja, Paltin, Spulber, Nereju și din alte sate și cătune din munții de la apus de Măgura Odobeștilor. Aceștia spuneau că „prin corhănile lor pământul se cutremură des, că țâșnesc flăcări din stâncă, râpele se surpă, apele se zatonesc făcând dulghini adânci și, când pornesc iarăși la vale, potopul îneacă sate întregi (…)”. Pentru copilul venit de la Soveja, o adevărată „enciclopedie vrânceană” i se descoperă, alături de care joaca cu noii colegi îi dau bucuria că a scăpat „de la școala hingherului cu multe vergi”.

Elevul Mehedinți fusese deprins din casa părintească să citească, seara, „Rugăciunile spre somn”, înainte de a se culca. „Își păstrase obiceiul de a citi paginile cuvenite din Ceaslov, măcar că somnul îi venea și pe necitite. Gazda proorocise că cel care citește într-o carte așa de groasă ca Ceaslovul, va ajunge numaidecât preot”.

II. 1. 2. Licee și figuri de profesori. Debutul în știință.

Septembrie 1880. Începe învățământul secundar, cu o clasă la Seminarul Teologic din Roman. Avea dreptate gazda: „dintr-un neam de dascăli și de preoți, ce putea să iasă decât tot un slujitor al Bisericii”. Nici orașul însă nu-i aduce prea multă bucurie de carte. În clasa întâi de liceu, fizica, câteva sute de pagini. Apoi aritmetica „raționată”, în timp ce elevii se confruntau încă cu socotelile elementare; singura scăpare fiind tot „dondăneala pe de rost”. „Cea dintâi bucurie de carte” a simțit-o atunci când la lecțiile de istoria românilor a avut un „profesor lipsit de carte, dar cititor al cronicelor și bun povestitor”, D. Grăjdeanu, profesor de istorie la Seminarul din Roman, „fire de bărbat, cu respect de sine”. Simion Mehedinți mărturisește că acum a simțit cum „de la cartea moartă și rece” a trecut la „cartea vie și ademenitoare”. Acum își dă seama că mai multă valoare are însuflețirea cu care predă un profesor, decât erudiția seacă și silnicia învățăturii pe de rost.

Anul următor continuă clasa a doua la seminarul central din București. Altă școală, alt oraș, altă noutate. De aici păstrează buna amintire de la „un dascăl de latinește: cărturar vioi, care colindase prin multe țări și ne povestea câte-n lună și-n soare (…).” Profesorul de latină, Constantin Georgian. „Când ne-a povestit la începutul anului viața lui Cicero și moartea lui,… vorbele lui ne-au răscolit sufletul.” Peste jumătate de veac își amintea imaginea de „lichea” a unui tânăr care se ridicase pe umerii lui Cicero și tocmai el l-a pus pe lista osândiților la moarte. „Dacă știam ori nu destulă gramatică și destule cuvinte asta nu-l privea pe dânsul. Dar ce-i plăcea lui, avea darul să-l facă plăcut și altora. Fără să se oprească la declinări, conjugări și alte mărunțișuri, a găsit chipul să citească cu noi, într-o întinsoare tot Cato major sive de Senectute”, când în alte școale se traduceau târâș-grăbiș doar câteva pagini într-un an. Gândiți-vă: niște băietani zburdalnici să asculte cu plăcere ce le spunea Cicero despre bătrânețe”!

Prin 1885 sau 1886, Simion Mehedinți rămâne fără tată. Este nevoit să peregrineze de la o școală la alta, în funcție de hotărârea rudelor care-i purtau de grijă și care – spre marea lor cinste – au avut înțeleapta socoteală să nu întrerupă învățătura unui elev cu multă tragere de inimă pentru carte.

Se transferă la liceul din Focșani, astăzi Colegiul Național „Unirea”, unde o altă împrejurare norocoasă o constituie întâlnirea cu profesorul Savel Rahtivan, care-i dezleagă mintea pentru înțelegerea frumuseții matematicii. În anul următor, valurile – mai sigur faptul că trebuia să se întrețină singur – Simion Mehedinți, „cel care sărise din seminar la liceu ”, ajunge în altă școală, la liceul Sf. Sava din București. Aici, „a patra loterie și al patrulea câștig: un profesor de filozofie, înțelept din fire și înțelegător al sufletului copiilor”, D. Laurian, profesor de filozofie la liceul Sf. Sava.

Așadar, liceul se termină. Schimbările dese ale școlilor și ale profesorilor, deși l-au derutat, i-au dat totuși o învățătură de o nobilă perspectivă, școala vieții: Vitae, non scholae discimus. Se pare că tânărul Mehedinți se simțea puțin derutat, puțin dezamăgit: „Ajunsesem cu învățătura până la glezna broaștei. Ceea ce deprinsesem într-o școală, uitasem în cealaltă; iar citirile de bunăvoie se urmaseră fără nicio rânduială. Vorba lui Nietzsche, spune el, jucării ale soartei, un fel de nătărăi fără voie. În zadar auzisem la lecția de latină: vitae, non scholae discimus. Adevărul e că nu învățasem nici pentru viață, nici pentru școală (…)”. Își punea foarte serios întrebarea ce va fi rămas în sufletul tovarășilor săi din copilărie, ce va fi putut să culeagă fiecare din împrejurările vieții, și în cele din urmă, ce este vocația. Unele aspecte ale acestei mari întrebări și le lămurește cu ajutorul portretelor schițate personal, oferite de cei patru dascăli care i-au luminat anii liceului, aducându-i bucuria de carte.

1888. Trece examenul de bacalaureat în localul Universității din București, examen care la acea vreme era socotit ca în Franța, și dă concurs de admitere la Universitate. Tânărul, la sfârșit de liceu, în prag de bacalaureat este tot mai frământat de întrebarea ce este și ce constituie însuși conceptul de vocație. În lucrarea sa, Premise și concluzii la Terra. Amintiri și mărtirisiri, el va spune: „las altora să dezlege o ghicitoare atât de încurcată. Cât privește pe cel ce poartă aici condeiul, fiindcă i s-a cerut să arate «formația lui științifică și literară», mărturisirea e scurtă: întreaga sa copilărie – o loterie după loterie, peste loterie… Și astfel, după o lungă rătăcire prin atâtea școli (două la sat și patru la oraș) s-a pomenit într-o bună zi pe pragul Universității, împreună cu o gloată de băieți – fete numai trei, patru – din toate școlile țării, pentru un mișmaș de examen, numit bacalaureat. Gândiți-vă: să fii întrebat într-un ceas din tot ce ți-a trecut prin minte timp de atâția ani!”.

Așadar, calitățile înnăscute ale tânărului, având ca suport puterea exemplului oamenilor care i-au călăuzit pașii arată că marile talente, fără îndoială răzbesc și luminează singure, chiar și cu puține îndrumări de la alții, biruind fie și în împrejurările potrivnice. „Dar atunci când un tânăr mai deosebit are parte de îndrumarea cea bună și de exemple ale unor trăsături frumoase de caracter, însușirile lui se arată în mod firesc într-o adevărată ordine ce generează premisele unei bune și folositoare dezvoltări viitoare”.

Bacalaureatul, „în sala cea mare a Universității” a avut caracterul unui examen enciclopedic. Mehedinți dă dovadă de bună pregătire într-o măsură așa de mare încât profesorul de științe naturale îl îndeamnă să se înscrie student în acest domeniu. Profesorul de latină și mai mulțumit îl îndeamnă către Litere. Cel de istorie însă avusese neinspirația să-l întrebe din geografie (care pe atunci era o știință auxiliară istoriei), despre valea Nilului, unde candidatul nu s-a prezentat mulțumitor. În final însă a reușit prin cunoștințele sale despre istoria antică, istoria românilor, cunoscând până și părerile lui Hasdeu și ale altor istorici legate de întemeierea principatului, „pomenind chiar și de inspirația unei biserici din Câmpulung”, să-l mulțumească pe profesorul de istorie mai mult decât pe toți. La matematică a mers foarte ușor și frumos. La fizică la fel de bine. În concluzie, deși destul de dificil, bacalaureatul se termină onorabil.

Septembrie 1888. La terminarea bacalaureatului, Simion Mehedinți se hotărăște foarte greu pentru alegerea unei facultăți. Se pare că era un elev strălucit – ceea ce dovedise la bacalaureat, temeinic pregătit la toate materiile. La toate ar fi reușit probabil la fel de bine. „Acuma-i acuma … –mărturisește autorul. Încotro va apuca cel fără niciun sfătuitor? De-ar fi trăit părinții… Și, chiar dacă ar fi trăit, ce îndrumare ar fi putut să-i dea celui care ieșise de atâția ani din rosturile satului, aruncat ca o pietricică în pârău și rostogolită de apă tot mai la vale?”.

„Urmând celui mai adânc îndemn al inimii”, când a trebuit să decidă singur, Simion Mehedinți se înscrie la facultatea de matematică a Universității din București. Se pare că era atras de gândirea logică pe care o descoperise în studiul matematicii și care corespundea modului său de a gândi limpede și de a avea o comportare ordonată. Renunță însă după o lună, când a trebuit să plătească gazda. De aceea va urmări cu atenție obținerea unei burse. Grija lui Dumnezeu față de noi, oamenii, este evidentă. La Școala Normală Superioară, condusă pe atunci de marele cărturar și literat, Alexandru Odobescu, se ivește o bursă vacantă. Simion Mehedinți se prezintă la concurs. Prin buna lui pregătire reușește și astfel din luna a doua a studenției sale va fi la Facultatea de Litere.

1888 – 1891. Student al Facultății de Filozofie și litere din București. Acum se bucură de siguranța pe care i-o asigura bursa pentru întreaga durată a studiilor superioare (1888 – 1892). Se bucură de o libertate de acțiune aproape nelimitată, fiindcă era vorba de o școală care asigura celor sârguincioși mari posibilități de instruire. Avea acces la o bibliotecă foarte bine dotată, îndeosebi în domeniul filozofiei, istoriei și literaturii. Dincolo de bucuria unor profunde lecturi, care au dat o structură solidă pregătirii sale universitare, Școala Normală Superioară îi oferă ocazia unor conferințe de înalt nivel teoretic, susținute de cei mai mari învățați din acea vreme precum și ceea ce era nou atunci, pregătirea pedagogică teoretică și practică, introdusă de Odobescu. Acum – spune el – „stângăcia și lipsa de pregătire ne-a uimit pe noi înșine”. Acum își dă seama că numărul mare și aria vastă de cunoștințe nu este totul dacă meșteșugul predării nu există, iar acesta se obține numai în fața clasei, în contact și apropiere cu elevii, cunoscându-le posibilitățile, interesul și înclinațiile. În această școală își are rădăcinile interesul lui Mehedinți pentru pedagogie, știință căreia i-a adus mai târziu valoroase contribuții, până și în latura creștină a ei. Acea școală i-a înrâurit orientarea în viață mai ales că avea suport prietenia cu directorul școlii, „blândul și învățatul Al. Odobescu, care arăta o mare înțelegere pentru tinerii merituoși”. Pe atunci însă, la facultatea de litere studiile nu erau diferențiate, studenții erau nevoiți să urmeze tot felul de cursuri și să susțină o mulțime de examene. Deși Mehedinți nu vedea cu ochi buni această nediferențiere, totuși a avut avantajul deschiderii unor orizonturi largi de cunoaștere, fără a rămâne fixat în unghiul unei anumite specialități. În plus, multitudinea și diversitatea studiilor pe care le avea de pregătit îi va avantaja mai târziu organizarea „gândirii geografice, știință cu largi orizonturi, cu complexe corelații, cu subtile sinteze”.

II. 1. 3. Studii superioare în țară. Contactul cu geografia.

La Universitate, profesorii care au exercitat o influență puternică asupra lui Simion Mehedinți au fost Titu Maiorescu și Alexandru Odobescu. „De la Maiorescu a luat dragostea pentru profesorat, atașamentul față de tineri, logica și arta discursului, implicarea în educație – conferințele populare – pasiunea excursiilor, concretizată în celebrele Congrese ale profesorilor de geografie (1904-1942). De la Odobescu i-au rămas înclinația către frumos, cât și orientarea spre geografie. Odobescu a fost cel care l-a recomandat pentru bursa oferită la societatea Geografică Română și tot el a fost cel care l-a îndemnat să meargă în Franța pentru a studia geografia, cu toate că Maiorescu nu a fost prea încântat, sugerându-i studiul istoriei, spunându-i că geografia nu ar avea niciun viitor, aceasta fiind pe atunci «cenușăreasa științelor»”.

14 februarie 1892. „După bacalaureatul enciclopedic, a venit licența – alt examen enciclopedic: filozofie, filologie, istorie, arheologie, epigrafie, limbi clasice (elina și latina), literatură modernă (fără studiul vreunei limbi moderne, nici măcar al limbii române), pedagogie, ceva sos de sociologie – ivită atunci, ca o modă – și Dumnezeu mai știe câte alte cursuri de ocazie, adică un nou bacalaureat, minus științele exacte și puțin mai pestriț în partea literară”.

Susține teza de licență cu titlul, Ideile lui J.J. Rousseau despre educație. Examenul oral, cu teme, conform regulamentului facultății, va fi la treisprezece obiecte. Obține nota maximă la toate disciplinele. Este proclamat licențiat cu mențiunea magna cum laudae.

Așadar, licențiat în litere, Simion Mehedinți urmează calea firească ca orice tânăr în situația lui. Căuta un post de profesor în învățământul liceal. Tocmai se ivește o catedră vacantă de istorie la liceul din Focșani, unde, cu ani înainte, fusese elev. Se hotărăște s-o ocupe, mai ales că era „aproape de Vrancea lui”, căci – spune el, „după atâta rătăcire și după ce trecuse prin atâtea valuri, ar fi dorit să se adăpostească în apa liniștită a unui liman (…)”. Se pare că dacă s-ar fi întâmplat să fie la Focșani o altă catedră, cine știe ce salt ar fi făcut noul licențiat. Întâmplarea însă (cum însuși Mehedinți spunea), se amestecă și ea în viața oamenilor. Dar vocația? Este clar că, la început, ea nu viza geografia. Este clar că îndrumarea spre această știință trebuie pusă pe seama întâmplării. „Cele ce au urmat constituie numai aparent o întâmpale: o bursă în străinătate pentru studierea geografiei. În realitate faptul trebuie interpretat ca un proces de serioasă introspecție, de formare a unor convingeri. Pornind pe acest drum necunoscut ce trebuie să facă? Va putea ajunge undeva? Astfel de întrebări se pun tot mai serios când, ajuns sub îndrumarea unor mari profesori, începe să întrezărească ce este adevărat cu geografia”.

9 martie 1892. La inițiativa lui Odobescu, la propunerea lui Gr. Tocilescu, Societatea română de geografie instituie „o bursă de 3600 lei pe an, timp de patru ani, cu care să se trimită în universitățile din străinătate (Germania și Franța) un tânăr care va fi absolvit facultatea de litere din București, pentru a se specializa în științele geografice, astfel ca la întoarcerea în țară să se poată crea o catedră specială de geografie în universitatea noastră”. Al. Odobescu întărește propunerea lui Tocilescu și îl recomandă pe tânărul Simion Mehedinți „un tânăr studios și serios, de care toți profesorii n-au avut decât a se lăuda”. Adunarea aprobă propunerea, iar din mărturisirile autorului știm că el nu se apropiase niciodată de geografie „deoarece în programa școlilor pe unde trecuse nu se întâlnise nicicum cu geografia, ci numai cu niște hărți istorice, jupuite și acelea, ca și pereții coșcoviți ai clasei”. Dacă nu ar fi venit întâmplarea neașteptată cu bursa de la Societatea română de geografie, Mehedinți nu s-ar fi gândit o clipă să-și schimbe drumul. El însuși mărtuisea că „saltul de la istorie la geografie ar fi însemnat nu numai îndrăzneală, dar și o adevărată lepădare de sine, fiindcă geografia era un fel de paria în programă – singurul studiu ce nu trecea de nivelul claselor gimnaziale, adică o disciplină didactică, potrivită numai pentru copii. Religia sta cam la fel, dar ajungea la cinste măcar în cursul superior de la seminarii și la lecțiile de morală, în clasele de sus ale liceului. De geografie nici pomeneală; era cu adevărat cenușăreasa școlii”.

Primind bursa, S. Mehedinți se obligă să obțină doctoratul în geografie și să se întoarcă profesor în țară.

Totuși, cum se poate explica, din punctul de vedere psihologic al convingerilor sale această transformare în propria-i gândire? Răspunsul îl găsim în mărturisirile sale. Au existat, se pare, trei fapte determinante. În primul rând este vorba de „îndemnul părintesc al unui dascăl cu mare libertate de gândire și de faptă, dar cu o mare delicateță de simțire,” Alexandru Odobescu. În al doilea rând, a fost tentat de hotărârea îndrăzneață a englezului Thomas Buckle, discipol al filozofului pozitivist Auguste Comte, care își propusese să explice fenomenele istoriei prin influența mediului geografic și prin progresul științelor exacte. În al treilea rând, Simion Mehedinți știa că atunci când trecuse de la matematică spre istorie, în vederea carierei profesionale, nu o făcuse chiar la întâmplare. „Încântat de ordinea, claritatea și precizia matematicii, citind apoi cu caietul alături volumele lui Buckle, el se mângâiase cu gândul că va pune în fața școlarilor numai fapte exacte și cu adevărat semnificative, iar nu mărunțișuri de ocazie: intrigi dinastice, crime politice, legende, anecdote… și toată viermăria de nimicuri, care au uneori tot atâta legătră între ele ca și peripețiile unui vis”.

Cititorul lui Buckle și Taine aștepta pentru istorie ajutor din partea statisticii, deci tot a matematicii. Așadar, sprijinită pe studiul mediului geografic și pe statistică, pentru Mehedinți istoria părea că tinde spre o altă înfățișare. Fiind însă mare doritor de certitudine, se va confrunta și cu oarecare îndoieli față de sistemul de gândire pozitivă. „Dacă teologia și metafizica – spune el, potrivit sistemului de cugetare filozofică, sunt o piedică pentru dezvoltarea omenirii, cum se face că poporul român de peste munți realizase în timpurile din urmă un mare progres (cultural, politic și economic), tocmai prin activitatea unei însemnate personalități bisericești?” se pare că în cugetul celui care cândva candidase la matematică apar astfel de întrebări și dorința de a le răspunde. Este posibil ca această dorință să fi fost semnul unei vocații. „Ce cuvânt ciudat și ce grozavă răspundere din partea celor chemați să îndrume tineretul, îngrijind de «formațiunea științifică sau literară» a cuiva! Să îndrumi… Dar cum? Desigur, nu după cum îți fulgeră prin minte, ci după înclinarea cea mai firească a sufletului altuia, pipăindu-l cu luare aminte, să vezi în ce direcție poate merge lesne și mai departe, nu numai spre binele lui dar și al neamului din care s-a născut. Grea sarcină, când te gândești că între naștere și moarte e o singură viață – ireversibilă și aceea – așa că nu mai poți încerca alta dacă ai pierdut-o pe cea dintâi”.

O constatare esențială a lui Mehedinți este că cea mai grea sarcină este cercetarea tinerilor cu privire la îndrumarea profesională. Nu este posibil să te apropii de sufletul copiilor și al tinerilor dacă nu ești stăpân pe „meșteșugul de a face lecții”. Pedagogia nu-i privește doar pe școlarii mărunți. Pentru Mehedinți este fundamental discursul lui Odobescu în care susținea că și în pedagogie, ca și în artă, talentul nu-i destul, ci trebuie numaidecât și o pregătire practică.

În concluzie, noul salt nu era o îndrăzneală, mai ales că pentru Mehedinți era destul de vie vechea idee a lui Herder că „istoria era o geografie în mișcare”. Pe ce se bizuia el? „Doar pe încredere în hotărârea de a munci și pe dorința de a ști”.

Știm că la momentul plecării lui Simion Mehedinți să studieze geografia în străinătate, în România aceasta era socotită drept o știință auxiliară istoriei, ancilla historiae. În lume, geografia era diferențiată în două componente: ramura veche a geografiei regionale, care își avea originea la Herodot și Strabo, care, ulterior, a trecut sub denumirea integrală de geografie, revitalizată prin scrierile din epoca marilor descoperiri geografice, și geografia generală bazată pe concepții științifice (corelații și sinteze), ceea ce se numea „geografie modernă”, individualizată la mileniul secolului al XIX-lea. Geografia regională, transpusă în manuale școlare era doar o aglomerație de denumiri și date. Manualele nu conțineau hărți, aveau doar simple liste de nume, deplin inutile. Se bucura de mare trecere geografia regională în forma literaturii de călătorii, așa cum ne-o reflectă povestirile lui Jules Verne, un gen aparte și captivant. Așadar, pe la mijlocul sec. al XIX-lea apar două mari nume legate de geografia generală, savanții Alexander von Humboldt (1769-1859) și Carl Ritter (1779-1859), care proveneau din domenii diferite, – unul de la științele naturii în înțeles larg până la factorul cosmic, celălalt din domeniul istoriei și implicațiile ei sociale, deci viziunea popoarelor mai mult decât a suveranilor și războaielor ajung la puncte de vedere care converg undeva în sinteze, ce fundamentează geografia generală, numită ulterior „geografia modernă” sau „geografia științifică”.

Așadar, Alexander von Humboldt ajunge să formuleze unele principii de bază, între care interdependența fenomenelor din natură și explicarea lor cauzală (cauză-efect), ceea ce a condus la descătușarea de ideile fixiste în studiul naturii, existente anterior. De cealaltă parte, Carl Ritter pune accent pe influența factorilor geografici în desfășurarea istoriei, înțeleasă ca o evoluție a oamenilor nu a evenimentelor de șoc. Ajunge astfel la ideea „geografiei comparate”, subliniind în legătură cu aceasta însemnătatea tratării monografice, socotind Pământul drept „casa de educație a genului omenesc”. Se pare că gândirea teologică de care era pătrunsă opera sa a fost întâmpinată cu mari rezerve la vremea aceea, în secolul al XIX-lea când se acorda atenție materialismului. Era de așteptat ca aceste idei să revoluționeze gândirea geografică din acea vreme, dându-i acesteia un nou caracter, dinamic și cauzal, dincolo de cel pe deplin cunoscut, informativ și descriptiv.

În concluzie, dacă geografia regională era bine consolidată, cea generală se afla încă la începuturile ei. De aceea, la începutul secolului al XX-lea, tânărul bursier, care avea însărcinarea de a se instrui în noua știință, observă că „geografia era o biată cenușăreasă nu numai la noi, ci și în alte țări”.

II. 1. 4. Studii la Paris, Berlin, Leipzig.

În martie 1893 începe studiile universitare la Paris. Tânărul bursier merge în Franța cu o scrisoare de recomandare din partea lui Odobescu către un mare arheolog francez. Se așează în gazdă la o familie de pe Rue de la Sorbone. Fiindcă anul universitar era aproape de jumătate, se grăbește să intre la cursuri, însă dezamăgirile îl întâmpină. Pe de o parte, vechea clădire a universității din Paris era în demolare, cea nouă era în lucru. Pe de altă parte, cursurile de geografie erau de o modestie descurajatoare. Străvechea universitate Sorbona era în reconstrucție. Este uimit și de lipsa unor studenți permanenți, cursurile fiind frecventate doar de „un amestec de bărbați și de femei bătrâioare, iar tineri mai de loc.” Acolo, profesorul Auguste Himply, care nu a adus vreo contribuție de seamă geografiei ca știință, dar care era un bătrânel amabil, cu o comportare plăcută, ținea unicul curs de geografie amestecată cu istorie, curs ce nu se evidenția prin însușiri deosebite. Conferențiarul acestui profesor, Marcel Dubois se arăta mai dornic de înnoiri. Se pare că Mehedinți iarăși se confruntă cu dificultăți, căci întâlnește studiul unei geografii bună pentru francezi în acele vremuri, în timp ce el venise să afle „unde ajunsese geografia ca știință până la acel moment. Și mai întâi de toate: era ori nu era geografia o știință?”. Venise să afle dacă „există ori nu un sistem de cunoștințe specifice despre Pământ, adică o știință de sine stătătoare, numită geografie”. Era contrariat că și la nivel universitar cursurile de geografie nu făceau altceva decât să descrie pământul, în timp ce țările erau prezentate ca într-un dicționar enciclopedic. I se părea nedemn să vină înaintea tineretului român doar cu „un material descriptiv descusut și amorf…”. Mai cinstit ar fi fost să renunțe din start decât să se ocupe de o „astfel de geografie-bazar”.

În urma intervenției lui Odobescu la directorul vestitei Ecole Normale Supérieure, arheologul Perrot, Simion Mehedinți poate frecventa și cursurile acestei școli. Acolo el îl descoperă pe Paul Vidal de la Blache, bărbat eminent, autodidact, care preda cu însuflețire și geniu la acea școală, iar cursurile sale conțineau idei care însuflețeau auditoriul prin noutatea și prin profunzimea gândirii sale. Tânărul bursier descoperă la acest profesor o noutate pentru el, concepția acestuia despre corelațiile om-mediu înconjurător. Paul Vidal de la Blache propunea o analiză foarte atentă și cu discernământ a influenței mediului asupra omului. Era de părere că în această privință legile nu sunt suficiente. „Tot ce atârnă de om, spunea el, se lovește de contingențe”, pentru că intervin și influențele istorice, tradițiile și structurile sociale ale fiecărei grupări omenești, de care trebuie să se țină seamă. Acum, ca prin ceață, pentru Mehedinți se poate întrezări ceva, dar mai e mult până la clarificare. „Aflarea adevărului a constituit pentru el o frământare și un proces de introspecție. Ce trebuie să facă – se întreba el – cel trimis anume din țară să devină geograf. N-ar fi fost prea grea hotărârea dacă ar fi avut doar gândul de a se înapoia pentru a ocupa pur și simplu o anumită situație didactică. Dar el era un om de profundă corectitudine. Ceea ce făcea trebuia să fie în deplină concordanță cu firea lui dreaptă și cu conștiința răspunderii ce i se încredințase”.

Lucrurile nu s-au clarificat deplin, căci Simion Mehedinți încă nu a aflat care este obiectul propriu geografiei și care ar fi locul acesteia în ierarhia științelor învecinate. Se pare că acum se simte dezamăgit de gândirea pozitivistă a lui Buckle și Comte, care n-au făcut decât să cerceteze în abstract, în timp ce natura este foarte diferențiată și complexă și chiar înrâurește viața umană. Singurul lucru care va prinde contur îl constituie observarea directă a mediului. Determinat de incertitudinile pe care le întâlnea la tot pasul, tânărul merge la dascălul său Vidal de Blache, pe care-l prețuia, pentru a primi lămuriri în legătură cu ideile lui. Înțeleptul profesor, mare autodidact, intuiește frământările și impasul tânărului, fapt pentru care îi dă sfatul: „allez a Berlin”. Se pare că ajutor nu-i putea oferi tânărului nici el, nici profesorii de la Sorbona. Problema era legată de stadiul geografiei în acel moment.

Din semestrul I, 1893, până în trimestrul I, 1896, urmează studii de geografie la universitățile din Berlin și Leipzig. Se știe că întemeietorii geografiei moderne, Humboldt și Ritter veneau din domenii diferite, iar contribuțiile aduse de ei au trasat două direcții diferite: una către natură, alta către om. Materialele acumulate erau extrem de multe. Era nevoie de o minte cuprinzătoare, cu putere de sinteză pentru a selecta și simplifica opera vastă a înaintașilor, pe baza unor principii unitare. O așa minte genială se ivește în persoana lui Oscar Peschel (1826-1875), care, deși venea din domeniul științelor juridice, prin tr-o cultură vastă și o remarcabilă posibilitate de sinteză, a înviorat substanțial geografia, având un oarecare impact – prin lucrările sale – și asupra lui Simion Mehedinți. Profesor de universitate la Leipzig, Oscar Peschel moare și în locul său va fi adus omul de știință Ferdinand von Richthofen. La acest profesor Mehedinți merge să ceară lămuriri asupra a ceea ce este geografia. Richthofen va fi chemat la universitatea din Berlin, iar locul său este luat de geograful renumit Friedrich Ratzel, întemeietorul antropogeografiei. Așadar, ajuns în Germania, Mehedinți va întâlni doi mari profesori, în două mari centre universitare. Richthofen atrage atenția tânărului român cu o lucrare care se referea la obiectul și metodele geografiei (Die Aufgaben und die Methoden der heustige Geographie, Leipzig, 1883), și o alta, călăuză în călătoriile de cercetare (Führer für Forschungsreisenbe), pe care Mehedinți o socotea un prețios „tratat de geografie analitică”.

În pragul sec. al XX-lea, Humboldt și Ritter sunt factori pentru o nouă renaștere a geografiei. Pentru a doua oară, Mehedinți se află în fața unui alt cuplu de mari învățați.

Dar, dincolo de toate, problema lui Mehedinți rămâne cea a definirii obiectului geografiei. El mărturisește că la Berlin „mediul geografic era foarte viu”, dar că avea nevoie „întâi și întâi de toate de o sistematică introducere în geografie ca știință”. Aici el se împrietenește cu un alt mare om de știință al vremii, etnograful Adolf Bastian. Din cursurile sale, studentul român a putut acumula o vastă informare în ramura geografiei. Se poate concluziona faptul că șederea lui Mehedinți la Berlin a contituit „un început substanțial de clarificări asupra definirii geografiei și năzuințelor ei de a ajunge o știință recunoscută în sensul exigențelor destul de riguroase ale sfârșitului secolului al XIX-lea”.

În 1895, tânărul bursier român se îndreaptă către Leipzig, oraș mai vechi decât Berlinul, cu o universitate vestită, un activ centru economic și cultural. Mehedinți stăpânea acum un mare bagaj de cunoștințe geografice, dar pentru el nu aceasta era esențial. Principala sa preocupare era definirea obiectului și organizarea materialelor de conținut. Era foarte preocupat de modalitatea de lucru. Avea nevoie de o introducere organizată în știință. Caută să afle care metodă este mai eficientă, cea a studiului de la parte la întreg, sau cercetarea trăsăturilor generale ca apoi să se vorbească de fiecare parte. Așadar, la Universitatea din Leipzig, Mehedinți se va înscrie pentru studii superioare în vederea doctoratului. Acolo protocolul cerea ca tânărul să se prezinte personal profesorului. El va răspunde tuturor întrebărilor legate de cursurile urmate la Paris și Berlin, vorbește de preocupările lui în domeniul geografiei, iar discuția se încheie, după cum mărturisește autorul, cu spusele profesorului: „ai să găsești ce cauți”. La această universitate, seminarul de geografie era „mai didactic organizat”. Temele pentru dezbatere se anunțau la începutul semestrului. Participau doar studenții avansați, precum și mulți profesori dedicați cercetării. Profesorul făcea expunerea, urmau luările de cuvânt, întrebări, dezbateri, care adesea atingeau cote foarte înalte – „fără îndoială bună metodă pentru a stimula munca tuturor”, spunea Mehedinți mult mai târziu.

II. 1. 5. Problemele de sănătate. Teza de doctorat. Întoarcerea în țară.

Acum tânărul nostru găsește condiții „deosebit de prielnice” pentru a începe lucrul la teza sa de doctorat, pentru care subiectul și l-a ales singur, cu totul diferit de cel propus de profesor. Tratează despre hartă ca mijloc de cercetare geografică. Timpul șederii lui în străinătate începe să se împuțineze, fapt pentru care intensifică extrem de mult munca, cum de câțiva ani se străduia, pentru a dezluși problema definirii obiectului geografiei, lucrând cu încordare multe ore în bibliotecă (în afara cursurilor, seminariilor, examenelor). Dobândește un puternic surmenaj. Întâlnește atitudinea binevoitoare a lui Ratzel, care-l îndrumă pentru repaus și întremare la Elgersburg, o stațiune climaterică, potrivită cu mijloacele studentului. „Înviorarea a ținut însă numai cât a durat credința că sănătatea se va întoarce repede. Dar cum era să dureze, când încetase puterea de lucru a celui care și-ar fi putut închipui multe de toate, numai neputința de a munci – nu. Dacă poți respira mereu, de ce să nu poți tot așa de ușor lucra”? Dacă după această scurtă vacanță nu s-a revigorat, Mehedinți nădăjduia că dintr-o vacanță de vară în Alpi își va reveni. În toamnă, întors la universitate, la Leipzig, constată că nu va putea începe lucrul. Este nevoit să se întoarcă în țară. Ajuns în București, se simțea fără nici-o perspectivă de trai. Singura cale sigură era să se întoarcă în satul natal. Odobescu murise. De Societatea de Geografie nu-l mai lega nimeni. Singurul care l-ar fi înțeles era Maiorescu, cel care în timpul trecerii sale de la Paris la Berlin îl încurajează printr-o scrisoare, în care, printre altele, îi spunea că „că drumul vieții nu e ca o stradă înfundată. Dacă ai greșit calea, poți să te întorci, să apuci pe alt drum; e treabă de om mărginit să te oprești animalic în fața zidului peste care ai dat”. Va merge la Maiorescu, pentru care studiile neterminate ale tânărului „au fost o reală decepție”, dar care, cu o reală stăpânire de sine, află în ce situație se află Mehedinți și îl sfătuiește să acorde atenție maximă sănătății. Îl întreabă ce rude mai are la Soveja, ba mai mult, „sub forma delicată a împrumutului” îi dă tot ajutorul material de care avea nevoie însă acesta refuză să primească.

Așadar, tânărul Mehedinți se întoarce la Soveja. În tot timpul șederii sale la Soveja, el este îngrijit de sora sa mai mare, Marina, văduvă cu cinci copii, plus cei șapte orfani ai fratelui Ion. După aproape doi ani și jumătate tânărul se vindecă.

1893. Apare prima lucrare istorico-geografică-literară: O scrisoare asupra Insulei Șerpilor, trimisă de la Paris (publicată în 23, an XIV, 1893, trim. I-II, pag. 85-5).

1 septembrie 1896-1 septembrie 1900. Simion Mehedinți, profesor de geografie și limba germană (doar în anul școlar 1899-1900, numai două ore pe săptămână, fiindcă funcționa la Seminarul pedagogic universitar din Iași), la Liceul internat „C. Negruzzi” din Iași.

1 mai 1898-1septembrie 1899. Elaborează și susține teza de doctorat, Die Kartographische Induktion, la Universitatea din Leipzig, 1899, obținând Magna cum laudae, sub îndrumarea lui Fr. Ratzel. Candidatul a avut marea mulțumire să audă din gura magistrului său afirmația: „a cugeta geografic este lucru de căpetenie”.

Așadar, „cel care colindase atâtea drumuri și poteci lăturalnice găsise, în sfârșit, calea spre ceea ce i se părea lui că trebuie să fie geografia ca știință autonomă”. Odiseea încetează odată cu susținerea tezei de doctorat.

Întoarcerea în țară. 1 noiembrie 1899-1 octombrie 1900. Profesor repetitor de parte literară (istorie și geografie) la Seminarul pedagogic universitar din Iași. Încă din martie 1899, Societatea Geografică Română, cunoscând succesul cu care Simion Mehedinți și-a susținut doctoratul la Leipzig cere Ministrului Învățământului înființarea de cursuri universitare pentru geografie; Titu Maiorescu obține aprobarea pentru înființarea primei catedre de geografie la Universitatea din București.

1 octombrie 1900. Simion Mehedinți este numit profesor suplinitor la catedra de geografie de la Facultatea de Filozofie și Litere din București. Mehedinți își inugurează cursul în prezența a numeroși profesori ai Universității din București. Era prezent și Titu Maiorescu. Simion Mehedinți dă dovadă de mult calm, echilibru, talent de orator și mare erudit. Primul său curs a fost un moment unic pentru geografie, ca disciplină de studiu la noi în țară. Acest fond de idei înnitoare l-au costat pe tânărul Mehedinți foarte multă lectură, multă meditație care l-au dus chiar până la un acut surmenaj dar, spune Victor Tufescu, „a ajuns la un elaborat propriu pe care nu l-a găsit în niciuna din cărțile citite, în niciuna din prelegerile audiate”. El știa că se află într-o Universitate fără tradiție geografică, cea bucureșteană, și că mai întâi se cere „un curs de orientare cât mai largă pentru tineret”. Dintru început studenții vor ști „care este obiectul și metoda științei respective precum și toate liniile arhitectonice ale materialului de adunat și construit”.

Februarie 1901. Este numit profesor agregat provizoriu la aceeași catedră de geografie, pe bază de concurs.

Decembrie 1901. Numit profesor definitiv. Pentru pregătirea studenților săi, Simion Mehedinți vine cu o nouă metodă, cea a observării directe. Dincolo de o instruire științifică, corect înțeleasă, fie din lectură fie din intuirea directă a naturii, Simion Mehedinți știa că un educator are și marea răspundere de îndrumător spiritual al tineretului, având misiunea „de a modela gândirea și echilibrul moral al studenților săi spre țeluri înalte”. Printr-o manieră de gândire bine structurată, transpunsă metodei de cercetare în știința contemporană savantul Mehedinți rămâne în conștiința neamului românesc drept întemeietor al geografiei ca știință de sine stătătoare. Aceasta atestă mai întâi de toate echilibru moral. Așadar, tânărul profesor de geografie vede legătura indisolubilă între instruirea în domeniul cunoașterii și educarea sub raport moral a tineretului universitar și a tineretului în general. Cucerind mai multe științe, se cere ca tânărul să nu se depărteze de modul în care se desfășoară viața în societatea timpului său. Acesta se va integra cu conștiința faptului că este un component al ei, responsabil de progresul ei.

În concluzie, pentru Mehedinți, omul instruit nu era un om împlinit dacă nu avea conștiință clară față de îndatorirea îndrumării tineretului spre o participare activă și clarvăzătoare în societate.

II. 1. 6. Simion Mehedinți în viața de familie și în societate.

Din biografia savantului Mehedinți, aflăm că anul 1902 este marcat în viața sa prin evenimentul căsătoriei sale cu Maria Cicei. Așa cum era tradiția neamului său, și cum era firesc să fie, așa cum în multe cărți citise, pentru Mehedinți „căsătoria este actul cel mai de seamă din viața omului. Înainte de a-l săvârși trebuie să se gândească serios. Într-o căsătorie totul trebuie să fie de acord: ideile, principiile, gusturile. (…). Căsătoria este unul dintre rosturile drepte ale vieții omenești dintotdeauna, de la care este greșit a te abate”. Studiile și călătoriile în străinătate i-au oferit ocazia de a întâlni multe categorii de oameni și de a vedea felurite căsnicii, dintre care multe erau departe de un ideal de viață.

„Avea ca ideal femeia frumoasă, inteligentă, harnică și devotată, așa cum fusese sora lui mai mare, Marina, care în clipe grele l-a scos și pe el la liman. Purta în suflet chipul blând al mamei sale care-l urmărea din prag pentru ultima oară, cu ochii triști când, ca băiețel, pleca îngândurat spre școala satului. Erau chipuri pentru care nutrea cea mai profundă venerație”. Așa se explică faptul că Mehedinți rămâne fidel ideilor lui Jules Michelet, că „într-o lume în continuă mișcare, ne trebuie un reazem. Acest reazem care ne susține e căminul nostru și acest cămin are nevoie de un suflet, de o inimă care să ne mângâie, să ne încurajeze. Și această inimă nu poate fi decât inima unei femei – unei mame”. Așadar, Maria Cicei îi va fi soție. Ea provenea dintr-o familie de oieri, originară din Râșnov, aproape de Brașov. Era o tânără frumoasă. „Absolvise pensionul de fete «Bolintineanu» din București. Vorbea cu ușurință limba franceză și era instruită cu deosebire în latura umanistă”. Avea o înfățișare deosebit de atrăgătoare, purtare aleasă, cultură cu care putea face față în cercurile de înaltă intelectualitate ale soțului, și o bună stare materială. Profesorul Mehedinți a avut întotdeauna o afecțiune și o prețuire delicată pentru ea. Îi plăcea să o introducă în cercurile sale relativ sobre. Tânăra lui soție se distingea prin spontaneitate și voie bună. Ca soție, Maria avea grija gospodăriei de care se va ocupa integral, iar savantul îi va dedica ediția a opta din Altă creștere – școala muncii: „Soției mele, închinată familiei, pământului românesc și muncii” – va consemna el după 39 ani de conviețuire. Au avut doi copii, Maria Simona Mehedinți, căreia în familie i se spunea Mica, foarte vioaie, de o inteligență remarcabilă, cu chipul ce egala frumusețea spirituală, cu studii universitare la București, căsătorită cu C.C. Giurescu. Al doilea copil este Emil Mehedinți, absolvent al Facultății de Drept și avocat în București.

Așadar, soția, familia, casa din strada Racoviță au constituit pentru savantul Mehedinți sprijinul ce a creat „ambianța favorabilă de lucru a profesorului, care a trecut la o activitate cu totul prodigioasă, la o gândire calmă și rodnică”.

Aprilie 1904, este numit profesor definitiv. Între 1905-1906 este numit membru în comitetul de radacție, al Revistei generale a învățământului, revistă apărută sub direcția lui Spiru Haret.

Mai 1905, publică primul articol în Revista generală a învățământului, nr. 1, mai 1905, Soarta școlii rurale.

1907-1923, director al revistei Convorbiri literare, revistă la care a îngrijit și rubrica Cronica școlară.

Septembrie 1907, publică primul articol pedagogic în revista Convorbiri literare, an. 41, nr. 9, septembrie 1907, Îndărăt spre școală.

5 aprilie 1908, este ales membru corespondent al Academiei Române, secția literară. 1912, publică primul volum cu conținut pedagogic și educativ, Către noua generație. Prin aceasta susține ideea autonomiei învățământului, a dialogului permanent cu tinerii.

1914-1933. Editează singur și pe cheltuiala sa revista Duminica Poporului.

19 mai 1915. Simion Mehedinți este ales membru activ al Academiei Române, secția istorică.

7 martie-24 octombrie 1918. Simion Mehedinți este Ministru al Cultelor și al Instrucțiunii Publice, în guvernul conservator condus de Alexandru Marghiloman. Introduce reforme pentru îmbunătățirea sistemelor de instruire și de educație în școli. Prin „eforiile școlare”, similare comitetelor de părinți, face punte de legătură între familie și școală. Respinge cu hotărâre amestecul politicului în școală; acordă prioritate problemelor legate de educație și obligațiilor față de întreg «copilăretul». Este de părere că statul trebuie cârmuit numai de către profesioniști, criteriul politicii nu mai poate fi „școala frazei”, ci singură „școala muncii reale”.

1919. Mehedinți publică lucrarea Altă creștere – școala muncii, în care este înfățișată concepția despre organizarea învățământului.

30 martie 1927. La propunerea lui Simion Mehedinți, se scindează catedra de geografie în: catedra de geografie generală (metodologia, antropogeografia, etnografie-titular S. Mehedinți) și catedra de geografie fizică (titular G. Vâlsan).

19 iunie 1928. Donează un fond de bibliotecă Institutului de geografie al Universității din București spre înlesnirea studiilor geografice din România. Instituie burse studenților merituoși. Asigură specializare în străinătate, subvenționează publicații.

1930. Ca încununare a activității sale la catedra de geografie, publică Terra. Introducere în geografia ca știință (două volume). După scindarea catedrei de geografie, din 30 marite 1927, se poate consacra documentării, pentru elaborarea lucrării de care va vorbi, tratatul de etnografie, Ethnos.

27 ianuarie 1936. În timp ce în țară se vorbea de „voievodul culturii” și de „epoca lui Constantin Brâncoveanu”, Simion Mehedinți publică în ziarul de mare tiraj al vremii, Universul, articolul „Epoca de pleavă”, în care afirmă că, dacă România a ajuns în asemena epocă, „nu țara e de vină, ci numai conducătorii ei, puterea selectivă, care pune pleavă la locurile de conducere”, și că îndreptarea trebuie căutată în „puterile încă vii ale poporului nostru – poporul lui Horea, al lui Iancu și al străvechiului Hâncu despre care cronica țării ne spune că putea zice ba, chiar când Vodă zicea da”.

1 decembrie 1938. Simion Mehedinți se retrage din învățământ în urma demisiei din 3 noiembrie 1938, nemulțunit fiind de „legea învățământului superior și special în vederea raționalizării”, din 4 noiembrie 1938, lege care includea catdrele universitare de geografie la facultățile de științe (nu de „filosofie și litere”, ca până atunci).

1940, publică Trilogii.

1946, publică Prmise și concluzii la Terra. Amintiri și mărturisiri.

15 noiembrie 1946, are loc ulitma sa comunicare la Academia Română: De senectute. Bătrânețea în cadrul muncii pentru cultură (intenționând să se retragă din Academie odată cu împlinirea vârstei de 80 de ani).

Va continua să scrie, lăsând numeroase articole în manuscris (cu conținut filozofic, istoric, pedagogic, literar, geografic) și însemnări zilnice (reflecții asupra unor teme din domeniile amintite), multe cu caracter autobiografic.

16 decembrie 1962. Simion Mehedinți s-a stins din viață, după ce împlinise 94 de ani. Ar fi dorit să fie înmormântat lângă ai săi, în cimitirul din Soveja și să aibă la căpătâi o piatră fără nume, fără an, fără loc, cu litere sărite, ca și când ar fi roase de vreme, din textul:

Mormântul se află în Cimitirul Șerban-Vodă (Bellu), din București.

II. 2. PERSONALITATEA

II. 2. 1. Dimensiunea creștină a operei savantului Simion Mehedinți.

Complexitatea fenomenului religios a marcat viața culturală și științifică a tuturor timpurilor. Preocuparea pentru ceea ce înseamnă educație a neamului omenesc este nelipsită. Nimic pare că nu s-a schimbat decât, poate, mijloacele de lucru. Problematica educației este o realitate ce se resimte la scară mondială, dar și la nivelul fiecărui neam și spațiu geo-politic. Analiza legăturii dintre om și Creator, dintre om și Dumnezeu, se regăsește în analiza acelei dimensiuni ascunse a educației al cărei factor determinant este credința. Aceasta devine posibilă în funcție de vocația misionară, sau lipsa de vocație, a celor ce au avut menirea de a îndruma neamul omenesc. Mai mult drumul misionarului, în contextul de față pedagogia și învățătura creștină, se intersectează cu drumurile altora. Lumea este într-o perpetuă căutare și pare că se ghidează mai mult după sentimente decât după idei. Din planul ideilor se trece foarte ușor la persoane. De aceea, putem se poate spune că în procesul educației, mesajul este cel care are forța de a întări sufletul.

Dimensiunea creștină a operei

Maniera în care geograful, etnograful și pedagogul de vocație Mehedinți s-a raportat la cultura și pedagogia vremii sale îl caracterizează drept omul de știință care nu face confuzie între Divinitate și lume, între Creator și creație; drept savantul care mărturisește, dincolo de orice știință, că lumea a fost zidită de Dumnezeu, așa cum reiese întocmai din referatul biblic despre creație. Faptul că el recunoaște în Iisus Hristos Cel mai mare Educator al tuturor timpurilor, dovedește că Mehedinți acceptă pedagogia creștină ca pe un dat revelat. El recunoaște întocmai „revelația divină care și-a găsit expresia ei maximă în persoana lui Iisus Hristos”, care „a eliberat omul de teroarea cosmică și a făcut posibil progresul civilizației și culturii în lume.”

Așadar, învățătura lui Iisus este un dat revelat care ține de voia lui Dumnezeu. Simion Mehedinți dovedește cunoaștere asupra faptului că educația ține de voia omului, de libertatea de voință a acestuia. Așa cum Mântuitorul Hristos n-a venit să strice ci să împlinească legea, tot așa pedagogia creștină a savantului Mehedinți face apel la păstrarea și fructificarea valorilor spirituale, culturale și materiale ale poporului român. El mărturisește că în orice loc de pe suprafața pământului, indiferent de etnie, religie, cultură, relief sau climă, există oameni cu viață spirituală autentică și totodată morală.

În mod logic, de la etnografie, savantul ajunge la etnopedagogie. În pedagogia Sa, Mântuitorul Hristos a desființat orice barieră de discriminare: „Națiunile sunt, după cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. În fiecare arată o nuanță din spiritualitatea Sa nesfârșită. Le vom suprima noi, vrând să rectificăm opera și cugetarea eternă a lui Dumnezeu? Să nu fie! Mai degrabă vom ține la existența fiecărei națiuni, protestând când una vrea să oprime sau să suprime pe alta și propovăduind armonia lor, căci armonia deplină este și în lumea ideilor dumnezeiești”.

Este nevoie, în primul rând, de cultură. Raportându-se permanent la Modelul Suprem, Iisus, Simion Mehedinți dă pedagogiei creștine în spațiul românesc valențe de pedagogie a culturii pentru spiritualitatea acestui popor. „Dacă Hristos a depășit orice discriminări introduse în rândul oamenilor, dacă semenul meu este orice om de pe fața pământului, aceasta se datorează faptului că în Hristos omul se unește indisolubil cu Dumnezeu. Faptul că este în același timp atât Dumnezeu adevărat, cât și Om adevărat, I-a permis lui Hristos să lege în mod indisolubil iubirea de aproapele cu iubirea de Dumnezeu, să țină seama de cultura proprie, dar și de cultura altor neamuri, să transfigureze cultura națională și să o introducă în circuitul valorilor universale. Prin aceasta, Hristos ne-a arătat o dată pentru totdeauna adevăratul raport dintre creștinism și cultură”.

În concluzie, pedagogia creștină pregătește omul pentru asemănarea sa cu Dumnezeu, în permanentă relație cu Acesta. Se pare că „socoteala cu veșnicia” de care Mehedinți nu a uitat, și la care îndeamnă, îl educă pe om, scoțându-l din acea suficiență de sine, din acel „proces de autodeificare, golit de orice conținut duhovnicesc, care îl desfigurează din punct de vedere spiritual și moral.”

Pe parcursul operei lui Mehedinți ni se dezvăluie o pedagogie preocupată pe de o parte de popor, de neam, de comunitate, pe de altă parte de persoană. El cheamă persoana la comunitatea creștină a neamului din care face parte, combătând orice atitudine de orgoliu.

II. 2. 2. Simion Mehedinți și caracterul social al pedagogiei creștine.

S-a dovedit extrem de nobilă atitudinea de neutralitate a savantului față de tot ceea ce înseamnă politică. În pedagogia sa, educatorul și creștinul Mehedinți învață că Biserica și școala se ocupă de mântuirea credincioșilor. În opinia sa, politica reprezintă factorul de discordie pentru credincioși și elementul de dezbinare a unității spirituale și morale a unui popor. Neamestecul în politică nu presupune că pedagogia creștină ar fi lipsită de o doctrină socială creștină, sau dezinteresată de bunăstarea societății în toate aspectele ei.

Bazată pe principiile ecleziologic și hristocentric, pedagogia creștină așa cum se regăsește la Simion Mehedinți și cum ni se înfățișează și în contemporaneitate, este o pedagogie cu soluții pentru toate timpurile. „De la bun început trebuie spus că Mântuitorul nu a venit cu un program social sau economic pentru soluționarea problemelor economice și sociale specifice timpului Său, ci El ne-a adus o revelație religioasă, care să fie izvor nesecat de inspirație pentru conduita morală a credincioșilor din toate timpurile. Hristos a descoperit credincioșilor cine este Dumnezeu, pentru ca să li se deschidă ochii și să înțeleagă cine sunt ei înșiși și în ce raport să stea cu semenii lor. El le-a îndreptat credincioșilor ochii spre cer, ca astfel, cu sufletul luminat și transfigurat, să-și îndrepte apoi privirile spre pământ și să aprecieze lucrurile de aici în lumina nouă adusă de El”.

Lucrările de referință ale savantului Mehedinți pentru pedagogia creștină, Parabole și învățături din Evanghelie; Explicarea Evangheliilor potrivit cu programa școlară; Apropiere de Iisus prin Biserica noastră, prin alegerea educatorilor; Creștinismul românesc, dar și lucrări cu caracter filosofic precum Trilogii. Știința, școala, viața, cu aplicări la poporul român, dovedesc faptul că savantul stăpânește foarte bine orice învățătură de credință a Bisericii, chiar și învățătura despre Sfânta Treime, deși evită latura dogmatică, implicându-se doar în cea practică. Iisus Hristos, cel mai mare educator al tuturor timpurilor, în ființa Sa divină este Persoană Treimică. Prin aceasta El aduce omenirii o pedagogie fecundă și în planul social. Mehedinți recunoaște importanța covârșitoare a iubirii de oameni care stă la temelia învățăturii lui Iisus, la baza pedagogiei creștine, și în plan social. El socotește iubirea de oameni o însușire „care a minunat lumea de acum vreo două mii de ani (…). Iubirea nemărginită pe care Iisus o arăta față de toți oamenii. Nu numai că lăsa pe oricine să se apropie de El – chiar și pe cei mai păcătoși – vindecându-i de boli și mângâindu-i în suferință, dar a întins iubirea Sa peste toate neamurile pământului, socotindu-i pe toți oameni ca frați, adică fii ai aceliași Părinte. În cele din urmă Și-a dat viața Sa pentru a șterge păcatele oamenilor. A fi bun cu vorba, cu inima și cu fapta e dovadă de mare iubire. Dar a-ți jertfi pentru binele altora chiar viața, e culmea iubirii de oameni. Aceste însușiri ale lui Iisus și faptele sale i-au făcut pe oamenii de acum 2000 de ani să simtă că Iisus a adus în lume o viață nouă. Pe când regii și împărații cunoscuți până atunci erau semeți și poruncitori, înconjurându-se cu ostași spre a cârmui lumea, Iisus a schimbat dintr-o dată toată rânduiala: a pus bunătatea, smerenia și iubirea în fruntea însușirilor ce se cuvin omului; i-a învățat pe oameni să se socotească frați, oricum ar fi chipul lor, adică rasa (neagră, galbenă, roșie etc), orice limbă ar vorbi și în orice țară ar trăi. De aceea, învățătura lui Iisus a răsunat ca o veste bună peste toate țările din jurul Mediteranei și apoi, din hotar în hotar, până ce s-a întins peste tot pământul”.

Așadar, pedagogia creștină este o pedagogie a iubirii, o pedagogie revelată. Este „concepția unui Dumnezeu care nu mai este individual, ci treimic, adică ne-a descoperit pe Dumnezeu ca Tată și Fiu în iubirea negrăită a Duhului”. Pedagogia creștină remarcată în spațiul românesc prin activitatea savantului Mehedinți și a predecesorilor săi este realitatea care dă omului valoare necunoscută până la Învățătorul Hristos. Mărturisind o credință în Sfânta Treime, savantul nostru mărturisește o pedagogie a iubirii, totodată faptul că omul a fost creat de Dumnezeu să trăiască în societate. „Și a zis Domnul Dumnezeu: «Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el».” (Facere, 2,18). Dintr-o reală vocație apostolică, activitatea didactică a savantului Mehedinți nu s-a limitat doar la orele de curs. Sunt cunoscute concepțiile savantului față de vindecarea relelor sociale. Pentru aceasta el socotește Universitatea drept instituția cu cea mai mare răspundere: „Izvorul cel dintâi și cel mai mare al relelor de care suferim nu numai în școală, ci și în alte laturi ale vieții publice, este însăși reaua organizare a învățământului superior, de unde ies toate îndrumările, adică toți cei ce îndrmă Statul. În adevăr, universitatea nu este cum s-a zis «cheia de boltă», adică încoronarea școlii, ci e, tocmai din contra, însăși temelia cea mai de jos și cea mai adâncă a tuturor învățăturilor și (să nu fie cu mirare) ea este chiar temelia Statului.” La fel de răspunzători sunt preoții și învățătorii de pretutindeni, oamenii de știință, oamenii de cultură, oamenii simpli, muncitorii, femeile copiii, și în cele din urmă, fiecare persoană în parte. Elementul de legătură și idealul comun este Învățătura lui Iisus. „Am impresia unei apropieri tot mai strânse între fondul tradițional al poporului nostru și învățăturile Evangheliei. La deschiderea cursurilor în Școala Politehnică, am constatat din partea oamenilor de știință exactă o superioară înțelegere a raportului dintre munca măruntă de toate zilele și marile socoteli în fața eternității. Cred că se apropie «generația nouă», pe care de atâta timp o așteptăm.”

Ajunsă la aceste dimensiuni, contribuția lui Simion Mehedinți la dezvoltarea pedagogiei creștine constă în aceea că egoismul este transformat în iubire. El a luptat permanent pentru dreptate socială, conștient că „lecuirea relelor sociale și înnoirea societății se realizează nu numai pe calea purificării și îndumnezeirii personale a credincioșilor, adică prin transformarea egoismului în iubire, ci și pe calea exterioară, prin lupta credincioșilor pentru dreptate socială. Dacă Mântuitorul îi fericește, pe de o parte, pe cei curați cu inima, căci aceștia vor vedea pe Dumnezeu, pe de altă parte îi fericește pe cei flămânzi și însetați de dreptate, pe făcătorii de pace, pe cei prigoniți pentru dreptate. Desigur, dacă iubirea are mai mult caracter personal și subiectiv, fapt pentru care ea trebuie trăită și manifestată prin fapte după exemplul Mântuitorului, dreptatea are mai mult un caracter social, fiindcă numai datorită ei se poate menține ordinea socială. Dar ambele izvorăsc din viața interioară a omului și ambele țintesc la binele social, astfel ca realitățile cerești să se reflecte în cele pământești, pentru ca ordinea socială să progreseze spre idealul ordinii trinitare”.

În concluzie, caracterul social al pedagogiei creștine în activitatea didactică a lui Mehedinți este dat de faptul că savantul vede în procesul de învățământ în primul rând un proces social, a cărui măsură este în funcție de ceea ce se întâmplă în societate; în educație un fenomen social complex care implică o analiză pe măsură. Pentru Mehedinți, pedagogia creștină nu este o disciplină ca oricare alta, „ci un ansamblu de idei și principii pentru acțiune, pentru reforma învățământului, pentru apropierea lui de viață, pentru crearea unui nou tip de școală. De asemenea, adăugăm și faptul că dacă între scopurile sociale și cele individuale nu este convergență, atunci luptele din sânul societății devin deosebit de păgubitoare. Astfel, mesajul acestei discipline poate fi formulat în felul următor: dacă nu vom cultiva capacitățile, talentele, sensibilitățile, forțele solicitate de societatea timpului, atunci nu vom putea fi la înălțimea menirii noastre nobile.”

II. 2. 3. Conștiința misionară a savantului Simion Mehedinți.

Printr-o dimensiune profund definitorie a operei sale, în spațiul cultural și catehetic românesc al începutului de secol XX se afirmă personalitatea savantului Simion Mehedinți. Trei pare că sunt coordonatele prin care se impune pedagogiei și culturii românești și chiar universale: ideile, credința și știința.

Opera catehetică a lui Simion Mehedinți are la bază învățătura Evangheliei lui Iisus Hristos. În parcurgerea acesteia se identifică o dublă ipostază: pe de o parte omul prin valoarea credinței sale, pe de altă parte, personalitatea și omul de știință. Spirit încrezător al unei conștiințe misionare și totodată justițiare, Mehedinți se dovedește foarte atent la suferințele poporului și neamului său. Cercetează cauzele, identifică esența faptelor generatoare de suferință, deznădejde, incultură și propovăduiește soluția salvatoare, doctrina lui Iisus. Vox populi, vox Dei este dictonul care ar putea sugera maxima atenție pe care Simion Mehedinți o acordă în exclusivitate poporului. Așadar, în persoana lui Mehedinți avem în față conștiința unei misiuni de apostol. Poate greu de identificat, sau de crezut, finalitatea întregii sale opere este mântuirea, fapt evident din permanenta-i „socoteală cu veșnicia”. Discursurile lui Mehedinți fac dovada unei atente analize a raportului emițător-receptor și a efectelor provocate de mesaj. Deși textele Evangheliei sunt aceleași, deși învățătura creștină în esența ei este neschimbată, discursul se particularizează în funcție de public.

În opera sa, Simion Mehedinți va aborda, pe de o parte știința și viața culturală, educația și învățământul, pe de altă parte, viața social-politică, cu toate manifestările ei de maximă importanță. Opera unui astfel de savant prinde contur în funcție de zona abordată: religie, cultură, știință, literatură, dincolo de care este prezentă conștiința de misionar, în timp ce interlocutorul este chemat mai mult la acțiune decât la dialog. Caracterul operei, științifică sau didactică, impune autorului un anume tip de arhitectură și se evidențiază prin amplitudine și rigoare profesională. Parte din lucrările sale dovedesc străduința ca lumea în și pentru care trăiește s-o modeleze conform învățăturii creștine. Se poate vorbi chiar de o confruntare interioară ce pare a fi motorul care l-a determinat și susținut să elaboreze lucrări de înaltă ținută pedagogică, precum „Parabole și învățături din Evanghelie” și „Altă creștere, școala muncii”. Pedagogia cu valențe creștine întâlnită la Mehedinți urmărește angajarea morală și civilă la ridicarea poporului prin puterea cuvântului, a cuvântului Evangheliei, a Logosului întrupat.

Slujitor al catedrei universitare, Simion Mehedinți s-a dovedit bun orator, om de tribună, dar mai ales propovăduitor al Evangheliei. Discursurile sale evidențiază o permanentă implicare a eu-lui. Expresivitatea limbajului, profunzimea și plasticitatea limbii populare dovedesc un bun simț ancestral și atașament față de valorile de elită ale omului arhaic, din care și-a făcut nu numai obiect de admirație, ci și model.

În activitatea sa științifică și didactică Mehedinți se remarcă, fără să-și propună, drept mare teolog al neamului său. Deplin conștient de complexitatea acestui domeniu, savantul recunoaște înalta certitudine cu care oamenii reprezentativi ai unui neam au stat în slujba Bisericii, reprezentând cel mai alese năzuințe ale sufletului românesc. Desele sale „socoteli cu veșnicia”, în bună compatibilitate cu învățătura creștină, fac din laicul Mehedinți apostul al Bisericii neamului în vremea sa. Pedagog de vocație și totodată creștin autentic, el înțelege că datoria pentru neam și lege nu este motivată de vreo răsplată omenească; mai mult, această datorie nu este doar pentru slujitorii altarelor sfinte, ci pentru orice laic și credincios. Ortodoxia românească, în toată noblețea ei, în pedagogia creștină a acestui savant rămâne scut și pavăză pentru neamul românesc. „Fanatismul religios al românilor s-a manifestat în iubirea curată a altora în sens creștinesc, dar și în iubirea de moșie, zid puternic al iubirii de țară. Gloria ortodoxiei române a fost și gloria românismului, pe pragul amândurora a plâns și s-a bucurat neamul românesc. Conducătorii Bisericii noastre au avut și glorii, iar când s-au lăsat umiliți creștinește, au făcut acestea nu numai pentru mântuirea sufletelor, ci și pentru scăparea oamenilor de nevoile vieții zilnice”.

Creștinismul românesc, descris de „teologul” Simion Mehedinți, prin acea perspectivă de analiză, aduce dovezi că tradiția constituie tot ceea ce e viu, revelat, în creștinism. Pentru un astfel de „teolog” apartenent lumii laice, legea strămoșească se regăsește în toate valențele sale în legea românească; cea din urmă fiind un segment al celei dintâi. Prin aceasta, noțiunea de român se contopește cu cea de ortodox și creștin, membrul al unei Biserici cu însușiri precum: unitatea, sfințenia, sobornicitatea și apostolicitatea. Puterea de discernământ a savantului este impresionantă. Deși nu era de formație teolog, doctrina sa este mai teologică decât se poate închipui. Pentru el, omul, neamul, poporul român, biserica și creștinismul românesc nu se vor diviniza pe sine, nu se vor identifica cu învățătura propovăduită. Biserica ortodoxă participă cu demnitate la toate marile evenimente ale neamului. Prelegerile savantului dezvăluie treptat intenția preluată de la înaintași ca toți fiii neamului să-și cunoască bine istoria, el însuși dovedind că și-a iubit națiunea nu doar din instinct ci pentru că a cunoscut-o: „Cel ce e străin de istoria națiunii sale, acela numai din instinct poate să-și iubească națiunea, pentru că nu o cunoaște”.

Particularitățile creștinismului românesc, așa cum le surprinde în „teologia” sa geograful și etnograful Simion Mehedinți sunt argumentele concrete pentru care acesta și-a iubit biserica și neamul, nu din instinct, ci din cunoaștere. Cunoaștere înseamnă trăire. A participa la viața bisericii neamului înseamnă trăire conform învățăturii acestei biserici. În cazul savantului nostru, trăirea s-a concretizat cu precădere în pedagogia creștină dovedită de însăși activitatea sa științifică și didactică. El recunoaște cultul ortodox drept auxiliarul sine qua non al învățământului catehetic.

Respectarea formelor de cult tradiționale și a rânduielilor este însăși păstrarea doctrinei sau a dogmei ortodoxe. De aceea, orice inovație sau abatere de la regula de cult trebuie combătute, deoarece prin ele se pot infiltra învățături greșite, erezii. „Cultul este dealtfel elementul principal de rezistență al oricărei religii sau confesiuni, ultima fortăreață care supraviețuiește în declinul tuturor religiilor și confesiunilor. (…). De aceea, s-a spus pe drept cuvânt că «sufletul Ortodoxiei se găsește mai ales în riturile sale» și că nu se poate concepe sau defini Ortodoxia sau formele sale de cult”.

Prin Mehedinți, pedagogia creștină îndeamnă tinerele generații să ia cunoștință de serviciile pe care Biserica ortodoxă i le-a adus neamului românesc. „După cum limba, spune el, este rezumatul cel mai condensat al vieții unui popor, tot așa religia este expresia cea mai tainică și mai exactă a socotelilor sale cu eternitatea.” Unitatea cultului creștin și pedagogia creștină devin suport pentru unitatea națională. Prin aceasta, Biserica și școala vor uni pe toți în aceeași credință. Unitatea de credință devine axioma pedagogiei savantului Mehedinți. Modestia, ascultarea, răbdarea și devotamentul religios sunt comune și egale tuturor, indiferent de vârstă sau de poziția socială. Cu începuturile sale, istoria neamului românesc recunoaște Biserica drept temelie a societății.

Principiul eclesiocentric stă la baza existenței acestui popor. Biserica este „școala poporului, școala de morală și lumină, școală de ordine și de frăție; pentru că biserica noastră este biserică națională, precum și clerul nostru este național, … bătrânii noștrii domnitori, mitropoliți, episcopi și boeri, pe lângă Monastirile și bisericuțele ce înălțau, chiar și la moșiile lor particulare, înființau și câte o școală pentru învățătura fiilor poporului, de carte românească și cântări bisericești, și cu această învățătură erau însărcinați clerici, servitori bisericești, de unde datează și numirea de dascălul Bisericii până în ziua de astăzi. Astfel până în zilele noastre am văzut continuându-se acest sistem de fapte religioase și de lucrare tradițională.” Așadar, Savantul Mehedinți, în conștiința sa misionară, în activitatea sa, se înscrie în acel sistem de fapte și de lucrare tradițională preluat de la înaintași. Contribuția sa la dezvoltarea pedagogiei creștine în spațiul românesc rezidă în faptul că el a evaluat istoria poporului român în lumina învățăturii Evanghelei lui Iisus, dându-i valențe pentru viitor. Pentru Mehedinți, pedagogia creștină își are originea în Evanghelia lui Hristos, prin care își dobândește calitatea.

În concluzie, pedagogia creștină promovată de savantul Mehedinți în spațiul și cultura românească reprezintă „urmărirea pe bază națională, în hotare naționale, în condiții sufletești naționale a legăturilor acelora dintre oameni, ca suflete vii răspunzătoare, dăruite cu nemurire și ființă dumnezeiască veșnică din care ele pornesc după învățătura revelată cuprinsă în cărțile sfinte și lămurită prin apostoli, prin Sfinții Părinți și prin teologii celor dintâi timpuri”.

II. 2. 4. Pedagogie pentru divin în opera lui Simion Mehedinți.

Privită în ansamblu, opera lui Mehedinți pare și este pur științifică, fie că este vorba de geografie sau de etnografie, fie că se vorbește de pedagogie. Pe parcurs însă, realitatea dezvăluie și alte aspecte. Sunt cuprinse lucrări inspirate de problema mântuirii, a propovăduirii Evangheliei, a modelului de educație dat de Mântuitorul Hristos și de învățătura Sa. Savantul nostru nu s-a dovedit indiferent față de realitățile cu care se confruntă Biserica, de formarea membrilor acesteia, clerici sau mireni. Problemele legate de tradiția creștină, de viața interioară, dovadă „socoteala cu veșnicia” și permanenta raportare la Dumnezeu, Cel unic în ființă și întreit în persoane sunt tratate cu cea mai mare răspundere. Pentru Simion Mehedinți, credința autentică se trăiește prin fapte, cu discreție.

Deși menită unui spațiu laic, pedagogia lui Mehedinți are în vedere sacralitatea, sursă de forță spirituală. Pentru un astfel de educator, pedagogia are ca bază doctrina lui Iisus, eveniment ce iradiază definitiv istoria, nu numai în timp, ci în veșnicie. Lucrările lui Mehedinți dau posterității dovada unei pedagogii creștine, de sens constructiv, dominantă pentru conștiința acesteia. Contribuția lui Simion Mehedinți este de o importanță excepțională, confirmând încă o dată valoarea și sensibilitatea, dar și forța unei pedagogii care este dincolo de toate revelație, pedagogie creștină.

Identitatea personalității lui Simion Mehedinți ca profesor și educator, dar și om de știință, se confirmă prin raportarea sa la cuvântul Evangheliei. Pedagogia cu care Mehedinți întâmpină învățământul românesc nu și-a pierdut în niciun chip actualitatea, ba dimpotrivă se regăsește extrem de utilă în însuși stilul și în substanța sa. Ne aflăm în fața unui reper al conștiinței naționale românești. În întreaga sa preocupare, Mehedinți se raportează cu credință la valorile tradiției creștine, la paginilor și mărturiile ajunse până la noi. În concepția unui astfel de pedagog , deplin conștient și de sprijinul etnografiei pentru educația creștină, învățământul religios are finaliatatea păstrării și transmiterii vechilor valori ale culturii și de a evidenția circumstanțele în care poporul român a trebuit să supraviețuiască ca entitate națională.

Frumusețea învățăturii creștine îl motivează pe autor să îndemne savanții și oamenii de cultură ai tuturor domeniilor la o pedagogie în acest sens, dat fiind faptul că aceasta asigură remediul și ameliorarea vieții.

În concluzie, atitudinea de pedagog cu țeluri creștine dovedită de Simion Mehedinți are rădăcini adânci în cultura națională. Pentru un astfel de dascăl, mărturiile cronicarilor legate de modelele primite de la Sfinții Părinți trimit la o pedagogie perenă și binecuvântată, la stabilirea și păstrarea relației dintre cunoaștere, știință și Dumnezeu, câtă vreme știința este de folos atât pentru sufletul cât și pentru trupul omului, dat fiind faptul că știința are funcție pilduitoare.

II. 2. 5. Patriotismul, altă față a pedagogiei creștine.

„Naționalismul, în sine luat, nici nu mântuie, nici nu pierde. Dar în practică, orice naționalism sau mântuie, sau pierde, după cum este sau nu este străbătut de credința creștină”.

Uitarea de neam amenință a fi o primejdie. Naționalismul este un obiectiv pe care Mehedinți l-a preluat de la înaintași. Din vremuri vechi savantul descoperă și preia acea conștiință a prevenirii uitării de neam. Încă din cronici învățăm cum „cu aceste trecute vremi să pricepem cele viitoare.” Lumina sufletului și a credinței înnobilează însă personalitatea lui Simion Mehedinți. Conștiința răspunderii și a exigențelor l-au determinat să nu se retragă nici pentru o clipă dintr-o luptă pentru cauze nobile, precum educația. Pentru educație, răspunderea morală este eternă.

Valoarea contribuției adusă de Simion Mehedinți la dezvoltarea pedagogiei creștine în spațiul românesc este pe măsura complexității personalității și operei sale, întrucât „o operă este asemeni unei ecuații ale cărei rezultate apar din jocul între o constantă și o variabilă. Constanta este opera, variabila este destinatarul, contemplatorul, receptorul, o realitate practic infinită în succesiunea generațiilor omenești. De aici rezultă, pe de o parte, convergența esențială a tuturor asumărilor, dar și variabilitatea lor fără de sfârșit”. Întreaga operă dovedește că savantul nu disprețuiește patriotismul, ci dimpotrivă, în toată activitatea sa diadactică îl încurajează făcând din el o obligație înaintea căreia nu stă decât iubirea și slujirea lui Dumnezeu. El împărtășește sentimentul nobil al iubirii de patrie, în accepția sa cea mai înaltă, cea mai lipsită de egoism național. Acest lucru se concretizează în etnopedagogie, unde demnitatea altora este respectată, în timp ce demnitatea personală nu este hiperbolizată. Naționalismul, ca altă față a pedagogiei creștine promovează dragostea de aproapele, devine cea mai înaltă expresie creștină de altruism, combătând trufia rasistă, ca instinct egoist exagerat și reprobabil.

Prin pedagogie creștină, savantul Mehedinți promovează un naționalism bazat pe trăsăturile nobile ale creștinismului românesc, pe care l-a prezentat cu respect în lucrarea Creștinismul românesc – adaos la Caracterizarea etnografică a poporului român. „Naționalism însă cu sabia duhului […], nu naționalism de strigăte, de marșuri, de cămăși și de violență”. Naționalismul ca formă autentică de manifestare a pedagogiei creștine este cel concretizat prin cuvânt, în școli și în biserică, nu în adunări electorale, câtă vreme „creștinismul face parte integrantă din ființa noastră națională.”

Cu siguranță, pentru un popor creștin, ca poporul român, ar fi păgubitoare dacă nu nedreaptă trecerea în uitare a unui pedagog, profesor de geografie și etnografie, ca Simion Mehedinți. Ne aflăm chiar în fața unei personalități de înaltă conștiință națională și pedagogică, care se integrează perfect în generația elitei interbelice, cu o existență și o operă de excepție pentru urmași. Conștiință civică profundă, idealuri nobile, generozitate în dăruire și în faptă. Sub raport biografic, viața pare că i-a modelat sensibilitatea, iradiindu-i gândirea în unele trăsături definitorii pentru pedagogia creștină.

Modest, timid și discret, în același timp generos și entuziast, Simion Mehedinți se află în fruntea generației sale. Ca om de știință, se dovedește întemeitorul unei științe în spațiul românesc, neostenit cercetător pentru geografie, domeniu încă necercetat la începutul secolului al XX-lea, punând bazele unei noi metode, deschizător de drumuri, cu alese intuiții și realizări proeminente. Foarte atent la folclor, el se impune și în literatură punând acecent pe ceea ce izorăște din sufletul neamului, fără a urmări neapărat spectaculosul, cât eficacitatea. Mare admirator al lui Mihai Eminescu, Simion Mehedinți poate fi socotit autentic precursor al acestuia.

Mai mult, așa cum regăsim și în viziunea marelui teolog părintele profesor Dumitru Stăniloae, un naționalist s-ar putea caracteriza astfel: „Iubește întâi pe cei din jurul tău și atunci vei fi în stare să iubești sincer și alte popoare, cu specificul lor etnic, tot atât de voite de Dumnezeu. Naționalismul adevărat nu predică ura față de alte națiuni, dar își împlinește o datorie față de Dumnezeu cultivând firea pe care i-a dat-o, dezvoltând-o, prin puterile proprii și cu ajutorul lui Dumnezeu, în toată amploarea și frumusețea cuprinsă în germen”.

În concluzie, în gândirea și practica savantului Mehedinți, naționalismul, conceput și manifestat ca altă față reală a pedagogiei creștine în spațiul românesc, respectă cu fidelitate temeiul doctrinal și istoric al sistemului ortodox românesc, fără a fi în contradicție cu universalismul creștin. Potrivit teoriei și practicii educaționale a acestui savant, pedagogia creștină nu disprețuiește patriotismul și mai mult, face din el obligația de a-L iubi și servi pe Dumnezeu. Pedagogia creștină recunoaște iubirea de patrie drept unul dintre cele mai firești și mai nobile sentimente, bazate pe instinctul social-natural al ființei umane, care stă la temelia progresului material și spiritual al societății omenești. Bazată în exclusivitate pe învățături din Evanghelie, iubirea de patrie în pedagogia savantului Mehedinți se remarcă drept una din formele iubirii universale creștine.

II. 2. 6. Religie și etnopedagogie în didactica savantului Simion Mehedinți.

„Nu întrebați pe om despre religie; e neputincios de a vă lămuri puterile ei. Cercetați religia de la început și până azi și veți afla micimea lui”.

Ca și predecesorii săi, Simion Mehedinți s-a dovedit preocupat de cea mai mare problemă a omenirii din toate timpurile, cea a educației.

II. 2. 6. 1. Religie și etnopedagogie.

Religie și etnie, religie și neamuri, sunt două realități de actualitate maximă și, în același timp, două componente ale existenței umane, în coordonare. Fiecare dintre aceste elemente au funcții bine definite în viața omului. Astfel de adevăruri îl determină pe marele savant al sec. al XX-lea, Simion Mehedinți, să adopte ca știință auxiliară geografiei, pe de o parte, și pedagogiei, pe de altă parte, etnografia, din care în practică a derivat etnopedagogia. Scopul unei astfel de „adopții” se dovedește a fi de fapt încurajarea unei educații în spațiul româneasc, precum cea inugurată de Mântuitorul Hristos, Educatorul tuturor neamurilor.

Așadar, prin etnopedagogie, savantul Mehedinți propune o educație cu care se înlătură orice ideologie rasistă ce ar putea degenera în ateism sau anticreștinism. Etnopedagogia propagă existența fenomenului religios, evidențiindu-l în forma lui creștin-ortodoxă. Prin aceasta, Mehedinți aduce pedagogiei creștine românești o nouă perspectivă de abordare a educației. Pe de o parte, pune în valoare rolul pedagogiei ca știință, în timp ce, religia creștină prin învățătura lui Iisus dă valoare transcendentală acesteia. Problema educației implică o cunoaștere precisă a celor două fenomene: etnopedagogia și religia, o definire precisă a celor două noțiuni și identificarea raportului existențial și funcțional în viața omului. Cu astfel de preocupări, activitatea didactică a savantului Simion Mehedinți dobândește valențe de pedagogie creștină.

Dat fiind faptul că religia reprezintă „elementul constitutiv, dar tainic, al manifestării vieții umane”, care „înglobează fiecare aspect al vieții morale, sociale, intelectuale și liturgice a credinciosului” pretutindeni se dezbat probleme legate de neam și educație, de rasă și religie. Sub aspect practic, Mehedinți se va raporta la aceste noțiuni ca la niște realități vii.

Om de știință, Mehedinți pleacă de la idea existenței unui neam ca realitate biologică umană. Ca pedagog creștin, el privește această realitate la dimensiunea vieții dată de credința în Dumnezeu, de respectul față de semeni și de respectul față de creație. Pedagogia savantului Mehedinți exprimă forță de discernământ în ceea ce privește dimensiunea divină a vieții, dumnezeirea și credința în Dumnezeu. Îndemnul său pentru toți oamenii de știință este acela de a nu se limita la simpla credință în om și în știință.

În sprijinul educației religioase prin tot ce ține de etnografie și etnopedagogie, Simion Mehedinți pornește de la realitatea că „aceste forme mai mărunte ale existenței umane, care sunt popoarele sau națiunile, fiecare în parte sunt creatoare de civilzație și de cultură, dacă fiecare din ele dă naștere valorilor care formează civilizația și cultura, printr-un proces natural de creație”.

II. 2. 6. 2. Pedagogia creștină și elemente de etno-cultură.

Din studiile sale de geografie și etnografie, savantul cunoaște în oarecare măsură cum fiecare neam deține sau nu o cultură și o civilizație proprie. Maniera în care a încercat să integreze pedagogiei și spiritualității românești existente elemente din pedagogia creștină ne dezvăluie faptul că, în toată activitatea sa didactică Mehedinți se bizuie pe funcțiile naturale ale unui popor, generatoare de valori culturale și de civilizație. „Poporul este așadar un fel de operă de artă, iar făuritorii acelei opere seculare sunt geniile sale, căci ele dau măsura deplină a energiei specificului neamului.” El pleacă de la convingerea că în fiecare epocă se nasc oameni de valoare și că permanent este nevoie de educație religioasă în lumina învățăturii Evangheliei lui Iisus. Această realitate îl determină pe Mehedinți la o evaluare exigentă a tuturor celor care se îngrijesc de educație. Răspunderea este nespus de mare.

Amprenta națională a civilizației este definitorie, cât și întregul complex de elemente din organizarea vieții unui popor.

Contribuția lui Simion Mehedinți la dezvoltarea pedagogiei creștine în spațiul românesc constă în faptul că savantul urmărește valoarea culturii ca element caracteristic al unui neam în vederea educației religioase a acestuia. Cultura de la care pleacă deține un folclor impregnat de elemente creștine, fiind deja o cultură specifică poporului român. În opinia sa, cultura nu poate fi împrumutată decât foarte rar și cu dificultate, în timp ce elemente de civilizație se împrumută foarte ușor.

În concepția savantului, cel mai important aspect al educației îl constituie segmentul religios, cu precădere latura creștină. A educa un popor potrivit cu valorile învățăturii creștine, învățătură revelată prin Persoana Mântuitorului Hristos, înseamnă ridicarea acestuia dincolo de traiul vieții materiale. Așadar, contribuția lui Mehedinți vizează direct valorile permanente ale culturii, dat fiind faptul că „spiritul omenesc care le crează și căruia îi servesc este netrecător, e permanent”.

Atitudinea savantului Simion Mehedinți în elaborarea unei pedagogii creștine în spațiul românesc impune o cercetare mai profundă a elementelor pe care aceasta se întemeiază. El analizează fenomenul religios regăsit în acest spațiu, viața locuitorilor de aici și nu în ultimul rând confruntarea acestora cu realitățile geografice și istorice. Așa se explică necesitatea elaborării unei lucrări precum „Creștinismul românesc. Adaos la caracterizarea etnografică a poporului român”, care prezintă pe scurt însușiri dobândite de creștinism în acest spațiu locuit de români. Prin ființa sa, acest popor s-a adaptat geografiei spațiului locuit, rezistând diversității de fapte și idei, la care l-a expus confluența dintre Orient și Occident. La fel de semnificative s-au dovedit lucrări ale autorului precum: Caracterizarea etnografică a unui popor prin munca și uneltele sale și Oameni de la munte.

Contribuțiile savantului depășesc sfera de acțiune a pedagogiei românești, tinzând către universal prin însăși raportarea acestuia la religie și la tot ce înseamnă „popor”. Activitatea sa dovedește că el vede în religie un fenomen supranatural, a cărui origine și formă de existență este mai presus de legile firii. Prin etnografie și implicit etnopedagogie, mehedinți definește religia nu ca pe un produs al unui popor, ci prezintă poporul prin religie dependent de Creator.

