Istoria Penticostalismului Romanesc

Cuprins

INTRODUCERE

1. Definirea, încadrarea și delimitarea subiectului

2. Importanța subiectului

3. Motivarea opțiunii

4. Obiectivele lucrării

5. Metode de lucru

6. Glosar de termeni

Capitolul 1. Rădăcinile penticostalismului modern

1.1. Influența lui John Wesley și a metodismului

1.2. Asociația Națională Holiness

1.1.1 Cruciada holiness

1.1.2 Controversa și respingerea metodistă

1.2. Bisericile holiness

1.2.1 „A treia binecuvântare”

1.2.2 Fire-Baptized Holiness Church

1.2.3 Prezbiterienii holiness

1.2.4 Biserica Penticostală Holiness

1.2.5 Baptiștii „free will”

1.2.6 Biserica „United Holy”

1.2.7 The Church of God – Mountain Assembly

1.2.8 The Church of God in Christ

1.2.9 Alte Biserici ale lui Dumnezeu

1.2.10 Conduita holiness

Capitolul 2. Începuturile penticostalismului modern

2.1 Charles Fox Parham

2.2 Școala Biblică „Betel” din Topeka, Kansas

2.2 Revărsarea Duhului – glossolalia

2.2.3 Trezirea din Țara Galilor (Wales)

2.2.5 William Joseph Seymour și trezirea de pe strada Azusa

2.2.7 O echipă de slujitori implicați

2.2.6 Strada Bonnie Brae

2.2.7 Strada Azusa 312

2.2.8 Trezirea se răspândește

Capitolul 3. Formarea principalelor biserici penticostale

3.1 Church of God (Cleveland, Tennessee)

3.2 Assemblies of God

3.3 The International Church of the Foursquare Gospel

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

1. Definirea, încadrarea și delimitarea subiectului

Teologul penticostal William Menzies definea pe scurt mișcarea penticostală ca fiind formată din „acele grupări din cadrul Bisericii creștine caracterizate de credința că evenimentul din ziua Cincizecimii menționat în Fapte 2 nu a semnalat numai nașterea Bisericii, ci a descris o experiență disponibilă credincioșilor în orice vreme.”

În introducerea sa la primul volum din Istoria penticostalismului românesc, istoricul penticostal Valeriu Andreiescu cita dintr-un articol intitulat „Penticostalismul”, apărut într-o „masivă enciclopedie catolică italiană a creștinismului, coordonată de Gianni Ambrosio (și prefațată de Joseph Ratzinger, viitorul papă Benedict al XVI-lea)” în care istoricul protestant valdens Paolo Ricca scria:

„Penticostalismul este, în istoria Bisericii, prima mișcare creștină de masă suscitată de o experiență de credință ce se reclamă de la „botezul în Duhul Sfânt” (sau al „Duhului Sfânt”). Este, de asemenea, cea de-a doua confesiune creștină mondială după cea catolică romană. Doctrinele fundamentale ale penticostalismului sunt cele clasice, fixate de marile sinoade ale Bisericii antice […] precum și afirmațiile centrale ale Reformei din secolul XVI […] Penticostalismul este principalul moștenitor al „mișcărilor de sfințire” din veacul al XIX-lea american. Dar specificul fenomenului penticostal este experiența personală, directă și imediată a Duhului Sfânt cu darurile Sale”.

Mișcarea penticostală este de departe cea mai mare și mai importantă mișcare religioasă apărută în Statele Unite. Începând din 1901, cu doar o mână de elevi într-o școală biblică în Topeka, Kansas, mișcarea penticostală modernă a crescut exponențial, evoluând într-o mișcare mondială care cuprinde astăzi peste 631.230.000 de penticostali, carismatici și neocarismatici, ocupând locul al doilea între grupările creștine, după Biserica Romano-Catolică.

Și în România, unde a luat ființă oficial în septembrie 1922, prin deschiderea primei biserici penticostale în casa familiei Sida și Gheorghe Bradin, din Păuliș, județul Arad, penticostalismul s-a dovedit a fi mișcarea religioasă creștină cu creșterea cea mai rapidă, trend menținut și confirmat și la ultimul recensământ al populației din 2011, când s-a putut constata că penticostalii au fost singurul grup religios care a crescut în perioada scursă de la recensământul din 2002. Dacă în anul 2002 penticostalii din România erau în număr de 324.462, reprezentând 1,49% din populația stabilă a României, în anul 2011 penticostalii din România erau în număr de 367.938, reprezentând 1,9 % din populația stabilă a României, rezultând o creștere cu 43.476 de penticostali, adică 0,4% din populația stabilă a României.

Complexitatea dezvoltării mișcării, însă, nu permite un studiu exhaustiv – din cauza perioadei mari de timp pe care vom încerca să o acoperim –, de aceea ne vom opri numai asupra momentelor importante, adevărate „pietre de hotar” în istoria instituționalizării penticostalismului modern.

2. Importanța subiectului

„Duceți-vă și faceți ucenici…” (Matei 28.19) este imperativul care motivează și astăzi activitatea centrală a „Marii Trimiteri” adresate de Hristos ucenicilor și, implicit, tuturor celor care cred în El și Îl urmează, iar evanghelizarea și misiunea au fost printre caracteristicile principale ale mișcării penticostale. Devotamentul și determinarea celor care au experimentat botezul cu Duhul Sfânt și darurile spirituale în a împlini această poruncă a Mântuitorului i-a făcut să plece dintr-un capăt în altul al continentului american și până în cele mai îndepărtate zone ale Pământului, pentru a duce Evanghelia celor care aveau nevoie de mântuire.

Deși, cu trecerea timpului, circumstanțele s-au modificat și au apărut diferite influențe care și-au pus amprenta asupra vieții bisericii și a modului de închinare, se remarcă și astăzi la foarte mulți credincioși dorința de a trăi o viață de sfințenie, de apropiere și părtășie zilnică cu Dumnezeu și de experimentare a „făgăduinței Tatălui” (Luca 24.49; Ioan 14.16, 26; 15.26), factori care au stat la baza trezirilor spirituale din care s-a născut penticostalismul.

Schimbarea, mai ales în era contemporană, este majoră. Progresul științei și tehnologiei, împreună cu procesul de secularizare și globalizare, decreștinarea Vestului, religiile pluraliste, toate acestea sunt influențe care au determinat schimbări în modul de închinare al bisericilor creștine penticostale și, uneori, au dus chiar la lipsa înțelegerii necesității misiunii. Cu siguranță, trăim un timp al crizelor de tot felul: economice, demografice, sociale, culturale, morale etc. Ceea ce este important pentru noi, astăzi, este faptul că trăim într-o vreme oportună pentru Biserică, în care aceasta poate să reevalueze și să regândească chemarea și dimensiunea propriei misiuni, pentru a deveni relevantă, o adevărată mărturie în lumea contemporană secularizată.

Reînnoirea poate începe și atunci când ne întoarcem la rădăcini, la începuturile penticostalismului modern. Întotdeauna, oamenii înțelepți învață de la predecesorii lor, pentru a vedea atât lucrurile care îi pot ajuta în lucrare, cât și ce trebuie să nu facă, pentru a nu repeta aceleași greșeli.

Starea unor biserici neoprotestante contemporane denotă în multe cazuri o adormire spirituală, o autosuficiență păguboasă datorată comparației cu alte biserici tradiționale – un mod greșit de raportare, căci etalonul ar trebui să fie Biserica Primară, respectiv Sfânta Scriptură și principiile cuprinse în ea. Metodele, formele pot fi multe și diferite, dar principiile rămân aceleași. Chiar dacă forma pe care o îmbrățișează închinarea și misiunea în biserica penticostală contemporană este diferită, sunt valabile aceleași principii pe care le găsim în Sfânta Scriptură, pe care însă trebuie să le adaptăm realităților și provocărilor contemporane.

3. Motivarea opțiunii

Mai mult decât simpla dorință de aprofundare a istoriei penticostalismului modern, la baza studierii dezvoltării mișcării penticostale în secolul XX stau trei motive generate de situația bisericii penticostale contemporane.

În primul rând, există o motivație de ordin general determinată de necesitatea formării unei imagini reale cu privire la mișcarea penticostală pe plan mondial. Din această perspectivă vom studia modul de formare a diferitelor biserici penticostale, precum și schimbările intervenite în decursul dezvoltării lor, datorate atât formulării diferitelor doctrine teologice și efortului evanghelistic și misionar, cât și contextului geografic și cultural.

Al doilea motiv este dorința de a face cunoscut faptul că bisericile penticostale din România sunt parte dintr-o mișcare relevantă în cadrul creștinismului mondial contemporan, acest fapt trebuind să ne responsabilizeze în a ne împlini misiunea de a fi modele în societate și de a arăta importanța botezului cu Duhul Sfânt și a prezenței darurilor duhovnicești în viața credincioșilor și, implicit, a bisericii.

