Legenda Manastirii Putna

Și cel mai bun loc de a începe era secolul al XV-lea, când Ștefan cel Mare a pus piatra de temelie a Putnei, în 1466. Până atunci Putna nu avea realitate istorică, ci exista doar în gândul lui Dumnezeu. Acest gând, dacă urmărim legenda, a fost insuflat unui sihastru de pe valea Putnei – posibil vestitul Daniil1  – care l-a împărtășit mai departe lui Ștefan cel Mare, spre a fi materializat istoric. S-au perpetuat până în zilele noastre cel puțin opt variante de legendă a fondării Putnei2 , provenite din popor, din care s-a inspirat și cronicarul Ion Neculce la 1733, în Letopisețul Țării Moldovei, precum și egumenul Putnei, Vartolomei Mazereanu, în a sa Istorie pentru Sfânta Mănăstire Putna, scrisă la 1 Prezența sihastrului Daniil în legendele întemeierii Putnei este considerată de unii istorici un adaos târziu de sec. XVIII; în acest sens vezi Ștefan S. Gorovei, Epoca Ștefaniană 1457-1529, în Sfânta Mănăstire Putna (album), ed. îngrijită de Centrul de Cercetare și Documentare Ștefan cel Mare 2010, p. 42-43. 2 Episodul întemeierii Putnei se regăsește în cuprinsul a mai multor legende, reunite în volumul Ștefan cel Mare și Sfânt – Portret în Legendă, Sfânta Mănăstire Putna, 2003, astfel: Daniil Sihastrul, p. 99; Ștefan-Vodă și turcii, p. 104; Legenda Mănăstirii Putna, p. 119; Mănăstirea Putna, p. 123; Bătălia de la Varnița, p. 138; Bătălia de la Zarija, p. 140; La Bordea în pădure, p. 142; Mănăstirea Putna, p. 155. Comunicări, intervenții moderator: Ion Pop235 1761. Potrivit istoricului Claudiu Paradais, cea mai răspândită variantă ar fi cea a lui Neculce, auzită din „oameni vechi și bătrâni”, care nu face referire la vreun sihastru, dar care valorifică un alt element esențial: sacrificiul. Astfel: „Ștefan vodă cel Bun, cînd s-au apucat să facă Mănăstirea Putna, au tras cu arcul dintr-un vîrvu de munte ce este lîngă mănăstire. Și unde au agiunsu săgeata, acolo au făcut prestolul în oltariu. Și este mult locu de unde au tras pănă în mănăstire. Pus-au și pe trii boiernași de au tras, pre vătavul de copii și pre doi copii din casă. Deci unde au cădzut săgeata vătavului de copii au făcut poarta, iar unde au cădzut săgeata unui copil din casă au făcut clopotnița. Iar un copil din casă dzicu să fie întrecut pe Ștefan-vodă și să-i fi cădzut săgeata într-un delușel ce să cheamă Sion, ce este lîngă mănăstire. Și este sămnu un stîlp de piatră. Și dzic să-i fie tăiat capul acolo. Dar întru adevăr nu să știe, numai oamenii așe povestescu.” În varianta preluată de Neculce, trasul cu arcul pare a fi un element îndestulător de alegere a locului sacru, fără intervenția directă a lui Dumnezeu. Să nu uităm însă că acestui gest mitic îi este suficient revelată simbolistica supranaturală în tradițiile religioase ale lumii, precum și în textul Vechiului Testament, unde apare ca un instrument al proniei divine: „Aceasta este săgeata izbăvirii ce vine de la Domnul”, va zice profetul Elisei (IV Regi 13, 17)3 . Pe lângă gestul ritualic al alegerii, fondatorul mai are însă nevoie de ceva pentru ca jertfa să fie desăvâșită. Sacrificarea tânărului arcaș, departe de a fi descifrată ca un act de pedeapsă, îl va face pe Nichita Stănescu să afirme: „Mitul meșterului Manole, mitul sacrificiului care stă la baza oricărui act de creație, se transformă „avant la lettre„ în mitul întemeierii mânăstirii Putna.”4 La fel, în basmul Pasărea Măiastră, cules de Petre Ispirescu, împăratul nu va putea termina de zidit biserica până nu se va așeza pasărea