Așadar, în ființa sa, pedagogia creștină este superioară oricărui tip de știință. Aceasta este valabilă pentru educația oricărui popor și totuși caracteristicile proprii nu se regăsesc în vreo legătură cu poporul respectiv. Normele unei astfel de pedagogii nu sunt condiționate de niciun popor, în timp ce popoarele sunt condiționate de acestea.

II. 2. 7. Laicul ortodox Mehedinți, pedagogia creștină, divinitatea și Biserica.

Elementul central al pedagogie creștine este divinitatea. La Simion Mehedinți ideea de Dumnezeu nu este ceva abstract. Pentru el este o realitate absolută, personală, cu lucrare și atribute concrete. Fără o astfel de raportare la divinitate, nu ar exista pedagogie creștină.

Cunoașterea lui Dumnezeu ca scop al pedagogiei creștine în pedagogia savantului Simion Mehedinți se realizează sub forma a ceea ce teologia dogmatică ortodoxă numește „cunoașterea lui Dumnezeu din împrejurări concrete ale vieții.” La un astfel de deziderat îndeamnă „școala muncii”. Așadar, ideea de Dumnezeu, experiată printr-o pedagogie ca cea propusă de Simion Mehedinți nu rămâne doar ca idee abstractă. Aceasta se concretizează într-o trăire pe măsură.

Simion Mehedinți luase cunoștință de mulțimea încercărilor oamenilor de știință de a explica ideea divină. Aceste încercări însă, „diverse ipoteze sau teorii construite pe elemente ce nu transcend cercul cauzelor naturale, nu pot da o explicare suficientă și acceptabilă procesului prin care noi am ajuns la ideea de dumnezeire, la originea acestei idei, tocmai fiindcă ea reprezintă o realitate pe care nu o putem cuprinde integral, și deci însăși ideea nu-și poate găsi cauza în noi, în puterile noastre”.

Afirmațiile savantului că valoarea unui om sau a unui popor este pe măsura a ceea ce a înțeles din Evanghelie, este dovadă că pentru el pedagogia creștină înseamnă recunoașterea puterilor noastre limitate și dependența noastră de Dumnezeu. În scurte prezentări istorice, Mehedinți va reda modalități diverse de legătură între om și Dumnezeu. Intenția este să pună în evidență faptul că nu a existat un timp în care omul să nu fi fost independent de divinitate. Așadar, pedagogia creștină în viziuea sa asigură acea legătură a omului cu Dumnezeu, care datează încă de la creație. De asemenea, savantul în toată activitatea sa științifică și didactică s-a bazat pe realitatea că Dumnezeu este Atoatecreatorul. Scopul educației creștine este mântuirea omului, în timp ce scopul vieții omenești, indicat poate și de „școala muncii”, este trăirea pentru mântuire.

Procesul educației creștine este ușor de sesizat în lucrările științifice ale savantului unde elementele naturale constituie condițiile necesare ale ordinii create, din reflecția cărora se desprinde dependența de Creator. Ordinea creată a elementelor din natură este cauza religiozității savantului. Se pare că o astfel de ordine a dat structură religiozității sale, dat fiind faptul că aceste elemente „intră mai întâi vocativ inconștient, ca ecou sau ca o reflecție a divinului din stihiile firii, apoi receptiv și abia apoi chibzuit și activ, în procesul de formare a fenomenului religios, și numai întru atât se poate zice că ele contribuie la formarea acestuia”.

Pedagogia creștină este o pedagogie a ridicării omului din păcat. Prin căderea sa, omul a deturnat ordinea creată, provocând dezechlibru pentru toate elementele naturii. Iată cum poate fi explicat faptul că un om de știință luptă pentru promovarea și dezvoltarea unei educații religioase, mai presus de toate, creștină.

În ceea ce privește educația din perspectivă etnopedagogică, se poate spune că relația omului cu Dumnezeu este în mod cert condiționată mai întâi de persoană apoi de popor. Unele popoare, în cazul nostru poporul român, au dovedit o atitudine religioasă mult mai pronunțată. Plecând de la o astfel de idee, este de subliniat faptul că Mehedinți în pedagogia sa depășește cu mult simplul stadiu de religiozitate. Dincolo de aceasta se află, în fapt, pedagogia creștină.

Valorile pe care le dă omenirii pedagogia creștină sunt superioare oricăror alte valori lipsite de relație cu Dumnezeu. Așadar, o educație fără raportare la divinitate se realizează la maxim doar în limitele ei firești; este o realizare naturală, „dar aceasta nu este desăvârșirea care le-ar mulțumi, căci prin firea lor, ele tind la o realizare mai înaltă și mai deplină, pentru care însă nu le sunt suficiente condițiile naturale sau elementele naturale, și pe care ele o pot atinge numai prin intervenția sau concursul unor elemente supranaturale”.

În concluzie, etnopedagogie și religie în didactica savantului Simion Mehedinți sunt două coordonate care lămuresc raportul dintre popor și religie. După o analiză științifică a acestui raport, savantul identifică ținuta morală a diverselor rase și popoare în strânsă legătură cu concepția lor religios-morală, cu concepția lor de viață creștină. Contribuția sa la dezvoltarea pedagogiei creștine în spațiul românesc se concretizează în însăși raportarea personală la armonia arhitecturală a acestei religii superioare, creștinismul.

II. 2. 8. Pedagogia creștină, datorie de conștiință față de înaintași.

Continuând o veche și constantă tradiție autohtonă în pedagogia creștină, care își are începuturile de la cronicari, sau Neagoe Basarab, sau Dimitrie Cantemir, Simion Mehedinți urmărește aceeași finalitate existentă în toate operele unor astfel de dascăli. Este evident faptul că ponderea învățăturii creștine în pedagogia lui Mehedinți în prima jumătate a secolului al XX-lea este dată de o tradiție creștin-ortodoxă cu o oarecare nuanță internă, specifică spațiului și neamului românesc.

Componenta predominantă în activitatea savantului Simion Mehedinți, ca om de știință și educator de sorginte creștină, urmărește eficiența educației religioase pentru un popor, cu remarcabilul îndemn pentru cunoaștere.

În întregime, activitatea lui Simion Mehedinți este într-un continuu dialog cu sine și cu lumea, îndeosebi cu lumea neamului și spațiului românesc, lume care dă identitate acestui spațiu. Un dialog ce se conturează nu la nivel geografic ci mai ales sufletește. O permanentă nevoie de comunicare, de socoteală cu veșnicia, cum însuși mărturisește. Mereu preocupat de condiția românului în special și de condiția umană în general. Este conștient de atotputernicia morții, de ipostazele răului și manifestarea acestuia. De la o anume vârstă, activitatea sa arată cum el își va consacra propria-i existență semenilor.

În dimensiunea ei creștină, pedagogia lui Simion Mehedinți se adresează atât satului românesc arhaic, cât și tuturor locuitorilor de la orașe și intelectualilor, uneori imperativ și categoric, alteori cu suflet nostalgic și vibrând, însetat de adevăr, adevăr absolut.

Deși pluridimensională, pedagogia lui Mehedinți este unitară, coerentă, cu valențe în doctrina învățăturii creștine. Componenta unitară a pedagogiei sale îl arată pe Mehedinți ca fiind deplin conștient de misiunea sa de om pe acest pământ, pe de o parte; de creștin și de educator, de cealaltă parte. Deși uneori nostalgic, deși de foarte multe ori se reîntoarce în timp spre lumea românilor săi din Munții Vrancei, el dovedește tărie și capacitatea de a aduce contemporanilor săi valori de altădată, și o reală vocație de a le transmite generațiilor viitoare. Se simte chemat să-și aducă propria contribuție la dezvoltarea învățământului în general, a învățământului catehetic în special, lucru pe care se străduiește să-l îndeplinească prin toate mijloacele pe care formația sa cultural-științifică i le pune la îndemână. La aceasta se adaugă angajarea în întregime a spiritului său generos. Se remarcă reprezentant al poporului român, a celei mai reprezentative, mai nobile dar și oropsite clase sociale, cea a țărănimii.

Activitatea didactică îl evidențiază pe Simion Mehedinți ca exponent al celei mai nobile categorii sociale, cea a țărănimii. Aceasta constituie factorul cel mai important pentru identitatea etnică românească, suportul esențial pentru supraviețuirea noastră istorică, în relație valorică cu spiritualul.

Dincolo de toate aspectele social-politice, Mehedinți urmărește încurajarea diverselor componente ale profilului spiritual românesc, în lumina învățăturii creștine. Se poate vorbi, se pare, de un optimism al lui Mehedinți, cu suport în tradiția creștină, în: quod semper, quod ubique et quod ab omnibus creditum est. Un optimism întemeiat pe cunoaștere nemijlocită, pe nădejde și credință în profilul spiritual al poporului român, în însușirile lui definitorii, realități reper, realități vii și creative. Are natura un rol în procesul educației? În ce proporții? Dincolo de lucrările lui Simion Mehedinți, „Ideile lui J.J. Rousseau asupra educației” și „Altă creștere, școala muncii”, răspunsul la astfel de întrebări ni se dezvăluie treptat din atitudinea savantului față de locurile natale, față de geografie, de etnografie, de întreaga sa viață și ocupație de pedagog. Delavrancea va spune că „între natură și poporul român este o străveche și legendară dragoste”. În relație cu ființa umană ea este călăuză și prieten. Se pare că, la un moment dat, Simion Mehedinți este obiect al propriei sale pedagogii, dovadă unele confesiuni ale sale.

II. 3. OPERA

II. 3. 1. Simion Mehedinți – pedagog creștin. Mare eveniment în istoria educației: doctrina pedagogică a Mântuitorului Hristos.

Pentru pedagogia vremii sale, la fel de mult pentru vremurile noastre, Simion Mehedinți propune modelul educațional oferit de învățătura creștină. Predicatorul din Nazaret este închinat unui nou ideal de viață. El vine cu o lege nouă, cu o educație nouă a cărei pedagogie lasă să se înțeleagă faptul că raționamentul nu este suficient și că trebuie însoțit de cât mai multă iubire. Pentru tânărul din Nazaret, spune Mehedinți, greutatea cea mai mare era să schimbe mai întâi sufletul dascălilor. Noul Educator vine cu metodă nouă, originală, o intuire activă a faptelor, ceea ce mișcă sufletul. Să știm, de la Iisus, că „nu ideile conduc lumea, ci sentimentele”. Așadar, Iisus întrebuințase ceea ce noi astăzi numim metoda activă, pe care Mehedinți o numește metoda Evangheliei. Originalitatea metodei constă în apelul la partea emotivă – „pârghia cea mai puternică a oricărui învățământ”. De aceea, concluzia savantului va fi aceea că nu este nici-o exagerare în a spune că Iisus a fost cel dintâi mare educator al omenirii și mântuitor adevărat al copiilor.

Din acest moment, ni se deschide o întreagă paletă de teme care pot fi abordate cu succes în scopul unei educații religioase, creștine, ortodoxe. Se evidențiază cu prioritate tema educatorului care înțelege și aplică preceptele învățăturii lui Iisus. Ideea continuă prin tema gândului mereu la faptă, căci, spune Mehedinți, „pentru cuvinte de clacă și pentru gimnastica ideilor goale nu există nici-o evlavie.” Temeiul vieții pedagogului-educator să fie iubirea de aproapele. În acest context, Simion Mehedinți vorbește de originalitatea pedagogului elvețian Pestalozzi, despre care spune că este cel dintâi pedagog modern, care a reînviat metode inspirate de Iisus, care a reușit, în mijlocul unui secol dominat de enciclopediști (secolul al XVIII – lea), să deschidă o nouă eră în pedagogie.

Intuiția ca metodă, însoțită de sentimentul iubirii dezinteresate, sunt principii didactice inaugurate de Mântuitorul Hristos în activitatea Sa învățătorească. Isprava cea mai mare a lui Pestalozzi, spune Mehedinți, este că a aplicat cu mai multă simțire decât toți metoda intuitiv-emotivă a Nazarineanului. Intuiția nu este altceva decât o deșteptare treptată a tuturor puterilor sufletului până la voința de a realiza ceva. Intuiția nu este ceva pasiv, ci o elaborare internă, care devine un fel de creație proprie. Avem acum „modelul educatorului cald și duios”, care în cele din urmă dă încredere copiilor în biruința binelui.

Pentru Mehedinți, semnul marilor educatori îl constituie vocația însoțită de iubire, dat fiind faptul că „prin iubire se manifestă întâi și întâi de toate vocația educatorului. (…). Lucrul cel mai trist este dascălul fără vocație”.

Pentru dascălii timpurilor noastre, Simion Mehedinți amintește faptul că întreaga problemă a neamului omenesc este îmbrățișată pentru întâia oară de Iisus Hristos. Problema tineretului este cea mai importantă problemă a unei societăți. Prin educație, copilul primește locul ce i se cuvine în societate. Învățătura Evangheliei definește statutul femeii în societate și rolul cardinal al acesteia în educație. Originalitatea doctrinei pedagogice a lui Iisus constă în „iubire față de toți oamenii, milă de cel care greșește și toleranță pentru erorile inevitabile în viața practică”. În acest sens, scopul educației în activitatea didactică a lui Simion Mehedinți reprezintă o anticipare ideală, un imperativ care se cere înfăptuit. Este un scop pentru o pedagogie creștină în cadrul căreia, după cum am mai subliniat, pedagog creștin este numit doar educatorul care înțelege și aplică concret preceptele învățăturii lui Iisus. Acest scop, la Simion Mehedinți, ocupă un loc central în raport cu ceilalți termeni ai acțiunii pedagogice, precizând și determinând în mare parte planificarea acesteia. Este un scop ce conferă activității educaționale un caracter activ și conștient și care determină obiectivele acestuia.

II. 3. 2. Scopul educației religioase reflectat de doctrina pedagogică a savantului Mehedinți.

„Un om, ca și un popor, atât prețuiește cât a înțeles din Evanghelie”.

Simion Mehedinți pleacă de le textele Evangheliei, recurge la pedagogia activă bazată în mod prioritar pe „școala muncii”, pe contactul direct cu natura, pe deșteptarea tuturor puterilor sufletești, până la creație proprie, cu scopul dezvoltării tuturor capacităților sufletului în vederea desăvârșirii. Obiectivul cadru este anticipat de ceea ce el numește „socotelile cu veșnicia”, și urmărește realizarea comuniunii cu Dumnezeu și cu semenii săi.

Nivelul informativ

Scopul informativ al educației în activitatea didactică a lui Simion Mehedinți urmărește noțiunile precise în funcție de care o știință poate înainta. Precizia noțiunilor de la care se pleacă în cercetare este extrem de importantă pentru desăvârșirea intelectuală. El urmărește asimilarea de cunoștințe din Sfânta Scriptură și chiar din scrierile Sfinților Părinți, în maniera în care acestea pot fi utilizate și aplicate în viață, fie că este vorba de interesul personal, fie de beneficiul semenilor și al Bisericii.

Un dascăl, om de știință sau orice altă formație, care transmite adevăruri de credință necesare desăvârșirii, în viziunea lui Mehedinți, este dascălul care dovedește cunoașterea conștientă a fundamentelor vieții creștine. În pedagogia sa, Mehedinți de la știință trece cu ușurință și cu încredere El Îl mărturisește pe Mântuitorul Hristos drept Cel mai mare Educator, a cărui doctrină a revoluționat omenirea, ca fiind așa cum Noul Testament Îl prezintă, „înțelepciunea de taină a lui Dumnezeu”(I Corinteni, 2,7), „întru care sunt ascunse toate vistieriile înțelepciunii și ale cunoștinței” (Coloseni, 2,3). Pentru Simion Mehedinți, educatorul creștin este cel care s-a făcut următor lui Hristos, împlinind ce era de la început și ce a auzit despre Cuvântul vieții. (I Ioan, 1,1: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri”).

Prin lucrarea sa Parabole și învățături din Evanghelie, ce ni se prezintă sub forma unui manual, autorul recunoaște în pedagogia creștină transmiterea și medierea adevărurilor revelate. Un pedagog creștin, așa cum am văzut în întreaga activitate a lui Mehedinți, va accentua, mai ales ceea ce este spiritual și divin, îndemnându-i pe elevi să țină seama de cuvântul Evangheliei: „«Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă» (Mt. 6,33), fiindcă numai această căutare duce la cunoașterea cea adevărată. Aceasta este cunoașterea pe care au avut-o sfinții, este lumina care împrăștie întunericul neștiinței și umple sufletul de claritate, este lumina lui Hristos Iisus, este Adevărul «care ne face liberi» (Ioan, 8,32)”.

Nivelul formativ

Prin cultivarea rațiunii, voinței și sentimentului elevilor, se realizează pregătirea morală și spirituală a acestora. Se pare că, din punct de vedere calitativ, sufletul omenesc poate primi influența factorilor externi, a mediului. Potrivit unei astfel de realități, Mehedinți recunoaște ca fiind valabile pentru o educație sufletească, pentru pedagogia creștină, multe din ideile lui J.J. Rousseau. Întreaga concepție a acestuia despre educație se întemeiază pe ideea susținută în lucrarea sa Emile, în care se evidențiază faptul că natura ființei umane este bună.

Dat fiind faptul că educația religioasă, în conținutul ei, derivă din învățătura revelată, este nevoie ca elevii să fie mai sensibili și mai receptivi. Nu întâmplător, Mehedinți va vorbi de femeie, ca educatoare a neamului omenesc. În lucrarea Altă creștere: școala muncii va vorbi de o „școală a iubirii”, într-un capitol intitulat „Evanghelia iubirii: copilul și femeia”.

Scopul formativ se realizează atunci când famila, Biserica și școala conlucrează pentru o cunoaștere temeinică a învățăturii de credință și a moralei creștine. Rolul esențial în îndeplinirea scopului formativ îi revine în exclusivitate femeii, cea care are pasul întâi în educație. Mehedinți lasă mamelor primul cuvânt când este vorba de educația unui popor, dat fiind faptul că femeia este cea care nu a părăsit încă Biserica, fiind, totodată, cea care unește, în ființa ei cei doi mari factori educativi, munca și iubirea.

În concluzie, scopul formativ de natură religioasă în pedagogia lui Simion Mehedinți urmărește formarea caracterului religios-moral, care nu se poate realiza însă fără un volum de cunoștințe religioase. El are permanent în vedere echilibrul dintre informativ și formativ.

Nivelul educativ

De foarte multe ori vom întâlni la Mehedinți convingerea că un om sau chiar un popor valorează în măsura în care a înțeles ceva sau nu din Evanghelia Mântuitorului Hristos. Iată convingerea că viața creștină autentică este căutarea lui Dumnezeu. Prin aceasta se concretizează scopul educativ în pedagogia și educația religioasă a acestui savant. Este vorba de un scop susținut prin dorința de a-L cunoaște pe Dumnezeu și de mântuire a sufletului. Scop suprem pentru educația religioasă, pentru care activitatea nu se desfășoară doar în timpul și spațiul finit al școlii, ci toată viața, pentru veșnicie, pentru toate neamurile pământului.

Profesor de geografie, dar și întemeietorul etnografiei, ca știință în spațiul românesc, Simion Mehedinți studiază omenirea ca pe un mozaic de popoare, cu prezență evidentă în manifestările de cultură și de civilizație. Etnograf și etnopedagog; iată-l pe Mehedinți dovedindu-se urmaș al Sfinților Apostoli trimiși de Mântuitorul Hristos pentru a-i chema pe toți oamenii la mântuire: „Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.” (Matei, 28, 19-20).

Este sau nu Simion Mehedinți pedagog creștin? Se poate vorbi de o contribuție a acestuia la dezvoltarea învățământului catehetic în spațiul românesc? Răspunsul afirmativ este confirmat prin însăși vocația acestui savant, mai întâi de toate, de educator. Prin educația religioasă, el îndrumă elevii, studenții și poporul, mai ales, în anii decisivi pentru formarea lor, spre clarificarea sensului vieții acestora, spre formarea convingerii că scopul educativ este esență a creștinismului.

În concluzie, prin educație, prin cunoaștere, știință dar și credință, pedagogia lui Mehedinți va putea pregăti pe cei cărora li se adresează astfel încât sufletul lor să accepte influența Revelației divine, aceștia să-L mărturisească pe Dumnezeu drept unicul Stăpân al vieții lor, în deplin acord cu imnul heruvimic „și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”

II. 3. 3. Obiective cadru și obiective de referință în „Creștinismul românesc”.

Prin raportarea obiectivelor ariei curriculare „Om și societate” la finalitățile unei educații care își propune să depășească spațiul finit al școlii și chiar al timpului, se pot defini obiectivele cadru ale Religiei, așa cum reies din activitatea și opera savantului Mehedinți. Se știe că fundamentul pentru mântuirea și desăvârșirea omului îl constituie cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu. Este vorba de o cunoaștere și folosire adecvată a învățăturilor din sfera valorilor religioase, cunoaștere a învățăturii Sfintei Scripturi, a Sfintei Tradiții și a istoriei Bisericii. Adoptând astfel de obiective în activitatea sa didactică, Simion Mehedinți își propune să încurajeze formarea virtuților creștine și consolidarea deprinderilor de comportament moral-religios. Mai mult, această cunoaștere determină acceptarea, înțelegerea și respectul față de cei de alte credințe și convingeri.

Aceste obiective sunt transpuse, în mod evident, de Mehedinți în lucrarea sa „Creștinismul românesc”, prin enumerarea trăsăturilor caracteristice: lipsa războaielor confesionale în viața poporului român, neutralitatea față de certurile dogmatice, primatul sufletului, arhaismul creștinismului românesc, simbioza între Biserică și Stat, fără antagonism, lipsa ereziilor și a ereticilor, prezența lui Iisus în folclorul național, absența pornirii spre răzbunare, acceptarea suferinței ca mijloc de purificare morală, încrederea în biruința binelui asupra răului.

În concluzie, în educația religioasă ce ni se dezvăluie din activitatea lui Simion Mehedinți, cel mai important rol îl au obiectivele formativ-educative. Prin ele, savantul evidențiază finalitățile educației religioase în vederea unei conduite creștine. Astfel de obiective, va mărturisi la un moment dat autorul, necesită mulți ani de activitate.

II. 3. 4. Simion Mehedinți, teorie și principii de educație religioasă.

În ansamblu, procesul de învățământ se constituie din acțiuni exercitate în mod conștient și sistematic de către educatori asupra elevilor, iar în cazul unui educator precum Simion Mehedinți și asupra studenților și a poporului întreg, fie într-un cadru instituțional bine organizat, școala, fie în orice împrejurare și cu orice ocazie, mai ales prin Biserică.

Fie că ne aflăm în școală, fie în Biserică, educația religioasă are ca scop principal formarea personalității religios-morale a ființei umane. Pentru realizarea acestui tip de educație, în general se cere respectarea unor principii precum: principiul intuiției, principiul accesibilității, principiul învățării active și conștiente, principiul sistematizării și continuității cunoștințelor, principiul îmbinării teoriei cu practica, principiul însușirii temeinice a cunoștințelor, principiul conexiunii inverse, principiul motivației, principiul eclesiocentric, pricipiul hristocentric. Se poate spune că, deși Mehedinți nu și le programase în această formă, totuși aceste principii s-au dovedit reale în întreaga sa activitate didactică. Acestea se identifică cu normele potrivit cărora savantul, deși din perspectiva unui om de știință, urmărea dezvoltarea rațiunii, voinței și sentimentului elevilor și studenților.

II. 3. 5. 1. Principul intuiției și Altă creștere: școala muncii, în sprijinul educației religioase.

Conceptul de „intuiție” este vast. În primă fază el definește capacitatea conștiinței de a descoperi pe cale rațională, spontan, esența, sensul unei probleme, al unui obiect. Ca principiu didactic, intuiția determină procesul predării și însușirii cunoștințelor să pornească de la reflectarea senzorială, nemijlocită a obiectelor și a fenomenelor studiate. În cadrul educației religioase, principiul intuiției indică faptul că accesul în lumea credinței trece prin simțuri, cunoaștere concretă, senzorială, ca bază pentru abstractizarea și generalizarea cunoștințelor. Adevărata cunoaștere se întemeiază pe sensibilitate și gândire. Întemeietorul intuiției ca principiu de bază în educația religioasă a fost Însuși Mântuitorul Hristos. Pedagogia umană propusă de Simion Mehedinți în lucrarea „Altă creștere: școala muncii” are ca reper modelul Mântuitorului în activitatea Sa învățătorească. Mehedinți știe că Mântuitorul Hristos a deschis o nouă eră și în ceea ce privește concepția despre progresul omenirii și despre modalitatea în care trebuie privită și abordată educația. Dovada vie o constituie Noul Testament, unde „fără pildă nu le grăia nimic” (Matei, 13, 34: „Toate acestea le-a vorbit Iisus mulțimilor în pilde, și fără pilde nu le grăia nimic.”). Iisus expune învățătura Sa fie prin vorbire directă, fie mai ales prin parabole care reprezintă imagini luate din viața cotidiană.

Mai mult decât orice, la îndemână este fapta. Dacă în casa părinților, spune Simion Mehedinți, copiii au văzut cinste și adevăr, tot așa le va fi și lor comportamentul. Valoarea intuiției nu constă în mulțimea lucrurilor învățate de copil, ci așa cum vrea să dovedească „școala muncii”, în felul cum le află de la părinți și cum le simte.

Valoarea învățăturii creștine în educarea maselor, valoarea pedagogiei creștine și a educației religioase constă în faptul că această învățătură are iubirea drept temelie a relațiilor sociale și intuiția activă ca metodă de bază. Mehedinți constată că temelia educației era foarte îngustă înainte de învățătura creștină. Iubirea, blândețea, căldura sufletească, mila față de scăderile omenești, puterea pildelor declanșând intuiția activă reprezintă o nouă doctrină religioasă, baze pentru o nouă pedagogie, cea creștină.

În „Altă creștere: școala muncii”, Simion Mehedinți are ca premisă pentru convingerile sale față de educație ideea concretă că Iisus arată calea spre desăvârșirea reală a vieții omenești, pentru care factorul esențial este sentimentul. De la intuiția activă, Mehedinți ajunge la pedagogia faptei, în aceasta constând toată originalitatea doctrinei lui Iisus. Prin intuiția activă, Mântuitorul acordă prioritate sentimentului în fața rațiunii. Metoda activă prin intuiție în parabole răstoarnă raporturile realității cotidiene, spune Mehedinți, captează atenția, direcționează privirea către adâncurile vieții subconștiente, unde, spune el, se pot afla lumini nebănuite.

În concluzie, intuiția și metoda activă îl determină pe Mehedinți să recunoască faptul că valabilitatea învățăturii lui Iisus constă în deplina concordanță dintre emoție, idee și acțiune. Prin educație religioasă, pedagogia creștină aduce omului un neclintit echilibru sufletesc.

II. 3. 5. 2. Principiul accesibilității.

Tot în lucrarea sa „Altă creștere: școala muncii”, Simion Mehedinți își exprimă convingerea că neamul nostru nu-și va împlini menirea decât intrând cu dinadinsul în „școala muncii”. Pentru ca poporul să aibă acces la o „altă creștere” este nevoie de educatori de vocație, de educație religioasă în spiritul învățăturii lui Iisus. Accesul la o educație religioasă în lucrarea menționată va avea premise clare. Va urmări îndeaproape relația dintre mersul omenirii și educația copilului. Educatorul nu va porni de la conceptul de copil abstract, va avea în vedere particularitățiler de vârstă sau de etnie și în funcție de acestea înreaga avere sufletească și zestre spirituală. Principiul accesibilității în didactica lui Simion Mehedinți este impus de realitatea că „cea dintâi religie care pune pe prunc pe genunchii divinității supreme” este creștinismul. El are în vedere, potrivit acestui principiu, educația întregului popor, educația mulțimii cea care totdeauna a respectat însușirile superioare, cea care a dat dovadă de puteri nebănuite.

Când accesul la educație este sub nivelul nevoilor individului și ale societății, Mehedinți vede cauza în reaua organizare a învățământului superior, de care depind toate celelalte organizări. Principiul accesibilității presupune în primul rând existența educatorilor, mai întâi de toate oameni de o reală adâncime sufletească, fiindcă, spune Mehedinți, activitatea educativă cere suflete alese. Cere oameni de mare autoritate morală, cu idealuri morale, cu educație religioasă și știință de pedagogie, cu o reală adâncime sufletească. Accesul la educația religioasă impune sprijin pentru Biserică, pentru viața religioasă în ansamblul ei, tradiția fiind de mare preț în educație. Biserica asigură accesul la cele mai nobile realități, învață că singurul adevăr accesibil minții umane, care îi poate apropia pe oameni este iubirea.

În procesul de învățământ, principiul accesibilității împune, cum spune Mehedinți, „muncă metodică și stăruitoare”, dat fiind faptul că a ajunge la sufletul copilului nu este o cale deschisă oricui. Participarea la munci adevărate, în raport cu vârsta, este accesul la adevăr.

În concluzie, la Simion Mehedinți totul se leagă de muncă. Singura cale spre o învățătură temeinică este munca efectivă. El este convins că în sufletul nostru nu poate pătrunde nimic dacă mai întâi nu a trecut prin simțurile noastre și mai ales prin lucrarea noastră, prin mână. Acțiunea are la temelie sentimentul. Prin sentiment ca element prioritar în educația religioasă, învățătura lui Iisus deschide o cale nouă omenirii. Principiul acccesibilității, în gradația sa ajunge să înalțe pedagogia creștină la a fi cel mai de seamă factor social și educativ.

II. 3. 5. 3. Principiul învățării active și conștiente.

Principiul învățării active și conștiente este suportul pedagogiei lui Mehedinți. Acest principiu este impus de natura psihică a elevilor, de mediul familial și etnic al acestora, așa încât să antreneze spre o înțelegere și învățare conștientă atât rațiunea cât și voința și sentimentul. Potrivit acestui principiu, Mehedinți cere educatorului să înlesnească în mintea elevilor și studenților nu doar idei, ci mai ales un sentiment viu prin care ideea să se concretizeze în faptă. Cere ca sufletul educatorului „să intre întreg în acțiune”. Nimeni nu poate fi motivat pentru o acțiune, este de părere Mehedinți, fără fapte concrete. El știe că, la rândul ei, fapta cere un anumit grad de emotivitate și că pentru cel care își asumă răspunderea de a îndruma viața tineretului, capacitatea de afecțiune este însușire sine qua non.

În concluzie, principiul învățării active și conștiente la Simion Mehedinți impune educatorului personalitate didactică și o atitudine religioasă, izvor de educație și pentru alții. Copiii și tinerii își vor deschide sufletul spre un astfel de educator, vor învăța mai spornic.

II. 3. 5. 4. Principiul sistematizării și continuității cunoștințelor.

În primul rând, cunoștințele vor fi învățate prin raportare și integrare la experiențe deja existente. Caracterul decisiv este de ordin practic. Și aici Simion Mehedinți găsește extrem de eficientă pedagogia faptei. Este principiul care îl determină pe savant la metoda legăturii muncii cu școala, spre o deplină continuitate. Pentru acest pedagog, munca școlarilor nu are vreo legătură cu câștigul material câtă vreme are menirea pregătirii pentru înțelegerea învățăturilor din cărți. Savantul vede într-adevăr un neajuns să fie lipsit de lumina cărții omul care muncește cu brațele însă este de părere că nenorocirea cea mai mare este să citești mereu, fără a duce vreodată la împlinire cele citite.

Sistematizarea și continuitatea cunoștințelor asigură mereu calea spre adevăr mai ales atunci când trimite în lumea faptelor concrete, singura normă de siguranță pentru cugetare și creativitate.

Munca de sistematizare, păstrare și transmitere a cunoștințelor cere metodă. Cere, spune Mehedinți, „stăpânirea firului certitudinii”, iar dacă metoda este clară, erorile sunt puține. Este nevoie de obiectivitate, de însușiri psihice adecvate, agerime în observare. Conținutul învățării potrivit acestui principiu trebuie să aibă un caracter practic, logic și în conformitate cu structura conceptuală de gândire a tinerilor. Educatorul va urmări realizarea ritmică a învățării până la formarea deprinderilor de muncă independentă și până la dezvoltarea personalității religios-morale.

În concluzie, Simion Mehedinți subliniază importanța capacității de a găsi idei și metode noi în sistematizarea faptelor, fie că acestea sunt adunate de noi, fie că sunt aflate de la alții.

II. 3. 5. 5. Principiul îmbinării teoriei cu practica.

Principiul îmbinării teoriei cu practica este fascicolul de lumină care a dat strălucire întregii activități didactice a savantului Simion Mehedinți. „Altă creștere: școala muncii” este sinteza activității sale, în principiul dat. Viața nu este doar teorie, iar Mehedinți va sublinia că însuși creștinismul este viață și nu teorie. Învățătura Evangheliei Mântuitorului Hristos este puterea care dirijează viața creștinului. Pentru Simion Mehedinți, singura cale de a dobândi învățătură temeinică și caracter sigur este munca efectivă. Munca adevărată care dau deprinderi tari, neconfundată cu simulacrul muncii, în timp ce știința este pe măsura muncii.

Adevărurile religioase sunt expuse în maniera în care elevii și tinerii își vor călăuzi activitatea după ele. Educatorul va deveni el însuși exemplul numai dacă împlinește ceea ce învață. Îmbinarea teoriei cu practica la Mehedinți se concretizează în principii precum: singurul mod de a ști și a putea ceva e să lucreză în adevăr. Este singura cale pentru formarea de caractere. Îmbinarea teoriei cu practica aduce experiența, iar când este vorba de experiența întregii omeniri, Mehedinți susține că este mai instructivă decât experiența întregii individualități. Acest principiu este argumentul în baza căruia Mehedinți socotește educația drept un meșteșug, pentru care este nevoie atât de vocație cât și de știință. Mai mult, el vede munca de toate zilele drept școala adevărată a unui om.

În concluzie, îmbinarea teoriei cu practica este principiul definitoriu pentru o educație religioasă.

II. 3. 5. 6. Principiul însușirii temeinice a cunoștințelor.

Este principiul care direcționează întreaga activitate a educatorului spre rezultate finale în procesul instructiv-educativ. Însușirea temeinică a cunoștințelor ne asigură tot „școala muncii”, se realizează atunci când este făcută profund, complet și durabil. În „Trilogii” vom vedea că Mehedinți pune în echilibru temeinicia însușirii cunoștințelor cu ceea ce se poate defini prin „gând fără de prihană”, cu ceea ce se explică prin noțiunea de „impersonalitate” și chiar de „sfințenie”. Când vorbește de savant, de cunoștințe temeinice, el vorbește de omul nefățarnic, impersonal, uitându-se pe sine, oricând capabil să renunțe la cele trecătoare, oricând capabil de sfințenie; omul pentru care preocuparea de sine și de ale sale dispare.

În concluzie, însușirea temeinică a cunoștințelor este în pedagogia creștină a savantului Mehedinți treapta maximă de impersonalitate, treapta mai presus de toate deșertăciunile, treaptă la care odată ajuns, educatorul știe că are o misiune de împlinit. Este stadiul creației științifice, oricând însoțită de lepădare de sine.

II. 3. 5. 7. Principiul asigurării conexiunii inverse.

Principiul asigurării conexiunii inverse este valabil pentru orice activitate umană. Este principiul la baza căruia pot exista diferite metode de lucru. Pentru Simion Mehedinți, conexiunea inversă se concretizează în capacitatea de a se dezvălui printr-o operă idei și metode originale. Așadar, tot „școala muncii” și eficiența acesteia. Conexiunea inversă este sentimentul viu prin care ideea primită se concretizează în faptă. Este, spune Mehedinți, sufletul educatorului care intră întreg în acțiune, prin faptul că el însuși a fost stăpânit de înalte sentimente de răspundere morală față de cei a căror educație i-a fost încredințată.

Conexiunea inversă este la Mehedinți principiul numit simplu „fapte concrete”, fără de care nicio idee nu va motiva pe cineva la acțiune.

În concluzie, prin conexiune inversă Simion Mehedinți face trimitere la oameni, la personalitățile creatoare; oamenii cu structură psihică vioaie; oamenii cu armonie și bogăție sufletească.

II. 3. 5. 8. Principiul motivației.

„Cine a ridicat munca până la iubire, acela a coborât raiul pe pământ. Trăiește între oameni ca și sfinții în cer” În educație, motivația învățării – a muncii, cum denumește la un moment dat autorul educația – este definită ca totalitatea intereselor, idealurilor și mobilurilor care îndeamnă, susțin energetic și direcționează desfășurarea activității de învățare. „Motorul învățării”, motivația în pedagogia creștină din activitatea didactică a savantului Mehedinți, cu reper în cea a Educatorului din Nazaret, este iubirea.

Singură iubirea poate pune în mișcare rațiunea, voința și sentimentul menținând atenția voluntară. Motivația învățării poate fi exterioară (competiția, încurajarea, lauda, recompensa sau dimpotrivă, pedeapsa, teama, mustrarea), și interioară (curiozitatea de a ști cât mai multe, dorința de a fi cât mai bine pregătit într-un anumit domeniu, dorința de a fi cât mai bun). Când vorbește de motivația exterioară, Mehedinți vede în competiție cel mai nefericit mod de educație, dat fiind faptul că aceasta poate declanșa marele pericol al egoismului. El are în vedere cele două ipostaze esențiale, egoismul și altruismul, care pot genera două categorii de suflete, unele opace, egoiste, statice; altele luminose, altruiste, dinamice. Așa ajunge la motivația interioară pentru care idealul este ca sufletul copilului să aibă capacitatea de a răspunde gândurilor bune cu care este sfătuit, îndemnat sau pedepsit.

În concluzie, fie că este vorba de „școala muncii”, sau a cărții, în doctrina pedagogică a savantului Mehedinți suportul real pentru educația religioasă în vederea împlinirii scopurilor acesteia, fără a neglija însă rolul motivației externe, este motivația internă. Pe această cale se pot dobândi cunoștințele referitoare la valoarea sufletului, la adevăratul scop al vieții omului; cale ce aduce bogăție de trăiri, surse de satisfacție, echilibru sufletesc și, în final, mântuire.

II. 3. 5. 9. Principiul eclesiocentric sau Extra Ecclesia nulla salus (Sf. Ciprian).

Mântuirea nu se poate dobândi decât dacă suntem și rămânem membrii activi ai Bisericii. Predarea cunoștințelor necesită, așadar, prezentarea învățăturii despre Biserică astfel încât aceasta să dezvolte mai întâi de toate simțul dragostei, respect și admirație față de aceasta, insuflând convingerea că doar Biserica poate ajuta la dobândirea mântuirii.

Potrivit principiului eclesiocentric, principalul obiectiv în activitatea de educator a savantului Mehedinți este cel de a fi sprijinită Biserica prin asigurarea, pe cât posibil, a unei educații religioase, mai ales a tineretului. Mai mult, indiferent de confruntările oricăror vremuri pentru Biserică, pentru el tradiția este factorul de cel mai mare preț în ceea ce privește educația unui neam. El apreciază statul care nu va oropsi niciodată Biserica și educația religioasă; respectă clericii statornici în credința, tradiția și misiunea Bisericii.

Tot în acest principiu, pentru o pedagogie creștină, Mehedinți se adresează celor cu caracter puternic să nu-și piardă cumpătul, să nu confunde oamenii cu ideile pe care ar trebui să le reprezinte; să nu confunde persoana cu instituția pe care o reprezintă, mai ales când este vorba de Biserică. Biserica are locul cuvenit în educația poporului.

„Școala cea mai cuprinzătoare e Biserica: ea ne ia de mână din copilărie și ne însoțește până la mormânt”, spune Simion Mehedinți. De aceea, principiul eclesiocentric în educația religioasă este suportul realității că Biserica ne arată cele mai nobile țeluri. Tot ea învață că singurul adevăr accesibil minții umane care îi poate apropia pe oameni este iubirea: „Când iubești pe cineva, îl privești cu îngăduință și treci cu vederea deosebirile aproximative ale gândurilor; din dragoste mărturisești într-un gând cu acela care ți-e dag… Căci nu-i niciun imperativ mai categoric decât al iubirii”.

Principiul eclesiocentric cere educație religioasă din prisma valorilor tradiției; cere educație religioasă în primul rând prin modelele demne de urmat, fie că este vorba de clerici, fie de mireni. Tăria de caracter și îndemnul spre a nu se confunda oamenii cu instituțiile pe care le reprezintă sunt argumente pentru o educația relgioasă bazată pe propria convingere a fiecărui individ. Aceasta se poate concretiza prin predică, prin puterea exemplului preotului, prin familiile formate de Biserică și, nu în ultimul rând, prin oamenii de stat care recunosc absoluta valore a Bisericii pentru educație. Biserica reprezintă, susține Mehedinți, școala de educație a norodului. Preocupat de educația poprului, în calitatea sa de om de știință, va socoti geografia drept o istorie în mișcare. În această manieră, pedagogia savantului Mehedinți îmbină mai mulți factori: factorul istoric, pe de o parte, cel geografic de cealaltă parte. Unitatea celor două este dată fără îndoială de factorul eclesial. Așadar, pedagogia lui Mehedinți nu poate avea alte valențe decât creștine, creștin-universale: quod semper, quod ubique et quod ab omnibus creditum est, adică: istoricul, geograficul și eclesialul.

II. 3. 5. 10. Principiul hristocentric.

„Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viață și viața era lumina oamenilor. Și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o” (Ioan, 1, 3-5). Este evident că principiul hristocentric cere ca educația religioasă să se orienteze în jurul Persoanei Mântuitorului Hristos. Acest principiu în activitatea didactică a savantului Simion Mehedinți s-a dovedit activ prin recunoașterea acestuia că Iisus este cel mai mare educator, că doctrina Sa pedagogică a revoluționat omenirea și prin faptul că savantul trimite mereu la parabolele și învățăturile din Evanghelia Mântuitorului, Care este prezentat drept Adevărul absolut, Educatorul Care S-a înomenit pentru a ridica firea noastră cea căzută prin păcat și pentru a ne aduce nouă model de urmat.

II. 3. 5. 11. Poți fi om deplin fără să fii creștin?

„Un om, ca și un popor, atâta prețuiește, cât a înțeles din Evanghelie”. Realitate pe care Mehedinți o mărturisește tuturor și o argumentează. Ca dovadă că activitatea sa didactică s-a bazat pe un principiu precum cel hristocentric putem amiti doar, deși dovezile sunt multe, una dintre lucrările sale în care explică cum a fi om deplin nu poți fără a fi creștin.

Primul îndemn, obiectiv pentru o pedagogie care s-a dovedit creștină, este acela ca sufletul să nu rămână pasiv în fața eternității. „Oamenii deplini, spune Mehedinți, n-au putut și nu vor putea niciodată să nu-și arunce ochii «dincolo» și să nu-și facă unele socoteli în fața veșniciei.” Ce poate însemna „om deplin”? Nimic mai simplu, omul întreg, desăvârșit, cumsecade, făcându-și slujba complet. Cum? Pentru acest răspuns Simion Mehedinți îndeamnă la receptivitate față de învățătura lui Iisus cu privire la sufletul omenesc. „Pedagogie creștină” este acea pedagogie prin care oamenii nu se vor amăgi cu vorbe deșarte; ei se vor raporta permanent la Evanghelie, sprijinindu-se pe experiența vieții, pe „școala muncii” și valoarea tradiției, mărturisind rolul unic al acesteia în dezvoltarea omenirii.

Principiul hristocentric stă la baza realității că omul de cultură recunoaște superioritatea practică a creștinismului, față de oricare altă religie, fără ca acesta să rămână circumscris spațiului jocurilor de vorbe și al unei mărginiri intelectuale, a unei sfere de cercetări prea înguste. Simion Mehedinți vorbește de simțirea curată (instinctivă), a poporului față de credință, comparându-l cu pescarii din Ghenizaret. Pentru el, posibilitatea unui progres devine realitate doar atunci când „o vor simți și cărturarii mărunței, a căror sărăcie de cugetare și de simțire a dus în eroare pe mulți nativi, făcându-i să creadă că un om de știință exactă se poate dezbrăca de preocupările religioase, ca și cum ar svârli o haină învechită”.

Printr-o evaluare din perspectiva acestui principiu, Simion Mehedinți constată că latura etică a educației noastre are nevoie de o îngrijire mai mare decât oricând în trecut. Poporul românesc, spune el, „a ajuns tocmai la răspântia de unde începe: sau o mare înălțare, sau o grabnică lunecare și cădere”. Atrage atenția aupra fenomenului potrivit căruia o mare parte dintre teologi se feresc să intre în cler. Vorbește de situația în care, „în congrese didactice, unii au cerut eliminarea educației religioase, când este știut că rolul precumpănitor al anglo-saxonilor în istoria modernă este sprijinit mai ales pe temeiul religios al vieții lor”.

La întrebarea pe care și-o pune dacă mai păstrează poporul român simțul pentru cele eterne, cum îl aveau părinții noștrii începând cu Geto-Dacii, Simion Mehedinți însuși va găsi răspunsul, fiind încredințat că timpul de față are o însemnătate unică în desfășurarea istoriei poporului român. «Toată semănătura, spune el, de la Decebal și Traian până în zilele noastre trebuie să dea roade acum sau niciodată», în timp ce «viața modernă fără populație deasă este cu neputință», iar sporul demografic și economic este imposibil dacă sufletul nu e sănătos, adică omul nu are ochii spre idealul care licărește în zarea eternității. Poporul român trebuie îndrumat mai mult ca orișicând spre o educație religioasă. Aceasta, socotește el, este foarte necesară în primul rând pentru igiena lui morală și e o condiție îndispensabilă pentru progresul Statului.

„Poți fi om deplin fără să fii creștin?” este o carte scrisă ca o împlinire la „Altă creștere: școala muncii”. Orice învățătură se confirmă prin fapte. În activitatea Sa de Învățător, Mântuitorul Hristos descoperă adevărul religios absolut despre Dumnezeu și norma morală, confirmând prin fapte învățătura Sa. Pentru pregătirea tineretului, Simion Mehedinți vede însemnate toate studiile dar, spune el, „cele mai însemnate dintre toate sunt acelea care pot ridica pe om peste nivelul totdeauna șovăitor al judecăților legate de relativitatea intereselor trecătoare; iar creștinismul o poate face, căci el nu e o confesiune oarecare, ci e formula etică cea mai deplină în toată dezvoltarea omenirii de până astăzi și cea mai sigură temelie pentru progresul individual și național. Cine e în adevăr creștin, acela a dezlegat cea mai grea problemă socială; prin frăție a ajuns la egalitate și libertate, potrivit cu Dreptatea, care e mai necesară decât toate. Așadar, creștinismul trebuie simțit, nu cetit, și trebuie să fie înfățișat tuturor în forma cea mai limpede cu putință”.

II. 3. 5. 12. Cum s-a ivit Evanghelia și ce roade a adus?

O întrebare și un răspuns explicativ dat de un savant, pedagog, profesor de geografie și dincolo de acestea, educator, creștin. Cum se bucură omul, spune Mehedinți, când se scoală după o boală lungă – fiind vorba de viața păgână, așa a fost de mare bucuria în lume când s-a auzit pentru întâia oară cuvântul evangheliei, vestea cea bună.

Lumea din vremea nașterii lui Iisus era în mare parte sălbatică; numai împrejurul Mediteranei omenirea ajunsese la mai multă lumină. Când s-a ivit învățătura lui Iisus, singurii oameni mai luminați erau cei dimprejurul Mediteranei: egiptenii, fenicienii, asyro-babilonienii, perșii, grecii, geto-dacii și romanii. Numai aceștia, spune el, duceau o viață mai blândă. În toată lumea erau vestiți se pare, părinții noștrii geto-daci. Despre aceștia, un mare învățat din vremea lui Iisus scria: „E un lucru de care nimeni nu se poate îndoi și care răsare din toată istoria geților: râvna lor religioasă a fost de când lumea caracterul precumpănitor al firii lor” (Strabo). Gândul lor cu privire la moarte era atât de viu, încât erau numiți de către Herodot „geții nemuritori”. „Cu drept cuvânt, spune Mehedinți, se dusese vestea despre viața străbunilor noștri. Unii dintre ei postiau cu mare sfințenie, ferindu-se de orice mâncare însângerată și mulțumindu-se numai cu legume, lapte, miere și caș; iar alții trăiau în singurătate, ca sihaștri, – după învățătura unui preot al lor, Zamolxe, care își petrecuse sfârșitul zilelor într-o peșteră din Carpați”.

Geograful nostru mai spune că înainte de ivirea Evangheliei lui Iisus, chiar și în țările mai luminate, viața omului era plină de mari păcate. Chiar și la aceste popoare viața omenească era în unele privințe foarte tristă și întunecată. Dovezile erau: robia, înjosirea femeii, jertfirea văduvelor, închinarea la idoli. Apare însă Evanghelia, vestea cea bună. Un popor pe calea mântuirii, poporul creștin. Trebuia să vină cineva care să arate calea adevărului: Iisus, cu învățătura Sa. O veste bună în mijlocul întregii lumi, care sună așa: toți oamenii sunt frați. Dacă oamenii sunt frați, nu se cade ca unii să fie robi la alții, ci toți deopotrivă, ca fiii aceluiași părinte. Femeia (ca mamă, ca soție, soră și fiică) trebuie să fie tot așa de prețuită, ca și bărbații, deoarece menirea ei pe lume e tot așa de înaltă, ca și a bărbaților. Copilul trebuie să fie iubit și îngrijit cu sfințenie. Robia a fost desființată, statutul femeii este ridicat la rang de mare cinste. Copilul începe a fi iubit și prețuit în toate țările. În concluzie, lumea a aflat calea mântuirii.

II. 3. 5. 13. Iisus ca învățător – „chipul Său de a învăța”.

Pentru un educator creștin ortodox, deși om de știință, precum Simion Mehedinți activitatea didactică nu poate fi despărțită de modelul dat de Mântuitorul Hristos prin activitatea Sa învățătorească. Mehedinți este deplin cunoștient că lucrarea pentru mântuirea omenirii nu poate fi despărțită de Persoana Mântuitorului. Aceasta dovedește faptul că savantul a înțeles învățătura ortodoxă, că prin păcatul originar chipul lui Dumnezeu în om s-a alterat, că mintea s-a întunecat, mai ales când este vorba de adevărul religios și moral; că voința omului a slăbit, înclinându-se mai mult spre rău decât spre bine și chiar spre ruperea legăturii cu Dumnezeu. El știa că Iisus este Cel mai mare Învățător, fiindcă El este învățătura însăși, că nimeni nu-i mai poate adăuga ceva, că este o învățătură totală, completă, desăvârșită. Iisus Hristos este Învățătorul unic, iar învățătura Sa este, de asemenea, unică. Pentru aceasta, Mehedinți vine cu argumente în lucrările sale în care vorbește de învățătura timpurie a lui Iisus, de modul cum învăța El, de faptul că Acesta vorbea oriunde și oricui, fără deosebire de neam, în pilde. „Acest chip de a vorbi în pilde, spune Mehedinți, era neobișnuit până atunci. Iar Iisus, ca un bun învățător, știa că omul ascultă adevărul cu luare aminte, când cel care povestește îi arată și o întâmplare adevărată”. Simion Mehedinți Îl mărturisește pe Iisus drept „Cel dintâi Învățător al celor mulți și umiliți”, Care nu cuvânta din cărți, nici cu semeție, ci se apropia de sufletul ascultătorilor, oriunde îi întâlnea.

În concluzie, Simion Mehedinți identifică în Persoana Mântuitorului pe Învățătorul Suprem.

II. 3. 6. Metodă și metodologie, certitudine teoretică și certitudine practică în teoria educațională a savantului Simion Mehedinți.

“Metoda este calea spre cercetarea științei. Metodica arată numai drumul predării ei”.

„Există oare și trebuie să existe atâtea feluri de cugetare câte specialități sunt?” Cu o astfel de întrebare, savantul Simion Mehedinți deschide un curs despre metodă și metodologie în pedagogie, dar și în studiul cercetării științifice, pe care le prezentăm în paragraful,următor.

II. 3. 6. 1. Metodă și metodică. Metoda geografică în științele naturale și sociale

„Geografia și etnografia sunt datoare să-și spună și ele cuvântul lor când e vorba de vindecarea rănilor societății omenești”.

a. “Culegerea”. Debutul muncii pentru cercetare constituie plecarea de la ceea ce avem la îndemână, spre ceea ce este încă departe; de la simplu la compus, de la cunoscut la necunoscut. Trei reguli elementare care în realitate, spune savantul, nu deschid aceeași direcție.

Cercetând metoda, pentru Mehedinți stăruința în acele reguli, aparent banale, este inutilă fără cunoașterea fenomenului de cercetat. “Aproape și departe, simplu și compus sunt din punct de vedere metodic împrejurări secundare. Lucrul de căpetenie e altul: să fie înțeles fenomenul de care e vorba; apoi să nu faci un pas mai departe, până ce temeliile cunoașterii unui fenomen nou nu sunt și ele deplin lămurite”. O astfel de abordare metodologică a cercetării, în mod practic trimite “de la înțeles spre ceea ce e neînțeles”.

De la metodă la metodică, de la certitudinea teoretică la certitudinea practică, savantul geograf și etnograf face trecerea având ca puncte de referință aspecte concrete din viața omenirii. Activitatea umană regăsită în toate timpurile, societățile și modurile de viață este cea redată lingvistic prin verbul a culege. Definirea acestei activități din punct de vedere etnografic, arată că a fost cea dintâi preocupare pe care s-a bazat vânătoarea, pescuitul și agricultura. Culegerea este prima, “cea mai veche și cea mai lungă, deoarece dureză și azi” Și dacă despre vânat, pescuit sau agricultură s-a scris foarte mult, despre culegere etnograful constată că s-a scris “foarte puțin și mai nimic sistematic”.

b. Sistematizarea muncii în cercetare. Un material abundent, care implică multe probleme speciale de studiu necesită “cercetare sistematică și muncă destul de disciplinată”. Contactul direct cu realitatea, ceea ce pedagogia creștină ar numi trăire, reprezintă prima condiție pentru o astfel de muncă. Observațiile făcute în fața naturii, sub influența realității, oferă cercetătorului garanția unei munci organizate, mai mult decât muzeele și cărțile. Este nevoie însă de mare discernământ. Contactul cu realitatea și atât nu înseamnă metodă științifică.

Așadar, înțelegerea corectă a metodei, în știință este cale spre progres. Ce înseamnă metodă? Ce înseamnă cugetare după o anumită metodă? Răspunsul la astfel de întrebări și argumentele pentru acesta, în discursul de față al savantului privesc geografia ca disciplină. În esență, o astfel de abordare metodică vine în sprijinul oricărei științe. Pentru geografie, spre exemplu, știința cercetătorului este în proporție nu numai cu anvergura excursiilor sale, ci “și cu numărul de idei, adică cu disciplina de cugetare pe care o duce cu sine în fața naturii”.

Munca sistematică este suma ce rezultă din culegerea informațiilor din cărți și cunoașterea adevărului din experiență. Sistematizarea prin muncă științifică implică cugetare științifică, dat fiind faptul că “cel care cugetă spre a lucra efectiv, acela nu poate glumi cu adevărul, deoarece îndată primește pedeapsa pentru o judecată falsă”.

În concepția lui Mehedinți, “munca” de culegere este cea care face legătura sufletească între cercetător și “obiectul” cercetării. Ca exemplu pentru geografi, marea, muntele, câmpia ș.a. există cu adevărat doar pentru cei care au trăit în contact cu aceste realități. Sub înrâurirea realității, cei doi factori ai cercetării, subiectul și obiectul, pot dobândi statut de “personalitate”.

Personalitatea cercetătorului descoperă obiectul de studiu în esența sa, în “personalitatea” sa. Câte mări, câți munți și câte câmpii, spune Simion Mehedinți, tot atâtea “personalități”. “Liniile strâmbe” de pe hartă, râurile, “în realitate, sunt ființe vii, cu obiceiurile și capriciile lor. Până și ghețarii, care par de departe morți, sunt nu se poate mai vii și deosebiți”. “Ce să mai zicem de vulcani!”, exclamă savantul.

Așadar, de la munca sistematică în cercetare la știință se va ajunge în funcție de calitatea și cantitatea experienței. Superioritatea muncii ca rezultat al experienței promovează orice disciplină în cadrul științei sale și orice știință în cadrul culturii.

În concluzie, experiența stă la baza oricărei științe, inclusiv pedagogie și latura creștină a acesteia.

Prin discursul intitulat “Metoda și metodica”, Simion Mehedinți propune oamenilor de știință o cercetare metodică de o așa manieră încât scopul vizat este cel de a se acorda prioritate adevărului, semenilor și nicidecum sinelui.

c. Metoda, idee și certitudine. Se poate vorbi de o contribuție a lui Simion Mehedinți în domeniul metodologiei studiului cercetării științifice. Aceasta constă în importanța acordată experienței și rolului său în cercetare. El propune metodologiei științifice românești, reguli care privesc, pe de o parte, “siguranța punctului de plecare” în tratarea oricărei probleme, pe de altă parte, idntificarea firului comun care le leagă pe toate, “căci științele toate nu înseamnă altceva decât înțelepciunea omului, care înțelepciune rămâne una și aceeași, oricât ar fi de deosebite lucrurile pe care ea le cercetează, după cum lumina soarelui e una și aceeași, deși cade peste tot felul de lucruri”.

Este adevărat că fiecare știință are metoda ei specială, spune savantul, constând într-un “șir de intuiții și de legi care înlesnesc cea mai sigură și mai organică înțelegere a fenomenelor științei respective”. Dincolo de aceasta însă, unitatea spiritului omenesc, unitatea psihologiei umane a sesizat particularitățile fiecărei științe în conformitate cu normele generale ale cercetării. Deși pleacă de la o lege general-valabilă, “adunarea și cernerea materialului”, fiecare știință are metoda sa, pe care numai omul de specialitate o poate stăpâni deplin, și care impune o disciplină metodologică adaptată.

Clasificarea metodei de cercetare definește obiectul dat, indicând limitele acestuia prin identificarea firului de certitudine, a șirului de intuiții și de legi speciale.

La baza tuturor metodelor de cercetare stă intuiția. Intuiția este generatore de metodă. La rândul ei, metoda reprezintă o idee generatoare de acțiune.

Definind metoda ca idee, savantul aduce metodologiei științifice românești concepții precum cea a lui Kant, potrivit căreia “ideea este arhitectonică, ea creează știința. Când ideea este justă, ea devine îndată foarte fecundă; când este falsă, rătăcirile sunt inevitabile”.

Așadar, ca certitudine și idee, metoda unei științe constituie arhitectura studiului fenomenului științei respective.

d. Simion Mehedinți, obiectul și metoda geografiei. Din ideile prezentate, este ușor de înțeles modalitatea în care savantul recurge la definirea obiectului și metodei unei discipline, în cazul de față geografia. „Întâi metoda apoi metodica”.

Ca „fir al certitudinii teoretice”, metoda asigură construirea științei. Ca „fir al certitudinii practice”, metodica indică „mijlocul de a alege cel mai nimerit șir de fapte și de idei pentru a transmite minții încă minore a copiilor și [a] tinerilor partea esențială din adevărurile științei de care e vorba”. În concepția lui Mehedinți, logica științei este metoda, în timp ce logica predării este metodica.

În concluzie, metoda și metodologia dau arhitectura faptelor și a ideilor fundamentale ale unei științe. La nivel teoretic, la nivel de metodă, problemele unei științe sunt cunoscute doar de specialist. Metodica poate fi întemeiată doar de cunoscătorul metodei.

Cum poate fi definită metoda cercertării științelor sociale „după judecata geografilor și a etnografilor?” Caracterizarea lumii în general este o sinteză geografică, etnografică și istorică. Cunoașterea unei științe presupune depășirea limitelor acesteia; presupune sinteză și analogie cu alte științe; prelucrare de idei în mod științific și capacitate de a crea metodă.

Studiul „colaborării dintre geografie și științele naturale”, pleacă de la elementele care definesc metoda geografică: spațiu, categorie, cauză, convergență, pe care Simion Mehedinți le menționează sub forma: „determinarea spațiului”, „determinarea categoriilor”, „firul cauzalității”, „formule de convergență”.

Așadar, metoda geografică poate fi aplicată și în cazul științelor sociale. Această concepție a savantului pornește de la ideea influenței mediului. El va vorbi de o legătură între factorul teritorial și istoria artelor atât de complexă, încât „omul de știință, în fața unui tablou, statui sau altă operă de artă, să le și poată rubrica într-un stil spațial adică într-o matrice geografică”.

Este cunoscută influența pe care a avut-o asupra savantului profesorul său, Fr. Ratzel. Mehedinți propune metodologiei studiului cercetării în științele sociale din spațiul românesc, noțiuni diverse, care indică totodată și punctele de referință ale metodei. Astfel, conceptele: spațiu etnic, spațiu istoric, economic, etc, precum și expresii locale ca: spațiu dacic, mioritic, oltean, moldovean ș.a. indică o metodologie pornită de la mediul teluric, înaintată până la antropologic, etnografic și istoric. Se poate spune chiar că în viziunea lui Mehedinți, astfel de noțiuni imprimă metodologiei studiului cercetării științelor sociale „stil temporal”, pecetea unor epoci și a unor personalități.

În concluzie, abordarea metodică și metodologică a științelor sociale din perspectivă spațio-temporală, geografică, etnografică și istorică exprimă aplicarea vastă dobândită de metoda geografică în foarte numeroase ramuri ale științelor sociale.

II. 3. 6. 2. Simion Mehedinți, despre obiectul și metoda pedagogiei creștine.

„Cine urmează învățăturile lui Iisus poate ajunge sufletul cel mai frumos al generației sale – ceea ce este culmea norocului în viața noastră pământească”.

Din punct de vedere metodologic, geograful, etnograful și educatorul Simion Mehedinți poate fi socotit pe deplin pedagog creștin al vremii sale și al timpurilor noastre.

În latura teoretică a pedagogiei creștine, el stăpânește cunoștințe legate de învățătura de credință creștin-ortodoxă, în timp ce latura practică a acestei cunoașteri îl recomandă pedagogiei creștine românești și universale ca reprezentant de seamă. Creștinismul ca religie universală și manifestarea acestuia în spațiul și spiritualitatea românească sunt cunoscute acestui savant așa cum „arhitectura unei locuințe n-o poate prețui exact decât cel care locuiește efectiv, nu cel care o privește de departe și cercetează numai planul pe hârtie”.

O metodică poate fi întemeiată doar după aflarea metodei. Pedagogia creștină poate fi promovată doar de o personalitate cunoscătoare și trăitoare a învățăturii de credință creștin-ortodoxă. Mehedinți dovedește competență în ceea ce înseamnă metodă a pedagogiei creștine, dat fiind faptul că a recunoscut superioritatea acestei învățături și autoritatea Mântuitorului Hristos ca Cel mai mare educator al tuturor timpurilor și Creator de metodă pentru toate timpurile.

În concluzie, originalitatea savantului în metodologia unei pedagogii precum cea creștină constă în răspunderea cu care acesta s-a implicat în procesul de educație și răspunderea cu care s-a raportat permanent atât la contemporani cât și la urmași, atât la sine cât și la semeni și mai ales la divinitate.

II. 3. 7. Etnografia, știință auxiliară a pedagogiei creștine.

În unicitatea sa, pedagogia creștină inaugurată de Mântuitorul Hristos se adresează tuturor oamenilor, urmărind diversele modalități prin care aceștia își trăiesc viața. Acest unic tip de pedagogie oferă modalități nebănuite de sondare a realității, în funcție de crezul și interesul fiecărei persoane, sau al fiecărui popor în parte. „Iisus vorbea oricui, fără deosebire de neam”. Pedagogia inaugurată de Mântuitorul este apreciată și preluată de savantul Meheidnți drept cea mai mare noutate. „Într-o lume care îi disprețuia pe străini (oricine ar fi fost ei), pe robi, pe săraci și pe femei, învățătura lui Iisus, care Se apropia cu bunătate de toți, a fost o noutate atât de mare, încât de îndată s-a dus vestea, mai ales că Mântuitorul îi îngrijea și pe bolnavi și-i tămăduia, ajuta văduvele și îi mângâia pe toți cei necăjiți”. Acum omenirea are șansa unei singure perceperi a realității, dată fiind unicitatea învățăturiii lui Hristos, unitatea Bisericii și în același timp distincția persoanei lui Iisus.

Privind pedagogia creștină din perspectiva geografiei și etnografiei, Simion Mehedinți vede în aceasta realitatea care înlesnește „drumul genului uman, într-o permanentă relație cu factorul geografic”.

Ce l-a determinat pe savant să apropie etnografia de geografie, transformându-le apoi în segmente ale pedagogiei? „Există, într-adevăr o legătură mai adâncă între aceste două domnenii de fapte. Geografia e o știință a spațiului planetar – terestru, iar etnografia studiază obiceiurile diverselor popoare trăite în acest spațiu, care se dovedește a constitui un prim factor de modelare a modului de viață al oamenilor”.

Activitatea științifică a savantului Mehedinți evidențiază faptul că între geografie și etnografie există acea punte de trecere, numită de el antropogeografie. Așadar, preocuparea centrală a savantului esteomul. Deși el acorda mare atenție geografiei, deși socotea etnografia ca parte a geografiei, el s-a dovedit mai presus de toate educator, propovăduitorul unei învățături cu caracter universal, învățătura creștină. Cu o astfel de preocupare, savantul își propune să depășească „spațiul temporal”. „Preocupările lui Mehedinți pentru etnografie nu se află în succesiune temporală față de preocupările pentru geografie. Dacă se poate vorbi de vreo succesiune, ea nu există decât în planul fenomenologic al conștiinței; aceasta trece dintr-un domeniu în altul, urmând un anume fir logic: specia uamnă este o parte a învelișului biosferic, dar nu una oarecare, ci partea cea mai dinamică – atât de dinamică, încât trebuie studiată separat, de alte discipline. Etnografia este, astfel, o disciplină științifică; ea studiază omenirea ca un mozaic de popoare, ce-și face evidentă prezența prin manifestări de civilizație și de cultură. Răspândirea acestora pe glob și variabilitatea lor în funcție de mediul natural-geografic sunt ferestre de interes ce-l apropie pe etnograf de geografie și, invers, pe geograf de etnografie”.

Uimitoarea carieră a savantului dovedește faptul că, așa cum însuși mărturisea, Simion Mehedinți va sprijini Biserica neamului său și pedagogia creștină fără a vorbi de dogme, ci doar de latura practică. De și noțiunea de etnografie pare să aparțină unui câmp semantic diferit de cel al noțiunii de eclesiologie, în esență acestea au același obiect și chiar subiect: poporul și comunitatea în întregime. Etnografia este știința căreia Meheidnți i se dedică cu aceeași pasiune ca și geografiei.

Contribuția savantului Mehedinți la dezvoltarea pedagogiei creștine în spațiul românesc se poate descifra și din concepția despre etnografie a autorului. El practică și promovează etnografia ca pe o disciplină. Prin aceasta se înscrie cu fidelitate în spiritul tradițional care a caracterizat secolul al XIX-lea. „În raza acestei viziuni despre etnografie ca știință a popoarelor îi mai aflăm pe Eminescu, Hasedeu și, în general, pe toți clasicii etnologiei românești.”

Din caracterul universal al învățăturii creștine, Simion Mehedinți va înțelege rolul etnografiei pentru pedagogie și educație religioasă în general. Așa cum știm deja de la marele om al culturii românești, Mihai Eminescu, „etnografia are ca obiect descrierea, împărțeala și spița de înrudire a popoarelor. Ca atare, [ea] se ține de-o parte de istorie și geografie, de alta de natomie și fiziologie. În partea geografică studiază distribuția popoarelor pe glob, natura locuitorilor oricărei țări, datini și obiceiuri, limbă și religie. În partea istorică deosebește familiile de popoare, raporturile între ele și filiațiunea, le urmărește în migrațiunile lor cel mai depărtate și în încrucișările și corcirile lor. În partea anatomică și fiziologică, în sfârșit, hotărăște caracterele deosebite, pe cari se întemeiază clasificarea raselor omenești”.

Cum s-a menționat mai sus, etnografia este disciplina auxiliară pedagogiei ca știință, care studiază oemenirea ca pe un mozaic de popoare. Apropierea dintre cele două discipline continuă în mod firesc, astfel încât de la geografie și etnografie, pedagogia savantului Mehedinți atinge cea mai înaltă culme, cea bazată pe învățătura Bisericii universale a Mântuitorului Hristos.

Etnografia

Este cunoscut faptul că în cariera sa universitară, Simion Mehedinți ține trei cursuri reprezentative pentru etnografie.

1. Cursurile de doctrină constituie prima categorie în care profesorul expune obiectul etnografiei, aducând precizări legate de unele teorii, metode și categorii. Procuparea savantului, ca și în cazul geografiei, este cea de a da etnografiei statutul de disciplină științifică. Sinteza acestei preocupări este exprimată în lucrarea Coordonate geografice. Civilizația și cultura.

2. Cea de-a doua categorie de cursuri o constituie „cursurile de diagnoză socială” (Gheorghiță Geană), cu titluri precum: Caracterizarea epocii actuale, Către noua generație sau Datoria generației actuale.

3. Cursurile descriptive sunt cea de-a treia categorie de cursuri etnografice ale savantului Mehedinți. Este vorba de etnografia propriu-zisă, „în care profesorul își «plimba» auditoriul prin toate zonele de explorare de pe glob, descriind unelte, credințe, obiceiuri de tot felul ale diverselor popoare. Descrierea nu se desfășoară la întâmplare, ci după criterii bine precizate și anume: după cel două categorii, civilizația și cultura, exprimând viața materială și spirituală a omului”.

Așadar, ca disciplină auxiliară pedagogiei, prin savantul Mehedinți etnografie își propune să studieze fazele de evoluție ale comportamentului uman, etapele de civilizație ale omenirii.

Fazele evoluției ocupaționale sunt legate de aceeași ființă, omul. Savantul își propune să prezinte științific „fazele de culegător, vânător, pescuitor, păstor, agricultor” și cum din acestea au derivat toate celelalte ocupații.

Pentru pedagogul Mehedinți, diferențierea ocupațiilor pe care le-a cunoscut omenirea impune oricărui dascăl adoptarea criteriului de diferențiere religioasă în pedagogie.

Evoluția de la simplu la complex constituie o altă temă cunoscută, atât pentru etnografie ca știință, cât și pentru pedagogie. Contribuția savantului Mehedinți la dezvoltarea pedagogiei creștine în spațiul românesc se remarcă în orice împrejurare. În contextul de față se subliniază ideea că savantul nu susține o idee tip evoluționistă în sintagme precum: „faze ale evoluției ocupaționale” sau „evoluție de la simplu la complex”. Pentru Mehedinți, „progresul înseamnă diferențiere de forme (organe) și integrare de acțiuni (funcțiuni)”. Este de remarcat maniera în care savantul își păstrează pe de o parte poziția de om de știință, vorbind, spre exemplu, în etnografie despre faze de evoluție ale civilizației omenirii păstrându-și în același timp pedagogul creștin pentru care progresul înseamnă: progres în formulă, progres în ordonarea științei și a credinței, progres în șlefuirea și finisarea exprimării. Tema evoluției de la simplu la complex primește la omul de știință și totodată creștinul Mehedinți valențe noi. Exemplele date sunt pur științifice însă poziția savantului este categorică.

Ca argument pentru ideea menționată anterior, putem aminti una dintre prelegerile de etnografie ale autorului în care aceste vorbește despre arta megdaleniană care ne-a lăsat ilustrații surprinzătoare din paleoliticul vest-european. Aceasta apare în peșteri, ilustrând animale în mișcare: mamuți, rinoceri, cerbi alergând. Această artă se regăsește și la boșimanii din Africa, unde s-a păstrat grație climei uscate. Din cauza climei alternante cu îngheț și dezgheț, în Europa aceasta dispare. Unii comentatori spun că această artă a fost superioară artei unor popoare precum chaldeenii, egiptenii și chiar grecii, de la care au preluat principii de artă modernă. Fără dispariția artei magdalenniene progresul ar fi fost mai variat, iar epoca lui Pericle s-ar fi ivit mai devreme. Iată, comenteqază Mehedinți, „întâi o culme, apoi o sincopă, un declin”. Așadar, „nu trebuie să ne așteptăm să găsim nicio scară de la simplu la compus după vreun calapod de evoluție de la simplu la complicat”. Astfel de afirmații exprimă exigența pe care o impune studiul etnografiei, dat fiind faptul că obiectul de cercetare al acesteia este cu prioritate tradiția. Mai mult, pentru Mehedinți, tradiția „a devenit cea dintâi școală a omenirii”. Un sălbatic este sălbatic numai în unele privințe, spune Mehedinți, dar poate să fie mai bine înzestrat în alte privințe decât alții care au atins o clasă mare în alte direcții.

Metoda comparativă se dovedește așadar extrem de relevantă peentru etnografie dar și pentru pedagogie. În cazul savantului Mehedinți, comparațiile se realizează între regiuni, între persoane sau între medii geografice. Metoda comparației face trecerea de la etnografie ca știință, la pedagogie. Autorul propune spre cercetare modele comportamentale umane în comparație cu alte modele comportamentale umane pe de o parte, și cele animale, pe de alta. „Când este vorba de civilizația omenească, să nu uităm că noi suntem o specie relativ târzie, că au mai fost o sumă de animale din alte specii, cu o tehnică înintată care au putut să servească pildă omului. Când vom vorbi de locuința de lut, veți vedea că arhitectura lutului este în Africa, așa de dezvoltată în unele regiuni, încât, când urmărește cineva aspectul general al locuinței din Sudan, vede un fel de plan al locuinței cu secțiuni etc. Gândiți-vă la o sumă de animale care construiesc în lut. Termitele construiesc turnuri de lut de peste 10 m. Nu este deloc o violare a rrealității dacă punem în legătură micile colibe ale omului, cu marele palateale termitelor, iar în ceea ce privește complexitatea planului, avem niște biete jivine, de o parte, iar, pe de alta, Homo sapiens cu pielea neagră. De câte ori se pune problema civilizației, trebuie să urmărim pe predecesorii noștrii, chiar specii diferite, care, trăind pe fața aceluiași pământ, în condiții de mediu variat, au dezlegat atâtea probleme ale locuinței în așa chip încât, în multe priviri, au putut să fie exemplu propriei noastre specii omenești”.

Condițiile de mediu sunt elementele reper în studiul etnografiei. Pentru Mehedinți, comportamentul legat de civilizația omului se definește în legătură cu mediul. Adaptarea omului la mediul geografic se concretizează în „suma tuturor creațiunilor tehnice”, ceea ce înseamnă civilizație.

În concluzie, etnografia ca disciplină auxiliară pedagogiei, așa cum o redă savantul Mehedinți culturii românești, „apare ca un fel de enciclopedie a comportamentului uman ordonat în obiceiurile diferitelor popoare (inclusiv ale românilor), obiceiuri provind hrana, adăpostul, circulația, dar și credințele, arta, moralitatea”.

Așadar, progresul studiat în cursurile de etnografie ale omului de știință și cultură Mehedinți se definește în strânsă legătură cu modul de viață al omului, cu faza de civilizație în care acesta se află, în timp ce etnografia urmărește în mod științific evoluția culturilor materiale și spirituale, moravurile și particularitățile modului de viață, legăturile cultural-istorice reciproce.

Credință și știință sunt două elemente care însuflețesc progresul în viziunea savantului Mehedinți. Credința sufletelor dă rațiune trupurilor, care rămân totuși ceea ce erau, chiar dacă doar pe parcursul anilor se vor evidenția și desluși valorile lor. Așa cum floarea copilăriei este una, așa cum deplinătatea maturității este alta, totuși natura este aceeași, persoana este una și aceeași, deși poate starea și înfățișarea este schimbată.

Din perspectivă științifică, etnografică, prin savantul Mehedinți pedagogia creștină se impune spiritualității românești cu aceleași norme care au străbătut veacurile începând cu Mântuitorul Hristos.

II. 3. 8. Sfânta Tradiție – izvor de pedagogie creștină în didactica omului de știință și cultură Simion Mehedinți.

Vechimea unei învățături constituie un criteriu mai bun decât cel al universalității. Contribuția savantului Simion Mehedinți la dezvoltarea pedagogiei creștine în cultura românească reprezintă în fond păstrarea și transmiterea învățăturii creștine așa cum ni s-a revelat în Persoana Mântuitorului Hristos. Pentru Mehedinți, pedagogie creștină înseamnă de fapt tradiție creștină.

Părintele profesor Dumitru Stăniloae ne vorbește de un dialog viu al Bisericii cu Hristos care se poartă în mod principal prin Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Acest dialog viu se poate concretiza și în conceptul de pedagogie creștină. Sfânta Tradiție asigură diverse modalități de păstrare a Revelației supranaturale, învățătura lui Iisus. Faptul că savantul respectă cu sfințenie preceptele Evangheliei lui Iisus l-a determinat să pună la temelia activității sale didactice lucrări precum Parabole și învățături din Evanghelie. Pentru un pedagog creștin, cuvintele lui Hristos sunt cele care trebuie crezute, dat fiind faptul că sunt cuvinte ale lui Dumnezeu, „căci cel pe care l-a trimis Dumnezeu vorbește cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură” (Ioan, 3, 34). Aceste cuvinte sunt „duh și viață”(Ioan. 6, 63), fiind „cuvinte ale vieții veșnice” (Ioan, 6, 68).

Pedagogia creștină este mărturia pe care Sfânta Scriptură ne-o dă despre lucrarea Duhului ce se săvârșește în cei care ascultă cuvintele lui Hristos, cuvintele apostolilor despre Hristos și faptele Sale. Prin pedagogie creștină savantul Mehedinți nu face altceva decât să actualizeze cuvintele Scripturii. „Tradiția efectuează această actualizare a dinamismului Scripturii prin calitatea ei de explicatoare adevărată a Scripturii. Explicarea aceasta e în esență apostolică”. Pedagogie creștină, înseamnă, de fapt, explicarea învățăturii apostolice a credinței care trebuie să rămână normă neschimbată. Aici principiul dinamizator este sinonoim cu ceea ce savantul înțelege prin progres, esența rămânând aceeași, învățătura lui Hristos. Simion Mehedinți vedea în tradiție cea dintâi școală a omenirii. Urmărind firul aceleiași idei, se va remarca faptul că în didactica acestui savant pedagogia creștină coincide cu explicarea apostolică a conținutului Scripturii, cu Sfânta Tradiție, care „coincide în esență cu cu aplicarea conținutului ei, cu trecerea acestui conținut în viața omenească prin întemeierea Bisericii”. În definitiv, Biserica este cea care menține întreg învățământul catehetic și întreaga pedagogie creștină.

Se știe că, pentru educație, Mehedinți atribuie școlii un rol secundar, rolul prioritar, avându-l Biserica. Pedagogia creștină fiind de fapt tradiție apostolică, în mod evident nu poate exista fără Biserică. Pentru Mehedinți, Biserica este subiectul pedagogie creștine prin care învățătura revelată a lui Iisus se concretizează în faptă. Respectând parabolele și învățăturile din Evanghelie ca normă a activității sale, savantul Mehedinți respectă originea apostolică a vocației de pedagog. Așadar, pedagogia creștină este vie întocmai cum tradiția este vie în interiorul Bisericii.

Pentru omul de știință al secolului al sfârșitului de secol XIX și început de secol XX, tradiția creștină se regăsește la fel de autentică. Se poate spune chiar că aceasta constituie sinteza a ceea ce înseamnă pedagogie creștină din toate timpurile. Este ușor de identificat de ce savantul va dedica întreaga sa viață muncii, educației și pedagogiei. El înțelege de la început că pedagogia creștină a fost și este acceptată fără excepție prin însăși superioritatea învățăturii sale. Pe cât este de dificil de identificat unanimitatea acceptării acesteia, pentru Mehedinți este tot atât de clar. Acest fapt se concretizează prin tâlcuirile sub formă de manual pe care le face la parabolele și învățăturile din Evanghelie. Scrierile sale dovedesc că „teologia ar putea să identifice vectorii unei veritabile catehizări tocmai la un savant clasificat ca geograf”. Pentru el este reală afirmația lui Herder că istoria este o geografie în mișcare. Pe măsură ce timpul trece și veacurile se succed este mai dificil să știm cu certitudine ceea ce au spus, ceea ce au făcut apostolii și ucenicii lor. Este nevoie de documente care presupun o tâlcuire delicată. A-l numi pe Simion Mehedinți urmaș al apostolilor și totodată pedagog creștin este o afirmație deloc exagerată.

Înainte de a fi mare savant și profesor de geografie, Simion Mehedinți a fost un bun creștin. Lucrarea sa, O mărturisire despre creștinism, ni-l prezintă pe savant bine ancorat în tradițiile creștine ale poporului român și totodată apologet creștin. Așadar, întreaga activitate științifică și didactică a savantului Mehedinți este corelată religiei creștine, „întrucât el a așezat Biserica mai presus de oricare altă instituție. Cu alte cuvinte, în viziunea lui, școala este secundară ca importanță față de Biserică, iar un pedagog român de orice rang nu ar trebui să fie altfel decât un pedagog creștin. Teologia, în general, și teologia creștină, în special, au obligația să inducă orientarea umanistă a oricărei forme de cunoaștere. Fără orientare, finalitățile oamenilor își pierd onestitatea, alunecă spre conținuturi diabolice, devin preponderent distructive, iar știința însăși se transformă din ceva deziderabil, într-o amenințare. De aceea, lucrările teologice propuse de Simion Mehedinți se detașează în raport cu restul scrierilor lui, clarificând, luminând scopurile acestora din urmă”.

În conștiința sa misionară, Simion Mehedinți recunoaște Biserica drept autoritatea supremă și învățătura Evangheliei lui Hristos ca pedagogie revelată. Contribuția sa la dezvoltarea pedagogiei creștine în spațiul catehetic românesc constă în recunoașterea, mărturisirea și propovăduirea acesteia ca adevărată doctrină apostolică, față de care se arată mult mai atent și mai profund în observații. În didactica savantului Mehedinți, pedagogia creștină s-a dovedit moștenitoarea succesiunii apostolice, având rolul de a fixa și defini tradiția autentică, dincolo de care nu există eroare. Ca pedagog creștin, Simion Mehedinți pare că lasă fiecărui individ în căutarea învățăturilor admise „peste tot, dintotdeauna, de către toți”, pentru care numai Biserica are autoritatea și misiunea de a păstra și menține adevărul și că, în consecință, ea singură poate să-i determine conținutul.

Așadar, toată pedagogia creștină a savantului Mehedinți are ca lege fundamentală legea imuabilității, potrivit căreia învățătura creștină în esența ei nu se schimbă păstrându-și caracterul veșnic, revelat, fără a i se adăuga sau schimba ceva. Deși om de știință, savantul nu se teme atât de noutate sau de schimbare, cât de primejdia că acestea vor ruina pentru totdeauna edificiul credinței universale, edificiul acelui creștinism autentic pe care el însuși l-a cunoscut și trăit încă din copilăria sa în Munții Vrancei; acel creștinism rural, a cărui curăție Mehedinți o regăsește în învățătura Predicatorului din Galileea.