Un ultim motiv este de a scoate în evidență lucrarea Duhului Sfânt și rolul miraculos al acesteia în apariția mișcării penticostale la începutul secolului XX, fapt care arată că vremurile eshatologice sunt în desfășurare.

4. Obiectivele lucrării

Obiectivul central al lucrării este sintetizarea principalelor repere istorice în apariția și dezvoltarea mișcării penticostale în secolul XX. Acest lucru va fi realizat printr-o analiză istorico-teologică și socială a evenimentelor.

În Capitolul I vom trece în revistă circumstanțele de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX care au dus la apariția grupărilor penticostale.

În Capitolul II vom analiza începuturile penticostalismului din primii ani ai secolului XX până la trezirea penticostală din Los Angeles, pe strada Azusa 312 – evenimentul de cotitură în dezvoltarea penticostalismului modern

În Capitolul III vom analiza apariția și dezvoltarea principalelor biserici penticostale apărute în primele trei decenii ale secolului XX, respectiv Church of God, Cleveland (COG -Biserica lui Dumnezeu, Cleveland), Assemblies of God (AOG – Adunările lui Dumnezeu), și The International Church of the Foursquare Gospel (Biserica Internațională a Evangheliei depline).

În Concluzii-le lucrării vom sintetiza rezultatele cercetării, cu scopul de a scoate în evidență modalitățile de creștere a mișcării penticostale și nevoia de relevanță mărită a bisericilor penticostale în cadrul societății moderne contemporane secularizate, respectiv a lucrării Duhului Sfânt în zilele noastre – condiție esențială pentru a câștiga cât mai multe suflete pentru Împărăția lui Dumnezeu.

5. Metode de lucru

Pentru că în limba română există puține cărți scrise pe subiectul propus (una dintre el fiind o traducere din limba engleză), am acordat o atenție deosebită cărților în limba engleză, mai cuprinzătoare – fapt normal, având în vedere că au fost scrise de exponenți ai respectivelor organizații penticostale din Statele Unite sau de cercetători ai fenomenului penticostal vorbitori nativi ai limbii engleze – care ne-au ajutat îndeosebi la definirea și la evidențierea reperelor specifice temei cercetate.

Fiind vorba de o lucrare de istorie a unei importante mișcări creștine, care s-a răspândit în întreaga lume, am folosit lucrări din acest domeniu, abordând totuși și lucrări de teologie practică, respectiv de doctrine și politici misionare penticostale.

Majoritatea surselor folosite au fost studiate din perspectivă istorică, apelându-se la metode comparative, descriptive și analitice, de fiecare dată urmărindu-se un echilibru interdisciplinar, pentru păstrarea unui caracter cât mai obiectiv. În interpretarea surselor de documentare am ținut cont de criteriile obiectivității și rigorii științifice.

Principala metodă de lucru după depășirea fazei de documentare a constat în sumarizarea și prezentarea punctelor de vedere istorice, teologice și metodologice care au dus la formarea diferitelor grupări penticostale, încercând să scoatem în evidență atât punctele comune, cât și diferențele organizatorice și doctrinare.

Din acest punct de vedere am urmărit să stabilim gradul de credibilitate a surselor folosite când este vorba de informații referitoare la evenimente, poziția lor echitabilă sau radicală din punct de vedere doctrinar, măsura în care prezintă un fundament scriptural adecvat și rigoarea cu care dezvoltă speculativ baza biblică, dând dovadă de consecvență, coerență și echitate.

Elaborarea concluziilor are la bază formularea unor poziții argumentate istoric, teologic și social privind diferitele momente de răscruce ale mișcării pm folosit lucrări din acest domeniu, abordând totuși și lucrări de teologie practică, respectiv de doctrine și politici misionare penticostale.

Majoritatea surselor folosite au fost studiate din perspectivă istorică, apelându-se la metode comparative, descriptive și analitice, de fiecare dată urmărindu-se un echilibru interdisciplinar, pentru păstrarea unui caracter cât mai obiectiv. În interpretarea surselor de documentare am ținut cont de criteriile obiectivității și rigorii științifice.

Principala metodă de lucru după depășirea fazei de documentare a constat în sumarizarea și prezentarea punctelor de vedere istorice, teologice și metodologice care au dus la formarea diferitelor grupări penticostale, încercând să scoatem în evidență atât punctele comune, cât și diferențele organizatorice și doctrinare.

Din acest punct de vedere am urmărit să stabilim gradul de credibilitate a surselor folosite când este vorba de informații referitoare la evenimente, poziția lor echitabilă sau radicală din punct de vedere doctrinar, măsura în care prezintă un fundament scriptural adecvat și rigoarea cu care dezvoltă speculativ baza biblică, dând dovadă de consecvență, coerență și echitate.

Elaborarea concluziilor are la bază formularea unor poziții argumentate istoric, teologic și social privind diferitele momente de răscruce ale mișcării penticostale la începutul secolului XX.

6. Glosar de termeni

Assemblies of God – Adunările lui Dumnezeu, cea mai mare organizație penticostală din Statele Unite

biserică locală – o congregație de credincioși care își trăiesc viața, inclusiv activitatea lor creștină, în cadrul unei societăți locale și pentru care orice transformare a societății vine prin călăuzirea Duhului Sfânt și a principiilor biblice.

contextualizare – modul în care textul (Scripturii) se raportează la contextul unui grup de oameni.

Church of God – Biserica lui Dumnezeu, denumire însușită de multe biserici holiness și penticostale din Statele Unite ale Americii și din alte locuri

eclesiocentrism – etnocentrism ecleziastic – concepția conform căreia modul în care se fac lucrurile în propria biserică sau denominațiune, este singurul mod corect. Ideea că toate celelalte biserici sunt greșite dacă ritualurile, credințele și convingerile sau practicile diferă de ale noastre.

etnocentrism – convingerea că rasa, națiunea sau cultura cuiva este superioară celorlalte.

instituționalizare – a face să dobândească un caracter instituțional; a oficializa, a obține recunoașterea legală.

monoteism – credința într-un singur Dumnezeu (creștinismul, iudaismul sau islamismul).

mișcarea holiness – sau mișcarea sfințeniei, a fost o mișcare de trezire spirituală apărută în secolul XIX, care punea accentul pe sfințirea realizată de Duhul Sfânt, aceasta fiind considerată o experiență distinctă de nașterea din nou și ulterioară acesteia.

oneness – sistemul de doctrine care afirmă că Dumnezeu este unul, că Isus este singurul Dumnezeu și că în Dumnezeu nu există o pluralitate de persoane.

penticostalism – doctrină conform căreia botezul cu Duhul Sfânt este o experiență disponibilă oricărui credincios creștin din toate timpurile, fiind însoțită de semnul distinctiv al vorbirii în limbi și de diferitele daruri duhovnicești pe care Duhul Sfânt le dă, fiecăruia în parte, cum voiește.

paradigmă – set de reguli, norme și metode de cercetare folosite de către o comunitate științifică în procesul de cercetare (cf. Thomas Kuhn – 1922-1996).

sincretism – amestecarea religiei adevărate cu cea falsă.

strategie – un plan sau o acțiune bazată pe o abordare generală în vederea realizării unui scop stabilit sau a rezolvării unei anumite probleme. Strategia, spre deosebire de tactică, nu se ocupă de detalii, ci de scopuri sau intenții generale.

Capitolul 1. Rădăcinile penticostalismului modern

Deși mișcarea penticostală a avut începuturile în Statele Unite ale Americii, ea datorează o mare parte din teologia sa de bază mișcărilor perfecționiste și carismatice britanice timpurii. Cel puțin trei dintre acestea: metodismul /mișcarea holiness, mișcarea Catolică Apostolică a lui Edward Irving și mișcarea britanică „Viața înaltă” de la Keswick au pregătit calea pentru ceea ce părea a fi o revărsare spontană a Duhului Sfânt în America.

1.1. Influența lui John Wesley și a metodismului

Bazele teologice ale penticostalismului modern pot fi urmărite înapoi în timp până la metodism și la gândirea lui John Wesley. Vinson Synan se referă la Wesley ca fiind „părintele spiritual și intelectual al mișcărilor moderne penticostale și holiness”. Un alt cercetător, F. D. Bruner afirma că  „Metodismul este cea mai importantă dintre tradițiile moderne pentru orice student care vrea să înțeleagă originile penticostalismului, pentru că metodismul secolului al XVIII-lea este „mama” mișcării holiness americane din secolul al XIX-lea, care, la rândul său, a născut penticostalismul secolului XX. Penticostalismul este întruparea extinsă a metodismului primitiv”.

