Liturghia Euharistica In Confesiunea Ortodoxa

INTRODUCERE

Lucrarea de față își propune să abordeze caracterul transcendental și de congruiență prin care, Liturghia Euharistică se definește ca o geneză a teologiei creștine și să studieze comparativ, Liturghia Euharistică în cele trei confesiuni: Ortodoxă, Catolică și Anglicană.

Euharistia nu este doar sacramentul culminant prin care, sub forma pâinii și vinului, ni se oferă Trupul și Sângele Domnului cu toată viața divină aflată în ele spre mântuirea noastră, ci și viața de veci. Ea este și jertfa de Sine pe care Hristos o oferă necontenit Tatălui, pentru oameni.

Ca acest proces de transcendere să fie continuu pentru mântuirea lumii noastre, în Biserica Domnului, prin intermediul preotului, se desfășoară Sfânta Liturghie, „… care ni-L face prezent și ni-L comunică real pe Hristos, în starea permanentă de jertfă și de înviere, ca să ne însușim și noi puterea de jertfă opusă egoismului și plăcerilor trecătoare,  și  să întărim în  sufletul  nostru  puterea  viitoarei învieri pentru veșnica fericire a unirii iubitoare cu Hristos și cu semenii” (Părintele Dumitru Stăniloae-Despre Sfânta Liturghie).

Punctul culminant și rațiunea de a fi a Sfintei Liturghii este Liturghia Euharistică, care lucrează cu sufletul omului și caută să prelungească trăirea din Biserică pe tot parcursul vieții lui, împlinind acea liturghie interioară. Dorința de a realiza un urcuș tot mai apropiat de dumnezeire, va ajuta la realizarea altei liturghii ce pleacă din interior pentru a veni în ajutorul oamenilor. Este ceea ce se numește liturghie socială, iar lucrarea lui Dumnezeu cu noi, pentru a fi primit de oameni în sufletele lor, sălășluiește și se desăvârșește în Biserică. Aici adunându-ne, vom putea să facem din viața noastră o continuă liturghie, o slujire care ne antrenează cu totul pentru a ne îndumnezei împreună. Îndumnezeirea este un progres moral, un progres spiritual neîntrerupt, o dinamică ce nu se va opri niciodată, nici măcar dincolo de moarte. Acolo, de fapt, este adevăratul dinamism, când vom fi cu toții încorporați în Dumnezeu.

Euharistia și Biserica realizează o entitate ce se identifică în toate structurile lor de iubire, de slujire, de jertfire și de unitate. Rolul Liturghiei euharistice este de a sacraliza jertfa în numele divinității și al comunității, pentru a trancende momentul morții ca o cale spre o viață spirituală în veșnicie.

În duminica Domnului, Liturghia euharistică relevă perpetuu taina creștină, evocând istoria și jertfa lui Iisus Hristos, dând viață cuvintelor și faptelor Domnului, pregătind credincioșii prin experiența personală să devină misionari în viața comunității. Misiunea este un act de mărturie și presupune viața trăită în strânsă comuniune cu Dumnezeu.

Liturghia Euharistică e repetiția săvârșită de preoți în Biserica Domnului a Cinei cea de Taină, reamintind sacrificiul suprem a lui Isus spre mântuirea lumii și rămane punctul central al dezvoltării teologice în credința creștină.

„Luați, mâncați; acesta este trupul meu, care se frânge pentru voi; aceasta să o faceți întru pomenirea Mea” (I Cor 11:23-24).

Starea de jertfa se identifică cu Hristos și îndemnul la taina euharistică a transformării pâinii și vinului în Trupul și Sângele Său, este chemarea la dreapta credință. Jertfa Sa trăiește prin Biserică și în Biserică, pentru mântuirea neamului omenesc. Actul marcant este Sfânta Euharistie, care se săvârșește la Sfânta Liturghie și din care se împărtășesc credincioșii ca să fie una cu Hristos. Sfânta Euharistie este mijlocirea înaintea lui Dumnezeu pentru toți credincioșii aflați în Biserică, precum și pentru cei morți.

Mântuirea lumii dăruită de Dumnezeu prin fiul Său, Iisus Hristos și prin Biserică, se comunică credincioșilor prin Sfintele Taine sau Sacramente. Harul, care sfințește omul și-l îndumnezeiește, se transmite credincioșilor prin intermediul Tainelor. Taina lui Hristos este cea mai mare, este Taina Tainelor căci, „Hristos este descoperirea Tainei celei ascunse din timpuri veșnice” a lui Dumnezeu (Romani XVI, 25-26; Efeseni III, 3 și urm.; Coloseni II, 2-3); Dumnezeu se face om la plinirea vremii (Galateni IV, 4), spre răscumpărare și înfiere (Galateni IV, 5), spre mântuirea și mărirea noastră (I Corinteni II, 7).

Prin Duhul lui Hristos, Tainele centrează viața Bisericii în integralitate. Ele sunt „încheieturile“ și „legăturile“ care unesc Trupul lui Hristos cu toți credincioșii, devenind un singur trup, cu o singură inimă și un singur suflet (Fapte IV, 32). Numai prin Taine Dumnezeu ni se comunică în spectrul vizibil, prin Hristos și prin Biserică. Biserica este Trupul Tainic al Mântuitorului și de aceea, numai aici, Sfânta Euharistie este Taină și Jertfă reală adusă de Hristos împreună cu Biserica, lui Dumnezeu Tatăl.

Într-o epocă aflată în plină criză de paradigmă, Sfânta Liturghie rămâne singura sursă și singurul sprijin de putere dumnezeiască pentru a depăși orice tendință dominatoare, totalitaristă cu privire la mediu și la semenii care ne înconjoară. Unirea cu Hristos este unirea între noi înșine, în armonie deplină cu universul divin în care am fost așezați pentru a ne desăvârși, pentru a ne uni cu Tatăl, în Fiul, prin Duhul Sfânt. Viața creștină autentică nu poate fi concepută în afara Sfintei Liturghii și a comunii cu izvorul vieții, Dumnezeu. Sfânta Euharistie  ne transforma în hristofori, adică purtători ai lui Hristos.

ARGUMENT

Am ales această temă considerând că, Liturghia euharistică oferă o perspectivă exhaustivă asupra jertfei de sine, pe calea mântuirii sufletului. Dezbaterea este profund filozofică, deschizând orizonturi de analiză nu numai în religia creștină, ci în toate studiile legate de trăirile ființei umane. Și ce poate fi mai înălțător decât, tratarea unui subiect legat de sacrificiul Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, pentru ridicarea omului spre înțelegerea condiției sale trecătoare pe pământ, a esenței sale divine și a rolului său în cadrul comunității.

Jertfa de sine este un act asumat, pe care fiecare dintre noi trebuie să îl desăvârșim în numele Domnului Iisus Hristos, în sensul de a renunța la egoism, trufie, gând rău, pentru a ne înălța ființa de lumină pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu prin Creație. Jerfa de sine nu este o acțiune sângeroasă, este o metaforă și o înțelegere a sensului înalt al vieții noastre, de comuniune deplină cu divinitatea, de armonie cu natura și de unitate cu oamenii din jurul nostru.

Jertfa nu poate fi definită în absența iubirii și acest lucru l-am înțeles din viața și faptele cristice. Iisus Hristos este un model de iubire universală, cosmică, iar omul, încărcat de păcatul ancestral, înțelege cu greutate renunțarea la egoism, înțelege cu greutate iubirea față de aproapele său, înțelege cu greutate moartea ca pe o trecere spre veșnicie, înțelege cu greutate pe cel sărac, bolnav, păcătos, trăiește disperarea singurătății și neputinței sale sau trufia propriei deșertăciuni și în general, înțelege cu greutate ce este adevărat și ce este iluzoriu în viața sa. Fără revelația iubirii și existenței lui Dumnezeu în viețile noastre, toate aceste trăiri ne fac nefericiți, alienați, departe de a continua jertfa personală întru îndumnezeire.

Din altă perspectivă, am ales această lucrare avand în vedere opera Părintelui Dumitru Stăniloae, care s-a aplecat cu sufletul și mintea asupra Euharistiei, lăsând literaturii teologice sclipiri ale gândirii sale monumentale. Pentru mine, Părintele Dumitru Stăniloae este un model de simțire și gândire creștină, un model de viață monahală, un mare intelectual și un mare spirit al ortodoxiei. Studiind lucrările teologului român legate de Euharistie, am ales să înțeleg mai adânc religia și să îmi îmbogățesc pregătirea mea teologică.

CAPITOLUL I

LITURGHIA EUHARISTICĂ

Generalitǎți.

Cina Domnului, Frângerea Pâinii, Pâinea Cerească, Paharul Vieții, Paharul Mântuirii, Pâinea și Paharul, Trupul lui Hristos, Împărtășanie, Cuminecătura, etc., sunt denumirile sub care este cunoscută Sfânta Euharistie. O definiție valoroasă și foarte cuprinzătoare aparține Sfântului Vasile cel Mare: „ merinde pentru drumul veșniciei”.

Cuvântul liturghie provine din limba greacă ( de la lei/to – leitos = comun, public și 'e&rgon – ergon = lucrare, slujire ) și înseamnă lucrare publică, slujire comună.

În Biserica creștină veche, cuvântul liturghie cuprindea toate actele de cult ale comunității, toate serviciile divine care se săvârșeau de preoții Bisericii; „în acest înțeles este întrebuințat încă și azi, în teologia apuseană”. „Înainte de era creștină, termenul numea orice slujbă sau lucrare de interes public, orice activitate depusă de un oficial și implica în el și activitatea slujitorilor cultului în religiile păgâne”. Cu timpul, cuvântul Liturghie și-a redus din semnificație, limitându-se la slujba religioasă în cuprinsul căreia se săvârșea Sfânta Euharistie adică, prefacerea cinstitelor daruri în Trupul și Sângele Mântuitorului și împărtășirea credincioșilor cu acestea.

Ca termen biblic, Euharistia este definită întâia oară, de Ignație al Antiohiei: „purtați de grijă să vă adunați cât mai des pentru a aduce lui Dumnezeu mulțumire (euharistie) și mărire”. El o mai numește și „leacul nemuririi, antidotul morții, etc”.

Sfânta Liturghie culminand cu Liturghia Euharistică contopește rolul de slujire al preoților, cu participarea și implicarea spirituală a tuturor credincioșilor prezenți în săvârșirea ei. Este o trăire comună prin care preotul și toți credincioșii se roagă pentru venirea Sfântului Duh pentru a preface pâinea și vinul în trupul și sângele Domnului Iisus Hristos. Sfânta Liturghie centrează serviciul divin în integralitatea sa astfel încât, Biserica lui Hristos își definește fără echivoc caracterul său teologic, euharistic, anamnetic, eshatologic și comunitar, pentru a transmite morala creștină.

Sfânta Liturghie explică printr-un ritual religios, jertfa euharistică a Mântuitorului Iisus Hristos încât, viața religios morală a comunității creștine se dezvoltă prin puterea Duhului Sfânt pentru a atinge în final, înfățișarea unei existențe îndumnezeite.

Părintele Stăniloae descrie prin adâncimea gândirii și simțirii sale, grandoarea Sfintei Euharistii ca fiind „un fel de trăire a cerului pe pământ”.

„Sfânta Jertfă este adusă de către Mântuitor în chip sângeros pe Cruce, pentru mântuirea lumii noastre și prevestită de El, în seara Cinei cea de Taină, în chip nesângeros”. Astfel, semnificația euharistică a Slujbei Sfintei Liturghii este perpetua reprezentare în Biserica Domnului, a jertfei lui Iisus pentru mântuirea omului, simbolizând „întreaga viață a Mântuitorului de la naștere și până la înălțarea la ceruri”.