măiastră în turnul ei5 . În alte variante ale legendei, Ștefan este mânat de vânătoarea unui cerb (amintind de zimbrul lui Dragoș) către valea Putnei și ni se comunică și locul unde s-a înfipt săgeata: într-un paltin. Recunoaștem motivul vânătorii ritualice, al cerbului mitic care poartă vânătorul spre alte tărâmuri, precum și al paltinului, arbore consacrat rosturilor supranaturale, imediat următor bradului în ordinea sacralității. Paltinul se va transforma succesiv în cruce și altar, într-un axus mundi de o nouă factură, pentru ca Putna să devină, la rândul ei, sediul peren al lui Ștefan și însăși încarnarea Moldovei, precum 3 Pentru alte exemple: (Psalmi 63.8) „Dar Dumnezeu îi va lovi cu săgeata și fără de veste îi va răni”; (Zaharia 9.13) „Căci am întins pe Iuda ca pe un arc și pe Efraim îl pun săgeată pe coardă”; un exemplu din literatura populară este basmul Zâna Zânelor, în Petre Ispirescu, Legendele sau basmele românilor, p. 413, unde împăratul le spune celor trei fii ai săi: „Trageți cu arcul, copii, și unde va cădea săgeata fiecăruia, acolo îi va fi norocul”. 4 Nichita Stănescu, Ion Neculce, în Amintiri din prezent, Editura Sport-Turism, București, 1985, p. 56–57, 59–61. 5 Petre Ispirescu, op. cit., p. 298. 236 abația de la Saint-Denis avea să însemne, după Georges Duby, „locul unde se înfig rădăcinile trunchiului suveran al regatului lui Clovis”6 . În sfârșit, în majoritatea variantelor, Ștefan ajunge la un sihastru, de regulă nenominalizat, în urma unei bătălii cu turcii sau cu tătarii, sau rătăcind de la vânătoare, caz în care nu mai este el cel care are gândul fondării mănăstirii, ci sihastrul i-l descoperă ca pe o taină revelată de Dumnezeu. Acesta este de altfel și rostul sihastrului – de a transmite lui Ștefan imaginea supranaturală a Putnei, cetatea din lumea cealaltă, din lumea lui Dumnezeu, pe care trebuie s-o materializeze în lumea aceasta. Pentru a împlini acest gând dumnezeiesc, domnul este supus unor încercări inițiatice: fie e pus să aștepte la ușa chiliei sihastrului până la terminarea rugăciunii, fie e pus să doarmă până la miezul nopții, după care e trezit și trimis la locul unde trebuie să descifreze taina. Acolo sihastrul îl provoacă să-și trezească și simțurile spirituale folosind anumite gesturi ritualice – strângerea de mână sau călcarea pe picior, Ștefan urmând să vadă trei lumini ori să audă glasuri îngerești cântând, care marchează locul unde va zidi mănăstirea. Cel mai bine este conturat acest cadru în povestirea lui Vartolomei Mazereanu din a sa Istorie pentru Sfânta Mănăstire Putna, unde pustnicul Daniil, ajuns deja la o notorietate a sfințeniei, este substituit sihastrului anonim. Iată cum legenda absoarbe istoria, încorporând elemente noi și operând uneori modificări cu caracter retroactiv, ajungând în final creatoare de istorie. Nici un cronicar până în secolul al XVIII-lea nu pomenise de vreo legătură a lui Ștefan cu Daniil Sihastrul relativ la întemeierea Putnei, aceasta fiind mai degrabă adevărat pentru fondarea Voronețului, lângă care Daniil își avusese chilia7 . Interesant este de asemenea cazul degetului provenind din mormântul lui Daniil Sihastrul8 , pe care tradiția l-a înregistrat ca fiind degetul arătător de la mâna dreaptă, „cu care el [Daniil] i-a arătat voievodului mândra vale a Putnei, unde l-a îndemnat să ridice mănăstirea”9 . Faptul că părticica de moaște s-a dovedit a fi, la un examen atent, o porțiune de coastă ori de claviculă relevă aceleași mecanisme integratoare ale legendei care, ca și în cazul substituirii sihastrului anonim cu unul cunoscut, remodelează istoria profană după necesitățile sacrului. Orice metamorfoză în structurile narative, orice înlocuire sau aparentă „falsificare” a elementelor constitutive ale legendei se face în beneficiul unui alt tip de adevăr, nu mai puțin valoros, căci însăși sacrul, după cum constata Mircea Eliade, „se manifestă după legile propriei sale 6 G. Duby, 1966, p. 14, apud. Sorin Dumitrescu, Altfel despre Ștefan cel Mare, ed. Anastasia 2004, p. 286. 