La Mehedinți, pedagogia creștină ia forma interesului „cum s-o fi putut oglindi creștinismul în mintea unui copil din satele noastre” în adoua jumătate a secolului al XIX-lea și întreg secolul al XX-lea. Pentru el, un moment din credința universală l-a constituit „creștinismul muntenilor noștri, legați de ceva plugărie și mai mult de păstorie, avea în copilăria mea următoarele manifestări mai semnificative: mai întâi, Crăciunul adică sărbătoarea Nașterii Domului. Colindele cu «florile dalbe» erau de o adâncă duioșie și în același timp de o înaltă poezie. Când auzeam seara la fereastră «Leroi Doamne» și aflam că departe-departe «sub geana cerului, la poalele codrului», cel care era bun la Dumnezeu putea să vadă în noaptea aceea chiar pe pruncul ceresc, «mititel și 'nfășățel», cuvintele acestea atât de omenești și din inimă pornite, legau în adevăr cerul de pământ. Iar cântecele de stea, care aminteau că venirea Mântuitorului a fost pricinuită de păcatul lui Adam și de soarta omului, ce se cumpănește mereu între iad și Rai, deșteptau și ele în liniștea iernii multe-multe gânduri și socoteli cu veșnicia. Al doilea mare moment erau Paștile, cu deniile din Săptămâna patimilor și cu floarea Paștilor presărată pe Aerul Domnului. – Îndeosebi prohodul era zguduitor. Mama care își plângea pe Fiul ei «prea dulce»…, apoi blestemul pentru jidovii care îl răstigniseră, răscoleau tot sufletul. Al treile izvor de simțire creștinească era vecernia de Sâmbătă seara. Când se auzea clopotul de la biserica lui Matei Basarab, oamenii se opreau locului oriunde s-ar fi aflat și încetau munca. Vara, cosașii lăsau coasa pe brazdă, își descopereau capul și, întorcându-se toți, din toate văile, spre fundul Dragomirii unde era biserica satului, își făceau cruce… Clipa aceea era cu adevărat «partea sufletului», era religie în sensul etimologic al cuvântului, adică «legătura» între suflete. Pentru ca toate să mărturisească «într-un gând» cum zice cuvântul Liturghiei. În sfârșit, un mare aspect al creștinismului nostru rural era cinstirea morților și îndeosebi bocetul din fiecare duminică, la cimitir… Bocetele acestea sunt o comoară de filosofie și adevărate comori de poezie. Cine poate rămâne nepăsător față de bocetul românesc, acela degeaba mai are inimă în piept; e un buștean fără simțire. Astfel, pot da mărturie că biserica satului unde m-am născut mi-a pus de timpuriu înaintea sufletului o măsură a vieții de aici și de «dincolo», așa cum n-am mai aflat-o după aceea nici în cele mai înalte și înflorate catedrale de piatră.

Iată creștinismul arhaic în care a stat temeiul celor scrise mai târziu de ruralul plecat de la munte”.

Așadar, tradiția bisericii este izvorul nesecat pentru pedagogia creștină a tuturor timpurilor. O astfel de pedagogie exprimă de fapt activitatea didactică și etapele lucrării Bisericii lui Hristos în lume: perfecționarea, șlefuirea și transmiterea a ceea ce încă din vechime a fost conturat, dat fiind faptul că „nu există vreo altă religie care să se poată măsura cu creștinismul”. Biserica are datoria „să-și apere comoara”.

Contribuția lui Simion Mehedinți la dezvoltarea pedagogiei creștine în spațiul catehetic românesc este reală, deși savantul își păstrează poziția de om de știință. Este evidentă posibilitatea și realitatea unui adevărat progres pentru pedagogia creștină doar în cunoaștere, pe de o parte, și în formulare, pe de altă parte. Neamestecul savantului în chestiuni de dogmatică reprezintă respectul acestuia față de măreția pedagogiei creștine, fiind vorba de o învățătură revelată, care rămâne intactă, fără adăugire sau sustragere, al cărei conținut este cunoscut deplin de Biserică și exprimat cu mai multă precizie și claritate. Așadar, pentru Mehedinți, pedagogia creștină înseamnă tradiție.

În analiza etimologică a noțiunii de „tradiție” vom regăsi expresia latinească tradere. Această expresie rămâne frecvent în Cărțile Sfinte, dar întotdeauna cu același sens, de „a da”, „a comunica”, „a preda”, „a face parte altora”, ajungând astfel la semnificația care interesează studiul nostru: „a preda o învățătură”. Așadar, afirmația că pedagogia creștină înseamnă tradiție nu este falsă. Tradiția, și respectiv pedagogia creștină, reprezintă învățătura comunicată sau chiar actul însuși al comunicării acestei înățături. Substantivul traditio, întrebuințat mai ales la plural, indică mai degrabă doctrinele transmise prin această învățătură.

În concluzie, Simion Mehedinți, cu o remarcabilă modestie, se socotea „mai curând un practicant religios decât un teolog, mai potrivit pentru a da sfaturi în privința aplicării credinței creștine, decât pentru a o teoretiza. Deși dobândise mari onoruri științifice și statuare în țară și stăinătate, a păstrat în subconștient menirea de a ajunge preot, respectiv cel mai prestigios personaj din satul perioadei în care a trăit. Or, un preot creștin care înțelege întregul a ceea ce știe și face ajunge teolog fără să își propună, adică mult mai mult decât un practicant religios obișnuit. Simion Mehedinți, chiar dacă nu a ajuns preot, a fost format în familie și în școală în spiritul preoției și s-a apropiat semnificativ de domeniul teologiei. Conștient de complexitatea acestui domeniu, a preferat să se definească mai mult ca filozof sau istoric al religiei creștine decât ca teolog creștin, pentru că i s-ar fi părut mult prea dificil să se ridice la înălțimea exigențelor acestei ultime etichetări”.

II. 3. 9. Antropogeografia, știință auxiliară a pedagogiei creștine. Simion Mehedinți, antropogeografia și spiritul timpului.

În prefața ediției a IV-a a manualului de Antopogeografia.Pentru clasa a VI-a secundară, care datează din 22 iunie 1942, Simion Mehedinți spunea că „antropogeografia și etnografia ne arată că atât prețuiește o țară, cât prețuiește munca locuitorilor ei și silința lor de a se lega de pământul strămoșesc. Pe pământul cel mai bun, prostul și leneșul trăiesc rău; pe pământul cel mai slab, omul deștept și harnic poate trăi îndestulat. Cine nu muncește destul și nu este econom, acela e trădător față de pământul țării și față de neamul din care s-a născut; e ucigașul nației sale” .

În structura operei lui Simion Mehedinți elementul esențial îl constituie legătura dintre om și mediul său geografic. Problema omului izbucnește cu forță în toate lucrările savantului, indiferent dacă acestea privesc etnologia, antropologia, filosofia, sociologia, pedagogia și pedagogia creștină.

Așadar, geografia, etnografia, sociologia, filosofia, pedagogia și pedagogia creștină au același obiect de cercetare, omul. Ce este omul? Care este demnitatea, valoarea și menirea acestuia? Întrebări la care mulți oameni de știință și de cultură, precum și multe religii au căutat răspuns și definiție. Savantul geograf Mehedinți încearcă să realizeze o cunoaștere directă pornind de la relația dintre om și planeta locuită de el, de la ideea lui C. Ritter că „pământul este casa de educație a genului omenesc”. Cunoscător al învățăturii creștine despre creație, Simion Mehedinți avea noțiunea a ceea ce înseamnă solidaritatea omului cu semenii lui și cu natura și mai ales ce înseamnă dependența umanului de natură, care, cum spune părintele profesor Dumitru Stăniloae, „este atât de adâncă, încât se poate spune că natura este o parte a omului, e sursa unei părți a naturii umane și deci condiție a existenței și a dezvoltării integrale a omului pe pământ. Omul nu se poate concepe în afara naturii cosmice”. Este cunoscut faptul că Simion Mehedinți preluase de la mentorul său Ratzel ideea cunoașterii directe, nu prin intermediul cărților. Iată o modalitate prin care, chiar fără să-și propună, un om de știință poate susține în mod concret ceea ce se numește pedagogie creștină și cunoaștere a lui Dumnezeu din creația Sa. Mehedinți este de părere că Ritter, cel care vedea pământul drept „casa de educație a genului omenesc”, socotea, poate în mod exagerat, omul „nu numai ca o podoabă a pământului, dar chiar ca ultimul scop al vieții acestui organism cosmic. După Ritter, planeta fusese înadins creată pentru om, și atât de înadins, încât nu e nici-o ridicătură și nici-o cufundătură în coaja pământului care să nu fi avut o menire aparte în educația neamului omenesc!”

Așadar, deși pare că ne îndepărtăm de ceea ce își propune studiul de față prin identificarea contribuției savantului Mahedinți la dezvoltarea pedagogiei creștine în cultura românească, totuși ne aflăm în fața unei explicații științifice, din perspectivă geografică, antopologică și totodată antropogeografică. „Antropogeografia ar putea părea, astăzi, o disciplină anacronică. Cine-i mai rostește numele? Câți mai știu ce se ascunde sub mantia cu falduri a acestei denumiri compuse și complexe ivite în lexicul științific al secolului al XIX-lea? Totuși, cine e familiarizat cât de cât cu istoria cunoașterii știe că o idee care a fost cândva fertilă nu moare cu adevărat; ea rodește, se transfigurează, dar nu se topește în neant”.

Așadar, antropogeografia reprezintă pentru Meheidnți un cadru vast și complex prin care omul, în „casa sa de educație”, pământul, poate fi educat, și prin care, deși pare o afirmație forțată, se poate realiza pedagogia creștină în toate valențele ei. Accentul cade astfel pe latura practică a educației; este identificat modul în care omul este plasat în natură. Pedagogia creștină în spațiul culturii românești, ca rezultat al antropogeografiei savantului Mehedinți, este de fapt consecință a realității că „natura se dovedește ca un mijloc prin care omul crește spiritual și își fructifică intențiile față de sine și față de semeni”.

Pentru Simion Mehedinți, necesitatea și importanța cultivării pedagogiei creștine este de fapt imperativul categoric dat de originea omului care transcende puterile și ființa lui. În antropogeografie, concepția despre om și educabilitatea acestuia este sesizată în mod obiectiv și definită prin adaptarea acestuia la mediul geografic în care trăiește. În mod firesc, antropogeografia este știință auxiliară pedagogiei creștine. Printr-un astfel de studiu metodic, autorul are meritul și curajul de a ataca pentru prima dată problema antropogeografiei ca disciplină auxiliară pedagogiei și tuturor științelor umaniste. „După cum e cu îmbrăcămintea și cu mersul, spune savantul, tot așa e cu locuința, mâncarea, băutura și alte amănunte ale traiului. Putem zice că deprinderile omului sunt întotdeauna potrivite cu ținutul în care trăiește. În adevăr, dacă cercetăm viața celor care trăiesc pe dealuri, pe câmpie, pe luncile râurilor, pe țărmul mării sau aiurea, vom găsi peste tot anume legături între traiul oamenilor și felul ținutului unde își duc traiul”. Meniera în care savantul face legătura între antropogeografie și pedagogie reiese din legătura dintre mediul geografic și om, între care există o solidaritate ființială. În acest context, pedagogia creștină vine să confirme ideea că „această solidaritate nu a fost propusă de om, dar el o poate dezvolta sau slăbi spre binele sau spre răul lui și al semenilor săi”.

Antropogeografia, sau geografia omului, rămâne știință auxiliară pedagogiei creștine, câtă vreme propune pentru cercetare mediul în care omul a trăit și modalitatea în care acesta a conceput realitatea existențială globală. Dacă istoria și, totodată, etnografia urmăresc extensiunea în timp a existenței omului, geografia umană propune analiza problemei din perspectivă spațială. Așadar, revenind la ideea bătrânului geograf Carl Ritter, care definea pământul drept „casa de educație a genului omenesc”, Simion Mehedinți aduce pedagogiei vremii sale precizări precum: „muntele e o «școală»; podișul, dealul, câmpia, lunca, pădurea, stepa, pustia, lacul , marea, oceanul… sunt toate, în felul lor, ca niște «școli» în care omul caută învățături deosebite, spre a ști cum să trăiască mlădiindu-se după felul fiecărui ținut”.

Legătura dintre om și mediul geografic este expresie a relației sale cu divinitatea. Între multele sale mărturisiri, Simion Mehedinți recunoaște că Evanghelia lui Iisus cuprinde „cea mai înaltă concepție despre viață pentru omenirea întreagă”. De aceea, savantul nu va vorbi de vreo sfințenie a poporului nostru, nici despre scăderile acestuia ci despre profunzimea sufletească, mila, stăruința la nevoie și finețea în judecată a acestui neam. Legătura dintre om și mediul geografic constituie pentru pedagogia creștină a savantului Mehedinți un vast și concret domeniu de cercetare. El va vorbi de un „creștinism pădureț” păstrat în codrii Carpaților, de un echilibru ființial al neamului dintre Dunăre și Carpați, remarcat încă din timpuri străvechi și consemnat de Strabo: „e un lucru de care nimeni nu se poate îndoi și care răsare din toată istoria dacilor (geților), râvna religioasă a fost de când lumea caracterul precumpănitor al firii lor”. Românii acestui spațiu geografic erau „aproape creștini înainte de creștinism”. Faptele și modul în care s-a desfășurat viața neamului din Carpați, atent la „problemele fine ale sufletului”, prin exemplara sa toleranță față de credințele altora, impun savantului convingeri nu numai despre superioritatea învățăturii Evangheliei lui Iisus, ci și în ceea ce privește calitatea superioară a creștinismului românesc.

Geografia umană/antropogeografia reprezintă pe drept disciplina auxiliară pedagogiei creștine. Această concluzie a fost deplin demonstrată în activitatea didactică a savantului Mehedinți. Învățătura ortodoxă legată de crearea lumii văzute și a omului în general, atunci când vorbește despre crearea lumii și solidaritatea omului cu semenii și cu natura, negreșit face trimitere la ceea ce în știința sa, Simion Mehedinți numește legătură între om și mediul geografic. Așadar, contribuția acestui savant la dezvoltarea pedagogiei creștine românești se regăsește în oricare dintre domeniile sale de activitate. Din știință, Mehedinți cunoștea faptul că omul nu poate fi separat de mediul său geografic. A separa omul, ca persoană umană, de mediul său geografic, înseamnă a împiedica desăvârșirea și vocația acestuia. Potrivit credinței ortodoxe, învață părintele Dumitru Stăniloae, fiecare persoană umană e într-un anumit fel un ipostas al întregii naturi cosmice. Imposibilitatea separării persoanei umane de natura cosmică face ca mântuirea și desăvârșirea persoanei să se proiecteze asupra întregii naturi și să depindă de ea. Așadar, pedagogia creștină duce mai departe învățătura ortodoxă că natura întreagă este destinată slavei de care se vor împărtăși oamenii în Împărăția cerurilor și că, așa cum spune părintele Dumitru Stăniloae, slava lui Hristos pe Tabor a acoperit și natura.

III. SIMION MEHEDINȚI – CE POATE FACE UN EDUCATOR? LUCRĂRI DE REFERINȚĂ ALE PEDAGOGIEI CREȘTINE ÎN SPAȚIUL CULTURAL ROMÂNESC

III. 1. Ce poate face un educator?

Într-un context social ca cel imediat următor primului război mondial, anul universitar 1931-1932 este socotit de Simion Mehedinți „mai trist decât toți anii de care ne aducem aminte” Nimeni, spune el, nu mai avea puterea să-și vadă de muncă; nu mai exista niciun fel de reper. În urma războiului bugetul țării scăzuse aproape la jumătate, tulburările studențești erau frecvente, Universitatea se confrunta cu o adevărată insultă, ajungându-se chiar să se pună lacăt pe ușa ei. Întârzierea salariilor a dus până la sinuciderea unora. Era nevoie acută de un sprijin sufletesc, care nu putea fi găsit decât provind exemplele bune din alte țări; ale celor care au renunțat la școala clasică pentru o educație practică, pentru școala muncii și a vieții.

Autorul vine cu exemplul școlii lui Sanderson care a răsturmat tot tipicul vechii școli englezești, schimbând toate programele și metodele tradiționale. Exemple de pedagogi din alte țări sunt multe. Atenția lui Mehedinți se îndreaptă totuși către acest englez pentru că, spune el, „se dovedește în viața și pățaniile lui Sanderson mai bine decât ori și unde marele adevăr că: atâta prețuiește o teorie, cât prețuiește omul care o aplică. În toate, omul este măsura tuturor lucrurilor”. De aceea, pentru o țară, „cel mai mare izvor de energie este omul; nu categoria solului, nu felul climei, ci „în sufletul omenesc stă toată avuția sau sărăcia unei țări”.

Așadar, nu felul pământului, nu clima, nu sărăcia sau avuția unei țări contează, ci felul sufletului omenesc, fapt pentru care educația vizează în mod deosebit aceasta latură. Cel mai important lucru este pregătirea educatorilor. Dar, ca să educi un neam este nevoie de un om de stat, căci pretutindeni unde a existat un astfel de om lucrurile au avut bună funcționare. Poporului român i-a lipsit un „astfel de cârmaci”, deși oameni bine intenționați au fost mulți. Simion Mehedinți exprimă marea sa prețuire față de oameni ca Eminescu, Bălcescu, Kogălniceanu, Maiorescu care „au pus la cale zi cu zi îndrumarea vieții Statului românesc”. Vorbește apoi de o energie sufletească a poporului, precizând faptul că în alte țări au existat oameni capabili să o capitalizeze. La noi însă „din contra, oamenii de pripas, pe care cluburile de partid i-au pus în capul învățământului, au risipit această energie, ajungându-se la haosul și anarhia în care ne zbatem azi”. Este nevoie de „chibzuință pedagogică și socială”. De un plan de lucru bine gândit, eficient, căci „energia fizică și sufletească a unui popor nu e un capital de zvârlit la gunoi”. Autorul este scandalizat de modul în care se desfășoară activitatea culturală a celor care „au înființat școli fără profesori, iar când numărul absolvenților s-a înmulțit, îi aruncă acum pe drumuri, fără niciun rost în viață”. Astfel de școli sunt pentru copiii satelor „o cale înfundată”. Aceștia sunt „doar un fel de cobai, pe care doctorii îi vaccinează cu serum, ca un simplu material de experiență. Vor trăi? Vor muri? Se va alege ceva de ei sau nu, asta puțin interesează”. Remarca lui Mehedinți este că aceste tipuri de școli au „cârmuitori improvizați”, iar neșansa noastră ca popor a fost „lipsa unui om de stat care să fi cunoscut lumea nu din auzite ori din teorii și din cărți, ci din contactul însuși cu viața”.

Exemplul lui Sanderson este încurajator câtă vreme există situații în care îndreptarea poate veni chiar printr-o singură personalitate căreia împrejurările îi dau șansa să-și manifeste toată originalitatea sa de gândire și toată libertatea de acțiune. Aceasta, spune Mehedinți, stă la îndemâna oricăruia dintre noi, oriunde, indiferent de condiția și funcția noastră, indiferent de locul, de timpul și circumstanțele în care ne aflăm. Puterea și răspunderea pe care le are un dascăl sunt neînchipuit de mari atunci când acesta își face datoria cu dăruire. Educația pentru înțelepciune, pentru muncă metodică și stăruitoare poate scoate la liman un popor întreg. În preocupările sale de profesor de geografie și etnografie, Mehedinți constată că „pretutindeni pământul e așa cum îl face omul, iar omul este așa cum îl fac educatorii lui”. De aceea el socoate că direct răspunzători pentru neajunsurile în care se zbate astăzi țara noastră suntem noi, „cei care avem menirea de a pregăti zilnic gloata neamului românesc” iar dincolo de aceasta, „păcatele cârmuitorilor nu împiedică pe un om adevărat a face binele”.

Câtă vreme rolul educatorilor este esențial pentru viața unui popor, este nevoie ca formatorii acestora să aibă în vedere acest lucru. Nu avem nevoie de „dăscălași” pentru care idealul e să ajungă „parohi de sat” și directori de școală. Vom avea în vedere modelele din alte țări, fără iluzia că pe acolo totul este „prea trandafiriu”. Calea spre sufletul copiilor este grea și nu poate fi accesibilă oricui, în timp ce energia omenească este cel mai scump lucru.

Orice copil are o parte bună, un talent pe care educatorul trebuie să-l descopere, conștient fiind că nu există copil rău și că latura cea mai de preț este cea a sufletului pe care-l îngrijește. În acest sens poate fi realizată o selecție pe grupe în funcție de afinitățile sufletești, iar testele gradate pentru evaluare pot fi înlocuite de o colaborare spontană. Concurența, care „deșteaptă sentimentul amar al invidiei” poate fi înlocuită cu colaborarea. Ca toți marii pedagogi, Mehedinți recomandă „să lucrăm cu toată clasa”.

Educatorul cu reală vocație poate arăta școlarilor „calea cea dreaptă” pentru fiecare, iar „ținta învățăturii – susține Mehedinți – nu e să aplicăm copilului o programă invariabilă, ci să facem zi cu zi din copil centrul programei și al metodei de predare”, căci școala nu este pregătire pentru viață ci viața însăși.

Metodele psihologiei moderne ne ajută să realizăm „profilul intelectual” al unui elev, dar dincolo de aceasta provocarea elevilor la lucrul pe grupe, potrivit cu interesul lor real și afinitățile lor sufletești duc la același rezultat. Un apostol al educației va deștepta pe toți educatorii neamului din amorțeala în care se zace, total nepotrivită cu cerințele vieții cotidiene, cu mult mai nepotrivită pentru mântuire.

Așadar, „practica de toate zilele e încă sub povara multor erori tradiționale”, erori pe care pedagogii și educatorii adevărați le vor înlătura cu exigență. Mehedinți precizează clar că „școala muncii” nu urmărește să-i determine pe copii la eforturi pe care le pot face doar adulții. Scopul acestei „școli” este deprinderea copilului cu participarea la munci adevărate, potrivite cu puterile vârstei sale, ferindu-l de simulacrul muncii, de minciună, de artifiacialitate, de superficialitate. Mai mult decât atât, școlarul trebuie să aibă un real interes, fie că se joacă, fie că lucrează. Din exemplul școlii lui Sanderson, Mehedinți vorbește despre rolul hotărâtor pe care îl au dispozițiile sufletești ale copilului în exprimarea unei dorințe pentru o anume carieră, dar și de vârstă. La 14-15 ani este vârsta până la care se poate vorbi de „școli pregătitoare”; este de fapt vârsta pentru școala primară, datoare – după opinia lui Mehedinți – să-l integreze pe copil în viața neamului din care face parte, „dându-i în primire toată moștenirea populară a trecutului și îndrumându-l să-și adauge ceea ce este necesar, potrivit cu nevoile prezentului și ale viitorului”. Așadar, rolul școlii primare este unul special, în timp ce pregătirea dascălilor pentru aceste școli este o sarcină pe care nu o pot împlini decât profesori aleși din elita națiunii întregi. Marele pericol care poate apărea este iluzia a ceea ce autorul numește „educație generală”, desigur un aspect al „modei pedagogice”. Trist este faptul că pentru cei care organizează școala nu este bine definit scopul învățământului primar, secundar etc. Aici se vede cât de multă nevoie are societatea, biserica și școala de personalități capabile să dea reală îndrumare tineretului, sprijinindu-i în același timp și pe oamenii de pripas care se apropie de învățământ.

În concluzie, reformatorii și pedagogii de cabinet pot rătăci mult, însă învățătorii de toate gradele (de la cei din cătune, până la cei din Universități), dascăli a căror muncă personală se face la timp și cu toată plinătatea au puterea să vindece multe răni, spune Simion Mehedinți, și să dea poporului „toată vigoarea sufletească de care are nevoie spre a ține în cumpănă adversitățile, fie externe, fie interne”. De aceea, vom putea spune că toți cei care sunt conștienți de noblețea titlului de învățător sunt minți și suflete puternice, capabile să se înalțe mai presus de „hârtia moartă a reformelor false”, siguri de biruință.

III. 2. Profesorul, temelia tuturor reformelor școlare.

„Atâta prețuiește școala, cât prețuiește profesorul”.

Pentru progresul unei țări, lucrul eminamente necesar îl constituie selecția valorilor eminente din întreaga națiune. Aceasta presupune existența unei „pepiniere de educatori” – spune Simion Mehedinți, care să facă în cea mai competentă manieră alegerea și pregătirea tuturor copiilor. El vede extrem de necesară înființarea Seminarului Normal Superior, instituție însărcinată cu alegerea cât se poate de șiințifică a copiilor, sub evaluarea unui corp didactic specializat în acest sens. El menționează că după război au fost create o mulțime de școli fără profesori, sau cu profesori de ocazie, ceea ce a dus la o declasare în masă a tineretului. Problema însă vine mai ales din partea reformatorilor, care încercând să schimbe ceva încep cu școala primară spre cea secundară în timp ce soluția cea mai eficientă ar fi buna organizare a Universității, care este însăși temelia întregului învățământ, și secundar, și primar.

Una dintre marile absurdități este vechea normă de a numi pe cineva profesor doar pe temeiul unei diplome. Diploma nu spune aproape nimic cu privire la pregătirea profesională, cu atât mai puțin cu privire la pregătirea pedagogică. Deși lecții de probă se fac, deși cunoștințe minime de pregătire pedagogică există, Simion Mehedinți atrage atenția că progresul este aproape imperceptibil. Nu este suficientă evaluarea prin care se urmărește dacă viitorul profesor are destule cunoștințe și dacă deține meșteșugul de a face lecții. Mai mult, nu se ține seamă de factorul esențial, adică de însușirile sale ca om și vocația de educator.

Pentru „a pregăti vindecarea”, reformele școlare să înceapă cu pregătirea profesorilor într-o instituție specială, potrivită cu menirea lor, căci atâta prețuiește școala, cât prețuiește profesorul.

„Ce poate? Ce nu poate face Universitatea? Este ea în stare să pregătească și corpul didactic al țării, ori vrea să se mărginească numai la activitatea pur științifică? Pune-vom teoria și munca de bibliotecă sau de laborator ca singura țintă a învățământului superior, ori ne vom abate din drum, spre Pestalozzi și toți aceia care și-au închinat viața lor numai menirii practice a îndrumării tineretului?”.

Și dacă școala prețuiește cât prețuiește profesorul, spune Mehedinți, un popor valorează doar cât valorează oamenii săi reprezentativi de pe toate treptele sociale. În alte vremuri, pe temeiul muncii tradiționale, aceste personalități se formau de la sine, în fiecare mediu social. Creșterea tineretului cere însă o tehnică științifică, cere profesori cu o pregătire specială. „Educatorul deci este întâia unitate de măsură a valorilor, pe care epoca noastră le pune în circulație”. Profesorii sunt cei care cugetă, aleg, direcționează masele, pregătesc conducătorii mulțimii. De aceea pentru orice popor modern, cum este nivelul profesorilor așa este și nivelul poporului, lucru firesc câtă vreme „apa va curge de la izvor către gura râului”. Dureros este că la noi în țară, constată autorul, în ceea ce privește învățământul, există încă iluzia că „apa curge de la vale la deal”, și că reformele sunt eficiente când încep cu învățământul primar.

La noi în țară, statul recrutează profesorii pentru toate nivelurile de învățământ direct dintre studenții universitari, în baza unui titlu de absovent apoi de licențiat. Și cum examenul de licență este „ de la o vreme, un biet examen cu câteva probe de un ceas sau o jumătate de ceas, au fost suficiente spre a-i da unui tânăr dreptul de a se sui pe catedră în fața copiilor. – Închipuiți-vă ce a ieșit de aici! Vorba bătrânului Maiorescu: Ce bărbierie învățată pe capul școlarilor!”.

De aceea, se cere învățământului superior să pregătească educatori pentru tineret.

Este adevărat că în timpul a trei sau patru ani Universitatea să nu poată întregi formarea unui educator, mai ales că scopul acesteia este să promoveze știința. Omul de știință, așadar, potrivit cu dispozițiile sale sufletești, se va mărgini la o sferă de cercetare, de care va fi răspunzător la sfârșitul carierei sale. În cazul în care o specialitate poate genera o mișcare de idei, de care tinerii se vor preocupa si de care vor rămâne legați cu sufletul, atunci menirea dascălului este împlinită; atunci Universitatea poate produce oameni de știință, adevărați cercetători. Așadar, cea dintâi datorie a Universității este să-i deprindă pe tineri cu munca științifică.

Mult mai greu este atunci când statul este reprezentat „prin oameni de ocazie, pe care tumultul vieții publice îi ridică uneori la suprafață”, oameni care mai greu își pot asuma rolul de educatori ai tineretului, fără a contribui cu nimic la dezvoltarea personalității școlarilor, departe de a deștepta în fiecare întreaga energie creatoare, direcționând-o atât în favoarea individului, cât și a societății.

Ce facem și cu școlile rurale, se întreabă Mehedinți. „Patru ani, bietul copil de țăran e purtat prin văzduh, pentru ca, sfârșind școala, să nu se mai aleagă apoi cu nimic… Școala trebuie să răsară organic din necesitățile de viață ale satului. Trebuie să fie o plantă indigenă, iar nu exotică… Trebuie să fie școala brazdei, iar nu a văzduhului”.

Școala secundară, în latura sa educativă are rezulatate tot mai triste, dincolo de deficitul de cunoștințe, în timp ce educația morală se pare că aproape nu există. Nici-o constatare de fapte! Îndrumarea profesională exprimă, de asemenea, un aspect cât se poate de trist.

Așadar, școala noastră, fie primară, fie secundară, sub toate aspectele (intelectual, moral, profesional), este sub nivelul nevoilor individului și societății. Care este soluția pentru a se ieși din impas? Există soluții multe, însă trebuie privită mai întâi cauza, pe care, la vremea sa, Simion Mehedinți o vedea în reaua organizare a învățământului superior, de care depind toate celelalte organizări și toți cei ce guvernează un stat.

Misiunea educativă cere suflete alese. „Fără inimă, toată pedagogia este o arătură în Sahara, și o semănătură în Sahara”. Un mare impediment însă îl constituie faptul că situația studentului universitar este falsă, câtă vreme profesorul, fie și cu inimă, vorbește, ceasuri întregi, pe de o parte, în timp ce, pe de alta, masa cvasi-anonimă a sutelor de tineri ascultă cursul, apoi fiecare pleacă pe căile sale, fără a se ști cum au răsunat cuvintele în sufletele tinerilor. În aceste condiții nu se poate ajunge „nici om de știință, nici pedagog”.

Simion Mehedinți cere ca toți profesorii să fie buni educatori, care pe lângă știință au nevoie și de tehnică pedagogică, de educație cât mai aleasă, pe care „promiscuitatea universitară” de azi, spune el, nu le-o poate da. Dincolo de toate însă, menirea tradițională a Universității este vrednică de cel mai mare respect, dar pentru latura practică a vieții moderne, pentru adaptarea adevărului teoretic la nevoile traiului, nu este nevoie de instituții deosebite în vederea pregătirii profesionale. De pildă, medicul modern nu poate fi doar un simplu tehnician; el are nevoie și de o mare pregătire sufletească în vederea marelui său rol social. La fel cu toate carierele profesionale.

În ceea ce-l privește pe viitorul educator este nevoie de instituții speciale, în care tinerii să aibă șansa de a trăi sub îndrumarea unei mari personalități didactice. Personalitatea normativă a conducătorului să aibă suport în însuși planul vieții. Fără chemare, tinerii nu pot intra în astfel de școli. Niciodată nu a fost lipsă de astfel de personalități, de adevărați oameni de știință și totodată dascăli adevărați, oameni de mare finețe, de tact și autoritate, oameni de o reală adâncime sufletească.

Pentru o astfel de școală se cere ca programul studiilor să fie deosebit de al cursurilor universitare. Profesorul de geografie, istorie, matematică, etc., în cursul său va urmări împlinirea propriilor lucrări, în timp ce candidatul la profesorat va trebui să stăpânească deplin toate părțile esențiale din ramura de studiu. Toată lumea se va îngriji de progresele științei, în timp ce pentru pregătirea pedagogică a profesorilor este nevoie de o instituție specială.

Așa cum Universitatea are misiunea nobilă pentru progresul științei, tot așa Statul este direct răspunzător de creșterea tineretului. Toate pot fi amânate în viața unui neam, dar grija pentru viitorul poporului, pentru tineret, nu. În virtutea acestui fapt, Mehedinți va spune: „despărțire totală de Universitate. Să rămână sub acoperișul Universității pedagogia ca disciplină științifică de o capitală însemnătate. Dar pregătirea viitorilor educatori, o sarcină de o superlativă greutate, trebuie să fie încredințată unei instituții speciale. Numească-se Seminar Normal Superior sau altfel, titlul este indiferent”.

Pentru România vremurilor sale, Simion Mehedinți vede o răspundere cu totul specială în pregătirea corpului didactic, problema minoritară. Ca profesor de geografie și etnografie, el își dorește ca românii să înțelegă ce mare este șansa de a conviețui cu cele câteva insule de străini de pe teritoriul țării. Aceasta nu este altceva decât un izvor de emulație, un spor de viață în împrejurări normale iar lipsa acestei conviețuiri sărăcește țara dacă material nu, sufletește da. Mai mult decât atât, prin această apropiere se cultivă umanitatea într-o manieră mai fină, mai bogată; într-o manieră superioară ajungându-se la adevărata trăire definită prin noțiunea de humanitas. El este de părere că „de adevărata omenie, de humanitas, nu te-ai apropiat destul, decât atunci când simți că poți iubi și pe altul, de alt neam, ca pe tine însuți (vechea formulă a Propovăduitorului din Nazaret)”. A iubi pe altul presupune să-l cunoști foarte bine. O cunoaștere reciprocă ce se realizează cel mai bine în anii tinereții, într-o școală a păcii, o școală cu adevărat superioară, prin adevăruri teoretice și practice ce se impun oricărui pedagog care nu ia în deșert principiile pedagogice.

Universitatea este fruntea țării, poate chiar centru apreciativ al ființei unui popor întreg. Alături de munca Universității pentru știință, este nevoie de o altă muncă, destinată anume pregătirii profesorilor, dacă se dorește cu adevărat o nouă pregătire a tineretului. Trebuie să fim conștienți de această necesitate. Țara noastră nu duce lipsă de dascăli adevărați, buni autodidacți, oameni de talent și vocație pedagogică, capabili de a face pe de o parte educație morală, pe de altă parte educație profesională. Și dacă lipsa de educație hotărăște nu numai soarta individului, ci și pe cea a națiunii, cu atât mai mult, existența acestor oameni fac dovada că școala noastră de azi are potențialul de a da tineretului educația care ar trebui s-o încunune. Avem șansa unei școli care poate preveni toate bolile sociale, care poate da bună îndrumare profesională. Avem în mâinile noastre toate posibilitățile de a dezlega trista problemă a școlilor de ocazie, a „declasării tineretului”, putându-l sistematic orienta în raport cu nevoile țării. Acești profesori de pedagogie, dascălii adevărați și buni educatori sunt un fel de „ofițeri de stat-major ai învățământului”. De la ei pot pleca directive judicioase nu numai pentru tineret, ci chiar și pentru dezlegarea unor probleme sociale și de Stat.

În lucrarea de față, autorul vorbește nu numai de îndrumarea tineretului, ba mai mult prezintă mijloacele de a o realiza. De exemplu „școlile pregătitoare” au drept scop înlăturarea declasării tineretului rural. Învățământul profesional are principalul obiectiv de a selecționa copiii în funcție de aptitudinile lor. Fiind vorba de o muncă deosebit de grea, de cadre specializate în acest sens, vor apărea noi organisme: inspectoratul educativ, inspectorii tehnici, al căror rol era pur pedagogic, selecționați în funcție de competența rezultatelor, numai dintre profesorii cei mai stăpâni pe specialitatea lor. Inspectorul educativ în opinia legiuitorului nu putea fi decât directorul, personalitatea cea mai însemnată a școlii. O misine însemnată are și dirigintele fiecărei clase, căruia îi revenea „sarcina de a priveghea în parte pe fiecare copil, urmărindu-l după cerințele pedagogiei moderne în toată dezvoltarea sa, din cel dintâi an al școlii, până la absolvirea cursului”.

Așadar, Mehedinți susține cu argumente că nu de Universitate trebuie să aparțină anul pregătitor. Aceasta, în primul rând descalifică învățământul secundar, pentru Universitate ar fi o răspundere pe care n-o poate duce, și ar împiedica un clasament al liceelor.

În concluzie, Universitatea este fruntea țării, iar „școlile de prisos” nu pot fi desființate decât dacă avem oameni de mare autoritate morală, neatinși de calcule de partid, cu idealuri morale, cu educație pedagogică, bărbați de mare finețe, de tact și autoritate și cu o reală adâncime sufletească.

III. 3. Cel mai mare Educator.

Problema educației neamului omenesc în întregime a fost îmbrățișată pentru întâia oară de Mântuitorul Iisus Hristos. El acordă maximă atenție creșterii tineretului, dând copilului locul cuvenit în societate. „Tot Iisus emancipează și femeia”. Simion Mehedinți subliniază valoarea învățăturii creștine în educarea meselor, a „gloatei omenești”, căreia prin Noul Testament i se dă sensul cuvenit. Cu principiul „nu judecați, ca să nu fiți judecați”, pedagogia creștină înlătură „iluzia raționalistă”; ca temelie a relațiilor sociale pune iubirea, în timp ce metoda de bază este intuiția activă.

Pedagog de factură creștină, Simion Mehedinți vede în învățătura lui Iisus forma superioară de cunoaștere care susține primatul conștiinței asupra existenței, învățătură care simultan prezintă și încurajează procesul dezvoltării conștiinței. Cu această idee, autorul, etnograf, urmărește și analizează răsfrângerea învățăturii creștinismului în educarea poporului român. Istoria învățământului întregii omeniri arată că încă din vechime de creșterea tineretului s-au ocupat oamenii eminenți. Pot fi amintite nume precum Aristotel, Platon, Socrate, spune Mehedinți, dar temelia educației era încă prea îngustă înainte de învățătura creștină. Copilul, ca orice animal domestic, putea fi vândut sau chiar ucis. Copiii infirmi erau uciși cu ușurință în timp ce astăzi, grație învățăturii lui Iisus, sunt școli până și pentru cei întârziați ca dezvolare sufletească, ori cu alte apucături primejdioase.

Timpurile păgâne au dovedit că trebuia altă Lege și altă creștere, începând cu copiii și tineretul.

Așadar, emanciparea copilului este una dintre împlinirile aduse de învățătura creștină. La aceasta se adaugă emanciparea femeii și emanciparea gloatelor, „o altă mare noutate a reformatorului din Nazaret”.

„Lăsați copiii să vină la Mine…”- deschierea unei noi epoci în pedagogie.

Remarca de bază spre o pedagogie creștină este la Mehedinți faptul că „cea dintâi religie care pune pe prunc pe genunchii divinității supreme” este creștinismul. Este cunoscut faptul că la popoarele antice se regăseau multe dintre obiceiurile sălbaticilor. Copilul putea fi o marfă de vânzare, putea fi adus jertfă zeilor în locul iezilor sau animalelor domestice; la evrei exista chiar o regulă de a-l sacrifica pe cel dintâi născut.

Acum, în cercul creștinilor, la loc de cinste, spune Mehedinți, se află o Fecioară și un Prunc.

„Predicatorul cel blând și prietenos era iubit nu numai de copii și de gloata nevoiașilor, ci îndeosebi mamele erau fericite să-L vadă binecuvântându-le pruncii. Vorba Învățătorului le mergea la inimă. Cuvintele Lui erau puternice”. Nu blestemele, nu asprimea dădeau forță cuvintelor lui Iisus. Puterea cuvintelor Sale era dată de blândețea lor și de căldura sufletului pătruns de milă față de scăderile omenești. La aceasta s-au dovedit mai simțitoare femeile, care, ca și copiii, spune Mehedinți, l-au înțeles mai repede și i-au rămas credincioase până la mormânt.

„Sufletul feminin ca pârghie pentru educația copiilor”.

Evanghelia Învățătorului Iisus scoate în evidență „superioritatea sufletului feminin ca pârghie pentru educația copiilor”. Inima unei mame are altă măsură a lucrurilor. Noua învățătură nu se adresează doar păgânilor sau evreilor, ba mai mult dovedește în cel mai evident mod importanța primordială a sufletului feminin în educația copiilor.

Așadar, îl vom cita pe Mehedinți care vede că superioritatea învățăturii și pedagogiei creștine este dată de cele trei elemente esențiale în educație: copil, femeie, popor. „Copil, femeie și gloata omenească numită popor, iată cele trei elemente pe care le scotea la iveală pedagogia creștină, spre deosebire de cea păgână, aristocratică și părtinitoare pentru bărbați”. Creștinismul aduce o schimbare radicală. În era creștină mama cu pruncul în brațe ajunge motiv pictural, atât în biserici, cât și în muzeele de artă.

Dacă Rousseau, spune Mehedinți, socotea mama adevăratul educator al copilului, dacă Pestalozzi dă mamei întâietate în educație, să nu uităm că „rolul cardinal al mamei și al soției este o urmare socială și pedagogică a doctrinei pornită din Nazaret.”

Vorbind de locul femeii în arta religioasă creștină, dintr-un real interes pentru pedagogie, Mehedinți urmărește acest lucru și în spațiul românesc unde după opinia sa contribuția cea mai înaltă este exprimată în imnul plin de pietate față de femeie și de mamă ca îndrumătoare a vieții, Rugăciune, de Mihai Eminescu: „Rugămu-ne îndurărilor/ Luceafărului mărilor/ Din valul ce ne bântuie/ Ajută-ne ne mântuie,/ Privirea-ți adorată/ Asupră-ne coboară,/ Tu, maică preacurată/ Și pururea fecioară,/ Marie!”.

Pentru Mehedinți educatorul desăvârșit, pedagogul creștin, este numai acela care lucrează supra-temporal, făcând „socoteli cu eternitatea”, având un real simț religios. „În orice caz, spune el, creștinismul românesc, caracterizat prin arhaism și o fericită lipsă de atingere cu interesele politice, atât de vătămătoare cugetării religioase, va căpăta o înfățișare și mai simpatică, dacă un geniu muzical de felul lui Bach sau Haydn ne va dărui un imn vrednic de ascultat în instituțiile unde a crescut tineretul”.

„Emanciparea gloatelor” – revoluție socială și educativă.

Tot de la Iisus a pornit și a treia mare idee pedagogică socială: independența poporului de jos, care începe cu desființarea sclaviei și a hotarului dintre clasele sociale. Robul nu mai este vândut ca o vită de muncă, nu ne mai confruntăm cu realități ca cea descrisă de Cato în lucrarea sa De re rustica unde autorul dă sfaturi plugarilor să vândă spre toamnă, odată cu fierăria veche și boii și sclavii bătrâni; străinul care trece în altă țară nu mai este privit ca hostis. Iisus îmbrățișează cu nemărginita sa iubire de oameni toate popoarele pământului. Lăsând la o parte pe cărturari și farisei, „El colindase în lung și în lat Galileea, Samaria, Iudeea și alte țări, și stând de vorbă cu muncitorii de pământ, cu pescarii, negustorii, meseriașii, vameșii, văduvele, orfanii, orbii, leproșii și alți necăjiți ai vieții, el îndemnase pe toți să se simtă frați, și să privească cu aceeași iubire toate neamurile pământului și toate stările sociale”.

În concluzie, spune Mehedinți, Noul Testament nu constituie doar o nouă doctrină religioasă, ci și un Novum Organum pentru pedagogie. Faptul că cel mai mare educator al omenirii a fost Iisus nu poate fi contestat.

Iisus arată lumii calea spre o reală desăvârșire a vieții omenești, pentru care sursa vitală este sentimentul, nu rațiunea. Doar cel cu capacitate mare de iubire poate învinge, prin indulgență imperfecțiunile traiului omenesc. În aceasta constă toată originalitatea doctrinei lui Iisus. El vedea nu numai binele, ci și răul și suferința; simțea un nebiruit optimism în fața vieții, constată Mehedinți, așteptând totdeauna să răsară măcar o fărâmiță de bine și de folos chiar și din traiul celor mai umile făpturi. În întreaga Sa activitate învățătorească, spre deosebire de cărturari și farisei, Mântuitorul nu a disprețuit gloata, ba mai mult o cercetează, participând la toate întristările și bucuriile ei.

Îngăduința și bunătatea sunt metode esențiale în pedagogia creștină. Cu mare semnificație pentru educație avem dovada deplină pe care Mântuitorul ne-a dat-o din împrejurarea cu femeia adulteră. El renunță la asprimea judecăților pur raționale, deoarece, spune Mehedinți, viața nu e geometrie și respectă normele iubirii și îndurării nemărginite față de aproapele. Pedagogia faptei arată că până atunci Iisus iertase pe vameșul încărcat de multe nedreptăți dar doritor de pocăință. Iertase pe Magdalena pentru slăbiciunea inimii sale de femeie, spune Mehedinți. Va ierta pe Petru pentru lașitatea din noaptea cumplită a trădării lui Iuda. Va răbda până și mișelia celui ce-L va vinde. Va ierta până și pe cei care Îl vor răstigni: iartă-le Doamne, că nu știu ce fac!

Mehedinți subliniază faptul că educatorul din Nazaret și-a aplicat sieși propria doctrină. A renunțat la judecarea oamenilor după criteriul abstract al justiției absolute, i-a cuprins pe toți în imensa Sa iubire. Prin aceasta a arătat imposibilitatea vindecării răului prin rău, în timp ce simbolul credinței în progresul moral al omenirii îl constituie Învierea Sa. Pedagogia creștină a cuvântului duios deșteaptă în suflete dorința de pefecționare și are puterea să facă buni chiar și oamenii răi, așa cum ne-a dovedit-o prin exemplul său tâlharul de pe cruce.

Așadar, spune Mehedinți, „credința în ideal (transcendent aci, transcendental dincolo de marginile experienței și rațiunii omenești oricât de pură ar fi), este ceea ce dă fizionomiei lui Iisus un farmec suprem și face din El prototipul tuturor educatorilor”.

Doctrina pedagogică a lui Iisus în raport cu știința contemporană despre educație.

Pentru dezbaterea unei astfel de teme, Mehedinți propune ca punct de plecare analiza cauzelor care îngreunează procesul educației și a lipsei de energie provocată de păcat, care îl împiedică pe om să cugete. Omul refuză să primească un adevăr nou fiindcă este obișnuit cu o greșeală veche. Iisus pune la îndmâna tuturor intuiția activă și evidențiază prioritatea sentimentului față de rațiune.

Ca orice geniu, geniul moral este foarte rar, iar educator nu poate fi nimeni fără un mare dar din naștere. De educatori și educație adevărată se poate vorbi de la Iisus încoace, spune Mehedinți. Pedagogia creștină întâmpină știința contemporană despre educație cu marele principiu iubirea de aproapele, ca fundament pentru formarea convingerilor. Teoria este totdeauna rece în timp ce iubirea nu apasă, nu strivește, ci pune în mișcare. Iisus este întruchiparea blândeții.

Caracterul dinstinctiv al Mântuitorului Hristos ca educator, față de educatorii timpurilor noastre este dat de faptul că în metodele Sale nu se bazează în exclusivitate pe rațiune, acordă prioritate sentimentului în educație, întrebuințeză cu precădere metodele active, vorbește în pilde unde se regăsește cu precădere metoda paradoxului. Prin această metodă, răsturnând total raporturile realităților cotidiene, captează atenția, facilitează metoda activă. Paradoxul direcționează privirea către adâncurile vieții subconștiente, unde se pot afla lumini nebănuite. Așadar, sentimentul nu ideea este temelia oricărei acțiuni iar valabilitatea învățăturii lui Iisus constă în deplina concordanță dintre emoție, idee și acțiune.

Omul care își conduce viața după realități profunde și stabile va găsi neînsemnate întâmplările obișnuite ale vieții. Educația religioasă însă, pedagogia creștină aduc omului un neclintit echilibru sufletesc. De aceea, fără îndoială, pedagogia lui Iisus este valabilă și astăzi, iar educatorul de acum două mii de ani ocupă și azi locul de frunte ca educator al omenirii.

Cu învățătura Sa, Iisus deschide o cale nouă omenirii. De peste două mii de ani creștinismul constituie cel mai de seamă factor social și educativ. Cum se explică însă prezența atâtor secte și rătăciri ce se nasc sub ochii noștri, se întreabă Mehedinți. „Nu Iisus e de vină pentru folosirea stângace a doctrinei Sale”. De vină sunt dacălii care nu au înțeles în ce constă esența educativă a creștinismului.

În concluzie, o educație completă este aceea care-l înalță pe individ până la „socoteli cu veșnicia” , adică până la „simțul religios al existenței” , care-l face dornic de armonie și toleranță.

III. 4. Parabole și învățături din Evanghelie.

Pedagogia creștină practicată de savantul Simion Mehedinți redă spațiului catehetic românesc tâlcuiri din Evanghelie, realizate cu știința de savant și etnograf, însă în lumina tradiției creștine. Toate aceste tâlcuiri își propun a fi accesibile oricărui gen de receptor, indiferent de vârstă și de cultură. Acestea apar la Simion Mehedinți în primul rând sub forma unor manuale. Este cunoscut faptul că Mehedinți este autor de manuale de geografie, de citire etc. În aceeași manieră, prelucrând informațiile transmise de Mântuitorul Hristos prin pildele Sale, el va întocmi lucrări de căpătâi pentru învățământul catehetic ortodox, în care de la fiecare pildă va face „potrivire la viața școlarilor”. Din biobibliografie cunoaștem faptul că savantul a fost chemat în Academia Română pentru calitatea sa de autor de manuale.

Aceste lucrări ale sale sunt remarcabile mai ales prin valoarea etică și socială pe care autorul le evidențiază. Mehedinți își propune să arate modul în care Mântuitorul Hristos, printr-o pedagogie a iubirii și a iertării, pune în practică de fapt o pedagogie revelată, pedagogia înțelepciunii biblice, consemnată în Evanghelii. El are în vedere credința ca realitate, dar și înțelepciunea revelată în însăși persoana Mântuitorului, Învățătorul suprem.

Parabolele și învățăturile din Evanghelie dovedesc faptul că tradiția didactică instituită de Iisus se poate schimba doar ca formă de prezentare, fundamentul rămânând același. În această ordine de idei, vom vedea cum în didactica sa, savantul Simion Mehedinți prezintă tâlcuiri din Evanghelia lui Mântuitorului Hristos sub forma unor manuale.

Tematic, parabolele și învățăturile prezintă numeroase tipuri de virtuți. Răbdarea, credința, dragostea, blândețea, dreptatea etc. ni se vor dezvălui treptat din parabolele Mântuitorului, dar și din tâlcuirile acestora făcute de Mehedinți.

Pilda semănătorului (Luca 8, 5-15).

„Sămânța împrăștiată de profesori în școală și de preoți în biserică se chiamă că a căzut pe pământ bun și va rodi însutit și înmiit”.

„Samănă sămânță bună și numai în pământ bun”. Este adevărat că Iisus învăța pe oricine întâlnea, dar nu toți, spune Mehedinți, înțelegeau spusele Lui. Dar Învățătorul cel bun niciodată nu-și pierde răbdarea. În continuare, educatorul va ști „că nu tot ce semeni răsare”, fiindcă, explică Mehedinți, „după cum sunt pământuri sterpe, tot așa sunt și inimi sterpe” . Sămânța căzută în cărare e vorba spusă oamenilor ușuratici și grăbiți, cum ai semăna grâu în mijlocul drumului. Semințele căzute în pietriș sunt cuvintele auzite de oamenii cu inima împietrită, unde rădăcina nu poate pătrunde adânc, în timp ce semințele căzute între spini sunt sfaturile date omului cu foarte multe griji și interese, în care aceasta se înăbușă. Sămânța căzută pe pământul bun este cuvântul receptat de oamenii deștepți și cu inimă curată, iar rodul este, spune Iisus, „întru răbdare”. Prin răbdare putem obține roade frumoase. Mai mult, copiii în mintea și sufletul cărora prinde sămânța cea bună vor deveni „toată nădejdea unei țări”.

În concluzie, spune autorul, „după cum primăvara, când vezi lanurile înverzite, spui că semănătorul a pus sămânța în pământ bun, iar locuitorii vor avea cu ce trăi, tot așa, când copiii unei țări sunt harnici la muncă și cu inima deschisă spre învățătură, ești încredințat că țara aceea nu piere”.

Pilda semințelor bune și a neghinei (Matei, 13, 24-30).

„Alege sămânța cea rea și o aruncă în foc”. „Omul cu minte nu așteaptă cernerea din urmă”, spune autorul, ci din vreme își cercetează viața, spre a nu se asemăna cu neghina și ajunge în focul care mistuie buruienile cele rele.

Pilda cu neghina se potrivește la orice vârstă. Școlarii au șansa de a reține învățătura frumoasă a școlii și a Bisericii, sau neșansa de a se lăsa influențați de ticăloșii care se întâmplă să le iasă în cale. Cum nimeni nu poate folosi neghina pentru a face pâine, tot așa nimeni nu va avea nevoie de copii sau oameni care să semene „cu o buruiană urâcioasă”. Iată de ce lumea cerne și tot cerne. Simion Mehednți vorbește de o cernere pe care o face școala, aruncând pleava la sfârșitul fiecărui an; alta armata, care îi elimină pe

cei fără de vitejie; alta tribunanul, pe cei fără de lege.

Așa cum ziua urmează nopții, tot așa pedeapsa vine după păcat. Focul sosește fără îndoială. Toate greșelile se plătesc. Simion Mehedinți atrage atenția că prin această pildă, Mântuitorul le comunică ucenicilor și tuturor educatorilor, realitatea că ei au de lucru nu numai cu sămânța curată și că dincolo de lucrătorul cinstit, îndrumător spre cele bune, dintotdeauna au existat mișeii împrăștiind dinadins minciuna, clevetirea, intriga, sămânța rea. De asemenea, educatorii nu se vor grăbi cu judecata și osânda, dat fiind faptul că, spune Mehedinți, „împreună cu vinovații cei mari, s-ar putea osândi și oameni de treabă”. „Așadar, nu vă grăbiți! (…). Și să nu vă temeți că fărădelegea nu va rămâne nepedepsită, câtă vreme vine și ziua secerișului. Adică, spune el, vine boala ca urmare a păcatului, temnița și cătușele, sfârșitul veacului acestuia, moartea, judecata cea din urmă”.

În concluzie, se poate spune că Simion Mehedinți a încurajat cateheza ortodoxă. El știa că moartea este urmarea păcatului. Știa că moartea înseamnă sfârșitul vieții pământești și începutul vieții veșnice, marcând limita până la care omul își poate pregăti mântuirea. Prin aceasta el dă dovadă de cunoaștere a doctrinei Bisericii ortodoxe despre judeacata particulară iar ca educator creștin învață că această judecată este făcută de Mântuitorul Hristos.

Împărăția cerurilor este asemănată cu un grăunte de muștar și cu aluatul (Matei, 13, 31-35).

„Dacă semeni sămânță bună în pământ bun și plivești neghina, e destul să muncești cu hărnicie și fii încredințat că vei birui. Puterea binelui este nemăsurat de mare. Cine adaugă binele zi cu zi poate căpăta cele mai mari izbânzi în viață”. Cine muncește și crede în puterea adevărului și a binelui, acela își adună o comoară sigură. Și, după cum din sămânța de muștar crește un copac, în ale cărui ramuri se adăpostesc paserile cerului, tot așa, dintr-un copil plăpând se poate alege cu vremea un bărbat înțelept, pe al cărui cuvânt se sprijină mii și milioane de oameni. Muncește deci cu hărnicie, încă de mic copil, și fii încredințat că vei izbândi.

Iisus îndemna la curățirea sufletului, pentru Împărăția cerurilor. Lumea Îl privea îndoită. De aceea, spune autorul, pentru a-și încuraja ucenicii, Mântuitorul caută să le arate printr-o pildă cât de mare poate fi puterea binelui și că împărăția Lui se va întemeia curând, printr-o învățătură care va birui fără să fie nevoie de sabie.

În concluzie, izbânda, spune Mehedinți, vine numai atunci când se va propovădui învățătura lui Iisus. Ucenicii, lucrătorii umiliți, prin aceasta arată în mod concret ce poate un educator înțelege prin pedagogie creștină.

Parabola despre comoara ascunsă în țarină, despre mărgăritar și năvod. (Matei, 13, 44-50).

„Puterea stăruinței este nemăsurat de mare. Cine adaugă binele zi cu zi, acela să fie sigur că va birui fără doar și poate”. Ca potrivire la viața școlarilor, mărturisește autorul, cele mai mari isprăvi se pot pregăti încă din copilărie. Sufletul poate fi îngrijit încă din copilărie, și așa cum picătura poate roade piatra, sau poate lăsa urme chiar în marmura cea cea mai tare, tot așa cuvântul cel bun lasă urme neșterse în creier. Un copil căruia i se va spune că între filele cărților se pot ascunde mărgăritarele înțelepciunii, acela nu va cruța nici-o muncă până nu-și va îndeplini învățătura.

A arunca năvodul reprezintă o idee ce poate trimite la mulțimea cărților între care multe sunt și primejdioase, „ca și microbul care aduce tuberculoza și alte boli”, va spune Mehedinți, însă cel mai mare meșteșug este „să nu pierzi curajul, ci ferindu-te de învățăturile păcătoase, să muncești mereu, să alegi mereu mărgăritarul dintre scoicile fără preț, până ce vei dobândi averea cea neprețuită a înțelepciunii”.

Înțelepciunea astfel dobândită arată omului cu minte că nu trebuie să cruțe nimic și să jertfească totul numai spre a dobândi Împărăția cerească, adică mântuirea sufletului; îl va face să înțeleagă prețul fericirii spre care îl cheamă Evanghelia.

În concluzie, Mehedinți învață că năvodul este Biserica creștină care îi cuprinde pe toți cei în viață, și că la moarte va veni judecata.

Pilda nunții fiului de împărat (Matei, 22, 2-14).

„Cine vrea cu adevărat să intre în rândurile creștinilor, acela trebuie să-și îmbrace sufletul, adică să-și pătrundă inima de toată învățătura Evangheliei”. „Mulți chemați, dar puțini aleși”. (Matei, 22, 14).

Tâlcuirea făcută de Mehedinți se bazează pe realitatea că Iisus voia ca oamenii să înțeleagă că mântuirea lor depinde de ei, că tuturor li se vor ierta păcatele, „numai să voiască”. Știm că savantul a pus mare preț pe educația celor mulți, a gloatei, a mulțimii. De ce? Răspunsul se descoperă treptat pe parcursul operei sale. El lămurește că mulțimea adunată la nuntă este Biserica lui Hristos. Împăratul este Mântuitorul Iisus, Cel Care pe toți, pe toate neamurile pământului, i-a chemat să se împărtășească din învățăturile Sale. Slugile erau apostolii și astăzi sunt preoții și pedagogii de pretutindeni, care îi cheamă pe toți la învățătura creștină.

Pilda nunții fiului de împărat, așa cu este înțeleasă de creștinul Simion Mehedinți pare că i-a fost argument în baza căruia el a făcut din geografie, apoi din etnografie și etnopedagogie, pedagogie creștină. Toți sunt chemați să primească învățăturile lui Iisus însă așa cum la nunta fiului de împărat mulți nu au venit, tot așa unii nu au primit și nu primesc nici astăzi învățăturile Lui Iisus. Vina, spune Mehedinți, „este a lor și numai a lor”.

Ce semnifică în pildă faptul că Iisus a dat afară chiar și pe unul dintre cei care voiseră să vină? Prin aceasta Mehedinți înțelege că „acela nu voise cu adevărat să vină la nuntă. Dacă ar fi voit, ar fi căutat o haină cuviincioasă”. Adică, spune el, nu poți întra în Biserica lui Hristos doar trecând pragul unei clădiri cu cruce deasupra, doar ascultând o citire din Evanghelie.

Și din această pildă avem „potrivire la viața școlarilor”. Prin chemarea „lăsați copiii să vină la Mine!”, Iisus șterge orice deosebire dintre oameni. El deschide accesul spre învățătură oricărui copil. Cu acest principiu, Mehedinți se adresează tuturor părinților și educatorilor cu cuvinte precum: „chemați în jurul Bisericii și al școlii pe toți pruncii, fără deosebire”. Orice copil poate dobândi lumină, orice copil are calea deschisă spre a se ridica prin munca sa cât de sus.

În concluzie, prin această parabolă, omul de știință Mehedinți, arată că fiecare, pedagog, părinte, tânăr, elev, țăran etc. trebuie „să se pregătească prin muncă și cu purtări potrivite de însărcinarea de care se apropie”.

Pilda despre plata deopotrivă a tuturor lucrătorilor unei vii (Matei, 20, 1-16).

„Cine vrea să muncească să nu-și piardă nădejdea, oriunde ar fi și oricine ar fi”.

În jurul aceluiași concept de muncă este continuată atât tâlcuirea textului Evangheliei, cât și educația religioasă în sine. Trebuie să se facă dovada unei munci de calitate. Munca presupune conștiință, inteligență și înțelepciune. Munca impune comportament moral față de noi înșine și față de semeni. Munca este dovadă de credință, de optimism și chiar de religiozitate. De aceea, recompensa pentru „școala muncii” în pedagogia savantului Simion Mehedinți atinge cote nebănuite.

Pilda despre plata deopotrivă a lucrătorilor unei vii, pentru un om de știință precum Mehedinți este încă o dovadă că Mântuitorul Însuși îndeamnă la muncă pe toți cei care vor auzi mai devreme sau mai târziu cuvântul Lui, și îi vor urma. Pilda cu plata lucrătorilor, spune Mehedinți, nu este ușor de înțeles de către oricine. Trebuie să știm, mai întâi, că El se adresează nu numai poporului evreu. Iisus stătea de vorbă cu oricine. El cunoștea faptul că lumea nu poate cuprinde dintr-odată învățătura cea nouă a Evangheliei. Etnopedagogul nostru, își închipuie cum prin această pildă Mântuitorul S-ar fi adresat cu cuvintele: „Păgâni de aproape și de departe! Păgâni care trăiți azi ori vă veți naște peste sute de ani, nu pierdeți nădejdea în mântuire! Oricât de târziu veți auzi Evanghelia, dacă o veți urma, veți fi și voi mântuiți, ca și cei care o ascultă acum din gura Mea, pe malurile Tiberiadei, în Ierusalim sau aiurea”.

O astfel de pildă poate genera, pentru mintea finită a omului, întrebarea dacă este drept să plătești la fel pe cel care vine spre seară, cu cel care a venit de dimineață. Este drept câtă vreme lucrătorul venit de dimineață cu un dinar a fost tocmit, un dinar a primit; mai mult este socoteala stăpânului. Stăpânul a avut marea bucurie, explică savantul nostru, de a găsi oameni cu râvnă așteptând ceasuri întregi să-i cheme cineva la muncă. Acestia și-au meritat plata încă de la început „pentru stăruința și pentru vegherea lor”, pentru sufletul lor de oameni închinați muncii, care pornesc la lucru, oricât ar fi de târziu, spune Mehedinți. Mai mult, astfel de oameni l-au ajutat pe stăpân să încheie culesul viei în aceeași zi, fiindcă nu se știe dacă în ziua următaore o ploaie, spre exemplu, nu i-ar fi împiedicat.

Pentru pedagogia creștină și pentru toți creștinii, Mehedinți vede în această pildă marele adevăr transmis, că via este Biserica creștină, mulțimea credincioșilor. Stăpânul viei este Iisus, Cel Care pe toți i-a chemat să lucreze în via Domnului, prin însușirea învățăturii Evangheliei. Studiul geografiei, istoria în mișcare, cum o numește savantul, i-a arătat că până în zilele noastre există seminții întregi care nu au auzit de numele lui Iisus.

În concluzie, Mehedinți subliniază faptul că nu momentul apropierii de Biserică este decisiv, ci sufletul și fapta celui care se apropie. „Un copil stăruitor nu trebuie niciodată să-și piardă nădejdea. Dacă se hotărăște să muncească, poate fi și el între cei aleși, fie și în ceaul al 11-lea”.

Pilda lucrătorilor nevrednici (Matei, 21, 33-41).

„Munca hotărăște cine este ales. La urma urmei, cel care muncește un pământ cu hărnicie și credință, acela ajunge cu vremea stăpânul lui deplin”. Este cunoscut faptul că în neamul iudeilor se socotea că ei erau singurul popor iubit de Dumnezeu. De aceea, spune Mehedinți, Mântuitorul Hristos va atrage atenția printr-o pildă că învățătura Sa este spre binele tuturor. El le rostește pilda cu lucrătorii viei, în care cuprinde întreaga istorie a poporului evreu. Stăpânul viei, explică Mehedinți, este chiar Dumnezeu, via este țara evreilor, îngrădită cu gardul legilor lui Moise. Lucrătorii viei au fost cârmacii: regii, arhiereii, preoții și toți fruntașii. Slugile cele bătute și alungate amintesc de proorocii loviți și uciși cu pietre, în timp ce Fiul venit în urmă este Iisus. Așa cum spune și Evanghelia, în tâlcuirea sa Mehedinți subliniază că via a fost luată din mâinile celor necredincioși și dată altor lucrători; și mai mult astăzi Evanghelia este dăruită deopotrivă tuturor semințiilor pământului, toate având chemarea de a lucra în via Domnului.

Pentru viața școlii și pentru educația religioasă în general, Simion Mehedinți arată că și aici pot exista multe scăderi în acest sens. Uneori, spune el, se întâmplă ca părinții și profesorii să pună nădejde într-un copil sau altul care li se pare ales, care poate sau nu împlini așteptările puse în el. În alte situații, munca și sârguința face dintr-un școlar un om de mare preț; prin munca sa poate ajunge să sprijine chiar un neam întreg.

Urmărind aceeași idee din pilda lui Iisus, geograful nostru învață că pământul unei țări, cu toate bogățiile ce se ascund în el, poate fi socotit drept via dată unui popor de către Stăpânul lumii. Legea supremă pentru viață este „munca cu tragere de inimă”. Cel leneș este alungat, iar trândavul poate ajunge rob în țara părinților lui. „Străinul îi smulge pământul de sub picioare,” spune Mehedinți, chiar dacă multe legi i-ar fi totuși favorabile. Așadar, adevărata tărie a hotarelor este munca locuitorilor unui stat.

În concluzie, pilda cu lucrătorii nevrednici îl îndreptățește pe Simion Mehedinți să vadă în muncă suprema condiție pentru mântuire. Numai munca este cea care poate hotărî cine este ales, și mai mult, „fiecare om este dator să dea țării cât mai multă muncă și îngrijire, fiindcă țara este ca un acoperiș pentru toți”.

Pilda celor zece fecioare (Matei, 25, 1-13).

„Cine n-are grijă, n-are nici noroc. De pierderea unei clipe poate atârna soarte unei vieți întregi”. Pilda cu lucrătorii viei ne arată clar că munca este temeiul fericirii în viață. Să nu pierdem nici-o clipă. Fie că este vorba de viața școlarilor, de activitatea educatorilor, de plugărit, negoț sau orice altă muncă, prin pilda cu cele zece fecioare Mâtuitorul ne învață că „dacă nu lucrezi la timp ceea ce ai de lucrat, zadarnică e orice grijă sau osteneală în ceasul din urmă. Da aceea fii totdeauna treaz și pregătește-te din vreme să faci față oricăror nevoi ale vieții. Și mai ales îngrijește-te de ziua cea din urmă a vieții, curățindu-ți din vreme sufletul. Fără fapte creștinești, degeaba zici că ești creștin”.

În tâlcuirea de față, autorul înlocuiește untdelemnul cu existența sau lipsa faptelor creștinești și cu grija față de cele sufletești. Ziua nunții este ziua din urmă a vieții. Fecioarele înțelepte sunt oamenii „grijnici”, care din vreme se pregătesc „pentru ceasul greu al socotelilor”.

Și ce se întâmplă cu un om, spune Mehedinți, se poate întâmpla și cu un popor. Care este menirea unui neam? „Să aibă întocmiri atât de bune și de drepte încât viața lui să fie o podoabă”.

În concluzie, ca și fecioarele neînțelepte, popoarele neînțelepte rămân în întuneric și suferință.

Pilda cu împărțirea talanților (Matei, 25, 14-30).

„Și din puțin se poate scoate, cu vremea, foarte mult”. Voința biruie toate. Și din puțin, copilul harnic poate să facă mult. La început Demostene era bălbăit, spune Mehedinți, apoi a ajuns cel mai bun vorbitor (orator) dintre toți cei pomeniți în vechime. Când omul lucrează cu toată inima, adică atunci când omul e om, și din puțin se poate scoate mult. Orice capital ar fi primit din naștere și oricât de puțin ar fi moștenit cineva de la părinți, dacă e harnic, poate ajunge la isprăvi de seamă. Chiar cel mai mic dar, dacă este bine întrebuințat, poate aduce un câștig nemăsurat de mare. Chiar și cel mai neputincios om își poate încorda puterile și face minuni dacă vrea. Câștigul nu se măsoară totdeauna după mărimea capitalului cu care ai pornit în afaceri, ci după hărnicia omului.

Și această pildă este în pedagogia creștină a lui Simion Mehedinți fundament pentru ceea ce el numește „școala muncii”. Prin aceasta el vede clar că Iisus învață că mântuirea atârnă de fiecare om și că cei care s-ar plânge că nu au destulă putere pentru muncă și nici destulă pricepere să se îngrijescă de suflet nu au nici o scuză. De aceea, sluga care a primit un talant și l-a înapoiat tot pe acela este extrem de vinovată, prin aceasta dovedind un suflet neputincios și trândav.

În concluzie, Mehedinți ajunge să vorbească de judecata cea din urmă și de răspunderea pe care fiecare dintre noi o avem în această viață. Și de această dată putem sublinia contribuția lui la dezvoltarea pedagogiei creștine în spațiul românesc. Fără a o trata ca pe o dogmă el respectă mult această învățătură a Bisericii despre judecata cea din urmă, despre socoteliele omului cu veșnicia, și recunoaște fundamentele ei scripturistice precum pilda de față.

Parabola smochinului neroditor (Luca, 13, 6-9).

„Nu osândi în pripă, dar nici să nu aștepți ca salcia să se facă pom”. Dacă un pom are o menire pe fața pământului, cu atât mai mult un om, cu atât mai mult un popor. Deși scăpat din robia egipteană, deși fusese hrănit cu mană în pustie, poporul evreu se arăta tot mai îndărătnic. Iisus aduce învățătura Evangheliei și pentru aceștia, dar în zadar. Aceștia L-au răstignit. De aceea, pedeapsa de a trăi risipiți prin toate țările pământului se resimte până astăzi.

Din această pildă Mehedinți va extrage două învățături. Prima, că toți avem de îndeplinit o îndatorire în această lume, fie om, fie popor. A doua cere tuturor, mai ales educatorilor, să nu se grăbească cu judecata mai ales când se hotărăște prețul unui om. Când s-a dat porunca să fie tăiat smochinul, spune Mehedinți, vierul Cel cu minte, Iisus, a cerut să-l mai lase un an, să-l caute la rădăcină, să-l îngrijească. Smochinul însă s-a dovedit fără rod. Atunci este osândit la tăiere.

În concluzie, dintr-o singură întâmplare nu se poate judeca un om!

Pilda samarineanului milostiv (Luca, 10, 25-37).

„Orice om îți este frate. Iubește-i pe toți”. Mântuitorul le arată ucenicilor cum pot scăpa de întunericul în care trăiseră până atunci. Un anume cărturar, auzindu-L că vorbește despre Împărăția cerurilor și despre mântuire și viața veșnică, Îl întreabă cum poate și el dobândi viața veșnică. Se știe că evreii nu îi priveau cu simpatie pe samarineni, de care se deosebeau atât prin sânge, cât și prin credință. De aceea, în răspunsul la întrebarea cărturarului, Mântuitorul intenționat va vorbi de samarineanul care îl va îngriji pe călătorul jefuit de tâlhari.

Iisus amintește că pe acolo a trecut mai întâi un preot, adică un evreu care, purta pe frunte și la brațul stâng niște pungulițe în care se aflau poruncile Legii: Să iubești pe Dumnezeu și pe aproapele tău. Și totuși, spune Mehedinți, călătorul rămâne rănit în șanț. Mai bine muncă fără carte, decât carte fără muncă, exclama cândva autorul „altei creșteri, școala muncii”! Tot el vedea în untdelemnul pregătit pentru candele, fapta creștinească. Iată deci pedagogia creștină. Tot pe acolo a trecut și un levit. Deși pentru evrei era fie eretic sau străin de ale lor, samarineanul este singurul „om cu multă simțire și cu omenie în el”, spune Mehedinți. Întrebat fiind cărturarul, care dintre cei trei a fost mai aproape decât cel răni, acesta recunoaște că Cel care a avut milă de el.

Frumusețea învățăturii lui Iisus constă în iubire, iubire dovedită prin fapte, nu în legi legate de braț sau bătute în ținte la ușă, spune susținătorului pedagogiei creștine. Creștin, etnograf și etnopedagog, Mehedinți recunoaște fapta de iubire a samarinenului drept pildă de urmat în atitudinea noastră față de oricine, fără deosebire de neam, dat fiind faptul că nu doar frații și rudele ne sunt aproapele, ci „orice făptură omenească, din orice țară ar fi ea”.

În concluzie, prima îndrumare a creștinului, cel dintâi principiu de pedagogie creștină pe care Simion Mehedinți îl recunoaște încă din învățătura lui Iisus, este iubirea. „Iubirea aproapelui este cea dintâi datorie a omului care se simte într-adevăr om”. Se pare că etnopedagogia la Mehedinți poate fi numită destul de limpede „pedagogie creștină”, câtă vreme autorul acesteia învață cum Iisus a spus oamenilor să fie frați, să se iubeacă, să se ajute unii pe alții, fără a căuta din ce sat, oraș, sau țară sunt. Aceasta, recunoaște cu bucurie savantul, a fost cea mai mare noutate. Religiile vechi care aveau putere numai până la graniță au fost fost lovite din temelie. Putem trece dintr-o țară într-alta fără să ne temem că vom fi uciși, și chiar pe băncile școlii se pot întâlni copii care au limbi și religii diferite.

Pilda cu bogatul nemilostiv și săracul Lazăr (Luca, 16, 19-31).

„Averea, pentru cel care o agonisește, poate fi până la o vreme aripă de zburat; pentru cei care o moștenesc, ea este de obicei plumb în aripă”. Se pare că la un savant precum Simion Mehedinți, toată știința pedagogică se reduce la „școala muncii”. Cine este fericit? Omul bogat sau cel sărac? Și unul și celălat poate fi fericit sau nu, în funcție de osteneala dată.

Din pilda de față, Mehedinți subliniază două învățături: una potrivit căreia nu întotdeauna averea este „o înlesnire și un bine”, căci ea „folosește de obicei celui care s-a ostenit să o adune”. Cealaltă învățătură este că „suferința poate fi o fericire, dacă omul este răbdător și tare la suflet”. Omul care muncește „își ține trupul sănătos și-și agerește mintea”, spune Mehedinți, cunoaște astfel prețul fiecărei clipe din viață și al fiecărui lucru. De cealaltă parte, omul bogat devenind delăsător poate pierde sănătatea și în cele din urmă sufletul și chiar viața. Fără să mai știe ce este munca și încordarea, el „ajunge iute nesimțitor” astfel încât toată purpura și tot visonul bogățiilor nu-i sunt de nici un sprijin în ceasurile grele ale vieții, mai ales în ceasul morții. Ajuns la o astfel de limită, în cele mai multe cazuri, bogatul râvnește locul săracului. Mistuit de foc, el cere o picătură de apă. Iată-l deci, mai sărac decât orice sărac.

Ce se poate spune pentru pedagogie ca știință dacă ne gândim la boala lui Lazăr cel sărac și bolnav, stând la poarta bogatului în timp ce câinii îi lingeau rănile? Răspunsul îl dă Simion Mehedinți. Boala înseamnă suferința dar și binele pe care ți-l face durerea. Chiar când nu este din vina noastră, suferința poate fi spre binele nostru, căci omul cuprins de suferință „își limpezește sufletul”. Mânia este înlocuită cu blândețea, zgârcenia cu generozitatea, vorbele îi sunt mângîietoare și înțelepte. Bubele pe care le lingeau câinii sunt păcatele de care ne poate scăpa suferința și căința.

Cât privește „potrivirea la viața școlarilor”, pedagogii vor avea în vedere faptul că mereu copiii săraci au fost disprețuiți de cei bogați și să le arate că aceasta este mare primejdie, mare păcat. Mai mult, neștiind ce este stâmtorarea, bogații devin risipitori, superficiali, în timp ce copilul sărac își va încorda toate puterile pentru muncă și credință.

În concluzie, „suferința și sărăcia sunt cei mai buni povățuitori. Când nici sărăcia nu-l face pe om muncitor, strângător și deștept, atunci cu adevărat nu mai e nimic de așteptat de la unul ca acela”.

Pilda împăratului îndatoritor și a datornicului nemilostiv (Matei, 18, 23-35).

„Frăția către alții o poți dovedi, mai întâi de toate, fiind îngăduitor și făcând și altora tot ce dorești să-ți facă ție alții”. Cu măsura cu care măsori, cu aceea ți se măsoară în viață. Precum vreți să vă facă vouă oamenii faceți-le și voi lor. Când ești îndurător, vei avea îndurare. Când ești drept, vei avea dreptate. Când ierți, vei fi iertat. Când iubești, vei primi iubire. Viața măsoară așa cum tu măsori. Așadar, Simion Mehedinți învață că de la Iisus se știe că cea dintâi datorie a creștinului este iubirea către alții.

Pedagogia creștină se bazează pe îndurarea nesfârșită a creștinului adevărat. Această îndurare implică iertare și iubire, dar nu înseamnă că Iisus desființează legile sau pedepsirea vinovaților. Creștinul este dator să ierte pe cel ce-i greșește, oricât de mare ar fi vina iar punerea în fața legii va avea drept scop nu răzbunarea ci grija și mila pentru cel vinovat.

„Potrivirea la viața școlarilor” pune accentul pe relațiile dintre ei, pe modul în care aceștia își iartă greșelile unii altora și pe modul cum se încurajează și se apreciază reciproc. Școlarul va ști din această pildă că atât cât dă, și cum dă, așa va primi. Va ști că trebuie să fie îngăduitor cu ceilalți. Va ști că nimeni nu se poate lăuda că nu a greșit niciodată și că nu ar avea nevoie de îngăduința altora. Ca de fiecare dată în didactica sa, în stilul său inconfundabil, Mehedinți se adresează direct acelui tu: „ține minte: viața nu e geometrie. Nici geomtria nu e pe deplin adevărată decât în gând (…). Altfel spus, greșim. Și avem nevoie să fim iertați pentru aceste greșeli, oricât de mici ar fi ele”.

În concluzie, din pilda împăratului îndatoritor și a datornicului nemilostiv știința pedagogiei arată că legea este făcută în scop didactic, iertând îndată ce penitentul dă semne de vindecare. Mai mult, creștinul trebuie să ierte întotdeauna, căci a purta ură împotriva cuiva este o nenorocire. Creștinul bun are datoria să-l ducă pe cel rătăcit în fața judecătorilor, spre cercetare și îndreptare.

Pilda judecătorului înțelept (Luca, 18, 1-8).

„În viață, stăruința e mai de preț decât deșteptăciunea”. De câte ori se roagă din toată inima, spune Mehedinți, creștinul nu trebuie să-și piardă nădejdea în dreptate. Nici un om nu-și piarde cumpătul stăruind din toate puterile. Așadar, „legea dintâi a vieții este stăruința sau voința de a birui”. Lege a vieții, dar și a pedagogiei, inaugurată de Mântuitorul Hristos.

În Pedagogia Sa, Iisus vrea să arate urmașilor, tuturor celor care vor purta numele de creștin, valoarea inestimabilă a perseverenței în faptă. Din pilda cu judecătorul înțelept este evident că oricât de puternici ar fi prigonitorii noștrii, oricât de slabi sau umiliți s-ar întâmpla să fim, să nu ne pierdem cumpătul. Vom lupta din toate puterile, căci, spune Mehedinți, cine pierde curajul poate rămâne pentru totdeauna păgubaș, și mai mult, păgubașul poate ajunge și vinovat.

Pentru dascăli și educatori, exemplul judecătorului din pilda de față poate fi concludent. Un judecător poate fi tiran nu neapărat din răutate, ci și din neglijență. Așa cum judecătorul are multe de judecat și nu poate cunoaște toate pricinile deopotrivă, tot astfel educatorul nu va putea avea sub absolută supraveghere, evaluare și îndrumare pe toți elevii. Este suficient însă ca el să fie conștient și de o astfel de realitate, în care să nu-și găsească o scuză.

Cât privește „potrivirea la viața școlarilor”, nici o pildă, spune Mehedinți, nu se potrivește mai mult decât aceasta cu viața tinerilor. De obicei, ei sunt nerăbdători iar când întâmpină greutăți își pierd curajul.

În concluzie, stăruința și hărnicia pot fi unitate de măsură atât pentru elev cât și pentru educator: „Cei cu adevărat deștepți sunt totdeauna și foarte harnici. De aceea s-a și zis: geniul este o lungă răbdare. Adică, la lucrări geniale nu ajunge cel mintos decât doar lucrând și iar lucrând”.

Pilda despre oaia și drahma cea pierdută (Luca, 15, 4-10).

„Nu lăsa pe nimeni afară din iubirea, frăția și îngăduința ta”. Să nu lași pe nimeni în afară de dragostea ta este învățătură de pedagogie creștină pe care Mehedinți ne-o aduce tot de la Iisus. Ca și alte învățături, și aceasta ni s-a revelat tot printr-o parabolă. Învățătura ce reiese din pilda cu oaia și drahma cea pierdută este foarte ușor de înțeles. Pornind de la exemplul cu atitudinea unui stăpân față de oile sale, sau a unei gospodine față de ale casei, Mântuitorul Hristos vorbește de fapt de o evidentă atitudine față de sufletul omenesc. Prin păstor, aici este prezent Însuși Mântuitorul, explică Mehedinți, și cel care priveghează astăzi ceata creștinilor, preotul. Oaia cea rătăcită și drahma cea pierdută reprezintă pe omul căzut în păcat, față de care creștinesc este să nu fie lăsat în pierzare.

Pedagogie creștină la Simion Mehedinți este de fapt învățătura Evangheliei lui Iisus, care în pilda de față atenționează că nici un om nu trebuie trecut cu vederea, oricât de căzut ar fi el, fiindcă „este și el un suflet”, dat fiind faptul că „nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi”.

În concluzie, Mehedinți subliniază că așa cum pilda samarineanului ne învață ce este „frăția”, pilda împăratului îndatoritor ne îndeamnă la îngăduință, în timp ce pilda cu oaia rătăcită îndrumă spre solidaritate.