Cel mai de preț dar pe care Dumnezeu îl dă oamenilor se oferă prin Sfânta Euharistie, prin intermediul preotului, care oficiază întâlnirea reală și adevărată a credincioșilor cu Hristos – prezent sub forma pâinii și a vinului, care se prefac în Trupul și Sângele Domnului în momentul invocării Duhului Sfânt. Domnul Hristos este „pâinea cea vie care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare și sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el” (In. 6, 51-56). Sfânta Euharistie este corolarul vieții in Sfânta Liturghie, este alfa și omega, de la ea pornesc toate. Euharistia trăită profund îl ajută pe om să-și înțeleagă existența.

Sfânta Liturghie nu este o agapă, nu este o simplă adunare, ci o comemorare a morții și învierii lui Isus. În timpul slujbei, Isus se jertfește Tatălui pentru mântuirea lumii și jertfa lui atunci se întâmplă, se desfașoara în timp real. De aceea, teologia definește Sfânta Liturghie ca Dumnezeiasca Liturghie, Cutremurătoarea Liturghie. La ea participă toți credincioșii, îngerii și sfinții din cer și prin trupul preotului dăruit cu totul lui Isus, îl lasă pe Hristos să oficieze.

Prin urmare, Liturghia Euharistica este o jertfa de mulțumire adusă lui Dumnezeu de credincioșii din Biserica lui Hristos. Ea are însă și un rol misionar important. Misiunea este un act de marturie (1 In. 1, 1-5) și presupune contopirea cu Dumnezeu. Nu poți mărturisi dacă nu ai experiat. Or, comuniunea cu Dumnezeu se identifică apoteotic în Sfânta Liturghie, care este o înaintare spre dumnezeire. „…în atmosfera spirituală a Sfintei Liturghii se prelungește atmosfera Noului Testament, trăită în preajma Mântuitorului de Sfinții Apostoli”, spune Parintele Dumitru Stăniloae. Liturghia interioara care se dezvoltă din interior spre exterior în viața oricarui credincios, ne determină să fim altfel, să fim cu grijă, să valorizam pe cei de lângă noi prin conduita morală personală și de asemenea, ne ajută să contribuim la ridicarea morală și duhovnicească a semenilor nostri.

Liturghia Euharistică este un urcuș, este o rugăciune in crescendo, este celebrată de toți credincioșii pentru ceva înalțător și întotdeauna mai bun. Ea este o expresie de evlavie și adâncă rugăciune a comunității și o icoană a dragostei nemărginite pe care oamenii o nutresc față de Dumnezeu. Părintele duhovnic Dumitru Stăniloae, plecând de la apăsarea asupra omului a păcatului strămoșesc, consideră comuniunea drept legea care poate restabili ordinea morală universală pentru ființa umană, din puterea Celui răstignit pentru semenii lui. El spune că „omul trebuie să înțeleagă cât este de condamnabil păcatul lui, cât de vinovat s-a făcut înaintea ordinii morale, cât de grav a batjocorit legea de temelie a existenței spirituale, legea comuniunii. Numai așa se ridică în conștiința lui, importanța acelei legi și se intensifică serios dorul după comuniune și capătă putere să se dezbare de inerția unei vieți în relaxare și dezordine etică. E necesară așadar, pentru refacerea reală a omului, o restabilire a prestigiului ordinii morale în fața conștiinței lui. Autoritatea ei trebuie să crească în el ca să-i devină iar un sprijin de care să se poată prinde cu toată puterea”.

Urcușul duhovnicesc și moral al fiecărui om „nu este însă un proces abstract al unei morale pure, ci o întâlnire cu Dumnezeu Cel Viu experiabil aici”. Acest urcuș duhovnicesc e o simfonie de trăiri euharistice și apogeul acestei creșteri este tocmai Liturghia Euharistică, când Duhul Sfânt vine alături de noi și ne pătrunde ființa, vine peste darurile ce sunt puse înainte pentru a fi sfințite. Urcușul individual nu ar fi posibil fără euharistie, fără apropierea lui Dumnezeu de noi, fără mărturisirea credinței de fiecare în parte, nu poate fi posibilă dacă nu ne-am apropiat mai întâi noi de El în mod liturgic. Chiar dacă există și o înălțare individuală a credincioșilor, Dumnezeiasca Liturghie „transcende lumea spre Dumnezeu, iar acest lucru are consecințe etice. [. . . ] Desprinderea desăvârșită de egoism și de legăturile și interesele pământești în evenimentul duhovnicesc al cultului ar fi, așadar, miezul unei etici liturgice”. Aceste cuvinte sunt bazate pe teologia părintelui Stăniloae care afirma că „Sfânta Liturghie poate fi socotită și ca un mijloc de transcendere a oamenilor de la viața închisă în egoism și în lume, la viața de comunicare în Dumnezeu, ca împărăție a Lui”.

Liturghia Euharistică ne dă măsura de a înțelege fiecare în parte, capacitatea reală de jertfă pentru celălalt. Din exemplul și faptele lui Hristos, luăm puterea de a ne jertfi unii pentru alții, iar aceasta este dovada lucrării lui Dumnezeu asupra noastră, este măsura în care și-a îndreptat toată dragostea și mila Lui către noi prin Fiul Său, pentru elevarea sufletului nostru și ridicarea la El. „Dumnezeul Liturghiei nu este un Dumnezeu al rațiunii reci, ci al unei simțiri miloase, a unei participări la durerea celor ce suferă cumplit, în starea de adâncă decădere și fără sens în care se află. Fiul lui Dumnezeu nu s-a întrupat numai ca să ne învețe, ci și ca să moară pentru noi”.

Noțiunea de jertfă înseamnă renunțarea la sine în favoarea comunității, prin eliminarea celei mai mici forme de egoism. Logica credinței este logica jertfei, este înălțarea spirituală la care oamenii trebuie să aspire în decursul vieții pe pământ. Numai în apropierea dumnezeirii, logica umană poate fi lărgită începând de la a crede în El ca Cel ce îmi poate da tăria depășirii egoismului propriu, până la jertfă. „Omul care are într-un anumit fel mai presus de rațiune, nedeplin înțeles de ea, experiența sau presimțirea unei realități, va găsi mii de argumente prin care să-și demonstreze sieși și altora că acea realitate nu e contrară rațiunii, ci în acord cu rațiunea deși nu se epuizează în acel acord, ci e mai profundă decât el. Putem chiar spune că logica numai când se aplică experienței unei realități, nu e uscată, nu e săracă, nu se epuizează în câteva formule înguste, ci mustește de nenumărate posibilități, e încântată și uimită de suplețea și belșugul judecăților și argumentelor sale” (Dumitru Staniloae).

Sacramentul Împărăției lui Dumnezeu este Biserica, Biserica este Euharistie, iar Euharistia este o mărturie desăvârșită și o experiere a Împărăției lui Dumnezeu pe pământ. Din aceste motive, Liturghia Euharistică constituie ritualul de pregătire a creștinilor pentru misiunea sacră de a vesti, de a trăi și de a împlini Evanghelia lui Hristos. Viața lui Iisus Hristos este un model transfigurat, grație Duhului Sfânt. Prin puterea exemplului Mântuitorului, această transfigurare se extinde și se dezvoltă în ființa noastră într-un mod clar definit prin toată existența noastră. Liturghia interioară trebuie să se transpună în situațiile personale ale fiecăruia și acest lucru este posibil dacă, întreținem o evlavie tainică în adâncul inimii noastre. Fără această transfigurare în viețile noastre, Liturghia rămâne suspendată între cele doua lumi.

Deoarece, prin evenimentul euharistic noi suntem uniți în Hristos, pentru a sluji lumea și a ne jertfi pentru ea, noi trebuie să mărturisim în viața comunitară, noua noastră ființă în Hristos. Jertfa Euharistiei se traduce în jertfe personale zilnice, de ajutorare a celor aflați în nevoie, de iubire față de frații și surorile noastre pentru care Iisus Hristos a murit și a înviat. Pentru că, prin Liturghie, participăm la eliberarea noastră de sub dominația puterilor demonice în viața de zi cu zi, înseamnă pentru noi o continuă lucrare cu sinele, pentru curățirea de păcat și o constantă căutare a binelui, vizând eliberarea semenilor de influențele nefaste, de inechitate și robie, de însingurare și tristețe și crearea unui univers de iubire și comuniune spirituală între oameni.

Participând la Sfânta Euharistie, trebuie să fim conștienți de prezența reală a lui Isus, și să-i fim recunoscători pentru că, prin jertfa Sa făcută din iubire, ne-a redeschis Raiul. De aceea, suntem datori să-I împlinim porunca: „faceți aceasta în amintirea Mea" (Lc 22,19). "Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său cel Unul născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (In 3,16).

Liturghia Euharistică este Calea prin care Dumnezeu vine și se contopește cu noi, dar și mediul îndumnezeit în care creștinul este capabil de această uniune. În ansamblul ei, Liturghia ne pregătește pentru o înțelegere transcedentală a Căilor Domnului. Din acest punct de vedere, ea este mistagogie, o inițiere progresivă, are forța de a face să trăiasca Logosul pe pământ.

Iubirea față de Dumnezeu „în duh si-n adevăr” (In., 4,24) nu poate fi desparțită de anamneză, adică de istorisirea Vechiului și a Noului Testament și de lauda și mulțumirea aduse lui Dumnezeu pentru mântuirea dăruită oamenilor, prin Fiul Său. Prin Sfânta Liturghie mesajul creștin se transpune în faptele zilnice ale credincioșilor, este mărturisită și actualizată întreaga istorie a mântuirii. De aceea, fiecare săvârșire a Sfintei Euharistii este prilej de urcare spre Taina Sfintei Treimi și în același timp, de pregătire și trimitere în misiunea creștină. În timpul Sfintei Liturghii se realizează întâlnirea reală și comuniunea deplină cu Hristos, se face împărtășirea cu însuși Trupul și Sângele Său. Așadar, nu doar omul este înălțat la cer ci, însuși cerul coboară pe pământ prin Dumnezeu. Darul euharistic trebuie înțeles cum se cuvine și asemenea heruvimilor, suntem îndemnați să fim ochi pentru a ne împărtăși de Lumină.

Întreaga viață trebuie trăită ca o liturghie pentru că, „Este cu adevărat o slujire cerească a lui Dumnezeu pe pământ, pe care se cuvine s-o primim cu înțelegere și vrednicie; este o fericire, pace și bucurie pentru suflet! Hrănește mintea, veselește inima, cheamă lacrimi de umilință, de evlavie, de recunoștință, îndeamnă la nevoințele tăgăduitoare-de-sine ale iubirii și compasiunii față de toți oamenii, adună pe toți într-o singură unire frățească, împreunează într-o singură unire cerul și pământul, pe îngeri și pe oameni; îi înveselește pe toți întru nădejdea învierii și nemuririi…”.

Liturghia Euharisticǎ – scurt istoric

1.2.1 Vremea Sfinților Apostoli

Cea mai veche mǎrturie Euharisticǎ e scrisǎ în anul 53, de cǎtre Sfântul Apostol Pavel, în prima Epistolǎ cǎtre Corinteni: „Cǎci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat și vouǎ cǎ Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut a luat pâine și mulțumind, a frânt și a zis: «Luați, mâncați, acesta ete trupul meu care se frânge pentru voi. Aceasta sǎ faceți spre pomenirea mea». Asemenea și paharului dupǎ Cinǎ, zicând: «Acest pahar este Legea cea Nouǎ întru sângele Meu. Aceasta sǎ faceți ori de câte ori veți bea spre pomenirea Mea»”; „Pentru cǎ de câte ori veți mânca aceastǎ pâine și veți bea acest pahar, moartea Domnului vestiți pânǎ când va veni” (cf. 1 Corinteni 11, 23-26).

