Liturghie Si Rugaciune In Viata Tinerilor. Efectul Orei DE Religie Asupra Studentilor

LITURGHIE ȘI RUGĂCIUNE ÎN VIAȚA TINERILOR. EFECTUL OREI DE RELIGIE ASUPRA STUDENȚILOR

PLANUL LUCRĂRII

A. INTRODUCERE

1. Motivația alegerii temei

2. Ipoteza de lucru și metodologia cercetării

3. Stadiul cercetării.

B. LITURGHIA ȘI IMPORTANȚA EI ÎN FORMAREA RELIGIOS – MORALĂ

1. Istoricul Sfintei Liturghii

2. Importanța Liturghiei în Biserică ( în trecut și azi )

3. Rolul catehetico – didactic al Sfintei Liturghii.

C. EFECTUL OREI DE RELIGIE ASUPRA STUDENȚILOR DIN MUNICIPIUL TÎRGU – MUREȘ

– evaluare calitativă și cantitativă a rezultatelor privind programul de introducere a orei de religie în învățământul preuniversitar

– aplicarea de chestionare, ce vor evalua rolul orei de religie în deprinderea principiilor religios – morale asupra tinerilor studenți, rolul Bisericii și al credinței în viața lor, plusurile și minusurile pe care ei le observă în interacțiunea Bisericii cu societatea

A. INTRODUCERE

MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI

Toate legile descoperite de știință și având acțiune în creație, nu neagă existența celui care le-a dat creației, a Creatorului și ele ar trebui să-l ajute pe om să-L cunoască mai bine pe Dumnezeu. Unii oameni de știință interpretează decoperirile din domeniul lor de cercetare astfel încât să-L excludă pe Dumnezeu.

Biserica nu este împotriva progresului științific, dar condamnă nesocotirea rolului Lui Dumnezeu și derapajele rezultate din ignorarea rolului său în crearea lumii. Acolo, unde știința își depășește granițele firești, apare o controversă între aceasta și religie. Teoria evoluționistă este miezul acestei controverse, pentru că pune în discuție chiar existența Lui Dumnezeu. Această teorie este prezentată intelectualilor ca fiind cheia cunoașterii. Exagerând rolul rațiunii și înlăturându-L pe Dumnezeu din planul creației duc, fără îndoială, la o rătăcire ireversibilă. O criză profundă, de natură spirituală, marchează umanitatea. În conștiința omului contemporan sentimentul existenței este de cele mai multe ori banalizat, amplificându-se astfel această criză. Ceea ce numim, astăzi, cultură și civilizație europeană este de fapt o realitate despiritualizată, detașată de spiritualitatea Evangheliei, care i-a stat la bază.

Negarea existenței Lui Dumnezeu duce inevitabil la moartea spirituală a omului. Acest lucru ne duce, astfel, spre noțiunea de secularizare care desemnează un fenomen prin care se produce o schimbare majoră în conduita omului ceea ce implică o răsturnare nefirească a valorilor universal valabile. Destinul omului contemporan este modelat de formele și structurile secularizării.

Acest tip de lume se află în opoziție de fond cu lumea mântuită în Iisus Hristos, o lume transfigurată de lucrarea Sfântului Duh. Lumea secularizată poate fi definită ca o lume dominată de pofta trupului și trufia vieții, fiind o lume despiritualizată și desacralizată, care își trăiește aventura existențială mai degrabă în spiritul veacului, decât în spiritul Evangheliei Lui Hristos. În aceste circumstanțe tehnica trimfă asupra culturii, economicul asupra spiritualității, politicul asupra moralei, trupul asupra sufletului. Zonele secularizate ale vieții sunt privite ca fiind autonome, conduse de valorile proprii, diferite de cele religioase. Constituirea vieții personale și sociale fără o raportare clară la principiile fundamentale ale spiritualității creștine, reprezintă așadar secularizarea.

Biserica trebuie să-și reconsidere rolul într-o astfel de societate pentru a nu deveni o alternativă tolerantă, o parte a viziunii secularizate asupra lumii. Într-o lume secularizată religia devine un bun de consum, o chestiune de opțiune fără a avea vreo consecință asupra funcționării sistemului social.

Cu toate că postmodernitatea vorbește tot mai mult despre o redescoperire a sacrului, acesta nu mai poartă, însă, amprenta creștinismului, ci inaugurează mai degrabă o pseudo-religie, un sincretism religios. Omul secularizat nu mai simte nevoia prezenței Lui Dumnezeu în realizarea destinului propriu, nu se mai roagă, nu-l mai preocupă viața liturgică pentru că nu mai simte nevoia de sfințenie; nu se mai simte împlinit, decât atunci când alungă sfințenia din viața sa, pentru el sacrul reprezentând un obstacol major în calea unei afirmări totale.

Trăind într-o lume lipsită de valori morale și de coordonatele unei vieți în Hristos și în Biserica Sa, tinerii au nevoie de îndrumare și de modele de viață.

Învățătorul Suprem a predicat Evanghelia cu ajutorul parabolelor, care pornesc de la realitățile sociale și culturale ale poporului evreu. Hristos ne-a învățat să predicăm Evanghelia atât în virtutea unei acțiuni care pornește de la Dumnezeu la om, cât și în virtutea unei mișcări care pornește de la om la Dumnezeu. Neluând în considerare contextul cultural al celor cărora ne adresăm, neținând seama de mentalitatea și problemele lor riscăm ca mesajul evanghelic să nu mai aibă ecoul cuvenit în inima și mintea celor care îl ascultă.

Știința se bazează pe analize obiective în care matematica joacă un rol esențial și nu pe opinii subiective, ca religia. Pe cât de mult militează cultura apuseană pentru pluralism religios, pe atât de mult caută să elimine pluralismul din sfera științei, aceasta rămânând un pivot central al vieții publice, înlocuind religia. Datorită separării științei de religie, școala tinde să elimine învățământul religios, considerând că acesta se întemeiază pe supoziții subiective și nu pe criterii obiective.

Deși, în zilele noastre se încearcă reintegrarea învățământului religios în școală, există factori care se împotrivesc acestui proces. Se spune că atât școala cât și Biserica nu ar fi pregătite pentru această comuniune. Că programele și metodica predării nu se pot întocmi peste noapte, că trebuie să respectăm opțiunile tinerilor pentru a respecta caracterul facultativ al predării religiei. Cei care se împotrivesc predării religiei în școală se bazează pe diviziunea dintre sfera privată și cea publică. Realitatea românească este de netăgăduit, deoarece avem o tradiție de veacuri a unirii școlii cu Biserica, pornită de la începuturile învățământului românesc în incinta și în spiritul Bisericii Ortodoxe.

Avem datoria să păstrăm această tradiție și să o continuăm pe fundamentul înnoirii.

Pentru a preda religia profesorul trebuie să cunoască temeinic cultura poporului nostru profund impregnată de valorile ortodoxiei românești. ” Cunoașterea cât mai directă, mai adâncă și mai completă a sufletului popular, a religiozității românești, afundarea intelectuală în taina lui istorică, va da meterialul și sugerările cele mai prețioase pentru o filozofie și o teologie modernă, care să umple și să curețe locul murdărit și vitriolat de filozofia comunistă și de un ateism gregar. Respingând filozofii și teologii artificiale, de împrumut, care au dus totdeauna la erezii totalitariste, trebuie să trecem drumul autohtonizării filozofiei și teologiei noastre prin sufletul populat, pentru că aici găsim cele mai însemnate teme inițiale ale filozofiei românești, aici e forța ortodoxiei românești, ce va trebui să intre ca element de frunte în gândirea filozofică românească și să ofere filozofiei și teologiei universale contribuții de tezaur inestimabil”. ( Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Teologie și cultură, Buc. 1993, pag. 43-54 )

Dimensiunea duhovnicească și educațională a misiunii profesorului de religie rezultă din responsabilitatea și din rolul hotărâtor pe care acesta îl are în transformarea profundă a personalității, în formarea deprinderilor și atitudinilor de factură duhovnicească și socio-morală ale elevilor săi. Între credință și educașie relațiile sunt de un tip special. Credința este o cerință indispensabilă oricarei activități umane: ”dacă pleci la drum fără credința atingerii unei ținte, șansele de a o îmbrățișa sunt minime”. ( C. Cucoș )

Unul din factorii de seamă care contribuie la promovarea educației religioase. Prin el se realizaeză funcția catehetică a Bisericii. Începutul misiunii învățătorești îl face Însuși Hristos.

După Înviere, Mântuitorul poruncește Apostolilor: ” Mergând, învățați toate neamurile”. ( Matei 28, 19 ) Hristos cel Înviat, pentru a-și continua lucrarea, se alătură discipolilor Săi:

” Și iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor”. ( Matei 28, 20 )

În didactica tradițională accentul cade pe transmiterea de idei, în timp ce didactica modernă se axează pe latura formativă și educativă a învățării. Elevul era privit în educația tradițională ca obiect al educației, în didactica modernă elevul devine subiect al educației; el trece drept partener în cadrul procesului de învățământ. În ceea ce privește valoarea didactică, în didactica tradițională accentul cădea pe reproducerea noțiunilor; în didactica modernă accentul cade pe îmbinarea învățării cu activități aplicative. Spre exemplu, la lecția de religie verificăm nu doar faptul că elevul a învățat o rugăciune, ci totodată observăm dacă el o și rostește.

Realizarea educației religioase este facilitată de respectarea unor metode și principii didactice, care trebuie însă contextualizate la specificul predării religiei. În acest sens, Pr. Prof. Sebastian Șebu, sublinia faptul că metodele și mijloacele de învățământ trebuie ” să fie ilustrate prin exemple luate din Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție, cuvinte ale scriitorilor bisericești și ale părinților duhovnicești contemporani”. Lucrul bine făcut incumbă o dublă fidelitate: față de Evanghelie și față de realitatea contemporană.

În același timp, profesorul de religie este el însuși mentor și ucenic în școala lui: ” Este mentor deoarece menirea lui este aceea de a forma caractere religios-morale, de a forma opinii. Profesorul de religie este ca un iceberg. Este mai degrabă ceea ce nu se vede decât ceea ce se vede”. ( https://ro.scribd.com/doc/38535061/Timiș-Religia-în-Școală ) Ca la oricare alt profesor, putem să-i observăm cunoștinșele de specialitate, conduita profesională, conceptele privind procesul educațional. Ceea ce nu se vede sunt sentimentele lui, conștiința, atitudinile și mai ales vocația.

Omul zilelor noastre preferă să trăiască într-o lume de agitație și zgomot, fiindcă îi este teamă să se întâlnească chiar și cu sine însuși. Există o diferență de transmitere a mesajului evanghelic între secolele al XIX-lea și XXI, dar păstrează în esența lui aceleași valori veșnice revelate de Dumnezeu. Cu fiecare etapă, cu fiecare generație, Biserica își reînnoiește mijloacele pastorale. Biserica rămâne aceeași în principiile ei privind credința, dar se revigorează mereu în maniera de expunere a credinței. Sugestiv este îndemnul lui Î.P.S. Antonie Plămădeală: ” A fi în pas cu lumea, dar nu ca lumea”, care reactualizează valorile creștine pe măsura fiecărei generații.

Pentru reușita educației religioase se impune ca profesorul de religie să corespundă anumitor cerințe. Întrucât el este cel care influențează decisiv educația elevilor trebuie să aibă o personalitate deosebită. Pentru un bun educator se cer anumite calități spirituale:

Vocația ( e o simțire lăuntrică, dăruită omului de Dumnezeu; profesorul cu vocație e preocupat de dezvoltarea personalității elevilor și are conștiința faptului că este trimisul Lui Dumnezeu în fața elevilor, pentru a le preda învățătura revelată despre Fiul Lui Dumnezeu înomenit )

Dragostea ( considerată virtutea cea mai înaltă a profesorului de religie, manifestată prin iubirea față de elevii săi, așa cum și Mântuitorul a iubit copiii, deoarece ” a educa înseamnă a iubi” ).

Smerenia

Răbdarea

Blândeațea

Profesionalismul ( să fie un bun psiholog, să aibă tact pedagogic, să cunoască Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție, să stăpânească metodele de educație și modul lor de aplicare, să aibă o cultură generală,care să-l ajute în realizarea interdisciplinarității, să aibă capacitatea de autoevaluare a activității sale )

Sinceritatea și curăția inimii ( pentru a putea proteja sufletul curat al elevilor )

Bunătatea ( car dezvoltarea personalității elevilor și are conștiința faptului că este trimisul Lui Dumnezeu în fața elevilor, pentru a le preda învățătura revelată despre Fiul Lui Dumnezeu înomenit )

Dragostea ( considerată virtutea cea mai înaltă a profesorului de religie, manifestată prin iubirea față de elevii săi, așa cum și Mântuitorul a iubit copiii, deoarece ” a educa înseamnă a iubi” ).

Smerenia

Răbdarea

Blândeațea

Profesionalismul ( să fie un bun psiholog, să aibă tact pedagogic, să cunoască Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție, să stăpânească metodele de educație și modul lor de aplicare, să aibă o cultură generală,care să-l ajute în realizarea interdisciplinarității, să aibă capacitatea de autoevaluare a activității sale )

Sinceritatea și curăția inimii ( pentru a putea proteja sufletul curat al elevilor )

Bunătatea ( care excule nervozitatea, mânia, răzbunarea sau alte sentimente josnice față de elevi )

Evlavia ( trebuie să dovedească viața sa duhovnicească, pentru că din evlavia profesorului se dezvoltă și evlavia elevilor )

Umorul ( fără să ironizeze pe elevi )

Optimismul ( să scoată în evidență partea bună a lucrurilor ).

Profesorul de religie trebuie să fie un model pentru elevii săi, deoarece el nu transmite o învățătură teoretică, abstractă, fără legătură cu modul nostru de a trăi viața de zi cu zi, ci o învățătură vie, concretă, practică, ce trebuie să modeleze sufletele noastre spre a atinge starea deplinătății în Hristos, vârsta bărbatului desăvârșit. Profesorul de religie trebuie să ajungă, prin viața sa și modelul de comportament și trăire pe care îl oferă elevilor săi, să poată spune, ca și Apostolul Pavel: ” Cele ce ați învățat și ați primit de la mine, cele ce ați auzit și ați văzut la mine, acestea să le faceți și Dumnezeul păcii va fi cu noi” ( Filipeni 4, 9; Pr. Prof. univ. dr. Sebastian Șebu, Prof. Monica Opriș, Prof. Dorin Opriș,Metodica predării religiei, Editura Reîntregirea, Alba- Iulia, 2000 )

Etimologic, profesor = pro + for, fari- a spune ceva în fața cuiva, a mărturisi, mentor, martor, mărturisitorul ( prin viața lui ) al unui crez ( ortodox ).

Calitățile profesorului de religie:

Intelectuale ( inteligență, imaginație, memorie etc. )

Morale ( credință, iubire, nădejde, altruism, cumpătare etc. )

Ora de religie are scopul de a-l conduce pe tânăr spre țelul suprem al existenței, adică trăirea în comuniune cu Dumnezeu. Cel mai bun mijloc de a cunoaște lumea în care trăim, de fapt a cunoaște creația Lui Dumnezeu, este școala, iar predarea religiei în școală este o adevărată punte spre împlinirea scopului existenței noastre, mântuirea. ” A educa înseamnă a purta de grijă de copii și tineri în ceea ce privește curățenia sufletească și buna cuviință, a-l crește pe copil moral, om drept, a-l crește în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligența, a forma un atlet pentru Hristos, pe scurt, a te îngriji de mântuirea sufletului lui. Educația este asemenea unei arte; artă mai mare decât educația nu există, pentru că toate artele aduc folos pentru lumea de aici, arta educației se săvârșește în vederea accederii la lumea viitoare”. ( Sf. Ioan Gură de Aur )

Disciplina religie are un rol foarte important, deoarece pe lângă însușirea principalelor învățături de credință, elevii dobândesc deprinderi și obișnuințe spirituale care îi înalță, îi fac mai buni și mai responsabili. Ei vor înțelege, în mod liber, că toate acestea sunt rezultatul dragostei Lui Dumnezeu pentru oameni și sunt de fapt răspunsul credinciosului la chemarea divinității.

Nu poate fi nimic mai frumos decât să transmitem către sufletul tânărului imaginile supreme ale binelui, reprezentate de Mântuitorul Hristos, Care poruncește creștinilor să dea educație spirituală copiilor: ” Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, că a unora ca aceștia este împărăția cerurilor”. ( Matei 19, 14 )

Vârsta copilăriei este terenul cel mai propice pentru a semăna Cuvântul Lui Dumnezeu, pentru că este un teren curat. La această vârstă orice rugăciune prinde viață pe buzele curate ale micilor creștini; există o strânsă legătură între profesorul de religie și elevii săi, spiritualizarea relațiilor profesor-elev fiind conturată de iubirea divină, pacea spirituală și caracterul puternic modelator al moralei creștine.

Ora de religie devine principala verigă de legătură dintre copil și Dumnezeu, deși această legătură ar trebui să fie stabilită mai întâi prin intermediul cadrului familial. Religia nu numai că îl aduce pe Dumnezeu în sufletul copilului, ci chiar îi modelează caracterul. Sfânta Scriptură ne arată lămurit care este scopul religiei și al moralei: iubirea Lui Dumnezeu și păzirea poruncilor Lui – ” De mă iubiți, păziți poruncile Mele! ” ( Ioan 14,15 )

Așadar, ora de religie este cadrul în care copilul își desăvârșește principalele cunoștințe religios-morale în vederea formării spirituale.

Educația religioasă este absolut necesară în perspectiva dobândirii unui caracter integru, la formarea individului și la implicarea lui responsabilă în viața activă a societății și a Bisericii.

Lucrarea de față își propune evaluarea calitativă și cantitativă a rezultatelor privind programul de introducere a orei de religie în învățământul preuniversitar.

Cercetarea va consta în aplicarea unor chestionare urmărindu-se rolul orei de religie în deprinderea principiilor religios-morale asupra tinerilor, rolul Bisericii și al credinței în viața lor. Voi încerca să constat care sunt punctele tari și punctele slabe, pe care ei le semnalează în interacțiunea Bisericii cu societatea, rolul slujitorului Bisericii – duhovnicului în conduita religios-morală a omului dominat de provocările unei lumi conduse de latura materială a vieții.

IPOTEZA DE LUCRU ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII

Religia este ca ” fapt social”, temei al celor mai profunde reflecții umane, expresia năzuinței esențial umane și perpetue de a cunoaște, de a afla, de a se îndoi de ceea ce a aflat, tocmai pentru a căuta și verifica noi căi, noi adevăruri, omul depășind cadrul limitat al existenței concrete și plasându-se într-o lume ce se află dincolo de datul imediat.

Prin conținutul și specificul său, sunt de părere cei mai mulți teoreticieni, religia ” răspunde anumitor structuri profunde ” ( Mircea Eliade, I.P. Culianu, ” Dicționar al religiilor, Editura Humanitas, 1993, p.16 ). Din punct de vedere pedagogic, specularea în favoarea educației a acestor structuri poate deschide noi orizonturi în cunoașterea personalității umane.

Experiența acumulată în practica și instrucția religioasă nu poate rămâne doar o simplă manifestare a unei doctrine religioase. Valorificarea ei în coordonatele perimetrului pedagogic se impune de la sine.