Steven Land sublinia că „Urmându-l pe Wesley, unii lideri ai mișcării holiness din secolul XIX ca Finney, Moody, Hannah Whitall Smith, Asa Mahan și Phoebe Palmer (veniți atât din context wesleyan, cât și din cel reformat) au fost cu toții de acord că exista o «sfințire» ulterioară, un «botez în Duhul Sfânt», sau o «viață biruitoare» care au fost câștigate la Calvar, pentru fiecare credincios”.

1.2. Asociația Națională Holiness

Favorizată de criza morală care a urmat în anii de după Războiul Civil (1861-1865), prima trezire spirituală a apărut în statele din Sud, ruinate și sărace după înfrângerea suferită, care și-au căutat consolarea în religie, însă ea o fost de scurtă durată, creștinismul protestant, așa cum observa Synan, pierzând atât membri, cât și interesul pentru religie.

Dorința de a revitaliza o veche practică metodistă, respectiv întâlnirile din tabere, despre care se credea că poate avea un efect benefic asupra „lucrării speciale holiness”, i-a determinat pe reverenzii William B. Osborn și John S. Inskip să se implice în pregătirea și organizarea unei tabere adresată „tuturor, indiferent de denominație” cu speranța că „toți vor experimenta un botez cu Duhul Sfânt, ca la Rusalii” și că „se vor întoarce în bisericile lor cu o nouă viziune de creștere a eficacității acestora.” Tabăra s-a desfășurat între 17-26 iulie 1867, la Vineland, New Jersey și a fost un real succes, marcând începutul mișcării moderne holiness în Statele Unite. Participanții, printre care și episcopul metodist Mathew Simpson, au simțit că întâlnirea era destinată „să exercite o influență asupra întregii creștinătăți” fapt care s-a dovedit a fi adevărat, tabăra de la Vineland având ca rezultat final formarea a peste 100 de denominații în întreaga lume, dând naștere, indirect, mișcării penticostale.

Sfârșitul întâlnirii a prilejuit alegerea unui comitet de 21 de persoane (președinte John Inskip), care avea rolul de a organiza tabăra din anul următor. Acest grup și-a ales numele „Asociația Națională a taberelor pentru promovarea sfințeniei”, redus mai târziu la „Asociația Națională Holiness” (ANH). Până în 1883, Asociația a organizat 52 de tabere naționale, cea mai reușită fiind cea de la Round Lake din 1874, celor 20.000 de persoane venite pentru închinare și celor 6 episcopi metodiști veniți atât din Sud, cât și din Nord alăturându-li-se pentru o zi chiar și generalul U.S. Grant, președintele în exercițiu al Statelor Unite. Episcopul M. Simpson a condus serviciul de încheiere, îndemnând lucrătorii creștini să caute „puterea apostolică” pentru a putea lupta contra „valurilor de păgânism”, peste 400 de persoane mărturisind că au fost sfințite cu ocazia acelei întâlniri.

1.1.1 Cruciada holiness

Cruciada holiness pornită în tabere a fost susținută intens în anii 1870-1890 de literatura abundentă – provenită atât din cercurile metodiste („Guide to Holiness”, editat de Inskip și altele) cât și din surse independente, cum ar fi cărțile și broșurile editate de Phoebe Palmer („The Way of Holiness” etc.) sau denominaționale („Christian Advocate”, „Zion's Herald”, „Northern Christian Advocate”– având un succes deosebit în bisericile metodiste și baptiste ale afro-americanilor. Evanghelista de culoare Amanda Betry Smith, o sclavă eliberată, care a primit „binecuvântarea a doua” în biserica metodistă păstorită de Inskip, a avut un rol important în cadrul mișcării holiness, mai ales la răspândirea acesteia în străinătate, în Marea Britanie, Europa, Asia, Africa și India prin intermediul călătoriilor ei evanghelistice internaționale. Autobiografia ei, apărută în 1893, a contribuit, de asemenea, la răspândirea mișcării de sfințenie dincolo de multe bariere denominaționale, teologice și naționale.

Istoricul David Daniels relatează despre trezirea care a avut loc în 1877, în Biserica Metodistă Episcopală Africană Bethel din Philadelfia, păstorită de George C. Whitefield, care a cuprins rapid toată mișcarea. În luna iunie, Whithefield a invitat la o „conferință holiness” predicatori cunoscuți din cadrul bisericilor metodiste, baptiste, și prezbiteriene, la întâlnirile care au avut loc putând participa oricine, indiferent de rasă sau denominație. S-a afirmat sprijinul pentru conducerea spirituală a femeilor. Dintre liderii albi au fost prezenți John Inskip, președintele Asociației Naționale Holiness, E.I.D. Pepper și William McDonald. Din Philadelphia, mesajul holiness s-a răspândit în bisericile negrilor americani de pe întreg teritoriul Statelor Unite. Deveniseră o obișnuință trezirile holiness și „întâlnirile pentru promovarea sfințeniei care durau o zi întreagă”, acestea desfășurându-se timp de mai mulți ani sub conducerea unor lideri ca Jabez Campbell, Benjamin Tanner, Levi Coppin, Henry Fisher și William E. Fuller.

Între 1870 și 1885, Inskip a condus trezirile holiness în întreg Sudul metodist, înființând „Georgia Holiness Association”, care a colaborat cu conferințele bisericii episcopale metodiste din Georgia, printre lideri numărându-se A.J. Jarell, Asbury Dodge, W.P. Lovejoy, Lovick Pierce și R.P. Martin.

Este de remarcat faptul că, așa cum mărturisea în memoriile sale episcopul Joseph H. King, în perioada de vârf a mișcării metodiste din Georgia, 200 din cei 240 de lucrători din cadrul North Georgia Conference au mărturisit că au trecut prin experiența sfințirii ca „a doua binecuvântare”.

În această perioadă Biserica Metodistă a dovedit o acceptare neobișnuită față de mișcarea holiness, motivele fiind multiple. Mulți metodiști au văzut în ea o forță capabilă să treacă peste barierele denominaționale, contribuind astfel la unificarea metodismului.

Așa cum remarcă Synan, trezirea holiness a atins punctul culminant în America după anul 1880. Susținut atât de metodiști, cât și de prezbiterieni, baptiști și congregaționaliști, liderul recunoscut al mișcării – zelosul predicator John Inskip – a dus mesajul sfințeniei din California până în Georgia.

Doctrinei holiness i s-a acordat o recunoaștere deosebită la Conferința Centenară Metodistă din 1884, afirmându-se în același timp că desăvârșirea creștină era un subiect care depășise barierele denominaționale, încât metodiștii nu mai puteau pretinde că este „moștenirea lor specială”. Într-adevăr, Synan confirmă faptul că Armata Salvării revendica sfințirea ca doctrină distinctivă și activitatea de ajutor social ca manifestarea harului sfințitor. Acesteia i se adăugau și alte organizații, ca Society of Friends, The Evangelical Brethren Church și The Cumberland Presbyterian Church, care au adoptat în statutele lor doctrina sau porțiuni din doctrina holiness.

1.1.2 Controversa și respingerea metodistă

Caracterul independent al Asociației Naționale Holiness – care a rămas o organizație interdenominațională, deși a fost condusă și susținută în mare măsură de metodiști – s-a dovedit a fi de neacceptat pentru ierarhia bine structurată și rigidă a Bisericii Metodiste, constituind unul dintre motivele care au declanșat o controversă în cadrul Bisericii Metodiste cu privire la doctrina holiness.

Încă din 1878, existau lideri metodiști care criticau sistematic lucrarea, un exemplu fiind afirmația lui D.D. Whedon publicată în Methodist Quarterly Review: „Asociația holiness, periodicele holiness, întâlnirile de rugăciune holiness, sunt toate ceva nou, modern. Ele nu au nimic wesleyan în ele. Credem că, dacă ar trăi, Wesley n-ar admite cu niciun chip pătrunderea lor în sistemul metodist.”

De partea cealaltă, Biserica Metodistă de Sud s-a postat de la început pe poziția de apărător al mișcării prin Leonidas Rosser, redactorul Southern Methodist Review. Acesta, reamintindu-le metodiștilor că trebuiau să evite „legea fără libertate”, și-a avertizat frații că „metodismul, el însuși o mare asociație holiness, a fost organizat în Biserica din Anglia” și că „toți cei care se opun acestor asociații… să le arate greșelile, excesele, părțile rele, sau să nu li se mai opună; pentru că opunându-li-se, se opun metodismului.” Astfel de acuzații și contraacuzații reflectă fisura pe care mișcarea holiness a provocat-o printre metodiști.