Din aceeași Epistolǎ, din sfaturile cǎtre Timotei aflǎm cǎ, la Sfânta Euharistie se fǎceau rugǎciuni pentru diferite categorii de credincioși: „Vǎ îndemn deci, înainte de toate sǎ faceți cereri, rugǎciuni, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii” (1 Tit 2, 1). Aflǎm cǎ, la Sfânta Euharistie, unii credincioși primeau daruri spirituale (harisme), de la Duhul Sfânt, încât aveau revelații, vorbeau alte limbi și puteau a tǎlmǎcii (1 Cor. 14, 2,33). La rugǎciunile euharistice și de mulțumire, creștinii rǎspundeau cu Amin (cf. 1 Cor. 14, 16).

Până la începutul secolului al IV-lea, în timpul persecuțiilor, creștinii participau la euharistie sâmbătă noaptea, în anumite case din orașe, se cuminecau și luau acasă elementele euharistice pentru a se cumineca în timpul săptămânii, în familie. Acest lucru reiese și din episodul în care Sfântul Apostol Petru este eliberat în toiul nopții din temnițǎ, de cǎtre înger: „a venit în casa Mariei, maica lui Ioan ce se chema și Marcu, unde erau mulți adunați și fǎcând rugǎciuni” (Fapte 12, 12). Ritualurile religioase se săvârșeau în prezența unui episcop și practica frângerii pâinii se făcea zilnic. Oficierea Sfintei Euharistii în noaptea de sâmbǎtǎ, s-a mutat cu timpul, în ziua de duminică fǎrǎ a fi eliminatǎ formal, sâmbǎta. Astfel, are loc rugǎciunea de searǎ urmatǎ de cea de dimineațǎ. Ziua de duminica devine în final, sǎrbǎtoare specific creștinǎ, pentru a se deosebi de cultul iudeu.

Istoric, Sfânta Euharistie pornește din momentul participării Mântuitorului la Cina cea de Taină când, Sfinții Evangheliști Marcu și Luca și Sfântul Pavel subliniază că, Iisus Hristos a lăsat poruncă: „Să faceți aceasta întru pomenirea Mea” (Mc. 14, 22-24; Lc. 22, 19-20, I Cor. 11, 22-25). Primii creștini, ascultând porunca Mântuitorului, „stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (FA 2,42) adică, în slujirea Sfintei Liturghii, prin care se actualiza lucrarea mântuirii prin Iisus Hristos și a unirii depline cu Dumnezeu Tatăl.

Pornind de la citatul mai sus menționat (FA 2,42), de la texte nou-testamentare și a informațiilor patristice de mai târziu, putem să avem o imagine de structurare a Liturghiei pe care o slujeau Sfinții Apostoli și urmașii lor. Oficierea slujbei se făcea mult mai simplu, dar cuprindea părți care s-au păstrat până azi:

Adunarea în Biserică – ( I Cor XI,18);

Învățătura apostolilor – lecturi și predici (I Tes V,27; Col IV,16; FA XX,7,11; I Tim IV,13; I Cor XVI,26);

Frângerea pâinii și rugăciuni – mai târziu se va numi Liturghia Euharistică sau a credincioșilor.

Viața primei comunitǎți creștine se concentreazǎ în „frângerea pâinii”, adicǎ are loc oficierea Sfintei Euharistii. Frângerea pâinii simboliza Cina cea de Taină, adică lucrarea lui Hristos prin Duhul Sfânt și de aceea, se reluau actele principale săvârșite de El la această Cină:

„a luat” – aducerea darurilor de pâine și vin ( I Cor. XI,23 -26);

„a binecuvântat” – rugăciuni de mulțumire și sfințire a darurilor (I Cor. XIV,16) la care credincioșii răspund cu Amin;

„a frânt” – ruperea pâinii prefăcută în Trupul lui Hristos;

„a dat” – împărtășirea generală cu Trupul și Sângele Domnului.

Ritualul Liturghiei Bisericii primare din Ierusalim, săvârșit de Sfinții Apostoli, i s-a atribuit mai târziu, Sfântului Iacob, fratele Domnului, primul episcop al Cetății Sfinte. Liturghia Sfântului Iacob a fost cea mai răspândită dintre Liturghiile vechi. În sec. IV-V era oficiată în tot răsăritul: Grecia, Palestina, Siria, și Asia Mică. Din ea au expandat liturghiile ulterioare, cele mai cunoscute fiind Liturghia Sfântului Vasile cel Mare (+379) și cea a Sfântului Ioan Gură de Aur (+407), supranumite liturghii bizantine.

Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, cea mai veche liturghie bizantină, respecta întru totul formele Liturghiei Sfântului Iacob, având rugăciuni mai scurte și rămâne în istorie ca o liturghie oficialăa a Răsăritului creștin.

După perioada persecuțiilor, se construiesc biserici ca și locașuri de cult și aici vor avea loc liturghiile la care participă toți oamenii, mai puțin la Liturghia altarului, unde participă doar cei botezați și care nu au săvârșit cele trei păcate mortale: apostazia, uciderea, adulterul. Începe o perioadă de înflorire a Bisericii Creștine și au loc unele schimbări: se renunță la cuminecarea acasă, se face liturghia doar o dată pe săptămână sau în anumite zile, se zidesc biserici pe mormintele martirilor, se pun moaște sub masa altarului (după exemplul dat de Papa Damaschin I care zidește o biserică pe Catacomba Domițiliei).

1.2.2 Primele trei veacuri după Hristos

Cea mai completă descriere a Liturghiei din primele secole creștine, aparține Sfântului Iustin Martirul și Filozoful, care in sec. II după Hristos, spune: „În așa-zisa zi a soarelui (duminica n.n.), se face adunarea tuturor celor ce trăiesc la orașe sau la sate și se citesc memoriile apostolilor (Evangheliile n.n.) sau scrierile profeților (Vechiul Testament n.n.), câtă vreme îngăduie timpul. Apoi, după ce cititorul încetează, întâistătătorul (episcopul sau preotul n.n.) ține un cuvânt prin care sfătuiește și îndeamnă la imitarea acestor frumoase învățături. Apoi, ne ridicăm în picioare toți laolaltă și înălțăm rugăciuni; după care, încetând noi rugăciunea, [ne îmbrățișăm unii pe alții cu sărutarea păcii – vezi cap. 65] – și se aduce pâine și vin și apă, iar întâistătătorul înalță deopotrivă rugăciuni și mulțumiri, cât poate mai multe, la care poporul răspunde într-un singur glas, rostind Amin. Și se dă fiecăruia să se împărtășească din cele ce au fost consfințite prin euharistie, iar celor care nu sunt de fată li se trimite euharistia acasă, prin diaconi”. Sfântul Iustin consideră Sfânta Euharistie o comemorare a Patimilor, deci a Jertfei Domnului, și a Învierii Lui.

Prin urmare, în veacul al doilea, Liturghia relevă misterul operei mântuirii sǎvârșitǎ de Domnul Iisus Hristos, iar ziua de Duminică, prin sǎvârșirea Euharistiei, ajunge simbolul unei noi creații. Liturghia Bisericii primare se structurează acum, cu mare claritate:

Adunarea în Biserică;

Liturghia Cuvântului (a catehumenilor);

Lecturi din Noul și Vechiul Testament;

Omilia (explicarea textelor citite);

Liturghia euharistică (a credincioșilor);

Rugăciunea generală pentru Biserică și lume;

Sărutarea păcii;

Aducerea darurilor de pâine și vin („a luat”);

Rugăciunea de sfințire – anaforaua („a binecuvântat”) la care credincioșii răspund cu Amin exprimându-și adeziunea;

Frângerea pâinii („a frânt”).

Această structură originară a Liturghiei se va modifica treptat prin faptul că, exista o mare libertate pentru formularea rugăciunilor, pentru introducerea unor cântări religioase, etc. Pe parcurs, s-au conturat și anumite idei care să fie abordate în cadrul Liturghiei, s-au introdus o serie de anaforale liturgice (rugăciunea centrală a Sfintei Liturghii) și s-au stabilit chiar, formule fixe ale slujbei. Cele mai importante au fost cele oficiate în principalele centre creștine: Roma, Ierusalim, Alexandria, Capadocia, Antiohia, Cezareea.

Liturghia euharistică este descrisă de Sfântul Iustin Martirul în prima sa Apologie, astfel: „Hrana aceasta se numește la noi euharistie. Nimeni nu poate participa la ea decât numai cel ce crede că cele propovăduite de noi sunt adevărate și care a trecut prin baia iertării păcatelor și a renașterii, trăind mai departe așa cum ne-a transmis Hristos. Căci noi nu primim acestea ca pe o pâine comună și nici ca pe o băutură comună: ci, după cum prin Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, S-a întrupat și a avut în vederea mântuirii noastre și trup și sânge, tot astfel și hrana transformată în euharistie prin rugăciunea cuvântului celui de la El, hrana aceasta prin care se hrănesc sângele și trupurile noastre prin schimbare, am fost învățați că este atât trupul, cât și sângele Acelui Iisus întrupat”.

Euharistia cuprinde două celebrări: una baptismală (cap. 65), și una duminicală (cap. 67). Se remarcă comuniunea dimensiunii liturgice a Cuvântului cu slujirea euharistică, mai precis, se manifestă comuniunea eclesială, formată din toti membrii comunitătii.

Sf. Irineu, în scrierea sa „Adversus Haereses”, îl confirmǎ pe Sfântul Iustin Martirul și Filozoful în ce privește epicleza în veacul al doilea, zicând: „Cǎci precum pâinea este produsǎ din pǎmânt, din moment ce primește invocarea lui Dumnezeu, nu mai este din aceastǎ clipǎ pâine obișnuitǎ, ci Euharistie constând din douǎ lucruri: pǎmântești și cerești, tot astfel și corpurile noastre nu mai sunt stricǎcioase când primesc Euharistia având speranța învierii”.

În acele vremuri, liturghia cuprindea doua momente: primul momentul era dedicat citirii din Noul și Vechiului Testament, urmat de explicarea (predica sau omilia) celor citite și încheiat cu rugaciuni comune; al doilea moment era reprezentat de partea liturgică (sacramentală), în care se punea pe masă (altar) pâine, vin și apă, se făceau rugăciuni și se aduceau mulțumiri (euharistii), celor prezenți. Sfânta Euharistie era împărtășită și celor în lipsă (bolnavi, neputinciosi, inchiși), atât cât se putea. Rugaciunile nu respectau o schemă prestabilită, puteau fi improvizate pe moment pentru nevoile comunității. Se cântau Psalmi din Vechiul Testament sau imnuri creștine.

Ca si concluzie, în primele trei veacuri creștine, rugăciunea euharisticǎ a rămas neschimbatǎ, așa cum Apostolii au primit-o de la Mântuitor.