O sociologie pedagogică a faptului religios ar putea oferi multe detalii pentru înțelegerea acestor interdependențe dintre religie-sociologie și pedagogie.

Religia este: ” un sistem de credințe și practici legate de lucruri sacre, adică separate de lumea oamenilor, interzise, dar în același timp credințe și practici care unesc într-o aceeași comunitate morală, numită Biserică, pe cei ce aderă la ele”. ( M. Meslin, Știința religiilor, Editura Humanitas, 1993, p.63 ).

Dimensiunea religioasă este parte integrantă a istoriei culturii și civilizației umane, faptele și expresiile religioase, consemnate de-a lungul istoriei sub diverse forme, cum ar fi credințele și practicile rituale, fac parte din patrimoniul umanității. Adoptarea unei atitudini de respingere sau de înlăturare a lor din perimetrul pedagogic echivalează cu un fel de ” analfabetism religios ”, ale cărui consecince s-ar răsfrânge nefast asupra formării omului în societate.

Din punct de vedere spiritual, actul religios este, prin esența sa, o trăire individuală. Din perspectivă existențială omul pendulează între ” existența profană” și ” existența sacră”, așa cum exprima Mircea Eliade ” sacrul și profanul constituie două modalități de a trăi în lume, două situații existențiale asumate de către om de-a lungul istoriei”. ( Mircea Eliade, Sacrul și profanul, Editura Humanitas, 1992, p.16 )

Filosoful român, Nae Ionescu, face distincția între ” Dumnezeul meatafizic” și ” Dumnezeul religios”, în sensul că ” Dumnezeul religios este Dumnezeul trăit, cu care sufletul religios vine în contact direct. Dumnezeul metafizic este un termen-limită către care se îndreaptă speculațiunea noastră și pe care speculația aceasta nu-l atinge niciodată”. ( Nae Ionescu, Prelegeri de filozofia religiei, Editura Humanitas, București, 1994, p. 63 )

La nivel social-istioric interdependența dintre sacru și profan se concretizează și se regăsește sub forma religiilor pozitive sau sistemelor religioase. Fiecare dintre ele oferă propria viziune asupra existenței de cele mai multe ori stipulând că ar fi singura viziune posibilă.

Din punct de vedere pedagogic și al educației religioase aceste sisteme de reprezentări colective, sistematizate într-o viziune asupra existenței, constituie cadrul de referință care conferă dreptul de a oferi o anumită formație spiritual-religioasă personalității umane în devenire.

Familia, școala, Biserica, fiecare cu specificul sferei și natura diferită a mijloacelor de care dispune, vor trebui să-și aducă contribuția la educarea individului sensibil, avid de cunoaștere și adevăr și jalonat de principii morale care să-l ghideze din interior. Familiei îi revine rolul de a valorifica ” învățăturile biblice” în sens moral, de a deschide sufletul copilului spre bine și frumos, spre respect și dragoste față de aproapele, de a-i cultiva sensibilitatea și a-i sădi sămânța pentru valorile morale care, mai târziu, vor deveni convingeri și idealuri personale.

Raportarea la societate și raportarea la subiect sunt cele două cadre de referință indispensabile fundamentării pedagogice a educației morale. Morala, ca fenomen social, reflectă relațiile ce se stabilesc între oameni, în ipostaza lor de subiecți reali ce se află în interacține într-un context siocial delimitat în spațiu și timp.

Educația morală este o latură a educației care are în vedere formarea ca om în concordanță cu valorile, principiile, normele și regulile sociale care reglează relațiile dintre oameni. De asemenea, educația morală presupune un proces de trensformare a propriei individualități, conform unor valori, norme, principii morale dictate de conștiința și personalitatea fiecăruia, care-i ghidează relațiile cu sine și cu ceilalți. Acesta reprezintă reperul subiectiv psihologic pe care se întemeiază educația morală.

Principalele instituții sociale care se implică în educația morală sunt: familia, școala, comunitatea, Biserica, instituțiile cultural-educative, mass-media. Influențele și acțiunile educative pe care le exercită instituțiile sociale se află în strânsă interdependență, de aceea este important ca ele să se desfășoare unitar, școala și familia având în acest sens, un rol catalizator.

Finalitățile educației morale pot fi analizate la nivelul idealului moral al scopuriloe și obiectivelor urmărite. Idealul moral este o imagine a perfecțiunii din punct de vedere moral, imagine care să ghideze și-n același timp să concretizeze realizarea idealului general: dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, formarea personalității autonome și creative.

Scopurile educației morale se referă la formarea conștiinței morale și formarea conduitei morale.

În cazul educației morale un rol important îl joacă limbajul moral cu specificitatea sa psihopedagogică. Limbajul moral cuprinde:

Noțiuni morale, instrumentale care se referă la principalele norme și reguli morale;

Noțiuni axiologice ( sociale și abstracte ), cum sunt ” binele”, ” adevărul”, ” dreptatea”.

Obiectul educației morale îl reprezintă formarea comportamentului moral. Acesta apare ca o obiectivare a conștiinței morale ( ce cuprinde la rândul ei: valori, norme, noțiuni, convingeri și judecăți morale ) în fapte și acțiuni. Se disting mai multe niveluri ale comportamentului moral:

Nivelul perceptiv ( de sesizare și înțelegere a sensurilor, gesturilor și opțiunilor de comportament);

Nivelul imaginar ( al aspirației morale, cu indicatorul ei de negare a indiferenței pentru anumite însușiri de comportament );

Nivelul motric ( al deprinderilor și obișnuințelor morale );

Nivelul emoțional ( al sentimentelor și convingerilor morale, ca sensibilitate la tot ce se petrece în viața socială );

Nivelul atitudinal ( al poziției morale pe care te plasezi în varietatea relațiilor interumane, ca indicviu al gradului asimilării valorilor și normelor morale );

Nivelul volitiv ( referitor la ansamblul mobilurilor acțiunilor morale și capacitatea omului de autocontrol și realizare a opțiunilor sale morale );

Nivelul ideatic ( concretizat în judecata și discernământul moral, în reflecția morală, personală și spiritului critic asupra standardelor și modalităților de acțiune ale grupului din care face parte ca subiect, în capacitatea de analiză, decizie și opțiune morală individuală ).

Educația morală urmărește formarea unor deprinderi și obișnuințe morale, corecte și a trăsăturilor de voință și caracter pozitiv la tineri ( perseverența, bunătatea, cinstea, disciplina ). Ea este un proces continuu, toate disciplinele de învățământ cu situațiile educative specifice având o contribuție în sfera morală. Există metode specifice de educație morală, cum ar fi: explicația, prelegerea, dezbaterea, chestionarul, exemplul, studiul de caz, exercițiul moral, jocul de rol, formularea unor cerințe, reflecția, convorbirea etică, comunicarea persuasivă, sugestia, autoanaliza, ordinul, instructajul. Ele sunt utilizate pentru formarea conștiinței morale și ale comportamentului moral.

Metodele de educație morală nu se aplică separat, ele sunt mai eficiente în momentul în care sunt combinate. Cea mai eficientă formă de organizare a clasei, în educația morală este organizarea frontală, dar pentru unele situații sunt potrivite forme de organizare individuală sau în grupuri de elevi.

Evaluarea rezultatelor educației morale este un proces cu un specific aparte: nu se evaluează conținuturi stricte, identificabile și măsurabile, comportamente și conștiința moralaă. Forma de evaluare preponderentă este evaluarea continuă, dar se poate realiza și prin chestionări orale și probe practice, observând activitatea și acțiunile sociale.

Educația morală interferează și cu educația religioasă, punctul de intersecție reprezentându-l moralitatea. Trebuie să deosebim educația morală nonreligioasă de educația morală religioasă. Aceasta din urmă este o componentă a educaței religioase, a învățământului religios, în general în funcție de un cult religios sau altul.

Dimensionată și realizată în acord cu necesitățile psihice specifice fiecărei vârste în parte, educația religioasă are mai întâi o funcție informativă, respectiv de punere la dispoziția elevilor a unui set de cunoștințe specifice, cu caracter teologic, dogmatic, liturgic, dar și un pronunțat caracter formativ, de interiorizare și traducere în fapte de viață a normativelor religioase. Sensul informativ al acestei componente se referă la asimilarea unei culturi religioase. În cadrul educației religioase vor putea fi abordate fenomene de interferență dintre culturi, cu exemplificări concrete din istoria culturii universale și naționale. Sensul formativ al educașiei religiaose se exprimă, pe de o parte, prin implicarea tuturor proceselor psihice în descifrarea și trăirea sensurilor adânci ale existenței, iar pe de altă parte, prin valorificarea substratului moral intrinsec al valorilor religioase.

Prin esența sa morală, educația religioasă, incumbă un sens normativ. Comportamentul promovat prin dogma religioasă este unul dezirabil sau bun. Alături de etică, religia oferă și ea explicații șii argumente, evident diferite în ceea ce privește originile și temeiurile conduitei umane, dar promovând aceeași finalitate. Din acest punct de vedere religia apelează și pune în valoare cele mai nobile sentimente ale omului, modelând în acest fel comportamentul moral al acestuia. Interferența religie-morală incumbă multiple nuanțe pe care dascălul urmează să le descifreze și să le valorifice în activitatea sa educativă. ( I. Nicola, Tratat de pedagogie școlară, Editura Didactică și Pedagogică, R. A., București, 1996, p. 200-204 )

Religia va livra omului un ansamblu de valori spirituale, de ordin moral, care-l vor ghida în toate acțiunile sale. Esența educației relogioase din școală constă în generarea și întreținerea unei stări spirituale interioare prin care ființa umană transcende realul și se raportează la absolut.

Educația religioasă nu se confundă cu catehizarea. Aceasta din urmă este inițiată de Biserică, se desfășoară în afara spațiului școlar, după preceptele și canoanele fiecărei confesiuni. Ea are un conțiut predominant dogmatic, urmărind familiarizarea celui catehizat cu principalele prescripții doctrinare și rituale ale caelei confesiuni. Se insistă asupra credințelor specifice, asupra unor practici sau comportamente religioase pe care trebuie să le adopte, asupra unor aspecte ce vizeză organizarea religioasă în interiorul confesiunii.

Educația religioasă are menirea de a stimula conștiința în vederea elaborării individuale a unei viziuni asupra existenței. Ea nu se cantonează doar în limitele unora din ipostazele pe care le îmbracă absolutul, cea a divinității.

Educația implică o proiecție de tip vertorial, pe termen lung, cu elemente constitutive clar definite. Originea aceste acțiuni ține de structura ontologică a omului, care are în firea lui nu doar dorul după cer, ci și nevoia de stăpânire a pământului, de ” cucerire a mediului, pus în slujba persoanei și a colectivității” ( Vivianne de Landshreere, Gilbert de Landshreere, Definirea obiectivelor educației, trad. Constantin Urmă, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1979, p. 8-9 ).

Potrivit învățăturii creștine, idealul educației contemporane este în relație directă cu concepția despre om – ființă creată după chipul Lui Dumnezeu, spre ajungerea la asemănarea cu El – fapt sinonim cu a spune că idealul creștin nu este o idee despre ceea ce la un moment dat însumează perfecțiunea, ci o persoană. (Monica Opriș, Idealul educației religioase în raport cu condiția și destinul uman, în: Dorin Opriș ( coordonator ), ” Educația religioasă în dialog cu societatea, Alba- Iulia, Ed. Reîntregirea, 2010, p.57 )

Dar El nu este doar Idealul înomenit, ci și Calea ( Ioan 14,6 ), ceea ce implică punearea întregului proces educativ religios sub semnul modelului propus de Învățătorul Suprem. Valoarea perenă a cuvintelor Cuvântului fundamentează structura de rezistență a educației religioase pe imuabilitatea idealului, în contrapunct cu idealul educației formulat și modificat în funcție de factori sociali, politici, economici.

Formarea atitudinilor și învățarea valorilor religioase este un demers complicat și de lungă durată. Valorile țin de domeniul afectiv, al grupelor de obiective care pun în relief un sentiment, o emoție, un sentiment de acceptare sau refuz. Scopul educației religioase se poate diferenția într-un scop instructiv și altul formativ.

Scopul instructiv vizează captarea de către elevi a unor cunoștințe specifice, cum ar fi:

Informații privind faptele și învățăturile Lui Iisus Hristos;

Importanța credinței creștine și a Bisericii întemeiate de Hristos;

Specificul istoric și rînduielile acestei Biserici;

Principiile după care se călăuzește Biserica creștină.

Scopul educativ se concretizează prin:

Înfiriparea, dezvoltarea și întreținerea sentimentului religios la tineri;

Formarea unor deprinderi de a gândi și făptui în spiritul normelor creștinești;

Formarea unei coeziuni la nivelul comunitar pe baza principiilor morale creștine și a tradițiilor neamului nostru.

Dacă scopul educativ vizează evoluții și schimbări mai extinse din punct de vedere cognitiv, afectiv, comportamental, obiectivele educaționale au în vedere achiziții concrete, detectabile, observabile în mod direct.

Scopurile și obiectivele educației religioase derivă deductiv din idealul formulat de Însuși Hristos – cunoașterea Lui Dumnezeu ( Ioan 17, 3 ) și comuniunea în iubire cu El ( Ioan 14,23 ) – iar atingerea acestora, deși particularizată pentru fiecare persoană, cunoaște note comune relativ la metodele și mijloacele folosite de factorii educativi religioși în procesul educativ realizat în școală prin intermediul disciplinei religie ( Dorin Opriș, Dimensiuni creștine ale pedagogiei moderne, ediția a III- a, București, Editura Didactică și Pedagogică, R. A., 2012, p.124-150 )

Educația religioasă constituie o acțiune dificilă și deosebit de delicată. Pentru a putea descrie modalitățile și tehnicile de derulare a acestei laturi a educației, trebuie să observăm relația strânsă dintre educația religioasă și educația morală, utilizându-se forme și strategii didactice, precum:

Exemplul – ca și în educația morală, față de care educația religioasă este solidară, puterea exemplul personal este penetrantă; dascălul nu este un simplu depozitar și transmițător de informații, ci , în primul rând un modelator, un formator de suflete și de conștiințe.

Instrucția religioasă – elemente de dogamtică, precum și învățăturile filosofico-morale pot fi vehiculate în cadrul orelor de religie, bineînțeles, valorificându-se diferențiat în funcție de posibilitățile de înțelegere a fiecăruia.

Activitățile educative – cadrele didactice trebuie să fructifice anumite elemente sau momente, prin direcționarea atenției elevilor spre principiile eterne și absolute ale moralității creștine.

Rugăciunea individuală – este un mijloc și un factor eficient pentru deșteptarea și fortificarea iubirii creștinești. Ea constituie un mijloc eficient pentru înălțarea gândului spre Dumnezeu, contribuie la înmulțirea virtuților morale și spirituale, fiind factor și mijloc eficient pentru înfiriparea, dezvoltarea și întărirea dragostei pentru aproapele.

Cântecele religioase – au un impact puternic asupra sentimentului religiozității.

Ceremonialul religios – este o modalitate de trezire și de întărire a sentimentelor religioase. Actul ritualic și fastul religios pregătesc subiectul pentru primirea și înălțarea către divinitate.

Predica și conferința cu subiect religios – pot fi realizate de către teologii competenți, care dețin o informație de specialitate și o cultură aleasă.

Literatura și arta cu subiecte religioase – se pot adresa mai multor etape de vârstă și pot funcționa ca un suport complementar al celorlalte forme descrise mai sus.

Aș stărui, puțin, asupra uneia dintre formele și strategiile didactice enumerate mai sus, și anume aupra rugăciunii, fiind parte integrantă a titlului lucrării de față.

” Orice educație religioasă creștină trebuie să fie o educație ce pleacă de la rugăciune, prin rugăciune, la rugăciune”. ( Diac. Prof. Univ. Dr. N. Balca, Importanța catehetică a Sfintei Liturghii, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 1-2 / 1958, p. 207 )

Rugăciunea este ” culmea tuturor străduințelor ascetice, este centrul de la care toate celelalte faceri își trag puterea și întărirea”. ( Arhimandritul Sofronie, Despre temeiurile nevoinței ortodoxe, trad. de Ierom. Rafail, Alba Iulia, 1994, p. 28 )

Rugăciunea este convorbirea omului cu Dumnezeu, fiind cea mai simplă și mai cuprinzătoare dintre definițiile ce se dau rugăciunii. Domnul Iisus Hristos S-a rugat de nenumărate ori, atât pentru Sine, cât și pentru noi. El ne-a învățat și pe noi rugăciunea pe care să o rostim ( Matei 6, 9-13; Luca 22, 42 ), cum să ne rugăm ( Matei 6, 5-8 ), ne-a dat exemple de rugăciuni stăruitoare ( Matei 7, 7; Luca 11, 5-13 ), de rugăciuni de pocăință ( rugăciunea vameșului din Pilda vameșului și a fariseului, Luca 18, 13 ), dar și de rugăciuni care s-au transformat în păcat ( rugăciunea fariseului din aceeași Pildă, Luca 18, 11-12 ).

Cuviosul Siluat Athonitul ne îndeamnă: ” Roagă-te simplu, ca un copil și Domnul va asculta rugăciunea ta. Domnul nostru este un Părinte a cărui milă întrece tot ceea ce ne-am putea închipui sau gândi, și singur Duhul Sfânt ne descoperă iubirea Lui nemărginită”. ( Cuv. Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică și Diac. I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2001 ).

Rugăciunea particulară trebuie completată cu rugăciunea liturgică care-I învață pe elevi să se roage dincolo de propriile interese, pentru toată lumea.

Folosirea rugăciunii ca metodă de educație religioasă presupune următoarele aspect:

Elevii să învețe cât mai multe rugăciuni și să înțeleagă textul acestora;

Profesorul să se roage împreună cu elevii la începutul orei de religie atât rugăciunea la intrarea în clasă, cât și rugăciuni pentru diferite împrejurări;

Elevii să rostească împreună rugăciunea și la sfârșitul orelor;

Elevii să rostească rugăciunile de dimineață și de seară, înainte și după mâncare, când pleacă în călătorie și când se întorc, când încep și sfârșesc lucrul, când intră în Biserică;

Elevii trebuie să se roage pentru ei, pentru părinți și frați, pentru toți oamenii, pentru cei care le fac bine sau rău;

Nu trebuie să cerem în rugăciune ceea ce putem face noi;

Profesorul să-I învețe pe elevi diferitele tipuri de rugăciuni: de preamărire a Lui Dumnezeu, de mulțumire și de cerere, explicându-le faptul că și rugăciunile scurte spuse în diferite împrejurări ale vieții, dar rostite din inimă, sunt asculatate de Dumnezeu.

Întotdeauna rugăciunea are un sens catehetic. Rugăciunea și cateheza se împletesc în Sfânta Liturghie, punctual culminant fiind împărtășirea cu Însuși Adevărul întrupat. Scopul rugăciunilor este acela de a ne ajuta să-L cunoaștem în Duhul Sfânt și în comuniune pe ” Dumnezeu cel adevărat și pe Iisus Hristos”. ( Ioan 17, 3 )

Prin evaluare se urmărește concordanța dintre comportamentele vizibile, identificabile, concrete la care ajung elevii, cu obiectivele operaționale, stabilite de profesor încă de la începutul unei secvențe de instruire. Scopul final al evaluării nu este de a stabili din afară cât de ” mare” este credința elevului, ci de a-l face pe acesta să se interogheze, să se aplece spre sine, spre credința sau necredința sa.