Această controversă s-a acutizat și a dus în cele din urmă la respingerea doctrinei holiness, fapt care s-a petrecut în 1894 la Conferința Generală a Bisericii Episcopale Metodiste de Sud, printr-o rezoluție care dezaproba mișcarea holiness și declara război susținătorilor acesteia:

„S-a ridicat dintre noi o grupare având cuvântul de ordine «holiness»; ei au asociații holiness, întâlniri holiness, predicatori holiness, evangheliști holiness și proprietăți destinate activităților holiness. Experiența religioasă este prezentată ca fiind alcătuită numai din doi pași: primul constând din ieșirea de sub condamnare și intrarea sub pace, iar al doilea din intrarea în desăvârșirea creștină. Efectul este desconsiderarea nașterii din nou și a tuturor etapelor creșterii spirituale, de la chiar începuturile lor. Nu ne îndoim nici un moment de sinceritatea și zelul acestor frați. Noi dorim ca biserica să aibă foloase de pe urma predicilor lor arzătoare și a exeplului lor pozitiv, dar regretăm învățătura și metodele lor atâta timp cât ei pretind monopolul asupra experienței, practicii și apărării sfințeniei, și se separă de trupul celorlalți lucrători și ucenici.”

Această poziție categorică i-a lămurit pe partizanii holiness că nu mai rămânea nici o speranță de recreare a Bisericii Metodiste după o imagine holiness și a avut în cele din urmă ca rezultat apariția a zeci de noi denominații holiness pe tot teritoriul Statelor Unite. Metodiștii loiali aparținând mișcării holiness erau acum confruntați cu o decizie radicală: ori să rămână cu biserica veche, ori să treacă de partea „exclușilor” în noile grupuri, biserici, denominațiuni care începeau acum să se formeze peste tot.

1.2. Bisericile holiness

În Los Angeles, California, Phineas Bresee și dr. J.P. Widney au organizat în 1895 prima congregație a „Church of the Nazarene”, care în timp va ajunge cea mai mare biserică holiness de pe întreg teritoriul american.

În Georgia, J.H. King, un pastor tânăr din apropiere de Royston, simțind că nu mai poate continua ca metodist, în contextul atitudinii negative a bisericii față de sfințenie, a luat decizia să-și părăsească biserica, în 1898, după ce „a fost aproape obligat să se despartă de biserica pe care o iubise mai mult decât își iubea viața.” Istoriile lui Bresee, Widney și King s-au repetat cu sute de persoane din Statele Unite.

Majoritatea bisericilor holiness care au apărut după Conferința Generală a Bisericii Metodiste de Sud din 1894, au fost organizate în următorii patru ani. Din cele douăzeci sau mai multe grupări mari holiness care au început în această perioadă, doar patru vor deveni mai târziu penticostale – toate localizate în Sud.

Prima biserică holiness a fost „Church of God” din Anderson, Indiana apărută în 1880 prin desprinderea de Biserica Metodistă germană Winebrenner Church of God și condusă de Daniel S. Warner.

În 1887, în New York, a fost fondată Alianța Creștină și Misionară de către A.B. Simpson, care punea accentul pe misiunile peste hotare, vindecarea divină și sfințire. Aceste două biserici nu au fost în totalitate rezultate din Mișcarea Națională Holiness, avându-și începutul înainte de respingerea metodistă.

Cele mai mari denominații care au rezultat din Mișcarea Națională Holiness, Church of the Nazarene și Pilgrim Holiness Church, au rezultat în urma fuziunii unor grupări holiness clar separate. Church of the Nazarene a apărut în 1914 ca rezultat al fuziunii următoarelor grupări: „People's Evangelical Church”, care a început în New England, în 1887; „Pentecostal Churches of America”, începută în Brooklyn, New York, în 1894; „New Testament Church of Christ”, fondată la Milan, Tennessee, în 1894; „Church of the Nazarene” începută în 1895, la Los Angeles, California; „Pentecostal Mission”, care a început la Nashville, Tennessee, în 1898 și „Independent Holiness Church”, organizată în 1900, în Texas. În anul 1908, cele mai multe din aceste organizații s-au contopit într-o singură denominație națională la Pilot Point, Texas, sub numele de „The Pentecostal Church of the Nazarene.” În 1919, Organizația renunță la cuvântul Pentecostal din denumire, pentru a se deosebi de mișcarea penticostală care începuse la 1906, a celor care vorbeau în limbi, fiind cunoscută până astăzi ca Church of the Nazarene.

„Pilgrim Holiness Church” a început în 1897, în Cincinnati, Ohio, sub conducerea rev. Martin W. Knapp, un pastor metodist. Denumită la început „International Apostolic Holiness Union”, această biserică și-a adoptat denumirea finală în 1922, după fuziunea cu „Holiness Christian Church” din Pennsylvania, cu „Pentecostal Rescue Mission” din New York și cu „Pilgrim Church” din California.

Pe lângă aceste două biserici holiness au existat zeci de grupări mai mici care s-au desprins din metodism sau din alte denominații în 1890 și după aceea, dar datorită dimensiunilor mici și a lipsei de creștere semnificativă, ele au jucat roluri mici în mișcările holiness și penticostală de mai târziu.

1.2.1 „A treia binecuvântare”

Ultimul deceniu al secolului XIX a produs o schimbare majoră printre mulți lideri ai mișcării holiness, care au început să pună accentul pe aspectele „penticostale” ale celei de-a doua binecuvântări, numind-o „sfințirea penticostală”.

Un aport deosebit în această schimbare l-a adus R.C. Horner, un evanghelist holiness canadian, care încă din 1890 a întemeiat o mișcare radicală care mai târziu a dat naștere la cel puțin trei denominațiuni holiness canadiene. În mai multe cărți, Horner a arătat că sfințirea prin a doua binecuvântare, așa cum fusese propovăduită de Wesley, nu includea „botezul cu Duhul Sfânt” așa cum era acesta în general înțeles în cadrul mișcării metodiste și holiness. În cartea sa din 1891, Pentecost, Horner susținea că botezul cu Duhul Sfânt era în realitate o „a treia lucrare” a harului, ulterioară mântuirii și sfințirii, care îi dădea puteri credinciosului pentru a sluji. Concepția aceasta a fost elaborată în lucrarea sa în două volume, Bible Doctrines, apărută în 1908. Învățătura lui Horner de separare în timp și scop a experienței sfințirii – „a doua binecuvântare” de „a treia binecuvântare” a „botezului cu Duhul Sfânt”, a fost de o importanță crucială pentru dezvoltarea penticostalismului.

1.2.2 Fire-Baptized Holiness Church

Benjamin Hardin Irwin din Linkoln, Nebraska, un membru al Iova Holiness Association, a fondat una dintre cele mai radicale denominații holines care au rezultat din National Holiness Asociation: „The Fire-Baptized Holiness Church.”

Influențat de scrierile lui Fletcher, tovarășul lui John Wesley, care părea să vorbească despre o experiență care urma sfințirii și pe care o denumea „botezul dragostei arzânde” sau „botezul cu Duhul Sfânt și cu foc”, Irvin a ajuns la concluzia că exista o a treia experiență care ar urma sfințirii, numită simplu „focul”. În octombrie 1895, în orașul Enid, Oklahoma, căutând să experimenteze personal „botezul cu foc”, Irvin a trecut printr-o experiență în care a simțit că a fost „literalmente în foc”, chiar și „pereții camerei părând a fi luat foc”. Începând să predice despre această „a treia experiență” printre adepții holiness din Vestul mijlociu, serviciile lui au început să atragă mari mulțimi, doritoare să primească această experiență. Cei care primeau „focul” adesea strigau, țipau, vorbeau alte limbi și începeau chiar să tremure, mărturisind experiențe tactile și vizuale care implicau prezența și efectele unui foc fizic.

Deși mii de oameni participau la întâlnirile organizate de Irwin și declarau că au primit „botezul cu foc”, cea mai mare parte a mișcării holiness a respins mesajul său, ceea ce la determinat să-și formeze, în 1895, propria grupare independentă în Iowa, Kansas, Oklahoma și Texas, numită „Fire-Baptized Holiness Association”. În perioada 1896-1898 a transmis mesajul în Sud printr-o serie de întâlniri de trezire, care au făcut să se spună despre el că „a lovit Sudul cu forța unui uragan”.

Mai multe elemente apărute între 1898 și 1900 au împiedicat dezvoltarea mișcării ca biserică națională. Unul dintre ele a fost includerea în doctrina mișcării de noi elemente care i-au speriat și pe adepții radicali ai mișcării holiness – respectiv susținerea faptului că mai erau și alte botezuri „cu foc”: al „dinamitei”, al „liditei” și al „oxidului”. Alt element a fost introducerea restricțiilor vestimentare și pentru bărbați și a restricțiilor alimentare pentru orice credincios conform legilor referitoare la dietă din Vechiul Testament.