1.2.3 Veacurile din urmă

Începând cu anul 313, pe baza tradiților vechi, se unifică ritualurile și se formează de către Sfinții Ioan Gură de Aur și Vasile cel Mare, Liturghiile care le poartă numele, folosite și azi de Biserica Ortodoxă. Liturghia își definește un conținut prestabilit care se desfășoară cu prețiozitate și rigurozitate:

Rugăciunile pentru credincioși: sunt confirmate de canonul 19 Laodiceea (364-373);

Heruvicul: a fost introdus în sec. VI (574), înlocuind Ps. 23,7-10 care era cântat în timpul aducerii darurilor;

Rugăciunea heruvicului: o găsim cu textul de azi în Liturghia Sfântului Vasile cel Mare și este o rugăciune de pregătire a preotului;

Intrarea Mare: este un ritual cu încărcătură simbolică care se dezvoltă începând cu sec.V

Rugăciunea punerii înainte: este rugaciunea de pregătire pentru aducerea jertfei și apare în manuscrise vechi din sec.VIII-IX;

Sărutarea pacii: acest ritual încheia Liturghia Cuvântului și reprezenta momentul de iertare și iubire dintre credincioși. Din sec. XI acest ritual este exercitat numai de clericii din altar;

Crezul: a fost introdus în Liturghia Euharistică de patriarhul Petru Fulo (471) la Antiohia si apoi de patriarhul Timotei (512-518) la Constantinopol;

Anaforaua liturgică: se consideră a aparține Sfântului Ioan Gură de Aur. Este corpul Liturghiei Euharistice, o rugăciune lungă, încheiată de credincioși cu răspunsul „Amin". Începând cu sec. V-VI se generalizează rostirea în taină a anaforalei, cu excepția anumitor pasaje dedicate cântării credincioșilor.

Axionul: s-a născut din sentimentul de evlavie față de Sfânta Fecioară. Axionul cunoscut astăzi este o înmănunchiere de imnuri cântate din Canonul de la denia din Joia Mare conceput de Cosma de Maiuma în sec. VIII și de călugării din Muntele Athos, dupa sec. X;

Ectenia cererilor și rugăciunea: este de Teodor de Mopsuestia în sec. IV;

Tatăl nostru: rugăciunea este menționată de Sfântul Chiril al Ierusalimului la jumatatea sec. IV și confirmată existența ei de Sfântul Ioan Gură de Aur;

Rugăciunea înălțării: apare în Constituțiile apostolice (VIII, 13, 10);

Căldura: se întâlnește ca ritual din sec.VI;

Împărtășania: se practica din timpul Sfântului Ioan Gură de Aur, iar din sec. VII se introduce împărtășirea cu lingurița din potir;

Chinonicul: se cântă în timpul împărtășaniei preotului și credincioșilor cu refrenul „Aliluia”;

Rugăciunea amvonului: la origine este rugăciunea finală a Liturghiei.

Din secolul al VI-lea, papa Grigore I cel Mare Dialogul hotărăște ca la liturghiile de luni să fie pomeniți credincioșii răposați. Începând cu această perioadă, euharistia, adică momentul prefacerii pâinii și vinului în trupul și sângele lui Iisus, devine partea cea mai importanta din liturghie.

Începând cu secolul al IX-lea, credincioșii vin la liturghie doar pentru a se ruga și pentru a vedea elementele euharistice în mâinile preotului, fără a se cumineca. Obiceiul cuminecatului zilnic se mai menține în Egipt, Etiopia și Muntele Atos. Euharistia pierde aspectul dinamic și capătă un aspect static, credincioșii devenind spectatori ai actului euharistic.

În anul 1945, ieromonahul Gregory Dix publică în „The Shape of the Liturgy” un studiu în care relevă aspecte noi legate de euharistie. El observă că, Cina cea de taină în cele patru povestiri biblice și toate anaforele vechi folosesc câte patru verbe și pornind de la acest fapt, Gregory Dix spune că, aceste patru verbe reprezintă cele patru momente de bază ale Liturghiei Euharistice:

Pe când mâncau ei, Iisus a luat o pâine; și după ce a binecuvîntat, a frânt-o, și a dat-o ucenicilor, zicând: «Luați, mâncați; acesta este trupul meu.» (Matei 26:26);

Iisus a luat o pâine; și, după ce a binecuvîntat, a frânt-o, și le-a dat, zicând: «Luați, mâncați, acesta este trupul meu.» (Marcu 14:22);

Apoi a luat pâine, și, după ce a mulțumit lui Dumnezeu, a frânt-o, și le-a dat-o zicând: «Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; aceasta să o faceți întru pomenirea mea»;

Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine, și, după ce a mulțumit lui Dumnezeu, a frânt-o, și a zis: «Luați, mâncați; acesta este trupul meu, care se frânge pentru voi; aceasta să o faceți întru pomenirea Mea» (I Cor 11:23-24).

Concluzia pe care o trage Gregory Dix este că, liturghia euharistică trebuie să conveargă în cele patru momente principale: luarea darurilor de pâine și vin, binecuvântarea sau mulțumirea, frângerea și darea. În limbaj liturgic aceste patru momente le numește:

1. Ofertoriul

Anafora

Frângerea

Cuminecarea

Liturghia Euharistică o descoperim din ce în ce mai mult astăzi, în conștiința omului modern, ca Taină a Bisericii, ca Sacrament, ca realitate a Bisericii, într-o continuă deschidere și schimbare, încarcată de spiritualitate și simboluri. Faptul că, religia este într-o continuă schimbare și deschidere reiese din viziunea nouă pe care Papa Francisc o prezintă în momentul de față: „Toate religiile sunt adevărate, pentru că sunt adevărate în inimile celor care cred în ele. Ce alfel de adevăr există? …Cu toții îl iubim și ne închinăm la același Dumnezeu”. Trebuie să admitem că, adevarul religios evoluează și se schimbă căci, „Dumnezeu se schimbă și evoluează la fel ca și noi, deoarece Dumnezeu trăiește în noi și în inimile noastre. Când răspândim iubire și bunătate în lume, ne atingem propria divinitate și o recunoaștem” (Papa Francisc).

Importanța Liturghiei Euharistice în viața creștină

Domnul Însuși a spus: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică și eu îl voi învia în veacul cel de apoi” (In. 6, 47).

Pornind de la vorbele lui Iisus, practic definim universul creștin și darul pe care Fiul Domnului îl ofera credincioșilor: viața veșnica. Deci, prin trupul și sângele euharistic avem dăruite nouă, înseși învierea și viața de veci. Viața veșnică primită odată cu trupul Domnului implică în ea învierea, căci fără înviere nu ne-am putea bucura de plenitudinea vieții noastre în veci. Trupul euharistic al lui Hristos ne dă viața adevărată și hrana dumnezeiască, iar cel ce a înaintat în simțirea duhovnicească rămâne pe vecie în desfătarea ei.

Liturghia Euharistică ne învață că, împărtășirea cu trupul și sângele lui Hristos face ca însuși trupul nostru să devină trup a lui Hristos și de aceea, e destinat învierii. Trupul nostru se sfințește prin euharistie și prin eforturile noastre permanente de curățire interioară suntem pregătiți pentru primirea trupului Lui. Trupul apare astfel ca o structură fluidă spiritual, material sau chiar teandrică.

Spiritualitatea Liturghiei Euharistice constă în unirea în curățire, dar această curățire nu o face Hristos în noi fără efortul nostru. Acest înțeles îl au cuvintele rostite de preot înainte de Sf. Împărtășanie „Sfintele, Sfinților”. Ele îi cheamă la Sfânta împărtășanie pe cei care s-au pregătit, dar le și făgăduiește puterea spre o viață mai curată. Euharistia este izvor al unei vieți spirituale mereu sporite a credincioșilor, trebuie înțeleasă ca drum spre desăvârșire, deoarece în euharistie credinciosul se unește cu Hristos și devine hristofor.

Liturghia Euharistică descoperă cea mai mare și mai însemnată Taină a Bisericii si trebuie înțeleasă ca Jertfă și Taină în același timp. În Liturghia Euharistică, Hristos este prezent prin prefacerea darurilor. Sub chipul pâinii și al vinului, credincioșii se împărtășesc cu Însuși Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos. În săvârșirea Liturghiei Euharistice se celebrează cea mai mare Taină a Bisericii noastre, ea covarșindu-le pe celelalte prin adâncimea misterului, prin faptul că, ne împărtășim cu însuși izvorul harului care este Hristos.

Liturghia Euharistică este și Jertfa reală, nesângeroasă, adusă lui Dumnezeu de către Hristos împreună cu Biserica, care este Trupul său Tainic. Jertfa Fiului lui Dumnezeu este noțiunea supremă de dăruire prin iubire și toți credincioșii martori al Liturghiei vor înțelege să ducă cu ei, în viața lor, exemplul renunțării la sine în numele unei morale superioare de înălțare spre Adevăr. Prin Sfânta Euharistie ne întâlnim cu Dumnezeu, iar Dumnezeu se unește cu noi.

În anul 1979, la consultația interortodoxă de la Ecimiadzin, Armenia, s-a pus problema sensului liturghiei în viața comunității. „Liturghia trebuie să fie continuată în situațiile personale și zilnice. Fiecare credincios este chemat să împlinească liturghia personală în intimitatea inimii sale, să realizeze o mărturisire vie a Vestei celei Bune pentru viața lumii. Fără această continuare, viața eclesială rămâne incompletă”.

Relația rugăciunii în biserică cu viața zilnică este un puct de dezbatere în pastorala creștină. Această relație își găsește răspuns numai în sensul jertfei euharistice contopind timpul „liturgic” cu timpul numit „aliturgic” din viața zilnică. Liturghia constituie astfel, întruchiparea Duhului Sfânt, mijlocul divin, prin care se comunică cu divinitatea. În Scriptură, apare noțiunea de cult interior, de sacrificiu spiritual, așa cum scrie în Sfintele Evanghelii și la Sfântul Apostol Pavel.

Liturghia euharistică se extinde în viața profană a omului și îi oferă o calificare liturgică în cele mai secrete trăiri personale. Liturghia interioară crește natural spre exterior, spre comunitate. Continuitatea Liturghiei în viața profană demonstrează că omul are o natură liturgică naturală, are vocație de liturghisitor și preot în devenire.

Prin Liturghia Ehauristică faptele Mântuitorului rămân prezente în timp real și ne apropie de divin, așa cum arată teologul catolic Odo Casel: „Fără Liturghie actul mântuitor al lui Hristos ar fi pentru noi un eveniment trecut, care nu ar putea să ne miște și să ne ridice spre divin”. Numai prin Liturghie pătrundem în imisterul primordial. Casel adaugă: „Sfânta Liturghie este fapta mare și uriașă pe care o datorăm creștinismului primar. Dacă nu am fi avut în Liturghie aceste simbloluri sfinte transmise nouă am fi fost săraci”.

Fiul lui Dumnezeu care „S-a făcut om, S-a răstignit și a Înviat” se unește cu noi în cel mai intim mod, prin Sfânta Impărtășanie în Sfânta Liturghie. Hristos s-a jertfit pentru oameni, ca oamenii să simtă în suflet duhul dragostei până la jertfă, contrară egoismului, și să înainteze spre înviere. Numai Liturghia euharistică realizează prezența eshatologică a lui Hristos în Biserică și devine aproape Cel, a cărui existență părea îndepărtată.