Obiectivul prioritar al evaluării la disciplina religie rezidă în punerea elevilor în situația de autoevaluare. Se pleacă de la premisa că acesta este un proces circular, activ, dinamic, de îmbunătățire a activității educative, nu de ratificarea unort achizițiii. Evaluarea trebuie concepută nu numai ca un control al cunoștințelor sau ca mijloc de măsurare obiectivă, ci ca o cale de perfecționare ce presupune o strategie globală asupra formării. ( Gheorghe Tomșa – coordonator, Psihopedagogie preșcolară și școlară, Tematica necesară susținerii examenelor de definitivat și gradul II didactic, București, 2005 )

Cercetarea pedagogică reprezintă o formă a cercetării științifice, care are drept scop explicarea, optimizarea și inovarea activității de instruire și de educare. Cercetarea pedagogică este o strategie care urmărește surprinderea relațiilor dintre cât mai multe variabile pe care le incumbă procesul real de educație și elaborarea pe această bază a soluțiilor optime. ( I. Nicola, 1992).

Una dintre definițiile cele mai cuprinzătoare ale cercetării pedagogice are în vedere statutul ei de tip special de cercetare științifică, care ” subsumează întregul ansamblu de activități sistematice, riguroase și verificabile pentru dezvoltarea generală a cunoașterii în domeniul educației sau pentru elaborarea unui răspuns explicit la o problemă educativă specifică” ( Eugen Noveanu, Cercetarea experimentală, în Sorin Cristea ( coordonator ), Curriculum pedagogic, vol. I, Editura Didactică și Pedagogică, R. A., 2008, p. 454 ).

” Studiul științific al unei probleme de învățământ sau de educație nu se poate sustrage analizei tuturor factorilor sistemului pedagogic în care se integrează problema și mai ales analizei factoriale în legătură cu personalitatea profesorilor, a elevilor lor, cu relațiile dintre membrii clasei, cu ansamblu de condiții psihologice și de mijloace materiale existente în mediul școalar, ca și în mediul familial al elevilor”. ( G. Leroy, Dialogul în educație, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974, p. 153 ) Cercetarea pedagogică este o strategie ce urmărește surprinderea relațiilor dintre cât mai multe variabile pe care le incumbă procesul real de educație.

Metodologia cercetării este expresia unor legități privitoare atât la realitatea obiectivă, cât și la interacțiunea dintre subiect și această realitate. Metodologia implică adoptarea unei concepții generale cu privire la fenomenul educațional, iar în funcție de aceasta folosirea unor metode, procedee și tehnici adecvate particularităților acestuia. ” Toți cei care s-au ocupat teoretic sau practic de educație, s-au raliat în mod explicit sau implicit, unui sistem filozofic și marile conflicte pedagogice, acum ca și altă dată s-au desfășurat întotdeauna pe teren filozofic”. ( E. Planchard, Cercetarea în pedagogie, Edituara Didactică și Pedagogică, București, 1972, p.37 )

Pentru educatorul din domeniul religios, întrebarea firească ce urmează analizei acestei definiții are în vedere oportunitatea realizării de cercetări care să respecte caracteristicile formulate, rigurozitatea fiin cea mai importantă dintre acestea. Răspunsul nu poate fi decât unul afirmativ, cercetarea fiind condiție pentru cercetarea oricărui domeniu.

În particular, datorită caracterului revelat al conținutului învățării la disciplina religie, cercetările în domeniul educațieireligioase se supun nu doar legităților și metodologiei cercetării pedagogice, ci și metodologiei studiului și cercetării științifice în teologie.

Cercetarea pedagogică este importantă atât sub aspect teoretic – asigurând cunoașterea, înțelegerea și interpretarea fenomenului educațional, cât și sub aspect practic, deoarece contribuie la optimizarea, inovarea sau reformarea practicilor educative. Progresul în educație este posibil prin cercetarea pedagogică, care validează experiențe valoroase, oferă soluții înnoitoare, asigură un plus de cunoaștere.

Cercetarea pedagogică este complementară cercetării teologice, mai cu seamă că ” munca teologului și asumarea științifică a teologiei nu este un scop în sine și nu se face numai din motive de cunoaștere teoretică. Științificitatea teologiei slujește la depășirea neînțelegerilor, a prejudecăților, a exagerărilor și a abuzurilor sau mai bine zis ajută ca acestea să nu se nască” . ( Daniel Benga, Metodologia studiului și cercetării științifice în teologie, București, Editura Sophia, 2003, p. 34 )

Indiferent de tipul cercetării științifice – pedagogice și/ sau teologice – cunoașterea pe care o oferă cunoașterea științifică acționează complementar cu cea primită prin descoperire de sus, cunoaștere care vine prin harul Lui Dumnezeu și se adresează omului ca persoană.

În perioada interbelică, delimitarea terminologică dintre educația religioasă și învățământul religios nu cunoștea distincțiile susținute astăzi de majoritatea pedagogilor. În accepțiunea actuală, învățământul religios desemnează un sistem organizat de educație de tip teologic, care se realizaează prin instituții de învățâmânt de profil ( seminarii, licee, facultăți ), în scopul formării inițiale a personalului de cult și didactic necesar fiecărei confesiuni.

( Monica Opriș, Dorin Opriș, Cercetare și religie. Repere și demersuri comune, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, p. 18-19 ).

Cercetarea educațională are o serie de elemente specifice; cercetarea încearcă să rezolve o problemă și se bazează pe experiențe observabile sau evidente empirice. În cercetare este implicat procesul de colectare de noi date din surse primare sau folosirea datelor existente pentru un nou scop; aceasta presupune observare și descriere cu acuratețe. Ea implică proceduri proiectate cu atenție și analize riguroase, scoate în evidență dezvoltarea unor generalizări, principii sau teorii care vor ajuta la înțelegere. Pentru a putea realiza acest tip de cercetare, presupune familiaritate cu domeniul, abilități tehnice de colectare și analizare a datelor, competență metodologică. Cercetarea este o activitate deliberată, care este bine direcționată, nu se face în grabă și adesea procedează la rafinarea problemei pe masură ce avansează.

Cercetarea educațională încearcă să găsească o soluție obiectivă la problemă și acordă mare atenție validării procedurilor implicate; este înregistrată cu grijă și raportată altor persoane interesate de problemă.

Există anumiți factori care influențează cercetarea educațională: impactul tehnologiilor asupra cercetării și practicii, determinarea de priorități, cercetarea ca răspuns la problemele critice, contribuțiile domeniilor înrudite.

Specificul cercetării pedagogice decurge din natura și complexitatea fenomenului educațional. Astfel, prezintă următoarele caracteristici:

are un caracter prospectiv, vizând dezvoltarea personalității elevilor în persectiva cerințelor dezvoltării sociale, a exigențelor societății

are caracter ameliorativ, ducând la optimizarea activității instructiv-educative, la sporirea eficeinței acesteia, la inovarea modului de concepere și realizare a educației

caracterul interdisciplinar presupune demersuri științifice , cadre teoretico-explicative de natură interdisciplinară

prezintă aspecte specifice din punct de vedere al etapelor de desfășurare, al metodelor de cercetare

poate fi realizată de cercetători științifici, dar și de cadre didactice de la toate nivelurile de învățământ.

Cercetarea pedagogică îndeplinește mai multe funcții:

funcția explicativă( elaborarea unor medele teoretice-explicative necesare cunoașterii legității fenomenelor educaționale )

funcția praxiologică ( găsirea de soluții optime, ce duc la sporirea eficienței educației)

funcția sistematizatoare ( oferă baza logică pentru organizarea și prelucrarea datelor experimentale )

funcția referențial-informațională ( colectarea informațiilor cu privire la procesul istructiv-educativ și raportarea datelor cercetării pedagogice la un sistem teoretic general, cu valoare explicativă ) ( Neculau, A., Cozma, T., 1994 )

Diversitatea problematicii abordate, a scopurilor urmărite sau a metodologiei utilizate generează multiple posibilități de clasificare a cercetării pedagogice. În literatura pedagogică românească ( Muster, D., 1985, Ionescu, M., Bocoș, M., 2001 ) s-a consacrat o tipologie a cercetării pedagogice. Așadar, se disting:

cercetări teoretico-fundamentale – având o finalitate teoretică, descriere, explicare, analizare (în funcție de natura problematicii abordate )

cercetări practic-aplicative – identificare de soluții, de strategii de acțiune pentru rezolvarea unor probleme concrete din practica educativă – cercetări observaționale, experimentale, comparate, istorice ( după metodologia adaptată );

cercetări constatative, ameliorative, de dezvoltare, orientate, individuale, în grupuri mici, colective ( în funcție de scopul propus )

cercetări longitudinale, transversale ( în funcție de direcția de abordare ).

cercetarea- acțiune cu scopul de a obține o cunoaștere focalizată pe o situație și pe un scop particulare; investigarea metodelor de predare, investigarea strategiilor de învățare, investigarea strategiilor evaluative, investigarea atitudinilor și valorilor, cercetarea formării continue a profesorilor, managementul și controlul activităților educaționale.

De cele mai multe ori, tipurile de cercetări pedagogice amintite mai sus, nu apar în formă pură, ci se regăsesc în formule combinate.

Selectarea și definirea problemei de cercetare este un proces laborios și de foarte mare importanță pentru succesul demersului de cercetare. Principalele surse din care pot fi derivate problemele de cercetare sunt: teoria, problemele derivate din teoriile educaționale, fiind deosebit de semnificative, deoarece ele pornesc de la generalizările propuse de teorie, putând să o dezvolte și propunând noi generalizări; practica este de cele mai multe ori principala sursă pentru definirea problemelor de cercetare, interpretarea nevoilor stringente care apar din practicile profesionale, generând adesea interes pentru colectarea de date, propunând soluții fundamentate științific; literatura de specialitate, prezintă rezultate ale cercetărilor și propune posibili pași de urmat pentru a îmbogăți cunoașterea referitoare la problema în cauză; experiența personală este o sursă nelimitată de probleme de cercetare.

Acestă cercetare își propune să investigheze nivelul însușirii deprinderilor religios-morale al tinerilor ( studenți ), ca urmare a participării la orele de religie în școala primară și gimnazială, prin aplicarea de chestionare.

Gay, identifică trei pași în alegerea și formularea adecvată a problemei de cercetare:

1) identificarea unei arii problematice mai largi ( legată de domeniul de expertiză și / sau de interesul cercetătorului )

2) focalizarea ariei problematice mai largi pentru a ajunge la o problemă de cercetare concretă. O problemă de cercetare bine definită duce la un studiu bine definit și realizabil. ” O problemă bine formulată e pe jumătate rezolvată”.

3) formuarea întrebărilor de cercetare. Principala problemă care apare la acest nivel este legată de gradul de abstractizare, deoarece, uneori tindem să alegem probleme foarte generale sau întrebările sunt prea simpliste și nu au o foarte mare relevanță în afara contextului cercetării, ele neavând capacitatea de a motiva suficient cercetătorul.

Cercetarea pedagogică la religie presupune parcurgerea a trei etape:

1) pregătirea cercetării – condiție fundamentală cu caracter de principiu, dat fiind faptul că rezultatele întregii cercetări depind în mare măsură de această etapă. Ea presupune:

a) delimitarea problemei:

alegerea și formularea problemei

precizarea relevanței educaționale a actualității acesteia

Cercetarea trebuie să vizeze atât aspecte informative, cât și formative, indiferent de tema aleasă.

b) descrierea istoricului problemei:

documentarea generală și specifică pentru stabilirea bibliografiei de bază

informarea, prin consultarea experților

Pentru o informare temeinică, cercetătorul din domeniul educației religioase poate utiliza o serie de surse bibliografice: lucrări de teologie, de pedagogie, de didactica disciplinei, teze de doctorat, studii, articole. Principala sursă de cunoaștere în domeniul religiei, Biblia, este necesară în cercetările din domeniul educației religioase, pentru fundamentarea scripturistică a problemei de cercetat.

c) formularea obiectivelor cercetării:

formularea de obiective în plan teoretic, în plan aplicativ și pentru cercetările de mare anvergură,în planul politicii educaționale.

Cele mai importante caracteristici ale obiectivelor se referă la formularea acestora, respectiv la realismul lor: ” Pe lângă cerința formulării operaționale – clare, concise, fără echivoc – a obiectivelor, o amintim pe cea referitoare la caracterul realist al acestora, la certitudinea că ele pot fi urmărite în cadrul cercetării, în conmtextul ei particular ( domeniul, disciplina, subiecți implicați etc. ) și prin valorificarea resurselor aflate la dispoziție: metodologice, temporale, materiale, financiare”. ( M. Opriș, D. Opriș, M. Bocoș, Cercetarea pedagogică în domeniul educației religioase, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2004, p.42 )

d) formularea ipotezei/ ipotezelor cercetării – este în directă relație cu variabilele cercetării, definite drept caracteristici care se modifică de la un membru la altul, în cazul unui grup. Variabilele pot fi cantitative sau categoriale; cercetarea pedagogică studiază relația dintre două variabile. O ipoteză corect formulată cuprinde această relație dintre variabile și sugerează și metodele prin care poate fi testată. ( M. Opriș, Metodologia evaluării. Abordări teoretice și investigative în educația religioasă, Iași, Editura Sf. Mina, 2010, p. 97 )

e) cercetarea exploratorie – numită și cercetare pilot sau cercetare preexperimentală, această etapă este de fapt o investigație preliminară, care are drept scop obținerea unei imagini coerente a fenomenului/ aspectului supus cercetării.

investigația preliminară pe un număr mic de subiecți

f) elaborarea strategiei cercetării

fixarea locului de desfășurare și a calendarului cercetării

stabilirea eșantionului de conținut

stabilirea eșantionului de subiecți

alegerea sistemului metodologic de cercetare

elaborarea instrumentelor aferente

stabilirea necesarului de resurse materiale

elaborarea unui proiect al cercetării.

În cercetările pedagogice din domeniul educației religioase, alegerea metodologiei de cercetare peresupune subordonarea metodelor, tehnicilor și procedeelor de cercetare la finalitățile cercetării și la cele ale educației religioase, cunoașterea detaliată a modului de utilizare a fiecărei metode de cercetare, respectarea particularităților psiho-fizice ale elevilor implicați în cercetare, asigurarea fidelității rezultatelor obținute prin anumite metode.

2) realizarea cercetării

culegerea, măsurarea, organizarea, prezentarea și prelucrarea statistică a datelor cercetării

analiza și interpretarea rezultatelor

formularea concluziilor finale

Această etapă permite conturarea unor posibile reformulări ale ipotezelor; informațiile obținute prin metodele de colectare a datelor sunt supuse analizei, prelucrării și interpretării, în funcție de tema de cercetare, de obiectivele propuse, de ipoteza stabilită. Analiza rezultatelor permite stabilirea de concluzii.

3) valorificarea rezultatelor cercetării – punctul final al cercetării:

transmiterea informației spre beneficiari, prin diferite tipuri de lucrări sau produse, modele de lucru

organizarea de experimente de organizare

popularizarea rezultatelor remarcabile.

Punctul de plecare al oricărei cercetări este formularea problemei, delimitarea ei dintr-un context mai larg de fenomene sau din activitatea practică. ” A pleca de la probleme care sunt cu adevărat probleme și a căror soluție poate să aducă o îmbunătățire operei școlare, aceasta este regula de conduită care nu trebuie niciodată pierdută din vedere”. ( E. Planchard, ” Cercetarea în pedagogie”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972, p.27 )

Caracteristicile unei bune probleme de cercetare sunt subliniate și explicate sintetic de G. Andersen:

a) problema poate fi formulată clar și concis; dacă nu se realizează acest lucru problema respectivă este ori prea săracă, ori nu e o problemă reală de cercetare;

b) problema generează întrebări de cercetare. Componentele problemei apar sub forma unor întrebări concise, iar rolul lor este de a face problema de cercetare mai ușor de adresat.

c) problema are o ancorare teoretica. O bună problemă de cercetare ar trebui să dispună de un cadru teoretic și / sau conceptual pentru analiză.

d) problema este legată de unul sau mai multe domenii academice de studiu. Această condiție ține de situarea problemei în câmpul cunoașterii, problema venind de regulă din domenii academice bine definite, cu jurnale de specialitate, cu specialiști și cu granițe clare, cu departamente și instituții de profil.

e) problema are o bază / o fundamentare în literatura de specialitate. Dacă problema este bine formulată ea îl va conduce pe cercetător către o anumită literatură de specialitate, specifică problemei în discuție.

f) problema are o semnificativitate / importanță suficient de solidă. O bună problemă are potențiali beneficiari ai rezolvării ei.

g) sunt disponibile / pot fi obținute suficiente date despre problema cercetată. Se pune, aici, problema accesului la informații sub cel puțin două aspecte: existența unei baze de date despre problema studiată; accesul direct la fapte, evenimente, fenomene, documente legate de problema cercetată.

h) competența metodologică a cercetătorului este satisfăcătoare în raport cu problema aleasă. Această metodologie trebuie să se coreleze cu tipul de competențe ale cercetătorului.

i) problema aleasă are o dimensiune de noutate; ea nu a fost încă suficient explorată.

Aceste informații se bazează pe date colectate de pe teren, interpretate și puse în forma în care ajung la beneficiar conform unor metodologii și proceduri clar definite. Majoritatea oamenilor au contact cu cercetarea doar în calitate de beneficiari ai rezulatelor, puțini sunt aceia care se întreabă ce se ascunde în spatele acestor rezulatate, care sunt demersurile care le-au produs, care este procesul prin care s-a ajuns la ele și care este gradul lor de credibilitate.

Nevoia de reconsiderare permanentă a demersurilor educaționale și dubla subordonare față de Biserică și stat a educației religioase realizată în prezent în școală reclamă racordarea cercetărilor în domeniu la rigorile științifice valide, ale actualei etape istorice, cu respectarea, însă, a aspectelor care țin de valoarea omului, privit în dubla sa calitate: Fiu al Lui Dumnezeu și ființă educabilă aflată pe drumul cunoașterii, de la naștere până la sfârșitul vieții.

( Cercetare și religie, p. 13 )

Tehnicile de cercetare sunt acele instrumente și operații pe care le folosim de-a lungul unei cercetări pentru înregistrarea și prelucrarea datelor obținute. Aceste tehnici sunt subordonate metodei și depind de inventivitatea cercetătorului în a concepe modalități de culegere a datelor faptice și de folosirea instrumentelor matemetice pentru ordonarea și prelucrarea acestor date.

Folosirea acestor instrumente ne permite să obținem date pe care la simpla observație nu ni le poate oferi, dar care au importanța lor în cunoașterea detaliilor și a relațiilor inabordabile prin alte mijloace. Întregul arsenal de metode, procedee și tehnici folosite într-o cercetare concretă, nu trebuie privită în mod rigid, ci în dinamica lor internă, adaptându-se continuu în funcție de caracteristicile, de evoluția și modificările ce intervin în cadrul fenomenului real. Teoria se metamorfozează în metode devenind un mijloc în vederea obținerii altor cunoștințe.