Falimentul moral al lui Irwin, descoperit la sfârșitul anului 1899, a dat o lovitură dură tinerei biserici. Irwin a fost destituit din funcția de supraveghetor general al bisericii, locul vacant fiind ocupat de King, care a fost ales oficial ca succesor al lui Irwin la 5 iunie 1900, asumându-și sarcina dificilă de a menține unitatea bisericii afectate de scandal.

The Fire-Baptized Holiness Church a avut rolul unei verigi importante în lanțul care mai târziu a dat naștere mișcării penticostale moderne. Prin învățătura că botezul cu Duhul Sfânt era o experiență separată de sfințire și ulterioară acesteia, ea a așezat premisa doctrinară fundamentală a mișcării de mai târziu.

1.2.3 Prezbiterienii holiness

La sfârșitul secolului al XIX-lea, mișcarea holiness includea și grupări urbane semnificative, unele dintre ele formate de lucrători prezbiterieni care au adoptat teologia mișcării holiness. Două dintre ele, din Sud, au fost Brewerton Presbyterian Church din Greenville, South Carolina, și Pentecostal Mission din Nashville, Tennessee. Cea din urmă a fost fondată ca rezultat al predicii reverendului N.J. Holmes, pastor al Greenville's Second Presbyterian Church. Acesta studiase dreptul la Universitatea din Edinburgh și fusese un avocat de renume înainte de a intra în lucrarea prezbiteriană. După ce a predicat câțiva ani în diferite biserici prezbiteriene, a auzit de Dwight L. Moody și de accentul pe care acesta îl punea pe sfințire și a devenit interesat de noua doctrină. După o lungă discuție cu Moody, în timpul unei călătorii la Massachusetts, Holmes a cunoscut experiența sfințirii în 1896. Datorită accentului pe care îl punea pe sfințirea totală, Holmes a ajuns în divergență cu prezbiterul bisericii sale și a fost obligat să o părăsească. Mai târziu, a intrat în Brewerton Presbyterian Church, fondată în 1899 de către alți prezbiterieni de orientare holiness, care au amendat catehismul prezbiterian prin includerea în el a doctrinei sfințirii ca o „a doua binecuvântare”.

În 1898, Holmes inaugurează un institut biblic în apropriere de Greenville, numit „Altamont Bible and Missionary Institute”, cu o doctrină de orientare wesleyană. După mai multe schimbări de nume și amplasare, școala a rămas definitiv la Greenville, South Carolina, și a primit în cele din urmă denumirea "The Holmes Theological Seminary". Din primele ei zile școala a menținut legături cu Biserica Holyness a Botezului cu Foc și cu Pentecostal Holyness Church. Deși Holmes a pus sub semnul întrebării ideea lui Irwin referitoare la „botezul cu foc”, el a aderat mai târziu la mișcarea penticostală împreună cu școala lui. Cu o istorie neîntreruptă care a început în 1898, Holmes a putut să se pretindă fondatorul celei mai vechi școli penticostale din lume.

Un alt prezbiterian care a intrat în mișcarea holiness a fost reverendul J.O. McClurkan din Nashville, Tennessee. La insistența Cumberland Presbyterian, McClurkan a început „Pentecostal Mission”, în 1898, în Nashville, care a devenit centrul mai multor lucrători de orientare holiness printre care B.F. Haynes și John T. Benson. Datorită formației calviniste a lui McClurkan, teologia organizației Pentecostal Mission, era mai apropiată de teologia de la Oberlin, a lui Charles Finney, decât de Mișcarea Națională Holiness. Timp de mai mulți ani această grupare s-a gândit să unifice toate grupările holiness din sud-est, și în același timp, să se alieze ea însăși cu Alianța Creștină Misionară a lui A.B. Simpson. Holmes a luat parte la convențiile acestei grupări ca observator până în 1907, când aderarea lui la mișcarea penticostală a închis ușile părtășiei cu cea mai mare parte a mișcării holiness.

„Pentecostal Mission” a lui McClurkan a fost mai radicală decât Mișcarea Națională Holiness. De la început, ea a propovăduit doctrina vindecării divine ca fiind o „reconciliere", „a doua venire premilenială a lui Cristos" și o concepție despre sfințire care punea accentul pe înlocuirea în om a Duhului Sfânt, mai degraba decât pe aspectul de curățire a doctrinei. Respingând doctrina penticostală a vorbirii în alte limbi ca dovadă a primirii Duhului Sfânt, Pentecostal Mission a fuzionat în cele din urma, în 1915, cu Biserica Nazarinenilor și a devenit forța principală a acelei denominații în sud-est. Gruparea aceasta este singura grupare holiness importantă din Sud care nu a intrat mai târziu în mișcarea penticostală.

1.2.4 Biserica Penticostală Holiness

O altă biserică holiness destinată să joace un rol major în mișcarea penticostală a fost Biserica Penticostala Holiness, care a început în North Carolina. Fondatorul acestei grupări a fost un lucrător metodist din Sampson County, North Carolina, reverendul A. B. Crumpler, care, în 1880, s-a stabilit în Missouri unde a intrat în contact cu învățătura holiness. În 1890, la o conferința districtuală a Bisericii Metodiste, el a fost sfințit la predica lui Beverly Catradine, un predicator al Mișcării Naționale Holiness. Întorcându-se în North Carolina, în 1890, Crumpler a început sa predice sfințirea în bisericile metodiste ale statului său natal. Prin 1897 Crumpler organizează „North Carolina Holiness Association”. A contribuit prin articole și relatări privind întâlnirile sale în revista Way of Faith (Calea credinței), publicată de J.M. Pike, în Columbia, South Carolina, și în Living Words, a lui George Watson, publicată la Pittsburgh, Pennsylvania. În punctul culminant al trezirii holiness din 1896, Crumpler predica la mii de oameni în biserici și corturi pe întreg cuprinsul statului.

Deoarece Biserica Metodistă de Sud declarase război mișcării holiness la Conferința Generală din 1894, Crumpler a intrat în conflict cu superiorii săi din biserică. În octombrie 1899, Conferința Anuală pentru North Carolina l-a tras la răspundere pentru insubordonare, pentru a fi refuzat să se oprească din a predica doctrina sfințirii după ce i s-a poruncit lucrul acesta de către superiorul său bisericesc. Prin urmare, Crumpler s-a retras din biserică „de dragul păcii și a înțelegerii”, cu încredințarea că fusese tras la răspundere pentru „a fii predicat doctrina glorioasă a metodismului”.

După despărțirea de biserica metodistă, Crumpler a continuat să predice în toată partea de est a statului North Carolina, stârnind mari controverse cu bisericele metodiste din acea regiune. Conflictul a fost amplificat și de un ziar intitulat The Holiness Advocate, pe care a început să-l publice în 1900. Întrucât oameni mulți care fuseseră sfințiți la întrunirile lui nu erau bine primiți în bisericile lor metodiste, el a format și o nouă biserică pentru ei. Întâlnindu-se în primăvara lui 1900, în Fayetteville, North Carolina, Crumpler și alți câțiva foști lucrători metodiști au format o nouă denominație căreia i-au dat numele „The Pentecostal Holiness Church”. Declarația sa de credința conține toate prevederile wesleyene obișnuite cu privire la „sfințirea totală ca o lucrare definitivă a harului”. Un loc important l-au ocupat, de asemenea, vindecarea divină și premilenismul, precum și interdicțiile privind „lucrurile lumești”, „podoabele netrebuincioase” și „fumatul”. În 1901, gruparea și-a schimbat numele în „The Holiness Church”, renunțând la cuvântul „penticostală”. Numele acesta a fost folosit până în 1909, după ce în 1908 biserica îsi schimbase articolele din declarația de credință pentru a putea deveni oficial membră a mișcării penticostale. Adjectivul „penticostal” a fost reintrodus atunci în denumirea bisericii.

1.2.5 Baptiștii „free will”

O altă grupare, care s-a dezvoltat în North Carolina, a fost una dintre puținele grupări baptiste americane care au acceptat doctrina wesleyană holiness. Biserica Baptistă „Free Will”, ale cărei începuturi pot fi indentificare în New England în secolul al optsprezecelea, a atins nivelul de organizare națională în anul 1855. În acel an, a fost organizată Biserica Baptistă „Stony-Run Free Will” și, împreună cu ea, conferința denominației „Cape Fear”. La origine o reacție arminiană la calvinismul strict al protestantismului din New England, baptiștii free will au acceptat de la început premisele fundamentale ale metodsmului.