III. 5. Duminica Poporului. Colaborarea omului de știință cu teologul ortodox: Simion Mehedinți și profesorul Teodor M. Popescu.

Duminica Poporului este denumită foaia săptămânală a cărui director era Simion Mehedinți, apărută la 14 septembrie 1914, care a ființat până în 1933. Intenția acestei publicații, a cărei apariție se realiza numai pe cheltuiala savantului, era educarea poporului din sate și de la orașe. Paradigma „Un Neam, un Suflet, un Hotar” este expresia deplină pentru idealul educativ și național al acestei publicații și al savantului Mehedinți. „Publicația urmărea formarea permanentă a unui bun creștin, prezentând calendarul creștin al săptămânii ce urmează și Evanghelia din duminica următoare (ca să se citească de cei care, întâmplător, n-au putut merge la Biserică); educarea unui bun cetățean, gospodar; împlinirea idealului de unitate națională acum, când stafia războiului începuse să bântuie toată europa «Căci oricum va sfârși războiul, o viață nouă vom începe în aceste câteva luni, cu răspunderi mult mai grele, decât până acum». După cinci numere, foaia săptămânală devine foaie pentru ridicarea moralului, pentru ca apoi după alte patru numere să se numească – pe tot parcursul apariției – foaie pentru ridicarea poporului. Pe toată durata sa, publicația a apărut în patru pagini. Pe frontispiciul publicației era un triptic ce simboliza instituțiile fundamentale ale statului: biserica, școala și armata” .

Duminica Poporului se va adresa românilor de pretutindeni, plugari, tineri, învățători sau clerici. Savantul Simion Mehedinți cunoștea faptul că educația maselor este posibilă prin Biserică dar și prin diversele forme ale creației populare, fapt ce contribuie la întărirea sentimentului de unitate națională. Pentru aceasta este nevoie de mireni, laici intelectuali, educatori și preoți adevărați. Este nevoie ca instituția care pregătește „edcuatorii educatorilor”, care pregătește oamenii de stat, Universitatea, să fie cât mai conștientă de această menire. O răspundere la fel de mare, cea mai mare poate, o are însă Facultatea de Teologie.

Colaborarea cu profesorul și teologul Teodor M. Popescu.

Articole din cuprinsul acestei publicații dovedesc preocuparea savantului pentru culturalizarea satelor, pentru încurajarea învățământului religios în întreg cuprinsul țării, și totodată încurajarea învățământului catehetic în spațiul românesc. Această preocupare își găsește substanță și expresie, mai ales în colaborarea savantului cu marele teolog al vremii sale, Teodor M. Popescu (1893-1973), sub îndrumarea căruia, se pare, Simion Mehedinți a elaborat și publicat tâlcuirile la Evanghelie din Duminica poporului. Este cunoscut faptul că între marii dascăli care au contribuit la susținerea învățământului catehetic românesc, un loc de seamă îl ocupă marele teolog și istoric din secolul al XX-lea, cu o personalitate complexă, Teodor M. Popescu. Numele său este arhicunoscut în mediul teologic românesc, mai ales cel ortodox. Perioada cea mai rodnică a activității sale coincide cu intervalul de timp în care Biserica Ortodoxă Română este prigonită de regimul comunist, lucru de care el însuși a fost extrem de afectat.

Profesorul Simion Mehedinți, care pe atunci conducea publicația Duminica poporului, recunoscându-i seriozitatea preocupărilor, l-a cooptat la repovestirea pericopei evanghelice citită în ziua sărbătorii săptămânii respective. Ca formație intelectuală, Teodor M. Popescu este absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă din București, dar ceea ce interesează în studiul de față este îndeosebi apostolatul catedrei. Este foarte posibil ca savantul Simion Mehedinți, în permanenta sa preocupare de a încuraja învățământul catehetic românesc din vremea sa, să fie sprijinit întru-totul de teologul Teodor M. Popescu. Din mărturisirile savantului Mehedinți cunoaștem faptul că acesta s-a vrut mai întâi de toate profesor și că pentru el profesoratul implica în primul rând „impersonalitate” și „gând fără de prihană”, realități pe care le vom regăsi în gândirea teologului Teodor M. Popescu sub formula „trudă dezinteresată”. Acesta precizează că „profesorul universitar este un apostol: Om făcut pentru trudă dezinteresată și pentru uitare de sine, care privește dincolo de răutatea zilei și de răutatea ei; pe care nu-l abat de la datorie intemperiile, nici interesele, nici plăcerile; care nu se lasă deprimat de obstacole; care nu se simte atins de insultele pe care nu le merită și nici măcar nu li se împotrivește; care nu-și măsoară munca și sacrificiile cu pământeasca și ingrata răsplată; care seamănă ca să culeagă alții lumină și foloase, chiar culegând el ponoase, îndeplinindu-și slujba cu simțul conștiinței, cu care este înzestrat, și al răspunderii, cu care este învestit”. „Un profesor trebuie să fie, în primul rând, muncitor, conștiincios și drept. Nu poate fi bun fără a fi drept; iar a fi drept este mai greu decât a fi bun pe placul criticilor”.

În relația sa cu studenții, profesorul Teodor M. Popescu dovedește că erudiția sa nu a fost agonisită pentru ea însăși, ci pentru viață; pedagog creștin, cadru universitar desăvârșit prin seriozitatea pe care o acordă el însuși problemei pregătirii examenelor. Rămâne model nedepășit prin îndrumările de la orele de seminar; cercetătorul este impresionat prin sfaturile legate de redactarea unei lucrări. Este o adevărată pedagogie în acest sens.

Exigența academică – rod al disciplinei spirituale. Ca toți marii dascăli, Teodor M. Popescu în activitatea sa de pedagog creștin, nu scapă din vedere aspectul formativ. În culegerea de predici, cu titlul generic Iisus vă cheamă, pornește de la diferite teme teologice, fondate pe texte scripturistice, realizând importante și eficiente principii și obiective educaționale creștine. Îndeamnă să fie ținută cu strășnicie legea lui Dumnezeu; să înțelegem marea taină a Crucii, atenți fiind cu toate simțurile noastre; să nu lăsăm inima a ne fi îmbâcsită de multele gânduri străine de Hristos; să ne dăm seama ce rău lucru este păcatul; cât de mult ne iubește Dumnezeu. Să înțelegem Evanghelia Lui, iertarea, pacea, liniștea și mulțumirea, toate prin prisma răstignirii Domnului în locul nostru; să știm – așa cum știa Sf. Apostol Pavel -, în cine credem și de ce credem; asemenea Apostolului neamurilor să mergem în lume cu învățătura despre Cruce întocmai ca și cu o făclie aprinsă; prin credința în Hristos cel răstignit, să vedem înnoirea atâtor suflete. Să luptăm spre a recunoaște iertarea, pacea, mântuirea, ceea ce a făcut și face Dumnezeu pentru noi.

La gândul că are în față o mulțime, neadresându-se doar elevilor și studenților, Teodor M. Popescu este conștient că aceasta este deosebită în gânduri și în simțiri. De aceea, îndeamnă să cunoaștem dreptatea lui Dumnezeu care pedepsește păcatul, dar și iubirea cu care El ne-a iubit; să conștientizăm că orice păcat este o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Teologul nostru îndeamnă să culegem din toate predicile rădăcinile învățăturii creștine. Pedagogia laicilor Teodor M. Popescu și Simion Mehedinți este atât de profundă, ajungând chiar până la a învăța omul, indiferent de ce vârstă, ce atitudine să aibă față de grijile de zi cu zi. Din virtutea răbdării ei vor scoate un puternic principiu pedagogic. Pe același plan va fi așezată și bunătatea, facerea de bine, blândețea, înfrânarea poftelor, cercetarea cugetelor. Biserica, în învățătura unor dascăli precum teologul Teodor M. Popoescu sau savantul Simion Mehedinți, trebuie să fie o școală de învățătură. Cu adevărat pedagogi creștini, aceștia învață ce atitudine trebuie să aibă omul în fața oricărui tip de gând.

În colaborarea lor, cei doi dascăli vor urmări idealul de unitate națională, idealul de unitate în credința ortodoxă și mai ales acceptarea învățăturilor din Evanghelia Mântuitorului Hristos ca îndreptar de viață. Dorința lor era ca un astfel de mesaj să pătrundă sufletele tuturor categoriilor sociale și a tutoror categoriilor de vârste. Este vorba așadar, de o pedagogie universală, bazată pe o învățătură cu caracter universal, Evanghelia. Unul dintre multele articole ale „Duminicei Poporului” este argument în acest sens.

Către prietenii vechi și noi.

„La toamnă se împlinesc 10 ani de când a ieșit întâiași dată Duminica Poporului. Ce-a voit întemeietorul ei? Un singur lucru: să poată găsi cititorul cinstit, un cuvânt cinstit, din partea cuiva care nu-i cere nici parale și nici măcar un vot la alegeri. Socotim că ținta ceasta a fost atinsă. Știm sate, unde zarva între oameni s-a liniștit, citind Duminica Poporului. Un bătrân a zis: să știți că cel care scrie aici nu minte… și toată lumea s-a potolit.

Mai mare laudă pentru o foaie nici că se putea, după ce atâta hârtie s-a tipărit numai pentrucâștig și pentru minciunăria politicii.

Dar foaia noastră a mai avut și altă țintă. După război, am voit ca în tot cuprinsul neamului românesc să se audă unul și același graiu. Prea vorbesc păsărește cei din capul satelor, cei din cazarmă, cei de la tren, iar uneori chiar cei din școală și din biserică. – Noroc că mai este Evanghelia în limba înțeleaptă a bătrânilor, că altfel n-ai înțelege mare lucru din unele cuvântări ținute azi în bisericile noastre. – În loc să spună limpede ce vrea, până și preotul apucă uneori alături de calea graiului adevărat. Noi am dovedit în foaia asta că se poate spune chiar gândul filosofilor în limba înțeleaptă a plugarilor și a ciobanilor. Sunt cărturari mari care citesc această foaie, prețuind scrisul ei tocmai fiindcă nu e sulemenit.

Apoi am voit ca unul și același gând să fie în cugetul nostru, de la Balcic până la Satu-Mare, și de la Oravița până la Hotin. Dacă ne zicem frați, încaltea frați adevărați să fim: un neam, un gând, o limbă și o lege. De aceea, fără vorbă multă, aducem aminte prietenilor vechi și noi câteva fapte vădite:

Lucrați până nu începe iarăși viforul (…).

Cei care scrieți, alungați de sub condeiul vostru vorbele neînțelese de popor. Ce de lucruri bune ni se trimit, dar nu le putem tipări, deoarece ar trebui întâi să le tâlcuim pe românește.

Răspândiți foaia în toate colibele. Mulți s-au făcut prieteni, numai citind împreună Duminica Poporului. Cei ieșiți din școli mulțumesc și azi învățătorilor care i-au legat de această foaie.

În sfârșit, faceți cum știți, ca foaia să dureze, chiar când ar pieri toți cei care azi fac straja lângă ea, muncind fără nici o plată și nici un interes decât luminarea poporului.

III. 6. Creștinismul românesc – adaos la Caracterizarea etnografică a poporului românși O mărturisire despre creștinism.

„Spre Cinstea nemului din Carpați, concepția religioasă a românului e străină de îngustimea sufletească a fariseilor și a cărturarilor. Credințele sale sunt potrivit cu firea omului sănătos, care se bucură fățiș de toate darurile vieții (străin deopotrivă de habotnicie, și de mojicia desfrâului). Am căutat deci, în cuvântarea amintită, să înșir caracteristicile mai de seamă ale creștinismului, cum e înțeles de poporul nostru. Cine va cerceta însă folclorul satelor din tot cuprinsul pământului dacic, de bună seamă va mai scoate la iveală și alte înfățișări ale firii românești, așa cum s-a manifestat ea în Biserica autohtonă.

Oricum, tinerii pe care i-am avut atunci sub ochi (…), vor simți îndemnul de a cântări mai de aproape deosebirile dintre viața religioasă a românilor și concepția vecinilor despre creștinism. Dacă vor găsi întemeiate cele înșirate aici, și le vor apropia de suflet; dacă nu, datori sunt să pună în locul lor ceva mai bun”.

Întreaga trăire plenar participativă la viața timpului său demonstrează o constantă vocație educativă, de cuprindere națională, etnoeducativă, cum însuși autorul notează. Nefiind însă teolog, Mehedinți precizează încă din capul locului că nu se încumetă a vorbi de latura dogmatică a Ortodoxiei, ci va prezenta numai câteva păreri personale despre creștinismul românesc, așa cum l-a apucat însuși în munții Vrancei, pe la sfârșitul veacului trecut.

Tezaurul didactic existent în Evanghelia Mântuitorului Hristos este de ordin divin. De aceea, a avea Evanghelia ca îndreptar este condiție esențială în pedagogia creștină. Simion Mehedinți va spune că „un popor, ca și orice om, atâta prețuiește cât a înțeles din Evanghelie” și cât poate să urmeze învățăturii lui Iisus. Realizarea virtuților pe care le propovăduiește Evanghelia presupune tărie, hotărâre și curaj de a lupta până în clipa cea din urmă a vieții. „De fier și de fiare nu te poate mântui decât curajul și hotărârea de a lupta”, va spune Mehedinți.

Așadar, atât omul în parte, cât și poporul întreg se vor mobiliza spre organizarea tuturor puterilor fizice și sufletești ale întregului neam. Tebuie să punem în cumpănă totul, nu numai puterea brațului, ci și puterea sufletului. Este nevoie să conștientizăm marele sprijin pentru viață pe care îl poate reprezenta în realitate creștinismul. Pentru etnograful Mehedinți pedagogia creștină în spațiul românesc s-a născut odată cu formarea și încreștinarea acestui neam. „În vremuri când spațiul unde s-a născut acest neam fremăta de primejdii, când așezările politice erau incipiente iar ordinea socială abia își căuta, trudnic, rosturile, biserica – a fost cea care a furnizat primele cărți, propunând prin lăcașurile ei (supuse unor rânduieli ce impuneau exercițiu spiritual) cele dintâi temeiuri pentru o mișcare cu caracter cultural și literar cât de cât coerentă, conștientă de menirea ei și capabilă să producă, în timp, elementele unor definiri particulare”. Este cunoscută prezența creștinilor pe teritoriul românesc încă din timpul primelor colonizări romane în Dacia. Între soldații veniți și veteranii care au primit locuri spre a-și întemeia gospodării în noua provincie, mulți erau creștini. Învățătura lui Iisus era cunoscută se pare și de agricultori, negustori, plugari și păstori care au venit spre Dunăre, precum și de muncitorii de la minele de argint și aur veniți aici din provinciile apusene ale Peninsulei Balcanice, din Dalmația de pildă, încă înainte de supunerea Daciei de către romani. Porturile de la Marea Neagră nu au înlesnit doar comerțul. Își fac simțită prezența adepți și propagatori ai noii religii, căci „marea – spune Nicolae Iorga – a fost întotdeauna priincioasă și circulației mărfurilor și străbaterii ideilor.” Noii sosiți veneau la Dunăre din diferite provincii ale Imperiului. Foarte mulți veneau din Asia Mică, aducând cu ei și „zeități misterioase, născute în Orientul fabulos ori în Nordul Africii, dar și cuvântul zeului tânăr ce se sacrificase spre răstignire pe crucea rezervată până la el tâlharilor și care propovăduia iubirea, pacea și egalitatea făpturilor omenești înaintea Divinității”.

Contactul cu noua religie nu a generat conflicte. Savantul Simion Mehedinți surprinde această realitate în lucrarea Creștinismul românesc – adaos la Caracterizarea etnografică a poporului român, ca fiind una dintre marile caracteristici ale creștinismului în acest spațiu istoric și geografic, numind-o „lipsa războaielor confesionale în viața poporului român”. Aici, daco-geții credeau în nemurirea sufletului. Se naște un creștinism de factură populară care în configurarea sa va cuprinde multe din elementele păgâne daco-romane. Iată fundamentul real pentru ceea ce Simion Mehedinți va numi „primatul sufletului ” și „arhaismul creștinismului românesc”.

Așadar, avem o nouă religie, „prigonită încă și sfioasă prin sine însăși, disprețuitoare de publicitate, neglijentă în scris și în săpat inscripții”. Începuturile pedagogiei creștine în spațiul românesc se identifică cu începuturile creștinismului în acest spațiu, în corespondență cu colonizările romane în acest teritoriu. „Ideea creștină a participat la desfășurarea proceselor primordiale ale alcătuirii poporului român”. Procesul de creștinare a poporului român este același cu cel de formare. Primordialitatea creștinismului românesc este conservată și consolidată de gravitarea neîntreruptă a lumii daco-romane, spune Dan Horia Mazilu, către acel Apus latin al originilor pe care Vasile Pârvan o argumentează cu dovezi legate de instrumentarul lingvistic religios existent în vocabularul fundamental al românilor, format din cuvinte moștenite. Așadar, pentru Savantul Mehedinți arhaismul creștinismului românesc are dovezi incontestabile. Este cunoscut faptul că „toate aceste vocabule – lege, Dumnezeu, cruce, biserică, botez, cuminecătură, înger – ori apelative – Sânzâiene, Sântion, Sântămăria, Sânpietru, Sângiorz, Sânvăsâi, Sânmedru, Sânnicoară etc. – de rădăcină latină arată că ele s-au înfiripat de timpuriu, odată cu închegarea limbii romanice, pe temeiuri populare (căci toate confirmă lucrarea legilor feonetice românești), în absența unui vocabular livresc, neologic, impus de misionari”.

În concluzie, în cadrul romanității, în continuă creștere, se naște un creștinism de factură latină. A vorbi despre creștinismul românesc presupune recunoașterea realității că o cultură constituie totalitatea răspunsurilor pe care un popor le dă timpului, spațiului și umanității. Spațialitatea include condițiile geografice, în primul rând. Lucrarea geografului Mehedinți „Creștinismul românesc – adaos la Caracterizarea etnografică a poporului român” scoate în evidență răspunsurile pe care spiritul creator al poporului român le dă în fața unei noi doctrine, a unei noi pedagogii, a unei noi educații, cea creștină.

Condițiile în care s-a născut poporul român, identice cu cele de creștinare a acestuia deslușesc multele întrebări care s-ar putea ivi în legătură cu forma și fondul primelor comunități creștine în spațiul românesc. Arhaismul creștinismului românesc, creștinismul nostru „păduratic”, spune Simion Mehedinți, în lucrarea amintită, a rămas la adăpostul codrilor de brazi aproape de simplitatea celui predicat în Galileea. Cu toate acestea, Biserica a constituit cel mai important centru de cultură și de spiritualitate.

Spațiul în care s-a petrecut geneza poporului român devine spațiu al creștinătății, caracterizat de Mehedinți ca fiind lipsit de războaie confesionale, de eretici și erezii în timp ce Statul și Biserica s-au susținut reciproc. Alături de Simion Mehedinți, oameni de cultură precum Dan Horia Mazilu vorbesc de „un spațiu creștin”, în care specific este „un creștinism de limbă latină și de formă populară,” unde „s-au scris scris cărți și s-au citit cărți.”

Se poate vorbi, încă din primele veacuri ale creștinismului românesc, de o cultură a acestuia. O astfel de realitate exprimă superioritatea învățăturii lui Iisus, pin trăsăturile nobile ale acesteia precum: acceptarea suferinței ca mijloc de purificare morală, încrederea în biruința binelui asupra răuluzi, primatul sufletului, absența pornirii spre răzbunare etc.

Este reală ipoteza potrivit căreia învățătura creștină în esența ei constituie revelația unei educații religioase și pedagogii creștine. O dată cu Iisus, în toate timpurile și spațiile geografice, creștinismul pare că prinde coloratură specifică pentru fiecare spațiu și neam. Trăsăturile specifice poporului român creștin sunt prezentate de savantul geograf și etnograf Simion Mehedinți în lumina etnografiei și a istoriei. În viața poporului român se remarcă lipsa războaielor confesionale și totodată neutralitate față de certurile dogmatice. Primatul sufletului și fondul arhaic sunt evidente în manifestările poporului român. Biserica și statul s-au bucurat de o conviețuire reciproc avantajoasă. Ereziile, ca și pornirea spre răzbunare au lipsit. Iisus este prezent în orice acțiune. Suferința este acceptată ca mijloc de purificare morală, în timp ce binele are putere asupra răului.

Începe expunerea prin a prezenta caracteristicile creștinismului românesc, în lumina etnografiei și a istoriei.

Lipsa războaielor confesionale în viața poporului român. Românii s-au dovedit foarte îngăduitori față de credințele altora. Crime în numele Evangheliei n-au făcut. Românul, observă Mehedinți, are două zicători, cum se poate mai expresive: Câte bordeie, atâtea obiceie, îndemn spre a nu ne mira de aspectul extern al vieții altora, iar când e vorba de latura tainică a sufletului să nu ne amestecăm în credințele nimănui.

Neutralitatea față de certurile dogmatice. Poporul român s-a dovedit, pe bază de mărturii și fapte pozitive, a fi extrem de discret, dar nu nepăsător, ci din contră înclinat numai pentru ceea ce îi este de folos, atitudine care izvorăște dintr-o reală omenie – humanitas. Neutralitatea noastră în chestiuni confesionale este semnul unei reale maturități sufletești dobândită printr-o lungă experiență istorică. Pentru aceasta argumentul lui Mehedinți îl constituie vechimea neamului carpatic și nivelul superior al civilizației carpatice. Este un lucru de care nimeni nu se poate îndoi și care răsare din toată istoria geților (dacilor): râvna religioasă a fost, de când lumea, caracterul precumpănitor al firii lor (Strabon, VII, 4).

Primatul sufletului. Maturitatea morală a străbunilor noștri se întemeiază pe realitatea primatului sufletului asupra vieții materiale. În vreme ce în țările dimprejurul Mediteranei –observă savantul geograf Simion Mehedinți – grija față de cele trupești avea o mare precădere concretizată în mens sana in corpore sano, dacii plecau de la principiul opus: numai cine are suflet sănătos poate păstra și sănătatea corpului. Acest caracter precumpănitor al firii lor, râvna religioasă, ne dă dreptul de a-i considera pe strămoșii noștri aproape ca un fel de „creștini înainte de creștinism”, vorbindu-se, astfel, de o altă caracteristică, cea arhaică.

Arhaismul creștinismului românesc. Nu se poate determina prin texte precise momentul în care s-au creștinat dacii. Vestea cea bună, Evanghelia, a putut pătrunde încă de la început în cuprinsul teritoriului dacic. Deși conservatoare, țărănimea dacică poate afla mai repede despre ce e vorba, datorită unei împrejurări create de venirea în zonă a uneia din legiunile romane –cea care trăise mai mult timp în legătură cu evenimentele de la începutul creștinismului, Legiunea a V-a Macedonica. Așadar, veteranii împrăștiați în satele Dobrogei constituie un fel de cronică vie a tuturor întâmplărilor legate de evenimentele de la începutul creștinismului.

Simbioza între Biserică și Stat, fără antagonism. La noi, spune Mehedinți, Biserica și neamul au trăit într-o continuă solidaritate chiar de la început. Afirmarea poporului nostru în spațiul carpato-danubiano-pontic a fost ajutată mai întâi de număr, apoi de civilizația noastră superioară mai ales în latura etnică – credința în nemurirea sufletului și în cele din urmă, de limba latină. După începutul erei creștine, la acestea se adaugă și Biserica. La noi, Biserica creștină a căpătat mare rol social și chiar politic înainte de a fi recunoscut creștinismul ca religie de stat. Aproape cu jumătate de secol înainte de edictul lui Constantin, consemnează S. Mehedinți, Evanghelia a ținut loc de constituție socială și politică. Astfel se lămurește de ce la noi simbioza între organizarea civilă și cea religioasă s-a putut face fără antagonism, fiind o simbioză fără confundare și fără contaminare, cum s-a întâmplat mai târziu în statele creștine, unde autocrații s-au amestecat în teologie, iar reprezentanții clerului s-au apucat să facă politică. Echilibrul era deci în sânge, și în obiceiurile moștenite de la străbuni. Poporul daco-roman a primit marea doctrină ca pe un fel de altoi pe propia sa credință religioasă. Pentru oamenii sinceri, doctrina evanghelică era și este cât se poate de limpede: nici clericii să nu se amestece în uneltiri politice, nici cârmuitorii să nu calce peste conștiința religioasă a cuiva: simbioză fără ciocnire! Așadar, prin caracterul „precumpănitor” al firii lor, românii au dovedit nu numai lipsă de ciocniri între Biserică și Stat. În sânul Bisericii românești au lipsit certurile dogmatice.

Lipsa ereziilor și a ereticilor. Timp de un secol sub stăpânire gotică, locuitorii Daciei își vedeau de necazurile lor „Fiecare își îngrijea nevoia, sau «neamul nevoii»”(M. Eminescu). Creștinismul „nostru pădureț a rămas la adăpostul Carpaților mai curat decât al altora, adică mai aproape de simplitatea celui predicat în Galileea”. De asemenea, învățătura Evangheliei lui Iisus, va prinde contur în spațiul locuit de poporul român și în funcție de atitudinea românului față de legea și convingerile religioase ale altor neamuri. În această oridine de idei, savantul Mehedinți identifică în ceea ce el numește „creștinismul românesc”, „eleganța morală” pe care a avut-o dintotdeauna românul, de „a-l tolera pe fiecare cu legea lui și de a-l lăsa în plata Domnului”, rămânând în același timp statornic în credința în care s-a născut. Arhaismul teminologiei noastre bisericești și analiza folclorului susțin cu forță continuitatea de viață religioasă mai lungă decât a tuturor vecinilor și dovedesc totodată o calmă sedimentare de obiceiuri creștine devenite tradiție. În astfel de circumstanțe, pe care istoria le mărturisește cu dovezi concrete, savantul Mehedinți va spune că dintotdeauna, noi, românii, „nu ne-am lăsat ademeniți de vântul înnoirilor venite de aiurea. Ereziile nu ne-au ispitit”. Se poate identifica așadar, în fiecarea etapă a parcurgerii operei acestui savant preocuparea continuă de a păstra și transmite mai departe învățătura Evangheliei lui Iisus și totodată încurajarea unei pedagogii creștine specifică spiritualității poporului român. De asemenea, adânca pătrundere a lui Iisus în legende și alte creații ale sufletului românesc este un alt semn caracteristic pentru Ortodoxia noastră.

Prezența lui Iisus în folclorul național, factor de pedagogie creștină în spațiul românesc

Este o dovadă limpede că la noi creștinismul e nu numai străvechi, dar are și o coloratură locală, adică originală, ca urmare a unei lungi elaborări sufletești. Este vorba de atitudinea poporului, fără amestecul cărturarilor. Folclorul religios al românilor este foarte semnificativ pentru judecarea sufletului românesc.

Folclorul este instrumentul util și interesant pentru orice specialist, cu mult mai mult pentru educator. Această utilitate se concretizează prin însăși prezența principiului moral care a stat la baza folclorului românesc din toate timpurile și din toate ținuturile. Morala folclorului românesc, culminând cu ceea ce Simion Mehedinți numește „adânca pătrundere a lui Iisus în folclorul național”, deține o întreagă serie de simboluri legate de prezența omului în creație și dependența acestuia de Creator. Creștinismul românesc s-a dovedit un creștinism popular, în care limbajul desprins din folclor constituie un factor principal de unitate a creației.

Contribuția savantului Simion Mehedinți la dezvoltarea pedagogiei creștine românești are rădăcini adânci în folclor. Etnograf și totodată geograf, sesizând mai întâi de toate prezența lui Iisus în folclorul național, el va încuraja o educație moral-religioasă, socială și culturală, totodată. „Să nu uităm că orice producție folclorică trece prin nenumăratele individualități umane și epoci sociale și chiar migrează prin surprinzător de multe zone geografice și etnice. Colectivismul producerii folclorului este o realitate incontestabilă în toate valențele sale în afară de cea artistică, deoarece aici unul singur este producătorul esenței pe care memoria colectivă o retransmite din etapă în etapă, uitând, deformând, prin adaos și scădere, însă menținând în flux miezul originar”.

Folclorul și prezența lui Iisus – Educatorul cel mai mare al tuturor timpurilor – în folclor au fost argumente în baza cărora pedagogia creștină în activitatea didactică a savantului Mehedinți îndeamnă la acțiune și răspundere specialiști din diverse domenii. „Folclorul este prin urmare deopotrivă interesant pentru folclorist, istoric, etnograf, etnolog, sociolog, medic, farmacolog, botanist, critic literar”, și mai ales pentru educatorul consacrat unei pedagogii moral-religioasă.

Apărarea datinilor, deodată cu neamestecul în certurile dogmatice au caracterizat printre altele creștinismul românesc. Cu aceste coordonate, pedagogia creștină promovată de savantul Mehedinți își propune să dea sens unității spirituale a acestui popor autentic, născut creștin și rămas creștin. „Poporul român s-a născut creștin și a rămas creștin. El, poporul autentic, nu și-a batjocorit icoanele, ci le-a pictat cu evlavie pe lemn și pe sticlă, nu și-a dărâmat bisericile, ci le-a evocat în colinde. Miezul credinței ajunge astfel ecranul luminat de reverberația unui univers mitic, pe care se desfășoară scenariul integral al acestei destul de complexe religii folclorice românești care, în ultimă analiză, este sacră – prin apărarea datinilor – și profană – prin absența dogmelor rigide. Dând sens unității spirituale întru creștinismul ei țărănesc, această religie folclorică a fost principalul stâlp al acestui pod arcuit peste oceanul haotic al invaziilor și al agresiunilor pe care a putut trece, nevătămat de istorie, poporul român”.

Simion Mehedinți sesizează prin prezența lui Iisus în folclorul național o teologie folclorică care Îl mărturisește pe Dumnezeu drept Creator și pe Iisus – Dumnezeul Cel Întrupat, Mântuitor.

Pedagogia creștină a spațiului românesc, preluată, propovăduită și încurajată de etnograful și geograful Simion Mehedinți, se identifică la un moment dat cu însuși creștinismul care „s-a statornicit ca religie a unui popor a cărui etnogeneză s-a încheiat în esență o dată cu absorbirea acestei religii”. Pedagogia creștină identificată cu creștinismul acestui spațiu geografic „nu a ocupat un loc gol; dar s-a dezvoltat în forme particulare o dată cu poporul”. Cu această dimensiune, pedagogia creștină a sfârșitului de secol XIX și început de secol XX își dovedește actualitatea până în timpurile noaste.

Se poate spune că, pedagogia creștină desprinsă din folclor este o pedagogie activă. Iată ce dovezi poate avea „școala muncii” și pedagogia faptei în didactica savantului Mehedinți. În identitatea pedagogiei creștine funcțională prin folclorul românesc, „Dumnezeu rămâne unic, păstrând și în religia rurală același caracter biblic esențial monoteismului”.

În concluzie, a promova în spațiul si spiritualitatea românească o pedagogie bazată pe învățătura Evangheliei apostolice înseamnă, pentru Mehedinți, cercetarea originilor spiritualității românești în miturile și formulele religioase populare.

Realizarea unei educații prin tot ce înseamnă pedagogie creștină necesită cercetarea fenomenelor religioase succedate în această vatră de spiritualitate românească ce va duce la descoperirea celor mai bogate și mai subtile surse de informație asupra fenomenului de continuitate a populației creștine, puternic stabilă în această învățătură.

Absența pornirii spre răzbunare. „Din fire, românul adevărat este discret, nu dă buzna în viața altuia și nu se coboară niciodată la nivelul vulgului”. O firească bunăcuviință întemeiată pe anume axiome de viață. Așezați „în calea răutăților”, cum spune cronicarul, românii din Dacia au dobândit un foarte fin simț în ceea ce privește realitatea lucrurilor omenești. Nu se sperie de nimic. Mirarea e mai mult lăuntrică. Se poate spune, așadar, concluzionează Mehedinți, că fondul psihologic și etic al neamului din Carpați este: rezervă, discreție, cumpătare; atitudine care își are ca izvor primatul sufletului. Izbânda sau căderea de o clipă a noastră sau a altora nu ne face să ne pierdem cumpătul. Astfel nu ne vom grăbi a judeca pe cineva după isprava unei zile. „Ia seama – îndeamnă Mehedinți – pune-ți drept lege a purității în viață: fereala de vulgaritate, de bădărănie și de nedreptate. Ferește-te de acestea, ca de foc, fiindcă nu-s vrednice de omul care e om și fiindcă datoria cea dintâi a vieții este tocmai omenia”. Aceasta este o părere confirmată și de alții (Strabon), nefiind o laudă de sine. Această bunătate, toleranță și răbdare nu sunt semne ale unei slăbiciuni, ci pornesc dintr-o sinceră convingere, semn al unei reale și adânci înțelepciuni. Este o dovadă de maturitate acceptarea realității – în forma ei dată – învață Mehedinți, ca apoi, cu timpul, aceasta să dobândească forme și valori instructive. Dat fiind faptul că în cazul acestui mare savant se poate vorbi de o pedagogie izvorâtă din spiritualitatea poporului român, și pentru acesta, este de menționat afirmația autorului potrivit căreia „toleranța și răbdarea masei românești nu-s o însușire negativă, ci o atitudine înțeleaptă, gata spre fapte pozitive, de câte ori poporul dimprejurul Carpaților a avut în fruntea sa o personalitate eminentă”.

Acceptarea suferinței ca mijloc de purificare morală. Alături de suferința fizică, suferința morală este o pârghie și mai puternică pentru înălțarea sufletească a cuiva. A munci cu răbdare, menționează autorul în lucrarea citată, și chiar a suferi de pe urma oboselii sănătoase a muncii sunt o mare șansă în viață. Dacă munca singură te înalță, când la muncă se adaugă și oarecare suferință ea dă celui ce lucrează un nimb de reală noblețe, ori de câte ori supunerea la suferință este de bunăvoie. În acest fel se dovedește maturitatea sufletească a poporului român, nu numai prin lipsa sentimentului vulgar al răzbunării, ci și prin acceptarea de bunăvoie a suferinței, ca mijloc de purificare și de perfecționare morală.

Încrederea în biruința binelui asupra răului. Blânda doctrină a lui Iisus risipește negurile, încredințând pe toți că „puterile iadului” pot fi învinse definitiv și că binele a ieșit în sfârșit biruitor asupra răului. Atutudinea savantului Simion Mehedinți de a încuraja o pedagogie specifică învățăturii creștine are la bază realități concrete pe care le identifică în spiritul său de geograf și etnograf. El afirmă cu încredere faptul că „neamul din Carpați, pe lângă primatul sufletului, vechea doctrină a lui Zamolxe, a mai adăugat cu timpul și primatul luminii asupra întunericului, când e vorba de concepția privitoare la întocmirea universului”. Mai mult optimism și mai multă seninătate sufletească sunt greu de închipuit și nu știm să se găsească altundeva pe fața pământului. „Nu numai că o țară frumoasă îi împodobise sufletul, dar și frumusețea sufletului proiectase asupra pământului și neamului dacic o lumină deosebit de calmă: lumină lină a unei sfinte seri din Carpați, când clopotul Vecerniei îndeamnă la blânde socoteli cu veșnicia”.

În concluzie, în gândirea geografului și etnografului Simion Mehedinți, creștinismul românesc este cracterizat prin încrederea în biruința binelui asupra răului. Savantul este de părere că pentru a ajunge la o concepție atât de luminoasă despre lume, poporului român i-a trebuit, pe lângă mediul fizic favorabil, și un factor prielnic, pe care l-a constituit seninătatea dacilor, care au dat Evangheliei și tradițiilor creștine o interpretare umană. În această ordine de idei, contribuția lui Simion Mehedinți la dezvoltarea învățământului catehetic românesc este evidentă. El propune acea pedagogie cu adevărat creștină, în consonanță cu învățătura Educatorului din Nazaret. Pentru el, armonia unică a pământului dacic și selecțiunea milenară a rasei autohtone, sunt argumentele doveditoare că în viața religioasă a poporului român un foarte puternic punct de sprijin l-a constituit și înclinarea etică și estetică a neamului recunoscut, „de când lumea” (Strabon), pentru pietatea sa. De asemenea, pedagogia creștină propusă de Mehedinți pentru spațiul și cultura poporului român, în esență nu este altceva decât învățătura Evangheliei lui Iisus, sub forma a ceea ce se regăsește în creștinismul românesc. Pentru el, „creștinismul românesc are o sumă de caracteristici locale și originale, care îl despart în chip vădit de acela al vecinilor, veniți toți de aiurea și botezați unii cu o mie de ani mai târziu, pe cale administrativă. Din contra, creștinismul românesc e ceva organic, cu rădăcini adânci până în doctrina lui Zamolxe. Am putea spune că acest creștinism arhaic, tolerant și optimist, are ceva în liniștea și perenitatea pădurilor de brazi, care nu-și leapădă frunza, ci rămân totdeauna verzi” .

În concluzie, creștinismul este temelia oricărui proces de educație.

Simion Mehedinți, O mărturisire despre creștinism.

Un profesor de geografie și de etnografie în mod inevitabil intră în contact cu viața religioasă a poporului, în cazul lui Simion Mehedinți, poporul român. A cerceta simțirea religioasă a unui popor întreg, potrivit concepției lui Mehedinți este o „problemă gingașă”. Mărturisirea despre Creștinism din această conferință și-o îngăduie în virtutea unei împrejurări personale. Se declară aparținător al unei generații care „a apucat încă în plină înflorire viața veche a neamului carpatic”; vorbește de o civilizație foarte veche, cu o cultură la fel de veche, care poate aminti de Zamolxe. O schimbare grozav de tristă a marcat cultura și civilizația vieții de odinioară.

În calitate de etnograf, de român, Mehedinți a socotit „o datorie de știință și de conștiință” să țină cont de importanța extremă a ceea ce înseamnă „locul creștinismului în viața sufletească a poporului român”.

Așadar, „după cum limba este rezumatul cel mai condensat al vieții unui popor, tot așa religia este expresia cea mai tainică și mai exactă a socotelilor sale cu eternitatea”. Nașterea fiecărui om poate marca un nou început, o nouă socoteală despre lume – fie mai profundă, fie mai superficială; ba mai mult, pot exista „atâtea nuanțe de religie, câte suflete sunt; atâtea biserici (chiar în sânul aceleiași confesiuni) câte neamuri deosebite au primit-o”. În acest sens și Eminescu spunea cândva că „atârnă de energia cu care un popor își însușește o idee, și atârnă de calitățile lui înnăscute ce formă va lua Biserica lui”.

Dar cum trăiau țăranii noștri creștinismul; cum se raportau ei la veșnicie; ce loc avea Iisus în aceste socoteli „tăinuite sau publice?”. Răspunsuri pot exista în funcție de mulți factori. „Energia cu care un popor își însușește o idee”, în cazul românilor arată că „gândul la veșnicie” a avut o manifestare vie. De la Herodot știm că străbunii noștri se credeau „nemuritori”, iar mai târziu Strabo îi va caracteriza: „e un lucru de care nimeni nu se poate îndoi și care răsare din toată istoria geților: râvna lor religioasă a fost de când lumea caracterul precumpănitor al firii lor”.

Etnograful sau etnopsihologul analizând „agerimea de minte”, simplitatea vieții și voiciunea temperamentului getic găsește argument pentru a înțelege tonalitatea sufletului dacic. Superioritatea creștinismului în general și a frumoasei sale manifestări la neamurile din Carpați pare că a avut suport în terenul pe care Evanghelia lui Hristos l-a găsit, anume doctrina lui Zamolxe care prețuiește sănătatea morală mai mult decât toate bunurile pământești, socotind-o chiar bază pentru sănătatea fizică. În timp ce educatorii greci și romani puneau preț pe axioma mens sana in corpore sano, la daci, Zamolxe, în mod contrar, afirma că numai un suflet sănătos poate păstra și sănătatea corpului. Ba mai mult, chiar din vremea lui Zamolxe, în Carpați și în apropierea acestora trăiau sihaștrii, care-și închinau viața contemplației. Se pare că dacii se gândeau la o viață nouă, superioară celei pământești. „Asceții lor nu se chinuiau, ci se hrăneau cumpătat cu legume, poame, bureți, miere, lapte (un fel de lacto-vegetarieni). Și aveau ochii îndreptați spre Zamolxe ca un simbol al unei lumi superioară celei telurice”.

Se poate spune că dintre toate popoarele antichității, neamul din Carpați a fost foarte bine „pregătit sufletește și foarte aproape de gândul nemuririi creștine”.

Botezul. Sub ce aspecte se prezintă „nemurirea” de care s-a vorbit în procesul vieții cotidiene a poporului român? De pildă, din prima zi a fiecărui prunc marea grijă a familiei este botezul acestuia. Acest gând de purificare pare simbolizat prin vechiul obicei dacic de a se bea apă din fluviul cel sfânt, Dunărea, înainte de plecarea la război. Nimic nu impresionează azi mai mult, spune Mehedinți, cugetul creștinului nostru decât eventualitatea că un prunc ar putea pieri înainte de botez, înainte de a-i fi asigurată viața viitoare. Pentru Mehedinți exorcismul de la botez cu formula întreitei lepădări de Satana constituie adevărată „socoteală cu veșnicia”.

Imagini originale găsim în numeroasele datini privitoare la naștere, apoi în colindele de la nașterea Mântuitorului. Lui Mehedinți i se pare cu neputință a aduna într-un mănunchi toate florile folclorului român legate de nașterea lui Iisus. Că Evanghelia a pătruns foarte adânc în sufletul neamului ne-o dovedește botezul cu riturile sale și întreaga tradiție de la Boboteză care nu sunt altceva, în opinia savantului Mehedinți, decât o serie întreagă de valori în marea socoteală a poporului român cu veșnicia.

Este un act de profanare a credinței creștine dacă cineva „ar putea să aibă impresia că aude un șir de voroavne țărănești, vrednice de mintea unui baciu care și-a făcut veacul mai mult pe lângă stânile din Vrancea”. Dar omul de știință ce va putea spune? Ce vor spune toți cei semeți care socot că „pe temeiul câtorva fapte matematice, fizice, chimice, fiziologice etc.” pot sonda infinitul? Nu contează ce vor spune! Pedaog de vocație, creștin cu adevărat, Mehedinți se va adresa tuturor intelectualilor: „Voila ce qu’ est la foi: Dieu sensible au coeur, non a la raison. Nu rațiunea, ci numai inima Îl poate simți pe Dumnezeu”. Pare că el atrage atenția ca nimeni să nu se încreadă în știință, ba mai mult fiecare să-și încordeze existența pentru un echilibru al sufletului.

Euharistia. Dar ce poate înțelege un om de știință de talia lui Simion Mehedinți că este Euharistia, pentru care el folosește denumirea de cuminecătură. În primul rând, tot o socoteală cu veșnicia, legătura cu Iisus; este vorba, spune el, „de o nouă purificare prin alipirea de Iisus (…). Cuminecătura este semnul concret că cel intrat prin botez în rândul creștinilor rămâne credincios Evangheliei și celor ce o ascultă cu inima curată”.

Cununia. De asemenea, pentru un om de știință ca Mehedinți întemeierea familiei nu cunoștea altă modalitate decât „prin cununia religioasă în fața altarului și sărutarea Evangheliei înaintea preotului și a celor chemați la nuntă”. Această realitate marca o nouă confirmare a intrării în comunitatea creștină, ca și botezul dar mai puțin solemnă decât acesta. Pentru el „caracterul prea lumesc al petrecerilor de la nuntă și ritualul nu destul de sobru (…) precum și forfota dimprejurul mirilor fac ca slujba cununiei să nu aibă la noi nimbul ce se cuvine unui act religios atât de însemnat, de care atârnă viitorul soților și al urmașilor lor”.

Spovedania. Vine însă o altă socoteală cu veșnicia, spune Mehedinți, mărturisirea, căci oricât de nepăsător s-ar arăta cineva, „ceasul mărturisirii aduce cu sine un moment solemn, o concentrare a gândului față de marele întuneric care ne așteaptă.”

Permanent preocupat de o „socoteală cu veșnicia”, fie că a fost vorba de știință, de carieră, de familie, sau de credință, la un moment dat Mehedinți se întreabă: „Sunt eu ori nu pe linia dreaptă a vieții? Știu bine că «viața nu e geometrie», ci o necurmată aproximație; știu că «greșește omul cât trăiește» și prin urmare «nimeni nu e sfânt pe pământ». Dar fost-am eu cât de cât măcar pe linia mijlocie a împlinirii datoriilor mele?”.

Pentru Mehedinți mărturisirea are caracter pedagogic, are rol educativ fiindcă prin aceasta creștinul trebuie din când în când să-și amintească de existența vieții veșnice care îl așteaptă. Mărturisirea este, așadar, educație pentru eternitate.

Din mărturisirile sale Simion Mehedinți a arătat cât a fost de importantă pentru el pedagogia modelelor; o pedagogie valabilă nu doar pentru latura didactică a vieții, ba mai mult, când este vorba de educație care tine spre veșnicie, modelele au un rol esențial. Verba volant, exempla trahunt. Iată cauza care îi amintește savantului „de oamenii de odinioară și de socotelile lor cu veșnicia”, cauza care îi nutrește prețuire maximă pentru Taina Spovedaniei constituind-o nu vorbele, ci faptele. Teologia este viață. Fapta, conform învățăturii creștine, are forța de a ține întreg popoul „cu ochii ațintiți spre un ideal de viață în adevăr superioară”.

Maslul. Cu cât se apropie mai mult de sfârșitul vieții, cu atât „socotelile” se intensifică. Vechiul obicei, comândul are o profundă conotație creștinească. Mărturisirea cea din urmă pare pentru Mehedinți un fel de pregătire a judecății de apoi, în timp ce „cuminecarea cea din urmă, un început de nădejde în iertarea Celui Atotputernic față de lunecările noastre, omenești. Iar celui ajuns după o boală lungă la pragul cel negru i se făcea și Maslu – un fel de reînnoire a purificării prin Botez”.

În concluzie, peste vechiul fond dacic, cultul creștin a adus o nouă întărire a gândului despre nemurire. Pentru neamul din Carpați creștinismul și doctrina Evangheliei au fost altoite pe vechiul trunchi dacic, crescând repede, întărindu-se în suflete și „a fost timp de veacuri un minunat sprijin al vieții autohtonilor. De la bisericuțele adăpostite uneori în câte o peșteră dobrogeană, până la schiturile de lemn umbrite de brazii Carpaților, marea ființă seculară, numită poporul românesc, a trăit după o tradiție de creștinism rural, pe care unii îl pot disprețui fiindcă nu-l cunosc și nu-l înțeleg, dar cei de baștină îl pricep și-l prețuiesc ca o realitate vrednică de respect”.

Geograf și etnograf, însă, dincolo de toate creștin, Simion Mehedinți simte că nimic nu este mai de preț în regiunea carpato-dunăreană decât creștinismul. Om de știință fiind, el îl va cita pe Pascal cu ideea că doar prin colaborare cu harul divin scăderile firii omenești sunt îndreptate, pentru ca tinerii cărora Mehedinți se adresează să înțeleagă valoarea Tainelor Bisericii creștine. El are în vedere educarea tinerilor spre o smerenie față de Sfintele Taine, smerenie în fața „misterului adânc ce ne înconjoară”, mister greu de pătruns cu mintea omenească, în fața căruia se cere doar credință adevărată.

Mehedinți dorește o educație creștină a oamenilor erudiți, cărora le adresează îndemnul de a nu rămâne la hotarele științei și atât. Să nu ne asemănăm cu sălbaticii care „trăiesc de la mână până la gură”. A ne opri la limitele unei științe, pentru Mehedinți înseamnă cugetare mărginită, lipsă de simțire și mai ales lipsă de talent și de geniu. „Credem neputinței omenești” – va cita Mehedinți din cronici, dar nu credem „tuturor slăbiciunilor și slăbănogilor din toate speciile”. Căci „slăbiciunea nu este un ideal de viață, după cum nici sărăcia nu este o avere. Personalitățile alese (și neamurile alese) sunt tocmai acelea, care s-au putut ridica deasupra neputinței mediocrilor. Iar semnul ridicării e acesta: creșterea artistică în latura simțirii; cea științifică – în latura cugetării și cea religioasă – în latura moralei”. Așadar, trei culmi poate avea viața unui individ: artist, savant și educator – culmea cea mai înaltă.

Îndemn către credință: „credință artistică” – pentru simțire, artistul; „credință științifică” – pentru artă; savantul; „credință religioasă” – pentru morală, educatorul. „Socotim – spune el – că e o reală împlinirea a vieții, să te poți înălța – și mai ales să poți rămânea – cât mai des pe treapta aceasta, unde «trestia cugetătoare», cum zicea Pascal omului, raportează scurta sa existență la imensitatea timpului și a spațiului”. Tocmai aceasta este consistența valorică a învățăturii creștine. Poporul român, „un popor adânc la suflet” dar „cu un mare fond de seninătate morală”, prin creștinism a reușit să valorifice „însușirile cele mai de laudă ale spiritului omenesc în genere”, apreciere fără vreo notă de subiectivism. Mehedinți nu acceptă lauda cu orice preț a neamului din care facem parte; în opinia sa, acest lucru ar dovedi lipsă de bunăcuviință față de celelalte neamuri și chiar lipsă de simț critic. „De aceea, departe de a scădea meritele altora, să ne fie permis a constata măcar atât: felul cum s-a reflectat doctrina lui Iisus în sufletul urmașilor lui Zamolxe este în adevăr un moment apreciabil în evoluția culturii europene.” Conștient de valoarea altor neamuri dar și de scăderile poporului român, Mehedinți este impresionat totuși cum „neamul carpatic, primind creștinismul, a știut să și-l adapteze într-un chip cu totul propriu, ca și cum Iisus ar fi predicat nu pe dealurile uscate ale Palestinei, ci în munții Daciei felix.” Dar pentru a arăta ce loc a avut creștinismul în viața poporului nostru este nevoie de o muncă enormă, este nevoie de o abordare antropogeografică, etnografică, etnopsihologică și istorică, iar cel care încearcă o astfel de lucrare să aibă în el însuși respect față de tradiție și o intuiție clară a traiului de toate zilele al acestui popor. „O carte de acest fel nu se poate scrie mușuluind prin cărțile altora. Strângătorii de fișe moarte pot ticlui uneori volume impunătoare ca erudiție, dar operă viabilă – nu”.

Vocația pedagogică a lui Mehedinți pare că vine din veșnicie, menită să ducă spre veșnicie. În această conferință știm că el se adresează mai întâi studenților, de la care așteaptă lucrări care să vizeze direct esența sufletului, fiindcă etnopedagogia românească pentru el are ca „stâlp central” tocmai creștinismul. Nu este vorba de o semeție față de alții, ci de o simplă recunoaștere a marelui dar pe care l-a făcut Mântuitorul Hristos omenirii. Evanghelia nu este doar temelia unei confesiuni, ea este și „cea mai înaltă potență a Rațiunei practice în viață”. Nici Atena, nici Roma, nici Ierusalimul – analizează el, geograful creștin – nu au dat omenirii ce a dat Nazaretul. „În Nazaret S-a ivit cel mai mare Educator al omenirii”. Acolo în Nazaret, s-a auzit pentru întâia oară că cea dintâi poruncă e Iubirea: iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți. Cu o reală modestie, Mehedinți îndeamnă tineretul la smerenie nobilă, la îngăduință față de greșelile altora, „fiind tu însuți supus greșelilor”.

Pedagogia creștină a lui Mehedinți definește porunca iubirii ca fiind „miracolul galilean, cel mai mare eveniment din latura etică”. Făcând o educație creștină bazată pe acest principiu, progresul sufletesc este asigurat. Să avem mereu îndrumător doctrina Evangheliei iar pentru realizarea ei practică este „nevoie încă de un ajutor: de o serioasă intuiție a vieții și de o reală înălțare peste măruntele împrejurări ale traiului zilnic”.

Așadar, pedagogie creștină poate fi definită acea pedagogie care în principiile sale există permanentă raportare la veșnicie, fiind privite cu simpatie oricare dintre făpturile omenești, începând cu „aproapele”, adică „cei de o limbă, credință și un neam cu tine”, căci, practic, „fără rădăcini în pământ niciun fir de iarbă nu poate trăi, necum trunchiul unui copac întreg”.

Educație creștină pentru o „integrare metodică” în viața neamului, a neamului creștin, fără de care „nicio ființă omenească nu poate ajunge la deplina manifestare a tuturor puterilor sale.” Pentru cel care neamul său creștin și țara nu-i spun nimic, nici omenirea nu are ce-i oferi, iar „sufletul lui – spune Mehedinți – este uscat ca nisipul Saharei”.

Așadar, pedagogia lui Mehedinți, deși tinde către patriotism, deși îl poate acuza de etnicism, rămâne totuși de o remarcabilă factură creștină.

În concluzie, principiul de bază pentru pedagogie în general, fie și când un om de știință se ocupă de aceasta, rămâne cel pe care ni-l propovăduiește învățătorul din Nazaret, „iubește pe aproapele, ca pe tine însuți”, care încheie „toată Legea și Profeții”.

III. 7. Pedagogia creștină și educația religioasă a unui popor pornind de la caracterizarea etnografică a acestuia. Caracterizarea etnografică a unui popor prin munca și uneltele sale.

Caracterizarea etnografică a unui popor prin munca și uneltele sale este una dintre lucrările reprezentative ale savantului Simion Mehedinți, apărută sub forma unui discurs de recepție ce constituie chintesența gândirii geografice și etnografice, bază a unei pedagogii pe deplin morală, religioasă și mai presus de toate, creștină. Unealta și munca sunt cele două căi fundamentale de dezvoltare a civilzației și a culturii omenirii.

Munca, cel mai înalt semn al omeniei.

Omul este singura făptură dotată cu capacitatea de a munci. Așadar, cum s-ar putea caracteriza un popor printr-o știință ca etnografia? Dar prin folclorul său? Ei bine, spune Mehedinți, „să legăm firul cercetării de un stâlp central,” iar acesta e următorul: pentru etnograf, în mijlocul tuturor cercetărilor sale despre om stă „ca un pol de orientare unealta și munca.” În acest sens, în „Altă creștere” savantul va pune accentul pe „școala muncii” și în definitiv pe o pedagogie activă, o pedagogie a faptei, moral-creștină, prin însăși realitatea că „chiar caracterul oamenilor era acolo verificat în ultimă instanță tot prin muncă”.

Intensitatea muncii fizice sau a muncii pentru cultură, numărul și calitatea instrumentelor pentru aceasta sunt două criterii fundamentale, în pedagogie și în cercetare în genral, „după care etnograful măsoară ridicarea fiecărei grupări omenești în ierarhia umană sau în omenie”.

Cea dintâi etapă în cercetarea științifică și în declanșarea unui proces de educație a unui neam, este analiza uneltelor, iar cea de-a doua etapă este cercetarea muncii propriu-zise a acelui neam. De aceea, marele domeniu al muncii este cel în care Mehedinți intervine pentru educație științifică, morală, estetică, religoasă, pentru tot ce poate cuprinde în mărinimia sa pedagogia creștină, care vizează în primul rând adâncul sufletului.

Realizarea unui studiu pornind de la analiza uneltelor de care se servește un popor reprezintă prima etapă de cercetare și primul pas pentru educarea acestuia. Studiul prin analiza uneltelor de care s-a slujit sau se slujește un neam, e cel dintâi pas în cercetarea lui științifică. A doua etapă de analiză o constituie cercetarea muncii întreprinsă cu uneltele respective. A observa deci muncile unui popor este al doilea pas pentru a pătrunde până la izvorul uneltei, în adâncul sufletului omenesc.

În concluzie, a caracteriza etnografic un popor prin munca și uneltele sale presupune deci analiza sufletului acelui popor. Se cercetează cu precădere educația sufletească a acestuia. Cu un astfel de principiu, pedagogia savantului Simion Mehedinți dă valori înalte educației în spațiul românesc.

Pedagogia presupune educație, educația muncă, munca metode și mijloace. Omul este singura ființă activ-creativă, liberă și educabilă; singura ființă cu reflecție. Așadar, unealta și munca cu uneltele constituie criteriul de evoluție pentru omenire nu doar în latura ei materială ci și în cea spirituală.

Munca, izvor de educație.

Conștient de prezența lui Dumnezeu în lume, pentru educarea acesteia, Mehedinți pleacă de la premisa că „singur omul a devenit creator. Unealta a provocat un fel de dilatare a persoanei și a personalității sale, lipindu-i-se de trup și de suflet”. Manifestările sufletești ale omului sunt expresia muncii acestuia. Pedagogia creștină promovează o raportare jertfelnică la muncă, îndemnând în primul rând la iubire, blândețe și iertare. Munca izvorâtă din suflete astfel educate devine artă, făcându-l pe om asemeni Creatorului său. Din suflete cu o astfel de educație s-a născut muzica . Din ritmul muncii unor suflete armonioase s-a ivit poezia, dansul, dansul religios, despre care Mehedinți spune că „era un simbolism al unor acțiuni concrete la început, apoi din ce în ce mai tainice, care aveau menirea să înlesnească realizarea unor dorințe. Vorbă, gest, cântec, descântec, danț… se țin una de alta, ca ramurile ieșite din același trunchi…”.

„Același trunchi”. Revenind la ideea studiului de față, pedagogia creștină realizată prin iubire, apoi prin muncă, vizează cele mai sensibile puncte, spre cele mai nobile idealuri. „Grai lămurit”, „cântare cu vorbe”, exprimare de „idei și simțuri”, toate în consonanță cu munca și manifestările sufletești ale vieții. Așadar, didactica savantului Mehedinți, s-a dovedit bazată în exclusivitate pe muncă. Prin educație, munca dă „tot mai mult relief, până ce forma cea mai frumoasă se impune”.

Munca este izvor de artă, munca este izvor de știință. Pentru Mehedinți, educația este știință și artă totodată; dincolo de toate muncă. Și dacă orice muncă presupune unelte, mijloace sau metode, în ceea ce privește educația, savantul va adopta întregul „instrumentar” dăruit omenirii de Cel mai mare Educator al ei, Mântuitorul Hristos.

Așadar, pentru caracterizarea unui popor pornind de la munca și uneltele sale, „nu-i destul o descriere schematică, ci trebuie una dinamică: unealta nu poate fi deplin descrisă decât paralel cu acțiunea ei. După cum în muzeele de științe naturale e observată «metoda biologică», tot așa trebuie să observăm aici «metoda dinamică». – Numai când urmărim unealta în legătură cu toate împrejurările muncii, putem ghici geneza și semnificarea ideilor relative la tehnica, arta și cugetarea unui popor și numai pe calea aceasta putem ajunge la dreapta lui caracterizare”.

Valoarea muncii, ca mijloc de caracterizare a unui popor, trimite implicit la natura educației acestuia și în cele din urmă la cultură. Pedagogia activă a savantului are în vedere capacitatea de creație a omului, are în vedere „suma muncii de creare a unui popor, începând de la tehnica materială până la cele mai fine produse intelectuale izvorâte din munca sa”.

În esență, pedagogia creștină a savantului Simion Mehedinți s-a dovedit o pedagogie a culturii, care nu vizează doar formele exterioare, ci mai ales dezvoltarea „domoală și unitară a tuturor formelor de viață ale unui popor”. O pedagogie bazată aproape în exclusivitate pe etnografie prin care o națiune poate fi îndrumată spre o cultură mai înaltă și care face apel mai întâi la „propriul său avut sufletesc, adunat în curgerea veacurilor de moșii și strămoșii săi”. Se remarcă forța de selecție a „geniului rustic” drept cea mai eficientă metodă pentru cercetarea, caracterizarea și educarea unui popor. Într-un astfel de context, concluziile trimit către ceea ce autorul numește „orientare practică”, către o pedagogie axată pe „școala muncii”, calea cea mai sigură pentru înălțarea unei societăți.

Munca este însușirea fundamentală a omului. „Orice om trebuie să fie întâi de toate un muncitor în sensul cel mai deplin al cuvântului, și orice muncitor să fie om în sensul cel mai înalt al vieții noastre pământești”. Etnografia dă conceptului de muncă noblețe, înlăturând orice prejudecată rasistă, în timp ce munca și unealta constituie doar criteriul etnografic după care poate fi evaluată temelia vieții unui popor.

În concluzie, latura practică a vieții devine sfera de acțiune pentru pedagogia savantului Mehedinți. Acolo unde frumosul este îmbinat cu binele și adevărul, se poate vorbi de dreptate. Pedagogia savantului devine o pedagogie pentru frumos, pentru bine, pentru adevăr și dreptate, în concepția căreia educația unui popor este posibilă în funcție de unitatea sufletească a acestuia. O pedagogie pentru un „ideal de viață națională”, care în esență este cel desprins din învățătura Evangheliei lui Iisus.

Blândețea și ospitalitatea, căi spre o pedagogie creștină specifică spațiului românesc.

Din punct de vedere etnografic, un popor poate fi evaluat în funcție de munca și uneltele sale, iar educația unui popor se definește prin însușirile acestuia. Poporul român, al cărui fenomen de încreștinare este simultan cu cel al etnogenezei sale, se remarcă, între altele, prin ospitalitate și blândețe.

Ospitalitatea și blândețea sunt două forme ale iubirii în spațiul românesc, forme care nu s-au dovedit goale de conținut, întrucât ele sunt dovada concretă că în acest spațiu pedagogia creștină s-a născut și ea odată cu poporul român. Educația creștină, ancestrală, pentru ospitalitate și blândețe, ca forme de manifestare a iubirii reprezintă, de fapt, rezultatul manifestării persoanei. Un astfel de rezultat s-a concretizat ca normă de viață în tradiția noastră culturală. Faptul că mulți pedagogi laici au îmbrățișat învățătura și totodată pedagogia creștină arată că și pentru savantul Mehedinți pedagogia creștină constituie normă de viață.

Românul se remarcă în conștiința universalității prin ospitalitate, iar ospitalitatea românească este o consecință a omeniei. Pentru Simion Mehedinți omenia reprezintă „semnul oamenilor mari”. Astfel, omenia devine obiectiv central în pedagogia lui Mehedinți.

Pedagogia creștină, singura pedagogie inaugurată de Mântuitorul Hristos, cultivă calitățile alese ale persoanei, purtarea blândă, atitudinea cuviincioasă. Omenia cultivă sentimentul de respect pentru om, indiferent de proveniența și convingerile lui. Ospitalitatea este o consecință a unei educații religioase: „ospitalitatea este omenia manifestată față de străini”. Învățătura Bisericii lui Hristos este o învățătură a unei Biserici universale, pentru toți, din toate timpurile și de pretutindeni. Ospitalitatea românească mărturisește deoființimea de umanitate a tuturor oamenilor.

În ospitalitatea sa, românul îi tratează pe străini în același frumos duh de comuniune rezultat din unitatea de ființă a Bisericii, înțelegând în mod concret acea unitate dată în diversitate. Pedagogia creștină dezvăluie o acțiune iubitoare a persoanei și încurajează relația și dăruirea ca pe un fapt de viață. Se revine, așadar, tot la pedagogia faptei, la viață, la „școala muncii”.

Blândețea și ospitalitatea, se știe, sunt forme ale iubirii. „Școala muncii” îndeamnă la iubire; învață respectul pentru semeni și pentru munca acestora. A cinsti pe celălalt pentru ceea ce este el, pentru munca sa, este indiciu de pedagogie creștină . Blândețea este metodă într-o astfel de pedagogie a echilibrului ființei umane, iar Mântuitorul fericește pe cei blânzi (Matei, 5,5). La rândul său, omul blând aduce bucurie, liniște și pace.

Echilibrul și blândețea omului înțelept îl determină pe savantul Mehedinți să încurajeze învățământul la sate, să caute valori autentice mai ales în rândul sătenilor și copiilor acestora. El știe că eucația religioasă se realizează din iubire, dă naștere blândeții și încurajează cinstea. Roadele pedagogiei creștine sunt așadar, roadele dragostei creștine. Ospitalitatea, blândețea, cinstea, reprezintă pentru Mehedinți modul personal în care românul și-a exprimat și trebuie să-și exprime crezul său de viață ca locuitor al acestui spațiu.

În concluzie, ospitalitatea, blândețea, cinstea, identificate sub diferite forme în creștinismul românesc, sunt argumente esențiale pentru existența unei pedagogii în acest spațiu. Geograful și etnograful Mehedinți identifică în ospitalitate puterea de relație și în blândețe răbdarea și echilibrul poporului român, cărora prin activitatea sa didactică le dă caracter de principii pedagogice.

Iubirea, liant între pedagogia creștină și spiritualitatea românească.

În mod logic, subiectul pedagogiei este omul. Acesta este totodată și centru al ei. „Evanghelia iubirii: copilul și femeia” este un capitol cu care savantul își începe lucrarea ce s-a dovedit fundamentală pentru pedagogie, Altă creștere – școala muncii. Iubirea este realitatea unică în timp și dincolo de timp. În afară de iubire nu există o motivație mai întemeiată pentru comunicarea între două persoane, cu atât mai mult pentru pedagogie în general.

Definită prin iubire, pedagogia creștină vine permanent în întâmpinarea celuilalt. Într-o astfel de pedagogie, iubirea este realitatea ce ține de prezent, dincolo de care nu există ființă. Toată rațiunea iubirii, și implicit a pedagogiei creștine o constituie persoana. „Școala muncii” cultivată de savantul Mehedinți ca latură a pedagogiei creștine prin iubire, provoacă persoana la reacție și o impusionează spre a intra în dinamica vieții. Desfășurată într-un spațiu al alterității personale, „școala muncii” și prin aceasta pedagogia creștină îl scoate pe om din universul finit al naturii, din stadiul de individ, dându-i statutul de persoană. Așadar, pentru spiritualitatea neamului său, persoana hotărăște total și deplin dacă ceea ce este specific neamului său și naturii sale devine și o calitate a sa.

În persoana savantului Simion Mehedinți, omenia și demnitatea neamului său se regăsesc drept calități personale și ca semne distinctive ale activității sale, atât științifică cât și didactică. În înclinarea sa spre realitate, mai mult spre lumea concretă decât spre cea abstractă, Simion Mehedinți conturează latura practică, drept cea mai utilă educației neamului pentru care a trăit și a muncit. Dinamismul, deschiderea și bogăția spirituală existente în spațiul românesc îl determină pe savant să dea pedagogiei creștine nu doar idei sau teorii, ci să sugereze modalități de viață, care, asumate, reevaluate, redefinite și reactualizate devin sursă de bogăție pentru pedagogia creștină.

În concluzie, orice demers educativ se realizează prin iubire. Iubirea pedagogică presupune deschidere, generozitate, disponibilitate afectivă, contra egoismului. Educația se bazează pe iubire, generează iubire, dinamizând-o și dându-i sens prin cei răspunzători în acest domeniu, așa cum inspirat scrie Sf. Ap. Pavel: „De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. Și de aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.” (I Corinteni, 13, 1-2).

III. 8. Simion Mehedinți, Pentru Biserica noastră.

Într-un discurs rostit cu ocazia primei aniversări a Societății Ortodoxe Române, principalul obiectiv propus dezbaterii de către Simion Mehedinți este susținerea Bisercii și, pe cât posibil, a unei educații religioase, mai ales în rândul tineretului. Discursul începe cu prezentarea vieții religioase din acea vreme și a problemelor cu care se confruntă Biserica. Punctul de vedere al savantului Mehedinți este concretizat în rolul primordial pe care acesta îl atribuie tradiției în educația unui neam. Convingerea savantului este aceea că pentru educația religioasă a poporului român, modelele pe care le poate oferi străinătatea sunt constructive în măsura în care tradiția creștin-ortodoxă este respectată. Cel mai important factor de educație este păstrarea și transmiterea tradiției, la dimensiunile ei revelate, l-a avut în primul rând Biserica. Poporul întreg, oameni de cultură sau nu, clerici și mireni și mai ales Statul, vor recunoaște și respecta rolul Bisericii în pedagogia creștină.

Vorbind de pedagogie creștină, de educație religioasă și de Biserică în spațiul românesc, geograful Mehedinți se evidențiază printr-o extraordinară prezență sufletească în cultura românească. Biserica și prin ea întreg învățământul religios devine garant pentru o viață spirituală, și în același timp „itinerar către sinele culturii noastre și către sinele ființei românești, semănat uneori cu sacrificii”. În același timp, savantul ne îndeamnă „să fim ceea ce suntem: fii ai părinților, urmași ai străbunilor noștri (…). Statul nostru nu va oropsi biserica națională, cu care de sute și sute de ani a trăit și crescut împreună. Clericii noștri, spune el, nu-s oameni de pripas, buni de zvârlit peste hotare, ci băștinași ai acestui pământ, având același sânge, aceeași limbă și același suflet ca și noi”. Gândul său este ca Societatea nou-înființată să fie una nu numai română, ci și creștină. Cât privește viforul patimilor pe care îl au de înfruntat creștinii români din toate timpurile, Mehedinți face apel la acele caractere puternice care nu-și vor pierde cumpătul și nu vor confunda oamenii cu ideile pe care ar trebui să le reprezinte. Un lucru deosebit de important este ca persoana care reprezintă o instituție, să nu fie confundată cu acesta, mai ales când este vorba de Biserică.

Privind spre viitor, în fața unei globalizări, nu ne vom lăsa amăgiți de cei care, încrezători în știința lor, neagă existența lui Dumnezeu. Pentru Simion Mehedinți, astfel de voci fie nu există, fie sunt demne de compătimire. Învățământul religios nu va fi intimidat nici de ironia ieftină a celor care privesc religia cu scepticism, căci mulți sunt, spune Mehedinți, cei care, „de la coaja științei, au început a se apropia de miezul ei”.

Sentimentul religios va fi cinstit nu numai din respect față de tradiție, ci și din proprie convingere. Cel care vrea să ne tulbure conștiința prin hulirea Bisericii creștine și prin îndemnul spre alte confesiuni nu poate fi numit prieten.

Cu fața către universal, rămânem naționali. Așadar, să dăm Bisericii locul care i se cuvine în educația poporului. Alături de școala primară, spune Simion Mehedinți, alături de armată, „școala cea mai cuprinzătoare e Biserica; ea ne ia de mână din copilărie și ne însoțește până la mormânt”. Biserica ne arată cele mai nobile țeluri. Biserica este școala care învață că singurul adevăr accesibil minții umane, care are forța să-i apropie pe oameni este iubirea. „Când iubești pe cineva, îl privești cu îngăduință și treci cu vederea deosebirile aproximative ale gândurilor: din dragoste mărturisești într-un gând cu acela care ți-e drag … Căci nu-i nici un imperativ mai categoric decât al iubirii”. Pentru aceasta însă, în Biserică trebuie să se audă nu numai cuvintele arătate de tipicul slujbei, spune autorul, ci și „cuvântul viu” al preotului. De aceea este nevoie de buni predicatori.

Vorbind despre Biserică, despre alianța dintre cultură și religie, vorbim în același timp de preot și de pedagogul creștin. Religia face parte din cultură și este fundamentul acesteia. Preotul și pedagogul creștin sunt oamenii cei mai de seamă. Pentru savantul Simion Mehedinți, cea mai mare responsabilitate a preotului într-o parohie, și a educatorului în societate, este aceea de a fi «om de seamă». Arhiereii, spune el, reprezintă cele mai distinse personalități din fiecare generație, în timp ce cuvântul rostit de ei este întotdeauna de o aleasă frumusețe.

Una dintre principalele misiuni ale societății este, potrivit opiniei lui Mehedinți, cea de a face din Biserică „școala de educație a norodului”, utilizându-se toate mijloacele în acest scop. Autorul apreciază pozitiv faptul că au fost înființate școli și grădinițe care de timpuriu vor îndruma pe copii pe calea cea bună a educației religioase. Vede de asemenea, absolut necesar pentru societate și Biserică, înființarea de institute pentru educația viitoarelor mame de familie, unde, spune el, vor pute căpăta o creștere potrivită cu tradiția neamului și cu nevoile vremii contemporane.

În lumea interbelică, Simion Mehedinți cere conducerii statului, „păturii de sus”, o atenție tot mai mare față de carierea preoțească, în primul rând prin puterea exemplului. Din punctul său de vedere, o societate nu-și va împlini menirea sa câtă vreme va exista nepăsare din partea celor care „au răspundere față de cârmuirea sufletească a poporului nostru. Visul Meu, spune Simion Mehedinți, ar fi să facem din facultatea de teologie un institut unde personalitățile mai de seamă ale epocii noastre să dea celor mai aleși dintre tinerii țării cea mai înaltă idee despre vocațiunea Bisericei ca factor de cultură”.

Pentru Biserica noastră, creștină, ortodoxă, și pentru o societate pe măsură, Simion Mehedinți își dorește un cler care să deschidă drumuri într-o luptă spre o renaștere religioasă; socotind aceasta lucrul cel mai încurajator și mai dorit pentru mireni. „Când amvonul va răsuna de predici, încheie autorul, iar mulțimea credincioșilor se va aduna împrejurul lui, cum se adună turma la izvor, cei ce sunteți aici veți putea zice cu mândrie: și eu am fost din generația care a pregătit această schimbare”.

Discursul se încheie cu îndemnul hotărât spre o luptă din care va ieși atât gloria întregului neam, și mai presus de toate, mântuirea.

În concluzie, Simion Mehedinți, om de cultură și totodată pedagog creștin al vremurilor sale, dar și al timpurilor noastre, propune genului didactic religios mai multe teme: educația religioasă a unui neam din prisma valorilor tradiției; educația religioasă prin modele demne de urmat, clerici și mireni; educație religioasă prin apel la tăria de caracter; educație prin propria convingere a fiecărui individ. Nu lipsește cunoscuta temă a educației prin predică și nici cea prin puterea exemplului preotului. Mai presus de toate, avem tema potrivit căreia Biserica înseamnă școala de educație a norodului. Este nelipsită marea temă, potrivit căreia se va face educație religioasă viitoarelor mame de familie.

În cele din urmă, cea mai mare responsabilitate se cuvine conducătorilor statului, prin exemplul vieții personale.

Biserica-școala-armata-tineretul, către noua generație

„Adevărata renaștere a unui popor începe cu tinerimea sa; adevărata decadență tot de acolo începe”.

Generație nouă, în sens biologic, este un rând de oameni care se ivește pe fața pământului, spune Simion Mehedinți. Generație nouă este doar aceea care împlinește o operă nouă în viața unei națiuni. Exemple de generații noi: generația lui Nicoale Bălcescu, generația lui Titu Maiorescu, Creangă, Eminescu, iar noutatea acestei generații s-a caracterizat prin înlăturarea din principiu a „fanteziilor cărturarilor care îndrăznesc să impună poporului a vorbi după tipicul unor cărți neroade. Cea mai mare și mai sfântă carte, pentru sufletul unui popor, este însăși limba vie, în care s-a adunat de veacuri cugetarea și simțirea întregului neam (…). Filologul cel mai aproape de adevăr e poporul însuși. De asemenea, artistul cel mai deplin e tot poporul (…).

Oricât de prețioasă ar fi literatura sau arta, prima normă pentru viață este să trăiești – primum vivere. Aceasta însă nu îngăduie niciunei generații de conducători politici să se urască între ei mai mult decât să-și iubească țara. Nemului nostru, constata acum aproape un secol Simion Mehedinți, i s-a schimbat făptura și, deși talentele nu îi lipsesc, îi lipsește omul de stat, spun el, „care să-și plece ochii spre rănile poporului, după cum un om priceput și cinstit se pleacă deasupra patului, în care zace rănitul căzut între tâlhari”.

Preocuparea savantului se îndreaptă spre o temă de pedagogie creștină, pe care el o denumește tema unei generații constructive. Pentru salvarea națiunii ruinate, singura speranță este o altă generație, cu adevărat nouă care „să măture gunoaiele până va da de temelia sănătoasă, apoi să clădească un plan bine chibzuit până în amănunte”. Șansa existenței unei astfel de generații pare că este mică, spune autorul, că „nu-i nădejde să se arate destul de iute” , câtă vreme tinerii sunt descurajați, dezorientați, egoiști, cu sufletele triste. Se așteaptă puterea unei generații constructive nu în sonate și în romane, căci, subliniază Mehedinți, în strâmtorarea sa statul are nevoie mai ales ca latura etică să fie solidă căci fără aceasta, orice operă de organizare se va dovedi imposibilă. Așadar, o generație etică și un om de stat va putea așeza temelii definitive pentru viitor, mai ales dacă se va ține cont de întreaga valoare a muncii pozitive din secolele anterioare. Viața noastră publică este în mânile străinilor și ale înstrăinaților. Oricât de optimiști am fi, este de recunoscut realitatea că elementul autohton se află în tuină. Se așteaptă o generație izbăvitoare, generații de creștini, cu viață morală, în permanentă raportare la Hristos.

Este sigur faptul că o nouă generație moral-creștină se va ivi, socotea la acea vreme Simion Mehedinți, dar „numai din gloata poporului”. O generație nouă de intelectuali ridicați din popor. O generație care să biruie mediocritatea și impostura. Noii generații i se cere solidarizare, dincolo de orice idee politică sau chiar religioasă, atunci când este vorba de educație, de cultură, de întreaga societate și nevoile acesteia. Este nevoie în primul rând de atitudini, valori și principii esențiale, nu doar de păreri care uneori sunt imposibil de acceptat. Șansa societății românești, a ridicării din ruina națională, este de părere savantul, este elita intelectuală și, în definitiv, educatorul; elită, „care nu poate fi gândită izolat de masa socială.” Experiența istorică a unui popor poate cunoaște uneori perioade pe care Simion Mehedinți le numește „timpuri moarte”, ori cel puțin „amorțite”. În generațiile tinerilor de azi, din tot cuprinsul neamului românesc, spunea Mehedinți, nu se găsește nimic decât „gânduri răzlețe” și „energii risipite”. Bătrânii parcă se pregătesc să închidă ochii; tinerii încă nu i-au deschis; adulții par că au menirea de a prelungi traiul până la alte timpuri mai bune. Politica pare că și-a pierdut obiectul, rezumându-se în mare parte doar la calificări și descalificări personale. Biserica și școala „merg cum merg, dar fără însuflețire”, spune Mehedinți, o evidentă epigonie. „Profesori și pedagogi avem destui, dar nici-un Gheorghe Lazăr. Clerici de asemenea: de la Oradea-Mare până la Dunărea de Jos, de la Rădăuți până la Noul-Severin, sunt din belșug, dar niciun Șaguna. Scriitori, slavă Domnului! Dar niciun Eminescu sau Creangă. Teatrul își caută încă drumul; romanul pare a nu-l fi găsit; critica literară l-a pierdut. În locul judecăților impersonale de altădată, azi adevărate «Zile ale Babelor». De la critică, ne-am coborât la harță, la mici calomnii politico-literare, iar unii la snobism și cei mulți la nepăsare”. Noi cei de azi, doar privim către orizont în nădejdea unei salvări. Se pare totuși că vremurile grele au puterea să alunge deznădejdea din sufletele celor pentru care doar sufletele contează. Nici semeție, nici deznădejde, va fi îndemnul savantului. Poate că vremurile de lâncezire s-au dus, spune Simion Mehedinți, și cine știe ce daruri ne poate aduce viitorul. În obiectivele sale, obiectivele pedagogia creștină își propune „scoate pe tânăr din amorțeală”, dat fiind faptul că vocația unui individ și chiar a unui popor nu se împlinește „cu mâinile în sân”.

Educatorii au răspunderea identificării valorilor, vocațiilor, încurajând totodată oamenii de caracter, de reală noblețe sufleteasă; oamenii superiori. Aceștia se nasc în orice loc și orice timp, spune Mehedinți, omul însă poate distruge sau zidi, cu atât mai mult educatorul. Din neglijența părinților și a poporului needucat pot pieri atâția prunci care, spune el, erau meniți a fi podoaba generației lor. Așa se explică poate și existența unor vremuri de mediocritate, fiindcă „Vântul zănatec, abătându-se asupra ogorului, frânge tocmai spicele pline, lăsând nevătămate pe cele seci; frânge capetele macilor și lasă în picioare scaeții, pălămida și toate buruienile de rând”.

Timpurile pe care Mehedinți le numește vii încep abia atunci când geniul ajunge să aibă un cuânt în neamul în care s-a născut. Puterea exemplului este mare. Fiecare generație are valorile sale. Nu oricine însă are șansa să-și poată pune în valoare talentul, să-și urmeze vocația. Atunci, spune el, energiile rămân ascunse sau se ciocnesc haotic între ele și se neutralizează. „Generalul, nechemat la oaste, rămâne morar și se bate cu gâștele care dau năvală la grăunțe; jurisconsultul mâsgălește hârtia proceselor verbale, în loc să-și arate capacitatea sa de legiuitor; cutare cleric rămâne obscur în parohia lui (…). Și tot așa e și în partea cea mai fină a culturii”. Când un geniu se ivește, este de părere Mehedinți, pare că suma puterilor întregii generații se adună „de la sine”. Valorile ies la iveală, cei buni sunt uniți și atunci putem vorbi de „epoci de vitejie” militară, poezie, pictură, de mari mișcări religioase ori naționale, căci, prin esența sa – spune Mehedinți, „omul superior nu cunoște pizma. Geniul nu poate fi invidios, după cum nici invidiosul nu poate fi geniu”. Mai mult decât geniul e genialitatea latentă în firea unui neam. Și tocmai aceasta, observă Mehedinți, se pare a fi în cazul poporului român. Poezia populară, melodia cântecelor, umorul și alte însușiri imponderabile ale caracterului fac dovada că neamul românesc pare să aibă într-un grad superior ceea ce înseamnă înclinare spre talent și genialitate. Toate acestea reprezintă suma caracteristicilor unui popor, caracterizat în primul rând prin dragoste și respect pentru viața pe care a primit-o de la Creatorul său, pentru care lumea e plină de armonie și culoare. Un popor cu înaltă chemare culturală, care poate da bărbați de o măsură cu adevărat superioară, reprezentanți ai unui popor creștin, cu suflet de sine stătător. În astfel de condiții, vremurile de criză nu mai sunt „o piatră de poticnire”. „Când nu sunt genii – va spune Simion Mehedinți – e măcar genialitatea latentă”. „Țăranul nostru, în timp ce aprinde cu sfială o lumânare la mormântul moșilor, strămoșilor și voievozilor creștini este același ca și strămoșii săi de acum patru-cinci sute de ani. El îți arată zugrăvit pe perete chipul ctitorilor mușatini, el ascultă aceleași clopote, din aceleași turnuri și cu aceeași evlavie ca pe vremea lui Daniil Sihastru. Dacă din Bucovina vom îndrepta privirea spre țara legendei lui Negru-Vodă, spune Mehedinți, creștinul român e același ca și în vremea Descălecării. Tot atât de statornici în tradiția creștină se dovedesc peste veacuri și vrâncenii închiși între munți de unde ies țâșnind doar curgerea apelor la vale, și moldovenii, bănățenii de la isvoaele Cernei și ale Timișului, moții de prin coclauri, maramureșenii din străvechile ținuturi de la isvoarele Tisei. Toți „sunt aceiași la suflet, ca în vremea când Dragoș și Bogdan vânau zimbrii în codrul încă virgin. – Sunt, firește, multe scăderi și chiar căderi pe alocurea, și destule pete, dar sub ele se cunoaște încă aurul adevărat”.