Metode de cercetare – cercetarea pedagogică reprezintă un demers cognitiv întreprins în vederea surprinderii relațiilor funcționale și cauzele dintre variabilele fenomenului educațional. Obiectul unei investigări pedagogice este întotdeauna un ” fapt pedagogic”. Un loc central în cadrul demersului investigativ îl ocupă metodele de cercetare. Sintetizând diverse puncte de vedere am putea delimita următoarele grupe:

metode de descriere și măsurare a diferitelor aspecte și manifestări ale faptului pedagogic – înregistrarea datelor și constatărilor după ce ele s-au produs, obținându-se un inventar care permite o diagnosticare

metode acțional-experimentale – persupun intervenție și modificare în desfășurarea faptului pedagogic

tehnicile corelaționale – înregistrarea a două sau mai multe șiruri de date despre același eșantion. Performanțele subiecților pot fi evaluate cu instrumente diferite, cum ar fi testele de inteligență și notele școlare, obținându-se două șiruri paralele de rezultate. În terminologia statistică este vorba despre surprinderea corelației existente între două șiruri de mărimi înregistrate.

metode matematico-statistice – instrumentele matematice necesare prelucrării datelor adunate cu ajutorul celorlalte metode.

Finalitatea oricărei cercetări pedagogice nu poate fi alta, decât să descopere modalități noi de perfecționare a acțiunii educaționale, de creștere a randamentului său. Orice cercetare pedagogică presupune adopatarea unui complex metodic pentru a putea surprinde fenomenul în toată diversitatea manifestărilor și articulațiilor sale.

!!!În cazul cercetării de față, voi evalua rolul orei de religie în deprinderea principiilor religios – morale asupra tinerilor studenți… Liceul trebuie să le ofere adolescenților posibilitatea de a alege în cunoștință de cauză valorile promovate de educația religioasă, în urma prezentării corespunzătoare a acestora în cadrul școlar. Pornind de la faptul că în perioada liceului elevii studiază la diferite discipline de învățământ din cadrul trunchiului comun, între care biologia, geografia, istoria sau filosofia, teorii științifice și concepții prind originea și evoluția vieții și a omului, iar acest lucru este considerat firesc, chiar dacă unele dintre acestea sunt reformulate periodic în urma dezvoltării științei, prin eliminarea religiei din învățământul liceal se încalcă principiul nediscriminării, întrucât elevii sunt privați de o informare și de o formare din perspective multiple ( inclusiv din punct de vedere religios ), pe baza eticii educaționale.

Părinții așteaptă din partea școlii o ofertă educațională care să includă educația religioasă ca factor de apropiere față de adevăratele valori și tradiții religioase și culturale, de echilibru față de asaltul nonvalorilor morale din societatea noastră și față de promovarea tot mai agresivă a violenței și imoralității prin mass-media. Se poate considera că o educație religioasă la liceu poate să ofere tinerilor o înțelegere superioară a vieții și a valorii acesteia, precum și un suport puternic pentru depășirea propriilor probleme.

Prezența religiei în planurile cadru ale țărilor din Uniunea Europeană este o relitate, o tradiție chiar. În fața noilor provocări ale lumii moderne, sistemele educative europene pregătesc abordări noi, cu un rol sporit al religiei, care să conducă la realizarea unor raporturi sociale dezirabile, inclusiv prin valorificarea potențialului formativ-educativ al religiei în general, și al celei creștine, în special. Din punct de vedere social, într-o lume caracterizată de o tot mai mare diversitate etnică și religioasă, educația religioasă propune cunoașterea propriei identități, dar în egală măsură și a celor de alte credințe și convingeri, favorizează incluziunea socială și contribuie la depășirea prejudecăților și a oricăror forme de discriminare. Învățătura creștină promovează respectul reciproc și valorizarea semenilor ca principii fundamentale, iar o educație religioasă bazată pe acestea poate contribui în mod decisiv la formarea unei societăți pluraliste, a conviețuirii în armonie cu aproapele.

Religia este o creație divină menită să-i deschidă omului în mod deplin perspectiva divinitățiii. Religia reflectă chipul spiritual al existenței generale, umane și universale, reprezintă o organizare cu totul superioară a existenței, descrie o realitate supremă și completă a lumii, pentru toată dimensiunea existenței sale, începând cu creația.

Întruparea Domnului Hristos, Dumnezeul înomenit a făcut posibilă parcurgerea de către om a drumului către Împărăția Cerurilor. El nu doar a arătat faptul că demersul respectiv a devenit posibil, ci l-a și făcut accesibil fiecărei persoane: ” Ne predă tainele dumnezeiești prin cuvinte și numiri cunoscute nouă, folosindu-se de vorbele care țin de obișnuința vieții omenești”. ( Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre rânduiala cea după Dumnezeu și despre nevoința cea adevărată, în ” Scrieri”, partea întâia, trad. Dumitru Stăniloae și Ioan Buga, Colecția Părinți și scriitori bisericești, vol. 29, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1982, p. 343 )

Astfel înțeleasă, transmiterea valorilor religios-morale cuprinse în textele biblice și în Tradiția Bisericii nu doar susține un act de cunoaștere a învățăturii revelate, ci se constituie într-un demers paideic, de inițiere în tainele educației religioase realizate de Iisus Hristos și de aspostoli. Educația realizată de El, extrem de complexă, depășește abordarea discursivă, fără însă a o trece în derizoriu, întreaga Sa lucrare de mântuire a lumii constituind, în fapt, și paradigma educațională însăși. Acceptarea misiunii apostolice a adus cu sine, pentru ucenicii Săi din cele două milenii de creștinism, nevoia de particularizare și dezvoltare, în diferite perioade și contexte politice, sociale și culturale, a modelului educațional hristic.

Educația religioasă constituie un mijloc de promovare a drepturilor omului, în baza valorilor și atitudinilor pe care acesta le propune. Educația religioasă reprezintă și un mijloc de cunoaștere a trecutului istoric și a valorilor culturale produse de creștinism vreme de două milenii. O înțelegere superioară a religiei, a capacității sale formative excepționale prin valorile pe care le promovează poate contribui în mod decisiv la atingerea finalităților. ( Dorin Opriș, Monica Opriș, Religia și educația de mâine – Cercetări pedagogice, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, p. 73-83 )

Ipoteza. Definire și caracteristici

Ipoteza este o afirmație provizorie cu privire la o relație între două sau mai multe variabile. Ipoteza exprimă o relație plauzibilă, prin care imaginația anticipează cunoașterea, și care este destinată verificării ulterioare. Cercetarea are ca scop confirmarea, infirmarea sau nuanțarea acestei afirmații. ( E. Noveanu, 1996, p. 7 )

Ea este condidearată ca fiind un enunț a cărui valoare de adevăr sau fals este probabilă, potențială și urmează a fi dovedit prin verificarea în practică. ( Wald, H., Elemente de epistemologie generală, Editura Științifică, București, 1967 )

Pornind în mod inductiv de la datele pe care realitatea educațională le oferă, precum și de la teoretizările efectuate până la un moment dat, ipoteza le depășește, inițial numai pe plan ideal, sub forma previziunii și anticipării, urmând ca după aceea cercetarea propriu-zisă să infirme sau să confirme cele presupuse în ipoteză. ” Între materialul perceput ( faptele ), susține J. Dewey, și cel conceptual ( ipotezele ) se stabilesc relații funcționale, astfel încât cel dintâi localizaeză și descrie problema, pe când cel din urmă reprezintă o metodă posibilă de soluție”. ( Kneller, F. George, ” Logica și limbajul educației”, Edituara Didactică și Pedagogică, 1973, p.59 )

Este important să avem o atitudine deschisă față de o ipoteză; ea nu este o credință care să fie apărată cu obstinație sau sprijinită selectiv. Cu siguranță, scopul unui proiect de cercetare nu trebuie să fie niciodată de a dovedi că o noțiune preconcepută e adevărată… ( Roy Preece, 1994, p.63 )

Ipoteza este o explicație posibilă pentru anumite comportamente, fenomene sau evenimente care s-au produs sau se vor produce. O ipoteză stabilește așteptările cercetătorului referitor la rulațiile dintre variabile în cadrul problemei de cercetare; o ipoteză reprezintă modul cel mai concret de definire a problemei. ( Gay, 1998, p.61 )

Ipotezele sunt ” propoziții / aserțiuni testabile, derivate logic dintr-o teorie”. ( B& R Sommer, 1991 )

Ipoteza se formulează după consultarea literaturii de specialitate pentru că se bazează pe cercetările anterioare.

” În științele sociale, ipoteza este o reflectare într-o formă specifică a realității obiective, fiind un enunț cu caracteristici de probabilitate despre sensul, intercondiționarea și cauzalitatea evenimentelor și comportamentelor socio-umane. Ea determină și delimitează domeniul de cercetare ghidând procedurile de culegere a datelor, de analiză și interpretare a lor”. ( Margareta Dincă, Metode de cercetare în psihologie, p.39 )

Asemenea problemelor de cercetare și în cazul ipotezelor se pot formula o serie de caracteristici care să orienteze formularea corectă a acestora, după cum urmează: plauzibilitatea; consistența cu cercetările anterioare ( o bună ipoteză trebuie să fie bine fundamentată ); caracterul testabil ( posibilitatea de a verifica ipoteza trebuie să se încadreze într-o anumită perioadă de timp, iar ipoteza trebuie să poată fi confirmată sau infirmată cu ajutorul datelor); stabilirea de relații între variabile ( o bună ipoteză stabilește cât se poate de clar relația posibilă dintre un anumit număr de variabile și definește variabilele în termeni măsurabili ); complexitatea ( în funcție de numărul de variabile putem vorbi de mai multe niveluri de generalitate ale ipotezelor ); falsificabilitatea ( ipoteza poate fi infirmată atât ca enunț logic, cât și prin date culese prin cercetare ); generalitatea ( această dimensiune a ipotezei este esențială mai ales în cercetările cantitative, deoarece ea trebuie să aibă un grad suficient de mare de generalitate pentru că nu se referă la situații unice ); predictibilitatea ( exprimă relații posibile, care vor putea fi verificate ulterior ); caracterul reproductibil ( ipoteza poate fi confirmată sau infirmată de procesul de cercetare în momentul în care acesta este repetat în condiții similare ).

Sugerată de activitatea educativă practică, ipoteza, odată confirmată devine teorie și, pe un alt plan, practica educativă nemijlocită. Cercetarea are un ” sfârșit deschis”, noile informații și date la care s-a ajuns, aplicate în practică, sugerează noi ipoteze pe baza cărora se inițiază noi cercetări. Sesizarea și formularea ipotezei este un moment creator în acest proces care depinde nu numai de cadrul teoretic în care se plasează, ci și de o serie întreagă de factori psihologici ce țin de personalitatea cercetătorului ( intuiție, creativitate, spontaneitate, curaj ), cât și de experiența și pregătirea acestuia. ” Ideile vin când vin ele să vină, nu când vrem noi. A aștepta să-ți vină o idee este un fel de rămășag cu hazardul”. ( Polya George, Descoperirea în matematică, Editura Științifică, București, 1971, p. 247 )

După ce ipoteza a fost stabilită urmează testarea sau verificarea ei prin organizarea activității educative, practice în concordanță cu cele implicate în ipoteză. Pe parcursul acestei testări se pot aduce unele corective ipotezei, concomitent cu unele modificări în desfășurarea activității practice, astfel încât să se asigure o probabilitate cât mai mare în confirmarea sau adeverirea ipotezei și să se reducă la minimum riscul infirmării ei. Est eo trăsătură distinctă a ipotezei în cercetarea pedagogică, unde infirmare înseamnă eșec în activitatea educativă. Pentru a preîntâmpina astfel de situații cercetătorul trebuie să urmărească pe tot parcursul desfășurării cercetării concordanța dintre ipoteză și rezultatele parțial obținute, în vederea coordonării lor relative.

Cercetarea pedagogică trebuie să asigure un echilibru între finalitatea acțiunii educaționale, desfășurarea ei și randamentul obținut. Pe parcursul desfășurării unei cercetări pedagogice se confruntă două ipoteze, ipoteza specifică sau ipoteza cercetării și ipoteza nulă. Prima pleacă de la presupunerea că toate modificările ce se produc, cît și diferențele înregistrate la sfârșit s-ar datora factorului experimental controlat de către cercetător, cea de a doua, admite că modificările și diferențele constatate s-ar datora unor factori întâmplători, aleatori, necontrolați în cercetare. Ipoteza nulă este o ipoteză statistică, urmând ca pe bază de calcule să fie admisă sau respinsă, știindu-se că admiterea ipotezei nule înseamnă admiterea ipotezei specifice ” efectul admiterii sau respingerii ipotezei nule se răsfrânge asupra ipotezei specifice: admiterea ipotezei nule pune sub semnul întrebării ipoteza specifică, infirmarea ipotezei nule consolidează foarte mult ipoteza specifică”. ( I. Radu, ” Introducere în psihologie experimentală și statistică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967, p.162)

CHESTIONARUL

” Chestionarul de cercetare reprezintă o tehnică, și corespunzător, instrument de investigare constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise și eventual, imagini grafice, ordonate logic și psihologic, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea persoanelor anchetate raspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris ”. ( S. Chelcea, 2001, p.177 )

Vezi Opris, p. 84 !!!

Pentru a porni la elaborarea propriu-zisă a chestionarului trebuie să luăm în considerare următoarele două aspecte: formularea problemei de cercetare, delimitarea obiectivelor cercetării și stabilirea principalelor ipoteze; selectarea populației care urmează să fie interogată ( eșantionul ).

Pentru a elabora un chestionar trebuiesc parcurse o serie de etape:

1. Determinarea etapelor de cercetare

2. Elaborarea itemilor din chestionar

3. Designul chestionarului:

a) determinarea secțiunilor

b) organizarea itemilor

c) stabilirea formatului

4. Realizarea pre-testării

5. Revizuirea

6. Dezvoltarea unei strategii de colectare și analiză a datelor:

a) colectarea datelor

b) analiza datelor

c) interpretarea datelor

7. Raportarea

Chestionarele pot fi clasificate după următoarele criterii: conținut, formă și modul de aplicare.

1. După conținut chestionarele pot fi: de date factuale ( sunt de tip administrativ, vizând fapte obiective, cum ar fi starea civilă, domiciliul, ocupația, studiile, religia, fiind indispensabile atât sectorului administrativ, cât și cercetării științifice ), de opinie ( se referă la date de ordin subiectiv, imposibil de observat direct, prin intermediul acestora se studiază atitudinile, motivațiile, interesele și înclinațiile unei persoane ), speciale ( cu o singură temă, destinate să pună în evidență anumite fenomene, se utilizează mai mult în studierea pieței sau comportamentului electoral ), ”omnibus” ( cuprind mai multe teme și oferă posibilitatea de a surprinde interacțiunea și condiționarea diferitelor fenomene sociale studiate ).

2. După forma întrebărilor: întrebări închise ( nu permit decât alegerea unor răspunsuri dinainte fixate, gradul de libertate al subiectului este redus; acest lucru presupune din partea subiectului existența unor opinii și cunoștințe bine conturate, iar din partea cercetătorului o bună cunoaștere a temei propuse ); întrebări deschise ( lasă libertatea unei exprimări individualizate a răspunsurilor, lungimea și forma răspunsurilor va fi variabilă, fapt ce va îngreuna codificarea, dar care va aduce un plus în cunoașterea particularităților grupului de subiecți chestionați ); întrebări semi-închise și întrebări mixte ( acestea au o parte deschisă și una închisă și pot lămuri sensul răspunsului închis ).

3. După modul de aplicare: chestionare autoadministrate ( răspunsurile înregistrate chiar de subiecții supuși investigației, aceștia formulând și consemnând răspunsurile în același timp, eliminând filtrarea informației de către o altă persoană; în acest fel este eliminat unul din factorii care influențează răspunsurile, și anume personalitatea celui care aplică chestionarul ); chestionare administrate de operatori de anchetă ( reprezintă modalitatea cea mai răspândită de culegere a datelor; în acest caz este foarte importantă stabilirea unui contact între persoana chestionată și operatorul de anchetă ).

Structura chestionarului

Când vorbim despre structura chestionarului înseamnă a analiza diferitele tipuri de întrebări ca elemente ale structurii.

Întrebările sunt de mai multe tipuri, iar în structurarea unui chestionar acestea sunt clasificate după funcția lor: întrebări introductive ( de contact sau de ”spart gheața”, îi dau celui anchetat sentimentul de încredere; nu se va referi la lucruri foarte complicate și este bine să fie închisă, de tipul DA / NU ); întrebări de trecere ( marchează în structura chestionarului apariția unei noi grupe de întrebări, care se referă la o altă problemă ); întrebări filtru ( au o funcție contrară celor de trecere ); întrebări bifurcate ( separă sensurile pro și contra din răspunsurile subiecților ); întrebările de tip ” de ce ” ( au funcția de a provoca explicații în raport cu diferitele opinii exprimate); întrebări de identificare ( servesc la anliza răspunsurilor din chestionar, acestea sunt referitoare la vârstă, sex, situație profesională, nivel de școlarizare etc. ).

Tehnici de structurare a chestionarului

Luând în considerare raporturile dintre întrebări s-a ajuns la stabilirea unor tehnici de structurare a chestionarelor: tehnica pâlniei – presupune trecerea de la general la particular; tehnica pâlniei răsturnate – urmărește drumul invers, de la particular la general.

La construirea oricărui chestionar trebuie avute în vedere eliminarea efectelor nedorite, pe care o întrebare le poate avea asupra altora.

Efectul ”halo” tehnica disonanței cognitive arată că două elemente cognitive, care se leagă reciproc, antrenează din partea individului o activitate de reducere a disonanței. Iradierea sentimentelor poate fi împiedicată prin plasarea acelor întrebări susceptibile de a provoca efectul ”halo” la sfârșitul chestionarului.

Efectul de poziție reprezintă în macroplan ceea ce este efectul ”halo” în microplan. Trebuie luat în considerare în special în cazul chestionarelor omnibus; succesiunea temelor poate influența răspunsul.