7 Vezi nota 1. 8 Ferecat în argint de egumenul Ghedeon de la Voroneț, în anul 1749; aflat acum la Mănăstirea Putna. 9 Petru Rezuș, Viața și faptele sfîntului Daniil Sihastru, în rev. „Studii teologice”, seria II-a, nr. 3-4/1956, p. 236.237 dialectici”10. Mai departe cronicarul ne spune că sihastrul Daniil de pe valea Putnei ar fi văzut de multe ori „diasupra locului unde iaste acmu zidită Sfânta Mănăstâre Putna, mulțime de îngeri luminați, căntănd, țiind în măini făclii aprinsă”. Dumnezeu îi comunică astfel lui Daniil imaginea acelei Putne pe care El o vedea cu ochii Lui, Putna în idee și în mit, care încorpora deja toate acele calități care urmau să fie dovedite ulterior în istorie: „Bine să știi că întru acel loc, unde ai văzut îngeri luminați, robul lui Dumnezău, Stefan voevoda, fără zăbavă va să facă o sfântă mănăstâre, foarte iscusită, întru numele Precuratei de Dumnezău Născătoarea și Pururea Fecioarei Mariei și va așăza întru acia mănăstâre mulțime de călugări, ca să proslăvască pre Dumnezău și pre Precurata lui Maică”. Suntem puși în fața unui paradox al legendei din care nu ne va scăpa rațiunea, ci credința. Deja după două secole de existență, legenda se îmbogățește cu imaginea îngerilor care sunt „mulțime” – nu doar auziți, ci și văzuți cu făclii aprinse – iar Mănăstirea Putna o aflăm de acum „foarte iscusită” și cu „mulțime de călugări”. Pe de altă parte, ne gândim că până în acest moment Putna a avut timp să se facă cunoscută prin măiestria cântăreților ei (Eustatie Protopsaltul), prin celebrele ateliere de broderie și pictură, prin abundența tipăriturilor lui Iacov Putneanul. Credem că este vorba de același fenomen miraculos prin care Putna ideală încorporează treptat, pe măsura trecerii timpului, realizările Putnei temporale, mitizându-le. Dacă am fi căutat o imagine a Putnei de o strălucire egală imediat după moartea lui Ștefan cel Mare, foarte probabil nu am fi găsit-o, dovadă fiind versiunile mai sărace ale legendei (inclusiv la cronicari), legate perponderent de ritul vânătorii sau al trasului cu arcul, ori cel mult de un sihastru necunoscut. Or acum, în etapa la care se află legenda în timpul lui Vartolomei Mazereanu11 – care e totuși doar la trei decenii de scrierea lui Neculce – cele două rituri menționate par să devină inutile, de vreme ce acum Dumnezeu deja „a pus cuget bun la inima previtiazului și fericitului domn Stefan voevoda” să facă o mănăstire, pe care o aflăm înzestrată „cu odoară scumpe și cu multe moșii”. Ștefan însuși nu mai este acel pelerin umil care e pus să aștepte la ușa sihastrului sau care are nevoie să fie călcat pe picior ca să-și deschidă ochii spirituali, ci îndată vede și el mulțimea de îngeri luminați cu făclii aprinse. Este relevant – credem – că 10 Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Paris, 1949, p. 312. 