O astfel de prezentare reprezintă pentru Mehedințivoința de a adresa tinerilor îndemnul ca fiecare să-și cultive forțele și talentul într-o manieră constructivă, ortodoxă. În fața tinerilor, savantul își susține cu tărie convingerea că suntem „adânc și darnic înzestrați din fire”, cu depline posibilități de a ne înălța pe noi înșine și neamul întreg prin credință, prin muncă stăruitoare și metodică.

Pentru vremuri de criză, pe care Mehedinți le numește vremuri de îndoială, de lâncezire, când suveranitatea personală a geniilor lipsește, el le va vorbi tinerilor despre suveranitatea anonimă a științei și despre genialitatea anonimă a poporului. Prin muncă cinstită, pentru Adevăr, tinerii nu-și vor pierde curajul, spune el, în fața unor „eclipse” ale vieții noastre naționale. Poporul este salvarea. „Genialitatea unui popor e ca apa ascunsă în pământ. Cât de departe, ea poate ieși iarăși la suprafață. Să fim cu ochii deschiși, să luăm seama unde va apărea izvorul”.

În concluzie, se păstrează încă urmarea unei tradiții didactice, cea a pedagogiei modelelor. Se poate spune că nevoia de elită este o temă care se impune cu fermitate prin însăși activitatea savantului Mehedinți. O temă extrem de necesară și timpurilor noastre. „O temă care trebuie impusă ferm și responsabil agendei publice – depășind dificultățile și sensibilitățile ușor de presupus a le provoca – astfel că o dezbatere națională, competentă, nepartizană, neumorală și argumentată, să conducă la identificarea corectă, la recunoașterea, susținerea și respectarea adevăratelor valori morale, culturale, științifice”.

Așadar, „atâta prețuiește un popor, într-o epocă dată, cât prețuiesc oamenii săi reprezentativi”, spunea Simion Mehedinți. Pentru timpurile noastre, într-o societate dezorientată, precum societatea românească de azi, procesul educației religioase și al educației, în ansamblul ei, este un proces dificil. „Trebuie să admitem fără nicio reținere că societatea românească poate să-și «revină» și să devină competitivă doar în măsura în care acceptă și operează ferm cu criteriile și valorile lumii civilizate”.

III. 9. Simon Mehedinți, Trilogii – Știința – Școala – Viața: cu aplicări la poporul român.

III. 9. 1. Trilogia științei: cercetător – erudit – savant.

Mai întâi vom vedea sensul acestor termeni în viziunea savantului Simion Mehedinți: „cercetători se chiamă cei care caută și găsesc fapte nouă. Erudiți se numesc acei care adună multe cunoștințe despre lucruri aflate de la ei sau de la alții. Savanți sunt însă numai cugetătorii care ajung la idei nouă, pentru a verifica, înmulți și sistematiza cunoștințele adunate până în epoca lor, ușurând astfel progresul științei tocmai în latura cea mai vitală”. În continuare, el explică: „de la cercetători și erudiți rămâne pentru știință material; de la savanți rămân și idei, iar uneori chiar sisteme și metode nouă, care, înlesnesc înțelegerea unui mare număr de fapte”.

Știință, cercetători, erudiți, savanți; civilizație și cultură. O serie de noțiuni pe care Mehedinți găsește cu cale să le explice. El va preciza că lipsește „încă o unitate de măsură” pentru a aprecia valorile intelectuale, în timp ce titlurile de erudit și de savant se dau cu foarte mare ușurință. Într-o astfel de lucrare savantul își propune ca poporul român să înțeleagă noțiunile etnografice „cultură” și „civilizație”, dat fiind faptul că prin astfel de realități ar putea fi scutit de multe pagube morale și materiale, pe care nu le-ar fi îndurat „dacă ar fi știut să cântărească mai exact marfa proastă, dar scumpă, pe care atâți reformatori de ocazie i-au impus-o sub «eticheta» civilizație și cultură”.

De aceea, în această lucrare, Mehedinți propune Academiei o definire precisă a noțiunilor de cercetător, erudit, savant, întrucât „nici o știință nu poate înainta dacă nu pleacă de la noțiuni precise”. Ideile clare și noțiunile precise, spune el, sunt pentru igiena intelectuală precum aerul curat pentru viață. Să spunem lămurit ceea ce gândim. În ce se publică, nimic să nu vatăme, nimic să nu poată fi rău înțeles de către cititor.

Pentru Mehedinți termenii cercetător, erudit, savant privesc de aproape mersul științei. El are ca punct de plecare Terra, operă în care ca autor a trebuit să urmărească dezvoltarea științelor ajutătoare geografiei, începând cu cele ce privesc atmosfera și sfârșind cu cele necesare studiului biosferei. Observă că toate științele au trecut prin aceleași faze, iar oamenii de știință – cercetători, erudiți, savanți – indiferent de specialitatea lor, au o sumă de caractere comune înșiruindu-se pe anume trepte în ierarhia valorilor intelectuale.

El urmărește în „Trilogia științei” să arate treptele activității științifice. Amintește de o ședință a Academiei Române, de la 4 decembrie 1931, când se recunoștea public o întreagă muncă pentru cultură. Tot atunci era sărbătorit Iacob Negruzzi (90 de ani), pe care cu această ocazie îl citează: „Nu pot concepe că o țară ar putea însemna ceva… dacă nu-și sporește la extrem patriotismul său cultural. Cultura trebuie să fie nu numai de import, ci și produsul acestui neam. Intelectualitatea română are datoria de a se pune pe muncă; a-și pregăti armele astfel ca în ziua, când mijloacele ne vor permite… să putem da lupta cea mare și sănătoasă, spre a ne cuceri un loc de frunte în lumea înaltelor sfere intelectuale ale omenirii”. În acest sens, la Academie se organizează un program care presupune trei lucruri: a) mobilizarea tuturor celor capabili să ajute înaintarea culturii românești; b) crearea celor mai potrivite condiții de muncă intelectuală, atât în școli, cât și în celelalte instituții de cultură; c) prețuirea exactă a rezultatelor dobândite, spre a putea da fiecăruia rolul ce i se cuvine în „Statutul cultural”. Mehedinți va analiza pe rând aceste etape: cea dintâi, spune el, privește și Academia în parte, cea care susține înaintarea culturii și selecția talentelor. Numai statul poate „mobiliza toate puterile capabile să promoveze cultura românească.” Numai satul poate alege din gloata tineretului pe cei mai înzestrați și să le dea o creștere deosebită. Totuși, spune el, încă nu poate fi vorba de o selecție a copiilor, în vederea muncii intelectuale. Mehedinți menționează că nu ne mai aflăm sub vechea nedreptate de a privi poporul ca „gloata” unor vite de muncă, și că am scăpat de eroarea mai nouă de a socoti poporul ca „suveran”.

Sub impresia războiului și a strivirii din 1918, Mehedinți își îndreaptă toată nădejdea spre „o altă creștere”, întemeiată pe „școala muncii” și pe o serioasă selecție a tineretului din rândurile întregului neam românesc.

Dincolo de Academie, constată el, orice român cu destulă pregătire intelectuală își dă bine seama că la noi adevăratul izvor de cultură originală este satul. Din sat trebuie să înceapă alegerea valorilor unui neam. Dar nici pe departe orașul nu poate fi înlăturat. Toți copiii au dreptul să se apropie de scara „metrică” a pedagogului. Pentru toți criteriul este același: capacitatea. El propune intrare liberă în instituțiile de înaltă cultură, daor pentru tinerii cu un coeficient mintal superior. Potrivit opiniei sale, în acest context termenul „privilegiu” nu este deloc potrivit, fiindcă aici nu e vorba de o favoare, ci de o sarcină în interes social. Activitățile cele mai importante, de mare anvergură și răspundere vor fi încredințate oamenilor puternici. „Neamul care nu va păzi această rânduială, adică nu va pune în linia întâia de luptă puterile cele mai alese ale fiecărei generații, acela va fi frânt, fără doar și poate”. O altă etapă extrem de necesară o constituie alegerea din vreme a tuturor tinerilor cu însușiri superioare, nu numai în vederea concurenței pe calea culturii ci ca pe însăși „condiția de existență a națiunii și a statului.” Autorul recomandă mobilizarea generală în acest sens și „după cum meteorologii măsoară zilnic temperatura și alte elemente ale climei, tot astfel, pedagogii trebuie să măsoare cât mai sistematic însușirile sufletești ale tinerilor din fiecare generație”.

Al doilea postulat este crearea celor mai „bune condiții de muncă intelectuală”, normă care vizează statul. Școala nu este instituție, loc, comunitate sau o simplă mișcare științifică ce poate funcționa la întâmplare. Înființarea de „școli cu duiumul” a dus „la o inflație fără precedent și la o declasare a tineretului”. În aceste „condiții haotice”, munca pentru cultură este imposibilă. Mai mult, alegerea și pregătirea corpului didactic nu se realizează decât aproximativ.

În concluzie, primele două postulate priveau indirect Academia, în timp ce al treilea vizează aprecierea cât mai exactă a muncii intelectuale, atât în interes teoretic cât și practic. De multe ori, titlul de „savant” este acordat unor cărturari vrednici de stimă, dar care savanți nu sunt. Identificarea precisă a treptelor muncii științifice duce la rezultate pozitive. Se poate evita astfel falsa apreciere prin care se „presupune la cineva însușiri pe care nu le are și de a-i impune sarcini pe care nu le poate duce”.

Cercetătorii și cercetarea.

A căuta și a găsi fapte noi, a avea curiozitatea științifică și darul observării este însușirea caracteristică cercetătorului. În funcție de gradul de curiozitate, o cercetare vie îndreaptă spre descoperiri însemnate chiar și un începător. Cercetarea presupune anumite condiții, instrumente de investigare, material de comparat și mai ales metoda, adică, spune Mehedinți, aflarea firului certitudinii. Valoarea cercetătorului este dată de originalitatea cu care prelucrează materialul brut, în timp ce curiozitatea științifică, capacitatea de contemplare activă, agerimea intuiției, receptivitatea deosebită la amănunte dau însușirile acestuia; valoarea supremă însă este deplina obiectivitate, căci „pseudo-cercetătorii ajung uneori până la falsificarea faptelor”.

Studiul și cercetarea pentru un om de știință, dar și pentru teologie, cere mai întâi de toate muncă de cercetare, prin care se realizează primul pas în știință. A fi cercetător este un fapt de curiozitate intelectuală în fața fenomenelor naturii, iar „cine are darul observării poate deveni chiar de la începutul carierei un cercetător. Cercetarea este mai întâi de toate un o chestie de observare ageră și de exactitate în descriere”.

Prima condiție a cercetării ține de caracterul tehnic, de descoperirea sau perfecționarea unor instrumente. O altă condiție nefavorabilă este insuficiența materialului adunat, iar condiția adunării materialului este imperativă. Chiar cel mai înzestrat muncitor intelectual rămâne un simplu adunător de material, dacă –spune Mehedinți- ramura științei de care se ocupă este ea însăși în mugure. Cea mai mare greutate este lipsa acelei unelte intelectuale numită metodă, lipsa unei idei de metodă, din care se reflectă stăpânirea firului certitudinii, mai mult decât potențialul de a observa și de a experimenta.

Curiozitatea științifică, capacitatea de concentrare intelectuală, deosebita receptivitate față de amănunte sunt însușiri caracteristice cercetătorului. Curiozitatea științifică presupune impresionabilitate deosebită în fața naturii și mare agerime în perceperea raporturilor dintre fenomene, cazuri în care o singură împrejurare poate determina vocația cuiva.

Agerimea simțurilor și interesul –spune Mehedinți- nu sunt suficiente pentru cercetare. Capacitatea de concentrare intelectuală asupra unei probleme, chiar până la uitarea de sine, este foarte imporatantă, căci o contemplare „în gol” n-are niciun sens. Observatorul va ajunge la o intuiție activă, la înțelegerea rațiunii lucrului sau fenomenului studiat. Un cercetător cu intuiție „activă” e pe calea descoperirii unor raporturi noi, care îi dau dreptul de a se urca pe treapta savanților.

Receptivitatea deosebită față de amănunte face diferența între un cercetător obișnuit și un altul capabil de a deveni savant. Este prezentată în antiteză vederea globală a savantului și cea parțială a cercetătorului cu orizont îngust, ca fapt ce poate caracteriza nu numai un individ ci și o epocă. Se poate vorbi chiar de o structură psihică potrivit căreia unii oameni sunt total lipsiți de interes pentru lucrurile mărunte. Realitatea dovedește că nu numai indivizii, ci și epocile par a fi uneori mai departe de interesul faptelor și mai aproape de cel al ideilor. Istoria identifică cu ușurință momentele în care „precumpănește numărul strângătorilor de fapte mărunte”. Anumiți intelectuali par a fi stăpâniți de „idealul inducției” și atât, alții cad sub povara faptelor neputând stăpâni un fir unitar iar în fața unui caz mai impresionant pot chiar să-și schimbe orientarea; alții „mai răbdători și mai pasivi, primesc un tipic și-l aplică în toate împrejurările, fără a mai privi la dreapta sau la stânga”.

În concluzie, spre deosebire de cercetătorii mărunți,care rămân doar pe treapta de simpli muncitori, simpli laboranți, savanții văd faptele nu numai parțial ci și global, privindu-le din toate laturile, grupându-le după raporturi din ce în ce mai generale.

Obiectivitatea deplină este însușirea etică a cercetătorului. Când aceasta lipsește, spune Mehedinți, toate celelalte sunt de prisos. Subiectivismul, menționează el, este cancerul științei. Cercetătorii grăbiți, preocupați mai mult de vâlvă decât de adevăr, cad repede în cele mai mari erori. A trage concluzii cât mai largi din fapte mărunte, a hiperboliza nimicul, nu înseamnă cercetare. Exagerarea subiectivismului poate merge până la a falsifica faptele iar o astfel de atitudine este o dovadă de slăbiciune intelectuală din partea autorului, capabil să-și închipuie că simulacrul poate înlocui realitatea, că adevărul și minciuna pot fi echivalente. Să nu trecem cu vederea nici propriile noastre greșeli; mai bine să lipsească cu totul numele cuiva din istoria culturii unui neam, decât să figureze sub eterna apăsare a lipsei de onestitate intelectuală; „mai degrabă nimic… decât o lucrare pătată de neadevăr”.

În viziunea lui Mehedinți, pentru un cercetător, cea mai absurdă dintre toate abilitățile ar fi falsificarea adevărului. „Îmbrobodirea faptelor și negarea realității nu poate folosi nimic, niciodată și nimănui. Astfel de pseudocercetători miopi, care amestecă pasiunile și interesele lor în probleme de știință, uită un lucru esențial: că faptele sunt numai material pentru știință, dar nu știința însăși; și că ele vor fi mereu controlate și mereu verificate de urmași, după metode tot mai exacte, care exclud orice putință de înșelăciune”. Potrivit opiniei lui Mehedinți, singura atitudine admisibilă este de a cerceta, a remarca și a reda cât mai exact orice fenomen.

O altă cursă întinsă unui cercetător este concluzia pripită, de aceea un cercetător critic se va orienta mai întâi asupra drumului pe care au mers predecesorii. Se vor cerceta descrierile anterioare, sau cel puțin cele contemporane lui, iar dacă este posibil vor fi evidențiate fenomene neobservate de nimeni. Cercetătorul de azi este ucenicul predecesorilor săi, împărțind cu ei materialul lucrării sale „deoarece munca lor completase încetul pe încetul «cadrul», în care muncitorul de azi își poate recomanda mai lesne observările”.

Orientarea cercetătorului se poate realiza și pe temeiul lucrărilor de sinteză, nu simple compilări, sinteze care să constituie o construire personală a materialului științei respective, lucrări care dincolo de prezentarea faptelor esențiale vor preciza și lacunele ce rămân de împlinit; lucrări care vor face din cercetător un gânditor, o călăuză în știința pe care o reprezintă.

În concluzie, pentru orice știință munca pregătitoare este tot mai largă și mai specială în timp ce condițiilor favorabile cercetării se vor adăuga însușiri psihice adecvate căci „cercetător se chiamă cel care caută și găsește fapte nouă în vreo ramură a științei. Cercetător poate ajunge orișicine, dacă are curiozitate științifică și darul de a observa. Însă munca cercetătorului nu-i ușoară, deoarece, alături de agerime în observare, mai trebuie și o pregătire care să-i pună la îndemână firul certitudinii în știința respectivă. Trebuie să ajungă la intuiții „active”, care ajută prelucrarea materialului. Dar toate acestea nu-s cu putință, dacă cercetătorul nu aduce cu sine în fața naturii o deplină obiectivitate, spre a-l împiedica să substituie faptelor ipoteze neverificate, adică simple creații ale imaginației sale”.

Erudiții.

„Erudiții se numesc cei care adună multe fapte (fie aflate de ei, fie găsite de alții); la erudiție poate ajunge orișicine, când se ocupă timp îndelungat de o știință”. Erudiția presupune cunoașterea temeinică a uneia sau a mai multor științe; este o chestiune de efort susținut în muncă și de o judicioasă organizare a muncii de acumulare. Cel care se ocupă timp îndelungat de o ramură a științei poate deveni erudit.

Mehedinți vedea erudiția „un fel de înaintare la vechime”. Ea cere anumite calități și condiții, dând o anume valoare. Eruditul se va distinge printr-o memorie puternică, uneori cumulativă, de cele mai multe ori constructivă. Memoria cumulativă adună și păstrează în chip quasi-pasiv tot soiul de fapte (o memorie „depozit”), în timp ce memoria selectivă cerne faptele reținând numai pe cele ce au legături organice și așezându-le în anume ordine, după afinitățile lor naturale sau după criterii de valoare. Numele este același pentru toți, dar calitatea ne înfățișează foarte multe grade.

Și pentru erudiție, ca și pentru cercetare, subiectivismul poate fi o primejdie. Știind multe, lesne se poate ajunge la închipuirea că se știe mult și astfel ușor se alunecă în vanitate. În loc de dovezi, vanitosul e în stare să „potrivească” faptele, numai să nu sufere prestigiul său personal, în timp ce pseudo-învățatul trece repede de la erudiție la jonglerie și niciodată nu recunoaște că a greșit. Toate acestea privesc falsa erudiție. O erudiție serioasă, precum și o cercetare serioasă, merită cinste deosebită.

În concluzie, o erudiție sănătoasă merită toată atenția, în timp ce pseudo-erudiția este totdeauna păgubitoare și primejdioasă. Condiția esențială: simțul critic.

Savanții.

Creatorii de idei și de metode sunt savanții. În evoluția unei științe, ei au puterea de a afla metode noi de cercetare, puncte de vedere noi, de a identifica unele lacune. Savantul este cugetătorul care crează valori culturale superioare. Idei noi nu poate avea oricine, iar o idee nouă poate schimba în scurt timp aspectul unei științe întregi. Fericit este cazul în care o idee sau o teorie aduce progres cercetărilor științifice dar și mai fericit este cazul când cineva vine cu o metodă nouă. Și după cum o teorie este superioară faptelor, spune Mehedinți, fiindcă leagă cu un singur fir o mulțime de cazuri individuale, tot așa o metodă nouă este superioară teoriei, întrucât poate coordona rezultatele multor teorii parțiale, luminând astfel întregul cadru al unei științe.

Așadar, sarcina universităților este de o însemnătate fundamentală: „Specializarea nu-i de ajuns. Trebuie să chemăm la universitate și spirite capabile de generalizare. E necesară (pentru fiecare ramură a științei) și o inteligență disciplinată în chip filozofic … ca să încerce apropieri nouă și să caute a privi faptele în legăturile lor. (…).Fiindcă acolo este focarul cercetătorilor și al meditațiilor științifice; acolo, sub acoperișul universității, se întâlnesc inteligențele cele mai felurite, iar progresul nu-i cu putință, dacă afară de material, nu-s și idei. Essaay-urile și faptele se pot îngrămădi în chip de munți, însă ele nu vor forma niciodată știința, dacă lipsesc ideile de coordonare”.

Cea dintâi calitate a unui cercetator este curizotatea științifică, dorința mai mult decât vie, vocația. Adevăratul mobil pentru cercetare este sentimentul, câtă vreme, spune Mehedinți, aici se află rădăcina ascunsă a ceea ce se numește și înseamnă vocație. Calitatea activității de cercetare se dezvăluie prin însuși temperamentul celui care o efectuează și entuziasmul față de studiul început, urmând apoi proba muncii efective.

Pentru a ajunge mai departe, pe treapta erudiților, se impune o nouă condiție: muncă îndelungată și o memorie puternică. Puterea judecății este semnul evident pentru o viață psihică ajunsă la cea mai înaltă potență, o mare ascuțime de raționament. Această însușire, menționează autorul, nu este legată numai de „etatea matură”, ce se poate manifesta chiar din tinerețe. Mai mult, în raport cu vârsta, sufletul omenesc trece prin diferite experiențe, în funcție de care ne putem da seama „și de linia despărțitoare între cercetările mărunte din tinerețe ori erudiția de mai târziu și treapta de adevărată maturitate intelectuală”.

Se vorbește de o fază a uceniciei, dominată de emotivitate, „izvorul curiozității științifice mereu vii”. Atunci cercetătorul lucrează mai ales sub imboldul sentimentului, de unde și tendința de a exagera prețul muncii sale și al rezultatelor la care a ajuns. Odată cu adăugarea anilor și a experienței, memoria pune la îndemână tot mai mult material comparativ, iar cel ajuns la o erudiție solidă, spune Mehedinți, începe să-și dea seama că trebuie să fie cumpătat în speranțe. Cel care este stăpân pe o mare putere de raționament, ajungând la o producție originală este în măsură a fi și critic obiectiv. Reușita este sigură atunci când pe deplin se realizează lepădarea de sine; când interesul nu este învăluit în ceață; raportarea ieilor unele față de altele, spune el, se face atunci în chipul cel mai liber, mai logic.

Savantul, spune Mehedinți, „se apropie mai mult decât oricine, de ceea ce teologii numesc gând fără prihană”, mai ales atunci când, biruitor, rămâne „netulburat de scăderile vieții vulgare”. Adevărată latură de culminare intelectuală. De aceea, mai întâi se cere reală maturitate sufletească și sistematizare solidă. Astfel de oameni dau dovadă de emotivitate nestăpânită, memoria le este abundentă, dar judecata insuficientă. Treapta raționamentului calm și lucid, pe deplin logic, spune Mehedinți, le rămâne pentru totdeauna inaccesibilă; senzațiile și emoțiile le sunt mai puternice decât raționamentul. Se cere capacitatea de a găsi idei și metode noi în sistematizarea faptelor, fie adunate de noi, fie aflate de la alții. Autorul face mențiunea că Platon oprea să intre în școală pe cei care nu aveau destul spirit „geometric”, referindu-se la cei care nu pot urmări linia raționamentului logic până la capăt. Această categorie poate fi victima unor fapte îngrămădite în memorie, neorganizate, rămânând sub nivelul maturității intelectuale.

Simion Mehedinți vorbește și de o putere de abstracție foarte vie a celui menit să fie savant, concretizată în capacitatea de a subsuma într-o imagine mase enorme de fapte, de a surprinde distincții și asemănari pe care poate alții nici nu le pot bănui. Prin aceasta savantul se înalță peste nivelul cercetătorilor și al erudiților. Puterea excepțională a raționamentului, dublată de rapiditatea procesului psiholologic îi caracterizează în continuare pe savanți. Calificativul „genial” în concepția lui Mehedinți este izvor de multă confuzie și de aprecieri false. Nefiind o treaptă a cunoștinței, nici a științei, genialitatea nu este o treaptă a adevărului câtă vreme adevărul nu poate avea grade de comparație, fiind ori adevăr, ori eroare.

În ceea ce privește vocațiile artistice, acestea se pot manifesta încă din copilărie, în timp ce vocațiile științifice se simt abia după anii adolescenței, când potențialul intelectual se fortifică, identificând în mod clar pe cei cu reală putere, spre deosebire de cei care au arătat numai „înclinare” pentru anumite studii. Acest lucru este firesc, dat fiind faptul că știința și creația științifică sunt distincte de artă și de creația artistică. Știința, spune Mehedinți, presupune nu numai o inteligență deosebită, dar și o temelie pregătită de munca predecesorilor. „Nu trebuie să confundăm inteligența cu facultatea de creație”; aceste însușiri deși se pot asocia nu sunt neapărat legate între ele.

În ceea ce privește orientarea multilaterală și sistematizarea, Simion Mehedinți vorbește de savanți cu putere excepțională de cuprindere și mai ales de sistematizare, a căror minte este ca un puternic reflector ce aruncă „raze de lumină până spre colțurile lăsate de alții în umbră.” Spirit de înaltă tensiune, savantul este capabil să urmărească linii arhitectonice noi și să dea științei sale altă ținută. Nimic nu poate fi mai intransigent decât cel înțepenit în câteva formule. Mehedinți atenționează asupra erudiției „de tip bazar”, de evitat fiindcă determină pierderea șirului faptelor și alunecarea în subiectivism.

Pentru știință, ca și pentru teologie se impune în deplină măsură impersonalitatea: „Știința ne pune în legătură cu ceva mai mare decât noi; ea ne oferă o priveliște mereu înnoită și din ce în ce mai vastă, iar în dosul măreției pe care ne-o oferă, ne face să bănuim ceva încă și mai mare, spectacolul acela e pentru noi o bucurie atât de mare, încât ne uităm pe noi înșine și prin aceasta, el este din punct de vedere moral un izvor de sănătate. Cel care gustă din ea și a văzut măcar de departe strălucita armonie a legilor naturii, va fi mai aplecat decât altul să nu țină seamă de micile sale interese egoiste, ci va avea un ideal pe care îl va iubi mai mult decât pe sine, aci este singura temelie pe care se poate clădi o morală”.

Așadar, „puterea mare de judecată, iuțeala raționametului, informația multilaterală, marea capacitate de sinteză și sistematizare, impersonalitatea cu limita ei superioară – sfințenia, iată însușirile prin care savantul se înalță peste treapta cercetătorilor și erudiților. Pentru cel neatent, deosebirea savantului față de erudit pare grea. Și totuși, nimic mai precis! Eruditul are drept ideal mulțimea cunoștințelor, uneori nici n-o mai poate stăpâni, așa că e copleșit de propria sa avuție. Savantul, din contra, nu este aglutinat, ca eruditul, ci selectiv și sistematic în sensul superior al cuvântului, adică faptele și ideile se leagă la dânsul după afinitățile lor naturale. Știința i se pare ca un templu uriaș, ale cărui părți s-au adăugat secol după secol – unele înlocuite și reclădite până la prima temelie – dar al cărei plan arhitectonic rămâne mereu același în liniile sale mari, ca orice unitate organică. Savantul păstrează din trecut numai ceea ce este vrednic de cunoscut, nu și materialul mort, de care eruditul nu știe să se despartă, iar uneori nici nu se poate despărți din vanitatea copilărească de a-l arăta și altora.

Într-un cuvânt, factura sufletească a savantului este în genere meditativă – filozofică, pe când a eruditului este cumulativă – anticvarică. Aspectul obișnuit al celor mai mulți erudiți amintește bazarul oriental”.

Concluzii. Greutățile muncii intelectuale nu pot fi trecute cu vederea. Așa cum reiese din „trilogia științei” a savantului Simion Mehedinți, geniul nu poate fi considerat ca o nouă treaptă, ci numai ca o modalitate deosebită a cunoașterii. Se cunosc și cazurile în care sănătatea, timpul, sau alte împrejurări, pot împiedica pe cineva să ajungă la erudiție, chiar dacă însușirile intelectuale există. Există suflete a căror creștere merge până la anume nivel, apoi stagnează. De multe ori receptivitatea mare și mobilitatea atenției pot deveni o piedică, „hoinărind ca fluturele de la o ramură la alta (aci uimind pe spectator prin agilitatea zborului, aci oprindu-se în noroiul drumului și chiar pe gunoiul faptelor zilnice), astfel de minți neodihnite tulbură prin neastâmpărul lor chiar propia lor dezvoltare”. Acest tip de oameni, fie cercetători, fie erudiți, cad repede în subiectivism, din cauza emoției și trepidației. Se impune, astfel, necesitatea unai rațiuni obiective, creative, fără amestecul pasiunilor și capriciilor.

Pe treapta cea mai înaltă va sta omul de știință atunci când va ajunge la deplină impersonalitate, capabil să dezvăluie în opera sa idei și metode originale. Absolut necesară pentru fiecare epocă este capacitatea de a face o clasificare mai exactă a valorilor intelectuale, în timp ce în sfera activității aceluiași cugetător, spune Mehedinți, se cere o ierarhie cât mai dreaptă între operele sale. Evaluarea trecutului va da fiecărui lucrător intelectual locul cuvenit în istoria științelor. Aici, Mehedinți propune valorificarea culturii naționale și evaluarea cercetărilor, pornind de la realitatea că numărul cercetătorilor mărunți crește necontenit, în timp ce munca intelectuală cere foarte multă organizare.

Sursa autentică de cercetare și dovada concretă de erudiție a constituit-o pentru savantul Mehedinți folclorul național. Așa se explică năzuința sa pentru o cultură bazată mai mult pe creația proprie a poporului român, decât cea de import. El acordă prioritate maximă originalității, deschis fiind și față de orice altă cultură. Simion Mehedinți intuiește necesitatea unei evaluări a raportului import-export, o evaluare a originalității, nu numai la nivel de știință, ci și pentru artă și etică. Un astfel de obiectiv poate fi definit printr-un singur exemplu, credința savantului de a nu lăsa uitării creația anonimă a poporului român și faptul că românul însuși are ceea ce se cheamă ingenium. Mehedinți face precizarea că averea noastră culturală nu este destul de cunoscută și prețuită, că reputația românilor ca factori de cultură în știință, artă și etică depinde de valoarea obiectivă a operelor lor dar și de alți factori precum cel al răspândirii limbii românești pe un spațiu destul de restrâns.

Așadar, dincolo de toate, se cere selecția valorilor. Când această selecție se face în mod obiectiv din toată „gloata” poporului român și când documentele etnografice și folclorice pot sluji ca instrumente de cunoaștere, atunci cultura se va bucura deplin de rezultatele frumoase la care duc astfel de cercetări.

III. 9. 2. Trilogia școlii: belfer – profesor – educator.

Școala este la fel de veche ca și omenirea. Elementul viu care a asigurat transmiterea din generație în generație a întregului ansamblu de învățături, obiceiuri, datini și credințe statornicite istoricește în cadrul unor grupuri sociale sau naționale este tradiția. În aceste condiții se naște „școala”. Tot ce se dovedea greșit în experiența înaintașilor trebuia înlăturat, în timp ce bunele învățături cu fundament concret în fapte devin normă pentru disciplinarea vieții. O astfel de misiune este de competența unui filo-sof, este de părere Mehedinți, om iubitor de înțelepciune, învățat, capabil a-i cârmui pe alții, nimeni altul decât învățătorul sau profesorul.

Dacă la început se putea vorbi de o „școală elementară a gloatei”, pe parcus s-a ajuns la o grijă tot mai specială pentru copiii cei mai înzestrați ai fiecărei generații. Personalități eminente au dat tinerilor de elită tot ce este esențial în tradiția neamului lor, spre a putea face un pas mai departe peste nivelul societății în care s-au născut. O astfel de îndrumare impune o sumă mare de însușiri ce nu pot fi întâlnite la orice profesionist decât la cei care au vocație puternică pentru educarea tineretului.

Dar ce înseamnă a educa pe cineva? Care sunt însușirile educatorului? Pentru Mehedinți taina oricărei educații constă în faptul că „ea nu-ți dă mădulare făcute cu meșteșug; nas de ceară, ochi de sticlă și de-alde astea. Cei care fac astfel de daruri sunt tocmai caricatura educatorului. Din contra, creșterea adevărată însemnează altceva: liberare adică înlăturarea buruienilor, a molozului și a gângăniilor care vor să ciupească vârful fraged al răsadului. Educația însemnează izvor de lumină și de căldură; însemnează mlădierea după natură și adorarea ei, când se arată miloasă și bună, ca o mamă care te apără de întâmplări groaznice, sau le întoarce spre binele tău, ori ascunde cu un văl pornirile maștere ale firii triste și lipsită de înțelepciune…”. Rolul înalt al educatorului este pe măsura idealului de bună creștere.

Educație nu înseamnă doar „învățătura seacă a vorbelor din cărți”, ci mai mult, spune Mehedinți, a educa înseamnă mai întâi de toate a-l integra pe copil în viața neamului său, căci copiii bine educați „sporesc ființa neamului, după cum mugurii din fiecare primăvară adăogându-se în vârful ramurilor (dacă nu-s bântuiți de ger sau de secetă) sporesc coroana copacului, în toate direcțiile”. Sarcina de a integra valorile pozitive și normative în viața unui neam revine educatorului. Cum poate fi descoperit, care sunt însușirile lui, unde poate fi format căci chiar și în țările cu cultură și civilizație dezvoltate selecția și pregătirea educatorilor nu este destul de sigură.

Teoria, dar și practica educației, necesită fundamente cu totul speciale. Simion Mehedinți propune nu o pedagogie seacă sau totalitară, ci mai mult o etnopedagogie, dat fiind faptul că dacă popoarele se aseamănă prin spirit, spune el, se deosebesc prin suflet, iar structura psihică atârnă de unele dispoziții organice, dobândite prin civilizație, înclinări subconștiente, moștenite prin cultură. În acest context se poate vorbi de o atitudine a sufletului autohton. Și sensibilitatea morală și cea fizică este deosebită de la un neam la altul, iar zicătoarea „de gusturi nu se discută” dovedește cât de însemnat este coeficientul etnic în structura psihică a indivizilor și chiar a neamurilor.

În opinia lui Mehedinți, răspunderea unui educator este cât se poate de cuprinzătoare, iar modelul educației trebuie să iasă din realitatea traiului biologic și istoric al fiecărui neam, nu din abstracții înșirate prin cărți.

În „Trilogia școlii” autorul ne întâmpină cu modelul a trei categorii de dascăli, fiecare cu „pedagogia” și metodele caracteristice. Vom vedea astfel dascălul care reprezintă treapta cea mai de jos în ierahia didactică, belferul – un „vătaf peste copii”, apoi profesorul – un „slujbaș al școlii”, cel care este stăpân pe o anumită ramură a științei, bazându-se în exclusivitate pe raționament, și în cele din urmă, educatorul – „părintele tineretului”, cea mai mare personalitate creatoare.

Belferul – vătaf peste copii.

Creație a graiului idiș, cuvântul „belfer” denumea la origine persoana însărcinată să-l ajute pe învățător, servitor. Ulterior, termenul capătă alte înțelesuri mai nuanțate, de învățător, profesor, om care se lăfăiește în lux și bogăție. Care este însă legătura între belfer și pedagogie? Se știe că belferul avea însărcinarea să supravegheze instruirea copiilor prin repetarea unor cuvinte speciale, întocmai, prin scriere, prin citire; memorarea mecanică fiind principiul de bază. Este vorba de o formă rudimentară de învățare doar memorare prin repetiție; un procedeu total străin de concepțiile pedagogiei moderne, care culmina cu pedepsele corporale aplicate elevilor.

Condițiile în care a luat naștere o astfel de pedagogie belferească au rădăcini adânci în istorie, în fazele străvechi ale omenirii. Omul descoperă uneltele, lucrând cu ele i se dezvoltă atenția; se străduiește să-și amintească de prima experiență de lucru. Memoria se dezvoltă paralel cu numărul și calitatea uneltelor încât omul sălbatic își va potrivi acțiunea conform cu împrejurările. Se obișnuiește să mânuiască imagini, corelațiile dintre ele, preschimbându-le în noțiuni și judecăți; se dezvoltă gândirea, discerene pe de o parte cauzalitatea lucrurilor, pe de alta efectele.

Unealta cea mai de preț dintre toate uneltele a fost însă cuvântul. Părinții pot lăsa copiilor și generațiilor de după ei toată zestrea lor spirituală, mai ales după ce, dincolo de cuvânt au fost inventate și unele semne simbolice, încheind cu scrierea. Așadar, spune Mehedinți, cuvântul a ajuns „unealata cea mai însemnată, fiind mai trainică decât toate, ca una care străbate mai ușor spațiul și timpul”. Așa se explică faptul că tradiția este cea dintâi școală a omenirii.

Cuvântul este o putere. Această credință în puterea cuvântului este ancestrală; Mehedinți va spune că „șamanul ancestral pregătește calea belferului de mai târziu.” Ce înseamnă acest lucru? Nimic altceva decât marea putere pe care o poate avea cuvântul în cadrul unui ritual de inițiere, în care elementul esențial îl constituie formulele magice.

Un alt izvor de putere este puritatea, constată Mehdinți, dat fiind faptul că și ideea de purificare a devenit de timpuriu principiu conducător în practicile educative.

Sprijinit de puterea cuvântului, a purității, a „sângelui”, omul ajunge la stabilirea unei tradiții, a unei norme de viață pe care caută a le respecta și transmite prin diferite metode: metoda imitării părinților, a imitării tradiției clanului (experiența strămoșilor), iar cea mai sigură pentru inițiere este socotită „repetarea cât mai credincioasă a vorbelor și chiar a gesturilor celui ce priveghează actul inițierii”. Aici Mehedinți vrea să sublinieze faptul că învățătura care se voia transmisă se realiza pe aceeași „metodă belferească”, repetarea mecanică sau memorarea, într-o măsură așa de mare încât memorării i-au fost atribuite tot mai multe scopuri: magic, etic, intelectual, în diferite modalități: auz, mișcare, văz, îngurgitare, bătăi, răni.

Urmărind latura etnică a omenirii și vorbind în același timp de o educație morală încă din preistorie, este de menționat că fiecare grupare omenească, fie ea și în stadiul de sălbăticie, are propriul cod de legi și obiceiuri sociale; un cod tradițional. Și aici se face apel tot la memorare; legile și preceptele sunt învățate pe de rost. Rolul memoriei este tot mai preponderent, la atâta se mărginește „metoda belferului” iar ca exemple în acest sens nu este nevoie să privim în alte țări, căci, spune Mehedinți, nepărtinirea ne obligă să pomenim și de la noi câteva documente de arhaism pedagogic: „Dacă ai de învățat o lecție, urmează așa: Citești rândul întâi până-l înveți pe dinafară. Când ai ajuns să-l zici fără să te uiți în carte, îl zici repede de 24 de ori în șir. Pe urmă treci la rândul al doilea și tot așa îl descurci, îl înveți și-l zici pe nerăsuflate iar de 24 de ori… Acum, fiindcă știi și rândul al doilea, trebuie să-l legi de cel dintâi și să-l zici împreună tot de 24 de ori. Și ca să nu greșești și să zici – de mai multe ori, sau de mai puține ori, luați, când începeți să învățați, 24 de pietricele lângă voi; zici rândul întâi odată și muți o pietricică din grămadă. Mai zici odată, și mai muți o pietricică. Și zici așa, până se isprăvesc toate pietricelele”.

Așadar, și românii au contribuit la perfecționarea metodei belferești căci și belferia, spune cu ironie Mehedinți, tindea spre sistematizare. Metodele unor astfel de „dascăli” scot în evidență faptul că erau total lipsiți de suflet. Mai mult decât atât, nu este vorba doar de cazuri izolate, ci de o formă de pregătire a tineretului răspândită pe toată fața pământului; „procedura belferască” dovedindu-se forma cea mai veche a învățământului. Belferismul exprimă nu o lipsă de metodă, ci una ajunsă la cristalizare, care a cunoscut mai multe faze: șamanul, puterea cuvântului magic și apoi belferul.

Ne aflăm în faza a ceea ce se cheamă metode ale educației la sălbatici, în care se pornește de la intuiții globale, nu analitice, cu rezultate nu se poate mai slabe, și consecințe nocive: oboseală fizică, oboseală cerebrală, scăderea motivației de învățare, impiedicarea dezvoltării intelectuale și morale.

În concluzie, belferul este treapta cea mai de jos în ierarhia didactică, în timp ce belferia este totdeauna condamnată, atât pentru principii, pentru metode, cât și pentru rezultate. Particularitatea belferului este aceea că se bizuie în exclusivitate pe cuvinte și pe rituri deșarte, departe de rațiune.

Profesorul – slijbaș al școlii.

Cunoscător al unei ramuri din știință, sau chiar mai multe, profesorul stăpânește și o metodă rațională de a comunica cunoștințele sale și altora. Nu se pierde în repetarea și redarea inutilă a vorbelor și, mai mult, știe că educarea simțurilor pregătește educația sufletului, fapt ce presupune cunoașterea acestuia, și a metodei reale de convingere, demonstrația. În acest sens, Mehedinți vede în „școală” mijlocul de pregătire pentru cunoașterea sufletului și izvorul de știință pentru îndrumarea vieții.

Profesorul trebuie să fie un intelectual în slujba tineretului, având „nu numai cunoștințele științifice necesare, dar și îndemânarea de a le transmite metodic auditorilor săi.” El este tehnicianul ramurii sale de muncă. Metoda profesorului este diversificată eficientă. Simultan cu progresul metodei în cercetarea științifică, se relizează o deschidere în teoria și practica creșterii tineretului. Cele mai evidente rezultate sunt sesizabile în mod deosebit în învățământul primar, fiindcă „sufletul copiilor mărunți e abia pe cale de formare.” Deși copilului îi lipsește încă rațiunea, sensibilitatea este vie.

Pregătirea profesională, cât de deplină ar fi, nu va putea face pe cineva dascăl de seamă, spune Mehedinți, dacă nu s-a născut cu acest dar. Mai mult, pentru unii dintre ei chiar și cuvântul „pedagog” este supărător iar pedagogia este poate singurul domeniu de activitate publică în care „se treieră atâtea paie care au mai fost treierate”.

Instituțiile de grad universitar cer profesorului raționament logic, întemeiat pe observare, experimentare și argumentare deplin liberă, pentru a le oferi tinerilor anumite cunoștințe, dar și „deprinderea de a afla singuri adevărul”. Obligația acestuia nu este doar să comunice cunoștințe ci și de a face cercetări proprii pentru înaintarea științei, îndrumând pe tineri în acest sens. De aceea, „profesor în sensul plin al cuvântului nu poate fi decât cel care îmbrățișează, măcar în liniile mari, sfera științei de care se ocupă, spre a putea indica tinerilor și lacunele ce mai sunt de împlinit. (…); îndrumător al tinerilor nu poate fi orice profesor, ci numai un savant, adică un spirit capabil de o largă sistematizare și cu vederi originale asupra ramurii științifice de care se ocupă”.

Există însă și riscuri. Intelectual pur, profesorul, poate fi pe de o parte un sprijin, dar și un dezechilibru pentru tineri atunci când exigențele sale privesc numai spre raționament. Intelectualul poate ajunge un suflet mutilat. Profesorul poate răni suflete atunci când pleacă de la credința în atotputernicia rațiunii. Latura etică a educației întemeiată pe raționalism este încărcată de umbră. Știința nu poate fi totuna cu virtutea, nici cele mai alese calități intelectuale nu garantează valoarea morală a cuiva.

În concluzie, atât prin știință cât și prin metodă, profesorul este superior belferului, rămânând totuși „un suflet incomplet”, spune Mehedinți, iar ca îngrijitor al tineretului, rolul său este depășit de al personalității ce se cheamă educator.

Educatorul – părinte al tineretului.

Prin iubire adăugată la cuvânt și rațiune, educatorul devine „cea mai înaltă manifestare de energie creatoare în latura învățământului”. Este greu de spus în câteva cuvinte ce înseamnă educație și cine poate fi educator. La început „magismul” avea drept țintă stăpânirea naturii în scop utilitar, bazându-se exclusiv pe puterea cuvântului. Ulterior, etapa raționalistă viza dominarea naturii prin inteligență, prin descifrarea științifică a legăturilor dintre fenomene. Dincolo de acestea se cere însă ceva mult mai complet, ceva perfect. Este nevoie de un purtător de grijă al tineretului „care să aibă el însuși sufletul neștirbit”, spre a putea dezvolta și în alții „germenii personalității lor, până la împlinire”. Acesta este educatorul.

Principiul de bază pentru un educator este să faciliteze în mintea tinerilor nu doar idei luminate, ci și un sentiment viu prin care ideea să se concretizeze în faptă. Un astfel de obiectiv cere ca sufletul educatorului „să intre întreg în acțiune. Căci nu poate deștepta emoție în sufletul altora, cel care nu este el însuși stăpânit de un sentiment de înaltă răspundere morală (nu numai intelectuală) față de cei încredințați conducerii sale”.

Fără fapte concrete, o idee nu va motiva pe nimeni pentru acțiune. Fapta la rândul ei cere un anume grad de emotivitate, spune autorul, „după cum nici apa nu fierbe, până nu atinge o anume temperatură”. Capacitatea de afecțiune este însușire indispensabilă celui care își va asuma răspunderea de a îndruma viața tineretului. Un educator va fi mai întâi de toate un om echilibrat, „care simte o lăuntrică euritmie și o statornică înclinare spre un ideal care trece dincolo de marginea îngustei vieți individuale”. Viața educatorului adevărat este „îndreptar pentru alții” , câtă vreme suportul îl constituie armonia interioară a acestuia. Latura tainică a vieții are mare forță pentru educație, iar lipsa acestui element transcendent face imposibilă o educație temeinică, generând totodată dezagregare și confuzie în viața sufletească. Lucrarea asupra omului este mai puternică prin ceea ce „suntem în forul nostru interior”, spune Mehedinți, decât prin ceea ce facem. Așadar, structura sufletească perfectă dă capacitatea de a prețui nu numai știința ci și latura etică și estetică a vieții.

La Mehedinți este evidentă o permenentă raportare la veșnicie, „socoteli cu eternitatea” –spune el, fapt ce demonstrează că atitudinea religioasă a educatorului este izvor de educație și pentru alții. Treapta de educator este una pe care nu se pot înălța decât oameni cu reală personalitate didactică.

Ce poate însemna pentru un pedagog creștin, precum omul de știință Mehedinți, personalitate, educator și educație?

Personalitatea, spune el, constituie „suma tuturor însușirilor caracteristice ale unei persoane, (…), Manifestarea originală a speciei în individ și a omenirii în națiune”.

Educator poate fi „numai cel care este o personalitate creatoare, adică un om atât de armonios, bogat și vioi ca structură psihică, încât să deștepte și în alții puterile de creare, ridicându-i și pe aceia pe planul personalității”. Adevăratul educator va putea face din discipolii săi personalități de seamă în sfera națiunii, prin aceasta ajutând și națiunea să-și consolideze personalitatea sa istorică în cadrul întregii omeniri. Pedagog și profesor de etnografie, Mehedinți vede necesar ca educatorul să aibă el însuși „o răspicată fizionomie etnică”, reprezentând „o potență superioară a caracterelor fizice și sufletești ale neamului din care s-a născut”.

În concluzie, puterea de creație, fizionomia etnică și năzuința spre un ideal transcendent sunt însușiri ale educatorului, care se adaugă la: știință, armonie lăuntrică și altruism până la uitarea de sine.

Demersul educativ.

Evaluarea și clasificarea dascălilor se realizeză în funcție de metodele de lucru ale fiecăruia. În acest sens, Mehedinți ne-a vorbit de: belfer, profesor și educator. O metodă presupune și un obiectiv. O metodă propune și un ideal. Scopul suprem spre care se îndreaptă în mod conștient și metodic năzuințele și activitatea creatoare umană a unui dascăl impune metode pe măsură.

Simion Mehedinți propune spre dezbatere noțiunea de ideal educațional, făcând totodată și o analiză a acesteia din perspectiva realităților lumii antice. Se știe că pentru vechii greci, idealul vieții era sănătatea și frumusețea, toate intențiile îndreptându-se spre ceea ce am putea numi „rafinare burgheză”; preocupările vieții publice și private cautau plăcerea de a trăi intens și de a cinsti frumusețea. Știm de la Socrate că pentru educația sufletului se propunea metoda raționalistă, dar că neîmplinirile sale ca educator l-au făcut să simtă că nu este suficientă această metodă, de aceea va mărturisi că adevăratul drum spre sufletul tineretului este sentimentul iubirii. El va insista cu prioritate pe rolul educativ al amiciției. În același context ideatic – de data aceasta în lumea secolului al XX-lea – Simion Mehedinți continuă ideea lui Socrate despre cultivarea sentimentului iubirii vorbind de o pedagogie a iubirii, inaugurată de Mântuitorul Hristos, pedagogia creștină.

La antici însă, educație în sensul iubirii de aproapele nu a fost posibilă, dat fiind faptul că ei înțelegeau prin iubire mai întâi de toate eros. Plăcerea egoistă nu avea niciun punct de convergență cu sentimentul creștinesc al milei. Erau străini de însușirea de a da fără să primești, simțire de care, spune Mehedinți, trebuie să fie stăpânit educatorul. Egoismul și plăcerile sale vor fi înfrânte iubind și pe cel lipsit de sănătate, de frumusețe și de alte însușiri simpatice: „O reală bogăție sufletească dovedește numai acela care e în stare să afle o părticică de merit până și în făpturile cele mai lipsite de însușiri ademenitoare. Educatorul cu reală vocație privește pe toți ucenicii săi ca pe proprii copii, dincolo de orice imperfecțiune, mai ales atunci când licărește și în ei măcar o scânteie de suflet. Acolo unde profesorul, meșteșugar intelectual, nu vede nimic sau vede foarte puțin, ochiul educatorului încălzit de iubire poate descoperi daruri neluate în seamă de nimeni”.

Propunând dezbaterii realități potrivit cărora educația, în general, și educația sufletului, în special, este irealizabilă fără sentimentul iubirii, savantul Simion Mehedinți pune în lumină marele rol al pedagogiei creștine în educarea omului și a omenirii. În pedagogia lui Iisus, iubirea de aproapele este temei al educației. Idealul educațional creștin și metodele de realizare a acestuia sunt modelele vii din activitatea Mântuitorului Hristos, în timp ce continuatorul unui astfel de ideal poate fi educatorul, în treapta cea mai înaltă a acestei vocații.

„Iubirea este educativă!”

Iubirea educatorului este întotdeauna creatoare și dătătoare de viață. Este activă fiindcă este declanșatoare de faptă. În sprijinul acestei afirmații, Mehedinți vine cu argumente: „într-un sat din Galileea, s-a ivit acum vreo două mii de ani, un tânăr care purta pe fruntea Sa lumina unui mare ideal. Încă din pruncie pribeag prin Eghipet, el simțise toate disonanțele vieții și nenumăratele scăderi ale oamenilor. Pentru unul spornic la suflet, întâlnise mii și mii de prostănaci, răi, pizmăreți, arțăgoși și alte pramatii… Și dacă ar fi fost numai slăbiciunile din naștere!… Dar vedea că însăși întocmirea societății păgâne înmulțea relele și suferința. Pentru câțiva, care trăiau în belșug, mii și milioane care se chinuiau stâmtorați de mizerie, de întuneric, de robie și alte neajunsuri. Iar Nazarineanul cel inimos se simțea atras nu spre cărturari, farisei și toată oligarhia care înconjura Tempul din Ieruslim; nu spre bogătașii Tirului și ai Sidonului, nici spre sectarii și sofiștii Atenei ori spre urmașii eupatrizilor care votau în agora și, luând diurnă, stau apoi la umbră, palavrăgind de dragul vorbei, ci pentru robii care lucrau în arșița soarelui, flămânzi, bătuți și schingiuiți; nu pentru mercenarii care își vindeau brațul, ca să poarte războiu oriunde și contra oricui; nu pentru atleții din stadion, nici pentru efebii care dănțuiau în „teorii” sărbătorești ori pentru cei care gustau numai plăcerile traiului, ci mai întâi de toate pentru paraliticii din Vitesda, pentru orbi, leproși, schilozi și alți dezmoșteniți ai soartei. Pe toți aceștia voia El să-i ridice din mizeria fizică și morală. Iar ca metodă de urmat, în nemărginita Lui milă față de scăderile omenești, a pus înainte una singură: iubește pe aproapele tău, ca pe tine însuți… fie acela cine va fi și cum va fi: vameș, văduvă, drumeț căzut între tâlhari, fiu risipitor, curvă, rob și tot ce mai poți întâlni, deoarece chiar în cea mai păcătoasă făptură omenească, tot se poate să găsești măcar un sâmbure de omenie și, cine știe, o privire prietenoasă, un cuvânt bun sau un sprijin cât de mic, la timp potrivit, va fi în stare să-l ridice din înjosirea în care se află”.

O astfel de metodă în educația socială este stranie pentru o lume în care sclavul, femeia și copilul erau tratați ca simple necuvântătoare. Predicatorul din Nazaret aduce un nou ideal de viață. El știa că pentru a putea fi înțeleasă doctrina iubirii și a iertării este nevoie de o nouă educație, de o Lege Nouă, o pedagogie nouă care să dovedească prin faptă insuficiența raționamentului, ce trebuie însoțit de foarte multă iubire atunci când vrei să îndrumi viața cuiva, care să arate clar că „silogismele nu mișcă inima și nu pot împinge pe oricine la fapte”. Într-o astfel de lume dificultatea cea mai mare este, spune Mehedinți, să schimbi sufletul dascălilor. De acee Mântuitorul inventeză parabola.

Parabola – metodă de educație în pedagogia creștină.

Originalitatea metodei Mântuitorului Iisus constă în faptul că are la bază intuiția activă a faptelor, printr-o dramatizare care „mișcă sufletul”, dată fiind atotștiința Mântuitorului că nu ideile, ci sentimentele conduc lumea. Experiența predicatorului din Nazaret este unică, total superioară dascălilor din acele timpuri. Analiza făcută de Mehedinți are ca punct de plecare geografia și etnografia. „Străbătând mereu drumurile Iudeei, Samariei și Galileei, văzuse tot felul de lume: plugari, podgoreni, negustori, meseriași și oameni de tot felul. Mai ales la bâlciul cel mare de la Paști, în Ierusalim, ce nu-i văzuseră ochiii! Hagii din toate țările Mediteranei și Asiei. Unii veneau cu corăbiile până la Tyr și Sidon. Alții soseau dinspre Egipt, pe marele drum roman, așternut cu lespezi negre de lavă; alții se iveau dinspre răsărit, după ce trecuseră cu caravanele prin pustia de dincolo de Iordan… O adunătură din toată lumea, grămădindu-se împrejurul colinei Templului, cu drahme, cu sesterți și tot felul de bani păgânești, ca să-i schimbe pe sicli evreești, singura monedă primită de preoți. Astfel, încă de mic copil putuse să-și dea seama ce pestriță e lumea și câte metehne poartă oamenii cu ei oriunde ar merge și oriunde ar veni. De aceea, mila Lui îmbrățișase omenirea întreagă, iar concepția sa despre educație ajunsese cea mai adâncă și mai dreaptă dintre toate, câte se iviseră până atunci pe fața pământului. Prin însăși împrejurările copilăriei și ale tinereții sale de meseriaș, Iisus a devenit cel dintâi mare educator al neamului omenesc”.

Mehedinți va pune accent pe faptul că nu este vorba de vreo concesiune față de anume tradiție confesională, ci, mai mult, doctrina pedagogică a lui Iisus constituie cel mai mare eveniment în istoria educației, în timp ce unele descoperiri ale pedagogiei moderne au fost anticipate de educatorul din Nazaret. Iisus întrebuințase ceea ce astăzi noi numim metoda activă, făcând apel la partea emotivă, „pârghia cea mai puternică a oricărui învățământ”, constantă a originalității metodei Evangheliei.

În concluzie, Iisus a fost cel dintâi mare educator al omenirii, adevăratul mântuitor al copiilor. În acest context însuși Mehedinți folosește sintagma de pedagogie creștină, iar pedagog creștin îl numește pe educatorul care înțelege și aplică mai mult decât toți preceptele lui Iisus.

Recurs la modele. Pestalozzi – pedagog modern reprezentativ.

Este vorba de pedagogul elvețian Pestalozzi, despre care se știe că era „la început, un tânăr fără nicio trecere înaintea nimănui. La față, aproape slut: ciupit de vărsat și cam scofâlcit. (…). Ochii lui erau însă foarte expresivi, iar averea lui cea mare sta ascunsă în inima lui: simțea o nemărginită duioșie când privea suferințele altora și era gata să ajute pe orișicine. Gândul lui era mereu la faptă; pentru cuvinte de clacă și pentru gimnastica ideilor goale n-avea nicio evlavie”. Este cunoscut faptul că făcea parte din „Societatea helvetică”, al cărei scop era să scoată din sărăcie gloata poporului. Primul său imbold în acest sens a fost să scrie cărți pentru îndrumarea mulțimii dată fiind credința că omul, îndată ce știe – face. Experiența însă în scurt timp îi provoacă multă ezitare, cartea nu reprezintă o reformă, și renunțând la orice „carieră” se stabilește la țară, să trăiască în mijlocul sătenilor, muncind la un loc cu ei, lăsând faptei rolul decisiv.

Temeiul vieții pedagogului elvețian, spune Mehedinți, a fost iubirea de aproapele și „poate că în traiul niciunui om, de la Iisus până azi, nu s-a vădit mai clar sentimentul creștin: «iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți»”. Despre el s-a spus că nu s-a mai întâlnit altă ființă „care să fie atât de pătrunsă de învățătura Evangheliei, în credință, în vorbă și în faptă… ” Pestalozzi este socotit ucenic adevărat al lui Iisus; el poartă în sine, în lumină deplină, pe omul tuturor timpurilor, al tuturor etăților, al tuturor claselor sociale… este prototipul omului omenos”.

Originalitatea lui Pestalozzi constă în faptul că este cel dintâi pedagog modern care a reînviat doctrina lui Iisus. El pune mai presus de toate metoda însoțită de sentimentul iubirii dezinteresate. Abandonând cărțile și cărturarii, Pestalozzi își întoarce privirile spre copii și spre gloata poporului, totdeauna un fel de „copil mare.” Se îndreptă spre lumea satelor cu deplina convingere că „într-un țăran cu palmele îngroșate de sapă, afli uneori mai multă noblețe sufletească și o înțelegere mai dreaptă a vieții”.

Este adoptată metoda intuiției și metoda sfatului blând, încredințat fiind că omul nu poate fi îndreptat decât „de la față la față, de la inimă la inimă”. Opera sa – Cum își învață Gertruda copiii – constituie un fel de mare lecție adresată inimii poporului său.

Forța adevărată care a dat impulsul pedagogiei lui Pestalozzi nu s-a dovedit intelectul, ci metoda întemeiată pe iubire a Celui care părintește a spus: „Lăsați copiii să vină la Mine”. Experiența îi dovedește lui Pestalozzi că o mare piedică în cunoașterea adevărului este știința de vorbe, dat fiind faptul că de aceasta nu se leagă o cunoaștere reală a lucrurilor. „Când pasărea cântă…, când viermele se târăște pe o frunză, atunci tu, învățătorule, curmă lecția de vorbe, deoarece pasărea și viermele învață pe copil mai mult și mai bine. Taci.” Este sfatul pe care el îl dădea dascălilor; „intuiție și iarăși intuiție, dar nu intuiția rece și pasivă a negustorului de lecții”. Succesul lui Pestalozzi ca educator a constat în faptul că, spune Mehedinți, „el a aplicat cu mai multă simțire decât toți metoda intuitiv-emotivă a Nazarineanului, Care învăluia toată omenirea în duioșia sufletului Său neînsemnat de bun”. Începând cu Pestalozzi, dar de fapt cu Mântuitorul Hristos, cuvântul „intuiție”, spune Mehedinți, e pus în fruntea tuturor programelor școlare și e respectat zilnic în toate lecțiile.

Respectând modelul educațional dăruit de Iisus omenirii, pedagogul elvețian dobândește marele merit de a fi arătat cel mai bine însemnătatea intuiției active. El vede în intuiție conștientizarea treptată a tuturor puterilor sufletului, atenție, percepere, reprezentare, imaginație, sentiment, judecată, până la voința de a realiza ceva în legătură cu lucrul văzut. Prin metoda intuiției active, sufletul, spune Mehedinți, prinde și păstrează în mod organizat impresiile primite de la lumea înconjurătoare. Intuiția nu este ceva pasiv, ci o elaborare internă care poate deveni creație proprie. Intuiția educatorului este vie, caldă, colorată; însuflețește tot ce-l înconjoară; facilitează copiilor percepția și reținerea în minte și în inimă a tot ceea văd și aud, total opusă vorbelor goale ale belferului sau intuiției reci a profesorului.

Priceput și gata de muncă, urmaș și împlinitor al reformei lui Iisus, Pestalozzi arată prin faptă deosebirea dintre profesorul rece, axat numai pe rațiune, și educatorul duios și dornic să dea copiilor nu numai sănătate și spor sufletesc, ci și încredere în biruința binelui.

În concluzie, metoda lui Pestalozzi dovedește că mai presus de știință, educatorul are nevoie de ceea ce numim „inimă”, spune Mehedinți, adică vocație. Cea mai de seamă însușire a unui educator este iubirea, iubirea jertfelnică, deoarece prin iubire se manifestă mai întâi de toate vocația educatorului. „Educator poate fi numai o personalitate creatoare, cu un simț de euritmie lăuntrică atât de bogată, încât să deștepte și în alții puterea de creare, ridicându-i și pe aceia pe planul personalității (dacă au înzestrarea cuvenită)”.

Calitățile, sau talanții, educatorului în pedagogia creștină.

Iubirea.

Cea dintâi însușire a educatorului este iubirea. Ipostazele simțirii sunt multe. Una este dragostea părinților față de copii, alta a fraților între ei, una este dragostea ființelor de sex diferit, a prietenilor, alta a bătrânilor pentru tineret. Două ipostaze însă sunt esențiale: egoismul și altruismul. Acestea constituie sursa a două categorii de suflete, spune Mehedinți. „După cum în muzică deosebim game minore și majore, de asemenea avem și două categorii de suflete: unele opace, egoiste, statice; altele luminoase, altruiste, dinamice. Simbolul celor dintâi este reptila încolăcită împrejurul stomacului ei: înghite, stă locului și mistuie pe încetul. Temperatura sufletească a egoistului e totdeauna aproape de zero. În lagărul opus flegmaticilor, stau însă cei cu temperament vioi și simpatic, care nu se simt bine, până nu comunică vibrarea lor lăuntrică și altora, căutând să deștepte și în cei dimprejur puterile lor sufletești, ca un fel de împlinire a propriei lor existențe”.

Iubirea adevărată este promovatoare atunci când viața educatorului se află în coordonare cu viața altora, până la subordonare deplină, țelul fiind perfecționarea celor pe care el îi învăluie în căldura sufletului său. Iubirea deschide perspectivă pentru viitor. Sentimentul educatorului față de discipolii săi va fi cel al unui părinte față de proprii copii, fără a fi vorba însă de o similitudine perfectă. Iubirea educatorului față de copii este un act de purificare morală. Este izvor de viață nouă, o „naștere în frumusețe”, spune Mehedinți, „o privire nu numai spre trecut, ci spre viitor, un adaos de putere, de cunoștință și de conștiință nu numai individuală, ci și etnică”.

Darul de a pătrunde în inima învățăceilor.

Este a doua însușire a educatorului, căci una este să fii pedagog, cunoscând teoretic educația, și alta este să fii educator, să te transpui în sufletul copiilor, să le comunici o mișcare într-o direcție anume. Vocația de educator este o taină a nașterii, taină ce constă în „gradul de emotivitate discretă, care face pe educatorul cu reală chemare să vibreze cu ucenicii săi, la unison, stabilind astfel o încredere reciprocă, afectuoasă și de aceea deplină”.

Aderarea.

Cea de-a treia calitate a educatorului, în pedagogia creștină promovată de Savantul Mehedinți este aderarea, ceea ce poporul ar numi „vino încoace”, componenta ademenitoare a sufletului educatorului. Și acest dar este tot o taină a nașterii. Ca și poetul, va preciza Mehedinți, educatorul se naște, și așa cum una este să faci binele alta este să fii bun. Este adevărat, spune el, că „până în fundul unui suflet omenesc nu pătrunde nicio sondă. Sunt colțuri pe care abia dacă le putem bănui…”.

Educatorul adevărat acceptă copilul ca pe un real „stăpân” al timpului său. El simte nevoia să se apropie și să-și liniștească sufletul în atingere cu lumea copiilor, devenind el însuși copil, de unde și capacitatea dascălului de a înțelege jocurile tinerilor și de a participa la ele. Un tovarăș real al copiilor poate ajunge chiar educatorul lor atunci când poate culege împreună cu copiii flori, fluturi, pietre, scoici și alte mărunțișuri care încântă un omuleț; când este în stare să împartă cu el bucuria pentru aceste isprăvi; când poate intra în latura sufletească a copilului mergând cu el în lumea basmelor, ghicitorilor, fabulațiilor de tot felul și mai ales atunci când poate amesteca jocul cu oarecare început de muncă serioasă. Așadar, a participa realmente la viața tineretului, a fi „adeziv”, spune Mehedinți, este unul din criteriile cele mai sigure. Valoarea acestui fapt este în funcție de durata interesului pentru ucenici.

Optimismul.

A patra însușire a educatorului, câtă vreme pedagogia creștină „înfierează” egoismul, propovăduind bucuria, binele, comuniunea, iubirea de aproapele. Optimismul cultivă credința în viața veșnică, printr-o atitudine pilduitoare față de copii și de tineret.

Tăria de caracter.

A cincea însușire a educatorului este tăria de caracter. Numai un om care are o conduită dreaptă de viață, păstrând neclintită direcția în toate împrejurările însemnate ale vieții poate da îndrumare și altora. Tăria de caracter este izvorul autorității morale, fără de care nimeni, niciodată, nicăieri nu va putea face educație.

Respectul.

Iubirea este însușirea fundamentală a educatorului. Mehedinți vorbește de iubire și ca un sentiment egalitar, prin care se poate devia cu ușurință spre o totală indulgență, slăbiciune, pasivitate și lâncezeală. Când iubirea este activă ea presupune și oarecare interes. De partea celaltă însă se află respectul, care este cu totul altceva; respectul este o iubire care nu cere nimic, care dă o anume subordonare fără condiții. Respectul este o iubire care implică ideea de ierarhie, factor esențial pentru educație, fiindcă deșteaptă în copil idealuri și motivație pentru învățare. Educatorul care nu insuflă respect nu va putea fi povățuitorul tineretului, oricât de mare i-ar fi străduința și oricât de multe i-ar fi însușirile.

Mehedinți găsește aici locul potrivit pentru a sublinia importanța educației în familie, unde copilul întâlnește nu doar iubirea mai expresivă a mamei, ci și iubirea calmă, cu nuanță de autoritate a tatălui.

În concluzie, prezentarea însușirilor pozitive ale educatorului implică și menționarea celor negative, a celor care exclud pe cineva din rândul educatorilor. Prima este lipsa iubirii. Din capul locului omul egoist este incapabil să se apropie de tineret și să se transpună în sufletul ucenicilor spre a-l modela în chip fericit. Lăcomia și avariția sunt câteva din manifestările tipice ale egoistului. Alte ipostasuri ale egoismului sunt ambiția și vanitatea care depărtează sigur pe cineva de educație: „ego și iarăși ego”. De asemenea, falsitatea, minciuna au ca sursă tot egoismul; „fie că e aplecat spre avariție, când e vorba de materie, fie spre vanitate în cele sufletești, egoistul tipic este – conștient sau inconștient – un ipocrit. Ca și șarpele, schimbă mai multe piei. Zgârcit, el minte că nu are, și cere să i se mai dea; vanitos, el minte, că are și ceea ce n-are. Prin pornirea de a trăi pentru sine, el este un anti-om, adică negarea solidarității omenești. Când poate, e brutal și caută să strivească pe oricine i-ar sta în cale, când nu poate, e laș și se umilește spre a dobândi prin tertipuri ceea ce nu poate avea prin merit real”.

Egoismul, oricare ar fi manifestările lui, contrazice însușirea fundamentală a educatorului, iubirea.

III. 9. 3. Trilogia vieții: școala – armata – Biserica.

„Extremele sociale se cumpănesc și se elimină necontenit. Cei prea răi, ca și cei prea buni, sunt excepții ale naturii; ei cad de la sine, cum se desprinde și cade coaja copacului, lăsând să dureze numai trunchiul cu pătura generatoare, adică mulțimea sănătoasă, care asigură continuitatea organică a neamului”.

„Trilogia vieții” împlinește trinomul operei lui Mehedinți Trilogii. Știința, școala, viața. Cu aplicări la poporul român Pentru Mehedinți, trinomul se remarcă drept o „formulă a existenței” și trilogia ca „modalitate a expresiei” ce constituie un cadru general valabil pentru multe împrejurări.

Tema acestui capitol este gloata, structura gloatei etnice, în măsura în care ea poate interesa și pe educator. În funcție de anumite trepte ale valorilor omenești, Mehedinți identifică în cadrul gloatei mai multe categorii: „codași, mijlocași și fruntași”, vorbind de mediocritatea gloatei, pe de o parte, și de caracteristicile fruntașilor, pe de altă parte.

Mediocritatea gloatei. Mulțimea, pătura socială a celor mulți, aparent banală, este caracterizată prin lipsă de inteligență, de capacitate, de cultură, de spirit, fără a se evidenția prin ceva anume. Privit doar din perspectivă somatică, omul pare că nu are nimic ademenitor, așa cum ni se dezvăluie din toate gloatele etnice. Pretutindeni gloata este vulgară, nu numai trupește, ci chiar și sufletește. Metodele omului prin care își modeleză în chip artificial corpul exprimă mulțimea rătăcirilor sufletești; de-a lungul istoriei, omul s-a dovedit potrivnic legilor naturii și societății și chiar străin de bunul simț. În calitatea sa de profesor de geografie și etnografie, Mehedinți are autoritatea să afirme că nu există „pocire a corpului” pe care omul să nu o fi încercat, căderea fiind atât de mare încât „dacă ar putea bănui celelalte viețuitoare ale planetei la ce grad de nemernicie s-a coborât omul, închinându-se până și la făpturile cele mai bicisnice, disprețul pentru bipedul numit homo sapiens, n-ar mai cunoaște nicio margină”.

Istoria a arătat că abia în mileniile din urmă unele gloate omenești s-au putut desprinde de cugetarea magică, când au luat cunoștință și de ceea ce înseamnă suflet omenesc. Ființa omenească devine conștientă de înalta sa menire pe fața planetei abia odată cu ceea ce numim „miracolul grec”. De acum înainte omul își va da bine seama că pământul este „casa de educație”, își va da seama de forma pământului, de mărime, ce loc ocupă în univers și ce rol joacă el pe acest glob, așezat în centrul universului. Acest moment este decisiv pentru geografi și etnografi fiindcă omul îndrumat de o gândire raționalistă începe să-și dea seama ce e cu el, găsindu-și un echilibru în lumea telurică. Izbânda nu este definitivă, nici desăvârșită fiindcă pe de o parte gloatele barbare vor invada cu halucinațiile lor țările Mediteranei, de cealaltă parte vine creștinismul. Gloata se dovedește tot mai instabilă.

Realitățile din primele secole ale creștinismului dau mărturie că mare parte din gloata chemată la creștinism alunecă ușor în diverse rătăciri și superstiții. În continuare Evul Mediu, privit în ansamblu, a fost „o ceață de o mie de ani”, iar pentru un etnograf, potrivit celor două coordonate cultura și civilizația, atât sufletește cât și trupește această epocă nu este decât o sincopă.

Gloata omenească a cunoscut, până astăzi cele mai nefericite ipostaze. Simion Mehedinți amintește de disprețul lui Nietzsche față de mulțime. Nietzsche propune un nou ideal, supra-omul, pe care și-l dorea o unitate superioră gloatei de azi.

Adularea mulțimii, „metodă demagogică”. În ceea ce privește educația, gloata este o problemă dificilă care nu poate fi rezolvată nici printr-un dispreț ca cel afișat de Nietzsche, nici prin metoda demagogilor, aceea de a linguși mulțimea. Soluția pe care o propune Mehedinți impune în prealabil analiza și descrierea formațiilor etnice actuale. O cercetare nepărtinitoare pot face toate disciplinele: antropologia, antropogeografia, etnografia, etnologia, și etnopedagogia, fiindcă toate formațiile etnice sunt demne de cercetat.

În orice țară, în orașe și chiar în sate, gloatelele etnice constituie un adevărat microcosm; un furnicar de lume cât se poate de variat, de la statură până la culoarea pielii, părului, fizionomii variate și alte amănunte. Diversitatea este și în funcție de suflet: tâmpi, gușați, retardați dar și cele mai vii inteligențe din care se nasc proverbe, poezii, cântece și alte valori de preț ale folclorului acelui neam. Gloata nu cuprinde însă numai lume de rând, ci și exemplare alese, fie ca înfățișare, fie ca suflet. Legea gloatei a dovedit dintotdeauna că „în gunoi găsești uneori și fire de aur curat”, de aceea educatorul va ști că una este gloata, alta e plebea care-i cuprinde pe cei căzuți sub demnitatea de om, spune Mehedinți. Mulțimea nu este și nu poate fi plebe, mai mult „este pătura generatoare a națiunii. Cu cât va fi mai numeroasă și mai puțin rafinată, cu atâta e mai de preț și ca trup, și ca suflet”. Disprețul lui Nietzsche nu se justifică, în timp ce atitudinea Mântuitorului Hristos față de mulțime este model pentru o pedagogie creștină.

Etnopedagogia.

Pedagogul are în vedere educația întregului popor; gloata unui popor nu este un amestec haotic; este stratificată în funcție de sedimentele pe care le poartă în sine și pe care, asemeni unui râu le depune „într-o parte bolovani mari, dincolo prundiș grosolan, iar în câmpie sau aproape de mare, nisip și nămol tot mai mărunt”. Același lucru se întâmplă și cu împărțirea indivizilor unei gloate omenești, în raport cu însușirile psihice: pe de o parte, educatorul se va confrunta cu cei cu mintea slabă, de cealaltă parte, se va bucura de colaborarea celor cu judecată ageră, cu finețe de simțire și cu voință tare.

Etnopedagogia atrage atenția educatorului că legea polarității este universală; că numeric vorbind extremitățile constituie o cantitate neînsemnată față de masa mijlocie. Oamenii pot fi clasificați după vârstă, înălțime, avere, treaptă socială și în funcție de tot ce se impune ușor ochilor. Mai greu se poate vorbi însă de o clasificare a oamenilor și după nivelul lor sufletesc.

Etnopedagogul știe că nevoile vieții cotidiene pot stratifica gloata, chiar și când este vorba de un popor sălbatic.

Gloata dovedește faptul că natura nu împarte orbește darurile ei, atât fizice cât și pe cele sufletești și de aceea pe deplin poate fi socotită drept temeiul societății omenești. Revenind însă la afirmația lui Nietzsche, Mehedinți subliniază că statistica nu este inutilă, fiind chiar singura modalitate de cernere a gloatei, care arată evidența clară a stratificării reale a populației.

Etnopedagogia tratează mulțimea drept pătura generatoare a unui neam, fiindcă din poporul muncitor se pregătesc încet valorile de excepție ale zilei de mâine. Etnopedagogic, se poate explica atitudinea Mântuitorului Hristos de a vorbi oriunde, oricui, fără deosebire de neam. Mulțimea trăiește privind în sus, nu în jos, spune Mehedinți. Încă de la Mântuitorul, pedagogul creștin știe că mulțimea simte îndată cine o îngrijește din inimă și cine nu. De aceea, Cel dintâi Învățător al celor mulți și umiliți, Iisus, vorbea mulțimii, nu din cărți, nu numai în școli, ci oriunde, apropiindu-Se de sufletul ascultătorilor.

Oricât de amestecată ar fi gloata, noblețea sufletelor iese la lumină. Așa cum forța fizică evidențiază pe unii, tot așa tăria sufletului și istețimea îi înalță pe alții; de aceea, unitatea de măsură prin care poate fi evaluată gloata este puterea, inteligența și istețimea. Totdeauna mulțimea a cinstit însușirile superioare, dovadă că aici se găsesc adeseori puteri nebănuite. Gloata nu este simplu instrument pe care statisticienii trebuie să-l măsoare, ci ea însăși are forță de evaluare, dând fiecăruia locul cuvenit.

Obiectivul cadru al etnopedagogiei este educația întregului popor, indiferent de formația etnică. Centrul de greutate îl constituie gloata de care se știe că are anumite stratificări. În cadrul gloatei, Mehedinți distinge: oamenii normali, despre care el spune că sunt oamenii cu echilibru înnăscut; slăbănogii și omul superior.

Dacă omul normal se definește ca fiind omul cu echilibru înnăscut, de cealaltă parte slăbănogii sunt de fapt oamenii care pot avea însușiri de seamă în multe privințe, dar cărora echilibrul le lipsește. Ca pedagog, Mehedinți vede în prezența sau lipsa echilibrului din ființa unui om puterea sufletească a acelui om. Pentru el, omul normal reprezintă într-o mare măsură axa împrejurul căreia gravitează specia umană. De multe ori omul normal poate fi de categorie „mijlocie” în toate manifestările sale, însă acel echilibru înnăscut îi permite să vadă lumea la dimensiunile ei firești. Puterea de creație, îmbinată cu o reală armonie în toate manifestările vieții ne pune în față omul superior. Armonia vieții sale este totdeauna activă, sensibilă, mereu spre desăvârșire; însușirile unui astfel de om sunt excepționale.

Etnopedagogia arată că studiul fiecărei trepte în parte dezvăluie și o structură sufletească specifică. Raporturile dintre trup și suflet pot fi urmărite tot mai exact; masa mijlocie a populației poate fi evaluată cu precizie; și unde aparent este doar o gloată omogenă se pot identifica diverse nuanțe. Elementele de studiu fie că e vorba de un individ, fie de gloată, sunt: trupul, limbajul, scrisul, mersul, îmbrăcămintea și în cele din urmă, opera.

În concluzie, gloata nu constituie masa amorfă, ci o grupare omenească plină de nuanțe în care se ientifică atât inteligențe inferioare sau superioare cât și inteligențe de excepție.

Fruntașii.

„Trilogia vieții” propune pentru studiu elementele distincte ale „fruntașilor”, categorie de elită a unei pături sociale, cea a oamenilor superiori, sau a ceea ce Nietzsche numea „supra-oameni”. Pentru a defini conceptul de „om mare”, este necesară analiza elementelor cuprinse în noțiunea de civilizație, așa cum o prezintă etnografia; la fel de însemnată este și noțiunea de cultură, cu toate manifestările ei: știință, morală, artă. Importanța fiecărui factor este relativă, câtă vreme orice activitate poate fi amânată, numai viața nu. Viața unui neam este dependentă de valorile culturii și ale civilzației, în mod deosebit de latura etică a acestora. Pentru gândirea și simțirea umană este necesară selecționarea gloatei în scopul afirmării valorilor etice și morale, dat fiind faptul că putem întâlni oameni cu adevărat mari în unele laturi, dar care pot constitui o reală primejdie prin lipsa valorilor morale. De aceea, când vorbim de „oamenii mari”, dintre toți fruntașii unei generații meritul îl dețin cei cu însușiri etice, deoarece, ei constituie cel mai mare suport al duratei unui neam și implicit al civilizației și culturii, bunurile cele mai de preț ale vieții.

Educatorul adevărat cunoaște faptul că la rândul ei, categoria fruntașilor are două secțiuni: clasicii și romanticii. Este vorba de un act psihic al creației.

Clasicii.

Cei de temperament clasic sunt caracterizați de „impersonalitate”; privesc propria operă cu liniște deplină ca și cum nu ei ar fi autorii. Extrem de important pentru clasici este să verifice în amănunt rezultatul muncii pentru ca noul adevăr să fie un câștig real pentru cultură.

Viața unui om de cultură este de fapt neîncetat exercițiu de geometrie mintală, spune Mehedinți; o continuă raportare între idei, sentimente și fapte pentru stabilirea gradului lor de concordanță. Cel cu raportare impersonală la propria-i muncă –clasicul – va căuta toate posibilitățile de abordare, va verifica toate raporturile dintre elemente astfel încât nu există nici cel mai mic loc pentru eroare. Așa se explică uitarea de sine a unor astfel de oameni. Sunt conștienți că orice problemă s-ar dezlega în știință, rămân sute și sute nedezlegate. Prin aceasta vor aprecia și respecta munca tuturor. În sufletele unor astfel de oameni vanitatea nu-și va găsi locul; „impersonalitatea” este ceva organic, este semn al sănătății lor sufletești. Sunt senini; pentru ei adevărul teoretic este îmbinat cu binele practic; armonia din lumea ideilor este transpusă în lumea faptelor; eroarea pentru ei este precum păcatul pentru sfinți. „Geniul adevărat tinde spre sfințenie”.

Și pentru oamenii de știință, și pentru educatori, muncă și lepădare de sine! În concluzie, pedagogia este cât se poate de clară: savant- impersonal- sfânt.

Romanticii.

Romanticii vin cu un ritm de viață deosebit de al clasicilor. Și ei sunt capabili de cercetare dezinteresată, și ei se pot apropia de impersonalitate, fără de care creația științifică, nici cea artistică, nici fapta eroică nu este posibilă. Destul de repede însă ei pot cădea până la nivelul micimilor omenești, spune Mehedinți; lesne pot aluneca spre vanitate, pismă, lăcomie și toate neputințele indivizilor de rând. Savantul de factură clasică însă rămâne într-un echilibru nezdruncinat, chiar și după momentul izbânzii.

O mare amenințare pentru societate este „capul cărturarului din care pornesc câteva raze de lumină, urmate apoi de întunericul minciunii, invidiei, răutății și altor păcate”, fiindcă sâmburele de adevăr de multe ori este înnăbușit de plida rea care tulbură sufletul unei întregi generații.

Romanticii dovedesc egocentrism, urmăresc doar succesul, simt nevoia să fie cunoscuți dacă se poate de toată lumea. Vâlva, dorința de afirmare si-au făcut din faimă idol, și dau ca tonalitate sufletului deșertăciunea. Pedagogii vor avea în vedere faptul că există oameni cu merite reale în latura muncii de creație însă cu triste căderi în viață și că la baza acestei discrepanțe stă caracterul și insuficiența intelectuală.

Egoism și altruism.

Sufletul omenesc poate fi măsura tuturor lucrurilor. În gama sufletelor omenești se disting multe nuanțe și acorduri posibile, dintre care două sunt esențiale: egoismul și altruismul.

Acordul de tip egoist este caracterizat în primul rând, spune Mehedinți, prin energia apetitului; „vreau” este prezent în limbajul lor căci până își ating scopurile ei tot cer. Uneori blânzi, alteori impunători ei mereu cer, mereu se plâng, mereu pretind ceva care să-i evidențieze. Variantele de a obține ce vor sunt diferite, substratul însă este același, dilatarea eului. Pentru astfel de oameni ego-ul este alfa și omega; tot ce nu este el este socotit dușman.