Calitățile unei bune întrebări în cadrul chestionarului. Erori tipice de formulare

a) Întrebarea poate evoca sau produce adevărul; aceasta nu trebuie să ridice niciun fel de amenințare la adresa subiectului chestionat. Confidențialitatea este o tehnică cu ajutorul căreia se pot diminua temerile subiecților.

b) Întrebarea trebuie să aibă o singură dimensiune, deoarece rolul ei este să producă informații clare și precise.

c) Întrebarea acoperă toate posibilitățile de răspuns; această caracteristică fiind reflectată cel mai evident în cazul itemilor cu alegere multiplă, care sunt adesea utilizați în chestionare datorită ușurinței de a răspunde și de a procesa informația.

d) O întrebare care solicită opțiuni clare trebuie să conțină răspunsuri mutual exclusive. Întrebarea nu trebuie să ridice ambiguități, ci trebuie să conțină doar un răspuns corect.

e) Există o tranziție firească de la o întrebare la alta. Elaborarea unui chestionar este un demers care trebuie sa fie fluent: coerența internă și tranziția de la o întrebare la alta, de la o parte la alta a chestionarului, ajută subiectul chestionat. Gruparea întrebărilor pe teme apropiate sau similare este o tehnică utilizată pentru a da senzația unei tranzitii firești și pentru a ajuta subiectul chestionat să se concentreze.

f) Itemul din chestionar nu face presupuneri despre existența unei stări de fapt.

g) Întrebarea nu implică un răspuns dezirabil, așteptat. Dezirabilitatea răspunsului poate fi una de natură socială sau etică.

h) Întrebarea nu folosește cuvinte încărcate emoțional sau vagi. Caracterul vag poate produce răspunsuri aleatorii. Încărcarea emoțională depinde de tipologia subiecților chestionați, de domeniile sau temele la care ei pot deveni sensibili.

i) Întrebarea nu folosește cuvinte sau abrevieri nefamiliare subiecților chestionați.

j) Itemul de chestionar nu îl pune pe subiectul chestionat în situația de a ordona sau clasifica un șir mai mare de cinci elemente. În cazul în care șirul de elemente este mai mare, relevanța scade și de asemenea scade și potențialul de discriminare al subiecților chestionați.

Complexitatea lumii contemporane face ca modul în care o vedem să depindă de perspectivă, de modul în care o privim, de locul din care privim. Este important către ce ne concentrăm atenția, ce lentile folosim pentru a vedea mai bine, ce instrumente folosim pentru a clarifica imaginea, iar apoi modul în care reflectăm asupra celor descoperite și modul în care le comunicăm celorlalți rezultatul observărilor și analizelor noastre.

B. LITURGHIA ȘI IMPORTANȚA EI ÎN FORMAREA RELIGIOS – MORALĂ

1. Istoricul Sfintei Liturghii

Biserica este viața cea adevărată în comuniune cu izvorul vieții, Dumnezeu, pe care omul a pierdut-o prin păcat și pe care Iisus Hristos ne-o dăruiește în Duhul Sfânt, este prezența în această lume a Împărăției Lui Dumnezeu. Cultul divin, ansamblul slujbelor bisericii, reprezintă intrarea noastră în această Împărăție, împărtășirea concretă în Duhul Sfânt de viața cea nouă în Iisus Hristos, de dreptatea, pacea și bucuria în Duhul Sfânt ce caracterizează Împărăția Lui Dumnezeu. ( Romani 14, 17 ) Cultul divin este însăși viața Bisericii, iar centrul cultului ortodox este Sfânta Liturghie, numită de Sfântul Dionisie Areopagitul Taina Tainelor, deoarece ea încununează tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe și unește cel mai deplin pe fiecare credincios și pe toți în Dumnezeul cel Unul și infinit în iubire desăvârșind comuniunea cu Dumnezeu.

Biserica este Trupul tainic divino-uman al Lui Hristos, iar membrii suntem noi toți, clerul și poporul. Ca Trup al Lui Hristos, ea se roagă pentru lumea întreagă, este interesată de mântuirea tuturor oamenilor. În locașul bisericesc Hristos continuă să săvârșească în modul cel mai direct toată lucrarea Sa mântuitoare sau sfințitoare. Prin ea Hristos unifică cu Sine pe cei ce cred în El și-i întărește spre lucrarea preoției lor generale în ființa proprie și-n creațiunea cosmică. Astfel, prin ea Dumnezeu conduce creația spre unitatea ei desăvârșită, treimică, conducere care se înfăptuiește prin dăruirea ei în Hristos Lui Dumnezeu și prin dăruirea Lui Dumnezeu prin Hristos nouă. Locașul bisericesc este centrul liturgic al creației sau locul central unde se săvârșește și de unde se răspândește peste întreaga creație puterea mântuitoare a Lui Hristos prin Duhul Său sau prin energiile necreate ale Lui și prin acestea se promovează înaintarea ei spre unitatea cât mai deplină. E o unitate imprimată de unitatea treimică, datorită unei tot mai accentuate penetrări a creației de Sfânta Treime sau de puterea ei care unifică persoanele în iubire fără să le confunde.

Locașul bisericesc este spațiul central al lucrării mântuitoare a Lui Hristos, pentru că inima Liturghiei ce se săvârșește în ea este dumnezeiasca Euharistie, care constă în Taina prefacerii pâinii și vinului în Trupul și Sângele Domnului și în împărtățirea cu ele a credincioșilor. O mare parte din celălalt cult săvârșit în ea este alcătuită din celelalte Taine. Iar în Taine credincioșii primesc prin rugăciuni și acte văzute ale preotului sau episcopului harul Lui Dumnezeu, care nu e despărțit de prezența iubitoare a Lui Dumnezeu, în această lucrare aflându-Se Însuși Cel ce lucrează.

În locașul Bisericii luând loc, în timpul Sfintei Liturghii, pe Sfânta Masă din altar, prin prefacere, Însuși Trupul și Sângele Domnului spre împărtășirea credincioșilor cu ele are loc întâlnirea culminantă a acestora cu Iisus Hristos și cu Duhul Său cel Sfânt, care a prefăcut pâinea și vinul în Trupul și Sângele Domnului și le-a umplut pe acestea de prezența Sa. Iar întâlnirea cu Hristos în locașul Bisericii nu e trăită de credincioși ca persoane izolate, ci în comunitate, întărind unitatea dintre ei fără de care nu este mântuirea. ( Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, p. 27-28)

Sfânta Liturghie, însă, este săvârșită doar de creștinii ortodocși,care au primit Botezul și Taina Mirungerii. Aceștia sunt mădularele Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească ce cuprinde tot poporul Lui Dumnezeu.

Dumnezeiasca Liturghie este adorarea publică a mădularelor, oferită prin preot Lui Dumnezeu. Jertfa mântuitoare, adică darul divin și rodul ei izbăvitor, este pentru noi toți. Sfânta Liturghie se săvîrșește de popor și pentru popor, de la noi pentru noi. Preoții nu slujesc niciodată singuri și în taină ( ex. Cu pace Domnului să ne rugăm ), prin urmare la Sfânta Liturghie trebuie să participe neapărat doi, unul care slujește și altul care reprezintă poporul.

Biserica înseamnă: popor, preot slujitor, Sfânta Masă, adică Sfânta Liturghie. Ea este Taina Dumnezeiască negrăită, necuprinsă, neegalată, pe care a întemeiat-o și a vestit-o Însuți Domnul Iisus Hristos, în seara Joii celei Mari. Sfânta Euharistie săvârșită în timpul Sfintei Liturghii este și Jertfă, pentru că prin ea se continuă în mod nesângeros jertfa de pe Cruce a Lui Iisus Hristos, la care participăm toți, clerici și mireni, ca popor a Lui Dumnezeu. Din acest punt de vedere, Sfânta Liturghir înseamnă și comuniunea credincioșilor în jurul Trupului și al Sângelui Lui Hristos.

La Sfânta Jertfă participă omul deplin: suflet și trup, minte și oase, inima și cele cinci simțuri, chiar și măruntaiele. Dintre toate actele de cult prin care cinstim și preamărim pe Dumnezeu cel mai important este sacrificul sau jetfa. Jertfa este tot atât de veche și răspândită ca religia însăși. Jertfa, ca dar adus Lui Dumnezeu, se gasește în toate religiile, la toate popoarele din toate vremurile, omul fiind înclinat, prin firea sa, spre a-L cinsti pe Dumnezeu. Înca de la Facere avem menționată aducerea de jertfă a primilor oameni, și anume cu jertfa lui Cain și Abel, despre care ne mărturisește prima carte a Sfintei Scripturi: ” Dar după un timp, Cain a adus jertfă Lui Dumnezeu din roadele pământului. Și a adus și Abel din cele întâi născute ale oilor sale și din grăsimea lor”. ( Facere 4, 3-4 )

Mai cu seamă la evrei, jertfele au fost orânduite de Dumnezeu Însuși, prin Moise, care a întocmit amănunțit atât felul sau materia jertfelor, cât și timpul și rânduiala sau felul în care trebuiau aduse. Acestea le găsim descrise mai ales în cartea a treia a Sfintei Scripturi, numită Levitic, scrisă de Moise.

Noi, creștinii ortodocși, aducem jertfă Lui Dumnezeu, Sfânta Euharistie, adică Însuși Sfântul Trup și Sânge al Domnului.

În Biserică, ceea ce se spune, se cântă, se aude, se vede nu înseamnă doar simple gesturi sau simboluri, ci realități ființiale, evenimente cutremurătoare, înțelese doar duhovnicește.

Deși, trăim evenimentele din timpul Sfintei Liturghii, nu le putem descrie decât în parte, subiectele despre Sfânta Taină fiind foarte dificile, chiar dacă le considerăm foarte cunoscute. Dumnezeu îngăduie uneori să percepem aceste evenimente prin simțurile noastre. Când ne referim la caracterul tainic al Bisericii și al Sfintei Liturghii nu înțelegem ceva magic și neobișnuit, ci înțelegem că harul divin, prin Sfintele Taine, îl schimbă și îl recrează pe creștin, îl îndumnezeiește, eliberându-l de patimi și de slăbiciuni. Prin urmare, Liturghia înseamnă prilejul refacerii duhovnicești și al transformării sufletului, trupului și simțurilor. Puterea Jertfei dumnezeiești se găsește în caracterul ei tainic și de aceea putem depăși formele și simbolurile care ne sunt indispensabile, dar nu rămânem la ele, pentru că trebuie să trăim esența Jertfei și scopul ei, care este înălțarea și transformării firii noaste umane.

Niciun cuvânt din Sfânta Liturghie nu se rostește fără sens și noimă, nicio mișcare, atingere sau binecuvântare nu trece neobservată. Toate sunt ecoul unui dialog duhovnicesc, tainic al mișcărilor și luminii care pătrund adânc în inima creștinului. ( Stefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeieștii Liturghii, Ed. Bizantină, București, 2005, p. 18-24 ).

Rugăciunea obștească sau rugăciunea Bisericii este rugăciunea făcută în numele Bisericii din porunca ei, potrivit năzuințelor ei și după rânduieli întocmite de ea. Spre deosebire de rugăciunea particulară, pe care fiecare o poate aduce Lui Dumnezeu, Biserica are rugăciune comună ( obștească ), adică la care iau parte toți credincioșii. Ea se săvârșește de Biserică prin preoții ei, și este de un folos neprețuit. Unindu-se la rugăciune toți credincioșii, în Biserică, au nădejdea neclintită că Mântuitorul este în mijlocul lor, rugându-se pentru ei și cu ei, după cum a făgăduit: ” Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privința unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și eu în mijlocul lor”. ( Matei 18,19-20 )

Rugăciunea obștească mărturisește dragostea care unește inimile credincioșilor și dă sfintei slujbe o înfățișare mai sărbătorească. Ea este semnul văzut al unirii, care face din toți fiii Bisericii un singur trup, dând mai multă putere și mai mare lucrare rugăciunilor. Prin intermediul acestei rugăciuni, credincioșii arată unii față de alții mai multă dragoste.

Sfinții Apostoli și cei dintâi creștini se adunau, la început, să săvârșească Taina Sfintei Jertfe a Lui Hristos, în casa unuia dintre ei, iar mai târziu în biserici, anume zidite. Faptele Apostolilor vorbesc de mai multe ori despre cele dintâi adunări ale creștinilor din Ierusalim. ( Fapte 2, 46 )

Liturghia ( etimilogic ), reprezintă o lucrare publică, de la leitos = public și ergon = lucrare, este numele celui mai sfânt și mai important serviciu divin din Biserica Ortodoxă. Sfânta Liturghie are o poziție intermediară între cele două categorii de slujbe bisericești, adică între Laudele bisericești, Sfintele Taine și ierurgii. Sfânta Liturghie ține de ambele categorii, pentru că în rânduiala ei se contopesc slujba celei mai Sfinte Taine de care pot beneficia credincioșii ( Sf. Euharistie ), cu slujba celei mai înalte laude și recunoștința pe care Biserica o poate aduce Lui Dumnezeu prin jertfa liturgică. În înțeles bisericesc este o slujbă divină la care participă tot poporul drept-credincios; este lucrarea obștească prin care credincioșii – cler și popor, adoră pe Dumnezeu prin jertfa nesângeroasă a Lui Hristos și se împărtățesc de darurile aceste jertfe prin Trupul și Sângele Domnului.

Înainte de era creștină termenul numea orice slujbă sau lucrare de interes public, orice activitate depusă de un slujbaș și implica în el și activitatea slujitorilor cultului în religiile păgâne. Termenul leitourghia a căpătat întrebuințare religioasă datorită Septuagintei, care l-a folosit pentru a traduce termenul ebraic abodah, cuvânt care arată funcția preoților și leviților Legii Vechi, privind cultul religios de la templu. Cu acest înțeles a fost folosit apoi și în Noul Testament ( Lc. 1, 23; Evrei 8,2-6; 9,21 ).

În antichitatea creștină, cuvântul Liturghie avea un înțeles mai larg decât azi, denumind totalitatea actelor de cult sau a serviciilor divine, adică ce se înțelege azi prin cult și prin slujire preoțească în general. Abia prin secolul V-VI, înțelesul cuvântului s-a restrâns, aplicându-se mai întâi la Cina cea de Taină ți apoi la ceea ce înțelegem azi prin Liturghie, adică slujba sfântă a Jertfei celei Noi și a împărtășirii credincioșilor cu Sfintele Daruri.

Întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină ( Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 19-20; I Corinteni 11, 22-25 ), Sfânta Liturghie a evoluat în decursul secolelor de la simplitatea originară la bogăția de azi, păstrând elementele esențiale prezente încă de la început. Ea poate fi descrisă ca o ” structură catehetic-euharistică și sfințitoare”, în care suntem educați spre mântuire într-o atmosferă de mulțumire și sfințiți atât prin cuvânt cât și prin împărtățirea cu Trupul și Sângele Domnului. În Sfânta Liturghie cuvântul se unește cu taina, conducându-ne de la cunoașterea intelectuală, rațională a adevărurilor de credință, la cunoașterea lor duhovnicească prin experiență, la cunoașterea mântuitoare a Lui Dumnezeu.

( Ioan 17, 3)

Prima Liturghie a fost săvârșită de Mântuitorul la Cina cea de Taină – ultima masă pascală, cu ucenicii, înaintea Patimilor Sale, unde ” Iisus, luând pâine și binecuvântând, a frânt și, dând ucenicilor a zis: Luați, mâncați, Acesta este Trupul Meu. Și luând paharul și mulțumind, le-a dat zicând: Beți dintru acesta toți, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor”. ( Mt. 26, 26-28 )

Instituirea Sfintei Euharistii reprezintă temelia din care s-a dezvoltat treptat toată rânduiala de mai târziu a Sfintei Liturghii. ” Aceasta să faceți întru pomenirea Mea!” este porunca dată de Iisus Sfinților Săi Apostoli, care, după despărțirea de El și spre a-L avea mereu în mijlocul lor, au căutat să reînvie în fiecare duminică Jertfa Lui; El mai rostește aceste cuvinte și pentru pâinea de la Proscomidie, dar și pentru toată Sfânta Liturghie; începând slujba sfântă ca și cum ar fi la sfârșitul ei. Căci și Domnul, numai după ce plinise toată taina, a adăugat porunca mai sus amintită.

Sfântul Apostol Pavel, cunoscând bine învățătura Lui Hristos, amintește de Crucea, Patimile și Moartea Lui Hristos. Scriind el Corintenilor despre Taina Sfintei Euharistii, după ce le amintește porunca Domnului, adaugă: ” Căci ori de câte ori mâncați pâinea aceasta și beți paharul acesta, moartea Lui vestiți”( I Corinteni 11,26 ).

Același lucru l-a arătat Domnul Însuși, atunci când a întemeiat Taina Sfintei Euharistii; căci zicând ucenicilor Săi: ” …Acesta este Trupul Meu… Acesta este Sângele Meu…” ( Matei 26, 26-28 ), n-a adăugat minunile, adică n-a spus că a înviat morți sau că a curățit leproși, ci a amintit numai Patimile și Moartea Sa: ” … care pentru voi se frânge…care pentru voi se varsă”. ( Marcu 14, 22-24 ) ( Sf. Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii, traducere Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, ediția III, 1997, Editura Arhiepiscopiei…. ?! )

Așadar, când Apostolii se adunau la rugăciune ei mulțumeau și se rugau ca Domnul să prefacă pâinea și vinul, pe masa lor, în Însuși Sfântul Său Trup și Sânge, cu care apoi se împărtășeau. Acest ritual sumar, imitat după modelul Cinei, contituie nucleul Sfintei Liturghii, nucleu ce a rămas constant și din care s-a dezvoltat rânduiala de azi a Liturghiei creștine. Rânduielii Sfintei Liturghii i s-au adăugat treptat elemente noi, unele s-au dezvoltat, iar altele s-au simplificat ( rugăciuni, lecturi biblice, predică, cântări religioase din psalmi, imne etc. ), toate acestea fiind regăsite în Noul Testament sau în cuvintele unor scriitori bisericești ( ca Sfântul Iustin Martirul pentru secolul II, anul 150 în Apologia I, capitolul 65-67 ) sau în scrierile numite Rânduieli bisericești , ce provin din secolul III-V fiind adevărate documente, descriind rânduielile liturgice cu textele rugăciunilor și diferitelor formule, precum apar și azi, în Liturghier.

De o importanță deosebită este colecția Constituțiile sau Așezămintele Sfinților Apostoli ( secolul IV ) în care se disting clar cele două părți ale Liturghiei de azi ( Liturghia catehumenilor și Liturghia credincioșilor ) cu momentele ritualului specific fiecărei părți. Deși, ” Rânduielile” acestea provin din diferite regiuni ale creștinătății ( Siria, Egipt, Roma ), totuși, textele și regulile desfășurării slujbei liturgice se aseamănă mergând, uneori, până la identitate verbală, aceasta reprezentând o dovadă a uniformității liturgice în Biserica primelor trei veacuri, și existența unei surse comune: Rânduiala Liturghiei Bisericii primare din Ierusalim, oficiată de Sfinții Apostoli înainte de dispersarea lor în lume, pentru misiune. Biserica Ortodoxă Română întrebuințează trei Liturghii, și anume: Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare și Liturghia Sfântului Grigorie Dialogul sau Liturghia Darurilor mai înainte sfințite. Ele sunt numite și Liturghii de rit bizantin, pentru că în forma lor de azi s-au dezvoltat în Bizanț, de unde s-au răspândit în toată lumea ortodoxă. Originea Liturghiilor ortodoxe este siriană, ele derivă din Liturghia de tip sirian a Sfântului Iacob și anume din varianta grecească a acesteia, așa cum se localizase ea mai întâi în Asia Mică în secolul IV și apoi, mai târziu, în Constantinopol. Înainte ca vechiul Bizanț să se bucure de importanța politică și religioasă, pe care a dobândit-o prin alegerea lui drept capitală a Imperiului de Răsărit sub Constantin cel Mare și sub numele de Constantinopol sau noua Romă, centrul cel mai important al lumii creștine de Răsărit era Antiohia. De aici pornise, acțiunea de evanghelizare a regiunilor din Asia Mică, începând cu Sfântul Apostol Pavel. În veacul al III-lea se ținuseră aici primele sinoade locale, provocate de novaționism și de erezia lui Pavel din Samosata ( 251, 264-268 ), sinoade la care au luat parte și reprezentanți ai Bisericilor din Siria, Palestina, Asia Mică, Pont, Bitinia, Capadocia.