Odată cu perioada de maxim avânt al cruciadei holiness din anii optzeci, această grupare a adoptat un crez perfecționist de factură strict wesleyană. Canonul bisericii din 1883 afirma că sfințirea „începe o dată cu regenerarea” și continuă pe măsură ce omul „crește constant în har”. Terminologia aceasta părea a fi înfluențată de ideile lui Finney despre sfințenie, așa cum le formulase aceasta la Oberlin. Afirmația din canonul din 1889 avea însă un ton mult mai wesleyan, trădând influența Mișcării Naționale Holiness. În această nouă variantă a canonului, sfințirea era definită ca o „lucrare instantanee a harului lui Dumnezeu în inima unui credincios, prin care aceasta este curățită de toate păcatele și purificată prin sângele lui Cristos”. O dată cu declarația din 1899, baptiștii „free will” din North Carolina au urmat un curent de gândire perfecționistă care a pătruns și în alte denominații nemetodiste, După 1906, gruparea a urmat și curentul de gândire care cuprinsese bisericile holiness din sud, adoptând concepția penticostală cu privire la botezul cu Duhul Sfânt. În 1912, s-a produs o sciziune în interiorul Conferinței de la Cape Fear, care a avut ca rezultat formarea "Pente-costal Free-will Baptist Church", care s-a despărțit imediat de corpul denominației.

1.2.6 Biserica „United Holy”

O altă denominație holiness din North Carolina, care a început în această perioadă, a fost Biserica „United Holy”, avându-și originea în orașul Method, North Carolina, nu departe de Raleigh. În timpul unei treziri care a avut loc acolo, în 1886, într-o biserică baptistă afro-americană, a fost predicată doctrina sfințirii. Conducerea bisericii a considerat că doctrina era contrară teologiei și practicii baptiste și, după încheierea trezirii, grupării holiness i s-a cerut să părăsească biserica. Micul grup de disidenți și-a deschis o biserică devenită ulterior nucleul unei mici denominații holiness. Micii biserici i s-au alăturat alte grupări din diferite părți ale statului North Carolina, în mai multe rânduri, între 1886 și 1902, când a luat naștere o organizație oficială. Liderul întâlnirii de organizare, W.H. Fulford,era prezbiter în biserica lui Irwin, Fire-Baptized Holiness Church. Primul președinte al denominației a fost prezbiterul C. M. Mason din Wilmington, North Carolina. Datorită poziției sale doctrinare, noua denominație a adoptat denumirea de „The United Holy Church of America”. În 1903, președinte a fost ales prezbiterul Fulford, care a slujit în această funcție până în 1916, când, pentru a conduce gruparea, a fost ales prezbiterul H.L. Fisher. The United Holy Church s-a dezvoltat ca o denominație holiness a negrilor, care s-a răspândit în tot Sudul. Sub influența bisericilor holiness cu care păstra legătura, această denominație a însoțit în mișcarea penticostală de după sfârșitul secolului alte grupări holiness.

1.2.7 The Church of God – Mountain Assembly

J. H. Parks, un pastor al United Baptist Church, a adus doctrina sfințirii în McCreary County, Kentucky, atrăgând atenția altor trei pastori baptiști din zonă: Steve Bryant, Tom Moses și William Douglas, care activau în cadrul South Union Baptist Association a United Baptist Church. Din 1895 până în 1903, ei au predicat cea mai necalvinistă doctrină holiness, reușind să convertească pe mulți la aceasta. Răspândirea acestei „erezii” printre predicatori și în bisericile lor a început să-i îngrijoreze pe liderii Asociației Baptiste, care, în 1903, l-au exclus pe Parks împreună cu adepții săi din denominație, revocându-i din lucrare. După acest eveniment, cinci biserici au părăsit denominația, în semn de simpatie pentru liderii holiness. În 1906, aceste cinci biserici s-au întâlnit într-o „adunare generală” la Jellico Creek Church în Whitley County, Kentucky, și au pus bazele unei noi denominații, pe care au numit-o ”The Church of God”. Câțiva ani mai târziu, această mică grupare holiness, izolată în Munții Kentucky, a aflat că și alte denominații adoptaseră aceeași denumire. În consecință, în 1911, ei și-au adăugat la denumire cuvintele „Mountain Assembly”, pentru a se distinge de celelalte grupări.

1.2.8 The Church of God in Christ

„The Church of God în Christ” – gruparea holiness care a ajuns cea mai mare denominație penticostală afro-americană din America a apărut în anul 1895, fiind fondată de prezbiterii C. H. Mason și C. P. Jones, lucrători ai bisericilor misionare baptiste din Mississippi. Autorizat ca lucrător baptist în 1893, Mason a intrat în același an la Arkansas Baptist College pentru a se pregăti mai bine pentru lucrare, dar după trei luni a părăsit colegiul pentru că, spunea el, „în școli și colegii nu este mântuire”.

Doi ani mai târziu, Mason și Jones au ajuns în Lexington, Mississippi, unde au intrat în contact cu doctrina holiness a sfințirii totale. Cei doi bărbați au primit doctrina și au început să o predice cu putere în bisericile baptiste din zonă. Nu peste mult au fost excluși din Asociația Baptistă pentru că au predicat în favoarea noii experiențe și au pretins că au primit-o. După aceea, acești predicatori fără biserică au inițiat un serviciu de trezire în februarie 1897 într-un depozit de bumbac din Lexington, Mississippi;. Acel serviciu a devenit întâlnirea de fondare a unei noi denominații cu numele „The Church of God in Christ”, un nume pe care Mason îl primise printr-o revelație mai înainte, într-o plimbare pe una din străzile Little Rock-ului, Arkansas. Spre sfârșitul anului 1897, în Memphis, Tennessee, noua biserică a fost înregistrată ca o denominație autorizată.

Fiind prima denominație holiness autorizată din sud, a avut un mare avantaj, lucrătorii ordinați din The Church of God in Christ putând să încheie căsătorii în mod legal și să solicite permise de călătorie cu reducere pe calea ferată, ca lucrători bisericești. Ca rezultat, mulți lucrători albi din congregațiile holiness independente au acceptat ordinarea din partea lui Mason, organizația lui devenind astfel intetrasială. Caracterul intetrasial al bisericii a devenit și mai pronunțat după trezirea penticostală din 1906, când zeci de lucrători albi au devenit membri ai bisericii lui Mason.

1.2.9 Alte Biserici ale lui Dumnezeu

Istoricul Vinson Synan afirmă că între 1880 și 1923 nu mai puțin de 200 de grupări au adoptat variante ale numelui Church od God. Printre ele s-au numărat The (Original) Church of God, The Bible Church of God, The Remnant Church of God, The Justified Church of God, The Church of God (Apostolic) – toate fiind grupări holiness radicale, care s-au indentificat cu mișcarea penticostală după 1906.

Una dintre cele mai importante, care a făcut cunoscut numele Church of God în Sud a fost Church of God (Cleveland, Tennessee), dar pe aceasta o vom analiza mai detaliat la începutul capitolului III.

1.2.10 Conduita holiness

Sistemul doctrinei holiness a ajuns bine însușit de către aceste noi mișcări în prima decadă a secolului. În general, toate aceste grupări erau în mod fundamental arminiene în teologia lor și wesleyene în concepția cu privire la sfințire. Acestor premise, care ar fi putut fi considerate „ortodoxe” de către Mișcarea Națională Holiness, grupările din Sud le-au adăugat mai multe concepții mai radicale care le-au menținut deoparte. Mișcarea „botezului cu foc” a fost probabil cea mai radicală îndepărtare de la concepțiile acceptate de mișcarea holiness. Timpul, însă, a adăugat mai multe reguli și învățături care aveau să profileze unicitatea grupărilor holiness din Sud. La una dintre adunările generale ale Church of God s-a decis că mestecatul gumei, consumul de Coca-Cola, portul inelelor, al brățărilor și al cerceilor sunt păcate și, prin urmare, le-au fost interzise membrilor bisericii. Mai mult, Biserica Penticostală Holiness a susținut că erau păcate portul cravatei de către bărbații membri ai bisericii și participarea la târguri. Cele mai multe dintre grupări denunțau ca „unelte ale lui Satan” și sindicatele și partidele politice. Și încheierea de asigurări de viață era privită cu ochi răi, ca un indiciu al lipsei de încredere în Dumnezeu. Vindecarea divină a fost susținută într-un astfel de mod, încât aproape că a ajuns să fie pusă la același nivel cu nașterea din nou. Concepția care predomina era aceea că vindecarea fizică a fost dată „în ispășire”, o dată cu mântuirea sufletului. Larg împărtășită era credința că medicamentele erau „otrăvuri” prescrise de către medici celor lipsiți de credință. Astfel, persoanele care luau medicamente sau mergeau la medic pentru consultație erau considerate slabe în credință sau complet pierdute.