11 În stadiul actual nu putem face o cronologie a celor 8 variante de legendă mai devreme de anul 1900; este aproape imposibilă o cercetare amănunțită care să coboare pe firul fiecărei legende și să releve locul și timpul de origine; majoritatea le putem atribui începutului sec. al XVI-lea; nu știm precis dacă motivul vânătorii, al trasului cu arcul sau al sihastrului sunt anterioare sau posterioare unul altuia, și nu putem ști felul în care ele se combină; dar însuși faptul că cel mai bogat episod îl găsim fixat în timpul lui Vartolomei Mazereanu, în 1761, posterior lui Neculce și altor cronicari la care povestea e mult mai simplă, indică o dezvoltare în timp a narațiunii, adăugându-se noi straturi simbolice și mitice. Acesta este un argument pentru postularea evoluției legendei în timp, în general una sau două variante privilegiate crescând, printr-un proces de absorbție, pe seama celorlalte, care stagnează.238 stilul aghiografic al descrierii se accentuează în vremea unui inimos egumen al Putnei, lucru pe care credem că nu ar fi fost capabil să-l facă un om de rând, ori cineva exterior mănăstirii, chiar cronicar – nu la asemenea dimensiuni. Nu mai puțin adevărat este că legenda crește o dată cu realitatea istorică din care-și trage legitimitatea și autoritatea. Iar dacă auzim de sărăcirea sau dispariția unei legende istorice, aceasta trebuie să fi fost antrenată de dispariția nevoii care a conceput-o sau de marginalizarea personajului, tot cu efect retroactiv, de către epocile ulterioare, în virtutea unor eventuale noi opțiuni istorico-politice. În fond, este totuna cu a spune că lumea nu mai are nevoie de sfinți sau de eroi, ci se orientează spre alte modele. Să privim acum un pic cu ochii minții și să înțelegem ce semnificații ar fi putut avea pentru societatea secolului al XV-lea edificarea unui așezământ monahal atât de impunător într-un spațiu esențialmente sălbatic, neîmblânzit. La vremea aceea, geografia Moldovei și mai ales a ținutului Sucevei însemna poate trei sferturi din suprafață pădure. Știm că, în general, în medievalitate, care la noi s-a prelungit cu câteva secole, pădurea era un spațiu neexplorat, misterios, sălașul unor forțe și ființe supranaturale, aproape o prelungire mistică a lumii cunoscute și civilizate. Obiectele sau locurile naturale aveau aproape întotdeauna, pe lângă dimensiunea lor materială, și o realitate simbolică, un rost sau semnificații sacre12. Pădurea mai ales, așa cum observă Romulus Vulcănescu, era învestită din vechile timpuri, de la vechii strămoși daci, cu rostul de cetate vegetală și sanctuar natural13. Treptat, o dată cu apariția pustnicilor rătăcitori prin păduri, ea va simboliza și starea de veghe permanentă pentru apărarea ființei spirituale a neamului. Sfințenia și binecuvântarea dumnezeiască ce iradiau din acești sihaștri a trebuit să concureze mult timp, probabil, cu autoritatea unor ființe miraculoase malefice sau benefice, precum Muma Pădurii sau Păunașul Codrilor. Că pădurea devine treptat și loc de rugăciune ne-o amintește povestea unui călugăr, dintr-o mănăstire fără nume, care a contemplat în pădure cântecul unui vultur-înger al lui Dumnezeu, timp de – aparent – câteva ore, iar în realitate 355 de ani14. Instalarea Mănăstirii Putna, necropolă voievodală, într-un asemenea loc de confluențe spirituale și mistice a trebuit să încline sensibil balanța spre cinstirea creștină a lui Dumnezeu, a sfinților și bisericii Lui. Ea devenea o ancoră puternică a salvării individuale a fiecăruia, făcându-și un loc de frunte printre figurile ce împânzeau tabloul religios al mentalului contemporan. Din codrul din care a luat naștere, Putna va fi încarnat și acest rost al veghei spirituale permanente, deplasând parțial accentul de la natura sacră la lăcașul sfânt 12 Pentru simbolistica spațiului vegetal, vezi Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, ed. Cartier Istoric 2004, p. 89 și urm. 13 Romulus Vulcănescu, Mitologia Română, ed. Academiei 1987, p. 484. 