Conform Sfântului Chiril din Alexandria, fundamentul prin care putem să înțelegem rolul și importanța Liturghiei Euharistice este starea de jertfă curată pe care nu o putem dobândi decât în Hristos, pentru a ne putea mântui. Sfântul Chiril arată: „Căci dacă nu murea Hristos pentru noi, n-am fi fost primiți spre miros de bună mireasmă a lui Dumnezeu și Tatăl. Dar odată ce s-a desăvârșit El prin patimi, venim după El îndată ca dar sfințit lui Dumnezeu și Tatăl și ne oferim pe noi înșine jertfă cu adevărat duhovnicească”. Între viața duhovnicească a persoanei și Liturghia comunității sau comunitatea euharistică există o relație reversibilă, căci: „comunitatea euharistică este influențată de dezvoltarea duhovnicească a persoanei. Trupul Domnului oferit creștinilor în Euharistie, datorită faptului că este plin de elanul jertfirii pentru noi, ne dăruiește și nouă elanul dăruirii noastre lui Dumnezeu și oamenilor. El ne face astfel, să sporim în comuniune. Trupul răstignit și înviat al Domnului este fermentul îndumnezeirii noastre”.

Scopul Liturghiei Euharistice este transformarea omului interior, ca o conditie pentru restaurarea funcției sacramentale a Bisericii: trăirea în Hristos. Trebuința ca Liturghia să fie trăită interior de către creștini, o descrie Casel astfel: „Cine se roagă liturgic stă pe un fundament de stâncă. El este liber față de oscilațiile dispozițiilor și simțurilor umane El a construit casa sa pe baza mai sigură a veșniciei. Liturghia este un izvor care nu seacă niciodată. Apele lui sunt, pentru a încheia cu profetul, adevărate”.

Rezultatele și binefacerile Liturghiei Euharistice asupra credincioșilor nu pot fi cuprinse de rațiunea umană, în ansamblul lor. În acest sens, Nicolae Cabasila rezumă: „dacă Hristos rămâne întru noi, ce ne mai lipsește sau ce bunătăți ne-ar mai lipsi? Dacă rămânem în Hristos, ce altceva am mai putea dori din clipa când Hristos ne este oaspe și sălaș”.

Roadele Sfintei Euharistii sunt binefacerile iubirii universale a lui Hristos:

Unirea în chip tainic cu Iisus Hristos (In. 6, 54);

Progresul în viața spirituală, curățirea de păcate ca pregătire pentru viața de apoi (In. 6, 54);

Garanția învierii și a nemuririi (In. 6, 50).

Și ca un exemplu de înțelegere luminată a vieții, trebuie amintiți Părinții Bisericii, Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul loan Damaschinul, Sfântul Grigorie Palama și mulți alții, care au considerat că, Adevărul Absolut este Hristos, au luat calea ascezei știind că mintea e orbită de trei patimi: iubirea de arginți, slava deșartă și plăcerea; iar „calea spre cunoștință este nepătimirea și smerenia fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”. Asadar, Euharistia ne sfințește și ne unește în trup și suflet cu Iisus Hristos, dar acest lucru nu se poate împlini decât prin credință, rugăciune și asceză. Și să nu uităm îndemnul Mântuitorului: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Sfânta Evanghelie după Ioan). Această sintagmă e chintesența credinței creștine și porunca divină de a ne uni în chip absolut cu Dumnezeu.

CAPITOLUL II

LITURGHIA EUHARISTICĂ ÎN CONFESIUNEA ORTODOXĂ

2.1 Despre Biserica Ortodoxă

Biserica Ortodoxă este o Biserică liturgică. Sfânta Liturghie este centrul vieții bisericești și dovada deplină a credinței sale (lex orandi lex credenti est). Numele de Ortodoxie își are originea în limba greacă și vine de la ορθο (ortho-drept, corect) și δοξα (doxa-slăvire). Se traduce prin „dreapta-slăvire” sau „dreapta credință”.

Fundamentele ortodoxismului pornesc din secolele al IV-lea și al VIII-lea, de la primele șapte sinoade ecumenice fapt pentru care, vorbim de Biserica Ortodoxă ca Biserică a celor Șapte Sinoade Ecumenice. Preotul slujește în Biserică Sfintele Taine și Ierurgii și este interpus între Dumnezeu și credincioși. Misiunea preotului, prin puterea Sfântului Duh, este de a învăța comunitatea credincioșilor prin cuvânt și prin exemplul personal, despre învățăturile din cărțile sfinte ale bisericii.

La baza ortodoxismului stau Vechiul și Noul Testament, iar Capul Bisericii este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care îndrumă credincioșii pe calea mântuirii prin iubire, căci „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). În același timp, Dumnezeu este treimic (Tatăl, Fiul și Sfântul Duh), atotputernic, preexistent lumii și intangibil. Iisus Hristos, parte a Sfintei Treimi, s-a întrupat ca om și s-a jertfit pe Cruce pentru mântuirea oamenilor, spre a-i conduce în nemurire. Prin Învierea Sa, a transfigurat și îndumnezeit trupul omenesc luat. De un real ajutor pentru înțelegerea întrupării lui Hristos pe pământ, este zicerea Sfântului Atanasie cel Mare: „Dumnezeu a devenit om pentru ca și omul să poată deveni dumnezeu”. Prin exemplul vieții Sale, Iisus Hristos a arătat credincioșilor că, se poate duce o existență în deplin acord cu voia lui Dumnezeu. „Acestea vi le-am grăit, ca întru mine pace să aveți. În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea” (Ioan 16,33).

În viața Bisericii Ortodoxe, o importanță covârșitoare o are Sfânta Împărtășanie, care se oficiază în timpul Sfintei Liturghii, slujba principală a bisericii creștine. Credincioșii se unesc în spirit și trup cu Iisus Hristos pentru că, „…fără împărtășirea de Hristos Cel jertfit, nu ne unim deplin cu El și Tatăl nu are prilejul să ne vadă ca fii dăruiți Lui în unire cu Fiul Său. Nici iubirea noastră față de Fiul nu s-ar manifesta în întregime, nici iubirea filială față de Tatăl prin dăruirea noastră Tatălui, împreună cu Fiul, și nici iubirea Tatălui față de Fiul Său nu ne-ar învălui și pe noi împreună cu El. Iar mântuirea deplină este fericirea nemărginită a acestei iubiri reciproce între noi și Fiul și între noi și Tatăl” (Părintele Dumitru Stăniloae-interviu).

Liturghia principală care se oficiază în Biserica Ortodoxă vine din vremurile Sfântului Ioan Gură de Aur și îi poartă numele. La acea vreme, în timpul Liturghiei se alternau citirile din Sfânta Scriptură (se citea din Vechiul Testament, din Apostoli și din Evanghelie) cu intonarea de psalmi responsoriali (prokimenon) si aliluia. Se citeau cu precădere texte profetice din Vechiul Testament, care din sec. VII au dispărut. După citirile din Sfânta Scriptură, urma omilia.

Caracterul plenar al Bisericii Ortodoxe este acela de comunitate euharistică care se manifestă ca izvor al tuturor învățăturilor Bisericii. Euharistia este inima vieții creștine autentice din Biserica Ortodoxă, este însuși Domnul Iisus Hristos. În teologia ortodoxă, „Euharistia este cu adevărat Domnul Iisus Hristos, că El este viață și ființă în același timp, că El se dă ca viață, ducând la împlinirea comuniunii în Sfânta Euharistie” (Sfântul Irineu de Lyon, sec. II).

Liturghia Euharistică este cea mai mare Taină a Bisericii Ortodoxe pentru că, este Taina Trupului și Sângelui lui Iisus Hristos, fundamentată de însuși Iisus Hristos la „Cina cea de Taină”, înainte de Patima Sa. Numai în Biserică se săvârșește Euharistia și numai prin euharistie credincioșii devin una cu Iisus Hristos. Primii creștini „stăruiau în învățătura Apostolilor și în comuniune, în frângerea pâinii (Euharistie) și în rugăciuni… Iar inima și sufletul mulțimii celor ce au crezut erau una” (Fapte 2, 42; 4, 32). Între Biserica Ortodoxă și Euharistie există fundamental, o legatură interioară de identitate.

Biserica Ortodoxă crede în prezența reală a lui Iisus Hristos în pâinea și vinul euharistic. Pâinea și vinul oferite de credincioși ca daruri de mulțumire lui Dumnezeu Tatăl, devin prin pogorârea Duhului Sfânt, ca răspuns la rugăciunile preotului și ale credincioșilor din biserică, Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos. Aceasta este Taina Bisericii, necuprinsă de mintea omenească, dar pe care o acceptăm ca pe un fapt dat. Noi trebuie să credem cu stăruință ceea ce Iisus Hristos ne-a spus și anume că, pâinea și vinul binecuvântate de preot prin liturghie și prin puterea Duhului Sfânt, sunt Trupul și Sângele Său. Dacă ne îndoim de acest Adevăr cuprins în Euharistie, diminuăm importanța Întrupării Fiului lui Dumnezeu și a Învierii Sale și întrerupem prelungirea euharistiei prin Biserica, pâna la sfârșitul veacurilor.

Biserica Ortodoxă a păstrat doua Liturghii euharistice, pe cea a Sfântului Ioan Gură de Aur și pe cea a Sfântului Vasile cel Mare (sec. IV). Cele doua Liturghii sunt asemănătoare și cuprind două părți:

Liturghia catehumenilor: este liturghia celor pregătiți pentru primirea botezului, dar la care pot participa și cei nebotezați. Această liturghie cuprinde la rândul ei:

Citirile biblice din Apostoli și Evanghelie;

Predica;

Rugăciuni sub formă de ectenii pentru credincioși și pentru catehumeni.

Liturghia credincioșilor: cuprinde canonul euharistic cu epicleza (invocarea Duhului Sfânt pentru sfințirea darurilor) și împărtășirea credincioșilor.

Înainte de începerea Liturghiei, preotul săvârșește în taină, un ritual de pregătire a primirii darurilor de pâine și vin aduse de credincioși, deci pregătește prin rugăciuni, Sfânta Euharistie. Ritualul Liturghiei Euharistice este încărcat de simboluri și înțelesuri și se desfășoară pe fondul cântărilor bisericești. Atmosfera bisericii este înălțătoare, invită la reflexie interioară și la înțelegerea Tainei vieții Mântuitorului. Prin Sfânta Liturghie se reia în timp real viața lui Iisus Hristos, începând cu Nașterea Sa, pâna la Înălțarea la cer. Rugăciunea liturgică are puterea să pătrundă în mintea oamenilor și să coboare în inima lor pentru că, locul lui Dumnezeu este în inimă, centrul energetic al ființei noastre.

În Tradiția ortodoxă, participarea la Sfânta Liturghie și la Împărtășirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos, presupune din partea credincioșilor o pregătire specială. Liturghia este Nunta Mielului lui Dumnezeu pe care trebuie să o cinstim împodobiți în cele mai frumoase haine ale sufletului. Haina noastră cea mai de preț este curățenia morală pe care o câștigăm prin rugaciune și asceză, prin fapte bune și prin mărturisirea păcatelor în fața preotului duhovnic.