În antiteză cu egoismul avem frumosul acord al altruismului care dă omului echilibru și seninătate, îi moderează apetitul. Altruistul nu se teme de concurența nimănui, nu așteaptă lauda nimănui, nu se coboară la atitudinea fie obraznică fie lingușitoare a lacomului care veșnic se teme să nu rămână flămând.

Egoismul și altruismul, două facultăți de simțire total antitetice; hotarul dintre ele se pare că îl constituie sentimentul puterii lăuntrice. Rău poate fi numai omul neputincios; omul cu potențial de muncă și de creație este liniștit și senin. Antiteza continuă dat fiind faptul că a fi egoist sau altruist devii: sigur-nesigur; puternic-slab; bun-rău; fals-adevărat; iertător-invidios etc. Dacă puterea este sursă de echilibru și de siguranță, singură slăbiciunea este izvor de teamă și de invidie. Spiritele false au implicit conștiința falsității, a insuficienței lor. De aici permanenta frică și nemulțumire a egoiștilor.

Clasicul este exponentul superlativ al mulțimii sănătoase din care s-au născut oamenii cu adevărat mari, în timp ce egoistul înclinat spre individualism poate realiza întâmplător opere de valoare reală, iar după momentul fericit al creației el devine foarte mic, coborându-se până la neadevăr, lașitate, ură, răzbunare și alte scăderi.

În concluzie, sufletele armonioase, echilibrate, frumoase și curate sunt situate în extremitate opusă față de cele lipsite de armonie, asimetrice, pătate și urâte. Pe de o parte, euritmie, spune Mehedinți, pe de alta, disonanță.

III. 10. O fază nouă în creșterea tineretului român.

„Norocul cel mai mare al unei țări e să aibă la îndemână, cât mai mulți educatori, cât mai puțini profesori și nici un belfer”.

„Nevoia cea mai grabnică a unui stat este să aibă pentru fiecare generație adevărați educatori”. Să luptăm a vindeca cât se poate de repede și de bine rănile trecutului nostru și să îndrumăm tineretul spre o „întocmire mai bună a vieții neamului românesc”. De la câmuitori se cere un mers pe calea cea mai dreaptă atât în ce pivește organizarea țării, cât și pentru creșterea și educarea tineretului. Simion Mehedinți atenționează prin menționarea unui exemplu negativ ineficiența unor școli „puține și rele. Cărți – ca vai de lume. Profesori – fără pregătire”, care, spune el, au fost în trecut. Astăzi școlile sunt peste tot; este nevoie însă să fie întocmite manuale potrivite cu mintea copiilor.

Tăria de caracter.

Lucru de mare importanță este ca școala să nu se mărginească numai la învățătura de carte, ci să se îngrijească mai ales de o bună creștere, ceea ce pentru autor este absolut echivalent cu educație. „Să avem cea mai mare grijă de buna creștere a tineretului. (…) Să punem de la început cât mai mult temei pe întărirea caracterelor”. Aceasta pentru că, lungă-lungă vreme, spune el, dăscălimea a purtat grijă îndeosebi de lecții, de cataloage și de examene.

Din prelegerea autorului se vede clar marele imperativ ca noi, educatorii, preoții și creștinii de pretutindeni să luptăm ca poporul nostru să nu fie lăsat în voia tuturor ispitelor și la cheremul tuturor străinilor, în timp ce poporului să i se cuvină dreptul de a-și exprima liber dorințele și chiar de a lua parte la întocmirea legilor, mai ales când este vorba de educație. De asemenea vede necesar ca pe lângă membrii aleși de popor să existe și o sumă de bărbați, spune el, numiți de Corpul Statului dintre muncitorii cei mai vrednici ai țării, care nu se amestecă în politica de toate zilele, „în loc de a face orice Nimenea un partid, după capul lui, pentru interesele lui, sau chiar pentru interese străine de țară”.

Cu privere la îndrumarea tineretului în școli, să existe mare atenție pentru clasificarea volorilor fiindcă se simte cea mai acută nevoie de educatori. Să se urmărească formarea tinerilor în scopul unei munci educative, nu spre robotizare, nici spre ceea ce autorul numește „belfer”. Așadar, cel mai important pas pentru un popor, ținta supremă a întregii opere mehedințene este temeinica educație a întregului tineret.

În concluzie, orice ideal să fie urmărit cu stăruință, iar pentru popor și conducătorii acestuia, idealul suprem să fie buna creștere a tineretului; educația în spiritul religiei creștine. Toate faptele să aibă un singur scop: „pregătirea pentru «viitor», fără să « atrofieze nimic din copil», fără să fie școala un fel de purgatoriu, adică un «provizorat din care tânărul să dorească a scăpa cât mai repede».” Să existe întotdeauna întrebarea: cine poate educa? Cine dintre noi ar avea dreptul să dea altora educație? Așadar, încheiem, citându-l pe autor: „să așezi totdeauna și peste tot în fața tineretului numai oameni cu reale însușiri de educator”.

Cea dintâi școală normală superioară .

Ca fost profesor, Simion Mehedinți este întrebat ce crede cu privire la îndrumarea Școlii Normale Superioare. Mărturisește că nu a avut niciun amestec în organizarea acestei înalte instituții de educație, dar că și-a dorit-o din toată puterea sufletului. În toată cariera sa a simțit cât de dificilă și în același timp extrem de necesară este alegerea tinerilor destinați a fi profesori. Nu este definitorie ierarhizarea în funcție de note, căci , spune el, este foarte posibil ca cel din urmă de pe listă să ajungă un mare dascăl, în timp ce cel din frunte, un mare mișel. Apucăturile candidaților nu sunt deloc cercetate, nimeni nu-i supraveghează îndeaproape, fapt pentru care el va spune că Seminarul pedagogic este doar o glumă nu numai tristă, dar și vinovată.

Sărmană pedagogie! Sărmani copii și sărman învățământ! – va exclama Simion Mehedinți. Să îngrijim izvorul și să avem apă curată, adică profesori cu adevărată vocație și cu pregătirea cuvenită pentru sarcina de educator.

Se pune în mod real problema pregătirii viitorilor educatori. Având trecutul în spate, Simion Mehedinți va spune că a scris destule despre învățământul nostru, că nu a încurajat niciodată greșelile, deși acest lucru atrăgea câteodată chiar nemulțumirea cârmuitorilor. În lucrările sale a vorbit despre Universitate, s-a adresat tineretului, ca acesta să-și îndrepte privirea către țăran, ca spre adevărata aristrocrație a neamului nostru, și să-și păstreze nealterată gândirea. A vorbit de asemenea cum poate fi revigorat învățământul de toate gradele. Ce i s-a părut unui dascăl din generația trecută că s-ar putea aduce din latura geogarafiei, etnografiei, pedagogiei ca sprijin pentru îndrumarea învățământului românesc vom vedea deslușit în lucrările unde vorbește despre școala muncii, școala poporului, și nu numai.

Revenind însă la prima idee a acestei lucrări, autorul nu intenționează să arate cum trebuie să fie Școala Normală Superioară, ci cum nu trebuie să fie. De aceea expunerea sa va urmări următoarele linii directoare: tradiția, Universitatea, alte programe, întronarea copilului.

Tradiția.

Se știe că Simion Mehedinți a urmat cursurile Școlii Normale Superioare din București, și că la Paris, timp de un an, a cunoscut vestita École normale supérieure. În virtutea acestui fapt, el va cere celor doritori de a reînființa această școală să cerceteze faptele înaintea vorbelor, și le mărturisește că își dorește să ferească Dumnezeu țara aceasta de școli ca cele mai sus menționate. Școala Normală din Paris nu era altceva decât un produs al revoluției franceze; acea școală era mai mult un internat, unde erau primiți bursieri harnici la învățătură. Noi românii, spune el, auzind de Școala Normală Superioară din Paris, mai voinici, am făcut două, una la București și una la Iași. Aceste școli însă s-au dovedit a fi doar niște cămine, care pot fi numite chiar și azile. Locuință, hrană și un rând de haine pe an – asta era toată isprava. Se țineau și câteva conferințe; se putea ajunge profesor, fără să fi auzit măcar cuvântul psihologie ori pedagogie. Singura înlesnire era biblioteca; despre studii sistematice sau vreo pregătire pedagogică, nici vorbă.

La noi în țară, pe la 1862, la Iași, se întâlnesc doi bărbați de mare cultură, Alexandru Odobescu și Titu Maiorescu, ambii cunoscători ai țărilor apusene, care și-au dat seama câtă atenție trebuie să acorde școlilor normale de învățători. Ne aflăm, așadar, la începutrile pedagogiei. În continuare, pe la 1892, în calitate de director al Școlii Normale Superioare, va purcede la o reală pregătire pedagogică a viitorilor profesori. Acum pentru prima dată, spune Mehedinți, la noi în țară s-a auzit că cel care cunoaște o ramură a științei, trebuie să învețe și meșteșugul de a o preda școlarilor. Aceasă mare noutate a provocat și mare scandal. Al. Odobescu, potrivit modelului de încercare al lui Maiorescu la școala de la „Trei Ierarhi” ajunge întemeietorul pedagogiei practice, experiența însă nu durează mult, școala ajunge la vechiul său sistem („iarăși în vechiul șleau”), iar pe la 1898 este desființată.

1898 este anul în care s-au întocmit cele dintâi programe analitice și s-au întemeiat două „seminarii pedagogice”, în locul vechilor școli normale superioare, care vor dura până în 1938. Nu poate fi făcută însă nicio apreciere legată de modul în care aceste școli au fost reprezentate de către profesorii răspunzători de practica pedagogică. Primul director parcă intenționat fusese însărcinat cu organizarea seminarului, parcă anume creat de natură pentru a arăta tineretului cum nu trebuie să fie un pedagog. Acest om era „o strălucită negare a pedagogiei”, total lipsit de disciplină sufletească.

Simion Mehedinți se declară ca fiind unul care mereu a așteptat să se nască o nouă generație, mărturisind că ar fi mâhnit să se lege firul vieții de niște „biete școli atât de străine adevăratului spirit pedagogic”. Situații încurajatoare se pare că nu a avut nici școala engleză, nici cea franceză.

În concluzie, nu va fi recomandată nicicum imitarea vechilor școli normale.

Universitatea.

O stâncă, va spune autorul, de care nu trebuie să ne lovim. După cum a vorbit și în alte lucrări, vom vedea că această instituție are menirea să promoveze știința, iar dascălilor de la Universitate li se cere în mod deosebit capacitate intelectuală. În ceea ce privește aplicările științei la carierele profesionale, precum: profesoratul, magistratura, medicina, preoția etc, de la început se cere alegerea candidaților, să se cerceteze în ce măsură au sau nu vocația cuvenită, pe de o parte, iar pe de altă parte alegerea la fel de atentă a maeștrilor care îi vor îndruma.

Cert este că una este să fii om de știință și cu totul altceva e sarcina de „educator” al tineretului: „Ciudată idee de a căuta oameni de mare vocație socială în promiscuitatea de la cursurile atât de libere ale Universității. Din amestecul aproape haotic, să iasă o scrupuloasă selecționare a celor ce trebuie să stea de pildă în fața gloatei poporului!”.

Câți se pot ridica la înalta treaptă de educator? Câți au autoritatea morală, în vorba și fapta lor, fiind cu adevărat magistrați? Câți unesc știința cu practica medicinii, în măsura în care medicul va ajunge cu adevărat „uman”? Pentru împlinirea acestora și a altor misiuni sociale este nevoie de aristocrație morală în fiecare generație. Este nevoie așadar, de elita fiecărei generații. Cum poate fi aleasă aceasta? Mehedinți, după o întreagă carieră de pedagog, ne va spune că greu. Este o metodă falsă alegerea educatorilor din Universitate; este o veche deprindere din evul mediu de a cere universității teologi, juriști și medici. Dacă este vorba de „politehnica materiei”, avem instituții bine organizate, însă când este vorba de profesorat, magistratură, preoție, medicină misionară etc. („politehnica sufletului”) Mehedinți constată că s-a rămas tot la vechea greșeală de a se aștepta și cere de Universitate.

În concluzie, este tot mai prezentă propunerea separării de Universitate: „Când e vorba de norme sociale și de oameni normativi, aiurea trebuie să-i căutăm, alegând pentru fiecare însărcinare de mare răspundere socială câte unul la mie, la zece sau o sută de mii, iar pe cei aleși să-i încredințăm grijei părintești a unor educatori, a căror vocațiune etică să se fi dovedit prin fapte pozitive”.

Alte programe.

Pentru tinerii care vor fi pregătiți a fi pedagogi, se cer programe speciale, criterii diferite de examinare, alte titluri, alte drepturi față de cei destinați științei teoretice de la Universitate. Spre exemplu, va spune autorul, una e să fii fizician, și alta e să fii profesor de fizică. Mare primejdie reprezintă goana după premii, care nu este altceva decât izvor nesecat de invidie, vanitate și alte păcate, care ajung chiar să strice și caracterul. Învățământul secundar are drept scop identificarea capacităților fiecărui copil în vederea vieții de mai târziu. Din momentul în care Universității i s-a lăsat doar misiunea să promoveze știința, următorul pas necesar este programul limitat. Acest program va presupune, mai întâi de toate, igiena intelectuală a educatorului: „Întâi, să te apropii cel puțin într-un singur punct și de izvorul științei spre a ști cum se caută și cum se poate afla măcar o fărâmiță de adevăr în specialitatea pe care o vei preda. Astfel, vei putea simți mai viu însemnătatea științei și o vei iubi nu ca pe o țiitoare care te ajută să primești o leafă, ci ca pe o tovarășă vrednică de respect până la sfârșitul vieții. Titlurile academice, diplomele și alte forme oficiale… sunt fapte externe, care nu spun mai nimic despre sufletul cuiva. Lucrul de căpetenie, în latura științei, este tocmai comunicarea cu izvorul ei; am putea zice «inițierea» în sensul mistic al cuvântului (…)”.

O a doua măsură constă în lărgirea cadrului de studii pentru știința educației.

Atenție însă la umflarea programelor, care au devenit o adevărată povară pentru copii, și la superficialitatea față de practica pedagogică. Este timpul să nu mai glumim cu pedagogia. Oricine poate fi matematician, fizician, istoric, geograf, naturalist etc, însă mai întâi de toate trebuie să fie pedagog, stăpân pe practica și doctrina pedagogică.

În concluzie, având ca reper marea operă de educație, Noul Testament, Simion Mehedinți va arata clar că după cinstita și adânca legătură cu știința educației „vă vor cunoaște pe voi”.

Întronarea copilului.

Lucrul de căpătâi pentru cariera pedagogică. Nu poate fi pedagog adevărat cel care nu cunoaște cu adevărat copilul. Mulți ajung la închipuirea că pricep firea copiilor și că au devenit pedagogi. Cunoașterea copilului este o enormă greutate; mai întâi trebuie să fii tu însuți născut spre a cunoaște, după care să deprinzi repede intuiția deplină a vieții copiilor.

Nimeni, nicăieri și niciodată nu va putea înțelege ce pot cuprinde cuvintele copilărie și copil, dacă nu este el însuși părinte. Așadar, pentru cei care vor să ia în serios pedagogia și cred, înțelegând corect noțiunea de întronarea copilului, nu există altă cale spre împlinirea menirii lor sociale decât întemeierea unei familii proprii. Ba mai mult, „nu poate fi profesor deplin, adică pedagog și educator adevărat, cel care n-a trăit zi cu zi, viața unor copii care sunt sânge din sângele lui și suflet din sufletul lui”.

Mehedinți detestă „pedagogia de pe hârtie” și nu vede izvor mai puternic pentru pedagogia vie decât maternitatea. Nimic nu egalează, spune el, inima care vibrează în fața pruncului propriu. De aceea, se poate spune că pedagogia supremă este dragostea, știință despre care un mare cunoscător al sufletului omenesc, Sf. Apostol Pavel, va spune: „De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor,iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. Și de aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.” (I Corinteni, 13, 1-2).

Urmează o problemă foarte însemnată, cea a raportului dintre metodă și metodică. Lucrarea în discuție este una dintre cele de la sfârșitul cariei pedagogice a lui Simion Mehedinți, de aceea acum el își amintește de primul său cuvânt la catedră, când, potrivit gândirii sale de geograf, vorbea de împlinirea unui popor, precum cea a unui individ, care pentru aceasta nu trebuie să se arate nici zăbavnic, nici nedumerit.

În concluzie, nu există popor numeros și puternic decât poporul cu suflet sănătos, „iar sufletul neamului va fi așa cum îl veți face ca educatorii lui”.

III. 11. Altă creștere – școala muncii.

„Munca nu este o marfă, ci o funcție a omului, ca și respirația, circulația și alte activități organice.

Animalele nu muncesc, ci se mișcă după instinct.

Omul sălbatic muncește, ajutat de câteva unelte, însă numai pentru hrană și alte nevoi ale traiului fizic. Abia când crește civilizația, omul începe a munci, cu adevărat, iar munca lui sporește proporțional cu civilizația și cultura. Cea mai însemnată și mai variată muncă se vede la popoarele cele mai civilizate și mai culte. Tot astfel și individul: cu cât e mai civilizat și mai cult, cu atâta muncește mai mult, afară de cazul când devine sclavul muncii altora, dar atunci – ca la toți paraziții – începe decadența și ruina.”

„Mai bine muncă fără carte, decât carte fără muncă.”

„Cine a ridicat munca până la iubire, acela a coborât raiul pe pământ. Trăiește între oameni ca și cu sfinții în cer”.

„Sporește munca ta până la hotarul unde începe creația originală, adică măiestria. Adică, să știi că ești cineva. Spune-mi, deci, ce muncești, ca să-ți spun cine ești”.

Simon Mehedinți

S-a întâmplat cu Altă creștere, spune autorul, ca și cu „legea Eforiilor” și alte legi din 1918: nu numai prietenii, dar și adversarii le-au dat aprobarea lor. Greutățile prin care trecea România după război se pare că au deșteptat în suflete convingerea că neamul nostru nu-și va putea împlini menirea decât intrând cu dinadinsul în „școala muncii”. Salvarea țării de tot ce înseamnă amenințare, fie că venea din exteriorul sau interiorul acesteia, cere o grabnică mobilizare a tuturor energiilor, începând cu cele rurale. Pentru a sprijini orașele, ne vom întoarce cu fața către sate.

De aceea, activitatea didactică și științifică a savantului Mehedinți pleacă de la premisa că a da poporului nostru „altă creștere” nu e numai o chestie de pedagogie, ci o adevărată problemă de stat.

Problema educației începe să intereseze tot mai multă lume. Unii au aprobat Altă creștere fără nicio rezervă. Alții și-au exprimat câteva nedumeriri cu privire la legătura dintre etnografie și pedagogie. Într-una din lucrările sale de specialitate, Ethnos sau Principii de etnografie, Simion Mehedinți, în calitatea sa de etnograf, își propune o prezentare în linii mari a progresului unităților etnice – începând cu starea de seminție, până la treapta de popor și națiune. Lucrarea se remarcă prin intenția autorului de a explica din perspectiva acestei științe relația dintre mersul omenirii și educația copilului. Punctul de vedere al savantului este că dificultatea identificării firului care leagă pe educator de etnograf vine de la faptul că mulți pedagogi pleacă (și astăzi), de la conceptul de „copil abstract”. O ființă care ar fi cam aceeași în toate țările pământului și care abia mai târziu, în școala vieții (iar în țările civilizate în școala cărții), s-ar modela în chip deosebit. Mehedinți este de părere că în realitate, acest copil nu există nicăieri. Doar în „închipuirea pedagogilor de cabinet”.

În metoda sa de cercetare a acestei problematici, Mehedinți pornește de la faptele etnografice. Astfel, se poate vedea cum copiii se deosebesc după mediul lor etnic și că, înainte de orice contact cu școala, pruncul este modelat de mamă, dobândind, o dată cu graiul, o întreagă avere sufletească, un calapod de cugetare, făurit de moși și strămoși, chiar un apriorism etnic. Copilul reprezintă nu starea actuală, ci tocmai fazele mai vechi ale grupării etnice din care face parte. Exemplul ni-l oferă modul în care acesta își alege armele cu care se joacă: arc, praștie, suliță. Uneltele cu care lucrează. Cântecele și jocurile, ghicitorile și alte manifestări în care copilul înfățișează tocmai caracterele arhaice ale poporului din care s-a născut. Iar dacă privim mai aproape la felul său nelămurit de a percepe lumea, la graiul foarte neajutorat, la început, la chipul cum numără concret (punând mâna pe degete sau pe lucrurile numărate), la asociațiile de idei uimitor de false… și, în general, la modul său de a simți și de a judeca, putem zice că pruncul repetă, în oarecare măsură, fazele cele mai vechi prin care a trecut omul: „Așadar, creșterea tineretului unui popor trebuie să înceapă neapărat de la copilul-concret, așa cum ni-l înfățișează mediul său etnic, încărcat în bine sau în rău, cu toată moștenirea lăsată de străbuni”.

Potrivit opiniei lui Mehedinți, noi românii, de exemplu, nu putem importa educația engleză, germană sau americană pentru neajunsurile noastre: „Din noi, din firea și din moștenirea poporului nostru trebuie să scoatem în bună parte îndrumările pentru creșterea copilăretului țării”. Numai o pedagogie românească poate folosi pe deplin poporului nostru. Înainte de a defini copilul ca individualitate, trebuie să individualizăm poporul din care el a răsărit. Educatorul cuminte trebuie să urmărească tot ce este caracteristic în mediul etnic al copilului, sprijinindu-și pe aceasta aplicarea regulilor pedagogice. Din noi înșine, din tradiția noastră vom extrage în mare parte principiile îndrumării pentru viitor. Așa cum Rousseau a descoperit copilul în om, educatorul va descopri poporul sau națiunea în copil. Când se va trece de la pedagogia de cabinet la pedagogia de plein air, sprijinită pe etnografie, educatorii se vor mira singuri văzând câtă bogăție de material românesc rămăsese nefolosită în munca pentru creșterea copiilor. Etnografia devine astfel un fel de „pedagogie a omenirii”.

Sarcina de educator nu poate fi împlinită de oricine. Se cere, cu prioritate, individualizarea metodei educației. Pe de o parte, copilul, de cealaltă parte, tradițiile poporului. Pedagogie românească – este de părere Mehedinți – nu poate face decât cel care e român, atât cu numele, cât și cu firea: „Pedagogia celui care mușuluiește mereu prin cărți, fără să aibă intuiția vie a sufletului popular, aceea nu poate fi decât un lucru searbăd, prin urmare nefolositor, sau chiar de-a dreptul vătămător (…). Un astfel de pedagog fără personalitate se va lipi de tipicul pedagogiei convenționale, care îmbracă pe toți copiii din toate țările cu aceeași haină fără să țină seama dacă le e cald ori frig, dacă se potrivește ori nu cu măsura trupului lor”.

Cea mai grea sarcină a unui stat este alegerea și pregătirea celor chemați să îndrume creșterea tineretului, începând cu alegerea învățătorului unui cătun, până la oamenii cu adevărat reprezentativi, care trebuie să conducă cele mai înalte instituții de educație. În această oridine de idei, prin conceptul de „școala muncii”, savantul Mehedinți propune o anumită serie de obiective. Punctul de plecare îl constituie analiza modului de viață a celor care cândva trăiau aproape de natură. Munca în realitate este școala întregii omeniri, implicit și a copilului. Prin muncă nu se definește doar teoria, ci un lucru cât se poate de concret: „aplicări la viața de toate zilele a gloatei poporului.” Munca maselor constituie izvorul de putere și de îndemânare și, totodată, fondul obiceiurilor și caracterul unui popor.

Potrivit teoriei educaționale a savantului Meheidnți, pedagogia abstractă „sterilizează” sufletul copilului atunci când elimină din educație tocmai elementul viu, adică îndeletnicirile cotidiene și tradiția etnică. „De aici, titlul de școala muncii și interesul deosebit pentru o creștere a dăscălimii în mediul rural, unde găsim toate elementele necesare unei educații naționale, cât mai completă. Ceea ce la oraș abia sună, la sat răsună din plin, trezind în suflet multe și adânci ecouri până în depărtarea celor mai vechi timpuri, când s-a înfiripat individualitatea neamului nostru”.

Legătura dintre muncă și școală a dat naștere la multe discuții. Munca școlarilor, în concepția lui Simion Mehedinți, nu va avea drept țintă câștigul material, ci va fi aproape în întregime o pregătire pentru înțelegerea învățăturilor din cărți. „Mai bine muncă fără carte, decât carte fără muncă”, va spune autorul. Cu adevărat este un mare neajuns să fie lipsit de lumina cărții omul care muncește cu brațele, dar o nenorocire și mai mare este să citești mereu, fără a duce vreodată la împlinire cele citite. Muncitorul cu palmele, chiar prin rezultatul muncii sale, nu va cădea în unele greșeli căci munca îl aduce mereu la calea adevărului. Cel care se pierde în abstracțiile cărților poate cădea, pe nesimțite, în cele mai grave erori, stăruind în ele toată viața. Așadar, „a te coborî în lumea faptelor concrete, e cea dintâi regulă pentru siguranța cugetării și rodnicia vieții”. Munca fizică constituie o întregire a vieții trupești și a celei sufletești. Munca fără carte este mai utilă decât cartea fără muncă. Munca este singura cale către progres.

Pentru noi, românii, numai o generație de educatori pătrunși de noblețea muncii – semnul cel mai sigur al omeniei – va putea da copiilor un ideal superior de viață, potrivit cu chemarea neamului nostru creștin. A munci intens și științific este un postulat cu care să ne deprindem mintea încă din copilărie. Ca în oricare alt domeniu, și în pedagogie, pentru îndrumarea vieții popoarelor, trebuie să avem anumite standarde, repere clare, o anumită unitate de măsură planetară, la care să raportăm toate fazele pe care istoria omenirii ni le-a arătat. Acest reper, această unitate de măsură este munca integrală a omenirii și corelația sa cu unealta. Așadar, țările care au înțeles deplin valoarea educativă a muncii sunt țările civilizate.

În această idee, autorul mărturisește că lucrarea de față ar fi putut căpăta ușor caracterul unei lucrări de erudiție. Pentru o astfel de lucrare însă, el propune și un plan de idei.

III. 11. 1. Munca cotidiană, factor esențial în educație

Singura creștere sănătoasă este aceea pe care o dă unui popor munca sa de toate zilele. O muncă adevărată, nu jocul de-a munca. De aceea, copiii siguri pe ajutorul părinților și pe bunuri materiale adeseori se aleg niște slăbănogi, atât la trup, cât și la suflet. De aceea, de multe ori copiii familiilor sărace sunt mai de ispravă decât ai celor bogați, căci, spune Mehedinți, „aurul ucide”. „Sărăcia” de care amintește autorul este a celor care abia trăiesc, muncind zi cu zi, și care în a șaptea zi se bucură de roadele sârguinței lor.

Valoarea copiilor.

„În orice familie, creșterea este cu atât mai bună cu cât numărul copiilor este mai mare. Valoarea copiilor unei familii este în genere proporțională cu numărul lor”.

Valoarea părinților.

„Însăși valoarea părinților este proporțională cu numărul copiilor. Grija de copii, mai ales de cei mici – care sunt adevărat izvor de afecțiune omenească – dă multă energie și unire unei familii”.

Valoarea poporului.

„Valoarea unui popor este proporțională cu numărul familiilor normale”. O familie normală este aceea cu copii; copii mulți nu pot avea decât părinți sănătoși la suflet (implicit și la trup). Mai numeroasă, familia este mai puternică. Societatea care la bază are familii puternice este la fel.

Valoarea școlii.

„Valoarea unei școli se măsoară după numărul elementelor alese, pe care ea le descoperă și le pune în circulație socială”. Copiii talentați vor fi îndrumați, cei eminenți își săsesc sigur drumul lor, chiar și când nu au profesori tocmai de seamă. Școala poate cel mult modela; factorul esențial îl constituie înclinațiile moștenite de la părinți. În acest context, rolul fundamental al profesorului este să intuiască dispozițiile cele mai puternice (în bine sau în rău) ale fiecărui copil, facilitând dezvoltarea celor favorabile, împiedicând pe cele negative. Caracterul înnăscut este de neschimbat, precum fizionomia; pot exista corecturi și îmbunătățiri, rezultând astfel un al doilea caracter, adică dobândirea unor obiceiuri tari. Copilul poate deveni o personalitate bine închegată atunci când părinții și educatorii îi îngrijesc sănătatea, îi stimulează în bine voința, îi intuiesc vocațiile, când toate acestea la un loc, prin muncă creatoare, vor forma anume deprinderi. Așadar, țelul suprem să fie individualizarea învățământului și îndrumarea profesională. Profesorii răi, este de părere autorul, ca și medicii răi, sunt aceia care greșesc diagnosticul, lăsând suferința să dureze.

Valoarea Statului.

„Valoarea unui stat este proporțională cu organizarea științifică a educației maselor, în vederea menirii istorice a fiecărei națiuni. Școala devine unitatea de măsură a valorii relative a statelor și a popoarelor ”, fiindcă realitatea naturii nicăieri nu arată omul tipic, ci doar grupări omenești în diferite stadii de închegare antropologică (rase și subrase) și sociologică, cu aspecte variate. Așadar, nu poate fi vorba de o pedagogie tipică, de o școală universală, de un program universal cu cărți universale; nevoile sunt particulare pentru fiecare unitate etnică. A instrui, a educa înseamnă a integra pe copil în neamul din care face parte.

În concluzie, pentru toate acestea este nevoie de omul deosebit, el însuși impregnat de autenticitatea tradiției poporului din care face parte. Avem nevoie de o pedagogie sistematică, bazată pe cărți curente, o pedagogie națională care să se sprijine pe tot ce este esențial în tradiția etnică: „Pedagogii unei națiuni trebuie să fie numaidecât crescuți în condiții cu totul speciale și să se afunde în viața poporului lor până la adâncimile ei cele mai depărtate, așa cum a făcut la noi o singură dată, în direcția culturală, bărbatul excepțional care s-a numit Mihai Eminescu”.

Singura cale pentru o creștere mai bună de cât cea de azi o constituie școala muncii. Istoria dogmelor pedagogice, spune Mehedinți în prefața ediției a șasea, ar putea începe chiar de la Adam. În Rai se știe că educația se mărginise la vorbe; vorbele au fost zadarnice, nici Eva, nici Adam nu le-au luat în seamă. După alungarea din Rai începe ceea ce pedagogii numesc „lecții de lucruri”, astfel omul a trebuit să muncească. Ca să scape de greutatea muncii, el se purta ca fiarele: ucidea. În primă fază, el urmărește metoda sălbatică a lui Cain, homo homini lupus. Mai târziu, ca să-și ușureze munca, a aruncat-o în spinarea robilor; omul intră astfel în faza pedagogiei barbare, homo homini servus, pedagogia lui Moise.

Mult mai târziu, omul începe să se gândească la traiul din munca sa proprie, respectând munca altora, privind ca frați oamenii din jur, homo homini frater, pedagogia creștină, inaugurată de Mântuitorul Hristos.

Așadar, Cain, Moise și Iisus, spune Mehedinți, trei faze în educația omenirii. Pedagogia sălbatică a lui Cain e pe cale de a dispărea cu totul; pedagogia barbară a lui Moise mai are credit în țările cu sclavi, cu caste și cu doctrina „poporului ales”. Pedagogia umană inaugurată de creștinism, cea a Mântuitorului Hristos, este din ce în ce mai mult îmbrățișată. Iisus a cuprins în dragostea Sa toate neamurile pământului; El a deschis o nouă eră în ce privește concepția despre progresul omenirii și despre modalitatea în care trebuie privită și abordată educația; în acest sens, dovada vie o constituie Noul Testament.

Având model suprem dragostea Mântuitorului Hristos față de toate neamurile pământului, Simion Mehedinți va susține în ideile sale pedagogice că „etnografia trebuie să tindă la cultivarea cât mai grabnică a tuturor gloatelor etnice, chiar și a celor mai smerite, căci nu se știe ce germeni de originalitate se ascund în fiecare dintre ele”. În concluzie, pedagogia creștină a lui Iisus este superioară oricărui tip de pedagogie.

„Altă creștere – Școala muncii” apare la sfârșitul primului război mondial, în 1919. Primele ediții apar foarte repede una după alta, ceea ce exprimă faptul că se simțea grija tot mai mare de o nouă îndrumare în educația tineretului. Autorul va mărturisi la un moment dat că nu s-a putut da poporului nostru „altă creștere”, că nu s-a muncit destul, că nu a existat pregătire suficientă și în cele din urmă ne-am prăbușit. Educația tineretului, îndrumarea gloatei muncitoare a fost mai prejos de toate așteptările. În viața politică nu a fost altceva decât un furnicar de partide; în viața școlară, au existat legi și regulamente cu duiumul; zgomotul României teatrale ascundea o realitate cum nu se poate mai dureroasă. În fața faptelor, el recunoaște că e o datorie de onestitate intelectuală să mărturisim că scrisul, tipăritul, cititul, conferințele, șezătorile și legiferările – cât de multe ar fi- nu pot schimba o țară. „Nu-i destul să dăruiești cuiva o Evanghelie ca să-l faci bun creștin. Nu-i deajuns o carte despre pomărit, pentru ca grădina săteanului să se umple de poame. Nu cartea învață pe om, ci munca. Numai ea poate da deprinderi bune și tari. Cititul ajută doar pe cel ce muncește, nu pe cel ce își plimbă ochii pe carte”.

Soluția pentru viitor nu rămâne decât fie să avem un om de stat, care din prisosul energiei sale să dăruiască și altora putere de muncă; fie – dacă acesta lipsește – singura nădejde pentru popor rămâne o bună creștere și un regim de muncă atât de bine întocmit, încât nici cârmuitorii, cât de bicisnici ar fi, să nu-i poată face prea mult rău. Neamul românesc doar muncind mai mult și mai bine, dând dovadă de moralitate va putea birui greutățile de azi. Natura însăși nu suportă minciuna, de aceea, cu slăbire nu faci putere, cu rătăcire nu faci adevăr, în timp ce cu viciu nu faci virtute.

În ceea ce privește „Altă creștere – Școala muncii”, autorul întâmpină cititorii cu câteva puncte de plecare:

Educația nu este atât artă cât știință;

Știința pedagogiei are scopul practic de a da dezvoltare armonioasă energiilor sădite în fiecare ins, în raport cu interesele societății și ale individului. Mai întâi de toate, viața trebuie trăită, fapt pentru care educația este datoare să facă din copil „om de ispravă”, în sensul celor mai favorabile însușiri; să facă din el om harnic și cu caracter bine definit;

Caracterul nu e dar, ci o sumă de deprinderi tari, dobândite prin muncă. Fără cruțare, autorul va spune că primitivii au, de obicei, mai mult caracter decât oamenii civilizați care, de multe ori, nu învață deplin niciun fel de muncă, rătăcind de la o îndeletnicire la alta, până ajung a pune vorba în locul faptelor;

Jocul nu ține locul muncii. Doctrina educației trebuie să se sprijine pe învățătura trasă din munca întregii omeniri.

Pedagogul și omul de stat au unic drum către educație, munca, fie că este vorba de îndreptarea unui individ, fie că este vorba de poporul întreg.

Să se dea tineretului o minte mai chibzuită! Cum? Deșteptând în părinți buni și în profesori (tot buni), un nou simț de răspundere față de copii, dorința vie de a-i îndruma cum se cuvine. De cealaltă parte, sufletul copilului va putea răspunde gândurilor bune cu care este sfătuit, îndemnat sau pedepsit. „Degeaba apeși afară, la capătul soneriei, când firul nu-i încă înlăuntru”. Dintru început, educatorul va trebui să-și dea seama ce se poate și ce nu se poate la fiecare vârstă; să-și dea seama an după an de schimbările copilului, așa cum învață și știința pedagogiei.

Nu sunt lipsite nici greșelile, care încă de la început trebuie evitate; spre exemplu, mulți dintre educatorii veacurilor trecute scriau într-o vreme când sufletul copilului era aproape necunoscut; nu suntem încă încredințați că singurul mod de a ști și a putea ceva e să lucrezi în adevăr. Educația este o artă în care izbutesc cei care au talent special, dar dincolo de aceasta, educația începe a fi o știință exactă, iar meșteșugul de educator poate fi învățat, și trebuie învățat ca orice alt meșteșug.

O altă mare greșeală o reprezintă concepția falsă despre caracter: „Mai mult decât talentele, caracterele hotătrăsc soarta popoarelor” (Regele Carol); „cu cât se adaugă experiența vieții, cu atât pun caracterul mai presus de știință și de talent”. (Titu Maiorescu). Ce înseamnă, ce este caracterul? Răspunsul este legat de muncă. Oricare ar fi ea, munca lasă urmele ei nu numai în palmă, ci și în creier; deșteaptă anumite simțiri, aduce pe buze cuvinte, potrivite cu gândurile. De aceea, „cum muncești, așa gândești și tot așa vorbești”. Așadar, singura cale pentru a dobândi o învățătură temeinică și caracter sigur este munca efectivă. Cine înțelege cum lucrează creierul vede că în sufletul nostru nu poate pătrunde nimic dacă mai întâi nu a trecut prin simțurile noaste și mai ales prin lucrarea noastră, prin mână. Numai muncind – și mai ales cu brațele – poți împuternici creierul și trupul, lăcașul sufletului. Caracterul nu este neapărat un dar de sus, ci o deprindere, o sumă de obiceiuri tari, încât nu poți lucra astfel, decât într-un chip știut mai dinainte de toți cei care te cunosc.

Așadar, educație pentru caracter, ceea ce nu este altceva decât știința de a îndruma pe copil potrivit cu dezvoltarea creierului, către munci adevărate, spre a-i forma deprinderi tari. Când cineva nu trece de la vorbă la faptă, zicem că acela nu are caracter, dar nu ne dăm seama că este absurd a-i cere să lucreze celui care nu s-a deprins niciodată a lucra; celui care nu are experiență pentru nici un lucru. Așadar, factor esențial în procesul de educație îl constituie ceea ce denumește noțiunea de experiență. Experiența întregii omeniri, spune Mehedinți, este mai instructivă decât experiența câtorva individualități. De aceea, adevărata doctrină a educației trebuie să plece de la antropolgie, fiziologie, pedagogie, etnografie, etnopsihologie.

Creșterea copiilor constituie un meșteșug, pentru care este nevoie nu numai de inspirație, ci și de știință exactă. Să se identifice schimbările prin care trece trupul și mintea copilului an cu an, în scopul de a-l deprinde cu lucrul. Să nu confundăm munca cu simulacrul muncii sau cu jocul; simulacrul de muncă este calea cea mai sigură nu numai către ignoranță, ci și spre lipsa de caracter. Pentru orice vârstă să se plece de la „munci adevărate”, fiindcă numai astfel se poate cunoaște, ști și săvârși o lucrare; „atâta știi și poți, cât muncești. Munca este izvorul obiceiurilor fiecărui popor – adevărata sa constituție -, iar cine schimbă felul și rostul muncii, acela degeaba mai schimbă legile”. (S. Mehedinți). De aceea, în loc de legi multe, este nevoie de școli de muncă directă pentru îndrumarea tineretului; pe cei tineri să-i deprindem cu munca, pe cei adulți să-i deprindem a munci chibzuit.

Așadar, caracterul nu e un dar, ci o sumă de deprinderi tari; deprinderile nu se pot căpăta decât prin munca cu rost, nicidecum prin carte sau alt surogat al muncii.

Creșterea copiilor, dincolo de a fi o artă, este o știință cu caracter regional; adevărata școală a unui om și chiar a unui neam este munca lui de toate zilele.

În concluzie, fără muncă efectivă, învățământul este o amăgire, o minciună, care duce sigur la pedeapsa mincinosului, fie individ, fie popor.

III. 11. 2. Evanghelia iubirii: copilul și femeia.

„O generație mai bună nu poate ieși decât din școala iubirii. Numai iubirea pentru alții ne poate învăța cum să ne iubim pe noi înșine. Dimpotrivă, ura e un venin care slăbește și ucide mai întâi pe cel care urăște – fie că e vorba de un om, fie că patima s-ar întinde asupra unui neam întreg”.

Suntem români, am spus și vom spune mereu. Ce putem spune însă de poporul român? Că este un popor care înjură și bate. Cum a ajuns poporul nostru așa de buimac, se va fi întrebat cu durere Simion Mehedinți. Astfel de deprinderi însă vor avea urmări în viața acestui popor, dat fiind faptul că bolile sufletului se lecuiesc mai greu decât toate bolile trupului.

Ce spun fiarele.

Animalele au și ele priceperea și graiul lor, ba mai mult, toate animalele sălbatice sunt blânde, cel care le-a schimbat și le-a înrăit, transformându-le în fiare, a fost omul. Fiecare viețuitoare, inclusiv omul, deține în sine și bine și rău; binele, spune autorul, poate fi înmulțit, în timp ce răul poate fi împuținat. Animalele pot fi îmblânzite, de la început îmblânzitorul lor trebuie să le cerceteze caracterul, adică să facă o analiză atentă a apucăturilor fiarelor; să facă școală cu ele. Ca să poți lucra înaintea publicului cu animale trebuie să faci cu ele mai multe lecții: să le dai ocazia să lege cunoștințe între ele; să le pregătești pentru activitățile dorite. Cu răbdare, blândețe și băgare de seamă toate greutățile sunt biruite.

Așadar, educator este cel care va birui sălbăticia prin blândețe. Școala adevărată pornește de la blândețe și de la iubire. Bătaia nu este din rai, ci din prostie și năravuri.

Ce mărturisesc copiii și sălbaticii.

Copiii iubesc toate animalele și îndeosebi puii; sălbaticii, de asemenea leagă prietenii cu tot felul de vietăți. Copilul află calea spre „sufletul” animalelor mult mai iute decât omul matur. În relația omului cu animalele, legea bățului este cea mai nepotrivită dintre toate legile; nu animalele sunt problema, ci omul. Luate cu gingășie, toate viețuitoarele se apropie de om.

Femeia – educatoarea genului omenesc.

Copiii și femeile au îmblânzit cele dintâi animale; începutul îmblânzirii s-a realizat prin joc. În fiecare ținut, omul și-a croit viața cum a putut. La început el a fost culegător, abia mai târziu a început a produce, a devenit cultivator, ajungând în cele din urmă la stadiul de civilizație. Această trecere nu s-a realizat la fel în toate locurile. Femeia este născocitoarea agriculturii; dintr-o singură nevoie au apărut două arte deosebite, bucătăria și agricultura. Femeia folosește focul, chiar se bizuie pe el, iar ca păstrătoare a merindelor tot ea a inventat și industria. După cum s-a menționat, tot femeii i se datorează în mare parte și îmblânzirea animalelor, unde un mare rol l-au avut copiii.

Isprava bărbatului.

Din culegător el ajunge vânător; isprava lui sunt armele. Bizuindu-se pe arme, bărbatul rupe pacea cu toate făpturile care îi ies în cale, se face vânător. Aceasta a fost răspântia de la care a început rătăcirea omului.

Bățul are două capete.

Omul începe să-și îngreuieze singur viața. Cruzimile vânătorii l-au făcut pe bărbat crud față de femeie și de copii, chiar și față de sine. Sângele îndeamnă la vărsare de sânge; păcatul naște totdeauna alt păcat; bățul are două capete. În multe ținuturi viața este foarte grea numai din vina omului. Urmarea cea mai grea n-a fost înfometarea lui, ci mult mai grav schingiuirea femeii: „De bună seamă, la început, bărbatul și femeia trebuie să fi trăit destul de apropiați, după cum se vede mai la toate soiurile de vietăți. Leul, de pildă, apără leoaica; taurul se bate cu taurii, nu cu vacile; cocoșul păzește puii și găinile… Deoarece mai la toate viețuitoarele, femeia e mai slabă și apoi are și o mare greutate asupra-i: luni de zile trebuie să poarte pruncul, iar după naștere să-l și hrănească, ferindu-l de primejdii. De aceea, la toate animalele superioare, bărbatul împărtășeșete și el aceste griji. Un colibri, cât e de mic, dar te face fărâme când te apropii de cuibul lui. Ca să-și scape puii, unele sălbăticiuni, chiar dintre cele care n-au putere, se reped în lancea vânătorului și se tânguiesc în limba lor. Cât despre animalele puternice: lei, urși etc., nici nu mai pomenim. Răpirea puilor le întărâtă în așa chip, că nu stau o clipă la îndoială de a-i apăra chiar cu jertfa vieții lor. Numai la om s-a întâmplat un lucru în adevăr blestemat: cu cât bărbatul s-a înarmat mai bine, cu atât a ajuns mai aspru și mai crud cu cei din jurul gospodăriei lui”.

Un păcat aduce alt păcat; cine scoate sabia se rănește pe sine. Bărbații, în fala lor de arme, vor să-i inițieze și pe copii pentru a fi primiți, cum spun ei, „în casa bărbaților”. Din școala blândeții, de lângă mamă, copiii vor urma școala aspră a bărbaților. Sunt siuații în care, pe lângă mânuirea armelor, se pune preț pe depriderea de a suferi dureri mari, fără să plângă. Nici o făptură pe fața pământuli, exclamă Mehedinți, mică sau mare, n-a ajuns să se chinuiască pe sine la modul cel mai absurd, cum face omul, consecință a obișnuinței sale cu vărsarea de sânge și cu alte cruzimi ale vânătorii.

De la chinuirea altora, sau a propriului său trup, omul a trecut la un lucru și mai grav, uciderea și mâncarea semenilor – canibalii. Robia, cât de amară ar fi ea, față de canibalism este totuși un progres. Și petru robi însă erau foarte grele chinurile muncii silnice, încât bieții de ei adeseori fugeau în păduri, conviețiund mult mai liniștiți cu jaguarii, cu șerpii – spune Mehedinți- și cu alte jivine mai blânde decât stăpânii lor. Trist este faptul că au existat chiar și dintre creștini oameni care au fost capabili să crească câini anume hrăniți cu carne de negru, în scopul de a-i descoperi prin miros pe robii fugari. La 18 veacuri după Evanghelia lui Hristos, este o mare durere la care s-a putut coborî neamul omenesc!

Ca și antropofagia, și robia a fost tot un blestem – diferența este că lipsește mâncarea cărnii de om. Nu se cade a veni cu dovezi din alte țări, mărturisește autorul, câtă vreme și pe teritoriul țării noastre au fost robi negri, din rândul țiganilor. Dacă lupii, tigrii, hienele și alte fiare și-ar putea da seama de aceste cruzimi ale omului, față de cei de un chip cu el, cu siguranță toate sălbăticiunile din codri s-ar rușina să se asemene cu o așa făptură ca omul.

Așadar, „bățul are două capete”. Săgeta îndreptată spre pieptul altuia se întoarce și te lovește în inimă; și înjurătura este tot un fel de bătaie, semn tot de sălbăticie. Un popor care bate vitele și înjură veșnic trebuie să ispășească vreun păcat strămoșesc, constată cu durere Mehedinți; bătaia și cruzimea dau naștere tâlharilor și ucigașilor.

În concluzie, de când e lumea, dragostea dragoste aduce, fie vorba chiar și de fiarele pădurii; sălbăticia sălbăticie naște, chiar și când este vorba de femeie și de copil.

Lecuirea de păcat.

Mai poate omul vindeca răul pe care l-a făcut în sălbăticia sa? Este posibil ca cel care a nimicit un popor să fi fost un ticălos, în timp ce biruitul să fi avut în suflet cine știe ce comori de bunătate și de putere, de care nimeni nu s-a putut bucura. Mai mult decât sigur, omenirea s-a ciuntit pe sine însăși ucigând atâtea neamuri arhaice, dar cu posibilități de progres. Pretutindeni unde omul a deschis ochii și nu a mai distrus, răul aproape s-a vindecat. Acolo unde omul însuși este netrebnic, rău și sălbatic, și dobitoacele sunt la fel. De regulă, „dacă vrei să mântuiești un popor de păcate, mai ales într-o țară de plugărie, cel dintâi pas este să-l deprinzi a crește cumsecade vitele și orătăniile dimprejurul casei, precum și tot ce are în grădină: legume, flori și pomi. Cine s-a deprins a plivi un strat, acela învață răbdarea și luarea aminte; cine va uda la timp un copăcel, acela se va deprinde cu grija și rânduiala; cine va stârpi din timp culcușurile de omizi de pe crengi, acela se va obișnui cu curățenia; cine va păzi ca ochii din cap mugurașul prins la altoire și apoi mlădița din primăvara viitoare, din care iese mai târziu un pom întreg, acela niciodată nu va fi așa de câinos la inimă să rupă ultoana vecinului, deoarece știe ce înseamnă grijile așteptării. Din contra, va fi cu aceeași luare aminte și la pruncul omenesc, al cărui suflet înmugurește, se dezvelește, înflorește și rodește întocmai ca al pomușorului din grădină”.

Așadar, cum este stăpânul așa este și gospodăria. La spovedanie singur țăranul știe ce spune preotului, dar mărturia pe care o aude toată lumea o constituie: casa, curtea, grădina, ogorul, vitele, copiii și soția sa. Altfel nu poate fi, căci, spune autorul, omul n-are două suflete, ci numai unul. Pentru ridicarea poporului, pentru educarea muncitorului, Mehedinți va spune că trebuie să începem cu capul, nu cu stomacul, căci nu cerneala și hârtia sunt începutul școlii, ci viața cotidiană din casa părintească. Adevăratul abecedar, cel dintâi catehism al fiecărui copil este vatra, curtea, casa și grădina părintească împreună cu toate vietățile dimprejurul ei.

Prima intuiție nu se naște în clasă, la domnul sau doamna învățătoare, ci la marea școală, gospodăria părintească; prima lecție de aritmetică nu se învață la tablă, ci în grădină, numărând răsadurile, măsurând straturile; prima lecție de istorie nu este la ora de istorie, ci povestirea tatălui, a bunicilor despre vremuri din bătrâni; prima lecție de geografie este primul pas în afara satului sau a orașului, când copilul pune desele întrebări: ce este aici, ce oraș, ce apă, ce munte etc. Și mai ales, prima îndrumare spre morală o constituie purtarea blândă, cuvenită, cu păsările curții, cuibul rândunelelor, vitele de muncă și alte făpturi apropiate omului: „Zadarnic merge la școală, zadarnic scrie și citește, zadarnic învață aritmetică, istorie, geografie, gramatică, rugăciuni și multe de toate, copilul unui părinte care înjură lucrurile sfinte, bate vitele, suduie soția și pălmuiește copiii. (…). Copilul deprins de mic a fi hingher și bătăuș, murdar la trup și spurcat la gură, cu greu mai poate fi îndreptat, iar dacă cumva nimerește la școală cu vorbe rele, bătăi și alte apucături mojicești, atunci răul nu numai că nu scade, ci sporește: blestematul, care acasă bate pisicile, iese din școală hingher adevărat, gata să spargă și capetele oamenilor”.

În concepția lui Simion Mehedinți adevăratul început al școlii este vatra părintească, iar educația pentru mântuirea omului trebuie începută de la inimă și apoi de la minte. De aceea, „povățuitorii satelor să aibă nu numai vorbe frumoase, ci și grădini frumoase, curți curate, gospodării întemeiate și apoi să îndemne copilăretul și tineretul satelor”. Vorba rea este un îndemn la fapta rea, iar țelurile vieții fiecărui individ să vizeze ridicarea, nu căderea. Dacă mintea este înnoită în acest sens, omul va putea începe o viață nouă, devenind stăpân nu numai pe sine ci și pe ce are în jur.

În concluzie, o minte astfel educată îl va ajuta pe om să fie stăpân pe „foamea pântecelui”, dându-i acestuia posibilitatea de a se îngriji și de suflet.

Un nou matriarhat.

„Pentru a ne lecui de păcat, femeia poate arăta calea mai ușor decât bărbatul. Ea nu înjură, nu bate, nu bea și nu fuge din biserică. Între femei, cea mai bună educatoare e țăranca, iar la oraș – soția meseriașului și a muncitorului”.

Cel mai puternic educator este acela care are în suflet izvor nesecat de iubire, adică femeia. Cărți despre creștere au scris mai ales bărbații, dar creștere bună au dat femeile. Simion Mehedinți lasă mamelor primul cuvânt atunci când este vorba de educația unui popor, câtă vreme „femeia a fost cel dintâi muncitor și ea este cea care a unit pentru întâiași dată în ființa ei cei doi mari factori educativi: munca și iubirea, ea are azi pasul întâi în educație. E așa de neînlăturabil rolul femeilor, încât putem afirma că orice ar face biserica, școala și toate organele statului, dacă mamele nu vor fi bune, zadarnice vor fi toate silințele”.

Femeia nu a părăsit încă biserica. Prin aceasta ea poate fi socotită superioară bărbatului, precum și factor puternic de îndreptare. I se poate acorda femeii, spune autorul, un fel de matriarhat moral.

O mama înțeleaptă – fie muncitoare cu palmele, fie bogătașă a bogătașelor – va face mult pentru viitorul copiilor ei, spune Mehedinți, atunci când va ști să-i deprindă pe copii măcar cu îngrijirea cuibului unei cloști, spune el. Copilul va afla o mulțime de lucruri noi, are nenumărate ocazii să simtă și să cunoască lumea dimprejur. Munca în tovărășia mamei îi dă copilului prima dovadă că și el știe, că și el poate ceva, că are și el socotelile lui cu viața.

Așadar, viața reală, nu cartea va da copilului „lecții de lucruri”. Viața copilului este mai mult de 90 %, spune autorul, împrejurul mamei, care cu adevărat este primul dascăl al copiilor. Mamele nasc copilul; ele sunt primul dascăl al lor, iar ce va urma la școală este foarte puțin față de puterea pe care o au vorba și fapta din casa părintească.

O mamă bună putem găsi oriunde; dar cu toată larma și mișcarea lui, orașul este un cimitir față de viața satului, unde natura veșnic cheamă pe om la luptă și la observare. Mama de la oraș, mamă adevărată fiind, poate și ea destul de mult; și ea are un ghiveci, un strat cu flori, o colivie și multe altele prin care poate deștepta în sufletul copilului dragostea pentru orice vietate.

În mâna oricărei mame adevărate stă pregătirea unei lumi noi, iar metoda este cea de la începutul omenirii: munca directă, îngrijirea plantelor, îmblânzirea animalelor, nu vorbele de cicăleală sau citirea cărților până la toceală. Marea „Academie de educație”, pentru Mehedinți este satul și gospodăria sătească.

Femeia poate deveni adevărată dușmancă a neamului – nu educatoare – atunci când este prinsă de viciul luxului, către orașe, uitând de menirea ei, făcând în acest sens multă risipă materială, poate chiar și spirituală, în timp ce luxul o duce mai devreme sau mai târziu la cădere morală. În unele circumstanțe, această risipă și luxul sunt mult mai păgubitoare decât înjurăturile, beția, brutalitatea și alte păcate ale bărbatului. Consecințele sunt mult mai profunde; dincolo de decadență în educație, se face simțită alterarea limbii; arta nu mai poate avea aceleași valori.

În concluzie, mame adevărate, educatoare ale genului omenesc, dau și satele și orașele. Problema căreia Simion Mehedinți în preocupările sale pedagogice îi acordă atenție maximă este cea legată de educația la sate, față de care se nasc multe obstacole. Este adevărat – spune el – că minunații copii crescuți în orașe sunt condamnați la o viață ca cea a păsărilor din colivie, de aceea, educația până la 10-12 ani este mai solidă la sate.

Situația cea mai gravă este că cei care fug de sate fug și de orașele mai însemnate ale țării, dovadă că nu nevoia de viață intelectuală este cauza. Dacă ar fi vorba de cultură, spune Mehedinți, omul bogat la suflet poate chiar într-un sat înfundat în mijlocul munților să trăiască o viață sufletească foarte bogată. Așadar, nu de aceasta este vorba, ci de lux și de ademeniturile traiului rafinat. Unde există însă cu adevărat dragoste pentru muncă și un ideal moral, acolo nu mai contează satul sau orașul pentru a se ajunge la distincție. Se cere deci, ideal moral, singura unitate de măsură a valorii și a culturii cuiva.

Pedagogia savantului Mehedinți se adresează tuturor femeilor, soțiilor și mamelor adevărate să înțeleagă că nu există alt drum decât educația dată tinerei generații și le mărturisește că nu există nici o salvare de la așa-numitele asociații feministe; că nu are nădejde în femeia pe care el o definește „femeie masculină”, „care își bate capul cu egalitatea sexelor, cu mașinăria votului și de alde astea”. Mărturisirea și rugăminte autorului continuă, „nu nădăjduim nici în creatura subfeminină care trăiește numai spre a se împodobi, adoarme cu gândul la juvaere, se deșteaptă, respiră, se bucură și se întristează după evanghelia croitoreselor. Această categorie e neasemănat mai rea chiar decât femeia cu apucături masculine”.

În acest sens, sunt și bărbați cărora le putem plânge de milă, de aceea Mehedinți va spune că de la barbaria murdară de odinioară s-a ajuns la barbaria pudrată de astăzi, care în fond este tot o murdărie.

De unde poate începe îndreptarea? Tot de la mame adevărate; de la femeile cărora, spune el, li se poate încredința rolul autentic al matriarhatului; de la cele care știu să muncească și care știu să prețuiască munca; de la femeile care au știut să se îmbrace în mod adecvat cu nevoile vieții. Așadar, adevărata frumusețe este cea a sănătății, nu a simulacrului și a minciunii. Această categorie de femei este pentru noi nădejdea unei creșteri mai bune a tineretului, capabile fiind să îndrume copiii spre o viață de hărnicie și vrednicie; ele pot fi suport moral pentru copii și pentru întreaga familie. „Vatra, masa și casa lor va fi ca un altar, căruia și bărbatul și copiii îi dau roată cu dragoste și respect. Numai unor astfel de femei, sfințite prin munca de toate zilele și înțelepțite de încercările vieții, li se poate acorda matriarhatul moral. Fiecare pas al lor e cugetat, deoarece ele își dau seama că nu numai vorba și purtarea lor, ci și lucrurile dimprejur, până și cele neînsuflețite, înrâuresc cugetul și simțirea celor din casă. Numai femei ca acestea vor putea ridica neamul românesc din greutățile în care se zbate acum”.

Autorul nu ezită să spună că adevăratul caracter al unui popor se vede mai mult în femeie decât în bărbați. Copilului îi trebuie dragoste și îngrijire nu numai trupească, ci mai ales sufletească.

În concluzie, îndrumarea cu adevărat sănătoasă a copilăretului unei țări o poate da cu siguranță femeia din popor. Bune sau rele, femeile sunt temelia educației în fiecare generație; și deși ele n-ar fi încoronarea istorică a unui popor, pot fi totuși începutul înălțării, cât și al căderii lui.

Așadar, femeia este educatoarea genului omenesc: „E un mare simbol faptul biblic că Însuși Iisus, în loc de a veni pe norii cerului, să curețe pământul cu tunete și trăznete, a venit ca prunc omenesc, în casa unui muncitor și sprijinit pe brațele unei fecioare. Iubire și muncă, copil și femeie, iată cale de izbăvire din păcat. Dar, pentru aceasta mai trebuie încă un lucru: viziunea limpede a unui ideal, fără de care nu i se poate încredința matriarhatul moral”.

III. 11. 3. Școala muncii: preotul și învățătorul.

„Numai biserica poate da învățătură unei muncitoare și îndrumare spre ideal femeilor care nu știu destul ce e munca. Însă nu prin rugăciuni stereotipe, nici prin discursuri, ci prin pilda de iubire creștinească, dată de preot, și prin munca sa pozitivă. ”

*

„După cum mama este învățătoarea copiilor, de asemenea preotul trebuie să fie învățătorul mamelor; predica trebuie să devină o lecție de pedagogie cu privire la educația fizică, intelectuală și la formarea caracterului.” (Simion Mehedinți).

Biserica vie.

Temeiul educației este iubirea. Prin munca și îngrijirea izvorâte din iubire și plantele și animalele și omul s-au îmblânzit și s-au apropiat. Mai simțitoare decât bărbatul, femeia este cel dintâi educator al neamului omenesc. Educație adevărată, îndrumare sufletească și trupească, nu este posibilă fără un ideal moral pe care ni-l dă biserica.

Simion Mehedinți susține în continuare principiul că pentru a avea copii buni și bună creștere a tineretului, trebuie să avem mai întîi de toate mame adevărate; și cum nu pot fi strânse în vreo școală femeile acestei țări, trebuie legat firul de acolo de unde se poate lega, de biserică.

Se știe că una din înaltele însușiri ale femeii este simțirea ei religioasă. Biserica este singura școală de la care putem aștepta împlinirea educației mamelor, dar pentru aceasta ne trebuie o biserică vie. Din biserică se cade să pornească cea dintâi lecție de pedagogie și pedologie, prin care să se urmărească: menirea femeilor, sănătatea copilului, purtarea față de copii, puterea pildelor, puterea muncii, roadele și încununarea muncii, caracterul uman.

Menirea femeilor.

Așa cum femeia are un mare merit în ridicarea neamului omenesc, prin munca pământului, îngrijirea dobitoacelor și altele, în aceeași măsură are rol însemnat în răspândirea Evengheliei. Dintru început ea s-a dovedit luptătoare vrednică, dovadă numărul mare al mucenițelor și al sfintelor pe care le cinstește până azi biserica.

În zilele noastre, femeile nu știu încă ce mult așteaptă de la ele biserica. Chemarea de a crea trupește și sufletește o lume nouă, nu o poate împlini nimeni dacă nu înțelege deplin marea răspundere de a chema un nou suflet la viață.

Sănătatea copilului.

Pe cât este de mare menirea femeii, tot pe atât de mare trebuie să fie grija de copii: „Luați seama, mame și soții! Pe cât de mare e menirea voastră, pe atât de mare trebuie să fie grija de copiii voștri, chiar din clipa întâi a pregătirii lor spre viață. Pe brațele voastre se ridică lumea de mâine, din sufletul vostru se va împărtăși cugetul generației de mîine; prin gura voastră vorbește trecutul și viitorul. Cuvântul cel mai scump, al celor ce dorm în cimitire, voi trebuie să-l spuneți celor ce deschid acum ochii spre viață, pentru ca veșnic să răsune în urechile lor, până îl vor împlini. Fără voi, lumea amuțește: firul vieții neamurilor se rupe; generațiile se rătăcesc, întocmai ca niște cocori, învălmășite pe vreme de seară… Voi sunteți inima și gândul cel mai bun al neamului nostru; de la voi pornește binele și răul. Vegheați deci și iar vegheați, căci e mare măiestrie creșterea unui copil. Tu, tânără mamă, deschide ochii: haina neroadă care sugrumă pruncul tău e o unealtă de moarte, ca și lațul călăului… Învârtelile smintite ale dansului care-l îmbolnăvesc înainte de a fi în rândul oamenilor, sunt un păcat, ca și uciderea cu voință. Vorba și fapta care tulbură liniștea căsniciei e o săgeată înveninată, ale cărei urme rămân în sufletul copilului tău. Ia seama! Păzește-te și păzește-l ca lumina ochilor. Unde nu te pricepi, întreabă pe cei ce știu. Iar când un cuget greu te apasă, nu uita să bați la ușa bisericii… Atotștiutor e numai Dumnezeu. Dar în măsura sârguinței și a darului, avem și noi, slujitorii altarului, îndrumări și îndreptări pentru frații noștri în Hristos… Veniți! Biserica vă așteaptă și vă primește. Mântuitorul nu s-a sfiit să stea de vorbă cu o biată samarineancă… Prin asta, Cel născut în iesle a voit să dovedească lumii, că orice femeie poate fi un izvor de bine, care să mângâie și să îndrepte un neam întreg și chiar lumea întreagă.

Veniți, așadar, cu încredere înaintea altarului… Pentru fiecare suflet nou, pe care îl dăruiți bisericii, o lumină nouă se aprinde în cer, o nădejde nouă se deșteaptă în sufletul neamului nostru, strâmtorat de necazuri și un sprijin nou se adaugă familiei… Dimpotrivă, fiecare prunc, ce moare din vina voastră, e o candelă care se stinge, o scădere pentru cei rămași, o osândă care va apăsa sufletul vostru în ceasul morții.

Drept aceea, întoarceți-vă ochii spre chipul luminos al Maicii Domnului și fiți vrednice de menirea voastră…”.

Purtara față de copii.

Fie că ne dăm seama, că vrem sau nu, fiecare dintre noi este un semănător. Prin atitudinea noastră – subliniază Mehedinți- putem fi semănători de neghină în ogorul curat al sufletului copilului. Ce vom semăna, vom culege. Soluția de a lovi copiii este cât se poate de neeficientă, chiar nocivă în procesul de educație. Dincolo de durere, lovirea pângărește și sufletul copilului, determinându-l să se teamă și să apeleze la minciuni. De aici până la ură este foarte puțin. Așadar, pentru orice cuvânt trebuie multă atenție.

Puterea pildelor.

Mai mult decât orice, părinții au la îndemână fapta. Până la 7 ani, copilul învață atât de multe, încât ce se adaogă mai târziu nu are la fel de multă însemnătate. Dacă în casa părinților copiii au văzut cinste și adevăr, tot așa le va fi și lor comportamentul; dacă s-au bucurat de blândețe, bunătate, la fel vor fi: „Cine s-a învățat lângă mama lui să spună numai adevărul, cinstit rămâne până închide ochii; cine s-a deprins curajos, curajos rămâne până la mormânt; cel blând cu animalele, blând și bun rămâne până la bătrânețe, nu numai pentru făpturile necuvântătoare, ci cu atât mai mult pentru semenii săi. Cine s-a obișnuit a roși de vorba și de fapta rea, pe acela să știi că te poți bizui ca mamă, când vei fi bătrână și neajutată; ca socru și ca soacră, dacă îi vei lua de ginere și noră; ca tovarăș, dacă vei intra cu el în afaceri… peste tot va fi om adevărat sau femeie adevărată, deoarece prețul cel mare al învățăturii nu e în mulțimea lucrurilor învățate de copil, ci în felul cum le află de la mama și tatăl lui și cum le simte”.

În concluzie, înainte de cuget, modelul unei vieți înalte va putea ridica o lume nouă, atât trupește cât și sufletește. Mamele sunt departe de împlinirea menirii lor de educatoare, dacă doar se feresc de cele neîngăduite.

În continuare, autorul trimite pe firul creșterii pozitive a copiilor până la pilda talanților.

Puterea muncii.

Din primii ani de viață, fiecare făptură omenească are dăruit de la dumnezeu un talent. Mijloacele învățăturii sunt multe ca frunza și ca iarba, dar calea care stă la îndemână – spune Mehedinți – este una singură, munca. Dacă omul nu muncește, cât de mare i-ar fi talentul, cu nimic nu sporește. Nimeni să nu se teamă, spune el, dacă a folosit cuvântul muncă chiar și pentru un copil de câțiva anișori, căci în aceasta constă darul cel mare al omenirii, aceasta face pe om superior celorlalte viețuitoare, ajutându-l până la îndumnezeire: „Aici e semnul, darul cel mare al omenirii! Din capul locului, natura pare a-i spune: Omule, toate celelalte făpturi rămân de la naștere până la moarte cu aceleași însușiri. Tu singur poți să-ți adaugi mereu priceperea și îndemânarea.Căci tu singur te-ai ridicat la vrednicia de a munci cu unelte, care însutesc și înmiesc puterea mădularelor tale. De aceea, urmează legea firii: muncește! Astfel talentul tău nu va spori cu o fărâmiță măcar”.

Chiar când noi socotim că este joacă, copiii muncesc, de aceea obiceiul de a struni copilul să fie cuminte, să nu se amestece în timp ce noi lucrăm este cât se poate de greșit. Să ne bucurăm de voiciunea copiilor, este un semn că în ei se deșteaptă multe puteri, iar părinților și educatorilor le revine datoria înmulțirii talantului, sprijinind, coordonând, ajutând și îndreptând munca măruntă a copilului. Trebuie să fim foarte atenți că ceea ce nouă ni se pare joc este totuși o „muncă copilărească”. Părinții chibzuiți și înțelepți pot contribui nespus de mult la sporul talentului și la înmulțirea talantului copilului său, chiar din primii ani de viață.

Simion Mehedinți atrage atenția asupra importanței educației în primii ani de viață, a celor „7 ani de acasă”, când omul câștigă aproape trei sferturi din capitalul cu care va păși până la mormânt.

Roadele muncii.

Ne putem întreba ce folos are munca. Este suficient să știm că pe copiii retardați mintal doctorii îi solicită să muncească cu mâinile, stimulând simțurile. De aceea, prin muncă se dezvoltă creierul copilului, se deșteaptă; chiar și filozofii, spune Mehedinți, mărturisesc că nimic nu intră în mintea omului dacă nu trece mai întâi prin ochii, urechile și mai ales prin mâna lui, iar acest lucru nu este posibil decât lucrând, căci, spune el, numai atunci întorci un lucru pe toate fețele și-l cunoști cu adevărat. De aceea, autorul va spune: „Cât e munca omului, atâta e și capul lui; când munca se oprește, și capul se golește”.

Așadar, copilul lăsat să muncească va fi, cu cât muncește mai mult, mai deștept, mai puternic și mai fericit. Există însă și marele risc de a întoarce munca copiilor în silă, de aceea, munca trebuie să fie întotdeauna un dar, nu o pedeapsă.

Munca sporește și întărește creierul, întărește mădularele, mijlocește și adaugă învățătură, dar dincolo de toate aduce marele câștig pentru un om, caracterul. Caracterul este semnul cel mai de preț al omului; nu este un dar din naștere cum este frumusețea; a avea caracter înseamnă a avea obiceiuri tari. Acestea toate vin la om în funcție de modul cum acesta s-a deprins a munci. Cine a muncit de timpuriu, îndeletnicindu-se cu multe feluri de muncă acela – spune Mehedinți – a întărit toate mădularele și are o sută de săgeți la arcul lui; pe acești oameni te poți bizui. În orice împrejurare, munca sigură dă deprinderi și tot ea le pune la încercare, spre încredințarea noastră dacă acestea sunt tari ori slabe. Munca sigură, fapta, nu vorba, asigură deprinderi tari.

Nimeni nu va putea îndruma viața copilului doar prin vorbă, excluzând fapta; este imposibil, de aceea autorul asociază această idee cu imaginea unui om care încearcă să adune toate apele unui râu într-un singur vad doar printr-un singur fluierat. Imposibil, căci fără șanț bine-adâncit, spune el, apa nu pornește într-o cale știută, iar șanț nu face decât munca. De aceea, pe lângă marea bucurie că Dumnezeu ne-a dăruit copii, avem marea răspundere de a contribui la înmulțirea talantului lor, încă din pruncie.

Simion Mehedinți se așteaptă și la observații ca acelea că nu trebuie să ne grăbim cu munca, de vreme ce aceasta vine oricum; ca răspuns la astfel de provocări, el vine cu îndemnul: „ feriți-vă de gândul cel lunecos al amânării!”.

În concluzie, nimic să nu se amâne în creșterea copiilor; încă din pruncie să luptăm a-i face creștini adevărați.

Încununarea muncii: caracterul moral.

Viața morală și caracterul sunt rezultate ale muncii, care se pot prelucra încă din pruncie. De bună seamă există multe cuvinte și rugăciuni care pot fi înțelese și chiar rostite de copii foarte mici; dincolo de toate însă, fapta este definitorie. Buna îndrumare prin faptă face copii buni; cum? „Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim”. Așadar, cea mai mare sarcină este de a sădi sămânța iubirii în sufletul copiilor, fără clipe de amânare. Copilul învață a fi creștin încă din scutece. Pentru Mehedinți – pedagogul care pune fapta mai presus de orice vorbă – cea mai bună tălmăcire a unei Evanghelii constă în zece-douăzeci de cuvinte, spuse la timp; de asemenea el crede cu putere în cele câteva adevăruri pedagogice care pot fi spuse în biserică în cel mai simplu mod.

Pentru toate acestea însă ne trebuie o biserică vie, pe care pedagogul nostru, în deplina sa credință, o și vede existând; se poate, câtă vreme avem exemplul Mântuitorului Hristos, apoi al apostolului Pavel, predicând și pilduind cu propria viață. Și din lumea noastră el va veni cu exemplul dat de Popa Tanda, cel care aproape la limita deznădejdii își va aduna forțele spunând: „iubire adevărată nu pot s-o dovedesc poporenilor mei, decât muncind pentru ei și alături de ei”.

În concluzie, „Biserica nu sunt zidurile, cădelnița, cântările și fumul de tămâie, ci e cercetarea gospodarului în casa lui, e mângâierea și îndrumarea orfanilor, e sfatul și mustrarea nărăviților, ajutarea văduvei, privirea cu înțeles în ochii bogatului… și câte altele sprijinite nu numai cu vorba, ci mai ales cu fapta preotului.

Un astfel de preot va face biserica vie. Și aici e marea nădejde a ridicării poporului nostru. Căci, după cum cea dintâi școală a copilului e casa părintească, de asemenea, pentru mame, cea dintâi și mai ascultată școală e biserica”.

III. 12. Simion Mehedinți și teoria despre educație a lui J.J. Rousseau.

În lucrarea intitulată Ideile lui J.J. Rousseau despre educație, Simion Mehedinți nu își propune să redea ceea ce s-ar putea spune cu privire la principiile pedagogice ale lui Rousseau, ci doar să sublinieze ceea ce este individual în pedagogia lui.

Educația naturală.

Sistemul educației naturale este cel cuprins în Emile. Pentru început, se cere o definiție a celor două noțiuni: natural și natură, care pot lăsa impresia unui sens oarecum lipsit de precizie. Ce a înțeles Rousseau prin cuvântul natură? În ce măsură sistemul lui educațional poate fi numit natural? Răspunsul îl aflăm din opera sa. Este limpede că pentru el natură înseamnă: pădure, păsările cerului, animalele munților, erburile, tot ceea ce nu poartă însemnul mâinii omenești. Aceasta în sens restrâns, căci în concepția mai filozofică a naturii, Rousseau cuprinde și pe om, nu însă pe cel civilizat. Este totuși o iluzie a crede că lumea plantelor și a viețuitorelor sălbatice este mai pură, mai naturală și oarecum mai legitimă în ceea ce privește originea, decât societatea omenească ajunsă la o treaptă superioară de cultură. Lupta pentru existență cu multiplele ei forme de suferință este comună tuturor viețuitoarelor. Existența omului și a societății omenești se reazemă pe aceleași legi ca și existența celorlalte viețuitoare. Această iluzie este încă susținută de istoria religioasă care ne vorbește despre fericirea și nevinovăția dintru începuturi, pe care omul a pierdut-o prin păcat și pe care trebuie acum să o răscumpere prin suferință. Aversiunea lui Rousseau contra societății civilizate nu este numai un efect individual al temperamentului său de mizantrop, nici invectiva mincinoasă a unui poet, ci este ceva mai pozitiv decât atâta, este un rezultat al credinței întemeiate pe istorie, că civilizația este o formă inferioară și decăzută a vieții omenești. În ceea ce-l privește pe Rousseau, toate operele sale vădesc o sinceră convingere în bunătatea naturii primitive , un sincer regret față de căderea omului. Primele rânduri din Emile exprimă cu energie, dar și cu tristețe credința profundă a autorului asupra societății omenești că «toate au fost bune ieșind din mâna creatorului, dar mâna omului le-a deformat pe toate».

Aceasta este baza sistemului de educație al lui Rousseau.

Izolarea de societate.

Urmărind cele spuse până aici de Rousseau, se pare că primul cuvânt al pedagogiei sale ar fi trebuit să fie izolarea, căci, neputând schimba în întregime ordinea socială pentru a o clădi din nou pe bazele naturii, nu-i rămâne decât să facă doar ce-i stă în putință, «bine, într-o societate care devenise așa de rea». Rousseau își dă seama că o reformă radicală este imposibilă. Face răspunzătoare civilizația de toate relele de care suferă omenirea, fapt pentru care cere izolarea copilului de societate: «Dintre toate animalele, zice el, omul este cel mai puțin făcut să trăiască în turme; de aceea copilul să fie condus la țară, departe de canaliile de valeți, departe de fumul și praful orașelor, care sunt adevăratul iad al speței omenești». Aceasta prima măsură de luat în sistemul de educație al lui Rousseau.

Departe de a fi un vizionar, Rousseau caută care sunt condițiile practice și posibile în societatea secolului al XVIII-lea pentru o mai grabnică și mai sigură regenerare a societății. El știe dspre contemporanii lui că nu se mai pot întoarce să locuiască în păduri, caută partea de schimbare posibilă, regretând neputința unei reforme generale.

Ideile lui Rousseau au fost primite cu entuziasm de contemporanii săi. Ele nu privesc numai copilăria, ci întreaga societate.

Se pare că singurătatea recomandată de Rousseau devenise modă.

Famila.

Având în vedere reîntoarcerea la natură, Rousseau cere ca educația copilului să se facă departe de societatea orășenească, cea mai artificială dintre toate. În starea naturală, copiii nu cresc sub îngrijirea străinilor, ci sub a părinților. Rousseau nu este de acord să intervină guvernatorul în educație, decât atunci când părinții copilului, împiedicați de condițiile societății civilizate, adică nefirești, nu pot înșiși să-și facă datoria pe care legile firii le-o impune. Astfel, mama și tata trebuie să fie – singurii după părerea lui Rousseau- adevărații educatori ai copiilor. „Precum adevărata nutritoare a copiilor este mama, asemenea și adevăratul lor învățător este tatăl: un tată pentru copilul tău nu vei putea niciodată cumpăra cu bani, cel mult vei cumpăra o slugă care va face și din copilul tău tot o slugă”.

Rousseau în loc să vorbească despre influența familiei asupra copilului, se ocupă aproape exclusiv de raportul dintre dascăl și elev. Societatea fiind decadentă, părinții perverși, educația naturală nu mai poate fi realizată. Rousseau îi vede pe părinți vinovați că neglijează educația copiilor, de aceea își îndreaptă privirea spre o ființă extraordinară, adevăratul pedagog. Cadrul natural al educației copilului este tot familia. Primele pagini ale lui Emile sunt un imn pios și entuziast în același timp, în care Rousseau laudă fericirea vieții familiale. Au rămas celebre în istoria pedagogiei elocventele sale cuvinte, prin care cheamă pe mame la îndeplinirea datoriei pe care maternitatea le-o impune.

Vorbind despre Emile, spune Simion Mehedinți, Goethe o numește „evanghelia naturală a educației”. Paginile unde Rousseau cere de la părinți, de la familie educația copiilor merită acest nume mai mult decât tot restul operei sale.

În ceea ce privește cadrul educației, recomandarea lui Rousseau era ca familia să îngrijească de educația copiilor și nu străinii. Cu această idee, el și-a atras și unele critici, dar dincolo de toate istoria cunoaște cazuri fericite de educații în familie, fără a fi neapărat familii bogate. Așadar, moralitatea familiei se reazemă pe educarea copiilor. Recomandând educația în familie, vorbește de un folos nu numai pentru copii, ci și pentru părinți.

Nu cumva însă educația publică ar fi pentru aceștia mai folositoare decât cea domestică? Rousseau urmărește de la început „spontaneitatea și dezvoltarea caracterului individual”, pentru o bună educație. În teoriile sale pedagogice are argumente în favoarea educației private, în folosul copiilor. Nu este nevoie de adânci cunoștințe psihologice, spune el, pentru a ne imagina cât de silnică și păgubitoare pentru individ, poate fi acea nivelare silită a unei singure metode, aplicate la un număr mare de caractere deosebite.

În ceea ce privește instrucția copilului, el poate primi de la părinți tot ceea ce este posibil, potrivit cu progresul științei. Există însă ceva ce familia nu poate da. Este unitatea de sentimente, de vederi și aspirații, fără de care o societate nu poate trăi decât din gradația întâmplărilor, fără de care ea poate fi o adunătură, un amestec, dar niciodată un corp cu o viață sistematic organizată. Educația publică, departe de a exclude ajutorul familiei, îl presupune cu necesitate. În mod inevitabil, copilul este elevul părinților, înainte de a fi al profesorilor școlii publice. Este greu de închipuit cum școala ar putea da o bună educație când aceasta n-a fost începută bine și apoi sprijinită de familie.

În concluzie, educația privată, în sânul familiei, este deplin consecventă cu bazele sistemului pedagogic al lui Rousseau.

De vreme ce aglomerația oamenilor în orașe este nenaturală, Rousseau cere creșterea copilului la țară. Și fiindcă în ordinea lucrurilor stă ca progenitura să fie îngrijită de părinți, el consideră educația drept o afacere a familiei și nu a institutelor publice sau a unor oameni plătiți. Când acest lucru nu este posibil, rolul tatălui îl poate îndeplini un pedagog, dacă cineva – este de părere Mehedinți – poate găsi acea minune care se chiamă «adevăratul pedagog».

Prima datorie pe care o avem față de copil este respectarea libertății lui. Rousseau vine cu această teorie a libertății copilului, care reprezintă un eveniment însemnat în istoria pedagogiei moderne. Nu porunci nimic copilului, nu-l îndemna la nimic, lasă-l deplin liber, deoarece el nu va face niciodată decât ceea ce este într-adevă util. Rousseau socotea că a sosit vremea ca educația să pregătească și oameni, nu numai curtezani, clerici ori militari. În această idee stă toată originalitatea reformei sale. El își dorește ca mai întâi de toate, elevul său să fie om. Mai întâi de toate, copilul este cetățean al pământului, apoi al unei țări sau membru al unei clase sociale.

Bunătatea dispozițiilor originale ale copilului este premisa de la care Rousseau cere ca principiu pentru educație libertatea. Este necesar ca părinții să-i îngrijească pe copii, chiar să suplinească puterea care îi lipsește copilului, în măsura în care el are nevoie pentru a trăi și a se dezvolta, însă ce trece peste măsura utilității devine capriciu, adică, spune el, o schimonosire a vieții naturale. Educatorul să fie atent asupra raporturilor dintre copil și lucruri, așa încât copilul să adune doar cunoștințele trebuincioase vieții.

În concluzie, Simion Mehedinți mărturisește că lucrarea de față nu are ca scop nici elogiul, nici ponegrirea lui Rousseau. El se servește de critică pentru analiza explicativă a operelor. Acceptă metoda științifică de a cerceta fenomenele doar cu gândul de a descoperi legi, nu pentru a împărți laude și ocări. Propune mai multe teme. Tema sensibilității ca izvor de căpetenie al activității omenești. Tema potrivit căreia o metodă trebuie să se adreseze atât inteligenței cât și sensibilității, pentru realizarea unei bune educații. Dintre metode, putem aminti: metoda de critică, urmată de o metodă a critici, proces care să facă apel tocmai la emoțiunea sentimentelor. Dincolo de analiza statică, pasivă, a lucrurilor, se propune o analiză dinamică constând în raportarea sistemului la construcțiile similare de mai înainte de dânsul, cu scopul de a evidenția caracterul calitativ al sistemului. Critica este socotită izvor de emoție. Critica are misiune socială, trimite la activitate. Critica științifică este un fenomen de înaltă valoare morală și socială, spre deosebire de critica-proces, care are la bază jocul arbitrar și vicios al unor sentimente particulare.