Capitolul 2. Începuturile penticostalismului modern

În data de 1 ianuarie 1900, la sugestia Elenei Guetra, o călugăriță dedicată din Lucca, Italia, papa Leon al XIII-lea a dedica secolul XX Duhului Sfânt, cântând cântarea ,,Vino, Duhule Sfinte!”.

Exact peste un an de zile, Dumnezeu inaugura un secol care se va dovedi întradevăr de excepție pentru lucrarea Duhului Sfânt onorând rugăciunea sinceră a tinerei Agnes Ozman, studentă într-o Școală Biblică din Topeka Kansas, botezând-o cu Duhul Sfânt, act însoțit de manifestarea vorbirii în limba chineză.

2.1 Charles Fox Parham

Persoana căreia i se datorează recunoașterea oficială a practicii fenomenului vorbirii în limbi ca doctrină a fost reverendul Charles Fox Parham din Kansas. Parham a fost cel dintâi care a susținut că „glosolalia” (vorbirea în limbi) este dovada unică a primirii botezului cu Duhul Sfânt; el mai spunea că această manifestare ar trebui să fie o parte „normală” a închinării creștine și nu un rezultat secundar, curios, al entuziasmului religios. Învățătura lui Parham a constituit fundamentul dogmatic și experimental al mișcării penticostale moderne. Ideile lui Parham predicate de discipolii săi au fost cele care au dus la trezirea de pe strada Azusa din 1906 și, o dată cu aceasta, la nașterea mișcării penticostale mondiale.13

Parham și-a început cariera de lucrător creștin în Linwood, Kansas, ca pastor locțiitor în Biserica Metodistă Episcopală. De la metodism a primit învățătura sfințirii totale ca a doua lucrare a harului, o experiență pe care a primit-o și a predicat-o ca un metodist. în 1890, Parham a intrat în contact cu elementele mai radicale ale mișcării holiness și, după mai mult studiu, a adoptat doctrina vindecării prin credință ca parte a „răscumpărării”. El a slujit și în mișcarea botezului cu foc inițiată de Irwin și a respins emoția extremă, dar nu și ideea unei a „treia experiențe” a unui „botez cu Duhul Sfânt și cu foc”. După 1895, când tendința de separare din metodism nu a mai putut fi stăvilită, Parham a ieșit din rândurile Bisericii Metodiste Episcopale și a adoptat o atitudine anti-denominațională, pe care și-a menținut-o pentru tot restul vieții.14

2.2 Școala Biblică „Betel” din Topeka, Kansas

În 1898, Parham a simțit că trebuia să fondeze o „casă a vindecării divine” în Topeka, un loc în care urma să adune bolnavi și infirmi pentru a se ruga să fie vindecați. Prin urmare, în acel an a înființat „Casa de vindecare Betel” și a început publicația bilunară „Apostolic Faith”. Doi ani mai târziu a deschis o școală în apropiere de Topeka, pe care a denumit-o „Școala Biblică Betel”. Cursurile au început în octombrie 1900, într-o casă mare, construită neregulat, căreia localnicii îi spuneau Stone's Folly, din cauza incapacității constructorului de a o fi terminat în stilul grandios pe care-1 dorise. Aici s-au adunat patruzeci de studenți holiness în singurul an de funcționare a școlii.

În 1900, teologia lui Parham provenea din mai multe surse. Doar cu puțin înainte de deschiderea școlii de la Topeka, el a mers la Chicago pentru a-1 auzi pe Alexander Dowie. De acolo s-a dus la Nyack, New York, pentru a-1 auzi pe A. B. Simpson de la Christian and Mission Alliance și la Shiloh, Maine, pentru a cunoaște biserica lui Frank Sandford, „Holy Ghost and Us”. În școala lui Sandford era o studentă pe nume Jeannie Glassey, care pretindea că vorbea în mod miraculos într-un dialect african, dovedind prin aceasta că era chemată să fie misionară în Africa. În Shiloh, Parham a cunoscut pentru prima dată fenomenul glosolaliei, când mai mulți studenți au coborât dintr-un „turn de rugăciune” vorbind în limbi după mai multe ore de rugăciune de mijlocire. Reîntors la Topeka, el simțea că se mai afla ceva dincolo de experiența sfințirii, probabil un botez carismatic cu Duhul Sfânt, care ar fi fost necesar „pentru a răspunde provocării secolului care începea”.

2.3 Revărsarea Duhului – glossolalia

În decembrie 1900, Parham a parcurs cu studenții săi un studiu al principiilor majore ale mișcării holiness, inclusiv sfințirea și vindecarea divină. Când au ajuns la capitolul al doilea din Fapte, au studiat evenimentele care s-au petrecut în ziua de Rusalii la Ierusalim, inclusiv vorbirea în limbi. În această conjunctură, Parham a trebuit să părăsească școala timp de trei zile, pentru a predica într-o altă localitate. Înainte de a pleca, el le-a cerut studenților săi să studieze Biblia, pentru a descoperi care este dovada biblică a primirii botezului cu Duhul Sfânt. La reîntoarcere, le-a cerut studenților să prezinte concluzia studiului lor și, spre „uimirea” lui, toți au răspuns că această dovadă „era vorbirea în alte limbi”. Ei au dedus aceasta din cele patru ocazii despre care relatează cartea Faptele Apostolilor, când vorbirea în limbi a însoțit botezul cu Duhul Sfânt.

Convinși că ajunseseră la această concluzie în urma interpretării corecte a Scripturii, Parham și studenții săi au petrecut o noapte de veghe, în 31 decembrie 1900, care urma să continue în anul ce venea. În acel serviciu, o studentă pe nume Agnes N. Ozman i-a cerut lui Parham să-și pună mâinile pe capul ei și să se roage pentru ca ea să primească botezul cu Duhul Sfânt, însoțit de dovada vorbirii în limbi. Potrivit mărturiilor, după miezul nopții și în prima zi a secolului al XX-lea, domnișoara Ozman a început „să vorbească în limba chineză”, în timp ce „o aură părea să-i înconjoare fața și capul”. După această experiență, Ozman nu a mai putut vorbi în limba engleză timp de trei zile și, când încerca să comunice în scris, invariabil scria în limba chineză. Acest eveniment este îndeobște privit ca începutul mișcării penticostale modeme în America. După ce Ozman a experimentat „vorbirea în limbi”, și ceilalți studenți au căutat și au cunoscut aceeași experiență. Mai târziu, Parham însuși a cunoscut această experiență și a început să predice despre ea în toate serviciile lui.

În scurt timp, vestea despre ceea ce se întâmpla la Stone's Folly a ajuns pe paginile ziarelor din Topeka și Kansas City. Curând, reporteri, translatori ai guvernului și experți în lingvistică s-au îndreptat spre școală pentru a investiga noul fenomen. Câteva zile mai târziu, în Topeka Capitol apărea un articol cu titlul „O credință bizară, fapte stranii… credincioși vorbind limbi ciudate”. Kansas City World spunea că „acești oameni au o credință aproape de neînțeles astăzi”. Agențiile de știri au preluat povestea când Parham și grupul său de studenți au vizitat Galena, Kansas, spre sfârșitul lunii ianuarie. Referindu-se la întâlnirea care a avut loc acolo, Cincinnati Enquirer spunea că era puțin probabil ca vreunul din evenimentele ultimilor ani să fi trezit interesul, să fi provocat discuții aprinse sau să-i fi „înșelat pe oameni” în măsura în care au facut-o evenimentele din Galena.

O pretenție deosebită ridicată pe parcursul acestor întâlniri a fost aceea că studenții, americani cu toții, au vorbit în douăzeci și una de limbi cunoscute, printre care franceza, germana, suedeza, husita, chineza, japoneza, maghiara, bulgara, rusa, italiana, spaniola și norvegiana. Într-o discuție cu un corespondent al Kansas City Ttmes, Parham susținea că studenții săi nu studiaseră vreodată aceste limbi și că vorbitori nativi ai acestor limbi îi auziseră vorbind și au confirmat corectitudinea și autenticitatea fenomenului. Considerând aceste evenimente ca fapte de valoare, Parham a început imediat sa susțină că misionarii nu vor mai fi nevoiți să învețe limba străină a țării unde vor misiona. De aici înainte, spunea el, trebuia doar ca misionarul să primească botezul cu Duhul Sfânt, după care ar fi putut merge în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii și să predice în limba băștinașilor, pe care, înainte de botezul cu Duhul Sfânt, nu o cunoștea.