Încă din Evul Mediu, s-a impus tradiția ca în cele patru posturi (Paști, Crăciun, Adormirea Maicii Domnului și Sfinții Apostoli Petru și Pavel), după spovedanie, să se facă împărtășirea cu Sfintele Taine. Spovedania este mărturisirea păcatelor săvârșite, îndeosebi cele grave, cum sunt: lepădarea de Hristos, crima (inclusiv avortul), adulterul, desfrânarea, ura, care ne înstrăinează de Iisus Hristos și de Biserică într-un mod ireconciliabil. Spovedania este Taina împăcării cu Biserica, este Taina revenirii în sânul Bisericii prin recunoașterea și asumarea păcatelor săvârșite și de aceea, în rugăciunea pe care o rostește preotul după spovedanie se spune: „… împacă-l Doamne și-l unește pe dânsul cu Sfânta Ta Biserica în Hristos Iisus Domnul nostru…”. Împărtășirea cu Sfintele Taine nu se poate face fără spovedanie prealabilă și fără săvârșirea unui canon de pocăință care poate dura și ani. În felul acesta, haina de nuntă a sufletului întinată de păcat, se curăță prin iertarea Domnului, dar ne obligă la și mai multă rugăciune și asceză. Rugăciunea și asceza ne purifică sufletul și ne unește cu Dumnezeu. Rugăciunea trebuie să devină respirația omului credincios, pentru că pe Dumnezeu nu-l putem simți ca pe realitatea cea mai profundă a existenței noastre decât rugându-ne mult, chiar „neîncetat”, cum ne îndeamnă Sf. Apostol Pavel (I Tesaloniceni 5, 17). Viața creștină ortodoxă este o viață trăită în asceză. Ea este „calea cea strâmtă” (Matei 7, 14) împresurată de multe ispite și greutăți pe care nu le putem birui decât prin răbdare și stăruință în post și rugăciune, prin cumpătare în toate și înfrânare de la tot ceea ce poate dăuna sufletului în tinderea sa către Dumnezeu.

Deși, la prima vedere toate aceste rânduieli par a îngrădi libertatea omului, în realitate, tocmai prin ele dobândim adevărata libertate. Misiunea Bisericii vizează transpunerea omului și a lumii în acest ritm liturgic, euharistic și pascal, în așteptarea activă a transfigurării depline în Împărăția lui Dumnezeu, de unde rezultă și caracterul ei liturgic.

În prezent, Biserica Ortodoxă Română este prezentă în curricula școlară și universitară, lucrează continuu pentru fundamentarea teologică a legăturii dintre credință și viață socială. În acest sens, e relevantă și deschiderea de noi capele în spitale, unități militare, penitenciare, case de copii, case de bătrâni, în care preoții de caritate promovează viața spirituală în viața socială a comunității ortodoxe.

2.2 Iisus Hristos, Capul și Trupul Bisericii Ortodoxe

Biblia ortodoxă este Cartea lui Iisus și Iisus este Cuvântul întrupat și iată de ce, textele Bibliei ne ajută să-l înțelegem pe Mântuitor în amplitudinea existenței sale, ca Fiu al Lui Dumnezeu: Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu (Matei 7.21, 10.32, 12.50, 15.13, 16.17, etc.) și Dumnezeu adevărat (Ioan 10.30, 17.22), Cuvântul (Ioan 1.1) întrupat pentru mântuirea omului din Duhul Sfânt și Fecioara Maria (Mt 1.18, Lc 1.35), Doctorul tuturor bolilor și neputințelor (Matei 11.5, 8.17), Învățătorul absolut (Mt 23.8, Lc 10.25), Mare Preot în veac după rânduiala lui Melchisedec și Judecător suprem (Ioan 5.22), Unsul lui Dumnezeu (FA 4.26), Domnul împăraților pământului (Apoc 1.5), Mielul lui Dumnezeu ce ridică păcatul lumii, Fiul Omului, Lumina Lumii (Ioan 8.12), Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14.6), Păstorul cel bun (Ioan 10.11,14) care și-a pus sufletul pentru oile Sale (Ioan 10.11), Întâiul-născut din morți (Apoc 1.5) sau Pârga celor adormiți (1 Cor. 15.20), Vița adevărată (Ioan 15.1,5), Pâinea vieții vie (Ioan 6.35, 6.48), care S-a pogorât din cer (Ioan 6.51), Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă, Începutul și Sfârșitul (Apoc 22.13, 1.8, 1.11).

Capul Bisericii Ortodoxe este Iisus Hristos, iar existența însăși a Bisericii se suprapune istoric în planul existenței lui Iisus Hristos, care este Adevăr și Comuniune în același timp. Nu există separație între Iisus Hristos, Biserică și Sfântul Duh, există doar o contopire imaterială și atempoarală care se transmite istoric în timp și spațiu, în înțelesul vieții euharistice, condiționată fiind de caracterul de anamnează (amintire) și epicleză (invocare) al Euharistiei. Iisus Hristos este o ipostază a Sfintei Treimi, celelalte două fiind Dumnezeu Tatăl și Sfântul Duh. Cele trei ipostaze au aceeași substanță, cea a Dumnezeului unic. Iisus este Mesia și Fiul lui Dumnezeu, care prin moartea și Învierea Sa, a adus mântuire umanității și a rămas Părintele spiritual al creștinilor din toate veacurile.

Iisus Hristos este teologie, este începutul și sfârșitul oricărei dezbateri religioase creștine și este Adevărul Absolut recunoscut de Biserica Ortodoxă. Nimic nu poate fi adăugat la ce stă scris în vechile scripturi. Deci, să-l mărturisim pe Hristos, Mântuitorul nostru, din scrierile evanghelice:

„Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în fața oamenilor, îl voi mărturisi și Eu în fața Tatălui Meu Care este în ceruri; dar de cel ce se va lepăda de Mine în fața oamenilor, de acela Mă voi lepăda și Eu în fața Tatălui Meu Care este în ceruri” ( Evanghelia după Matei 10:32-33);

„În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea” ( Evanghelia după Ioan 16:33);

„Prin răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre” ( Evanghelia după Luca 21:19);

„Cei ce au bogății, cât de greu vor intra ei în împărăția lui Dumnezeu! Că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăția lui Dumnezeu” (Evanghelia după Luca 18:24-25);

„Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, că a unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu. Adevăr vă grăiesc: Cine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea” (Evanghelia după Luca 18:16-17);

„Dacă veți avea credință în voi cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință” (Evanghelia după Matei 17:20);

„Cel ce este credincios în foarte puțin, și în mult e credincios; și cel ce este nedrept în foarte puțin, și în mult e nedrept” (Evanghelia după Luca 16:10).

Înainte de a înțelege Euharistia și semnificația ei în confesiunea ortodoxă, este nevoie de a înțelege amplitudinea Domnului nostru Iisus Hristos, Dumnezeul-Om. Acest studiu trebuie să pornească de la acceptarea expresiei că Adevărul este Persoana lui Iisus Hristos, și că viața noastră trebuie să concentreze modelul excepțional al Mântuitorului, pentru a fi în totală comuniune cu El. „Cuvântul s-a făcut trup și s-a sălășluit între noi” (Ioan 1,14) afirmație scripturistică ce constituie teologia Bisericii. Biserica, ca trup a lui Iisus Hristos și comuniune a Duhului Sfânt, respectă îndemnului Mântuitorului de la Cina cea de Taină: „Aceasta să faceți întru pomenirea Mea” (Matei XXVI, 26-28); „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi” (In. 6, 53).

Biserica recunoaște nemijlocit că Adevarul este „viață veșnică” sau „adevărata viață” întrucât, însuși Iisus Hristos s-a numit „Calea, Adevărul și Viața” (In. 14. 6). Domnul Iisus Hristos este Adevărul, nu ca și principiu care explică universul în relație cu Dumnezeu, ci pentru că El înglobează mulțimea ființelor, care își găsesc sensul existențial în Iisus Hristos, care reface baza istorică a creației. Daca acceptăm că El este Adevărul, înseamnă că mărturisim și ne însușim învățătura și opera Sa, în existența personală a fiecaruia. Numai în Biserică, care este trupul lui Iisus, poți vorbi de o trăire personală a vieții lui Iisus Hristos, ce se dăruiește în Sfintele Taine și se oferă în Sfânta Euharistie. Împărtășindu-te de Iisus Hristos, poți să-l mărturisești, încât să se înfăptuiască o comunicare a Lui până la noi, prin cuvintele Sale, în Sfânta Liturghie. Prin viața și jertfa Sa supremă, Iisus Hristos a creat omul nou, capabil să înțeleagă natura sa divină și dornic da a cunoaște Împărăția lui Dumnezeu, prin puterea Duhului Sfânt. Sfântul Apostol Pavel spune: „Hristos, încă fiind noi neputincioși, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioși. Căci cu greu va muri cineva pentru un drept… Dar Dumnezeu își arată dragostea Lui față de noi prin aceea că, pentru noi, Domnul Iisus Hristos, a murit când noi eram încă păcătoși …” (Romani V, 6-8).

Prin biserică, fiecare generație gustă din Trupul și Sangele lui Iisus Hristos, adică se reactualizează viața și lucrarea mântuitoare a Domnului a cărui unic scop este să fie în orice ceas cu cei ce cred în El, până la sfârșitul veacurilor (cf. Matei 28, 20). Iisus Hristos este hrana euharistică prin care ne împărtășim mereu cu El, pentru a deveni una cu El. Un adevărat creștin poate să repete vorbele Apostolului Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20) sau „Noi avem gândul și simțirea lui Hristos” ( cf. I Corinteni 2, 16; Filipeni 2, 4).

„Jertfa lui Hristos nu se reduce la un simplu exemplu de comportare socială, ci se distinge prin superioritatea absolută și puterea desăvârșită pe care Fiul lui Dumnezeu i-o imprimă”. Iubirea lui Hristos față de oameni este îndemnul Său de a ne iubi aproapele ca pe noi înșine și astfel, prin această iubire și prin puterea Duhului Sfânt, să ajungem să ne dăruim ca jertfe vii unii altora pentru că, jertfa noastră va fi pentru viața veșnică pe care El ne-o oferă. Jertfa euharistică este ușa de intrare spre nemurire și tocmai de aceea, se cere împlinită și împărtășită.

Cel mai elocvent model de iubire cristică este spălarea picioarelor ucenicilor (cf. Ioan 13, 4-15), simbolul perfect al slujirii aproapelui și al iubirii smerite. Această stare de înțelegere a iubirii plenare o putem atinge prin Sfânta Euharistie, prin care ne împărtășim de iubirea smerită și jertfelnică a Mântuitorului. Lucrarea Sfintei Euharistii este comuniunea între oameni, afirmă valoarea și demnitatea unică a fiecarei persoane umane, indiferent de rang, deoarece fiecare om este creat după chipul lui Dumnezeu și iubit de El.

2.3 Euharistia în Biserica Ortodoxă

În Joia Sfintelor Patimi, Domnul „a luat pâine și binecuvântând a frânt și, dând ucenicilor, a zis: «Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu». Și luând paharul și mulțumind, le-a dat, zicând: «Beți dintru acesta toți, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor»; «Aceasta să faceți spre pomenirea Mea»” ( Matei 26, 26-28; Luca 22, 19).

Euharistia este Taina prin excelență a ortodoxismului și Taina care fundamentează Biserica. Prin împărtășirea cu Sfintele Taine, credincioșii devin trup cu trupul lui Iisus Hristos și trup al Bisericii, căci Iisus Hristos este Biserica. Primii creștini au fost pătrunși de acest înțeles și de aceea, „stăruiau în învățătura Apostolilor și în comuniune, în frângerea pâinii (Euharistie) și în rugăciuni… Iar inima și sufletul mulțimii celor ce au crezut erau una” (Fapte 2, 42; 4, 32). Între Biserică și Euharistie se consumă prin veacuri o legătură tainică de identitate.

Biserica Ortodoxă crede în adevărul absolut al prezenței reale a Mântuitorului în pâinea și vinul euharistic. Prin pogorârea Duhului Sfânt în Biserică, ca răspuns la rugăciunea credincioșilor și a preotului, pâinea și vinul oferite de credincioși devin Trupul și Sângele Domnului și Mântuitorului nostru, Iisus Hristos. Aceasta este o Taină pe care mintea omeneasca nu o poate cuprinde, dar pe care o primim prin credință, la îndemnul Domnului Iisus Hristos care ne-a spus că pâinea și vinul binecuvântate în cursul sinaxei liturgice sunt Trupul și Sângele Său. Dacă ne îndoim de prezența reală a Domnului în Euharistie, înseamnă că diminuăm importanța Întrupării Sale și a prelungirii ei prin Biserică până la sfârșitul veacurilor.