Istoria pedagogiei îl determină pe Mehedinți să încerce o comparație a lui Rousseau cu predecesorii și urmașii săi. El constată însă că aceasta ar fi o lucrare nemăsurată și chiar nesigură, câtă vreme istoria pedagogiei este tot atât de vastă ca și istoria civilizației omenești. Aceleași idei pot răsări în capete deosebite, în timpuri și locuri diferite. De aceea, Pentru Mehedinți, metoda dinamică se va limita în mod deosebit la alăturare, la comparație și cât mai puțin la stabilirea diferențelor.

IV: RECEPTAREA OPEREI PEDAGOGICE A SAVANTULUI SIMION MEHEDINȚI

IV. 1. Simion Mehedinți – om al catedrei universitare.

Simon Mehedinți, profesor.

Vocația pedagogică a fost cea care l-a determinat pe Mehedinți să-și aleagă ca subiect al tezei de licență, Ideile lui J.-J. Rousseau asupra educației. Tot din această vocație pedagogică se explică și efortul de a dobândi o cugetare geografică și aspirația de a-i învăța și pe alții să devină educatori adevărați.

În cariera sa didactică este cunoscut ca inițiatorul unor diferite activități; de numele său ne amintesc următoarele: seminarul geografic, Anuarul de gografie și antropologie, excursiile, colocviile profesorilor de geografie, congresele profesorilor de geografie, etc.

IV. 2. 1. Autor de manuale școlare și publicist.

Începând cu anul 1898 este adoptată Reforma Haret, materiile sunt împărțite pe clase, sunt întroduse programe analitice și manuale școlare. Se face apel atunci către oameni precum Titu Maiorescu, Petru Poni, A.D. Xenopol, Victor Babeș, Nicolae Iorga, dar și către unii mai puțin cunoscuți. „Aflând că într-un sat de munte din Județul Putnei se întorsese atunci din străinătate un tânăr care studiase geografia, i-a scris, îndemnându-l să lucreze cât mai repede manualele necesare, potrivit cu noua programă”. În aceste condiții, cel care nu se juca cu lucrurile serioase, Simion Mehedinți purcede la o asiduă muncă de elaborare a manualelor școlare; aduce manualelor înnoiri esențiale, considerând munca de alcătuire a manualelor drept o datorie. S-a spus chiar, de către Eugen Lovinescu, că Simion Mehedinți a intrat în Academia Română cu manualele școlare.

Simion Mehedinți, publicist.

A fost unul dintre marii publiciști ai timpului său, atât prin ce a scris, cât și prin munca de manager și de editor de publicații. A condus ca director, celebra revistă Convorbiri literare, timp de 17 ani. A condus, ca președinte al comitetului de redacție, dând o ținută academică, Buletinul Societății Române de Geografie; a înființat și condus publicația săptămânală Duminica poporului (14 sept. 1914-15 dec. 1933). A editat împreună cu Garoflid și Șeulescu, revista Munca (1919), a cărei redactor a fost profesorul-avocat Dumitru P. Mazilu. A rostit, în perioada 1930-1942, peste 80 de conferințe la Radiodifuziunea Română, emisiunea Universitatea radio; a colaborat la zeci de publicații din țară și din străinătate.

Conferințele.

Ca om de cultură al epocii sale el dobândește înalt prestigiu mai ales în rândul tinerilor; conferințele cu titluri precum: „Către noua generație”; „Datoria generației actuale” etc. au largă audiență. Cuvântările lui Simion Mehedinți erau răscolitoare, aveau forța de a sădi în suflete sensul responsabilității față de soarta poporului, a societății și a culturii române. Pentru el, „generația nouă” era doar cea capabilă să introducă elemente noi în civilizația și cultura unui popor, care vor da un nou ritm poporului respectiv. A crea și a adăuga elemente de civilizație și de cultură românească este definiția pentru o generație nouă; în afara acestora nu se poate vorbi decât de „niște exemplare tinere, o simplă continuare”. Mehedinți nu urmărește popularitatea facilă; activitatea sa reflectă dăruirea de sine pentru o cauză supraindividuală.

IV. 2. 2. Literatura vremii sale și direcția „Convorbiri Literare”.

Se pare că pentru Simion Mehedinți, literatura a reprezentat o puternică atracție. Din biografie cunoaștem faptul că, la insistențele lui Titu Maiorescu, începând cu anul 1907, Simion Mehedinți preia direcția „Convorbiri literare”, până în anul 1924.

Singura „operă de imaginație” (Costică Neagu), a autorului este cuprinsă în volumul Oameni de la munte, un volum de povestiri, ilustrativă pentru distincția știință/literatură. Critica literarară îi reproșează intențiile excesiv moralizatoare. Aceste povestiri se remarcă prin subiectul lor etnografic, prin care autorul încearcă să zugrăvească imaginea sprituală a unui sat de munte, care nu intrase încă în contact cu civilizația modernă. „Cei din Chilug își aduc aminte de demult, din vremea când în munții dinspre apus nici nu erau cărări prin bungetul codrului de brazi, iar spre șes boteile de oi coborau slobode până dincolo de Dunăre și de Nistru. De atunci însă multe s-au prefăcut. Târgurile au ajuns orașe; potecile s-au lărgit în chip de drumuri și șoselele au pătruns în creierii munților, iar pădurile au fost brăcuite… S-a primenit tot rostul lumii, numai moșnegii cei vechi de zile au rămas cum apucaseră din bătrâni; trăiește fiecare sub corhana lui, păzind peste zi oile, cu ajutorul dulăilor, iar noaptea, dormind lângă un foc de buturugi și măsurând vremea după mersul domol al stelelor în care licăresc tainic sufletelor dușilor de pe lume”.

Proza lui Mehedinți zugrăvește o lume care aparține deja altei civilizații, în care apar întâmplări și oameni de care auzim doar în povestiri; o lume a cărui viață se desfășoară după „reguli” proprii. Unele povestiri dezbat probleme de natură socială și morală. Din literatura sa nu lipsesc tablourile din natură, pe care el însuși le creează, nici imaginile poetice cu mare forță de sugestie. Uneori autorul surprinde cu măiestrie stările sufletești ale personajelor.

Este de menționat faptul că într-una dintre lucrările sale, intitulată Geografia pitorească, Simion Mehedinți arată legătura strânsă între geografie și literatură. Autorul atrage atenția că „moda descrierilor pitorești caracterizate printr-o inflație de adjective” poate împiedica relevarea adevărului științific.

Prin conferințele rostite la radio, numele lui Mehedinți se regăsește atât în literatură cât și în știință și pedagogie. Vocația de pedagog a făcut ca, și prin literatură, Simion Mehedinți să dea viață educației neamului său. Pentru el, „chilia de la Radio” constituia „școala cea mare a țării”.

Fără nicio notă de exagerare, se pare că laicatul ortodox al savantului Mehedinți „însuflețește” orice latură atinsă de el. „Din tabăra Convorbirilor, și cu aceeași excesivă ținută etică concordată de astă dată cu naționalismul Semănătorului, S. Mehedinți (1968-1962) saluta «primăvara literară» simțind «o adevărată răcorire sufletească» la ideea că inspirația scriitorilor era găsită în «însăși ființa sufletească a poporului românesc»”.

În concluzie, este evident faptul că savantul și în literatură rămâne același laic ortodox, ancorat în credința și spiritualitatea neamului său, care nu tratează superficial nici o problematică abordată.

IV. 2. 3. Opera pedagogică. Persoana umană, subiect și obiect al pedagogiei creștine.

Simion Mehedinți este prezentat cel mai adesea ca geograf. A desfășurat o bogată activitate științifică, didactică și organizatorică în domeniul geografiei, fiind socotit cel mai de seamă reprezentant în acest domeniu. El folosește bogatul material acumulat într-o lungă și laborioasă activitate geografică spre a întemeia cugetări, cu conținut filozofic, ridicându-se până la concluzii privind evoluția și destinul neamului românesc și chiar destinul omenirii în general; literatura sa sfârșind în filozofie, dar pe o linie pedagogică.

Întreaga sa activitate enciclopedică demonstrează o permanentă vocație unică, vocația pedagogică, din care se poate vedea, înainte de toate, Simion Mehedinți s-a vrut profesor, educator. Pedagogia sa este mai mult decât o concepție asupra educației și a învățământului, ea fiind o expresie a unei vocații pedagogice, susținută de o vastă cultură enciclopedică și de o îndelungată specializare în științele care studiază omul și societatea. Reprezintă mai mult un șir de rezultate la studiul unor probleme privind aspecte ale fenomenului educativ și școlar. Valorează mai mult decât un număr de volume de documentare pedagogică. Pedagogia lui Mehedinți este trăită constant cu stăruință neschimbată de la începutul muncii sale până la sfârșitul vieții, fiind vorba de fapt de o pedagogie originală.

Lucrările sale teoretice Altă creștere și Trilogia școlii au vădit un caracter pedagogic, fiind scrise cu scopul evidențierii unor schimbări în practica educației. De aceea, pedagogia lui S. Mehedinți este una activă și urmărește printr-o „altă creștere” a generațiilor tinere, educate fiind și celelalte vârste, ridicarea nivelului de civilizație și cultură ale poporului român.

În doctrina savantului Simion Mehedinți, premisele pedagogiei relevă mai ales erorile referitoare la elev, la importanța exagerată acordată culturii generale și, legat de aceasta, la relația dintre știință și acțiune. El pune în valoare pedagogia ca știință a educației. Dintre premise pot fi menționate următoarele:

a) referitor la elev, el constată că nu este vorba de un copil abstract, „cam aceeași ființă în toate țările pământului” ci că aceștia se deosebesc după mediul lor etnic. Mehedinți vede în etnografie o pedagogie a omenirii.

b) în pedagogia vremii sale, el consideră negativă premisa culturii generale. Contestă „arta de a privi lumea pe hârtie”, vorbind de o „școală sănătoasă a faptei.” Este de părere că în afară de munca efectivă, toate căile educației sunt false și deci primejdioase. Așadar, pentru Mehedinți, pedagogia este o mare și folositoare realitate. Educația este o știință cu rolul de a îndruma pe copil, potrivit cu dezvoltarea creierului, către munci adevărate, care formează deprinderi tari. Autorul are în vedere o pedagogie experimentală, în vreme ce metoda tuturor metodelor este munca. Din punctul său de vedere, munca trebuie să se desfășoare într-o atmosferă emotivă, cu dragoste, spunând chiar că „cine a înălțat munca până la iubire a coborât raiul pe pământ.” Privind însă „meșteșugul de a face lecție,” Simion Mehedinți spune că mai mult decât meșteșugul face sufletul profesorului . „Școala adevărată pornește de la blândețe și de la iubire.” Temelia educației este munca ajutată de iubire și de știință.

În concepția pedagogiei lui Mehedinți, o altă concluzie este că „educatorul cel mai puternic va fi acela, care are în sufletul său un izvor cât mai bogat de iubire, adică femeia”. Vom vedea că lucrul hotărâtor în viață este caracterul, pe care-l definește a fi „o sumă de deprinderi tari”, că singurii oameni respectați și iubiți de toată lumea sunt cei care au avut drum drept în viață, cei tari de caracter, model pentru cei dimprejur.

Educatorul.

Dintre toate categoriile sociale, pentru Mehedinți, cea mai înaltă potență socială o are educatorul. Mergând pe aceeași linie, o altă concluzie pedagogică a sa este ideea potrivit căreia „profesorul este temelia tuturor reformelor școlare”. Reforma trebuie să înceapă din interiorul școlii. Școala este cum e profesorul.

Spre exemplu, în lucrarea intitulată Trilogii (știința, școala, viața cu aplicări la poporul român) îl vedem pe Mehedinți militant pentru ideea că „știința nu e pentru școală, ci pentru viață, iar viața – pentru perfecționarea individului și a speciei omenești”. Pentru el, trinomul știință – educație – viață înfățișează o unitate organică. Așadar, când vorbește de o trilogie a științei aduce în discuție cele trei categorii de cercetători : cercetător, erudit, savant. Fiecare este prezentat pe treapta sa în funcție de muncă și de eficiența acesteia în cadrul științei: „de la cercetători și erudiți, spune el, rămâne pentru știință material; de la savanți rămân și idei, iar uneori sisteme și metode nouă, care înlesnesc înțelegerea unui mare număr de fapte”.

Ceea ce interesează în studiul de față, este trilogia școlii, unde sunt prezentate trei categorii de dascăli: belferul, pe care-l numește vătaf peste copii; profesorul, slujbaș al școlii și educatorul, părinte al tineretului.

Școala este tot atât de veche ca și omenirea. De la cei bătrâni, copiii și tinerii învață „ce trebuie și ce nu trebuie”. Autorul face observația că animalele nu au școală, că le este suficient instinctul, în timp ce omul și-a adăugat ceva deosebit, unealta. Munca cu uneltele îi sporește atenția, atenția îi întărește memoria. Alăturarea unor imagini în amintire a înlesnit nașterea noțiunilor, apoi s-a ivit raționamentul, iar cuvântul a păstrat cunoștințele dobândite empiric și le-a transmis urmașilor și așa a luat naștere tradiția. Pentru ca elementele tradiției să fie asigurate din generație în generație a apărut școala. În timp însă, alături de o școală elementară a gloatei, se simte nevoia acordării unei atenții tot mai specială pentru cei înzestrați din fiecare generație. Aceasta este tot mai posibil de realizat prin acțiunea unor personalități eminente, care să dea tinerilor de elită tot ce este esențial din tradiția neamului lor, reușind a face un pas mai departe peste nivelul societății în care s-au născut. O așa îndrumare presupune însă o sumă de însușiri care nu pot fi găsite la orice profesionist din școală, ci numai la cei care au o puternică vocație pentru educarea tineretului. Așadar, belferul nu face decât să asigure o continuare stereotipă a tradiției; profesorul sau învățătorul realizează o îndrumare critică a copilului și o cernere judicioasă a tradiției, în timp ce perfecționarea tradițiilor, remarcă Mehedinți, printr-o activitate creatoare nu poate fi dată decât de arta unei personalități excepționale, educatorul.

Simion Mehedinți aduce în discuție noțiunile de educație și a educa. Ce înseamnă a educa pe cineva? Destui, spune el, au vorbit despre aceasta, „programatic și cu vorbe seci”. Pentru el, a educa este aproape o taină: „Taina oricărei educații e aceasta: Ea nu-ți dă mădulare făcute cu meșteșug; nas de ceară, ochi de sticlă și de-alde astea. Cei care fac astfel de daruri sunt tocmai caricatura educatorului. Din contra, creșterea adevărată însemnează altceva: liberare adică înlăturarea buruienilor, a molozului și a gângăniilor care vor să ciupească vârful fraged al răsadului. Educația însemnează izvor de lumină și de căldură; însemnează mlădierea după natură și adorarea ei, când se arată miloasă și bună, ca o mamă care te apără de întâmplări groaznice sau le întoarce spre binele tău, ori ascunde cu un văl pornirile maștere ale firii triste și lipsită de înțelepciune…”. „Scopul educației este să te ajute a te găsi pe tine însuți; să te scape de amețeala care, de obicei, te învăluie ca un nor tulbure; să te sprijine a-ți reveni în fire… Iar pentru așa ceva, eu nu cunosc alt drum mai sigur, decât să luăm seama la alegerea și pregătirea educatorilor”.

Autorul îndeamnă spre o pedagogie de școală activă, dincolo de contemplație. Educație înseamnă nu numai „liberarea de piedici” (dintre care cea mai grea este învățătura seacă a vorbelor din cărți). Ea trebuie să însemneze „încadrarea eului individual și empiric, supus lunecărilor de toate zilele, în eul normativ (specific) al neamului, așa cum s-a înfiripat individualitatea sa psihică din experiența secolelor, în împrejurări fericite și nefericite, care au rectificat acea experiență , condensând-o în datini și tradiții. – Prin urmare, din realitatea traiului biologic și istoric al fiecărui neam, nu din abstracțiunile înșirate prin cărți, trebuie să iasă modelul educației potrivită cu gruparea etnică respectivă.” Așadar, a educa înseamnă mai întâi de toate a integra pe copil în viața neamului său. Copiii bine educați, spune Mehedinți, sporesc ființa neamului, după cum mugurii din fiecare primăvară, adăugându-se în vârful ramurilor (dacă nu-s bântuiți de ger și de secetă) sporesc coroana copacului, în toate direcțiile.

Pentru toate acestea se naște marea întrebare cine să privegheze și să înlesnească această operă grea de integrare a valorilor pozitive și normative din viața unui neam? Răspunsul este pe măsură: educatorul. De aici desigur, derivă multe alte întrebări de genul: cum să-l descoperim? Care sunt însușirile lui? Există instituții pentru pregătirea educatorilor? Pentru toate Simion Mehedinți are un singur răspuns, marea învățătură a Mântuitorului Hristos.

De aceea, pedagogul nostru în scopul adevăratei educații propune: tema educaței sufletului, care să preceadă educația simțurilor. O educație care vizează unitatea sufletului. El propune ca școala să fie un mijloc de pregătire pentru cunoașterea sufletului și izvor de știință pentru îndrumarea vieții. Lucrul acesta îl poate realiza, din punctul de vedera al autorului, doar educatorul, nici belferul, nici profesorul. Sufletul educatorului, spune el, trebuie să intre direct în acțiune. Educatorul va împlini el însuși ceea ce îndeamnă pe alții să lucreze, el însuși având sufletul neștirbit, „pentru ca să poată dezvolta și în alții germenii personalității lor, până la împlinire”. Numai cel care este stăpânit de un sentiment de înaltă răspundere morală (nu numai intelectuală), față de cei pe care îi are în grijă poate deștepta emoție în sufletul altora. Viața educatorului se cere a fi în totalitate dovadă sinceră a convingerilor sale în așa măsură încât poate convinge la acțiune.

„Educator nu poate fi decât omul echilibrat (în cugetare, simțire și acțiune) care simte o lăuntrică euritmie și o statornică înclinare spre un ideal care trece dincolo de marginea îngustei vieți individuale. Căci nu de știință și de filozofie au nevoie tinerii ucenici (așa ceva se poate găsi în toate bibliotecile), ci de filo-sofi adevărați, adică de oameni care, punându-și o țintă superioară în viață, trăiesc cum gândesc. Profesori sau profesioniști ai învățământului se găsesc din ce în ce mai mulți în țările civilizate. Educatori însă, adică modelatori sinceri ai propriei lor vieți spre a o face pilduitoare, entuziasmând și pe alții, așa ceva se vede rar – ca și talentul artistic. Ba chiar mai rar. Talente unilaterale – destule. (…). De aceea, marii educatori, ca și oamenii de stat (și aceștia tot un fel de educatori) sunt atât de rari, încât îi putem număra pe degetele de la o mână. Istoria e martoră.”

Educator adevărat poate fi numai acela care face din viața sa un îndreptar și pentru alții. Aici Mehedinți vorbește de valoarea acelui simț de armonie interioară, care în fiecare clipă domină cugetul și voința educatorului. Singurii educatori serioși sunt singurii oameni cu adevărat religioși. Fără acest element transcendent, spune el, o educație temeinică nu e cu putință, iar întreaga viață sufletească tinde spre dezagregare și confuzie. Asupra oamenilor nu lucrăm doar prin ceea ce facem, ci mai ales prin ceea ce suntem în forul nostru interior. Așadar, cel mai erudit profesor, „împărțitor de lecții”, nu poate fi educator dacă nu este serios preocupat de ceea ce poate fi dincolo de zarea traiului zilnic; dacă nu are o structură sufletească completă și fină, capabilă să dea putința de a prețui nu numai știința, dar și latura etică și estetică a vieții. Fără o atitudine regioasă, educatorul nu poate fi educator!

Educatorul reprezintă cea mai înaltă treaptă a învățământului, pe care nu se pot înălța decât oameni cu o reală personalitate didactică. Pentru educatorul adevărat, Simion Mehedinți vede condiția sine qua non cea de a ajuta pe discipolii săi să devină personalități de seamă în sfera națiunii, prin care acesta – în calitatea sa de educator ajută și națiunea să-și sporească personalitatea istorică în cadrul întregii omeniri.

Așadar, însușirile educatorului sunt: știință, armonie lăuntrică și altruism până la uitarea de sine, la care se adaugă putere de creație și o fizionomie etnică destul de tipică, precum și năzuință spre un ideal transcendent.

În concluzie, S. Mehedinți spune că nu cartea, nu regulamentul, revizorul, inspectorul ori ministrul face școala. Ci o faci zilnic tu, cel care stai la catedră. De felul cum te-ai gândit (sau nu te-ai gândit) la lecție , de chipul cum privești (ori nu privești) pe copii, de metoda cu care explici, (ori nu explici destul) lecțiile, de fiecare pas, de fiecare cuvânt, de fiecare gest al tău atârnă soarta viitoare a învățământului. Dacă tu ești dascăl adevărat, poate Universul întreg să fie hâd și șubred ca o șandrama veche, tu, în sfera școlii tale ești izvor de lumină, de frumusețe și armonie; fiindcă tu ești pentru copil centrul Universului. (Unde e nădejdea?, 1920).

Persoana umană – subiect și obiect al pedagogiei creștine.

În accepție principală, pedagogia creștină și totodată idealul educațional creștin are ca fundament comuniunea. „Comuniunea deplină, spune părintele Dumitru Stăniloae, se realizează numai între persoanele care sunt și se fac transparente ca subiecte pure. Cu cât sunt și se vădesc mai mult ca subiecte, cu atât raporturile dintre ele sunt de o mai mare și mai liberă comunicatvitate și comuniune, de o mai accentuată interioritate și conpenetrare conștient reciprocă, realizând o mai mare intersubiectivitate.”

Arhetipul uman propus de pedagogia creștină îl reprezintă Logosul întrupat, Hristos. Laici ortodocșii ai veacului creștin, alăturii de clerici, au înțeles că o astfel de pedagogie reprezintă mediul contactului ortodoxiei cu lumea contemporană fiindcă permite sau chiar obligă teoria educației umane la o poziție pozitivă față de om, cultură și civilizație. Pedagogia creștină are vocația slujirii omului în realizarea scopului său de mântuire. Este cert faptul că „nimeni nu poate pune altă temelie decât cea pusă deja, care este Iisus Hristos.” (I Corinteni, 3, 11). Conținutul antropologic real al pedagogiei creștine îl constituie „desăvârșirea în Hristos.”

Tema pedagogiei creștine în spiritualitatea poporului român a fost mereu atenție. Laicii și clericii ortodocși au văzut în credință, în paza poruncilor Evangheliei, în asceză, în colaborarea cu harul divin prin Tainele bisericii , legătura organică dintre lume și Hristos. Așa se explică fenomenul potrivit căruia alături de clerici, cateheza ortodoxă este încurajată de mulți laici și intelectuali ai bisercii.

În procesul educației sale și în activitatea sa creatoare, pentru a se putea stabili în ce măsură acesta se manifestă ca persoană, omul este greu de urmărit. În principiu, pedagogia creștină impune acest lucru. Istoria dovedește că tot ce nu s-a manifestat viu și concret, nu a ajuns până la noi. Învățătura Educatorului din Nazaret aduce în centrul atenției omul ca persoană, în timp ce doctrina propovăduită este cea care, pătrunsă fiind de energie și plină de consistență, s-a crezut de către toți, pretutindeni și mereu.

Pedagogia creștină, propusă de Iisus, inaugurează drumul spre realități de proporții nebănuite, adresându-se celor care trăiesc viața în dimensiunea sa personală. Multitudinea de forme prin care se poate exprima cultura în general, îl determină pe savantul Simion Mehedinți să pună în lumină valoarea etnografiei și a etnopedagogiei în cadrul culturii și civilizației creștine. În ceea ce privește educația, se știe că fiecare popor trăiește în propria-i cultură și tradiție, în cadrul cărora pot fi identificate simboluri exprimând viața acelui popor, în cele mai profunde aspecte.

Se știe că Mehedinți, ca reprezentant al neamului nostru în cultura universală, s-a vrut mai întâi de toate, creștin. Este cunoscut faptul că poporul român s-a născut o dată cu credința sa. Activitatea lui Mehedinți ca pedagog creștin al vremii sale este mărturie a realității că încrederea prin credință este o calitate firească a românului. Pentru a-și înțelege existența, el se încrede că aceasta îi aparține lui Dumnezeu. Așa explică geograful nostru faptul că în viața poporului român războaiele confesionale nu au existat și că lucrurile pe care i-a fost greu să le înțeleagă au fost lăsate pe seama lui Dumnezeu.

De aceea, taina persoanei este drumul frumos pe care și-l propune a-l parcurge pedagogia creștină a savantului Mehedinți. Deși pornește de la idei despre educație unele adoptate poate de la J.J. Rousseau, deși pornește de la idei pe care le prezintă în lucrarea Altă creștere. Școala muncii, activitatea didactică a acestui laic ortodox nu scapă din vedere religiosul, și dimensiunea acestuia în creștinismul și spiritualitatea românească. La Mehedinți, pedagogia creștină întâmpină viața prin deschidere față de armoniile și frumusețile ei nebănuite. Pentru el, pedagogia creștină se identifică cu viața însăși. Pentru el, românul, precum și orice ființă umană, de orice neam, este valoros prin ceea ce este, prin însăși persoana sa.

S-a constatat că în spațiul de viață al românilor este mult mai important subiectul acțiunii decât acțiunea în sine. Nu acțiunea contează, ci cel care o face, în calitate de persoană. Vom vedea cum etnopedagogul și omul de cultură Mehedinți se adresează diferitelor categorii de persoane, din toate mediile sociale și de toate vârstele. Vom vedea că pentru el persoană înseamnă om, și că definiția reală și totodată idealul educațional se vor constitui în ceea ce se poate exprima prin noțiunea de humanitas, de omenie.

Continuator al tradiției predecesorilor săi, laicul ortodox Mehedinți, prin educație religioasă, dă persoanei – atât educator cât și educat – statutul de subiect și totodată obiect al culturii. De aceea, pedagogia creștină se definește drept pedagogie a iubirii, iubire unică; pedagogie inaugurată de Educatorul din Nazaret, realitate în timp și dincolo de timp.

La nivelul persoanei sale, Savantul Mehedinți aplică pedagogia creștină sub forma permanentei „socoteli cu veșnicia”. Așadar, prin educație religioasă, omul se face subiect al pedagogiei, al acțiunii și implicit subiect și obiect al culturii.

Contribuția lui Simion Mehedinți la dezvoltarea pedagogiei creștine în spațiul românesc constă în faptul că savantul adoptă o premisa universală a învățăturii lui Iisus, pedagogia iubirii, dincolo de care nu există decât neființă, iar renunțarea la iubire implică renunțarea la viața autentică în Hristos și prin aceasta la viața veșnică. Așadar, pedagogia creștină ca pedagogie a iubirii, nu este altceva decât o pedagie a persoanei. Prin iubire, persoana scoate la lumină învățătura. Pentru aceasta avem model în Persoana Învățătorului Hristos. Tot prin iubire, tot prin persoană, învățătura Sa a ajuns până la noi.

Contribuția savantului pentru pedagogia creștină românească, își extinde forța câtă vreme își propune ca prin educație să îndrume firea neamului său, firea umană, spre adevărata ei chemare, în lumina învățăturii lui Iisus. Educația religioasă și pedagogia creștină, în didactica oricărui dascăl de prestigiul lui Mehedinți, sunt valorile care dau ființei umane impuls în dinamica vieții, provocându-l la reacție, la faptă, la iubire.

În concluzie, pedagogia creștină, pedagogie a iubirii, reprezintă pentru spațiul românesc o haină de sărbătoare. Pentru realizarea idealului educațional creștin, Mehedinți face în primul rând apel la persoană. Prin aceasta, el dă pedagogiei creștine autoritatea de a hotărâ dacă ceea ce caracterizează un popor și un spațiu geografic – în contextul de față poporul și spațiul românesc – devine și calitate a sa.

Caracteristicile creștinismului românesc, descrise de Mehedinți în lucrarea Creștinismul românesc – adaos la Caracterizarea etnografică a poporului român, evidențiază rolul libertății persoanei foarte important pentru educație. De libertatea persoanei și de libera raportare a acesteia la învățătura lui Iisus, la semeni, la toată creația și la Dumnezeu țin trăsăturile nobile ale creștinismului românesc, definite de Mehedinți, după cum știm: lipsa războaielor confesionale, neutralitatea față de certurile dogmatice; primatul sufletului; arhaismul creștinismului românesc; simbioza între biserică și stat, fără antagonism; lipsa ereziilor și a ereticilor; prezența lui Iisus în folclorul național; absența pornirii spre răzbunare; acceptarea suferinței ca mijloc de purificare morală; încrederea în biruința binelui asupra răului.

De aceea, una dintre formele de exprimare a realității și valorii contribuției lui Mehedinți la dezvoltarea pedagogiei creștine românești o constituie fidelitatea cu care acesta încearcă să urmeze preceptele Învățăturii lui Iisus. Am putea spune că, „prin faptul întrupării Lui ca om, Hristos a asumat cultura neamului din care S-a născut. Prin aceasta, Hristos a pus în evidență valoarea indiscutabilă a culturii locale sau naționale pentru mântuire. O mântuire care face abstracție de contextul cultural local dat este o mântuire spiritualistă care pierde contactul cu realitatea și dobâbdește caracter abstract și iluzoriu. Prin calitatea Sa de Om adevărat, Hristoa S-a legat indisolubil de cultura neamului Său. Pe de o parte însă, Hristos n-a fost doar Om adevărat, a fost Dumnezeu adevărat, și datorită acestui fapt El n-a rămas prizonierul culturii în care S-a născut ca Om, ci a transfigurat această cultură prin puterea Dumnezeirii Sale, prin crucea Sa.”

IV. 3. Particularitatea lui Simion Mehedinți despre pedagogia creștină prin cultură și civilizație.

Pro patria vixi, veritatem dilexi, Terram scripsi. Întreaga activitate științifică și didactică a savantului Simion Mehedinți, fie că este vorba de latura teoretică, fie de cea practică, este străbătută de acel fir însuflețitor pe care el însuși îl numește „socoteală cu veșnicia”. Dintr-o așa dare de seamă în fața veșniciei se vede mai mult înălțimea angajării decât orizonturile acesteia.

Pedagogia lui Mehedinți este o pedagogie cultural-activă, însuflețită și umanizată. Savant, geograf și etnograf, el cultivă o pedagogie nu a pământului pur și simplu, ci o pedagogie universală, ca și învățătura lui Iisus; o pedagogie a pământului locuit de oameni, bazată mai întâi de toate pe cunoaștere. Știința geografiei și toate fenomenele referitoare la pământ se îmbină cu istoria, etnografia, antropologia pe de o parte, de celaltă parte aflându-se pedagogia. În contextul epocii sale, Mehedinți „devenea o lecție de umanism generos, dacă era vorba de geografia lumii, și o lecție de patriotism înălțător, când e vorba de geografia patriei”.

Pedagogia creștină a lui Mehedinți are o mișcare liberă, în întreg spațiul cultural, prin care se încrie în fericita pleiadă de ctitori de discipline în forma lor modernă, precum: B.P. Hasdeu, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Dimitrie Gusti, Constantin Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Onisifor Ghibu; adevărate personalități de renaștere prin frumusețea și umanismul operelor lor. Prin activitatea sa a dovedit real interes întreg destinul culturii și pentru întreaga orientare a civilizației țării, fapt pentru care Tudor Vianu va spune că „în ansamblul vieții noastre sociale a apărut un tip intelectual al cărui corespondent nu-l găsim cu ușurință în alte culturi, și anume tipul omului de cultură care nu cultivă numai o specialitate științifică anumită, ci care reflectează la destinul global al culturii noastre și care se simte răspunzător de întreaga orientare a civilizației țării.” Printre multe altele, prin cursurile sale de etnografie face diagnoze social- culturale în care îi încurajează pe studenți la creație, creație originală, supremul criteriu pentru o nouă genereție.

Adevărata vocație a savantului n-a fost aceea de geograf, nici de etnograf, nici de literat, ci de pedagog.

Creștinul și pedagogul Mehedinți este unul dintre cei mai de seamă gânditori ai neamului, caracterizat prin: neobișnuită putere de gândire; riguroasă și vastă înforamție științifică; capabil de analiză profundă; puternic spirit de sinteză; discursivitate științifică; analiză filozofică. Istoria filozofiei pe de o parte, filozofia culturii și istoria pedagogiei de cealaltă parte recunosc contribuțiile importante ale savantului Simion Mehedinți, contribuții cu caracter sistematic și doctrinar.

Trecerea lui Simion Mehedinți de la geografie la etnografie se datorează influenței lui Ratzel. Este o trecere nu de ordin cronologic, ci una de ordin fenomenologic, în studiul procesului de funcționare al conștiinței umane. În cariera sa științifică, Mehedinți ajunge la ipoteza că „în economia generală a planetei, omul ocupă un spațiu relativ restrâns, dar în dinamica vieții planetare, importanța lui este inimaginabilă”. Pentru a se raporta la restul existenței, omul își creează un univers propriu prin care el însuși devine o nouă realitate și pentru cae i se cuvine o știință aparte, etnografia. Omul devine „un nou cosmos”, ceea ce arată că importanța educației este covârșitoare. Etnografia va studia viața și evoluția popoarelor și a diverselor grupări etnice, în raport cu produsele lor de civilizație și de cultură, din care rezultă mecanismul fenomenologic de trecere de la conștiința geografică la conștiința culturală, realitate din care va rezulta apoi trecerea de la etnografie la pedagogie. Și dacă tradiția diferitelor popoare dă mărturie de modul de a munci al acestora, etnografia poate fi socotită „pedagogia omenirii”. În final, cercul se închide (G. Geană) fiindcă la pedagogie se poate ajunge și dinspre geografie, dat fiind faptul că geografia este privită drept „casa de educație a omenirii” (Carl Ritter). Etnografia, disciplină decriptivă, acoperă domeniul culturii, îndeosebi „cultura populară”.

Dihotomia civilizație-cultură. Deși distincte, civilizație și cultură sunt două „concepte înfrățite”, idee de circulație europeană. Civilizație și cultură, doi termeni marcând antinomia cunoscută de Mehedinți încă din ideile lui J.J. Rousseau, între ordinea tehnică și ordinea morală. Două concepte care anterior au avut traiectorii diferite, venind din rădăcini diferite.Înțeleasă restrâns ca o lume a valorilor materiale, civilizația este contrapusă culturii, este o altă modalitate de autoproiecție umană, care la rândul ei își are rădăcina în dimensiunea sufletească a omului. Culturile au fost asemuite unor organisme vii, urmând același ciclu al nașterii, maturizării, îmbătrânirii și morții. Într-o astfel de schemă, civilizația ar fi faza ultimă a culturii.

Civilizație și cultură, două atribute care pot defini genul și geniul uman, aflate în raport de succesiune. La noi în țară, subliniază Gheorghiță Geană în opera citată, discuțiile pe tema civilizație-cultură au purtat, fățiș sau latent, accente polemice, dar ideile se lămuresc doar în focul polemicilor.

Pe la anii 1904, Constantin Rădulescu-Motru atribuia civilizației un caracter exterior, ușor de imitat, ușor de răspândit și ușor de pierdut, în timp ce cultura „pătrunde adânc firea poporului” și se poate transforma, „dar de pierdut ea nu se pierde decât dimpreună cu poporul care a creat-o.” Un popor cu cultură este un popor cu personalitate, ai cărei membrii sunt în conștiința lor uniți sufletește: „pentru ca un popor să fie apt de cultură, se cere ca el să fie apt de personalitate. Se cere ca între conștiința membrilor săi să se stabilească o unitate sufletească, întocmai cum se stabilește între elementele sufletești dinăuntrul unui singur individ.”

Pe la anii 1924/1925, Eugen Lovinescu, prin Istoria civilizației moderne va promova o concepție bazată pe ideea circulației valorilor, prin imitație de la o cultură la alta; o viziune antitradiționalistă asupra instituțiilor românești. El are la bază ideea că în țările apusene cristalizarea burgheziei a durat secole încât instituțiile corespundeau în acele țări sufletului tradițional. Lovinescu constata că „societatea noastră s-a format prin imitație și nu prin elaborație latentă”, drept pentru care sentimentul național și sentimentul libertății individuale (proprii clasei burgheze), „noi le-am primit sub forma lor ultimă și integrală pe cale de ideologie”, adică pe cale teoretică. „N-am participat cu nimic la elaborarea acestor sentimente, tot așa cum n-am participat cu nimic nici la alcătuirea instituțiilor noastre juridico-politice.”

În acest context, Constantin Rădulescu-Motru își asumă rolul de purtător de cuvânt al tradiționalismului; el rostește la Academie comunicarea cu titlul „Ideologia revoluționară în cultura românească” (la 22 mai 1925). Polemica continuă, Eugen Lovinescu propune o depășire a antinomiei dintre civilizație și cultură. El vede drumul de la cultură la civilizație reversibil; vede conținutul civilizației, pe care G. Geană îl va denumi cu sintagma „bunuri materiale”, drept o condiție a vieții noastre. Cu timpul acest conținut devine deprindere, se adaptează la „unitatea noastră temperamentală” și preface în valori sufletești, se transformă în cultură.

Reacții la polemica Rădulescu-Motru/Eugen Lovinescu. Viziunea antitradiționalistă a lui Eugen Lovinescu și apărarea tradiționalismului la Constantin Rădulescu-Motru atrage și alte luări de poziție.

Simion Mehedinți. De partea lui Rădulescu-Motru se va situa Simion Mehedinți, care îmbrățișează distincția civilizație/cultură, deși în unele lucrări nu acordă acestui subiect mare întindere.

Lucian Blaga. Realitatea acestei polemici este întâmpinată de către Lucian Blaga drept un prilej de aplicație a propriilor idei despre stil și metaforă. Poet-filozof, el va transpune relația cultură-civilizație, două plăsmuiri omenești, în planul expresiei. La Blaga, faptele de civilizație și creațiile d cultură deopotrivă poartă „o pecete stilistică”, lipsindu-le „metaforicul”. El vede faptele de civilizție fără destinația de a revela „un mister prin mijloace metaforice” destin pe care îl au faptele de cultură.

În dezbaterea acestei probleme s-au mai antrenat și Tudor Vianu și P.P. Negulescu. Crezul deplin al românilor prin care se înnumără și simion Mehedinți este dezvoltarea armonioasă și integrală a societății și afirmarea nestingherită a resurselor creatoare ale oricărui popor. Distincția civilizație/cultură implică un grad superlativ de complexitate a fenomenelor. Poziția lui Simion Mehedinți exprimă confluența unui spirit de finețe în nuanțare cu claritatea decantării, poziție prin care se va face cunoscut și în străinătate.

În definirea conceptului de „civilizație”, Simion Mehedinți pornește cu definiția: „suma tuturor descoperirilor tehnice care au înlesnit omului adaptarea sa la mediul fizic”. Pentru „cultură” el vine cu definiția: „suma tuturor creațiilor sufletești (intelectuale, etice și estetice) care înlesnesc adaptarea individului la mediul social.” Termenul cheie, factor comun, este conceptul de „adaptare”.

În istoria sa, conceptul de „cultură” a cunoscut nenumărate definiții, a fost abordat de: antropologi, filozofi, sociologi, istorici. Particularitatea în definiția dată de Mehedinți constă în faptul că autorul facilitează evidențierea creativității ca trăsătură ce-l înnobilează pe om; atenția întreptându-se spre „descoperirile” și „creațiile” datorate omului. Adaptarea este răspuns la vocația creatoare a omului. Creativitatea umană cunoaște la Mehedinți trei ipostaze principale: artă, morală, știință, dintre care artaa s-a dovedit „cel dintâi și cel mai general leac al suferinței omenești”; arta are forța să corecteze imperfecțiunile lumii reale, conform unui ideal, care, în cazul savantului Mehedinți este cel creștin; conform unui ideal fie individual, fie social, oricum, uman. În concluzie, la Mehedinți, cultura, consecință a creativității umane, are efect „vindecător”, compensatoriu, facilitând integrarea omului în mediu, mai ales în mediul social.

Disocierea între produsele materiale și cele ale spiritului au generat ceea ce antinomic este denumit „civilizație”, produs material, și „cultură”, produs al spiritului. Simion Mehedinți explică drept formă a „dublului caracter – material și sufletesc – al muncii”; adică ceea ce noi astăzi înțelegem prin „muncă fizică” și „muncă intelectuală”. Așadar: muncă fizică, produs material, civilizație, pe de o parte; iar de cealaltă parte muncă intelectuală, produs spiritual, cultură.

Acest dublu caracter al muncii, civilizația și cultura, îl va determina pe Mehedinți să pună accent pe dihotomia între cele două categorii de fapte: fapte de civilizație și fapte de cultură. Deși evidentă, această distincție va fi abordată de către Simion mehedinți cu foarte multă finețe. Separarea celor doi termeni este necesară doar în scopuri practice, de cercetare, căci în realitate pot fi unitari. Așa cum frunza are două fețe, spune Mehedinți, una către soare alta către pământ, la fel viața omului are două aspecte: unul teluric, civilizația, tehnica materială, prin care omul se adaptează la mediul natural, și celălalt, în sens figurat, ceresc, cultură, ansamblul obiectivărilor psihice și sufletești prin care omul se integrează în mediul social. Unitatea vieții le cuprinde pe toate, spune autorul.

Așadar, la Mehedinți, deși distincte, civilizația și cultura au o imagine unitară. Din punct de vedere etnografic, raportul civilizație-cultură este caracterizat de simultaneitate; antropologic, la fel. Mehedinți recurge la date antropologice și etnografice, analizând populațiile fără o istorie, mai ales fără o istorie scrisă și va demonstra că nu există grupare omeneacă, cât de primitivă ar fi, care să nu fi creat un minim instrumentar tehnic pentru adaptarea la mediul matural, deci un minim de civilizație, și care să nu se conducă după un minim cod de legi morale sau de credință. Nici spațiul, nici timpul nu cunosc goluri de civilizație și de cultură. Mehedinți recunoaște și susține adevărul că cele două elemente pot evolua disproporționat, că „polul civilizației și polul culturii rar coincid”, și că omul, în calitate de ființă conștientă de sine poate da curs lin propriei sale istorii.

Universalitatea civilizației și a culturii. Mehedinți recurge la date din viața multor grupări etnice, unele chiar dintre cele slab dezvoltate social, cauza fiind fie istorică, fie geografică. În studiul său în care urmărește clasificarea formelor de manifestare umană nu se limitează la o simplă împărțire dihotomică. El împarte civilizația pe de o parte, și cultura pe de altă mparte în câte trei categorii. Categoriile civilizației: hrană, îmbrăcăminte, locuință la care adaugă circulația, și categoriile culturii: știință, artă, religie.

Simion Mehedinți se detașează de morfologismul de nuanță istorico-filozofică, îmbrățișând „morfologismul cultural din etnologie și antropologie, linie marcată pe plan internațional de figuri precum: Franz Boas, Clark Wissler, Fritz Graelener ș.a. Ținta lui Mehedinți era aceea de a construi un sistem de categorii care să dea seama de modul de viață al oricărei comunități etnice, indifirent de treapta de progres ori de colțul de lume în care aceasta este plasată.” Mehedinți ajunge la decoperirea unui sistem de coordonate etnografice echivalent cu o schemă de categorii universale ale culturii. Se pare că Simion Mehedinți identifică aici un neajuns atunci când în prelungirea liniei muncii adaugă cuvântul „societate” prin care este posibil să urmărească aspecte ale vieții de grup. El reunește aspectele modului de viață al unui popor, al unui sat, al unui oraș.

Munca exprimă condiția omului pe pământ. Concepția despre muncă a lui Simion Mehedinți are ca sistem de referință concepția sa generală despre om și cultură. La Mehedinți, dihotomia civilizație-cultură are dublu caracter, material și spiritual, dar o singură axă, munca. Munca este calea prin care ființa umană va reuși să se distingă de întreaga creație fapt pentru care el va susține că uneltele și munca cu uneltele pot fi socotite particularități ale omului. Și viața psihică în registrul său deține o uneltă, unealta psihică, graiul, cea care are menirea de a-i trasa omului un destin unic. Prin grai, generațiile umane își însumează întreaga experiență. Graiul este cel care ajută la preluarea, îmbunătățirea și transmiterea experienței acumulate făcând ca invenția și inspirația să nu rămână doar simple accidente, individuale sau efemere. Autorul este de părere că limbajul pe de o parte, fenomenele spirituale pe de altă parte au suport în muncă.

În partea a doua a discursului de întrare la Academie, Simion Mehedinți argumentează teoretic originea artei în muncă. Profesor de geografie și etnografie, Simion Mehedinți este preocupat de o caracterizere a poporului din prisma științei etnografice și a tot ce poate contribui la înțelegerea ființei neamului românesc. Firul cercetării este legat de un stâlp central, unealta și munca. De muncă se leagă toată istoria omenirii , începând cu starea ei de hoardă, până la stadiul de popor și națiune, până și pentru verificarea caracterului oamenilor, Mehedinți face apel tot la muncă, la modul cum fiecare muncește. El în vede pe om deosebindu-se de animal prin unealtă. Prin unealtă, spune el, „homo sapiens” a făcut primul pas în cariera sa specifică, pasul următor fiind munca. Așadar, în toată seria animală, singur omul muncește. Pentru o cercetare științifică în acest sens, primul pas este studierea uneltelor folosite, analiza muncii și mai ales obsevarea izvorului uneltei și muncii, adică, spune el, adâncul sufletului omenesc. De aceea Mehedinți va spune că unealta și munca cu uneltele poate fi un criteriu al evoluției omenirii, nu numai pentru latura materială a vieții, ci chiar mai mult, pentru toate manifestările sufletești: descântece, superstiții…, culminând apoi în știință și artă. Există o strânsă legătură nu numai între unealtă și munca la care servește ci chiar între unealtă și alte manifestări ale vieții materiale și morale ale unui popor.

Munca nu servește doar ca mijloc de caracterizare a unui popor, ba mai mult, lămurește cel mai înalt concept, cel de cultură. „Cine zice cultură și civilzație acela zice suma muncii de creare a unui popor, începând de la tehnica materială până la cele mai fine produse intelectuale izvorâte din munca sa”. În cele din urmă, Mehedinți definește cultura drept concepția proprie și unică a unui popor, cu privire la universul moral.

Privitor la tema discursului de față, autorul constată că pentru a cunoaște și pentru a caracteriza un popor, nu există altă cale decât a cunoaște munca sa de creare, iar pentru a îndruma o națiune spre o cultură mai înaltă, nu-i alt chip decât să o hrănești din propriul său avut sufletesc, adunat din moși-strămoși. Și cu aceasta, trimite la exploatarea valorilor autentice fiecărui popor, născute din intuiția vieții reale a poporului; la cunoașterea limbii „sprintene” a satului, înainte de a se ajunge la limba „mai întotdeauna șchioapă” a cărților. Așa se poate realiza cercetarea, caracterizarea și educarea unui popor; cea dintâi datorie pentru educatorii unui popor, pentru cei care îndrumă destinele unei națiuni, fie în Academie, universități, muzee și alte instituții științifice, fie în latura vieții practice, este să caute izvoarele originale care dau vitalitatea poporului respectiv, temeliile pe care acesta își zidește viața sa materială și morală.

Discursul se încheie cu concluzii de ordin practic: dacă munca și unealta este criteriul etnografic potrivit căruia evaluăm viața unui popor, „școala muncii”, spune el, este singura cale pentru înălțarea unei societăți omenești, munca fiind însușirea fundamentală a omului. Orice om trebuie să fie mai întâi de toate un muncitor în sensul cel mai deplin al cuvântului, orice muncitor trebuie să fie om, „în sensul cel mai înalt al vieții noastre pământești”.

Discursul se încheie cu apel către etnografi, îndeosebi către cei care au sarcina creșterii unui popor, pentru a veni în sprijinul poporului în fața tuturor valurilor la care îl supune viața mondenă, apel care sună asemeni unei mărturisiri de credință: „dacă cultura e suma muncii din toată viața unui popor, pentru ca să împlinim lipsurile culturii noastre trebuie să facem cât mai repede inventarul traiului nostru, descriind în chip științific tot ce este caracteristic și original în trecutul românismului, pentru a afirma autonomia sufletului nostru și hotărârea de a fi și a rămâne statornici în făptura noastră etnică… . Acestui gând voi închina anii câți îmi vor fi îngăduiți a lucra pe tărâmul acestei științe […].”

Se știe că Simion Mehedinți preia de la germanul Karl Bücher ideia analogiei între o serie de unelte și unele instrumente muzicale: arc/harfă, piu/tobă etc. Idee pe care o prelucrează pe cale proprie. Orice muncă cu uneltele, spune Mehedinți, e de obicei însoțită de sunete; sunt situații în care se simte un tact al muncii; munca are nevoie deci, de un ritm, din care s-a putut naște chiar muzica, fie vocală, fie instrumentală. Unele instrumente muzicale sunt simple modificări ale uneltelor. Alături de muzică stă dansul, care odinioară a fost legat tot de imitarea muncii; gestul și cuvântul țin loc de faptă. Dansul religios, spune el, era un simbolism al unor acțiuni concrete la început, apoi din ce în ce mai tainice, menite să înlesnească realizarea unor dorințe. Corul nu este altceva decât mulțimea muncitorilor și a privitorilor; coristul devine actor. Tot din muncă a izvorât și poezia; în fază primitivă, omul nu împerechează vorbele potrivit ritmului silabelor, ci cuvintele sunt în acord cu ritmul muncii. Dar nu numai poezia, ci și pictura, sculptura și arhitectura își au originile lor în muncă. Simion Mehedinți, ca și Bücher pune accent pe legăturile reciproce dintre muzică, dans, poezie, legături ce tind spre aceelași obiectiv, munca. Tot în muncă este și izvorul științelor exacte.

Pentru Simion Mehedinți legătura dintre artă și muncă nu este una „exterioară, mecanică, nemijlocită ci una filtrată de mentalitatea, de psihicul omului arhaic – un psihic impregnat de credințe magice și, altă observație importantă, diferențiat de la un grup etnic la altul.” (Gh. Geană). Este remarcabil faptul că Mehedinți își susține tezele printr-o mare bogăție de date etnografice, prin care prezintă cultura ca pe un alter-ego al omului, iar faptele fie materiale, fie spirituale, toate sunt rezultatul unei cauze unice, munca.

În concluzie, la Mehedinți, ideea muncii revine insistent, ca un imperativ, ca un element sine qua non, înclusiv în pedagogie, atât în latura ei teoretică cât și în cea practică. Pentru autorul „Altei creșteri”, munca rămâne act determinant pentru desăvârșire: „câtă vreme te scoli dimineața cu gândul la muncă și te odihnești seara cu gândul la ce vei munci a doua zi, e dovadă că viața, ca o apă bogată, umple mereu vadul traiului tău”; „munca este ritmul vieții. Ea dă, ca și libertatea, tărie și frumusețe și caracter propriu ființei noastre.”

IV. 4. Receptarea lucrării Altă creștere. Școala muncii.

Cum a fost și este receptată în continuare lucrarea Altă creștere. Școala muncii vom descoperi la orice pas. Aceasta a fost socotită ca o sumă de învățăminte înțelepte și prețioase, „o carte care nu trebuie să lipsească părinților cu drag de copiii lor. Ea interesează nu numai pe învățători și preoți, ci și pe toți părinții și mai ales «mamele», care vor să dea creștere bună copiilor. Sunt într-însa atâtea și atâtea învățăminte înțelepte prețioase pe care orice mamă cu știință de carte trebuie să le cunoască și să le umeze. Nu e destul să crești copiii, trebuie să le dai bună îndrumare ca să te bucuri mai târziu de roadele ostenelii tale. Despre formarea caractrerului se scrie foarte bine în această carte. Ca lucrare didactică e cea mai bună carte de pedagogie, care trebuie pusă la îndemâna viitorilor preoți și învățători, cât și a tineretului. Mai ales lui i se poate da «altă creștere», pe care nu o va avea decât învățând în școală această carte de mare preț. Suntem la răspântii grele, în care avem nevoie de îndrumarea unui om înțelept, pentru a ne arăta calea cea adevărată spre «noua generație».”

Preoții și învățătorii au acceptat-o ca pe un reper concret, dată fiind legătura dintre teorie și realitățile vieții; „ca o mare încurajare”. Remarcabil este rolul pe care în cadrul unei pedagogii creștine savantul Mehedinți îl dă „femeii și bisericii în unire cu școala”. O scrisoare pe care savantul o primește prin intermediul Duminicei Poporului, recunoaște Altă creștere. Școala muncii drept „cea mai mare descoperire ce s-a făcut până astăzi în domeniul educației”. „Trebuie să recunoaștem că, mai înainte de toate – vom găsi în această scrisoare, caretea Dumneavoastră e o adevărată binefacere. Nu credem că ar fi om cât de «sărac cu duhul» care citind să nu se fi simțit mai bun – mai în măsură de a începe cu puteri noi o muncă, care până atunci i-a adus, poate puține mulțumiri. De unde până acum ni se recomanda un ideal nebulos – un ce pe care nu-l știm și spre care totuși trebuie să tindem – astăzi avem în față un ideal al realității: munca cea roditoare. Înțelegem acum că viața nu e decât continuă luptă cu elementele naturii – și că însuși scopul vieții și al educației nu e altul decât a organiza și de a sistematiza această luptă.

De aceea, mai ales noi preoții și învățătorii, care nu suntem decât victimele și robii unor formule învechite și a unei educații în văzduh, lipsită de orice atingere cu realitățile vieții – nu putem primi cartea dumnevoastră decât ca o mare încurajare – ca un izvor de speranțe în vremuri mai bune. Căci dacă noi n-am putut să avem această educație, cel puțin ne mângâiem cu gândul că măcar noile generații se vor bucura de această binefacere.

Rolul pe care dumnevoastră îl dați femeii și bisericii, în unire cu școala, poate fi considerată ca cea mai mare descoperire ce s-a făcut până astezi în domeniul educației și în cuprinsul acestei mult încercate țări. Ani de zile am privit consecințele nenorocite ale unei educații de tipic – dar nimeni până la Dumneavoastră n-a întrezărit cu o așa putere de intuiție adevărata cale ce duce la mântuire.”

IV. 5. Simion Mehedinți în istoria pedagogiei. Laicul ortodox Mehedinți în istoria pedagogiei creștine românești.

Munca poartă semnul iubirii între oameni, spune părintele profesor Dumitru Stăniloae, în timp ce caracterul ei obositor, ascetic, „îi spiritualizeză pe ei și fructele ce li le dă natura, sau natura sensibilă care, dacă ar fi folosită fără muncă ar deveni suma de mijloace a unei vieți de plăceri, lipsită de forța spiritualizării omului și fără influența libertății lui asupra ei.”

În creația umanistă de referință a savantului Mehedinți se regăsesc lucrări cu caracter filozofic dintre care, prin complexitatea sa, se remarcă cea intitulată: Altă creștere. Școala muncii. Om de cultură și pedagog de vocație, savantul identifică drept cea mai grea problemă a unui stat alegerea și pregătirea celor chemați să îndrume creșterea tineretului. „Școala muncii” își propune ca obiectiv acest lucru. Legătura dintre muncă și școală constituie pentru Mehedinți pregătirea pentru înțelegerea învățăturilor din cărți, dat fiind faptul că „a te coborî în lumea faptelor e cea dintâi regulă pentru siguranța cugetării și rodnicia vieții.”

Munca este singura cale către progres. Așadar, de la pedagogia muncii, având în vedere elementul practic al acesteia pe de o parte, preocuparea de deminitatea, vocația și destinația omului de cealaltă parte, Mehedinți va realiza o trecere concretă la ceea ce înseamnă de fapt pedagogia creștină. Savantul este de părere că „istoria dogmelor pedagogice ar trebui, drept vorbind, să înceapăchiar de la Adam… În Rai, cum se știe, educația se mărginise la vorbe: să nu mănânci din pomul cutare… Însă vorbele au fost zadarnice. Nici Eva, nici Adam nu le-a luat în seamă. Abia după alungarea din Rai au început ceea ce pedagogii numesc «lecții de lucruri», – când omul a trebuit să muncească pentru a-și agonisi «în sudoarea frunții» pâinea de toate zilele. Dar progresul a fost la început slab de tot.”

Ce poate să înțeleagă un om de știință și totodată pedagog de vocație, precum savantul Mehedinți, prin noțiunea de progres, s-a mai amintit în studiul de față. În ceea ce privește educarea omului pe de o parte, învățătura bisericii și pedagogia creștină pe de cealaltă parte, progresul acceptat este cel legat de formă, nu de fond, de formularea, ordonarea credinței și a propovăduirii Evangheliei, în analogie, spre exemplu, cu creșterea unui copil sau a unei plante. În fața faptelor pedagogul Mehedinți recunoaște că nu este suficient să dăruiești cuiva o Evanghelie ca să-l faci bun creștin, dat fiind faptul că munca îl învață pe om mai mult decât cartea și că cititul îl poate ajuta doar pe cel care muncește.

Drumul unic spre educație în general și pentru pedagogie creștină în special, îl constituie munca. „Munca cu efect limitate săvârșită de om asupra naturii, pentru a o face la rândul său dar altora, spune părintele Dumitru Stăniloae, trimite astfel la fapta creatoare a lui Dumnezeu, al Cărui dar complet este natura.” Așadar, în pedagogia creștină, munca determină acel progres spre scopul desăvârșit pe care nu îl au în ei, fiind transcendental. Pedagogia creștină așa cum reiese din tâlcuirile savantului Mehedinți la parabolele și învățăturile din Evanghelie sau din „școala muncii” îl așează pe om și lumea sa temporară în legătură cu Dumnezeu cel veșnic.

În activitatea savantului Mehedinți, ca și în cea a înaintașilor săi, pedagogia creștină nu este o problemă de dovedire, ci una de explicare și precizări. Așa se explică faptul că în viziunea sa, pentru poporul român, orice pedagog, indiferent de rang și specialitate, nu trebuie să fie altfel decât un pedagog creștin, în timp ce școala este secundară ca importanță față de biserică.

Pentru Simion Mehedinți, biserica este vie, dată fiind realitatea că „numai biserica poate da învățătură unei muncitoare și îndrumare spre ideal femeilor care nu știu destul ce e munca. Însă nu prin rugăciuni stereotipe, nci prin discursuri, ci prin pilda de iubire creștinească, dată de preot, și prin munca sa pozitivă. După cum mama este învățătoarea copiilor, de asemenea preotul trebuie să fie învățătorul memelor: predica trebuie să devină o lecție de pedagogie cu privire la educația fizică, intelectuală și la formarea caracterului.” Afirmată fiind de Mântuitorul Hristos, biserica deci există. Învățătura acesteia fiind revelată prin Însăși Persoana Mântuitorului, pedagogia creștină se naște o dată cu Biserica.

Contribuția savantului Meheidnți la dezvoltarea pedagogiei creștine în spațiul românesc constă în deplina recunoaștere și mărturisire a faptului că Mântuitorul nu doar a învățat, ci a poruncit ucenicilor Săi: „mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.” Botezarea și păzirea poruncilor înseamnă instituire. Biserica, cu învățătura sa și totodată pedagogia creștină sunt realități care s-au manifestat de-a lungul veacurilor și chiar milenii, în mod indiscutabil, realități care nu se mai cer dovedite. De aceea, Simion Mehedinți în lucrarea Parabole și învățături din Evanghelie vorbește de „lepădarea de sine” ca de semnul creștinului adevărat.

Din învățătura lui Iisus și din viața practică a Bisericii, Mehedinți învață că „însușirea aceasta de a lucra de dragul lucrului, adică lepădare de sine și uitare de sine, e foarte rară. Cărturarii o numesc impersonalitate, adică depărtare de interesul persoanei care face lucrul. După cum Iisus a zis că nu e creștin cine nu se leapădă de sine, tot așa putem spune pentru orice meserie și orice îndeletnicire a vieții, că nimeni nu ajunge deplin în nicio ramură a muncii decât uitându-se pe sine, adică apropiindu-se de impersonalitate.”

Așadar, bazată în exclusivitate pe modelul Mântuitorului Hristos, pe lepădare de sine și iubire, pedagogia creștină reprezintă pentru Mehedinți șansa unor generații de tineri mai bune pentru care numai biserica poate asigura sprijin absolut, și, cum s-a amintit, nu prin „rugăciuni stereotipe”, nici prin discursuri, ci prin „pilda de iubire creștinească” și prin „muncă pozitivă.”

Prima jumătate a secolului al XIX-lea este perioada de constituire a pedagogiei ca știință, de promovare a cercetării fenomenului educației. Necesitatea unei profunde înțelegeri a unor teorii și practici școlare, frecvent utilizate în lumea educatorilor a generat apariția istoriei pedagogiei ca disciplină. Istoria pedagogiei devine calea prin care a ajuns până la noi informații despre izvoarele unor idei, originea unor instituții, realități social-economice și culturale din diferite perioade istorice. Ca disciplină a științelor educației, istoria pedagogiei elaborează scrieri ce ne prezintă diverse instituții din trecut, explicând apariția lor, într-o permanentă raportare a trecutului la prezent. Cecetători ai secolelor al XIX-lea și al XX-lea urmăresc desfășurarea în timp și autenticitatea ideilor pedagogice, în evoluția lor pe de o parte, și succesiunea instituțiilor de educație și de învățământ. Ei ajung la concluzia că teoria și practica educativă constituie un întreg , fapt pentru care se va accepta ideea că în arealul investigațiilor cu caracter istoric asupra educației să fie cuprinse atât teoriile pedagogice, cât și instituțiile de eucație și învățământ. Studiul dezvoltării teoriilor și practicii educaționale presupune șamsa unor explicații pentru apariția, manifestarea și dispariția unor teorii și instituții de învățământ; surprinde momentele în care s-au format idealuri, principii, obiective, metode, lecții, în calitatea lor de categorii pedagogice, ca aspecte ale procesului de inițiere în fenomenul educației, de pătrundere în esența acestuia, de elaborare a doctrinelor pedagogice și constituire a pedagogiei ca știință socio-umană. Istoria ne-a dovedit că educația diferă de la o epocă la alta, și chiar că în condițiile aceleiași epoci aceasta s-a diferențiat de la o țară la alta. Factorii sociali, economici, politici și culturali explică științific apariția și evoluția unor teorii și practici educaționale.

În acest spirit, Simion Mehedinți, om de știință și pedagog al secolului al XX-lea, prin activitatea sa științifică în primul rând, prin întemeierea în spațiul cultural românesc a unor discipline precum etnografia și etnopedagogia, arată că a restrânge aria factorilor care determină structura unui sistem educațional dintr-un anumit moment istoric și spațiu geografic – numai la cel economic sau numai la cel cultural – înseamnă a îngusta posibilitatea de aplicare și înțelegere științifică a fenomenului pedagogi.

În activitatea sa de sorginte etno-pedagogică, Simion Mehedinți demonstrează strânsa legătură dintre stările sociale succesive și sistemele educației corespunzătoare. Astfel, țările întemeiate pe libertate social-politică vor promova cu prioritate sistemele educaționale care încurajau manifestările și libera dezvoltare a copiilor și a tinerilor, în timp ce cele cu un regim caracterizat prin despotism politi au în obiectiv constrângerea și uniformizarea ființelor umane. Doctrina educațională a savantului Mehedinți se cristalizează, dincolo de orice valori, în ideea că a fi om deplin înseamnă a fi creștin.

În istoria sa, pedagogia își întemeiază descrierea și explicarea dezvoltării instituțiilor de învățământ și a teoriilor pedagogice pe două surse: izvoarele nescrise și izvoarele scrise. Prima categorie ne oferă spre studiu materialele arheologice și folclorul. Iată de ce se impune cu succes pedagogia activă a muncii, elaborată la cote maxime în tratatul „Altă creștere: școala muncii” al lui Simion Mehedinți. În teoria și practica pedagogiei sale, autorul „altei creșteri” se dovedește extrem de atent atât la izvoarele nescrise cât și la cele scrise. Etnografia și respectul față de popor și de genialitatea acestuia sunt dovadă incontestabilă a valorii tradiției nescrise pentru doctrina educațională a sa, câtă vreme aceasta oferă solide informații cu privire la învățământ și educație, încă de la începutul omenirii și posibilitatea desprinderii unor generalizări referitoare la educație, într-o epocă sau alta din trecut.

La fel de importante pentru Simion Mehedinți sunt și izvoarele scrise, numeroase și bogate în informații de foarte multe feluri. Ca teoretician al educației, el lasă societății românești o întreagă serie de lucrări, prin colaborarea cu presa pedagogică a vremii sale dovedește interes față de sursele de cunoaștere a modului în care era privit procesul devenirii ființei umane într-o anumită epocă istorică sau spațiu geografic. Simion Mehedinți intră în Academia Română ca autor de manuale; inițiază planuri și legi, documente ce permit cunoașterea conținutului, a modului de organizare și desfășurare a procesului instructiv-educativ.

Parte din articolele și lucrările lui Mehedinți au evident caracter istoric, bază a ideilor sale despre educație și învățământ. Prin confruntarea datelor istorice cu realități cotidiene, Mehedinți manifestă respect față de operele cercetate, raportându-se cu foarte multă obiectivitate la interpretarea lor. Trimiterea permanentă la experiențele trecutului este îndemnul de bază adresat de Mehedinți viitorilor dascăli ai poporului. Istoria, etnografia și geografia pe care el o vede o istorie în mișcare, va dărui educatorilor o mai deplină înțelegere a problemelor actuale ale învățământului contemporan. Ei vor putea astfel aprecia în cunoștință de cauză actualitatea unor idei sau caracterul finit al acestora. Lecțiile primite de la trecut îl ajută pe Mehedinți să evite unele practici care s-au dovedit ineficiente. Mereu atent la aceasta, pedagogul nostru își cultivă deplin capacitatea discernerii forței su slăbiciunii unor teorii, sesizând cu multă ușurință tendințele permanente de inovare pedagogică.

Istoria omenirii pe de o parte, întreaga sa activitate și experiență pedagogică pe de altă parte, îl vor convinge pe Mehedinți să recunoască valoarea absolută pe care o are învățătura propovăduită de Educatorul din Nazaret. Pentru a putea ști încotro se îndreaptă educația pe viitor, trebuie să recunoaștem drumul pe care aceasta l-a parcurs până în prezent, factorii care i-au stimulat dezvoltarea și i-au contorsionat evoluția. Simion Mehedinți dovedește gândire critică, ceea ce denotă un larg orizont de cultură profesională și vocație de pedagog. Pentru cei care aspiră să devină educatori, el vine cu două categorii de exemple. Își începe cariera didactică cu teza de licență „Ideile lui J.J. Rousseau despre educație”, vorbește de modele precum Pestalozzi, pe de o parte, iar de cealaltă parte de cel mai mare educator, Iisus Hristos. O dublă istorie, una a pedagogiei omenirii, alta a pedagogiei mântuirii, ambele în contribuție pentru cea mai nobilă și plină de răspundere profesie, cea de educator. Cercetând istoria în latura educației, Mehedinți nu scapă din vedere însuși momentul istoric, etnografic sau geografic în care aceasta se efectuează. Quod semper, quod ubique et quod ab omnibus creditum est, este dovada clară că fiecare generație beneficiază de contribuțiile predecesorilor; fiecare generație poate aduce nu numai completarea unei lacune sau corectarea unor erori, ci și o nouă interpretare a faptelor și a ideilor. Pentru pedagogul Mehedinți, fiecare moment istoric pune în evidență mai ales acele idei ale trecutului care îl ajută să se explice pe sine și să-și înfăptuiască propriile-i idealuri. Așadar, istoria este cea care îl va împuternici pe Mehedinți în activitatea sa de educator să susțină în mod deosebit acea pedagogie unică pentru omenire, conformă principiilor Educatorului din Nazaret.

Se știe că începând din secolul al IV-lea după Hristos, creștinismul devine religie de stat în Imperiul Roman. Acum, educația și învățământul sunt tot mai puternic influențate de concepția creștină cu privire la om, la viața sa pământească și la cea de dincolo de mormânt. Idealul educației îl constituie desăvârșirea morală, la care se adaugă iubirea față de aproapele, fapta bună și dragostea lui Dumnezeu. În școlile creștine, fie pentru începători, fie cele de nivel înalt în care se pregăteau clericii, accentul se punea pe educația morală și cunoașterea Bibliei. Iată de unde inspirația lui Simion Mehedinți de a tâlcui învățătura din Evanghelie pe înțelesul tuturor. Mai mult, o serie de clerici, inițiați în scrierile fundamentale ale creștinismului, dar și în filosofia precreștină, au fost nu numai propagatori, prin viu grai sau scris, ai creștinismului, ci și organizatori ai învățământului și autori ai unor lucrări despre educație, despre buna creștere a copilului, mai ales în familie. Mehedinți știa că unii dintre aceștia socoteau că în conținutul învățământului din școlile creștine trebuia să se mențină și studiul naturii, al geometriei și astronomiei. Știa că Origen, unul dintre dascălii școlii catehetice din Alexandria își sfătuia elevii să-i citească pe toți filosofii și poeții fiindcă, după aprecierea sa, cine nu cunoaște decât o opinie devine intolerant.

Simion Mehedinți cunoștea lucrări ale marilor învățați din primele secole ale creștinismului, precum Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Ioan Gură de Aur, foarte bine cunoscuți în Răsărit; auzise de nume reprezentative precum Tertulian, Ieronim și Augustin. Tot de la istorie, Mehedinți învață că în vremurile de profunde schimbări economice și sociale, politice sau culturale, sub presiune unui război, foamete sau epidemii, soluția salvatoare este poporul educat în spiritul dragostei și unității creștine. El știe că Biserica poate constitui centrul culturii și învățământului, fapt pentru care, mai ales prin „Duminica Poporului” el se va adresa românilor de pretutindeni, plugari, tineri, învățători sau clerici. Mehedinți cunoaște faptul că educația maselor este posibilă prin biserică dar și prin diversele forme ale creației populare, fapt ce contribuie la întărirea sentimentului de unitate națională.

Un argument de bază pentru întărire unei pedagogii prin biserică și învățătura lui Iisus este pentru Mehedinți convingerea că și marile universități ale lumii (Bologna, Salerno, Paris, Oxford, Cambridge, Praga, Viena, Cracovia ș.a.), la începuturile lor au fost strâns legate de biserică, și că treptat ele au ieșit de sub autoritatea acesteia, dezvoltându-se ca instituții laice, dependente de stat.

În concluzie, pentru un om de știință ca Simion Mehedinți, educația trebuia să se îngrijească în primul rând de suflet, iar știința să fie în acord cu credința în timp ce subiectul și obiectul acestia îl constiutie ființa umană ca personă.

CONCLUZII

„Iar dovada cea mai lămurită a progresului pe care îl realizase pedagogia creștină este faptul că renovatorul cel mai însemnat al pedagogiei, în epoca modernă, este tocmai educatorul care a înțeles și aplicat mai mult decât toți preceptele lui Iisus.” (Simion Mehedinți).

În lucrarea de față, intitulată Contribuția lui Simion Mehedinți la dezvoltarea pedagogiei creștine românești, realizată sub îndrumarea științifică a Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile Gordon, la disciplina Catehetică, Catedra de Teologie practică, a Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”, Universitatea din București, ne-am propus să prezentăm raportul dintre padagogia laică și pedagogia creștină cât și relația dintre Biserică și intelectualitatea creștină în cultura și spiritualitatea românescă.

Lucrarea își propune să evidențieze modul în care poate fi realizată gestionarea problememele religioase în viața unui neam, prin activitatea științifică și didactică a oamenilor săi reprezentativi. În acest sens, am acordat atenție savantului Simion Mehedinți – Soveja (1868-1962), personalitate marcantă a culturii românești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima parte a secolului al XX-lea.

Personalitate covârșitoare, mare savant și om de știință, Simion Mehedinți – Soveja se remarcă printr-o atitudine autentic religioasă, având la baza comportamentului său o credință reală. El se înscrie în galeria marilor intelectuali români, care încercau constituirea unei pedagogii românești prin elaborarea unei teorii asupra educației întemeiată pe cunoașterea realităților specifice poporului român, teorii adecvate totodată acestor realități. Sistemul de învățământ al acelor vremi era apreciat ca ineficient întrucât neglija lumea satelor, țărănimea și prin aceasta, elementul specific românesc. O școală corespunzătoare nevoilor poporului român trebuia să acorde prioritate particularităților și trebuințelor lumii rurale.

Simion Mehedinți apreciază că „numai o pedagogie românească poate folosi pe deplin poporului român.” El întemeiază pedagogia românească pe crecetări etnografice. Pe de o parte, analizează evoluția societății din perspectivă etnografică, pe de altă parte prezintă creștinismul românesc și elementele-i carecteristice, ca bază a unei pedagogii specifice.

Cercetarea etnografică și perspectiva creștin ortodoxă propuse de savantul Mehedinți în teoria educației exprimă efortul de a orienta atenția cercurilor guvernante către lumea satelor, unde milioane de copii români rămâneau în afara școlii, și față de biserica națională, ca păstrătoare a unei tradiții autentice și a unei învățături revelate.

Tendința lui Mehedinți de constituire a unei astfel de pedagogii are meritul incontestabil de a fi stimulat orientarea cercetărilor atât pentru dezvoltarea culturii cât și a civilizației poporului român. Se remarcă faptul că savantul se înscrie cu succes în curentul vremii sale, în lupta pentru o pedagogie națională, fără de care un popor nu poate avea școala care îi trebuie; o școală capabilă să dezvolte fondul sufletesc al acestuia, stimulând totodată creația sa culturală originală.

Ca teoretician al educației, Simion Mehedinți apreciază că la baza procesului de educație a fiecărei ființe umane se află munca, în timp ce „școala muncii” constituie unicul drum spre cultura și civilizația unei societăți omenești, în orice fază s-ar afla.

Ca pedagog și totodată teolog –laic al vremii sale, Mehedinți propune cultivarea credinței ortodoxe și a creștinismului românesc cu toate valorile sale în sprijinul omului de a-L regăsi pe Dumnezeu și de a se regăsi pe sine. O astfel de teorie despre educație constituie de fapt una din cele mai improtante contribuții ale savantului la dezvoltarea pedagogiei creștine în spațiul românesc. Pentru savantul Mehedinți, pedagogia creștină îmbrățișează „școala muncii” ca forță a domeniului său de activitate și cercetare.

Prin „Altă crește. Școala muncii” și astfel prin savantul Mehedinți, pedgogia creștină românească, chiar și cea universală, își propune să arate că marea tragedie a omenirii nu o constituie suferința, sărăcia sau frica ci acea absență a omului în propria-i viață. Tendința, mai ales a tinerilor, de a căuta „ceva” duce adesea în zone primejdioase, și-i determină la soluții tot mai periculoase. O astfel de realitate stă la baza motivației savantului de a întocmi lucrări precum: Parabole și învățături din Evanghelie; Apropierea de Iisus prin Biserică, prin alegerea educatorilor; Pentru biserica noastră; Creștinismul românesc; Ce poate face un educator; Profesorul, temelia tuturor reformelor școlare; Poporul (cuvinte către studenți); Poți fi om deplin fără să fii creștin?; Semnele oamenilor mari; Altă creștere. Școala muncii; Trilogii. Știința – școala- viața. Cu aplicări la poporul român.

Unui pedagog de vocație precum Mehedinți, religia îi poate distinge mai multe aspecte esențiale: instituțional, ritual și ideologic. Acest fapt se remarcă în activitatea savantului prin publicația Duminica Poporului, despre care se știe că i-a fost director. Într-o astfel de publicație, care apare săptămânal timp de aproape două decenii (1914-1933) – pe cheltuiala lui Mehedinți – se regăsesc articole ce exprimă concepția pedagogică a savantului, capabilă să revigoreze pedagogia și școala românească.

Vorbind astfel despre laici creștini, am socotit de datoria noastră să invocăm numele celor care au știut să observe, să monitorizeze și să se implice în educația religioasă și în rezolvarea problemelor interne ale Bisercii; să amintim solidaritatea dintre aceștia și totodată interacțiunea și conlucrarea lor cu clericii și Biserica. Un exemplu viu avem în colaborarea modestă și discretă a teologului creștin Teodor M. Popescu (1893-1973), cu geograful ortodox Simion Mehedinți-Soveja (1868-1962), în ciuda greutăților timpului. Aceasta se remarcă printr-o interconexiune inteligentă, curajoasă și totodată admisibilă din punct de vedere dogmatic dar și practic în tâlcuirile la Evanghelie pe care profesorul Popescu, la cerințele directorului Mehedinți, le trimitea creștinilor din tot cuprinsul țării prin publicația Duminica poporului.

Bazată în exclusivitate pe principiile învățăturii lui Iisus, pedagogia creștină promovată de Simion Mehedinți își propune apropierea de Biserică și realizarea unui ideal educațional creștin. Laicitatea savantului, „școala muncii” și pedagogia creștină pe de o parte; tradiția, viața, spiritualitatea poporului și creștinismului românesc pe de altă parte dau teoriei pedagogice valori transcendentale ce pot izvorî numai din cunoaștera lui Dumnezeu. Educația religioasă rămâne factor de echilibru pentru ființa unamă, pentru societate și pentru întreaga umanitate.

Atenția savantului se concentrează puternic pentru integrarea pedagogiei naționale atât în normele învățăturii creștine, cât și în pedagogia europeană a acelor ani, fapt care i-a asigurat rezistența față de orice presiune totalitară.

Se poate spune că prin Simion Mehedinți, prin „școala muncii”, pedagogia creștină reprezintă vocea unei tradiții pentru care munca „poartă semnul iubirii între oameni; iar prin caracterul ei obositor, ascetic, îi spiritualizează pe ei și fructele ce li le dă natura.” (Pr. D. Stăniloae). Munca devine școală de educație morală, dar și mod de evidențiere a înclinațiilor și de pregătire profesională.

În spațiul românesc, Mehedinți continuă tradiția cronicarilor, a lui Dimitrie Cantemir, și a urmașilor acestora, în spiritul vechilor cazanii, în spiritul sărbătorii și al datinilor. El se înscrie totodată și în atmosfera epocii sale, simțind necontenit nevoia de a-și alimenta propria creație și pe cea a discipolilor săi din învățătura Educatorului din Nazaret.

Identitatea și întreaga activitate a savantului, esența și rosturile acesteia dovedesc o desăvârșită relație creator-creație-destinatar. Aceasta este dovadă sigură că unul dintre țelurile pedagogiei impuse de Simion Mehedinți este îndeplinirea datoriilor sale de creștin față de Dumnezeu, față de semeni și față de sine însuși. Activitatea este emblematizată de configurarea acestui crez. Dependența de ajutorul lui Dumnezeu este recunoscută în toată activitatea sa, unde savantul se regăsește mereu în „socoteală cu veșnicia”.

În contactul vieții sale cu geografia, Mehedinți se vede hărăzit să dezlege taine și legi ale geografiei, să devină propovăduitor al învățăturii Evangheliei Mântuitorului Hristos în fața tinerimii de care se ocupă, și pentru poporul în care trăiește. Iată desăvârșita conștiință cu care savantul a încercat să-și fructifice vocația sa de educator. În deplina sa dăruire, el devine apostolul care nu-și mai aparține. Concepția lui Mehedinți despre identitatea educatorului nu se exprimă doar la nivelul construcțiilor confesive din care noi am putea deduce crezul unei pedagogii creștine.

Simion Mehedinți dovedește o conștiință scriitoricească pentru care valorile etnice pe de o parte și cele creștine de cealaltă parte constituie obiectivul întregii sale pedagogii. Ca mulți alți savanți și scriitori români, Mehedinți își modelează ființa interioară conform unei morale de factură creștină cât și unei experiențe originale, trăită printr-o copilărie în spațiul geografic și spiritual al lumii rurale, edificii ale personalității sale.

La Mehedinți, pedagogia are atât o coloratură religioasă cât și una morală și științifică. În conformitate cu biografia și formația sa, interesul lui față de spiritualitatea românească se manifestă cuprinzător și complex. Punctul de pornire pentru activitatea acestui savant este cultura veche țărănească, care se cheamă omenie, valoare reală pentru neamul românesc; monument cultural real, cu fundament în cultura populară.

Așa cum în activitatea sa învățătorească Mântuitorul Hristos nu a venit să strice legea veche ci s-o împlinească, tot astfel idealul propus de Simion Mehedinți era cel pentru care Vasile Voiculescu îndemna: „să se înceapă altoirea culturii, cerută de vremi, pe trunchiul sănătos al vechii noastre culturi populare.” După un preambul în universal, Mehedinți urmărește obiectivul de căpetenie ca omul „să cugete și să lucreze după povața Mântuitorului.” El descoperă pe de o parte dimensiunea ascunsă a educației, dimensiune naturală, apropiată de realitate, pe de altă parte dimensiunea revelată a pedagogiei creștine, regăsită în cultura românească și în specificul etnic al acestui popor. Acest dascăl român evidențiază cromatica și înțelesul specific al tradiției creștine și al educației în spațiul românesc printr-o lucrare de mare prestigiu, cea intitulată Creștinismul românesc – adaos la Caracterizarea etnografică a poporului român.

Prin raportarea obiectivelor ariei curriculare „om și societate”, la finalitățile unei educații care își propune să depășească spațiul finit al școlii și chiar al timpului, savantul Mehedinți va defini obiectivele pedagogiei creștine, așa cum ni le redă creștinismul românesc în autenticitatea sa, transpuse, în mod evident, în lucrarea amintită, prin enumerarea trăsăturilor caracteristice. Lipsa războaielor confesionale în viața poporului român. Neutralitatea față de certurile dogmatice. Primatul sufletului. Arhaismul creștinismului românesc. Simbioza între Biserică și Stat, fără antagonism. Lipsa ereziilor și a ereticilor. Prezența lui Iisus în folclorul național. Absența pornirii spre răzbunare. Acceptarea suferinței ca mijloc de purificare morală. Încrederea în biruința binelui asupra răului.

Scopul educației religioase pleacă de la textele Evangheliei. El recurge la o pedagogie activă bazată în exclusivitate pe „școala muncii”, pe contactul direct cu natura, pe deșteptarea tuturor puterilor și capacităților sufletești până la creație proprie, în vederea desăvârșirii. Educația religioasă promovată de omul de știință Simion Mehedinți are în vedere cele trei niveluri: informativ, formativ și educativ. La nivel informativ, asimilarea de cunoștințe din Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți se va concretiza în maniera în care acestea pot fi utilizate și aplicate în viață. Scopul formativ se concretizează atunci când familia, Biserica și școala conlucrează pentru o cunoaștere temeinică a învățăturii de credință și moralei creștine, în timp ce gradul de educație religioasă este indicat de ceea ce un om sau un popor întreg a înțeles din învățătura Evangheliei.