14 Altă istorioară despre Rai în „Ne vorbește părintele Cleopa”, vol. II, ed. Mănăstirea Sihăstria 2004, p. 111. 239 ocrotitor al locurilor și oamenilor. Acest proces nu a fost unul brutal, dacă ne uităm la stema heraldică a Moldovei de pe turnul de poartă al mănăstirii – o refacere după originalul din 148115 pus de Ștefan cel Mare – o figură cu multiple elemente mitice. Regăsim aici bourul dinastic al lui Dragoș, care – caz interesant – este figurat cu cruce în frunte, integrat universului zoologic creștin, apoi soarele și luna heraldice asociate regalității suverane, și dubla floare de crin16. Integrarea acestei steme mitice în lăcașul de cult creștin, gest firesc din perspectiva actului de ctitorire, poate însemna la un alt nivel că spațiul sfânt absoarbe simbolistica heraldică sacră, punând-o în slujba lui. Se creează astfel o ierarhie de forțe spirituale, mănăstirea ordonând un spațiu al obiectelor și ființelor miraculoase, civilizând sau domesticind simbolic acest univers mitic. Ea este Putna Maicii Domnului, a binecredinciosului Ștefan, ce se trage din străvechiul Dragoș al vânătorii rituale. Ea este cetatea care adună și reconvertește credințele și miturile disparate ale Bucovinei. Am văzut așadar că, pe măsura înaintării în istorie, mănăstirea Putna a înaintat și în mit, că imaginea ei simbolică a devenit tot mai clară, mai luminoasă, impunându-se și dominând geografia sacră locală. Aceeași imagine a răzbătut până la Neculce, în Letopisețul său de la 1733, mai generoasă decât a cronicarilor predecesori lui – Ureche și Costin, și mai generoasă decât propria sa relatare a legendei întemeierii Putnei – cea cu vânătoarea și arcul. Despre zidirea propriu-zisă aflăm că „așia au fost făcut mănăstirea de frumoasă, tot cu aur poleită, zugrăvala mai mult aur decât zugrăvală, și pre dinăuntru și pre denafară, și acoperită cu plumbu. Și zicu călugării să fie fost făcut și sfeșnicile céle mari și céle mici și policandru și hora tot prisne de argint17”. Descrierea a suscitat specialiștii să caute legături cu marile edificii eclesiastice bizantine, propunând și un model mai apropiat – cel al Sfintei Sofia din Kiev18. Însă, în plan vertical și eshatologic, sintagma „mai mult aur decât zugrăveală” ne duce cu gândul la un model ceresc, la cetatea sfântă din apocalipsa lui Ioan Teologul: „Și am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. […] iar cetatea este din aur curat, ca sticla cea curată” (Apo. 21: 2,18). În același sens, pentru faptul că Ștefan cel Mare a fost contemporan cu Sf. Nifon, Patriarhul Constantinopolului și Mitropolitul Țării Românești, istoricul de artă Sorin Dumitrescu consideră că domnului 15 „la 8 septembrie 1477, era deja în uz stema cea nouă: scut despicat, în dreapta o cruce dublă, iar în stânga un crin dublu […]. Aceeași stemă se află pe pisania turnului de intrare de la Mănăstirea Putna, datată 1481, foarte probabil o refacere târzie din secolul al XVII-lea sau al XVIII-lea, dar care a ținut seama de un model contemporan”, în Princeps Omni Laudae Maior, Ștefan S. Gorovei și Maria Magdana Szekely, Sfânta Mănăstire Putna 2005, p. 525. 16 Pentru o interpretare a stemei heraldice a Moldovei, vezi Ștefan S. Gorovei, op. cit., p. 523-524, 526-527. 