Slujba Sfintei Liturghii din Biserica Ortodoxă de rit bizantin ( greacă, română, rusă ) se desfășoară după textul celor doua Liturghii bizantine: Liturghia Sfântului Vasile cel Mare și Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur ( secolul IV ), care au la bază două liturghii de origine apostolică: Liturghia Sfântului Iacob și Liturghia Sfântului Marcu, din care au luat naștere și Liturghiile existente azi în Bisericile răsăritene ( eterodoxe ), ca: nestorienii, monofiziții ( armenii, copții, abisinienii ), maroniții ( care din sec. XV, atât cei din Liban cât și cei din Cipru au trecut la catolicism ) și iacobiții ( din Siria ). În conținutul slujbei Liturghiilor Ortodoxe se derulează, prin cântările și actele liturgice, întreaga viață a Mântuitorului, de la Naștere și până la Înălțarea Sa la cer, cuprinzând toate momentele vieții Sale pământești. Sfânta Liturghie începe cu cuvintele: ” Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh… , și se încheie cu Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri… ” De la început, rânduiala Sfintei Liturghii a cuprins cele trei părți principale, ca și azi:

Proscomidia – este partea pregătitoare a Sfintei Liturghii, când preotul aduce darurile de pâine și vin pe jertfelnic și din cele cinci prescuri scoate părticele ( miridele ):

din prima prescură scoate o părticică din mijloc ( Agnețul, adică Mielul Lui Dumnezeu) pentru Iisus Hristos

din celelalte patru prescuri scoate părticele pentru: Maica Domnului, pentru sfinți, pentru conducătorii Bisericii, pentru ctitori, pentru vii și pentru morți

acestea se așează pe Sfântul Disc, într-o ordine ritualistică, iar vinul se toarnă în Sfântul Potir

obiectele de cult folosite de preot la Proscomidiar au toate simbolismul lor: Discul – închipuie ieslea în care S-a născut Iisus, dar și mormântul în care a fost pus; pocrovețele sau bucațile de stofă cu care se acoperă Discul și Potirul în care a fost pus vinul, închipuie scutecele cu care a fost înfășat Pruncul, dar ți giulgiurile cu care Hristos a fost pus în mormânt.

Proscomidia se face în taină, cu uțile altarului închise, iar preotul rostește texte din proorocii care au vestit venirea Lui Iisus, iar la strană se cântă ” Laudele” și ” Doxologia”, preamărindu-Se Dumnezeu.

Liturghia catehumenilor sau a celor chemați – reprezintă partea a doua a slujbei Sfintei Liturghii. La ea participau și cei ce se pregăteau să primească Botezul ( în primele veacuri creștine ) și trebuia să fie inițiați în învățătura creștină; de aceea, în această parte a slujbei este cuprinsă numai activitatea învățătorească a Lui Iisus, al cărei început este închipuit prin ieșirea preotului cu Evanhhelia ( Vohodul mic ), după care se citește Apostolul și apoi un fragment din Sfânta Evanghelie, după care se ține predica, această parte a slujbei liturgice se încheie cu cuvintele preotului: ” Cei chemati ieșiți…Domnului să ne rugăm”, după care, în vechime, catehumenii părăseau Biserica, ei neavând dreptul de a participa la Liturghia credincioșilor, căci nu erau încă botezați. Astăzi, această restricție nu se mai practică, deoarece Botezul se dă la scurt timp după nașterea pruncului.

Liturghia credincioșilor – este cea mai importantă, fiindcă acum are loc punctul culminant al slujbei, când, prin rugăciunile preoților și credincioșilor, Mântuitorul este prezent în Sfânta Jertfă ce se săvârșește pe Sfânta Masă din Sfântul Altar, unde pâinea și vinul, așezate aici după Vohodul mare, se prefac în Trupul și Sângele Domnului, pe care credincioșii le vor primi la Sfânta Împărtășanie.

La baza Sfintei Liturghii stă Sfânta Jertfă, fără de care nu pot fi sfințite, după cum Mântuitorul Însuși Se roagă: ” Părinte… sfințește-i pe ei întru adevărul Tău… Pentru ei, Eu Mă sfințesc pe Mine Însumi, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr” ( Ioan 17, 1; 17; 19 ).

În Biserica Ortodoxă se săvîrșește în Postul Mare, în anumite zile – miercuri și vineri, o Liturghie mai prescurtată numită Liturghia Darurilor mai înainte sfințite sau Liturghia Sfântului Grigorie Dialogul, acesta fiind considerat autorul acestei Liturghii. Liturghia darurilor este ca o slujbă, când credincioșii se pot și împărtăși cu Sfânta Euharistie, păstrată de la o Liturghie anterioară.

Liturghiile ritului Bizantin ( Liturghiile ortodoxe )

Liturghia Sfântului Vasile cel Mare este cea mai veche din cele trei Liturghii bizantine. La origine este o variantă a Liturghiei Sfântului Iacob, localizată în Cezareea Capadociei, variantă care, cel puțin pentru rugăciunea principală ( anaforaua ), a primit o formă definitivă prin Sfântul Vasile cel Mare ( + 379 ), cel mai ilustru episcop al acestei cetăți. Liturghia Sfântului Vasile, în forma ei mai veche, urmează întru totul rânduiala Liturghiei Sfântului Iacob, față de care are, însă, unele rugăciuni mai scurte. Vechimea și autenticitatea Liturghiei Sfântului Vasile este confirmată atât de contemporanii Sfântului Vasile, cât și de documentele posterioare lui.

Sfântul Grigorie de Nazianz, în Cuvântarea sa funebră, ținută după moartea Sfântului Vasile ( cap. 34 ), spune că acesta a compus ” formulare de rugăciuni și rânduiala altarului”. În biografia Sfântului Vasile, atribuită lui Anfilohie, episcop de Iconiu ( + c. 403 ), ni se relatează că la hirotonia sa de episcop, Sfântul Vasile s-a rugat Lui Dumnezeu șase zile în șir să-l învrednicească să-i aducă Jertfa cea nesângeroasă cu propriile sale cuvinte, adică să compună un formular propri al anaforalei liturgice, cum era uzul pe atunci. Într-adevăr, în a șaptea zi i s-a arătat Mântuitorul în vis, împlinindu-i dorința.

La începutul secolului VI ( 520 ), Petru Diaconul și alți călugări din Sciția, într-o scrisoare adresată episcopului Fulgențiu și altor episcopi africani, exilați pe atunci în Sardinia, citează un text din Dipticele Liturghiei Sfântului Vasile, despre care autorii aceste scrisori zic că se întrebuințează în tot răsăritul. Istoricul Leonțiu din Bizanț ( cca. 531 ) spunea că Teodor de Mopsuestia a îndrăznit să compună o anaforă ( rugăciunea Sfintei Jertfe ) „ plină de blasfemii”, care se deosebește atât de ” cea a Apostolilor”, cât și de cea a Marelui Vasile.

Liturghia Sfântului Vasile este pomenită și în canonul 32 al sinodul trulan ( 692 ), apoi de Sfântul Ioan Damaschinul, de părinții Sinodului al VII-lea Ecumenic ( Niceea, 787 ), de regele Carol Pleșuvul al francilor ( 877 ). Numele Sfântului Vasile se găsește în titlul Liturghiei lui în cele mai vechi manuscrie care ne transmit textul Liturghiilor bizantine, începînd cu Codicele Barberini, din secolul VIII. Sfântul Vasile figurează și ca autor al unei dintre cele trei anaforale liturgice din uzul Bisericii Copte.

Liturghia Sfântului Vasile a fost la început Liturghia normală sau obișnuită în Biserica Ortodoxă, de aceea în unele din cele mai vechi manuscrise, ca, de exemplu, Codicele Barberini, ea era așezată înaintea celorlalte două Liturghii și înscrise sub denumirea de Liturghia zilnică. Cu timpul, însă, de prin secolele IX-X, din pricina lungimii excesive a anaforalei ei, a fost înlocuită cu Liturghia, mai scurtă, a Sfântului Ioan Gurî de Aur, iar săvârșirea ei a fost limitată la un număr restrâns de zile din cursul anului bisericesc. De aceea, astăzi, ea se săvârșește numai de zece ori pe an, și anume:

în primele cinci duminici ale Postului Mare;

în ziua Sfântului Vasile ( 1 ianuarie );

în Joia și Sâmbăta din Săptămâna Patimilor;

în Ajunul Crăciunului ( 24 decembrie ) și în Ajunul Bobotezei ( 5 ianuarie ).

Atât în Joia și Sâmbăta Patimilor, cît și în cele două ajunuri, Liturghia Sfântului Vasile se face unită cu vecernia ( adică, se dă binecuvântarea ca pentru Liturghie, dar începe cu vecernia până după Paremii sau Vohodul cu Evanghelia, după care urmează Liturghia, de la ”Sfinte Dumnezeule…” înainte). Când, însă, cele două ajunuri cad sâmbăta sau duminica, atunci în ziua ajunului se oficiază Liturghia Sfântului Ioan, iar Liturghia Sfântului Vasile se face în înseși zilele Praznicelor ( al Nașterii și al Bobotezei), fără să se mai combine cu vecernia.

Originea și autenticitatea Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur este mai puțin sigură și clară. Nici contemporanii acestui ilustru Sfânt Părinte, nici istoricii, biografii săi de mai târziu nu spun că el ar fi alcătuit vreo Liturghie. Liturgiștii de până acum socoteau că cea dintâi mențiune directă despre așa ceva s-ar găsi într-o mică scriere intitulată ” Despre preadnia dumnezeieștii Liturghii” și atribuită patriarhului Proclu al Constantinopolului, în care se pune pe seama Sfântului Ioan o prelucrare ( mai exact o prescurtare ) a Liturghiei timpului său, posteriară celei făcute de Sfântul Vasile cel Mare după Liturghia mai veche a Sfantului Iacob. Mărturia acesta nu are nicio valoare documentară.

Cel mai vechi manuscris cu textul rugăciunilor Liturghiei Sfântului Ioan – și anume Codicele Barberini din secolele VIII- IX ( azi, în Biblioteca Vaticanului din Roma ) – pune numele Sfântului Ioan Gură de Aur în fruntea a două dintre rugăciunile de azi ale acestei Liturghii și anume rugăciunea pentru catehumeni și rugăciunea Proscomidiei de după Vohodul mare; tot așa găsim și în Codicele 15 ( 474 ) din Muzeul Rumianțev din Moscova ( Fondul Sebastianov ) din secolele X- XI.

Titlul de Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur în fruntea întregii Liturghii apare pentru prima oară într-un manuscris din secolele VIII- IX ( Leningrad ) și apoi în altul din secolele XI- XII ( în Biblioteca Vaticanului ).

Vechimea acestei Liturghii este confirmată indirect de unele Liturghii ale Bisericilor necalcedoniene, cărora ea le-a servit ca sursă sau ca model. Rugăciunea Euharistică din anaforaua numită a celor 12 Apostoli, care a fost în uzul sirienilor iacobiți, este aproape identică cu cea corespunzătoare din Liturghia bizantină a Sfântului Ioan. Pasaje întregi din Liturghia Sfântului Ioan se găsesc în anaforalele Liturghiilor perșilor nestorieni, cunoscute sub numele lui Teodor de Mepsuesia și a lui Nestorie. Aceasta înseamnă că Liturghia numită azi a Sfântului Ioan, a servit ca model acelor Liturghii și că probabil exista sub alt nume înainte de secolele V- VI, când sirienii iacobiți și nestorienii persani se despart de Biserica Ortodoxă.

Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur se săvârșește în toate celelalte zile de duminici și sărbători, în care nu se face una din celelalte Liturghii. Ea este Liturghia normală sau obișnuită în Biserica Ortodoxă săvârșindu-se de cele mai multe ori în cursul anului bisericesc.

În afara de vremea Postului Mare, Liturghia Sfântului Ioan, se săvârșește în toate sărbătorile din cursul anului, cu excepția celor trei zile din perioada Octoihului, când se face Liturghia Sfântului Vasile ( 1 ianuarie, Ajunul Nașterii și Ajunul Bobotezei ). În perioada Postului Mare, Liturghia Sfântului Ioan se face numai de opt ori, și anume:

în primele șase sâmbete;

în Duminica Floriilor;

în ziua Bunei Vestiri.

Raportul dintre Liturghia Sfântului Vasile și cea a Sfântului Ioan și raportul lor cu Liturghiile de rit antiohian

Cele două Liturghii bizantine sunt amândouă prelucrări ale uneia și aceleeași Liturghii mai vechi, adică aceea a Sfîntului Iacob. Ele sunt Liturghii surori, formate aproape în același timp, cea dintâi reprezintă probabil varianta capadociană, iar cea de-a doua variantă constantinopolitană a vechii Liturghii, care se întrebuința în secolele IV- V, în tot Orientul creștin, adică Liturghia de origine apostolică, a Sfântului Iacob. Amândouă urmează îndeaproape rânduiala generală din Liturghia Sfântului Iacob, dar întrebuințează alte rugăciuni, în general mai scurte. Ele au aceeași rânduială și nu se deosebesc între ele decât prin textul deosebit al anaforalei, mult mai scurt la Sfântul Ioan Gură de Aur decât la Sfântul Vasile, precum și prin alte câteva dintre rugăciunile citite, azi, de preot în taină, care au texte deosebite în cele două Liturghii.

Era obiceiul în Biserica veche, ca în cadrul rânduielii stabilite a Liturghiei, să se adopte rugăciuni și mai ales anaforale brodate pe tema sau schema tradițională și compusă de diferiți liturghisitori sau ierarhi iluștri prin pietatea sau prin reputația lor cărturărească, morală. Opera Sfântului Vasile și a Sfântului Ioan, constă în primul rând în compunerea celor două anaforale personale, mai scurte decât cea veche a Sfântului Iacob, pe care apoi au înlocuit-o, fiind introduse în rânduiala de până aici a Liturghiei, care a rămas până la un timp neschimbată. Cele două anaforale a Sfântului Vasile și a Sfântului Ioan sunt singurele care au supraviețuit în ritul liturgic bizantin dintre diferitele anaforale liturgice întrebuințate odinioară atât în Bizant, cât în tot Răsăritul creștin.

De la Sfântul Vasile și Sfântul Ioan, nu provine decât partea din Liturghia de azi cuprinsă între lecturile biblice ( Apostoli și Evanghelie ) și rugăciunea anvonului; această parte reprezintă elemntul originar, de proveniență siriană și capadociană, Liturghia noastră. Partea de la început și cea de la sfârșit, precum și unele piese din restul Liturghiei noastre ( ca Heruvicul, Crezul, Axionul ) sunt adaosuri posterioare epocii celor doi Sfinți Părinți sau dezvoltări proprii ale ritului bizantin.

Liturghia Darurilor mai înainte sfințite – cuprinsă în Liturghierul ortodox ca a treia Liturghie cu o rânduială deosebită, cu o întrebuințare limitată, astăzi, doar la perioada Postului Paștilor. Slujba Sfintei Liturghii a fost privită întotdeauna ca un prilej de bucurie și de desfătare duhovnicească, întrucât prin sfințirea Sfintelor Daruri și prin împărtășirea cu ele, care au loc în cursul ei, avem între noi pe Hristos, Mirele nostru ceresc, care petrece întru noi și noi întru El. Acest caracter festiv al Sfintei Liturghii nu se potrivea, însă, cu zilele Postului Mare, care sunt zile de întristare, de post și de pocăință, când Mirele este luat de la noi. De aceea, consfințind oficial o veche tradișie a Bisericii, sinodul din Laodiceea ( 364- 383 ), a hotărât, în canoanele 49 și 51, ca în Păresimi să nu se mai săvârșească Liturghia și să nu se mai serbeze pomenirea sfinților mucenici, decât sâmbăta și duminica, zile în care postul era mai puțin aspru. În urma acestei dispoziții, celelalte zile din cursul Postului Mare au rămas zile neliturgice; în ele se săvârșea numai slujba obișnuitelor Laude sau Ceasuri bisericești zilnice, fără Sfânta Liturghie.

Pentru a se respecta hotărârile sinodului, pentru a împăca rigurozitatea ajunării din zilele de miercuri și vineri cu dorința creștinilor de a se împărtăși, s-a format obiceiul de a se păstra în Biserici o parte din Darurile sfințite la Liturghia de sâmbăta și duminica. Ca să nu se întrerupă ajunarea obișnuită din zilele de miercuri și vineri, împărtășirea avea loc spre seară, după slujba Vecerniei. Ritualul împărtășirii din aceste zile neliturgice ( aliturgice ) a devenit treptat de o solemnitate din ce în ce mai accentuată, fiind încadrat între slujba Vecerniei de o parte și între anumite rugăciuni din rânduiala Liturghiei, de alta.

Așa s-a născut ceea ce numim astăzi Liturghia Darurilor mai inainte sfințite sau Presveștenia; ea este o combinație a Vecerniei cu Liturghia. Ea este o instituție de origine orientală, siriană ori bizantină, dezvoltată în cursul secoleleor V și VI. Prima mențiune documentară despre existența și întrebuințarea ei o găsim într-o cronică anonimă de origine alexandrinî ( Cronica Pascală ), scrisă în anul 645, care spune că Heruvicul acestei Liturghii a fost introdus în uz de patriarhul Serghie al Constantinopolului, în anul 617.

În ceea ce privește autorul acestei Sfinte Liturghii, tradiția mai veche este foarte puțin precisă: unii o atribuiau Sfântului Iacob, alții o puneau pe seama Sfântului Petru, a Sfântului Marcu, a Sfântului Vasile cel Mare, a Sfântului Atanasie cel Mare. Tradiția majorității manuscriselor din secolul XII înainte, pune această Sfântă Liturghie sub numele Sfântului Grigorie cel Mare, supranumit Dialogul, papă al Romei ( + 604 ), care a stat la Constantinopol, ca apocrisiar al papei Pelagiu II, timp de 6 sau 7 ani ( 578-584 sau 585 ).

În multe din manuscrisele vechi, începând chiar cu Codicele Barberini și în unele din edițiile Liturghierului grecesc, nu se menționează numele tradițional al autorului acestei Liturghii, nici în titlu și nici în apolisul lui, așa încât ea apare ca o Liturghie anonimă, așa cum este menționată și în canonul 52 al sinodului trulan. Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, ca și celelalte două nu trebuie privite ca opera unui singur autor, ci ca operă colectivă și anonimă a Bisericii Ortodoxe întregi, a multor generații de clerici, monahi și simpli credincioși.

Astăzi, în Biserica Ortodoxă, Liturghia Darurilor mai înainte sfințite este de fapt Liturghia normală a Postului Paștilor. Ea se poate săvârși de regulă în orice zi din Paresimi, în care vrem sau trebuie să facem Liturghie, cu excepția zilelor aliturgice ( luni și marți din prima săptămână și Vinerea Patimilor, când nu se face nicio Liturghie ) și a zilelor când e rânduită una sau alta din celelalte două Liturghii ( toate sâmbetele și duminicile, Joia Săptămânii Patimilor și Buna Vestire).