În concluzie, prin activitatea sa, Simion Mehedinți pare că și-a aflat împlinirea vocației de pedagog. Așa cum părintele profesor Dumitru Stăniloae spunea la un moment dat despre Nichifor Crainic, putem spune și noi astăzi despre Simion Mehedinți. În activitatea sa a existat o lumină care „are în același timp o substanță unitară și o sursă unică. Sursa este certitudinea religioasă și concepția teologică ortodoxă a acestui fervent credincios și profund gânditor. Impozantul și cuceritorul său sistem de cugetare, extins atât de unitar pe toate planurile capitale ale spiritualității românești și împlinind atât de perfect cerințele caracteristice ale fiecăruia, e o ilustrație convingătoare a adevărului că religia – ca legătură a sufletului cu izvorul vieții – este, ca nimic altceva, rădăcina din care crește ansamblul variat al tuturor formelor și manifestărilor superioare ale vieții omenești.”

Această „substanță unitară” și „sursă unică” dată de „certitudinea religioasă”, face ca activitatea savantului Mehedinți să fie dificil de urmărit. Ca om de știință, el rămâne creștin. Ca etnograf și geograf, dovedește conștiință religioasă, în timp ce, ca pedagog se remarcă apostol al credinței și învățăturii lui Iisus.

Prin aceasta, tinerii au cale deschisă spre „lumea nouă”, este de părere savantul, dar și datoria de a dovedi prin știință și alte manifestări superioare o generație nouă, nobilă, pe măsura trebuințelor și așteptărilor. De aceea, fiecare individ și poporul întreg reprezintă o forță reală. Fiecare are nespus de multe șanse pentru desăvârșire. „Rău e numai de cei sufletește isprăviți.” (S. Mehedinți).

Așadar, originalitatea pedagogiei creștine promovată de savantul Simion Mehedinți constă de fapt în originalitatea metodei Mântuitorului Iisus, în faptul că are la bază intuiția activă a faptelor, printr-o dramatizare care „mișcă sufletul”, dată fiind atotștiința Mântuitorului că nu ideile, ci sentimentele conduc lumea. Experiența predicatorului din Nazaret este unică, total superioară dascălilor din acele timpuri.

ANEXA A

Duminca a 32 – a după Rusalii (a lui Zaheu). Luca 19, 1-10.

A intrat să găzduiască la un păcătos!

Știți, oameni buni și buni creștini, ce vorbă proastă au spus cei fără minte! E întocmai ca și cum ai zice: uitați-vă ce face doctorul: a intrat la un bolnav!…

Dar unde vrei să intre, omule? Să intre la cel sănătos? Cine are nevoie de ajutor mai mult? Cel care s-ar putea îmbolnăvi, sau cel care zace pe coaste?

Doamne, ce neghioabă-i lumea câteodată! Ea nu-și dă seama că tocmai aici a stat frumeusețea cea mare a învățăturii lui Iisus. El a spus și spune azi oricui vrea să-l asculte: necăjitule, nu pierde nădejdea! Să fii umilit, bolnav, năpăstuit… oricum vei fi, e cineva care îți va întinde o mână de ajutor. Sunt Eu, Iisus, și toți cei care Mă urmează pe Mine. Eu știu că în fundul fiecărui suflet se păstrează totdeauna măcar o scânteie de bine, iar binele acela poate spori, după cum din scânteie, îndată ce sufli, se poate ridica o flacără mare, care încălzește pe toți cei dimprejur.

Aici a fost marea noutate a învățăturii lui Iisus. Pe când fariseii și cărturarii cei semeți vorbeau că ei sunt Legea, că numai ei sunt oameni, că lor li se cuvine toată cinstea, Iisus le-a spus lămurit: voi sunteți morminte spoite. Sufletul din voi e gol… Pe când cei umiliți și obijduiți, îndată ce-și dau seama de păcat, au și început a se curăța de el și vin în brațele Mele, ca ucenici ai Evanghelei.

De aceea, dragii Mei, luați seama: colo, în colțul satului, în coliba cea dărăpănată, unde până ieri se adăpostea un păcătos de rând, mâine poate răsări un creștin atât de luminat, încât să nu-i găsești pereche! Un singur lucru e destul: să se deștepte în el dorința de-a vedea pe Iisus. Atât e de ajuns. Fără doar și poate, din clipa aceea Iisus i se arată. Va simți cum scânteia ajunge flacără mare…

Ce cald îi va fi împrejurul inimii! Dar cum să se deștepte în el dorința de-a vedea pe Iisus! Azi Iisus nu mai merge prin cetate și sate, să treacă spre Ierihon.

Ba da, trece. Dacă tu, vecinul păcătosului, îi pui Evanghelia pe masă, sau îi șoptești un cuvânt potrivit, în ceasul cel greu, iată că Iisus a trecut dinaintea celui doborât de păcate, iar ochii lui se deschid să-L vadă. Ca Zaheu, e gata să se ostenească, numai să-l poată vedea mai bine.

Cei care sunteți creștini, gândiți-vă că este în puterea fiecăruia dintre voi să arătați pe Iisus celor care au nevoie de ajutorul Lui.

Duminica a 33 – a după Rusalii (a Vameșului și a Fariseului). Luca, 18, 10-14.

Evanghelia de azi cu Vameșul cel smerit mi-aduce aminte de o iarbă care crește, sus, pe munte. E de un lat de mână. Frunza seamănă cu a părului. Pare că e un puișor de păr abia ieșit din sămânță. Și are o singură floare: albă și întoarsă cu fața spre pământ. (Cărturarii îi zic pirola uniflora…). Dar și la munte se găsește foarte rar: unde și unde, în marginea pădurii de brazi, la adăpostul cetinei. – Are însă o însușire care ți-o vestește departe: un miros dulce, și pătrunzător. O floare cât un bănuț, miroase ca un mănunchi de flori! De floarea aceea mi-am adus aminte, citind anul acesta Evanghelia Vameșului și a Fariseului. Și cred că apropierea gândurilor nu e nepotrivită. Cum te atrage de departe mirosul florii care se ascunde în umbra codrului, tot așa te ademenește smerenia unui suflet ales. Pentru ce? Pentru că simți îndată că ea izvorăște dintr-o judecată adâncă asupra lucrurilor omenești. Iar judecata aceasta este următoarea: toate însușirile unui om, știința, darul de a povesti, înlesnirea de a vorbi sau de a scrie, agerimea judecății… și altele cu care se laudă de obicei oamenii, sunt grozav de puțin lucru, când te gândești că mâine, poimâine urmașii noștrii vor ști și vor putea munci mai mult decât noi. Toate purtările noastre (oricât de vredenice ni s-ar părea), sunt o nimica toată față de ceea ce ar trebui să fie, dacă ne gândim la poruncile lui Iisus.

Așadar, tot ce știm, tot ce avem și tot ce facem, este, cum zic filosofii, relativ, adică, măsurat cu împrejurările, și de aceea fără mare temei de laudă. Simți că desăvârșirea nu e din lumea asta… Pe cât se ridică de sus cerul deasupra creștetului nostru, așa de departe și de sus stă desăvârșirea, față de slaba noastră viață omenească. – Iată de ce, fără să vrei, își vine să întinzi mâna, ca unui înțelept adevărat Smeritului din Evanghelie. Vezi că e om, adică e cu judecată dreaptă și e adânc la simțire. Cuvântul unui astfel de om te atrage, cum te îmbie mirosul acelei flori ce crește în umbra pădurilor.

Pomenesc de această însușire, fiindcă ea este [nu] numai un semn al oamenilor aleși, dar este și una din însușirile deosebite ale românului. Știu că neamul nostru are destule scădei. Avem și prea destule păcate, de care trebuie să ne desbărăm cât mai repede, dacă nu voim să cadă țara întreagă în grele strâmtorări. Dar mai ales noi românii trebuie să simțim o adevărată silă de semeția fariseului, căci păcatul acesta este cel mai nepotrivit cu firea poporului nostru.

Românul, cum zice înțeleptul Eminescu, are unele scăderi, dar „n-are cocoașă la minte”. El e mai întâi de toate adevărat…, nu se avântă la vorbe mari și nu se umflă în pene. Știți cum pășește Mircea la Rovine… un bătrân atât de… smerit, „după vorbă, după port…”. Și ce cere el aceluia care venise cu oști, ca frunza și ca iarba?

Să-i dea un semn de mila Măriei Sale!

Și numai când streinul se arată semeț, se ridică bătrânul și-i spune (nu vreo batjocură sau alt cuvânt fudul), ci numai atâta: tot ce se clatină în codru… frunza, omul, numai mie mi-e prieten. E adică una cu sufletul meu, de voievod al acestui cinstit pământ românesc.

Cel care doarme la Cozia împodobit cu semnul crucii, pentru cugetul lui românesc și creștinesc, se aruncă în fața vijeliei, cum Mucenicii se aruncau fără teamă în flăcări și în fața fiarelor.

Iată smerenia. Ea nu e slăbiciune sau frică, ci judecată dreaptă. E bărbăție, fără semeție, e frumusețea sufletului, dar fără fudulia vorbelor.

De aceea, cei care vă simțiți cu adevărat români, aduceți-vă aminte că însușirea frumoasă a smereniei trebuie să fie prețuită alături cu cele mai alese însușiri ale creștinului. Aduceți-vă aminte că mai înainte de Iisus, bătrânii noștrii erau vestiți prin smerenia lor. Când regi străini veniseră să potopească țara și fuseseră înfrânți, un bătrân al neamului, după ce-i luase robi, pe acei regi i-a ospătat pe talere de aur, iar el cu ostașii se slujeau de talere dde lemn…

De aceea, când se va auzi vestea cea bună, adică Evanghelia, bătrânii noștrii au fost mai pregătiți decât mulți alții să o înțeleagă și s-o urmeze. – Și au urmat-o. Nu uitați fapta lor. – Cum se ascunde floarea cea frumoasă în codrii de brazi, așa de mii de ani Cuviința e o însușire ascunsă adânc în sufletul poporului nostru. Îngrijiți-o deci cu luare aminte. Întoarceți-vă ochii de la fața și lăudăroșenia fariseilor, cum îți întorci fața de la mirosul urât al unei buruieni puturoase. Sufletele puturoase nu-s suflete de români. Cei închinați neamului nu uitați că sunteți datori să fiți creștini nu numai prin îndemnul Evangheliei, ci și după moștenirea străveche a bunilor și străbunilor noștri. – Fie în veci binecuvântată pomenirea lor.

Duminica a 35 – a după Rusalii (a Înfricoșatei Judecăți). Matei, 25, 31-46.

Când Te-am văzut flămând și nu Ți-am dat să mânânci? Sau gol și nu Te-am îmbrăcat? Aș putea răspunde: în toate zilele! Veți fi auzit ce s-a descoperit la Curtea de Argeș. Copii ai căror părinți au murit pe câmpul de război, stau acolo mai rău ca niște ocnași: fără mâncare, fără haine… și plini de păduchi. Unii gazetari ia-u văzut și au dat de știre țării întregi.

Se poate mai mare grozăvie!

Alături, pe un plai frumos, stă vestita mănăstire a lui manole. Se cheamă că acolo e un loc unde merg creștinii să se închine mai cu multă evlavie decât aiurea, căci acolo sunt mormintele lui Neagoe Basarab și ale cumpătatului rege Carol, care și-a împărțit cu chibzuință banul pentru binefaceri și pentru luminarea poporului.

Ce fel de binefacere a asta? Aduni la un loc copiii celor căzuți în răzbiu, ca să-i lașisă moară de foame și să degere de frig? Creștini mai suntem noi, oameni buni! Și zic asta pentru că nu numai acolo, ci și în alte locuri se poate să fie așa!

Iată de ce cuvintele Evangheliei de azi ar trebui să răsune la urechea fiecăruia dintre noi, sărac, bogat sau cum va fi. Să nu îndrăznească nimeni să spună: când Te-am văzut flămând? Ci să se uite de jur împrejur, să vadă în adevăr dacă nu sunt și aceștia în vecinătatea lui?

Iar când va vedea un flămând, un gol și mai ales copii ori prunci, care nu se pot ajuta singuri, să-și aducă aminte de cuvântul lui Iisus: dacă faceți unora dintre aceștia, Mie își faceți!

Acesta e adevărul. Cel ce vrea să se apropie de Iisus și zic că urmează Evanghelia, să ia seama la cei cunoscuți de dânsul și să se întrebe: făcut-am eu pentru ei ceea ce doresc pentru mine? Iubitu-i-am eu pe aceia, măcar a mia parte cât mă iubesc pe mine? Împlinit-am porunca creștinului care întâi și întâi și întâi e dator să-și pună inima sa lângă inima altora, ca să simtă durerile acelora?

Se cuvine deci din Evanghelia de azi să ținem minte măcar această învățătură: pe Iisus Îl vezi nu numai când îți îndrepți ochii spre cer, ci și aici pe pământ, în fiecare om necăjit și, ușurând necazul altuia, ai dat dovadă că în adevăr vrei să fii creștin și să te apropii de Iisus.

Fie ca gândul acesta să nu părăsească pe nici-unul din noi până la sfârșitul vieții. Amin.

Duminica I a Postului Mare (a Ortodoxiei). Ioan, 1, 43-51.

Vino după miene! Așa spune iisus de aproape două mii de ani și tare puțini îl urmează.

Pentru ce?

Acuma de curând, o foaie a învățătorilor din Bucovina arată că evreii fac mai bună școală cu copii, de cum facem noi creștinii. Spunea cum încep pruncii lor de pe la patru ani a deprinde cuvinte din cărțile de rugăciuni.

La noi, la sate mai ales, părinții învață încă pe copii a se închina (cum se închină toți), când se așează la masă.

__ Măriuța, zi: Doamne-Doamne…

Și fetița duce degetele la frunte, apoi, purtată de mâna mamei sau a tatălui, face crucea întreagă și știe și ea că cel care se așează la masă are o datorie de împlinit. – Seara așa, dimineața așa… Se desprinde cu socoteala cea mare a vieții, prin care noi trecem ca o umbră.

La orașe însă și chiar la sate, unde oamenii și-au pierdut sărita, deprinderea cu cele bisericești a scăzut și scade.

Cine-i de vină?

Nu mai înșir acum pe toți vinovații care au surpat temeiurile vieții noastre din bătrâni. Voi spune numai atât: de vină pentru rătăcirea fratelui meu sunt și eu și oricine altul, care a aflat un adevăr, dar nu-l spune mai departe.

Căci vedeți, cum s-au adunat ucenicii. Iisus îi spune unuia: Vino după Mine! Dar Filip nu se mulțumește cu atât, ci spune lui Natanael: vino și tu, iată eu am găsit Lumina. Vino, Filipe, să vezi ce minunate lucruri am aflat și ce fericit mă simt.

Așa se face binele!

Ai citit sau ai auzit Evanghelia de la altul. Știi tu, vecine, ce lucru de preț e vorba ceea. (Și în loc să înșiri fleacuri și răutăți, împărtășești și altuia cuvântul cel bun, vestea cea bună, adică Evanghelia).

Și tot așa e cu o carte bună, pe care ai citit-o, cu o foaie curată, cu un cuvânt sănătos, din bătrâni… Și cu orice hrană pentru suflet.

Mari vinovați suntem, când aflăm mulțumirea și n-o mai dăm și altora.

De aceea, oameni buni, ziceți și azi, ce-a zis Iisus: Vino după Mine, de câte ori puteți duce pe cineva la un izvor curat și sănătos.

Răspunzători pentru slăbiciunile de azi sunt nu numai zăpăciții de odinioară care au surpat obiceiurile creștinești ale bătrânilor, dar și cei ce se zic azi creștini, și nu caută să îndemne pe cei dimprejurul lor spre calea cea bună, când au aflat-o.

Decât o predică lungă și nesărată, cu vorbe de clacă, mai bine alege un singur cuvânt frumos, din Evanghelie și spune-l altuia.

Dintr-o lumânare se pot aprinde o mie, dacă e dragoste. Și n-ai pierdut nimic, ci ai câștigat, că vezi tot mai multă lumină împrejurul tău.

Duminica Paștilor. Ioan 1, 1-17.

Legea a fost dată prin Moise, dar harul și adevărul a venit prin Iisus Hristos!

Fraților, să ne oprim la aceste cuvinte. Azi e zi de mare4 bucurie. În țara noastră, paștile se nimeresc primăvara. (În alte țări acum începe iarna și tristețea). Când vine Învierea și vezi pe la noi copacii înflorind, pare că și pământul se îmbracă de sărbătoare și-ți vine să întinzi mâna oricărui străin și să-i zici: omule nu fii mâhnit. Hristos a Înviat! Uită supărările. Învierea lui Iisus ne aduce aminte că omenirea asta rea și zăpăcită, nu trebuie să piardă nădejdea. Ca mâine-poimâine va putea ajunge bună și luminată la suflet, numai să înceapă odată a urma cinstit calea pe care ne-a deschis-o Evanghelia acum 1924 de ani…

Totuși, câți rătăciți sunt încă chiar între cei ce se zic creștini! Uitați-vă în țara noastră. Au început a se ivi fel de fel de creștini; în loc să citească în Evanghelie, ei citesc pe scoarțele Evangheliei și născocesc fel de fel de obiceiuri, Unii depildă, socot că în loc de Duminica, sau ziua Domnului, cum i-au zis din neam în neam bătrânii noștri, cer să țină sâmbăta, după cum era obiceiul la evrei!

Nu e vremea azi, în zi de bucurie să întristăm pe nimeni. Dar se cuvine să ținem oglinda adevărului în fața ori și cui. Iar cuvintele de la sfârșitul Evangheliei sunt lămurite pentru orice cap sănătos. Ele ne spun în chip hotărât:

Legea a fost dată de Moise! Adică, evreii au primit 10 porunci de la Moise, care nu e pus nicăieri între sfinții bisericii creștine. Legea lui va fi fost potrivită pentru evrei, și pentru vremurile de demult, când lumea era proastă: tăia vite în altar și da foc cărnii, socotind că fumul se ridică la Dumnezeu să-i facă plăcere. Acelea erau vremuri de copilărie și de sălbăticie. Dovadă că în legea cea veche stă scrisă grozăvia că dacă cineva ți-a scos un ochi, să-i scoți și tu un ochi! După legea aceea, tatăl putea ucide chiar pe copilul lui! În legea aceea femeia nu avea loc la biserică, cum nu are nici azi loc la evrei, ca și cum ar fi dobitoc necuvântător și lipsit de suflet.

Dar vremurile acelea au trecut. A venit Evanghelia și abia atunci a venit Harul și Adevărul! Mila și îndurarea pentru cei care greșesc.

Așadar, cine va vrea îndrumare adevărată, n-are as-o mai caute în Vechiul Testament, adică în Legea veche, după cum omul îndată ce crește nu mai merge de-a bușele, în patru labe, ci se scoală în picioare și merge drept, cu capul ridicat spre cer.

De aceea, azi în Duminica Învierii, cei care cunoașteți învățătura lui Iisus și vă bucurați de aceasă luminată zi, dacă întâlniți rătăciți care vor să ne strice rânduiala creștinească, și ne îndeamnă să ne întoarcem la legea evreiască, ajutați-i cu un cuvânt bun, spunându-le frățește: omule, nu strica rânduiala firii. Nu pune sus ceea ce a rămas jos. Nu ridica pe Moise, legiuitor evreiesc, peste Iisus, legiuitor al neamului omenesc întreg. După ce ai ajuns să mergi în picioare, nu te mai târî pe jos, ca copiii nevrâsnici și ca ologii.

Adevărul trebuie să-ți fie de aici înainte lege. Când îți spune Evanghelia că Iisus e adevărul, asta însemnează că în Lege erau lucruri care stau dedesubtul Adevărului.

Vrei să fii om adevărat și creștin adevărat? Caută adevărul! Ține-te de adevăr, cum se ține orbul de gard, și poți fi încredințat că n-ai să pierzi calea cea dreaptă.

De aceea, în ziua asta de bucurie, întindeți frățește mâna tuturor rătăciților și spuneți-le măcar atât: frate, Învierea lui Hristos să-ți fie ca o lumină spre a te duce pe căile Adevărului. Amin.

Duminica a III –a după Rusalii (Despre grijile vieții). Matei, 6, 22-23.

Oare trupul nu-i mai mult decât îmbrăcămintea?

Așa ne întreabă Iisus, iar noi în loc de a răspunde totdeauna adevărat, de multe ori mințim.

De pildă, uitați-vă cum judecăm pe oameni. Te apropii de adunare. Pe cine pui ochii? De obicei, te ademenște îmbrăcămintea. Cel îmbrăcat cu haine scumpe crezi ce e om mai de preț decât cel cu haina smerită. De aici vine în bună parte și întrecerea oamenilor în felul cum se îmbracă. Fiecare vrea adică să întreacă pe celălalt, pentru ca să capete mai multă cinste din partea lumii. Mai ales femeile se zbat ca peștele pe uscat, numai ca să adune pe ele cât mai multe podoabe.

Și dacă ar fi atât, primejdia n-ar fi tocmai mare. Și câmpul se împodobește, și pădurea. Din ramurile negre ale prunului, vezi primăvara cum iese un roi de flori albe, fragede și binemirositoare.

Din țărâna săracă a muntelui vezi răsărind bujorul și alte flori mai strălucitoare decât pietrele scumpe. De ce nu s-ar împodobi și omul? Bunicele și răzbunicele noastre aveau obicei să pună flori la ureche, și bine făceau. Dar lucrul nu se mărginește la atât. Unele femei, ba și unii bărbați își sparg punga – și întră chiar în păcate – pentru fudulie. Aceia socot că îmbrăcămintea e mai mult decât trupul și chiar decât sufletul. Aici e buba! Aici trebuie să luăm seama!

Cuvântul Evangheliei de azi e nu se poate mai lămurit: lucrul de seamă nu e haina, ci trupul. Nu după haină trebuie să judecăm omul, ci întâi după ființa lui. Bătrânii noștri erau oameni tare înțelepți. De la un preot bătrân, am auzit o vorbă cu privire la căsătorie: rânduiala cea dreaptă a firii e să se ia oameni potriviți și sănătoși.

De aceea, cei bolnavi de boli molipsitoare nu erau îngăduiți să se căsătorească. Nu haina și averea era prețuită, ci mai întâi ființa omului. Bătrânii mergeau așa de departe că socoteau oameni răi pe cei care aveau unghiile stricate, degetele strâmbe, buza despicată ori dinții pociți. Pentru ce? Pentru că erau încredințați că trupul lor urât și lipsit de sănătate e semn că și sufletul e bolnav. Cutare flăcău surd trebuie să fie feciorul unui bețiv și are beția în sânge! Cutare cârn și fonf trebuie să fi avut boli rușinoase și deci e om desfrânat, sau măcar părinții lui au fost desfrânați.

Cu socoteala asta, lumea de odinioară cinstea totdeauna mai mult trupul, adică soiul omului, decât îmbrăcămintea sau averea.

Câte nenorociri n-ar fi și astăzi ocolite, dacă am lua seama la învățătura lui Iisus care vorbește cu atâta cinste de trupul omului, adică de locașul sufletului. Cei care au urechi de auzit să audă.

Duminica a VII-a după Rusalii (Vindecarea a doi orbi și a unui mut dinCapernaum). Matei, 9, 27-35.

Facă-vi-se vouă dup credința voastră!

Iată ce-a răspuns Iisus orbilor care Îl rugau să aibă milă de ei. Ce-i mai greu de vindecat decât ochiul, când se îmbolnăvește. Totuși, iisus a spus celor doi necăjiți că vindecarea atârnă de credința lor, deoarece credința face minuni.

Într-adevăr, așa și este. S-au văzut oameni bolnavi de ani și ani de zile, unii aproape nebuni. Își închipuiesc de pildă că au picioarele de sticlă și că nu pot merge pe drum, temându-se că se vor sparge, călcând pe pietre… Se necăjesc doctorii fel și chip, iar pătimașul rămâne la credința lui și suferă toate neajunsurile bolii. Până ce, într-o bună zi, cuvântul unui om, în care bolnavul are mare credință, îl vindecă, întocmai ca și cum i-ar fi luat boala cu mâna.

Dar, oameni buni, să lăsăm deoparte întâmplările acestea rare. Adevărul Evangheliei e mai adânc decât socotiți. Este lege nestrămutată a vieții omenești că fiecare dobândește în viață atâta cât crede, și cum crede el să dobândească.

Veți întreba: cum se poate una ca asta?

Vă răspun: nu numai că se poate, dar nici nu se poate altfel. Priviți numai în sufletul vostru și cercetați viața voastră ori viața celor pe care îi cunoașteți mai bine. Câte căi se deschid în fața fiecăruia? Una sau mai multe?

E vădit lucru că în fiecare zi putem apuca pe o sută de cărări, dacă vrem. Poți fi femeie cinstită sau necintită. Poți fi slujbaș cu temere de lege sau ticălos fără de lege. Poți fi plugar harnic, sau un leneș care să lase toate în părăjină. Poți fi prieten adevărat sau înșelător… Câte nu poate fi omul de dimineață până seară!

Și cum este el în adevăr? Fiecare este după felul lui. Cel cinstit, să-l pici cu lumânara, nu se înduplecă la lucruri necinstite. Cel mișel, dimpotrivă, poate apuca și calea bună, dar porenește de obicei pe cea rea.

Ce înseamnă asta? Înseamnă că viața omului atârnă de credința lui despre viață. Cel bun, bunătate adaogă împrejurul lui. Cel rău, cu răutatea se îmbracă. Pupăza își face cuibul în murdărie, privighetoarea îl face în puf moale… Atâta numai, că păsările și toate vietățile necuvântătoare ascultă de imboldul nelămurit al firii, pe când omul are putință să cântărească lămurit binele și răul, și e în stare să aleagă.

Iată de ce, nu numai când e vorba de minuni, ci chiar în viața de toate zilele, fiecăruia i se face după credință, adică după judecata lăuntrică, în care omul își arată felul său de a simți și de a cugeta.

Așadar, să nu uitați: voi sunteți faurul norocului și nenorocului vostru. Cum vă este credința, așa vă este și viața. Cine crede tare… tare în buna întocmire a lumii, acela face minuni cu sine și cu alții. Ca un străjer neadormit al binelui și al răului, el nu lasă nici o murdărie să-l stingă, ba caută să scape și pe alții de tăciunile păcatului, ajutându-i pe cale Luminii celei mari, spre care se îndreaptă toți cei care cred în puterea Binelui și Adevărului.

ANEXA B

APOSTOLUL. Duminica a III-a a Postului Mare (a Sfintei Cruci). Evrei, 4, 14-16.

Luați seama cum mângâie scrisoarea Apostolului Pavel pe prietenii rămași departe.

Dragii mei, nu pierdeți încrederea în Iisus! Căci nu aveți acum un Mare preot, cum erau cei din neamul lui Ana și Caiafa, un fel de boieri îmbrăcați ân mătăsuri, care împlinesc de mântuială poruncile legii, iar în sufletul lor sunt plini de semeție față de cei care greșesc, uitând că și ei sunt păcătoși.

Acum, în Legea cea nouă, adică a Evangheliei, s-au schimbat lucrurile. Iisus nu e aspru, ci blând. El a dat lumii o mare mângâiere: înțelege slăbiciunile omenești și are milă de ele. Fiindcă El însuși a suferit, a fost ispitit… a fost chiar batjocorit și răstignit. Când era amărăciunea prea mare, singur a zis: treacă de la Mine paharul acesta! – Va să zică a simțit ce înseamnă durerea.

Dar ne-a dat o mare pildă: n-a păcătuit! Ca trestia care se pleca în vânt, s-a plecat în fața suferinței, dar nu s-a rupt. A rămas biruitor. De aceea, nu pierdeți nădejdea și credința în El. El poate fi îngăduitor cu cei neștiutori și rătăciți.

Aici e frumusețea cea mai mare a învățăturii creștine: în locul asprimii lui moise care cerea dinte pentru dinte și ochi pentru ochi, urmașii lui Iisus au învățat legea cea mare a iubirii. Noi creștinii știm că dacă scoatem ochiul celui care ne-a betegit pe noi, facem doi chiori în loc de un chior! Ce ispravă e asta?

De aceea, chiar în mijlocul suferinței și a păcatului, nu pierdeți nădejdea. Dacă voiți, vă veți putea mântui, fiindcă deasupra noastră este o Lege blândă care iartă pe oricine se îndreaptă.

Osândit rămâne numai cel care nu vrea cu nici un chip să se îndrepteze. Așa să spuneți fraților rămași în grija voastră, iar voi, care sunteți preoți în partea locului, aduceți mereu jertfe pentru păcatele voastre și pentru păcatele poporului. Dacă jertfa va fi adusă din toată inima, Iisus vă va ajuta.

Singuri păcătoții care se închid în mândria și nepăsarea lor ca ântr-o cetate, singuri aceia vor rămânea în fundul prăpastiei.

APOSTOLUL. Duminica a II-a după Paști (a Sfântului Apostol Toma). Faptele Apostolilor, 6, 1-7.

Ce înseamnă bună purtare? La școală se cheamă că are bune purtări copilul care sta liniștit în bancă. Săracul, poate că e bolnav, iar învățătorul zice că are purtare bună! (Am lămurit aiurea în Altă creștere, ce însemnează la copil jocul și alte purtări ale lui).

Aici să răspundem la o singură întrebare: cum poate avea un om o purtare în adevăr bună față de alții?

Calea dreaptă este aceasta:

Nu face altora, ceea ce nu-ți place să-ți facă ție alții. Așa zice proverbul românesc, adică înțelepciunea poporului. Este oare om care să nu știe ce-i place și ce nu-i place? Așadar, nu mai lungim vorba: cine vrea în adevăr să se ferească de rău, când e vorba de purtarea față de alții, știe bine ce nu trebuie să facă. Dacă se face că nu știe, e un fățarnic sau mincinos.

Dar a nu face cuiva rău nu-i de ajuns. De la un creștin se cere mai mult:

Fă altuia ceea ce vrei să-ți facă altul ție. Adică: iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți! Cum? Iarăși numai un fățarnic ar putea spune că nu se iubește pe sine și nu știe ce i-ar plăcea și altuia. Vrei de pildă, când ești bolnav să fii îngrijit? Îngrijește și tu de bolnavi. Vrei la nevoie să fii ajutat? Ajută și tu pe altul. Vrei să capeți dreptate la judecată? Judecă și tu drept pe altul…

Dar nici atâta nu-i destul. De la un creștin deplin, Iisus cere și mai mult.

Răsplătește chiar răul cu binele! Te-a clevetit cineva? Tu judecă-l potolit și drept. Ți-a mâncat cineva dreptul tău? Nu pleca spinarea să te încalece, că-l înveți pe ticălos și mai ticălos, ci du-l în fața judecății, să-i deschidă ochii oamenii nepărtinitori, să vadă că a umblat cu strâmbătate.

Ce mai zice Iisus? Întoarce și obrazul celălalt… În adevăr, când poți face și asta e minunat lucru. Ia închipuiește-ți că un om voinic e lovit de o tigoare arțăgoasă. În loc să-l turtească cu un pumn, cel înțelept și puternic, întoarce obrazul și zice: iacă, mai dă una…

A cui e rușinea? Cine-i cu adevărat pălmuit? Toată lumea simte că înțelept și bun e cel puternic, care nu-și pune mintea cu tigoarea. Dacă l-ar fi strivit cu o palmă, cel puternic ajungea și el pătat, adică se arăta arțăgos și deopotrivă la suflet cu cel rău…

Așadar, purtarea bună are trei trepte.

Întâi: să nu faci altuia ceea ce nu-ți place ție.

Al doilea: să-i faci și străinului ceea ce și ție îți face bucurie.

Al treilea: chiar dușmanului să-i răsplătești cu bine.

Gândiți-vă la aceste trepte și vedeți singuri dacă aveți bună purtare ori nu. Dar un lucru să știți: nici o cunună nu-i mai frumoasă decât să poți spune cuiva că e om cu bune purtări. Cel cu rele purtări e ca un spin, pe care oricine îl înconjoară. Apostolii, vedeți, au ales peste creștini numai pe cei cu bune purtări.

APOSTOLUL. Duminca I după Rusalii (a Tuturor Sfinților). Evrei, 11, 33-40.

Prin credință au cucerit împărații… Ce e credința? Nu-i tocmai ușor de spus. Să vă dau mai bine o pildă. Săptămâna trecută am făcut un drum mai lung peste munți și peste dealuri. Am văzut multe locuri minunate. Nu departe de Sovata, e un munte care scuipa odinioară foc și pară. Se vede și azi cenuța focului aceluia năpraznic, întărită în chip de stâncă. Se vede încă și gura hornului (lată de vreo cinci sau șase mii de pași), astupată azi de păduri.

Între tovarășii mei erau câțiva cărturari cu multă învățătură. Unii cercetau pietrele, tâlcuind așezarea fiecărei părți a muntelui și asemuind locurile noastre cu alte locuri din alte țări. Unul însă, care umblase mai mult decât toți, oprindu-se pe vârful acelui munte, a zis acest cuvânt: __ Doamne, ce de taine te împresoară! Cum să înțwelegi rânduiala atâtor lucruri minunate, fără să te gândești la mintea care le-a așezat pe toate așa cum sunt?

De atunci, vorba acelui cărturar mă urmărește mereu. Eu nu i-am răspuns nimic, dar m-am întrebat: de ce a spus numai el un astfel de cuvânt, iar ceilalți au rămas cu ochii la pietre, la ierburi și la alte mărunțișuri?

Nici ceilalți nu erau oameni de rând… Pentru ce au rămas muți în fața tainelor acestei lumi care ne copleșește în fiecare zi cu minunile ei? Aici e marea deosebire de la om la om: unul privește numai până spre vârful nasului lui. Fie că e lipsit de învățătură, fie că e măcar cărturar, omul cu vedere scurtă se orește în fiecare zi și în fiecare ceas la lucrurile mărunte dimprejur, cum se oprește omida când pe o frunză, când pe alta, hrănindu-se, odihnindu-se și într-o bună zi încremenind pentru totdeauna. Pentru astfel de făpturi, viața e cu adevărat un somn și un vis.

Sunt însă alții care nu pot trăi de la mână până la gură. Ochiul lor nu se oprește la cele văzute, ci caută să ptrundă mai departe peste sutele și miile de ani care au fost și vor mai fi. De unde venim și unde ne ducem? Ce-ar fi lumea aceasta, dacă n-ar fi pământul și omul, sau n-ar fi soarele și stelele…? Cum ar fi întunecimea și golul care ar rămânea în urma lor? Și a fost oare vreodată un gol în care a început a se ivi lumea? Din nimic să se fi născut ceva? Se întunecă cugetul, numai cerând să dai de capătul unor astfel de gânduri apăsătoare.

Și tocmai aici e deosebirea între oameni care trăiesc dormind, și cei care trăiesc cugetând. O minte bogată nu se poate odihni. Îndărătul celor văzute, cugetul celui ce are ochi deschiși asupra lumii caută să pătrundă cele nevăzute. Cum se ridică apa din izvor, așa se ridică în sufletul său credința în rânduiala veșnică a tuturor celor văzute și nevăzute.

De aceea, omul deplin, fie cărturar, fie muncitor cu palmele, nu poate să nu-și facă socoteli cu veșnicia și să nu-și sprijine mintea pe o încredere tainică în Puterea care a dat ființă tuturor celor ce se văd între cer și pământ.

Iar socoteala aceasta cu tot ce este și cu veșnicia se chiamă cu un singur cuvânt credința, adică odihna minții în această încredințare neclintită că lumea nu-i o smintenie, ci, e după cum a zis un mare filosof, e un cosmos, adică „podoabă” și rânduială.

Asta e, în două cuvinte, înțelesul cuvântului credință. Cine o are, își ridică liniștit ochii spre adâncimile cerului și e în stare să cucerească cu gândul său împărății întregi, cum au cucerit Apostolii atâtea țări, întorcând cugetul atâtor popoare spre Iisus.

Cine n-are credință, e întocmai ca omida care se târăște de la o frunză la alta, mănâncă, doarme, visează și într-o bună zi înțepenește, lăsând din trupul ei doar un gunoi care se amestecă cu țărâna.

Acuma judecați singuri dacă vă asemănați cu oamenii deplini, care își înalță mintea până la credință, ori vă apropiați de cei care văd numai până în vârful nasului și se aseamănă în traiul lor cu omizile și alte făpturi de rând.

APOSTOLUL. Duminica a IX-a după Rusalii (Umblarea pe mare – Potolirea furtunii). I Corinteni, 3, 9-17.

Mare mângâiere în aceste cuvinte!

Orice sat, orice cătun, este un ogor al lui Dumnezeu. Are flori, dar poate avea și buruiani… Ce mulțumire mare pentru cel care plivește ogorul?

Iată eu-preot, eu-învățător, eu-primar…, am curățat semănăturile, plivind toată buruiana, Știu că vântul poate semăna mâine-poimâine alta. Dar, deocamdată, ogorul e curat, iar ochiul meu se odihnește văzând spic lângă spic, numai sămânța cea bună.

De unde vine bucuria? Mai întâi, din fapta bine împlinită. Când isprăvești munca, poți să-ți odihnești trupul, având și cugetul împăcat.

Dar mai e ceva. Omul care a făcut un lucru bun, are totdeauna nădejde că munca lui nu va rămâne fără urmare. Ce muncesc eu azi, e doar o temelie pentru munca altuia mâine. Unde am pus eu un pom, fiul meu va pune zece. Unde am ridicat eu zece-douăzeci de pluguri, altul va ridica două sute. De la satul sau orașul pe care l-am schimbat eu cu învățătura mea și cu pilda mea, va lua pornire bună alt sat sau alt oraș, și astfel binele va spori.

Noi toți, cei de azi, suntem temelia pe care vor clădi urmașii și urmașii urmașilor noștri. În fapta lor se va vedea rodul faptei noastre. Dacă am pus temelie slabă, zidul se va surpa și vom fi blestemați de fiii și nepoții noștri. Iar de va fi temelia tare, clădirea va spori, și numele muncitorului de azi va fi binecuvântat de muncitorul de mâine.

Se poate mai mare mângâiere?

Iată de ce, toți cărturarii și necărturarii ar trebui să nu uităm o clipă că toți suntem ogorul lui Dumnezeu și toți suntem temelie pentru o clădire viitoare.

Multe s-ar îndrepta în viața fiecăruia dintre noi, dacă în fiecare zi am avea înaintea ochilor aceste cuvinte ale harnicului Apostol Pavel.

APOSTOLUL. Duminica a XI-a după Rusalii (Pilda datornicului nemilostiv). Efeseni, 6, 10-17.

Luați scutul credinței și sabia duhului!

Despre credință v-am spus acum două săptămâni. Să vedem azi ce înseamnă sabia duhului.

Scutul credinței, ca orice scut, te apără. Oricum te-ar lovi dușmanul și oricât te-ar apăsa împrejurările, dacă crezi în buna rânduială a lumii care te împresoară, nimeni nu te poate frânge. Binele pe care îl faci tu acuma, oricât ar fi de mic este veșnic. Nici o putere omenească sau drăcească nu-l poate fărâma. Firul de aur tot aur rămâne, chiar dacă l-ai arunca în fundul nomolului mării.

Dar viața nu e numai apărare. Omul nu e ariciu care să se facă ghem. Chiar și ariciul, de la o vreme trebuie să pornească din loc în loc și să înceapă iarăși lupta cu cei dimprejur. El pune înainte ghimpii, leul scoate ghiarele, vulturul are cioc ascuțit… Dar omul cu ce armă va lupta luptele vieții sale?

Praf și pulbere s-ar fi ales de el, dacă nu avea sabia duhului. Cu mintea a biruit nevoile vieții – din țările reci, unde urșii sunt albi ca zăpada, până în pădurile veșnic calde, unde și șerpii sunt verzi ca frunza.

Mintea a fost cea mai tare armă a omului; mai tare și decât fierul și decît toate armele făcute din fier. Dar iscusința singură nu-i de ajuns. Mai trebuie și puterea adevărului. Uitați-vă ce s-a întâmplat în războiul din urmă.Ce de fiare și ce de fier…! Cine a biruit la urma urmei? Cei care s-au bizuit pe sabia Adevărului. În ziua când dascălul Wilson a spus în numele Americii: noi vom fi de partea libertății popoarelor, măcar că în dosul lui Wilson erau mulți care se gândeau numai la afaceri, au fost totuși destui care se gândeau cu dinadinsul la dreptate.

Și dreptatea a biruit. Sabia duhului se ascute din ce în ce. Acuma vreo sută și ceva de ani, Horia a fost frânt pe roată, iar oamenii se uitau împrejur ca la teatru. Cine ar mai îngădui azi o astfel de ticăloșie? Zilele trecute, un dascăl spaniol (Unamuno), a fost surgunit fără judecată într-un ostrov… Toți cărturarii din toate țările pământului au ridicat glasul. Sabia duhului s-a simțit până în sufletul celui care făcuse nedreptatea.

Tot așa se va simți de aici înainte și în alte împrejurări grele. E destul ca un popor să creadă în menirea lui cea bună! (Adică să potrivească viața lui după cuvântul Evangheliei), și să se lumineze, adică să se înarmeze cu sabia duhului, cătând în toate și față de toți numai adevărul și dreptatea, și să fie încredințat poporul acela, că nu va pieri în vecii vecilor.

Cât despre fiecare om ân parte, nici nu mai rămâne îndoială: îndată ce se acopere cu scutul credinței, și întinde în fața potrivnicilor săi sabia cea ascuțită a unei minți totdeauna treze și cinstite, să fie încredințat acolo că va birui fără doar și poate. Va birui fiindcă singură minciuna e slabă. Numai ea moare. Dimpotrivă, adevărul e tare și trăiește în vecii vecilor. Amin.

ANEXA C

Mărturisirea.

Câți se mai mărturisesc azi?

Puțini, fiindcă puțini pricep rostul acestui obicei creștinesc. Fără vorbe mari, iată judecata unui om care a pățit multe.

Mărturisirea este asemenea curățeniei pe care gospodina o face în casă. Îți place să trăiești cu soba afumată, cu pereții mânjiți de noroi, cu pomosteala stricată ori cu pardoseala murdară și cu mirosul greu din zilele când ușa nu se poate deschide de vifor?

Nu. E o bucurie pentru plămâni și pentru tot trupul să simtă răcoarea vântului de primăvară, care intră pe uși pe ferestre, primenind mirosul casei. E o bucurie pentru mare și mic, pentru bolnav și sănătos, să simtă rufa curată și să se împărtășească din lumina soarelui, după negura și pâcla zilelor de iarnă.

Așa-i și cu sufletul. Știu un gospodar care în postul mare încăleca pe cal și se ducea tocmai la schitul de la Brazi, de se spovedea unui călugăr bătrân. Nu l-am întrebat niciodată de ce făcea așa. Dar bănuiesc gândul lui. El vrea să spună acolo, sub epitrahilul sihastrului, tot. Tot ce avea pe inimă. Căci cine nu greșește? Au cu fapta, au cu vorba, au cu gândul. Dar după cum îți primenești trupul și casa pentru Ziua Învierii, tot așa omul care e om (adică cel care face socoteli cu Veșnicia), simte nevoia o dată pe an să-și dea seama de tot ce stă ascuns în sufletul său, și de tot ce a greșit, fie cu știință, fie fără știință.

Aici e rostul mărturisirii.

În ceasul acela, toată puterea sufletului se adună într-un singur cuvânt: sunt ori nu sunt creștin? Urmez ori nu urmez pe Hristos? Socoteala asta nu se poate să nu facă începutul unei vieți mai bune. Numai cei deprinși cu murdăria, încât nu mai simt rușinea păcatului, pot trece ușor peste bunul obicei al mărturisirii.

Creștini, opriți-vă câteva clipe în fața Veșniciei și faceți socoteala vieții voastre, mărturisind toate petele ei. Primeniți-vă sufletul, cum primeniți casa voastră.

Pentru Evanghelie.

Începând de acum zece ani, am pus mereu Evanghelia sub ochii cititorilor noștri.

Mulți s-au mirat. Evanghelia la gazetă? Da, Evanghelia. Și iată pentru ce. Mai întâi, mulți se pot duce la biserică. Bolnavul care zace în pat, ciobanul care stă toată vara pe vârful munților, paznicul vitelor de câmp… și alții, și alții, abia la câteva săptămâni mai pot ieși în lume. Unora ca aceștia, o foaie sănătoasă le ține de urât, deorece cuvântul lui Iisus le este hrană adevărată.

Dar noi ne-am gândit nu numai la oamenii fără învățătură, ci și la cărturari. Cei care au învățat până la glezna broaștei își închipuiesc că biserica și evanghelia care se citește în ușile altarului este potrivită numai pentru prostime. Inginerul care știe numai ingineria, doftorul care știe numai doftorii, avocatul care cunoaște numai legile, și toți cei care se închid în munca lor, ca o cârtiță în mușuroi, văd mai tot atâtea, cât vede și cârtița în cotlonul ei.

Pentru toți acești învățați fără destulă învățătură, am pus dinadins evanghelia la gazetă, ca să-i facem pe ei să deschidă ochii mari. Deoarece evanghelia nu e o carte care să sepoată asemăna cu altele, ci este în adevăr cartea tuturor cărților. Iată pe scurt dovada. Cu vreo 500 de ani înainte de Hristos, omenirea sălbatică și rătăcită, a văzut deodată răsărind mai mulți luceferi peste mai multe țări. Înțeleptul Buda (în țara Indiilor), alt înțelept Confuciu (în țara și mai depărtată a chinezilor), Zoroastru (dincoace de India), Pitagora (în țara elinească) și Zamolxe (în Dacia), au dat lumii o seamă de învățături noi, cu gînd s-o înțelepțescă. Multe dintre ele (îndeosebi ale lui Zamolxe), sunt în adevăr minunate.

Dar viața omenirii a rămas și după aceea apăsată încă de întuneric. Gândiți-vă numai la besna care acoperea învățăturile lui Moise. Iehova, ca și dumnezeii păgânești, era închipuit de vrei ca un părinte care iubește numai poporul evreu, iar pe celelalte popoare le aruncă sub picioarele lui! (Așa credeau și ceilalți păgâni. Fiecare socotea că țara lui este buricul pământului, iar Dumnezeul lui ține numai cu el, prigonind pe cei de dincolo de hotare!). La fiecare hotar, oamenii se încăierau ca câinii. Și chiar în fiecare țară se petreceau tot felul de cruzimi. De pildă în legile lui Moise sta scris că ai dreptul să ceri ochi pentru ochii și dinte pentru dinte, adică să te răzbuni fără milă. Părintele putea apoi să ucidă copilul, iar pe femeie o puneau evreii în rândul vitelor: n-o primeau în sinagogă, în rând cu bărbatul. (Solomon ținea ca un pașă nu mai puțin de 1000 de femei, un adevărat harem, iar Iacov și alții nu s-au sfiit să-și precupețească soțiile lor, dându-le altora pentru câștig).

Slăbiciunile și murdăriile acestora trebuiau să înceteze. Să crezi că dumnezeu e ca un părinte părtinitor, care ține numai la un copil, iar pe ceilalți îi oropsește, era o smintenie. Cum smintenie era să înjosești femeia și pe copil, adică omenirea care va fi mâine.

Împotriva acestor păcate s-a sculat Iisus. Cel dintâi cuvânt pe care l-a spus El a fost: pace și frăție! În loc de a se uita cu silă sau ură la Samarineni, și de a-i socoti spurcați (cum îi credeau evreii pe toți vecinii lor), Cel pornit din Nazaret întinde mâna femeii din Samaria și zice:

Ascultă femeie! Va veni vremea când n-o să vă mai închianți nici aici, nici în Ierusalim. S-a isprăvit cu nedreptatea asta de a crede că unii sunt aleși, iar alții nu. Toți suntem fiii lui Dumnezeu care își întinde puterea nu până la hotarele țării evreiești sau a celei elinești ori romane, ci pretutindeni! El pe toți îi iubește. Pe toți vrea să-i învețe, căci suntem frați, adică copiii aceluiași părinte.

De când e lumea nu s-a auzit cuvânt mai mare ca cel spus de Iisus la fântâna din Samaria…!

Atunci s-a rupt viața omenirii în două: îndărăt a rămas întunericul, iar înainte a început a se ivi lumina „vestei celei bune”, adică a evangheliei. Atunci a început creștinătatea. De atunci nici un om cu mintea întreagă nu mai poate lipi la un loc întunericul legii lui Moise cu lumina învățăturii lui iisus! Iată de ce au voit să deschidem ochii celor ce nu prețuiesc evanghelia îndestul.

Credința noastră este aceasta: măcar că e scrisă în pilde ca pentru copii și oameni necărturari, Evanghelia este cea mai înțeleaptă carte din toate câte au îndrumat până azi viața omenirii. Alături de noroiul Vechiului Testament, plin de lucruri rușinoase și chiar de crime, Evanghelia esta ca un adevărat răsărit de soare.

De aceea am pus-o sub ochii cititorilor cu judecată sănătoasă, precum și sub ochii cărturarilor care au ajuns cu învățătura mai sus de glezan broaștei. Și avem bucuria să mărturisim că mulți au deschi în adevăr ochii la evanghelie, ca la un lucru nou și neprețuit de frumos.

Așa vom face și de aici înainte.

Nune vom sui în amvon, căci darul de a vorbi despre evanghelie, așa cum se cuvine, nu-l are orișicine. Dar în fiecare Duminică, întocmai ca un părinte care deschide cartea și chiamă pe soția și pe copii să-și ia un scăunel și să asculte, vom sta de vorbă despre un cuvânt cât de mic dintre cele rămase de la Iisus. Căci chiar în cel mai mic cuvânt al evangheliei se cuprinde adeseori un adevăr vrednic de cugetul celui mai mare filosof.

Bibliografie

I. Ediții ale Sfintei Scripturi

Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991

II. Opere originale:

II. 1. Mehedinți, Simion, lucrări de pedagogie și alte lucrări de referință pentru educația creștină

Mehedinți, Simion, Altă creștere. Școala muncii, ediția a VIII-a, cu adăugiri, editura Viața Românească, București, 1997

Idem, Apropierea de Iisus prin Biserica noastră, prin alegerea educatorilor, editura Atelierele Grafice Socec, București, 1935

Idem, Academia, instituție etnopedagogică, ediția a IV-a, în: Idem, Discursuri. Conferințe, vol. I, edituraTerra, Focșani, 2000, pp. 43-72

Idem, Creștinismul românesc – adaos la Caracterizarea etnografică a poporului român, ediția a II-a, editura Fundația Anastasia, București, 1995

Idem, Caracterizarea etnografică a unui popor prin munca și uneltele sale, ediția a IV-a, în : Mehedinți, Simion, Discursuri. Conferințe, vol. II, editura Terra, Focșani, 2000 pp. 15-41

Idem, Către noua generație, editura Minerva, București, 1912

Idem, Ce poate face un educator ?, editura Librăriei Socec, ediția I, București, 1932

Idem, Civilizație și cultură – Concepții, definiții, rezonanțe, editura Trei, București, 1999

Idem, De senectute. Bătrânețea în cadrul muncii pentru cultură, ediția a III-a, în: Idem, Civilizație și cultură, editura Trei, București, 1999, pp. 305-328

Idem, Discursuri. Conferințe, vol. I, editura Terra, Focșani, 2000, prefață Costică Neagu

Idem, La ceas de taină – Discursuri. Conferințe, ediția I, editura Terra, Focșani, 2001, prefață Costică Neagu

Idem, Ideile lui J.-J. Rousseau asupra educației, editura Lito-tipografia Carol Göbl, București, 1892

Idem, În legătură cu creștinismul unui seminarist din Vrancea, București, 1939 (Extras din Revista "Biserica Ortodoxă Română", Anul LVII, nr. 5-6, mai.iunie, 1939)

Idem, Îndărăt spre școală, editura Carol Göbl, București, 1907

Idem, Învățătorul în Straja Țării, editura Cugetarea, București, 1938

Idem, Metoda și metodica, ediția a IV-a, în: Idem, Discursuri. Conferințe, vol. I, editura Terra, Focșani, 2000, pp. 73-79

Idem, Metoda geografică în științele naturale și sociale, ed. a II-a, în: Idem, Discursuri. Conferințe, vol. I, Ed. Terra, Focșani, 2000, p. 101-124

Idem, O mărturisire despre creștinism, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1946 (IBMBOR)

Idem, Oameni de la munte, ed. I, Ed. Librăriei Socec, București, 1919

Idem, O fază nouă în creșterea tineretului român, București, 1940

Idem, Omul de stat. Considerațiuni geografice și etnografice, București, 1939

Idem, Optimismul lui Eminescu, Tipografia Ziarul „Universul”, București, 1936

Idem, Pentru Biserica noastră, București, 1911

Idem, Poți fi om deplin fără să fii creștin ?, Ed. Viața Românească, București, 1922

Idem, Profesorul, temelia tuturor reformelor școlare, Ed. Librăriei Socec & CO, ed. I, București, 1929

Idem, Premise și concluzii la Terra. Amintiri, mărturisiri, ed. a II-a, Focșani, Ed. Viața Românească, București, 1998

Idem, Răspunderea corpului didactic secundar, București, 1943

Idem, Se poate partid țărănesc împotriva Bisercii ?Poate cere partidul țărănesc fărâmițarea proprietății țărănești ? Poate fi alături de socialiști ? (Răspuns celor 54 de senatori și deputați), Stabilimentul Arte Grafice "Convorbiri literare", București, 1920

Idem, Semnele oamenilor mari, Iași, 1937, (Extras din volumul "Comemorarea Junimii" la Iași, 1936)

Idem, Școala poporului – patru cuvântări pentru eforiile școlare, școlile pregătitoare și seminariile normale cu adaosul Legii eforiilor școlare și a Școalelor pregătitoare și seminariile normale, ed. a II-a, Ed. Viața Românească, București, 1923

Idem, Școala română și capitalul biologic al poporului român, ed. a II-a. In: Idem, Discursuri. Conferințe, vol. II, Ed. Terra, Focșani, 2000, p. 125-147

Idem, Un moment decisiv în istoria poporului român, București, 1938, (Extras din revista "Biserica Ortodoxă Română", Anul LVI, nr. 11-12, nov.-dec., 1938)

Idem, Trilogia științei: cercetător, erudit, savant, ed. a II-a, Ed. Terra, Focșani, 2002, în: Symopsis, p. 47-162

Idem, Trilogii – Știința – Școala – Viața: cu aplicări la poporul român, Ed. Cugetarea – Georgescu Delafras, ed. I, București, 1940

Idem, Vechimea poporului român și legătura cu elementele alogene, ed. a II-a, în : Idem, Discursuri. Conferințe, vol. I, Ed. Terra, Focșani, 2000, p. 197-217

II. 2. Opere originale: lucrări în colaborare

II. 2. 1. Studii și prefețe

Mehedinți, Simion, în: Barbu, D., Problema autorității în familie. Studiu precedat de “O părere” a d-lui prof. Simion Mehedinți, București, Tiparul Ion Creangă, 1941

Idem, în: Boian, General, Octav – Creșterea și educarea copilului prin părinți, învățători și profesori, cu o prefață de Simion Mehedinți, București, 1936

Idem, în: Haciu, Prof. Anastase H., Evreii în Țările Românești, cu o prefață de Simion Mehedinți, București, 1943

Idem, în: Mirea, Ilie I, Invențiuni și descoperiri. Cronologie istorică din cele mai vechi timpuri și până azi, privind importantele invențiuni și descoperiri din toate domeniile științelor, cu o prefață de Simion Mehedinți, București, 1941

Idem, în: Mirea, Ilie I, Legendele păsărilor, animalelor, florilor, arborilor și legende religioase, istorice, geografice…, prefață de Simion Mehedinți, ed. a II-a, București, 1943

Idem, în: Nădejde, col. Vasile, Primejdia moscovită și misiunea poporului roman, prefață de Simion Mehedinți – Soveja, Bacău, Tipografia “Lumina”, 1941

Idem, în: Nandriș, Grigore, Aurel C. Popovici (1863 – 1917), cu “o mărturie” de Simion Mehedinți, Cernăuți, 1937

Idem, în: Popescu, Pr. Gr., Lămuriri pentru săteni cu privire la îndreptarea calendarului, prefață de Simion Mehedinți, Roman, 1925

II. 2. 2. Manuale școlare

Mehedinți, Simion, Explicarea evangheliilor potrivit cu programa oficială, Ed. “Viața Românească”, București, 1922

Idem, Explicarea evangheliilor pentru clasa a II-a secundară, ed. a IV-a, București, 1927

Idem,. Parabole și învățături din Evanghelie pentru clasa a II-a secundară, ed. a IV-a, București, 1929

Idem, Parabole și învățături pentru îndrumarea vieții. Carte de citit din tinerețe până la sfârșitul vieții, București, 1938

II. 2. 3. Manuale școlare în colaborare

Goga, O, Mehedinți, S, Țoni. D.V., Carte de citire pentru clasa a II-a primară, Ed. "Scrisul românesc", Craiova, 1931

Goga, O, Mehedinți, S, Țoni. D.V., Carte de citire pentru clasa a III-a primară, Ed. "Scrisul românesc", Craiova, 1931

Goga, O, Mehedinți, S, Țoni. D.V., Carte de citire pentru clasa a IV-a primară, Ed. "Scrisul românesc", Craiova, 1931

II. 2. 4. Cursuri universitare

Curs de etnografie și geografie predat de Simion Mehedinți. Anul școlar 1921-1922, editori: Octav Costăchescu, Th. Ceroianu, București, 1924, Facultatea de Litere și Filosofie din București

Curs de doctrină etnografică ținut de dl. profesor Simion Mehedinți, editat de Societatea “Soveja”, 1934-1935

Caracterizarea epocii noastre. Curs ținut în anul 1935-1936, București, 1936, Facultatea de Litere și Filosofie din București

Etnografie, Curs ținut în anul 1935-1936, București,1936, Facultatea de Litere și Filosofie din București

II. 2. 5. Ediții colective

Synopsis, scrieri alese, ed. I, Ed. Terra, Focșani, 2002, prefață Costică Neagu

Scrieri despre educație și învățământ. Antologie, îngrijitor de ediție Dumitru Muster, Ed. Academiei Române, București, 1992

Opere alese, îngrijitor de ediție Vintilă Mihăilescu, Ed. Științifică, București, 1967

II. 2. 6. Publicistică

Mehedinți, Simion, Noua generație și armata. Rolul învățătorilor, în: „Buletinul armatei și marinei”, anul IX/XXIII, nr. 2 din fbr. 1913, pp. 40-41

Idem, Raportul secției didactice, în: „Buletinul Societății Regale Române de Geografie”, tom. XXXIV, fasc. 1, 1913, p. 61

Idem, Legea creșterii statelor (referat), în: „Buletinul Societății Regale Române de Geografie”, tom. XXXVII, 1916-1918, p. 597

Idem, Unirea Bisericilor române, în: „Buletinul Societății Regale Române de Geografie”, tom. XLIII, București, 124, pp. 126-129

Idem, Discordanțe antropogeografice, în: „Buletinul Societății Regale Române de Geografie”, București, pp. 193-204

Idem, Antropogeografia și întemeetorul ei Fr. Ratzel. Prelegere ținută la Universitatea din București pentru deschiderea cursului din anul 1904, în: „Convorbiri Literare”, 38, nr. 12, dec. 1908, pp. 1071-1088. [Semnează: M.]

Idem, Din Macedonia. O grevă bisericească, în: „Convorbiri Literare”, 41, nr. 9, sept. 1907, p. 943. [Semnează: S.]

Idem, În aminitrea lui Odobescu, în: „Convorbiri Literare”, 41, nr. 11, nov. 1907, pp. 1060-1072. [Semnează: S.Mehedinți].

Idem, L. Mrejeriu. Gospodina și fata de la țară, cum sînt și cum ar trebui să fie. Rostul școalei în lupta de ridicare a gospodăriei țărănești, Bârlad, 1907, în: „Convorbiri Literare”, 41, nr. 11, nov. 1907, p. 1150. [Semnează: M.]

Idem, Rectoratul , în: „Convorbiri Literare”, 41, nr. 12, dec., 1907, p. 1261. [Semnează: S.M]

Idem, Sinod de reformă, în: „Convorbiri Literare”, 42, nr. 3, martie, 1908, p. 346. [Semnează: M]

Idem, Examenele școalelor secundare, în: „Convorbiri Literare”, 43, nr. 5, mai, 1909, p. 578-579. [Semnează: S.M]

Idem, Îndărăt spre școală, în: „Convorbiri Literare”, 41, nr. 9, sept., 1907, pp. 851-862

Idem, Mai departe de Bizanț, în: „Convorbiri Literare”, 43, nr. 5, mai, 1909. pp. 556-562. [Semnează: Soveja]

Idem, Pr. Cic. Iordăchescu. «Preotul și opinia publică», Galați, «Buciumul român» 1909, în: „Convorbiri Literare”, 43, nr. 3, martie, 1909, p. 334. [ Semnează: M]. (Religia și etica socială).

Idem, Două opere pedagogice[1 ]. C. Meisner. «Copiii cu rele porniri și școalele de îndreptare».[2] . I. A. Rădulescu-Pogoneanu. «Leonhard și Ghertruda», în: „Convorbiri Literare”, 44, nr. 1, ian., 1910, pp. 106-109. [Semnează: S.M.]

Idem, Impresii de la conferințele învățătorilor și institutorilor, în: „Convorbiri Literare”, 45, nr. 5, mai 1911, pp. 597-598. [Semnează: M]

Idem, V. Ghidionescu. Pedagogia științifică și noile reforme școlare, București, 1911, în: „Convorbiri Literare”, 45, nr. 8, aug., 1911, p. 942. [Semnează: S.M]

Idem, Cuvinte către studenți, în: „Convorbiri Literare”, 46, nr. 3, martie, 1912, pp. 348-356

Idem, G. Balș. «O vizită la câteva biserici din Serbia». București, 1911, în: „Convorbiri Literare”, 46, nr. 1, ian., 1912, p. 91. [Semnează: S.]

Idem, Respectarea personalității, în: „Convorbiri Literare”, 47, nr. 1, ian., 1913, pp. 10-19. [Semnează: Soveja]

Idem, Noua generație și armata. Rolul învățătorilor, în: „Convorbiri Literare”, 47, nr. 1, ian., 1913, pp. 104-107

Idem, O carieră profesorală: C. Meissner, în: „Convorbiri Literare”, 47, nr. 6-7, iunie-iulie, 1913, pp. 691-692 [Semnează: M.]

Idem, «Revista Ortodoxă», ianuarie, în: „Convorbiri Literare”, 48, nr. 2, febr. 1914, pp. 215-216. [Semnează: S.]

Idem, Generația care se duce, în: „Convorbiri Literare”, 48, nr. 10, oct. 1914, p. 1065. [Semnează: S. Mehedinți]

Idem, Însușirile omului de stat, în: „Convorbiri Literare”, 49, nr. 2, febr., 1915, pp. 205-213

Idem, Altă creștere, în: „Convorbiri Literare”, 51, nr. 9-10, sept. – oct., 1919, pp. 577-582 (Învățământul în România).

Idem, Familia preoților și căsătoria, în: „Convorbiri Literare”, 53, nr. 5, mai, 1921, pp. 404-406 [Semnează: S. Mehedinți]

Idem, Pregătirea învățătorilor – o problemă de stat, în: „Convorbiri Literare”, 54, nr. 11, nov. 1922, pp. 812-822

Idem, Către noua generație, în: „Convorbiri Literare”, 54, nr. 4, apr., 1923, pp. 414-417 [Semnează: S.]

Idem, Cu privire la menirea seminariștilor (cuvinte cu ocazia unei serbări la „Seminarul Central”) , în: „Convorbiri Literare”, 55, nr. 2 febr., 1923, pp. 195-198. [Semnează: S. M.]

Idem, Optimismul lui Eminescu, în: „Convorbiri Literare”, 69, nr. 1-3, ian.-martie, 1936, pp. 121-122

Idem, Trilogii (știință – școală – viață) cu aplicații la poporul român, București, Cugetarea, 1940, în: „Convorbiri Literare”, 74, nr. 3, nov. 1941, pp. 387-389

Idem, Primatul sufletului (Dintr-o lucrare: „Creștinismul românesc”), în: „Convorbiri Literare”, 74, nr. 2, febr., 1941, pp. 144-145. [Semnează: S. Mehedinți]

Idem, Soarta școalelor rurale, în: „Revista generală a învățământului”, anul I, nr. 1, București, pp. 33-36

Idem, Pentru învățătorii de azi și de mâine, în: „Școala și viața”, anul X, București, 1939, pp. 15-26

III. Referiri bibliografice

Băcănaru, Maria, Aspecte ale problematicii vieții sociale în lucrările lui Simion Mehedinți, în: "Terra", nr. 3, 1986, p. 15-18

Băncilă, Vasile, Simion Mehedinți [Între literatură și filosofie], în: "Vasile Băncilă – Portrete și semnificații", colecția "Capricorn", Revista de istorie și teorie literară, București, 1987, p. 98-107

Bâldescu, Emil, Simion Mehedinți, gânditor social-politic și pedagog, Ed. Științifică, București, 1969

Bârsănescu, Ștefan, Politica culturii în România contemporană. Studiu de pedagogie, Tip. A. Țerek, Iași, 1937

Idem, Istoria pedagogiei românești, București, Societatea română de filosofie, 1941

Cherciu, Ion Gr. Farmecul ziaristicii în discursurile radiofonice de Simion Mehedinți, în: Buletinul Asociației "Simion Mehedinți", nr. 6, Focșani, 2002, p. 7-12

Chițu, Maria, Concepția etnografică a lui Simion Mehedinți, în: "Analele Universității București", Geografie, 1969

Conea, Ion, S. Mehedinți: Le pays et le peuple roumaine, în: BSRRG, tom XLVI, 1927, București, 1928, p. 202-204

Idem, Simion Mehedinți despre rolul factorului geografic în istoria poporului român, în: "Simion Mehedinți – Opere alese", Ed. Științifică, București, 1967

Constantin, Marian, Simion Mehedinți și importanța culturală a transhumanței românești, în Buletinul Asociației "Simion Mehedinți", nr. 4, Focșani, 2000, p. 13-15

David, M., Omagiu profesorului Simion Mehedinți, în: Lucr. Soc. Geogr. "Dimitrie Cantemir", Iași, 1939

Dobre, Alexandru, O "propunere" a lui Simion Mehedinți și semnificațiile ei, în Revista de etnografie și folclor, anul 35, nr. 2, 1990, p. 155-160

Idem, Simion Mehedinți sau despre "Cei ce au trăit prin ei înșiși viața reală a poporului român", în: Revista de etnografie și folclor, anul 44, nr. 4, 1995,p. 461-467

Dragomirescu, Șerban, Precizări necesare în biobibliografia lui Simion Mehedinții, în: Buletinul Asociației "Simion Mehedinți", nr. 2, Focșani, 1998, p. 18-19

Ene, Ionel, Simion Mehedinți – Creștinismul românesc, în: Buletinul Asociației "Simion Mehedinți", nr. 1, Focșani, 1997, p. 31-33

Geană, Gheorghiță, Actualitatea gândirii lui Simion Mehedinți, în: Saeculum, I (2), 2002, p. 35-37

Hanță, Al., Simion Mehedinți, între știință și literatură (postfață), în: Mehedinți, Simion, Premise și concluzii la Terra – Amintiri și mărturisiri, ed. a II-a, Ed. "Viața românească", București, 1998, p. 265-279

Mihăilescu, Vintilă, Simion Mehedinți – Coordonate etnografice: civilizația și cultura [recenzie], în: BSRRG, tomul XLIX din 1930, București, 1930, p. 312-318

Mihăilescu, Vintilă, Omul și opera, în: Mehedinți, Simion, Opere alese, Ed. Științifică, București, 1967, pp. 11-28

Moise, Ilie, Dimensiunea etnologică a operei lui Simion Mehedinți, în: Revista de etnografie și folclor, anul XL, nr. 2, 1995, pp. 143-146

Muster, Dumitru, Simion Mehedinți – pedagog, în: Mehedinți, Simion, Scrieri despre educație și învățământ. Antologie, Ed. Academiei Române, București, 1992, pp. 15-44

Idem, Pedagogia lui Simion Mehedinți, în: "Academica", anul III, nr. 12, 1993, p. 26

Idem, Vocația pedagogică a lui Simion Mehedinți, în: Buletinul Asociației "Simion Mehedinți", nr. 1, Focșani,, 1997, pp. 4-6

Neagu, Costică, Simion Mehedinți. Biobibliografie, Ed. Terra, Focșani, 2003

Idem, Mehedinți sau religia muncii, în: "Vârstele școlii", I, nr. 6-7, 1991, pp. 1-2

Idem, Simion Mehedinți, o filosofie a educației, în: Tribuna învățământului, XLVIII, din 23.12.2007

Idem, Permanența ideilor pedagogice, în: Didactica nova, Anul I, nr. 1, oct. 2002, Galați, pp. 25-28

Idem, Eternitatea lui Simion Mehedinți, în: Tribuna învățământului, LIII, din 9-15.12.2002

Idem, Simion Mehedinți, autor de manuale școlare, în: "Vârstele școlii", seria a II-a, anul II, nr. 5, iunie 2003, pp. 8-9

Obreja, Alexandru, Simion Mehedinți și contribuția sa la pedagogia practică, Centrul de Multiplicare al Universității "Al. I. Cuza", Iași, 1969

Pricop, Dumitru, Simion Mehedinți, Muntele Telanis al spiritului românesc, în: Buletinul Asociației "Simion Mehedinți", nr. 1, Focșani, 1997, pp. 24-25

Răduță, Ion, Și eu l-am cunoscut pe Simion Mehedinți, în: Buletinul Asociației "Simion Mehedinți", nr. 6, Focșani, 2002, pp. 25-28

Stanciu, Gh. Ion, Actualitatea concepției pedagogice a lui Simion Mehedinți (postfață), în: Simion Mehedinți-Soveja, Altă creștere. Școala muncii, ed. a VIII-a, cu adăugiri, Ed. "Viața Românească", București, 1997, pp. 238-248

Stanciu, Ion Gh., Școala și pedagogia în sec. XX, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983

Idem, Premise teoretice ale educației morale în concepția lui Simion Mehedinți, în: Buletinul Asociației "Simion Mehedinți", nr. 3, Focșani, 1999, pp. 13-15

Stoian, Stanciu; Stoian, Iorgu, Curente noi în pedagogia contemporană, ed. a III-a, Ed. "Cultura românească", București, 1939

Stoian, Stanciu, Probleme de ieri și de azi ale pedagogiei românești, Ed. "Scrisul românesc", Craiova, 1942

Idem, Simion Mehedinți, în: Bârsănescu, Ștefan, Dicționar de pedagogie contemporană, Ed. Enciclopedică, București, 1969

Idem, Pedagogia română modernă și contemporană, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1976

Tufescu, Victor, Simion Mehedinți –viața și opera, Ed. Enciclopedică, București, 1997

Țiroiu, I. Vasile, Amintiri, cum am colaborat cu profesorul Mehedinți, Ed. SAS, București, 1995

IV. Dicționare și enciclopedii

Bârsănescu, Ștefan, Dicționar de pedagogie contemporană, Ed. Enciclopedică, București, 1969

Braniște, Pr. Prof. Dr., și Braniște, Prof. Ecaterina, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Ed. Diecazana Caransebeș, 2001

Evseev, Ivan, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Amarcord, 2001

V. Lucrări de specialitate

V. 1. Pedagogie

Albulescu, Ion, Doctrine pedagogice, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2007

Aslan, Garabet Gh., Educația prin sine însuși. (Curs deschis Univ.din București, în ziua de 15 ianuarie, 1907), ed. a II-a, prelegerea I. București; Stabiliment de Arte Grafice „Universală”, 1907

Băncilă, Vasile, Duhul Sărbătorii, Ed. Anastasia, București, 1996

Idem, Inițierea religioasă a copilului, Ed. Anastasia, București, 1996

Bârsănescu, Prof. Ș., Istoria pedagogiei românești, București, 1941

Cocan, Cornelia, Reprezentanți de seamă ai pedagogiei clasice și moderne, Ed. Univ. „Transilvania”, Brașov, 2006

Cucoș, Constantin, Educația religioasă, conținut și forme de organizare, București, 1996

Idem, Educația religioasă. Repere teoretice și metodice, Ed. Polirom, , 1999

Idem, Istoria pedagogiei: idei și doctrine pedagogice fundamentale, Ed. Polirom, , 2001

Idem, Educația – provocări la început de mileniu, Ed. Univ. „Al. I. Cuza”, , 2005

Idem, Educația: iubire, edificare, desăvârșire, Ed. Polirom, , 2008

Găvănescul, Prof. I., Curs de pedagogie, București, 1899

Idem, Didactica generală. Principii de educție a inteligenței, ediția a II-a revăzută, București, Cultura Rom., 1929

Narly, Constantin, Educație și ideal, Ed. Casa Școalelor, București, 1927

Idem, Pedagogia socială și personalitatea, București, 1928. Curente noi în pedagogie. Ciclul de conferințe al Casei Școalelor.

Idem, Contribuții la problema pregătirii profesorilor secundari, București, 1929

Nicolau, V. P., Pedagogie și cultură, București, 1940

Nisipeanu, Ioan; Geantă, Teodor, Pentru pregătirea învățământului. Călăuza metodologică practică, București, 1941

Oancea, Pr. Zosim, Preotul din Bonnal. Pestalozzi și ridicarea poporului, Sibiu, 1945

Rousseau, J. J., Emile sau Despre educațiune, traducere de Gh. Adamescu, ed. a V-a, Ed. Tipografia România Nouă, București, 1937

Stanciu, Ion Gh., Istoria pedagogiei, București, 1996

Vințanu, Niculae, Societate și educație – o introducere în sociologia educației, Ed. Zerana Flores, București, 2008

V. 2. Teologie

Bălașa, Dumitru, De la Zamolxe la Iisus Hristos, Ed. „Cuget românesc”, Craiova, 2000

Bădescu-Plenița, N., Omul și religia, Ed. Ziarul „Ogorul Învățământului Român”, București, 1938

Benga, Pr. Dr. Daniel, Metodologia studiului și cercetării științifice în teologie, Ed. Sofia, București, 2003

Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica Teoretică, EIBMBOR, București, 2002

Comșa, Diac. Dr. Gh., Istoria predicei la români, Ed. „Ministarul Cultelor și Artelor”, București, 1921

Idem, Datoriile preoțimii în fața problemelor sociale, București, 1925

Idem, Cercetarea Bisericii și Intelectualii, Arad, 1934

Idem, Credința care lucrează. Chemări către laici și fețe bisericești, Arad, 1931

Idem, Cultura satelor noastre, Arad, 1935

Comșa, Dr. Grigorie, Episcopul Aradului, Cultura Satului, Tiparul Tipografiei Diocezane, Arad, 1935

Comșa, Diac. Dr. Gh., Cuvinte către tineretul universitar, Arad, 1933

Idem, Dimitrie Țichindeal, preotul și dascălul român. Cuvânt de pomenire, Arad, 1933

Idem, Evanghelia și neamul, Arad, 1935

Idem, Glasul Pietrelor. Principii călăuzitoare pentru ortodoxia activă, Chișinău, 1931. (Extras din Revista „Misionarul”, nr. 9-10, 1931)

Idem, În slujba Evangheliei și Neamului (Sărbătorirea D-lui Vasile Goldiș), Arad, 1932

Idem, Ortodoxia și românismul în trecutul nostru, Arad, 1933

Idem, Pentru viitorul tineretului român, Arad, 1931

Idem, Pastorația individuală și colectivă, Arad, 1929

Idem, Problema religioasă în România de azi, Arad, 1935

Idem, Preotul și societatea de azi, Arad, 1932

Idem, Scrisori către învățători, Arad, 1934

Idem, Spre zările veșniciei. Predici, cuvântări ocazionale și articole, Arad, 1933

Idem, Temeiurile biblice și canonice ale apostolatului laic, Arad, 1933

Dumitru, Pr.Dr. Valeriu, Vasile Băncilă și educația religioasă, Ed. „Thalia”, București, 2002

Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, traducere de Rodica Chira, Ed. Humanitas, București, 1923

Gordon, Pr. Prof. Dr. Vasile, Biserica și școala. Analize omiletice, catehetice și pastorale, Ed. Christiana, București, 2003

Idem, Introducere în Catehetica ortodoxă, Ed. Sofia, București, 2004

Ionescu, Nae, Roza Vânturilor, Biserica țăranilor, Ed. „Roza Vânturilor”, București, 1990

Kalnev, M. A., Metodia misionară, traducare de pr. Alexandru Sevoznicov, Ed. Secției Culturale a Consiliului Eparhial Chișinău, 1922

Lazu, Robert, Farmecul discret al teologiei, Ed. „Dacia”, Cluj-Napoca, 2001

Lossky, Vladimir, Introducere în teologia ortodoxă, Ed. Enciclopedică, București, 1993

Mara, Vasile, Introducere în Geografia religiilor, Ed. „Casa Cărții de Știință”, Cluj-Napoca, 2007

Nicolescu, Costion, Cine se teme de Biserică?, Ed. „Christiana”, București, 2002

Idem, Elemente de teologie țărănească, Ed. „Vremea XXI”, București, 2005

Idem, Spre o cultură liturgică, Ed. „Anastasia”, București, 1999

Idem, Teologul în cetate, Ed. „Christiana”, București, 2003

Popescu, Pr. Dr. Dumitru, Diac. Doru Costache, Introducere în Dogmatică, Ed. Libra, București, 1997

Idem, Hristos, Biserică, Societate, EIBMBOR, București, 1998

Idem, Teologie și cultură, EIBMBOR, București, 1993

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Reflecții despre spiritualitatea poporului român, Ed. Elion, București, 2001

Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. I, EIBMBOR, București, 2003

Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. „Omniscop”, Craiova, 1993

Vulcănescu, Mircea, Dimensiunea românească a existenței, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1991

V. 3. Istorie

Bernea, Ernest, Civilizația română sătească, București, 1944

Idem, Crist și condiția umană, încercare de antropologie creștină, Ed. Cartea românească, București, 1996

Idem, România – simplitatea pierdută, Ed. Vremea, București, 2008

Idem, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, Ed. Humanitas, București, 2005

Idem, Trilogie pedagogică, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002

Idem, Treptele bucuriei, Ed. Agora, Iași, 1997

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, ediția a III-a revăzută și adăugită, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2002

Duțu, Alexandru, Cultura română în civilizația europeană modernă, București, 1978

Erbiceanu, Constantin, Istoria Mitropoliei Moldovei și Sucevei, București, 1888

Grimal, Pierre, Civilizațai romană, vol. I-II, traducere E. Cizek, Ed. Minerva, 1973

Iorga, Nicolae, Istoria poporului român, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1985

Kernbach, Victor, Universul mitic al românilor, Ed. „Lucman”, București

Koniack, Thomas de, Noua ignoranță a lumii și problema culturii, traducere de Mihaela și Ioan Zgărdău, Timișoara, 2001

Marrou, H. I., Istoria educației în antichitate, vol. I-II, traducere S. Petecel, Ed. Meridiane, București, 1997

Moșoiu, Nicolae, Taina prezenței lui Dumnezeu în viața umană. Viziunea creatoare a Părintelui Prof. D. Stăniloae, Ed. „Paralela 45”, 2000

Noica, Constantin, Sentimentul românesc al ființei, Ed. Eminescu, București, 1978

Petrescu, Camil, Sufletul național în teze și antiteze, București, 1936

Pillat, Monica, Cultura ca interior, Ed. „Vremea”, 2001

Rădulescu, Codin, Comorile poporului, Ed. Tipografiii George N. Vlădescu, Câmpulung, 1906

V. 4. Alte domenii

Lonchamp, Jean-Pierre, Știință și credință, traducere de Magda Stavinschi, Ed. „Eonul Dogmatic”, București, 2003

Mazilu, Dan Horia, Recitind literatura română veche, Partea I: Privire generală, Ed. „Universității București”, București, 1994

Melian, Alexandru, Polemici implicite, Ed. Univ. Buc., 2003

V. 5. Articole și studii

Baniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Cultul Ortodox ca mijloc de propovăduire a dreptei credințe, a dragostei, a păcii și a bunei înțelegeri între oameni, în „Studii Teologice,” nr. 9-10, nov.- dec., 1953

Brătulescu, Prof. Victor; Nicolescu, Prof. Gh., Mihai Eminescu, Creangă și Domnul Simion Mehedinți despre școala românească. Articole politice, Amintiri din copilărie, Altă creștere, București, 1941

*** Dimitrie Cantemir. Trei sute de ani de la nașterea lui. 1673-1973, în: „Biserica Ortodoxă Română”, anul XCI, nr. 9-10, sept.-oct., 1973

Popescu, Pr. Prof. Dr. Teodor M., Părinții creștini ca educatori (Sf. Ap. Pavel, Clement Alexandrinul și Sf. Ioan Gură de Aur despre pedagogia creștină), în „Glasul Bisericii”, VIII, nr. 1-2, 1949, pp. 68-92

Rus, Remus, Sensul și semnificația termenului „religie” în marile tradiții religiose actuale, în: „Glasul Bisericii”, anul ..

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Școala țărănească religioasă, în foaia „Telegraful Român”, Sibiu, anul LXXXVI (1938), nr. 7

Idem, Naționalismul sub aspect moral, în: „Telegraful Român”, nr. 49/1937

Idem, Să rămânem identici cu noi înșine, în: „Telegraful Român”, nr. 1/1945

Idem, Un atlet al naționalismului creștin, în: „Telegraful Român”, nr. 14, 1 aprilie, 1934

Idem, Pentru o mai bună educație în școalele teologice, în: „Telegraful Român”, nr. 38/1936

Idem, Opera teologică a lui Nichifor Crainic, în: Revista „Gândirea”, an XIX, nr. 4, aprilie, 1940 (nr. festiv Nichifor Crainic la 50 de ani)

Vlad, Sofron, Atitudinea Bisericii Ortodoxe față de problemele sociale, în: „Studii Teologice”, nr. 3-4, 1954

V. 6. Teze de doctorat:

Baran – Pescaru, Adina Florentina, Familia – nucleu educațional și social, București, Universitatea din București, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, 2002. Teză de doctorat, Cond. Șt. Prof. Univ. Dr. Viorel Nicolescu

Benga, Cristina, Idealul educațional în pedagogia creștină: Clement din Alexandria, Sf. Ioan Gură de Aur și Fericitul Augustin, București, Universitatea din București, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, 2005. Teză de doctorat, Cond. Șt. Prof. Univ. Dr. Viorel Nicolescu

Drăghicescu, Luminița, Simion Mehedinți – teoretician al educației, București, Universitatea din București, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, 2006. Teză de doctorat, Cond. Șt. Prof. Univ. Dr. Ion GH. Stanciu

Neagu, Costică, Premise teoretice ale politicii școlare promovate de Simion Mehedinți, București, Universitatea din București, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, 2004. Teză de doctorat, Cond. Șt. Prof. Univ. Dr. Ion GH. Stanciu