Termenul euharistie provine de la cuvântul grecesc „evharistia” și înseamnă mulțumire. Istoric, este mulțumirea Mântuitorului adusă La Cina cea de Taină, Părintelui Ceresc, înainte de frângerea pâinii. Sfânta Euharistie este numită și Cuminecătură („koinonia”- în limba greacă înseamnă comuniune), Sfânta Jertfă, Cina Domnului (I Cor. 10, 17-21), Pâinea Cerească (In. 6, 33), Trupul și Sângele lui Hristos, Sfânta Împărtășanie, Pâinea și Paharul (I Cor. 11, 26-28) sau Sfintele și Dumnezeieștile și Înfricoșătoarele Taine.

Sfânta Euharistie împletește partea văzută, adică pâinea și vinul curat, cu partea nevăzută și tainică, care este Trupul și Sângele lui Hristos prezent în lucrarea duhovnicească de prefacere a darurilor. Pâinea și vinul capătă o dublă valență: forma lor materială vizibilă ochiului omenesc se transfigurează interior în substanță divină, pentru a ne împărtăși cu Trupul și Sângele lui Iisus. Această transfigurare este posibilă prin slujba euharistică săvârșită de preot, în comuniune cu toți credincioșii aflați în Biserică. Jertfa și Taina Sfintei Euharistii se împletesc, sunt două acte liturgice care decurg unul din altul în ambele sensuri: Dumnezeu ne împărtășește lucrarea Sa prin Taină, iar noi ne oferim lui Dumnezeu prin jertfă. Euharistia se translează atât de la noi spre Dumnezeu, cât mai ales de la Dumnezeu la noi.

„Euharistia nu este nici cea mai importantă, nici cea mai centrală dintre Taine; ci în ea, Biserica se împlinește și se manifestă și oricare dintre Taine este în funcție de Euharistie și se operează prin puterea ei, care este însăși a Bisericii”. Taina euharistică presupune consumarea de către credincioși a Trupului și Sângelui euharistic, iar Jertfa face posibilă împărtășirea noastră. Împlinirea euharistiei în confesiunea ortodoxă nu poate exista în afara Sfintei Împărtășanii pentru că, împărtășirea în Hristos are sensul continuării Jertfei de pe Golgota. Hristos este atât jertfitorul, cât și jertfa: „e jertfitor ca și Arhiereu și jertfă nouă întocmai ca și sfânta Sa jertfă de pe Cruce”. Prin conținutul ei, Sfânta Împărtășanie depășește celelalte Taine, căci este Taină și Jertfă în același timp, este jertfa Trupului și a Sângelui Mântuitorului nostru.

Sfânta Euharistie este expresia comuniunii eclesiale trăită eshatologic: „Ierusalimul ceresc și Curtea sa Cerească sunt, cel puțin ca anticipare, deja prezente în Biserica adunată pentru ospățul Domnului. În acord cu alchimia Liturghiei, spațiul și timpul devin elastice. Ele se dilată pentru a include în momentul prezent începutul și sfârșitul, binecuvântarea și judecata. Euharistia este epifania Bisericii, a Bisericii ca cetate și ca lume eshatologică”.

Prin Euharistie se redefinește Creația. Darurile euharistice nu sunt simple ofrande aduse lui Dumnezeu în semn de multumire, ele simbolizează creația la o nouă dimensiune, prin Duhul Sfânt, tocmai prin prefacerea cinstitelor daruri în Trupul și Sângele Domnului. În Biserică și numai prin Biserică, prefacerea elementelor euharistice semnifică unitatea desăvârșită în Hristos. Euharistia, prin prefacerea darurilor și redimensionarea Creației, este o taină cosmică. Ea reprezintă „realitatea ultimă, țelul celor ce sunt, scopul vieții de pe pământ și conținutul vieții cerești, transfigurarea istoriei. Timpul Euharistiei unifică trecutul, prezentul și viitorul, manifestă și activează în mod real veșnicia în realitatea cotidiană. Spațiul Euharistiei e spațiul Împărăției, patria reală a creștinilor”. Prezent în chip real în elementele Euharistice, Iisus Hristos oferă oamenilor taina Trupului Său și mântuirea, care prin credință absolută în Dumnezeu și în Duhul Sfânt, oferă credincioșilor starea capabilă de jertfă, puterea învierii și a slavei veșnice.

Actul euharistic se oferă lumii văzută ca întreg, dar și omului ca ființă unică și irepetabilă și de aceea, are un profund caracter comunitar. Ca manifestare a comuniunii ecleziale, euharistia are în vedere întâlnirea omului cu Dumnezeu într-o comunitate a credincioșilor, în Biserica lui Iisus. În cadrul Sfintei Euharistii, „rugăciunea, credința, nădejdea, milostenia încetează să mai fie manifestările mele și se transformă în manifestările noastre, în vreme ce întreaga relație a omului cu Dumnezeu devine relație a lui Dumnezeu cu poporul Său, cu Biserica Sa. Euharistia nu e numai comuniunea fiecăruia cu Hristos în mod separat, ci, mai ales, comuniunea credincioșilor, unii cu ceilalți. Astfel, adevărul biblic că drumul către Dumnezeu trece, în mod necesar, pe calea către aproapele prinde viață, prin excelență, în viziunea despre om din Euharistie”.

Prefacerea darurilor nu se realizează prin puterea omului și prin urmare, păcatele omenești ale liturghisitorului nu o poate împiedica. Cel care săvârșește cu adevărat aducerea nu este preotul, ci harul care sfințește darurile: „Preotul liturghisitor nu este decât un slujitor al harului. El nu aduce nimic de la sine însuși și nici nu cutează să facă sau să rostească ceva din propria-i socotință sau judecată”.

Rugăciunile euharistice au o structură dialogală și se încheie prin cuvântul Amin, cuvânt care face legătura între slujitor și mireni. Toate rugăciunile, cu excepția rugăciunii preotului pentru sine – citită în timpul cântării heruvimice – se rostesc în numele tuturor. Cuvantul Amin înseamnă „așa să fie” și exprimă participarea fiecărui credincios și a tuturor, într-o singură lucrare sfântă a Bisericii.

Rolul pe care Biserica Ortodoxă il recunoaște în Sfânta Euharistie ca păstrătoare a unității creștinilor, ne este ilustrat de Sfântul Chiril al Alexandriei: „Deci pentru ca noi înșine să ne împletim într-o unitate cu Dumnezeu și între noi, rămânând totuși distinși prin cugetare în suflete și în trupuri, prin deosebirea ce ne caracterizează, Unul Născut a găsit un mod pentru aceasta, prin înțelepciunea și sfatul Tatălui, proprii Lui. Căci binecuvântându-i într-un trup, adică al Său, pe cei ce cred în El, prin împărtășirea tainică îi unește cu Sine și întreolaltă. Căci cine ar despărți și ar scoate din unitate naturală întreolaltă pe cei legați prin Trupul Sfânt cel unul, în unitatea cea cu Hristos? Căci dacă toți ne împărtășim dintr-o pâine, toți alcătuim un trup. Pentru că nu se poate împărți Hristos. De aceea e numită Biserica și Trup al lui Hristos, iar noi mădulare din parte, după cugetarea lui Pavel (Ef. 5, 30). Căci Hristos este legătura unității fiind același Dumnezeu și om”. Unitatea fundamentală a credincioșilor ortodocși este duhovnicească, fixându-se adânc în viața spirituală a creștinilor.

Euharistia este „înfăptuirea Bisericii în toată puterea, sfințenia și plinătatea ei, și numai participând la această Taină noi putem crește în sfințenie și putem împlini tot ce ni s-a poruncit nouă… Biserica adunată în Euharistii, chiar dacă este limitată la doi sau trei, este chipul și realizarea Trupului lui Hristos și numai de aceea cei adunați pot să se împărtășească, adică să fie în comuniune prin Trupul și Sângele lui Hristos, căci ei Îl descoperă pe El prin adunarea lor. Nimeni și niciodată nu ar fi fost vrednic și suficient de sfânt pentru împărtășire, dacă ea nu ar fi fost dată și poruncită în Biserică, în adunare, în acea unitate tainică în care noi alcătuind Trupul lui Hristos, putem fără osândă să numim pe Dumnezeu Tată și să fim în comuniune și părtași vieții veșnice”.

Părintele Dumitru Stăniloae, teolog strălucit al Bisericii Ortodoxe, consideră că prin Euharistie suntem uniți cu Hristos în „iubirea Sa față de Tatăl, dar și față de semenii Săi ca frați, infuzându-ne simțirea de jertfă a Lui. Duhul Sfânt se odihnește și în noi cum se odihnește în Fiul făcut om, dacă ne alipim de Hristos, bucurându-se cu Tatăl de dragostea noastră trezită în noi prin El și cu noi de dragostea Tatălui față de noi uniți cu El ca Fiul Său. Căci în această iubire a noastră prin Fiul cu Tatăl se află și Duhul Sfânt, sfințindu-ne”.

2.4 Liturghia Euharistică ortodoxă

Liturghia euharistică ortodoxă este slujba de recunoștință adusă lui Dumnezeu pentru iubirea Sa nemărginită față de oameni (leiton ergon – λειτον έργου) și lucrare sfințitoare a lui Dumnezeu pentru popor. Viața Sfintei Euharistii este viața lui Dumnezeu Însuși, ca viață de comuniune divină. De aceea, Sfântul Ignatie numea Euharistia drept „leac de nemurire, doctorie pentru a nu muri”. Această liturghie este momentul culminant și final al Sfintei Liturghii și se numește și Liturghia Credincioșilor. Liturghia credincioșilor urmeză Liturghiei catehumenilor, iar începutul acesteia se face prin cuvintele „Câți suntem credincioși, iar și iar cu pace Domnului să ne rugăm”. În cadrul Liturghiei Euharistice se disting trei părți, care au în vedere următoarele: riturile de pregătire spirituală și materială de la începutul Liturghiei credincioșilor în vederea jertfei euharistice, Rugăciunea Sfintei Jertfe și riturile după anaforă.

2.4.1 Ieșirea cu Cinstitele Daruri

Pe când comunitatea cântă cântarea Heruvimilor, preotul și diaconul se duc la proscomidiar (masa pe care sunt pregătite Darurile). Preotul îi întinde diaconului Discul, apoi ia el însuși Sfântul Potir. Diaconul merge înaintea preotului, ieșind pe ușa de nord a iconostasului. Clericii duc Cinstitele Daruri în procesiune către ușile împărătești (ușile centrale ale iconostasului), în timp ce diaconul atrage atenția credincioșilor, cerând Domnului să îi pomenească pe toți întru Împărăția Sa. În timp ce clericii intră cu Cinstitele Daruri pe ușile împărătești, comunitatea credincioșilor cântă încheierea imnului Heruvimilor. Aceasta este Ieșirea Mare (sau Vohodul Mare). Așezarea Darurilor pe sfânta masă semnifică ultimul drum făcut de Domnul înainte de patimile și de crucificarea Sa. Acum proscomidiarul închipuie locul răstignirii, iar sfântul disc reprezintă patul pe care a fost pus și purtat trupul Mântuitorului, după coborârea de pe cruce.