17 Adică din argint curat. 18 Ștefan S. Gorovei, Epoca Ștefaniană 1457-1529, op. cit., p. 46.240 Moldovei îi era familiară imaginea palatului din vedenia Înfricoșătoarei Judecăți a episcopului Nifon din secolul V, pe care patriarhul Nifon ar fi introdus-o și la noi. Aici vedem un mare și sfânt palat, cu tronuri de foc, grădini de flori, amfore mari de aur pline de parfumuri dumnezeiești, coroane multicolore și strălucitoare19. Acest model ceresc va fi fost suprapus peste corespondentul său terestru – Putna văzută – atât cât a fost omenește posibil, constituind ceea ce același istoric a numit chivotul ecumenic20 al lui Ștefan cel Mare. Dacă Roma și Constantinopolul aspiraseră pe rând la rangul de cetate sfântă, de nou Ierusalim, urmați apoi de Moscova, de ce n-ar fi făcut-o și Ștefan acum, la o scară mai mică, prin a sa Putnă imperială, într-o vreme când se dorea a fi continuatorul legitim al măreției bizantine? Într-adevăr, nu o dată în acte Ștefan este numit țar, adică împărat, iar adevărata aspirație spre universalitate va fi încununată simbolic nu în Cetatea Sucevei, ci mai degrabă în biserica Putnei, din a cărui boltă Pantocratorul tronează peste întreaga lume și din a cărui gropniță domnul va privi cu fața în sus hora cerească a îngerilor. Aici era împărăția în care el trebuia să se odihnească, aici trebuiau să se adune lumea văzută și cea nevăzută. Așadar o Putnă care începe aici și se termină dincolo… La capătul acestor reflecții pe marginea celor două ipostasuri ale Putnei, mărturisim că am înțeles ce ne-a făcut să ne simțim aruncați în mit, în pelerinajul din 2 iulie 2004. Era ceva din aceeași emoție ce-l va fi încercat și pe ctitorul nostru în așteptarea tranziției către cetatea eternă. Sau poate ceva ca ieșirea din timp a călugărului care a contemplat pasărea măiastră în pădure timp de 355 de ani. Printr-o experiență de tipul mitului, care a reactualizat un eveniment de trecere la cele veșnice a unui om, pelerinajul nostru s-a transformat într-un act de pomenire liturgică, într-un parastas în care am dobândit acces la spațiul și timpul veșnic în care dăinuiesc atât Putna cât și Ștefan, în dimensiunile lor ideale. Putna am simțit-o ca arhetip, iar pe Ștefan l-am văzut în icoană, și acestea le-am trăit într-un plan mai larg al existenței, ca mit și ca taină. Până când ne vom încadra și noi definitiv în această liturghie perpetuă, dorim să apropiem Putna tot mai mult de modelul ei din cealaltă lume, după imaginea care a crescut în timp la oamenii vechi și bătrâni, și după viziunea pe care au avut-o cronicarii. De altfel, toți oamenii care se suie la Dumnezeu, de aici de la Putna, nu fac decât să sporească în strălucire imaginea mitică a mănăstirii, evocată de Vartolomei Mazereanu, unde mulțimea de călugări stă alături de îngerii cu făclii Caietele de la Putna 4, IV – 2011aprinse, chemându-i pe toți la procesiune și comuniune. 19 Viața și învățăturile Sf. Ierarh Nifon, ed. Episcopiei Romanului și Hușilor 1993, p. 103. 20 Acesta este înțeles ca un model ideal al împărăției cerești reflectat în fiecare edificiu eclesiastic ștefanian, atât singular cât și global; conceptul este valabil și pentru bisericile lui Petru Rareș, precum poate fi, în general, pentru orice monarh al evului mediu românesc la care arhitectura eclesiastică reflectă aspirații spre universalitate.241 Cassian Mari

Monah Iustin Taban, Legenda Mănăstirii Putna. O cetate în două lumi

Caietele de la Putna 4, IV – 2011