Ea se oficiază, astăzi, chiar și în mănăstiri, după cum urmează:

doar în zilele de miercuri și vineri ( cu excepția Vinerii din Săptămâna Patimilor );

în celelalte zile numai lunic și marți din Săptămâna Patimilor;

în ziua Canonului celui Mare ( săptămîna a V-a );

la unele sărbători bisericești cu polieleu, ca: Sfântul Haralambie ( 10 februarie ), întâia și a doua aflare a cinstitului cap al Sfântului Ioan Botezătorul ( 24 februarie ), Sfinții 40 de mucenici ( 9 martie ) și Înainteprăznuirea Bunei Vestiri ( 24 martie ), dacă acestea cad într-una din zilele de rând ale săptămânii ( de luni până vineri ).

La început Liturghia Darurilor mai înainte sfințite se oficia la vremea reglementară a Vecerniei ( cu care e combinată ), adică spre seară, după citirea Ceasului al IX-lea, când credincioșii puteau întrerupe ajunarea spre a se împărtăși și a mânca, așa cum prevede încă Triodul la locurile respective și Tipicul cel Mare ( al Sfântului Sava ). Liturghia aceasta, săvârșită în continuarea Vecerniei, avea odinioară caracter de priveghere sau slujbă nocturnă, deoarece săvârșirea ei începea de cu seara și se termina târziu, în cursul nopții, așa cum se întâmpla și cu celelalte două Liturghii când se uneau cu Vecernia.

Astăzi, însă, în Biserici cât și în mănăstiri Presveștenia se săvârșește de fapt dimineața ( înainte de masa de prânz ), adică la vremea reglementară a Liturghiei comune, atrăgând după sine deplasarea Ceasului al IX-lea ( care se citește înainte ) și a Vecerniei, deși acestea fac parte din ciclul Laudelor de seară.

Prima parte a Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite o alcătuiește Vecernia, până la paremiile de după Vohod. Urmează apoi două rituri specifice acestei slujbe, impresionante prin frumusețea lor, care constituie tranziția la partea de Liturghie, și anume ritul luminii și ritul cădirii cu înconjurarea Sfintei Mese, însoțită de cîntarea repetată a versetului 2, al Psalmului 140 ( ” Să se îndrepteze rugăciunea mea …” ). Începe apoi partea de Liturghie, de la citirea pericopelor biblice ( Apostol și Evanghelie, dacă sunt ), ori de la ectenia întreită de după Evanghelie, momentul care marca odinioară începutul de fapt al Liturghiei catehumenilor.

Atât partea vesperală cât și cea de Liturghie, care intră în rânduiala Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite, au importante particularități care trebuie explicate. Binecuvântarea obișnuită de la începutul slujbei nu este cea de la Vecernie, ci cea de la Liturghie.

Rânduiala de azi din ritul bizantin pentru începutul vesperal al Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite este fidelă vechiului Tipic al Sfântului Sava ( Tipicul Ierusalimului ): întâi Psalmul 103 și apoi ectenia, pe când la Constantinopol după binecuvântare urma ectenia mare, iar după ea se citea Psalmul 85 ( ” Pleacă, Doamne, urechea Ta… ” ). Catisma 18 este catismă specifică părții vesperale din Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, este împărțită în trei stări, prin cele două ectenii mici ( ca la Vecernia zilelor de sărbătoare ).

Prochimenul obișnuit al Vecerniei, variabil după zilele săptămânii e înlocuit cu prochimenele proprii celor două paremii din Triod, care se citesc totdeauna la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite și care se iau din cărțile: Facerea, Ieșirea, Pildele și Iov.

Ritul luminii specific acestei Liturghii ( Lumina Lui Hristos luminează tuturor ), era așezată odinioară nu între cele două paremii, ca azi, ci după cea de-a doua paremie, așa cum e descrisă rânduiala din vechile tipice, ca de exemplu Tipicul Marii Biserici din Constantinopol, din manuscrisul mănăstirii Sfintei Cruci numărul 40 ( sec. X ). El era precedat de Vohodul sau ieșirea solemnă a slujitorilor: îndată ce se citea prochimenul din fruntea paremiei a doua și ce citea paremia două, diaconul cu preotul ieșeau în procesiune din altar pe ușa dinspre nord, mergeau prin nava laterală de nord până în fundul Bisericii și apoi se întorceau prin mijloc până la Sfintele Uși, unde diaconul, cu lumânarea și cădelnița în mâini, după sfârșitul paremiei rostea: ” Înțelepciune, drepți! Lumina Lui Hristos luminează tuturor”, după care clericii reintrau în altar, iar în Biserică se aprindeau luminile, cum se făcea de obicei în toate zilele la Vecernie. Cu timpul, procesiunea Vohodului s-a suprimat, dar formula și ritul luminii au rămas între cele două paremii.

În rînduiala Liturghiei Darurilor avem de a face cu un dublu oficiu al luminii: primul, alcătuit dintr-o lectură biblică, urmată de cântarea integrală a Psalmului 140 și apoi ieșirea solemnă a slujitorilor cu imnul Lumină lină; al doilea, format după același plan din alte lecturi biblice, un nou Vohod ( dispărut între timp ) și o nouă formulă a luminii, urmate de cântarea solemnă a lui: ” Să se îndrepteze… ”, numai versetele 2-4 ale Psalmului vesperal 140. Primul oficiu este o parte integrantă a Vecerniei sărbătorilor, cu deosebirea că se citește numai catisma 18 și alcătuiește partea vesperală a Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite; al doilea constituie o parte specifică aceste Liturghii, și anume ritualul luminii, propriu numai ei.

Acest rit este un rest al oficiului liturgic în care Biserica a încadrat aprinderea luminilor în Biserici la căderea serii, despre care ne vorbește Sfântul Vasile cel Mare: ” S-a părut Părinților noștri ( potrivit ) să nu primim în tăcere darul luminii de seară, ci să mulțumim ( Lui Dumnezeu ), îndată ce ea apare”. În secolul IV, la Ierusalim, exista un asemenea oficiu descris de pelerina Egeria, în însemnările ei de călătorie, numindu-l lucernare, adică slujba luminii de seară care se făcea în Biserici. Lumina cu care se aprindeau sfeșnicele în Biserica Învierii din Ierusalim, nu se aducea dinafară, ci din candela care ardea necontenit înăuntrul grotei Mormântului Domnului, din fundul Bisericii. De aceea, până azi, la Vecernia unită cu Liturghia Darurilor, preotul aduce din altar sfeșnicul cu făclia aprinsă, pe care o arată credincioșilor cu cuvintele: ” Lumina Lui Hristos luminează tuturor”. La Marea Biserică din Constantinopol, prin sec. X, la ritul luminii, sfeșnicele cu lumini aprinse erau aduse de către diaconi în naos din pronaosul Bisericii. După aprinderea luminilor, slujba se prelungea toată noaptea, cu lecturi, cântări și rugăciuni, iar cu timpul devine slujbă oficială a Privegherii, inaugurată de ritul luminii.

Cele două paremii din rânduiala de azi a Liturghiei Darurilor sunt pericopele biblice din Vechiul Testament, care se citeau în sec. IV- V, la slujbele de seara din timpul Postului Paștilor. În ritul bizantin ele sunt luate numai din primele două cărți ( Facerea și Ieșirea ) și din cele două cărți sapiențiale canonice ( Proverbele lui Solomon și Iov ), exact ca pe vremea Sfântului Ambrozie ( sec. IV ) la Milano. Slujba obișnuită a Vecerniei( cea de sâmbătă seara ) nu are paremii; Vecerniile care au paremii ( la Praznicele Împărătești și la Sărbătorile sfinților cu priveghere ) corespund unei privegheri, adică prelungirii Vecerniei prin slujba de noapte, care se oficia regulat în vechime la toate sărbătorile.

Formula liturgică: ” Lumina Lui Hristos… ” este la origine o frumoasă exclamație menită să arate credincioșilor lumina aprinsă, adusă din sfântul altar pentru a lumina interiorul Bisericii la apropierea nopții. Lumina aceasta ducea cu gândul la lumina spirituală adusă de Hristos, al cărui simbol ea a devenit cu timpul. Formula este de origine foarte veche, aflată în inscripții, pe lămpi din secolul I, provenite din Palestina, Cipru, Asia Mică și Egipt, iar în manuscrisele liturgice apare pentru prima dată prin secolele IX- X. Reminiscențe ale acestui străvechi rit al luminii s-au păstrat atât în ritul liturgic bizantin, cât și în toate riturile răsăritene ( armean, sirian, maronit, chaldeean sau persan ).

Cântarea ” Să se îndrepteze rugăciunea mea…”, cu care se încheie partea vesperală a Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite, constituie un dublet al versetelor 2- 4 din Psalmul 140, numit în Constituțiile Apostolice ( cartea VIII, cap. 35 ): lucernare, adică Psalmul de la aprinsul luminilor de seară ca însoțitor al riturilor cădirii. Cântarea acestui verset de Psalm s-ar fi inaugurat la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite în anul 617. Cântarea era executată odinioară numai de cântăreți și abia din secolul XVI înainte s-a luat obiceiul să fie începută de slujitori în altar. După indicația din Cronica menționată mai înainte, ” Să se îndrepteze rugăciunea mea” se cânta nu numai la Liturghia Darurilor din timpul Paresimilor, ci și în alte zile în care se făcea pe atunci această Liturghie. Tipice de mai târziu precizează că în zilele din afara Postului în care se oficia această Liturghie nu se cânta ” Lumina Lui Hristos… ”.

Ce poate fi mai măreț, mai mișcător, mai de viață făcător pe acest pământ decât slujirea Liturghiei? Aici se închipuie și se săvârșește cea mai mare Taină a iubirii Lui Dumnezeu față de neamul omenesc, unirea Lui Dumnezeu cu oamenii prin Întrupare, prin dumnezeiasca Sa învățătură, prin Pătimire, Moarte, Îngropare și Înviere; taina înnoirii și îndumnezeirii omenității, taina unirii oamenilor cu Dumnezeu prin Împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui. Prin măreția sa, această taină covârșește mintea și stârnește pe fiecare creștin rațional spre cucernicie, mulțumire și preamărire aduse Lui Dumnezeu. Lucrarea pe care Dumnezeu o săvârșește prin Liturghie întrece prin măreția sa orice altă lucrare dumnezeiască în lume și însăși facerea lumii. Este cu adevărat o slujire cerească a Lui Dumnezeu pe pământ, pe care se cuvine să o primim cu înțelegere și vrednicie; este o fericire, pace și bucurie pentru suflet! Hrănește mintea, veselește inima, cheamă lacrimi de umilință, de evlavie, de recunoștință, îndeamnă la nevoințele tăgăduitoare de sine ale iubirii, milostivirii și compasiunii față de toți oamenii; adună pe toți într-o singură unire frățească, împreunează într-o singură unire cerul și pământul, pe îngeri și pe oameni; înveselește pe toți întru nădejdea învierii și mântuirii.

Să nu se lase nimenea amăgit de uniformitatea slujbei, adică a Liturghiei, de faptul că găsește în ea mereu aceleași lucruri, ci fiecare creștin ortodox să pătrundă cu auzul și inima în profunzimea conținutului Liturghiei, în înălțimea, adâncimea, lărgimea și durata dragostei arătate de Dumnezeu lumii care pierea în robia păcatului; să cugete la infinit de măreața jertfă adusă de Iisus Hristos în propria Sa persoană Părintelui Ceresc pentru păcatele lumii; să simtă cât de mult a iubit Dumnezeu lumea, dându-i-L acesteia pe Fiul Său, Cel Unul născut și să se minuneze de minunea Întrupării Fiului Lui Dumnezeu și a îndumnezeirii noastre prin El, și să rămână veșnic recunoscători Domnului, răspunzând iubirii cu iubire înflăcărată, puternică ca apostolii, mucenicii, cuvioșii.

Liturghia este pentru credincioși și o pavăză și o ripostă în fața necontenitei dezamăgiri care domnește în lume; este sfințirea celor întinați prin căderea în păcat, îndreptare pentru cei căzuți în greșeală, ajutor celor înfrânți, izgonire a duhorii păcatului, revărsare a bunei miresme a Duhului Sfânt.

Toți iubim viața, dar adevărata viață este în noi numai atunci când ne adăpăm de la izvorul vieții, Iisus Hristos. Liturghia este o comoară, izvor de viață adevărată, fiindcă în ea Însuși Domnul, Stăpânul vieții Se dă pe Sine Însuți mâncare și băutură celor ce cred în El, și dă viață din belșug celor ce împărtășesc cu El, precum Însuși spune: ” Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică… Eu am venit ca viață să aibă și din belșug să aibă”. ( Ioan 6, 54; 10, 10 ) Dar cel ce îndeamnă necontenit la păcat și moarte, diavolul, folosind toate șiretlicurile iadului, caută să-l îndepărteze pe creștin de la Paharul vieții, insuflându-i credință puțină, indiferență și nerâvnă pentru această Taină a credinței creștine, cea mai mare dintre toate, spre a-i ține pe oameni în lanțurile păcatului și ale morții. Trebuie să ținem aprinsă în inimi, mereu, flacăra credinșei în Iisus Hristos, în dragostea Lui nesfârșită; să medităm mai des la minunatele fapte ale iconomiei Sale, să citim mai des Sfânta Evanghelie, să pătrundem în cele citite, să se cerceteze fiecare pe sine însuși, să-și recunoască sărăcia duhovnicească, apăsarea blestemului, orbirea, goliciunea, să înseteze după dreptate, adică pentru a îndrepta și a lucra dreptatea, fără de care este cu neputință o împărtășire sinceră și cu dragoste fierbinte, rodnică cu Sfintele Taine; trebuie să ne lepădăm de orice patimă și desfătare pământească, acestea fiind opreliști extreme în calea iubirii cerești. ( Sfântul Ioan din Kronstadt, Liturghia Cerul pe Pământ, traducere Boris Buzilă, studiu introductiv, Diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, 2002, ed. II )

Tema fundamentală, directă sau subiacentă a întregii propovăduiri a Lui Iisus o constituie Împărăția Lui Dumnezeu. Pentru realizarea acesteia S-a Întrupat Fiul Lui Dumnezeu, pentru înfăptuirea ei Și-a desfășurat Iisus întreaga Sa activitate și pentru ea Și-a jertfit viața.

Propovăduirea Lui Iisus nu se limita, însă, numai la cuvântul de învățătură, ci era întărită și sprijinită de ajutorarea efectivă a ascultătorilor avizați la aceasta. Martorii activității Lui Iisus consemnează în consecință: ” Și a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia Împărăției și tămăduind toată boala și toată neputința într-un popor”. ( Matei 4, 23 )

Astfel, taumaturgiile săvârșite de El sunt și manifestări ale Împărăției și o confirmare a misiunii Sale: ” Dar dacă Eu îi scot pe demoni cu degetul Lui Dumnezeu, iată că Împărăția Lui Dumnezeu a ajuns la voi”. ( Luca 11, 20 ).

Împotriva tendinței de orizontalizare a misiunii creștine și a transformării diaconiei Bisericii într-un activism social, fără un ideal creștin clar, trebuie accentual faptul că scopul misiunii creștine este să medieze comuniunea cu Hristos necreștinilor sau creștinilor numai cu numele, comuniune ce se realizează în mod exemplar în Biserică prin Sfintele Taine și Sfânta Liturghie.

Sfânta Liturghie este prezența continuă a Lui Hristos cel Răstignit, Înviat și Înălțat în misiune. Ea este săvârșită de către Biserică în numele lumii întregi pentru convertizarea ei. Comunitatea creștină care celebrează Liturghia este nu numai icoana realizării comuniunii Lui Dumnezeu cu oamenii și a unității credincioșilor în Trupul Lui Hristos, fără excenpție și deosebiri. Ea este nu numai bastionul de care se izbesc neputincioase puterile lumii. Ea este de fapt chemarea misionară adresată de către Biserică lumii întregi și propovăduirea doxologică a Împărăției Lui Dumnezeu, prezente și viitoare. Liturghia este puterea misionară care, nu numai că a menținut comunitatea Bisericii în timpurile grele ale persecuțiilor, ci ea conduce, prin mijlocul oricărei sărăcii, spre Împărăția Lui Dumnezeu.

Misiunea Bisericii vizează transpunerea omului și a lumii în acest ritm liturgic, euharistic și pascal, în așteptarea activă a transfigurării depline în Împărăția Lui Dumnezeu, de unde rezultă și caracterul ei liturgic. Diaconia eclesială este o componentă a misiunii creștine, dar ea se împlinește în transpunerea omului în această stare liturgică și încorporarea lui în ritmul liturgic al Bisericii.

Sfânta Liturghie, slujba jertfei creștine, este cea mai importantă dintre toate slujbele sfinte ale Bisericii noastre. Așa cum Jertfa de pe Cruce a Mântuitorului a reprezentat punctul culminant a lucrării Acestuia, tot așa și Sfânta Liturghie, care înveșnicește pe pământ această Jertfă, este miezul, încoronarea și desăvârșirea celorlalte slujbe prin care aducem laudă și mulțumire Lui Dumnezeu. Ea este totodată și singura slujbă creștină întemeiată și săvârșită de Mântuitorul Însuși, de aceea nici nu se numără între cele ” șapte laude”, care alcătuiesc serviciul dumnezeiesc public al fiecărei zile și care au obârșie dumnezeiască și bisericească. Toate celelalte slujbe care se săvârșesc înaintea ei, ca Vecernia și Utrenia, au rolul doar de pregătire a Liturghiei. Prin intermediul lor aducem Lui Dumnezeu numai rugăciune de laudă și mulțumire, ori cerere, în timp ce prin Liturghie Îi aducem Jertfa care, precum am mai spus, este cea mai înaltă formă de cinstire și preamărire a Lui Dumnezeu. Valoarea, prețul sau demnitatea acestei Jertfe este neîntrecută, dacă avem în vedere că Cel ce se jertfește este Însuși Hristos, Arhiereul desăvârșit, ” Sfânt, fără răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoși și fiind mai presus decât cerurile” ( Evrei 7, 26 ), și că jertfa noastră reprezintă darul cel mai de preț adus Lui Dumnezeu: Însuși Trupul și Sângele neprihănit al Fiului Său, singurul dar vrednic de măreția și sfințenia Lui Dumnezeu.

De aceea, precum zicea Sfântul Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului: ” Nu este altceva mai de folos nouă și mai iubit de Dumnezeu ca jertfa aceasta, pentru că este lucrarea Lui ( a Mântuitorului ) și înnoirea oamenilor și părtășie a Lui cu noi… Deci, mai presus decât toată rugăciunea și lauda, se cade a ne griji de lucrarea aceasta a Liturghiei, căci pentru ea este toată rugăciunea și de cele mai multe ori în zilele vieții noastre pe ea s-o săvârșim” ( Sfântul Simeon al Tesalonicului, Despre preoție, trad. rom., pg. 353 )

3. ROLUL CATEHETICO – DIDACTIC AL SFINTEI LITURGHII

Rolul cultului este ” să creeze sau să mijlocească o stare de legătură, de comunicare între Dumnezeu și om” ( Ene Braniște, Liturgica )

Scopurile cultului:

1) de adorare a Lui Dumnezeu

2) cel sfințitor

3) cel didactic sau catehetic.