Cântarea heruvimică cuprinde două părți, prima înainte de intrare, iar cea de-a doua imediat după. Scopul acestui imn este acela de a ne purifica mai mult în vederea Jertfei euharistice care se apropie. Purificarea presupune o spiritualizare mai profundă, prin detașarea de orice grijă din viața noastră zilnică, lumească, materială. Pronumele „noi” îi cuprinde atât pe preoți cât și pe mireni, care îi înfățișează în mod tainic pe heruvimii nevăzuți, făcând acum pe pământ ceea ce ei fac mereu în ceruri și anume, ii aduc laudă lui Dumnezeu. Preotul recită Heruvicul tainic, în altar, iar poporul îl cântă cu voce tare, în Biserică. După citire, preotul ia acoperământul cel mare, îl pune pe gât, în mâna dreaptă ia potirul, iar în stânga sfântul disc, ambele acoperite, și iese din altar, înaintea lui mergând diaconul sau paraclisierul cu lumânarea aprinsă. Se oprește în mijlocul Bisericii și face pomenirile de la intrarea mare. Acestea sunt o serie de stihuri liturgice care vizează mai multe categorii de persoane, fiecare sfârșindu-se cu formula: „…să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăția Sa”. După terminarea pomenirilor preotul reintră în altar, iar în Biserică se cântă a doua parte a Heruvicului: „Ca pe Împăratul…”.

După ce preotul îi binecuvintează pe credincioși, diaconul exclamă: „Ușile! Ușile!” Această cunoscută exclamație amintește de momentul slujbei în care, pe vremuri, ușile bisericii erau încuiate, astfel încât doar credincioșii creștini să rămână înăuntru. De-a lungul secolelor, vizitatorilor le-a fost îngăduit să rămână, dar solemnitatea momentelor următoare este încă marcată de această frază.

Partea pregătitoare pentru Sfânta Jertfă cuprinde trei aspecte care sunt totodată și condiții pentru participarea cu vrednicie la săvârșirea Jertfei. Acestea sunt rugăciunea, împlinirea poruncii creștine a dragostei, care s-a concretizat în ritualul sărutării păcii și mărturisirea credinței celei drepte și adevărate prin rostirea Crezului. Crezul este cea mai concentrată expresie a credinței ortodoxe, fiind în același timp și o angajare a fiecărui credincios.

2.4.2 Rugăciunea euharistică

După Crez, preotul începe Anaforaua, marea rugăciune euharistică, asupra Darurilor, rugăciune astfel numită din cauză că începe astfel: „Sus să avem inimile”. Principalele două anaforale care sunt folosite în Biserica Ortodoxă sunt cea a Sfântului Ioan Gură de Aur și cea a Sfântului Vasile cel Mare.

După ce se face pomenirea istoriei căderii și izbăvirii noastre și a instituirii Cinei euharistice, preotul Îl invocă pe Duhul Sfânt, cerându-I să se pogoare și să sfințească Darurile. După invocarea Sfântului Duh și sfințirea Darurilor, preotul face pomenirea Sfinților, începând cu Maica Domnului. Credincioșii cântă acum împreună Axionul, vechea cântare în cinstea acesteia: „Cuvine-se cu adevărat să te fericim [pe tine], Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită și prea nevinovată și Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce ești mai cinstită decât Heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul L-ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim!”

Imediat după rostirea Crezului are loc un dialog între preot și credincioși cu rolul de a anunța Sfânta Jertfă. După ce preotul îndeamnă pe credincioși să mulțumească lui Dumnezeu și ei răspund prin a se închina, el însuși aduce o frumoasă rugăciune de mulțumire numită anamneză, care este o aducere aminte a unor fapte petrecute cândva. Rugăciunea începe prin invocarea tabloului general al mântuirii, însă nu este doar o simplă aducere aminte a faptelor pe care le cunoaștem prin intelect, ci în același timp este o legătură a timpului prezent cu cel de când s-au petrecut faptele, astfel încât prin credință și trăire să devenim contemporani cu ele: „Ne naștem cu cei ce s-au născut, cădem și ne ridicăm cu cei ce au căzut și s-au ridicat, și tot împreună cu ei ne suim la cer, moștenind Împărăția ce va să fie”.

După rugăciunea de mulțumire, preotul rostește chiar cuvintele Mântuitorului de la Cina cea de Taină: „Luați, mâncați, Acesta este Trupul Meu, Cel care pentru voi se frânge spre iertarea păcatelor” și „Beți dintru Acesta toți, Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, Cel care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor”, adăugând „pe ale Tale dintru ale Tale Ție îți aducem de toate și pentru toate”. Urmează punctul înalt al Sfintei Liturghii, și anume prefacerea cinstitelor daruri în Sfintele Daruri. Prefacerea are loc în urma unei rugăciuni speciale rostită de liturghisitor în taină, în altar, numită epicleză.

Epicleza este o rugăciune specială, solemnă și sfințitoare, însă nu trebuie privită izolată de celelalte anterioare, ci mai degrabă ca o continuare a acestora. Întâi, preotul se roagă pentru sine, pentru purificarea sa sufletească înainte de a începe sfințirea Darurilor pentru că harul pe care l-a primit poate să crească sau să scadă în funcție de viața duhovnicească pe care o duce. Rugăciunea epiclezei este adresată Tatălui, Căruia I se cere să trimită Duhul Său cel Sfânt „peste noi și peste aceste Daruri ce sunt puse înainte” și este rugat să prefacă pâinea și vinul în „Cinstitul Trup și Sânge al Hristosului Său”. Așadar, prefacerea se realizează prin Duhul Sfânt, în prezența implicită a Fiului înviat. Darurile aduse de credincioși la proscomidie se preschimbă în Trupul și Sângele lui Hristos, dar nu în mod anamnetic – prin amintire sau comemorare – și nici simbolic – prin reprezentare – ci în mod real, ele transformându-se în adevăratul Trup și adevăratul Sânge a lui Hristos, chiar dacă își păstrează înfățișarea naturală și gustul de pâine și vin. În acest timp, credincioșii cântă „Pe Tine Te lăudăm, pe tine bine Te cuvântăm, Ție îți mulțumim, Doamne, și ne rugăm Ție”. Prefacerea euharistică este o conlucrare a preotului și a credincioșilor, realizată de Sfânta Treime.

Urmează a fi rostită rugăciunea Tatăl nostru sau Rugăciunea Domnească, numită astfel, fiindcă Însuși Mântuitorul a lăsat-o pentru noi ca model. După ectenia rostită, urmează un moment solemn : preotul, în fața sfintei mese, ia Sfântul Trup cu ambele mâini, Îl înalță în semnul Sfintei Cruci deasupra sfântului disc, spunând: „Să luăm aminte : Sfintele, vouă, sfinților”. Răspunsul credincioșilor este o adevărată expresie a smereniei, ca și cum ar protesta față de o evaluare exagerată, mărturisind: „Unul e sfânt, Unul e Domn: Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl. Amin”. În timp ce se cântă chinonicul sau, după caz se citește din cazanie, preotul are în mâini Sfântul Trup, Îl frânge în cele patru părți tăiate în miez la proscomidie și le aranjează pe Sfântul Disc în forma crucii – IS HR pe verticală, iar NI KA pe orizontală – și rostește încet rugăciunea: „Se sfărâmă și Se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce Se sfărâmă și nu se desparte, Cel ce pururi Se dă de mâncare și niciodată nu se sfârșește, ci pe cei ce se împărtășesc îi sfințește”. Preotul ia partea de deasupra a sfântului Trup, imprimat cu inscripția IS și o pune în sfântul potir, zicând: „Plinirea potirului credinței și a Sfântului Duh”, după care ia ibricelul cu apă încălzită și o binecuvintează: „Binecuvântată este căldura sfinților Tăi, totdeauna, acum și pururi și în vecii vecilor. Amin”. Apoi o toarnă în formă de cruce în sfântul potir, spunând: „Căldura credinței, plină de Duhul Sfânt. Amin”. Odată cu punerea în sfântul potir a părții IS, Trupul și Sângele se contopesc, împlinindu-se lucrarea Duhului Sfânt. Apa devine Sânge a lui Hristos.

2.4.3 Împărtășirea și încheierea

După sfințirea Darurilor, pomenirea Sfinților și a episcopului locului, preotul ridică Sfintele Daruri, exclamând: „Sfintele [sunt ale] Sfinților!” Rostire la care credincioșii răspund: „Unul [este] Sfânt, Unul [este] Domn, Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl, amin”. Acest dialog este foarte sugestiv, amintindu-ne în permanență că sursa sfințeniei noastre este singur Dumnezeu, mai ales prin împărtășirea cu Sfintele Daruri.

În tradiția ortodoxă, credincioșii se împărtășesc cu Sfintele Daruri sub ambele specii (atât în chipul pîinii cât și al vinului), dintr-o linguriță, tradiție datând din secolul al IV-lea. După ce au primit Trupul și Sângele Mântuitorului, credincioșii iau o bucățică de pâine, anafura, care este o parte din prescura din care a fost scos și Agnețul. Anafura (numită în limba greacă antidoron) nu face parte din partea de prescură sfințită spre a deveni Sfânta Împărtășanie sau Euharistia, dar este binecuvântată, astfel încât este tratată cu respect.

Reunirea Sfântului Trup cu Sfântul Sânge în sfântul potir simbolizează Învierea Domnului, iar turnarea restului pâinii de pe sfântul disc închipuie unirea desăvârșită a tuturor membrilor Bisericii luptătoare și triumfătoare, cu Hristos. Pentru credincioșii care nu s-au putut împărtăși, împreunarea cu Sfântul Sânge, a miridelor scoase pentru ei, înlocuiește unirea adevărată și reală, realizată prin împărtășirea cu Sfintele Daruri, întrucât Sângele Sfânt în care se toarnă miridele spală păcatele celor pentru care s-au adus aceste miride.

Înălțarea Sfântului Potir și arătarea lui în văzul tuturor la cuvintele: „Cu frică de Dumnezeu…” și „Mântuiește, Dumnezeule, poporul Tău…” simbolizează arătările Mântuitorului după Înviere. Ultima înălțare a acestuia în văzul credincioșilor, însoțită de semnul Sfintei Cruci, la cuvintele „…totdeauna, acum și pururea…” reprezintă ultima arătare a Domnului către Ucenicii Săi și binecuvântarea acestora de către Mântuitorul, înainte de Înălțare, iar ducerea și depunerea Sfintelor Daruri la proscomidiar închipuie înălțarea Domnului la ceruri. Tămâierea Sfintelor Daruri înainte de ducerea lor la proscomidiar simbolizează harul Sfântului Duh dat Sfinților Apostoli după Înviere: „Luați Duh Sfânt” (In. 20, 22).

Rânduiala Liturghiei se încheie cu Rugăciunea amvonului, fiind rugăciunea care cuprinde toate caracterele rugăciunii de cerere, de laudă, de mulțumire și de mărturisire a credinței în Sfânta Treime. Este o sinteză a rugăciunii liturgice, fiind rostită de preot în întregime cu glas tare.

Sfârșitul Liturghiei se face prin binecuvântarea preotului care invocă încă o dată lucrarea mântuitoare a lui Hristos, prin formula „Cel ce a înviat din morți, Hristos Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, ale sfinților, măriților și întru tot lăudaților apostoli, ale Sfântului (N)(al cărui hram îl poarta biserica), ale Sfântului (N), a cărui pomenire o săvârșim, ale sfinților și drepților dumnezeiești Părinți Ioachim și Ana și pentru ale tuturor sfinților, să ne miluiască și să ne mântuiască pe noi, ca un bun și de oameni iubitor. Pentru rugăciunile sfinților părinților noștri, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi”.