Scopul didactic ” urmărește atât instruirea sau edificarea credincioșilor în învățătura de cerdință creștină ortodoxă, cât și promovarea vieții religios-morale”( Ene Braniște, Liturgică ) cu alte cuvinte susținerea, întărirea și răspândirea credinței și a virtuților creștine.

Toate actele săvârșite în cult au o dimensiune pedagogico-catehetică, dar au și una educațională. Dacă orice act al cultului creștin și împărtășirea cu Sfintele Taine îl pregătesc pe elev pentru Împărăția Cerurilor, în egală măsură îl pregătesc și pentru viața de aici, pentru o viață mai în conformitate cu principiile evanghelice și ale moralei creștine. Din această dublă finalitate a participării elevilor la lucrările sfințitoare ale Bisericii rezultă și dimensiunea educativă a misiunii Bisericii în lume. Sfintele Taine îl determină pe elev să devină mai responsabil, să-și caute și să-și descopere menirea și vocația lui.

În cadrul disciplinei Catehetică întâlnim frecvent următorii termeni: catehet, catehumen, cateheză, catehetică. Catehetul este cel care învață pe altul, învățătorul sau dacălul; catehumenul este cel care învață de la altul, ucenicul, elevul; cateheza este lucrarea didactică a Bisericii, fie că este vorba de catehizarea în Biserică, în cadrul cultului divin, fie că este vorba de ora de religie.

Catehetica este disciplina Teologiei Practice, care se ocupă cu normele științifice de predare ale învățământului religios-educativ, cu scopul de a forma caractere religios-morale. Catehizarea propriu-zisă, cu toate implicațiile specifice, făcută inițial tot de Sfinții Apostoli și de ucenici ai lor, era continuată, în cele mai multe cazuri de didascăli sau învățători, despre a căroro slujire vorbește Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Corinteni: ” Și pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică, întâi apostoli, al doilea profeți, al treilea învățători…” ( I Corinteni 12, 28 )

Cateheza în sens restrâns se referă la ” transmiterea vie a tezaurului credințe pentru noii membri care se alătură Bisericii” ( Jean Danielou, Regine de Charlat, La catechese aux premiers siecles, Paris, 1968, p.7 ), iar în sens larg se referă la vocația pedagogică a Bisericii, care se adresează tuturor membrilor și la activitatea învățătorească. ” Cateheza este răsunetul viu al graiului matern, biblic și duhovnicesc al Bisericii, iar catehizarea procesul de gestație, naștere și maturizare a credinței conforme Botezului, lucrare fundamentală de rostire, ascultare și personalizare a graiului matern al Bisericii, înrădăcinarea Logosului în adâncul inimii umane prin umbrirea Duhului, temeluirea casei Dumnezeului Celui viu în omul viu, o adevărată Bună Vestire personală”. ( Pr. lect. Jan Nicolae, Clopotul din noaptea de Paști. Pledoarie pentru un revirement catehetic, în Logos. Revistă de Pastorală catehetică, Centrul de Cercetare în Pedagogie pastorală și Pshihoterapie ortodoxă, Alba Iulia, anul 1, nr. 1/ 2007, pg.14 )

Catehizarea reprezintă o dimensiune fundamentală a lucrării Bisericii, care nu se rezumă doar la transmiterea de cunoștințe, ea este o continuare a slujirii învățătorești a Mântuitorului. Iisus Hristos ne-a descoperit tainele cerești necesare mântuirii noastre, ne-a oferit cunoștințe pentru cultura noastră generală și ne-a dăruit cunoașterea Lui Dumnezeu în Duhul Sfânt. Misiunea Bisericii este de a-i aduce pe fiii săi în tărâmul ființării dumnezeiești ( Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, trad. de Ierom. Rafail ( Noica ), București, 2005, Editura Sophia, p. 136 ), de a-i conduce spre îndumnezeire, de a crea în fiecare membru convingerea că starea pesonalității umane o constituie nemurirea și veșnicia, omul fiind un călător care prin moarte și timp înaintează spre nemurire și veșnicie ( Arhimandritul Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul Om. Abisurile și culmile filozofiei, studiu introductiv și traducere de pr. prof. Ioan Ică și diac. Ioan Ică Jr., Sibiu, Editura Deisis, 1997, p.74-75 )

Catehizarea este acea chemare prin care Biserica se adresează continuu atât mădularelor ei cât și celor din afară, chemând la veșnicie și nemurire, la îndumnezeire și la trăirea vieții în Hristos.

Prin catehizare înțelegem o educație spre mântuire, care împărtășește oamenilor adevărurile mântuitoare ale credinței pentru a cunoaște ” iubirea Lui Hristos, cea mai presus de cunoștință” ( Efeseni 3, 19 ), antrenându-i spre înnoire, îmbrăcându-i în ” omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate și în sfințenia adevărului” ( Efeseni 4, 24 ), pentru a se umple de Duhul Sfânt ” de toată plinătatea Lui Dumnezeu” ( Efeseni 3, 19 ). Scopul catehetic al Bisericii este acela de cunoaștere existențială a Lui Dumnezeu, care presupune o transformare a noastră ca ”în toate să creștem întru El care este capul, Hristos ( Efeseni 4,15 ), pentru a ajunge ” la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății Lui Hristos” ( Efeseni 4, 13 ).

Slujirea catehetică ( învățătorească ) a Mântuitorului este de o complexitate deosebită datorită personalității Catehetului Suprem, manifestată printr-o pedagogie unică în istotia umanității. Iisus Hristos a dovedit din primele momente ale predicării un Învățător desăvârșit, deși n-a ucenicit la nimeni. De bună seamă că El va fi ascultat pe Sfântul Ioan Botezătorul predicând sau pe alți învățători de lege, dar nu există nicio mărturie că ar fi făcut ucenicie, căci El venea să învețe, nu să fie învățat.

E de la sine înțeles că numai cineva care a ascultat direct învățătura Lui Iisus și care a trăit să fi fost în stare să sugereze trăsăturile reale ale chipului Învățătorului galilean. Slujirea învățătorească este evidențiată mai expresiv de către evangheliști în comparație cu slujirea arhierească și pastorală. De cele mai multe ori apare sub numele ” Învățătorul”, acest apelativ pe care El Însuși l-a confirmat: ” Voi mă numiți pe Mine Învățătorul și Domnul și bine ziceți, că sunt”. ( Matei 23, 8-10 ) La începutul misiunii Sale, audiența era restrânsă ( 12 apostoli ), dar în scurtă vreme ” mulțimea Îl îmbulzea ca să asculte cuvântul Lui Dumnezeu” ( Luca 5, 1 ).

Creștinismul este o religie-învățătură, ea necesitând un învățător. Creștinismul nu s-a limitat la dimensiunea cultică, liturgică, ea și-a format o doctrină, o teologie pe baza învățăturilor doctrinare răspândite de ” Învățătorul”, El fiind Pedagogul prin excelență al tuturor creștinilor, este Cel Care ne învață, precum un pedagog pe elevii săi, atât prin viața și învățătura Sa, cât și prin profeți și apostoli.

Activitatea catehetică se desfășura peste tot, acolo, unde oamenii erau receptivi, străbătând Iudeea, Galileea și Samaria, neavând un spațiu delimitat pentru a transmite învățăturile Sale ascultătorilor, ci le vorbea acestora în adunări sociale, în pustie, în case, pe mare, pe uscat etc. Ceea ce ne atrage atenția este modalitatea de exprimare: simplitatea, măreția, forța spirituală, compasiunea pentru cei umili, apropierea, iubirea, smerenia Sa- neavând pretenția de a fi ascultat de un public învățat, de asemenea modestia locurilor și caselor în care intra.

Există asemănări între principiile și metodele pedagogice actuale cu cele întâlnite în cateheza Mântuitorului. Pr. Prof. Vasile Gordon exemplifică:

1) principii:

psihologic – dumnezeiesc cunoscător al sufletului omenesc, Mântuitorul se adaptează permanent la mentalitatea, cunoștințele și preocupările celor cărora le vorbea. Într-un fel vorbește cu cei simpli, în alt fel cu Nicodim cel erudit. Vorbește autoritar cu Petru cel impulsiv, dar plin de tandrețe cu Zaheu, vameșul cel smerit;

natural – fără a suprasolicita efortul de ascultare al ascultătorilor, Mântuitorul, folosind cu tact metoda inductivă, învăța mai întâi cele ușor de reținut, evidențiind cu prioritate ceea ce este esențial de reținut și urmat: ” Căutați mai întâi Împărăția cerurilor și dreptatea Lui, și toate celelalte se vor adăuga vouă…” ( Matei 6, 33 )

intuitiv – acest principiu, atât de recomandat și astăzi în procesul educațional, a fost utilizat cu precădere de Mântuitorul, în special prin rostirea parabolelor, folosind diverse mijloace intuitive, cum ar fi acțiunile ( grăirea Sa era urmată în chip pilduitor de o faptă concretă, ca de exemplu o vindecare, o înviere, înmulțirea pâinilor etc. ), individualizările ( insistând, concret, pe atitudini ca: ” Dacă ochiul tău te smintește…”, ” Dacă-ți va da cineva o palmă…” să se ia măsurile corespunzătoare cu mesajul Său evanghelic ), contrastul ( Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr, Vameșul și fariseul ) etc.

temeinic, durabil – El Însuși a spus: ” Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu!” ( Marcu 13, 31 ) În același duh, Evanghelistul Ioan notează mărturisirea lui Petru: ” Tu ai cuvintele vieții veșnice! ” ( de căutat trimiterea scripturistica) Învățătura Sa dublată de exemplul iubirii Lui jertfelnice, avea să cucerească definitiv inimile ucenicilor Săi, încât Sf. Apos. Pavel se întreabă retoric și mărturisitor, totodată: ” Cine ne va despărți pe noi de dragostea Lui Hristos? Foamea, prigoanele, strâmtorările… ? ” ( Romani 8, 35 )

activ și practic – vorbește plugarilor despre semănător; potgorenilor despre lucrătorii viei; pescarilor despre pescuitul minunat; samarinencei despre Mesia Ce va să vină etc.

educativ – urmărește nu doar informarea ” despre… ”, ci formarea, zidirea sufletească a omului. Nu cele trecătoare, ci cele veșnice: ” Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura Lui Dumnezeu” ( Matei 4, 4 )

2) metodele – sunt cele mai eficiente și astăzi:

inductivă ( parabolele )

deductivă ( Predica de pe Munte )

analitică ( Pilda Semănătorului )

sintetică ( ” Fiți, dar, voi desăvârșiți…” )

genetică ( ” Eu sunt așa…” )

experimentală ( Pescuirea minunată, Înmulțirea pâinilor )

3) forma didactică:

povestitoare ( acroamatică – întâlnită în pilde )

dialogică ( întrebătoare sau erotematică – în convorbirile particulare – cu samarineanca, cu Nicodim )

4) moduri de învățământ:

individual ( Nicodim )

colectiv ( în fața mulțimilor )

monitorial ( când trimite pe ucenici la propovăduire ).

Din cele prezentate mai sus nu trebuie să înțelegem că succesul învățăturii Mântuitorului s-ar datora doar principiilor, metodelor, formelor, modurilor enumerate anterior. ”Cheia” impactului suprafiresc al pedagogiei Sale se datorează în primul rând dumnezeirii persoanei Lui, oferind nu o paradigmă catehetică umană, ci una divino-umană. ”Cheia” și ” noutatea” sunt reprezentate de El Însuși: învățătura Sa nu este una teoretică, un fel de ” artă pentru artă”, ci una care întruchipează într-un model desăvârșit, înfățișându-ni-Se o identificare deplină între ceea ce a învățat și viața Sa. Cu alte cuvinte, a trăit pe viu învățătura Sa. Iată cum vede, spre exemplu Sf. Ioan Gură de Aur această identificare pentru cei ce sunt chemați să-și asume misiunea învățătorească: ” Și după cum omul, oriunde s-ar arăta, trebuie să se vadă că se deosebește de animale, tot așa și învățătorul trebuie să arate că este învățător și când grăiește și când tace și când stă la masă și când face orice altceva; trebuie să se vadă că este învățător și din mers și din privire și din ținută, într-un cuvânt din toate!” ( Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, vol. 23, PSB, trad. Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1994, p.823; Tâlcuire la Matei 23, 6-7 )

Din aceste motive Mântuitorul trebuie socotit, așa cum inspirat a formulat savantul Simion Mehedinți ( 1868 – 1962 ), ” Cel dintâi mare educator al omenirii și adevăratul Mântuitor al copiilor”. ( Scrieri despre educație și învățământ. Antologie. Ediție îngrijită de Dumitru Muster, Editura Academiei, București, 1992, p. 216 )

Pedagogului Suprem, Simion Mehedinți, Îi consacră o apreciere de mare frumusețe: ” Într-un sat din Galileea, s-a ivit acum vreo două mii de ani un tânăr care purta pe fruntea sa lumina unui mare ideal. Încă din pruncie pribeag prin Egipt, el simțise toate disonanțele vieții și nenumăratele scăderi ale oamenilor… Nazarineanul cel inimos se simțea atras nu spre cărturari, farisei și toată oligarhia care înconjura Templul din Ierusalim, ci pentru robii care lucrau în arșița soarelui, flamânzi, bătuți și schingiuiți, pentru paraliticii din Vitezda, pentru orbi, leproși, schilozi și alți dezmoșteniți ai sorții. Pe toți aceștia voia el să-i ridice din mizeria fizică și morală. Iar ca metodă de urmat, în nemărginita lui milă față de scăderile omenești, a pus înainte una singură: iubește pe aproapele tău, ca pe tine însuți… fie acela cine va fi și cum va fi, deoarece chiar în cea mai păcătoasă făptură omenească tot se poate să găsești măcar un sâmbure de omenie și, cine știe, o privire rpietenească, un cuvânt bun sau un sprijin cât de mic, la timp potrivit, va fi în stare să-l ridice din înjosirea în care se află… Greutatea cea mare pentru tânărul nazarinean era deci să schimbe întâi sufletul dascălilor, adică al oamenilor maturi, înainte de a îndruma în alt chip creșterea copiilor… ” ( Idem, p. 215 )

( Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Introducere în catehetica ortodoxă, tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist, București, 2004, p. 11-13 )

Activitatea catehetică a Bisericii este strâns legată de Sfânta Liturghie, astfel putem spune că are un caracter liturgic. Prin intermediul catehezelor se transmit adevărurile de credință, cultul însuși este o cateheză, atât prin elementele kerygmatice cât și prin cunoașterea liturgică a Lui Dumnezeu. Funcția catehetică este fundamentală alături de cea harismatic sfințitoare și cea latreutică; ea este înțeleasă ca o împărtășire a adevărului mântuitor. Ea se regăsește prin intermediul mijloacelor de expresie: cuvântul, actul și materia. Cele trei mijloace de expresie au un caracter profund catehetic și exprimă clar dogmele ortodoxe. Sub forma lecturilor biblice se sădește în sufletele credincioșilor Cuvântul viu al Sfintei Scripturi, prine omilie acesta actualizându-se și explicându-se acestora. O altă modalitate de expunere a cuvântului scripturistic în formă doxologică o reprezintă imnografia, considerată o adevărată predică poetică. Pe dogmele Bisericii au fost întemeiate rugăciunile. Toate gesturile, actele, care însoțesc cuvântul au o valoare catehetică.

Cele trei mijloace de expresie a cuvântului se adresează simțurilor trupești, cât și duhovnicești și fac apel la capacitățile intelectuale și emoționale ale omului. Slujbele oferă învățături profunde antrenând percepții trupești, gesturi prin închinăciuni, muzică, icoane: gesturile liturgice și icoanele antrenează văzul; cântarea, rugăciunile, predica – auzul; tămâia – mirosul; lucrurile sfinte din Biserică – pipăitul; Însuși Trupul și Sângele Lui Iisus Hristos – gustul ” Gustați și vedeți că bun este Domnul…”. ( Psalmi 33, 8 )

Sfânta Liturghie este cea mai înaltă formă de viață religioasă și de cunoaștere a realității religioase. Ea este o școală a educației și desăvârșirii creștine, în care elevii își pot forma un mod de viață creștin pentru a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu.

Rânduiala Sfintei Liturghii este pentru cine o urmărește cu luare-aminte, o adevărată școală de învățătură creștină, o bogată comoară de învățăminte, la îndemâna și pe înțelesul tuturor. Aici creștinul găsește învățătura de credință a Bisericii, sintetizată pe scurt în Simbolul credinței, sub forma cântărilor și a rugăciunilor care alcătuiesc rânduiala Sfintei Liturghii. De asemenea, Sfânta Scriptură, se regăsește în citirile cărții Apostol și în Sfânta Evanghelie, în nenumăratele versete și cuvinte din Biblie presărate din belșug în rugăciunile și cântările din Sfânta Liturghie, precum și în tâlcuirile Sfinților Părinți din Cazanii sau în predica rostită de preot.

Sfânta Liturghie dezvoltă elevului iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele și îi mijlocește multe cunoștințe religioase, fiind o carte cu imagini vii despre cele mai înalte adevăruri creștine; elevul cunoaște dogmatica ortodoxă prezentă în imnuri, cântări și rugăciuni.

Valoarea educativă deosebită a Sfintei Liturghii este subliniată și de prezența reală a Domnului Iisus Hristos în Sfânta Euharistie. Elevii își desăvârșesc imaginea pe care o au despre Mântuitorul prin faptul că la Sfânta Liturghuie li se descoperă faptele,suferințele Sale și mai ales, biruința Sa asupra morții, prin care a împăcat întreaga lume cu Dumnezeu.

Sfânta Liturghie îl pregătește pe elev pentru viața în comunitate, trezindu-i simțul solidarității umane, prin faptul că toți credincioșii se roagă unii pentru alții, pentru cei prezenți, pentru cei din călătorie, pentru cei bolnavi, dar și pentru cei adormiți. Începând cu binecuvântarea mare, care semnifică credința în Dumnezeu preamărit în Sfânta Treime și până la rugăciunea anvonului: ” Cel ce a Înviat din morți, Hristos, Adevăratul nostru Dumnezeu…”, credinciosul are posibilitatea să parcurgă toate adevărurile fundamentale ale credinței noastre ortodoxe.

Prin Sfânta Liturghie se transmit elevilor cunoștințe religioase, li se cultivă și li se dezvoltă memoria, atenția, inteligența, voința și viața afectivă. Se dexvoltă și sentimente superioare care susțin suveranitatea religios-morală a voinței și a gândirii, dintre care cel mai înalt, este iubirea.

Atmosfera și lucrarea tainică a Sfintei Liturghii pot influența în mod deosebit predispoziția religioasă a elevilor și să o dezvolte în asemenea măsură încât ei să fie capabili de profunde trăiri religioase.

Cântarea în comun îi ajută pe elevi să-și însușească graiul liturgic, să-și dezvolte simțirea pe care o naște rugăciunea în comun. Imnurile bisericești constituie un prilej de meditație mai profundă la învățăturile și poruncile Mântuitorului. Cântarea în comun la Sfânta Liturghie este importantă și în ceea ce privește cultivarea și păstrarea limbii naționale.