2.4 Trezirea din Țara Galilor (Wales)

Trezirea din anul 1904 a jucat un rol important în istoria penticostalismului și a început în Biserica lui Joseph Jenkins, din Newquay. După o predică, Florrie Evans s-a dus la Jenkins și i-a spus că nu-1 recunoaște pe Isus ca Domn. Conversația a continuat mai multă vreme fără succes, până când într-o zi ea a mărturisit în biserică: „Eu îl iubesc pe Isus!" Aceste cuvinte au electrizat adunarea. Atunci Duhul Sfânt s-a coborât, lacrimile au început să curgă și unul după altul declarau că ei se vor supune conducerii lui Hristos. Așa a început trezirea.

Printre primii convertiți a fost și Evan Roberts (1878-1947), un miner, care a devenit evanghelist, influențând cursul trezirii.

Modul de desfășurare a slujbelor în cadrul trezirii din Țara Galilor era următorul: se cânta timp de mai multe ore, se făceau rugăciuni în comun prin care se cerea pocăința și rugăciuni de mulțumire, se predica învățătura despre importanța botezului cu Duhul Sfânt, rugăciuni.

Predicatori laici ca Roberts erau ajutați câteodată de personalul clerical: Alexander A. Boddy (1854-1930), anglican și Seth Joshua (Calvinist Metodist). Roberts și Joshua au fost cei sub a căror conducere a fost convertit Donald Gee (1891-1966). Persoane din America au venit să vadă ce se întâmplă în Țara Galilor. Mulți germani au criticat trezirea din Țara Galilor pe motiv că rugăciunea și cântecele iau locul predicilor.

Trei dintre organizațiile mari penticostale din Marea Britanie – Biserica Penticostală Elim, Adunările lui Dumnezeu din Marea Britanie și Irlanda și Biserica Apostolică – acordă credit trezirii din Țara Galilor, liderilor ei de la început și modelelor de închinare și organizare. Organizația Elim, fondată de frații George (1889-1962) și Stephen Jeffreys (1876-1943), Biserica Apostolică al cărei prim apostol a fost W.J. Williams, un miner din Țara Galilor, precum și renumitul lucrător Donald Gee, au fost rezultatul trezirii. Organizația „Biserica Apostolică” avea sediul în Penygroes.

Evan Roberts a înțeles trezirea ca un preludiu al redeșteptării mondiale și ca o împlinire a profeției din Ioel cap. 2. Duhul Sfânt este vântul care v-a suflă peste întreaga lume, iar oamenii trebuie să asculte glasul Duhului Sfânt. Slujbele durau chiar și 8-9 ore pentru că participanții nu vroiau să plece de la întâlnire. Uimirea celor care au studiat fenomenul era că țăranii, copii de brazdă, tinerii fară educație, după ce primeau Botezul cu Duhul Sfânt, vorbeau cuvinte alese greu de conceput în vocabularul unui țăran.

G. Campbel Morgan declara: „Eu nu sunt sigur că Dumnezeu ne mustră pe noi care ne prea organizăm, eu cred că Dumnezeu ne spune: «iată ce pot face Eu cu lucrurile de care voi depindeți. Iată Eu pot să răspund poporului care se roagă. Iată ce pot să fac cu cei simpli care sunt gata să urmeze calea Mea și să depindă în întregime de Mine.»

Printre ultimii curioși care au venit să vadă trezirea din Țara Galilor a fost Joseph Smale, din Los Angeles. Întorcându-se acasă convins că ceea ce a văzut a devenit o trezire mondială, el a inaugurat rugăciunea zilnică pentru trezire la biserica Baptistă Nr. l. După patru luni s-au ridicat unele obiecții privind preocuparea lui pentru trezire, sub motivul că aceasta îl împiedică să-și îndeplinească responsabilitățile funcției de pastor. Smale și-a dat demisia luând membrii care îl susțineau și a format nucleul noii adunări „Biserica Noului Testament”, care în anul 1906 avea 1000 de membri.

Deși Smale a dorit ca și în Los Angeles să aibă loc o trezire spirituală ca cea din Țara Galilor, el nu a primit experiența de la Rusalii în mod personal. Bartleman îl numește „Moise al lui Dumnezeu”. Ca și Moise el a condus poporul până la Iordan, dar el nu a trecut Iordanul, ci fratele Seymour i-a condus dincolo”.

Vestea privind trezirea galeză a fost răspândită în primul rând prin intermediul cărții lui S. B. Shaw, apărută în 1905, și intitulată „Marea trezire din Țara Galilor. Mult citită a fost și broșura lui G. Campbell Morgan, „Trezirea în Țara Galilor”. Relatarea privind modul în care tânărul de douăzeci și șase de ani, Evan Roberts, condusese senzaționala trezire, care a avut ca rezultat peste 30.000 de convertiți și 20.000 de noi membri în biserici, a trecut prin mișcarea holiness cu o forță irezistibilă.

2.5 William Joseph Seymour și trezirea de pe strada Azusa

Trezirea de pe strada Azusa a început cu sosirea lui William Seymour în Los Angeles, California, pe 22 februarie, 1906. Născut pe 2 mai, 1870, ca fiul foștilor sclavi Simon și Phillis Seymour, William a fost botezat și crescut în tradiția romano-catolică. Cândva, după 1895, Seymour s-a convertit, devenind mai întâi metodist, iar apoi membru al Evening Light Saints [Sfinții Luminii de Seară] – Church of God de astăzi (Anderson, Indiana). În 1900 s-a înscris la Școala Biblică a lui Dumnezeu și la Centrul de Instruire Misionară, o școală wesleyană din Cincinnati, Ohio. Aici și-a recunoscut Seymour chemarea în lucrare. Din Cincinaty a plecat la Houston, Texas, pe urmă la Jackson, Mississippi și apoi în vestul Louisianei, unde a vizitat diferiți păstori și a organizat mai multe întâlniri. În timp ce se întorcea spre Houston, prin 1905, s-a împrietenit cu doamna Lucy F. Farrow, care condusese o biserică Holiness în comunitatea afroamericană.

În luna iulie, 1905, Charles Parham a adus o echipă de slujire la Houston pentru a răspândi mesajul credinței sale apostolice. Parham a organizat câteva întâlniri în oraș timp de mai multe săptămâni, acolo unde Farrow, care lucra ca și bucătăreasă, îi hrănea echipa.

Când Parham a încheiat seria de întâlniri din Houston și s-a hotărât să se întoarcă în Kansas, el a invitat-o pe Farrow să se alăture familiei sale pe post de dădacă. Aceasta a fost de acord, așa că și-a lăsat adunarea pe mâna lui Seymour. În timp ce Farrow era cu Parham în Kansas, ea a fost botezată cu Duhul Sfânt. Seymour îi ținea locul la amvon, iar în acel timp o tânără din Los Angeles, Neely Terry, a vizitat adunarea. Parham și Farrow s-au reîntors în Houston în toamna lui 1905, iar Parham a anunțat că va începe o școală biblică de scurtă durată în ianuarie 1906. Ca rezultat al îndemnurilor lui Farrow, Seymour a devenit unul dintre studenții lui Parham, deși i s-a cerut să stea pe hol pentru a se conforma cu politicile de segregație rasială din Texas. Între timp, Terry s-a întors la Los Angeles unde i-a spus păstorului ei, doamnei Julia W. Hutchins, despre Seymour. Hutchins deschisese o mică adunare într-un magazin de la adresa 1604 East 9th Street, aproape de colțul dintre strada 9 și strada Santa Fe. Ea își dorea de mult timp să meargă misionar în Liberia, de aceea își căuta un succesor potrivit. Când Terry i-a spus cât de potrivit îl considera pe Seymour pentru acea poziție, Hutchins l-a invitat la Los Angeles. Parham nu era liniștit să-l lase pe Seymour să plece; Seymour nu fusese încă botezat cu Duhul Sfânt. Parham s-a învoit însă atunci când a văzut cât de hotărât era Seymour să plece.

Când a ajuns la Los Angeles, Seymour s-a dus la misiunea doamnei Hutchins, unde, ca noul păstor al acelei adunări, a predicat de mai multe ori. Hutchins era convinsă că învățătura lui Seymour despre botezul cu Duhul Sfânt nu era în concordanță cu doctrina holiness tradițională, motiv pentru care a cerut președintelui Asociației Holiness să facă o anchetă. În cele din urmă, președintele Roberts a acceptat această sugestie. Seymour a fost anunțat că nu mai poate să mai învețe doctrina sa în acea biserică. Șomer, fără nici un ban pentru a se întoarce în Houston, Seymour a primit o cameră de la Edward S. Lee, unde la începutul lui martie a inițiat o întâlnire de studiu biblic și de rugăciune. În scurt timp, numărul celor prezenți era prea mare pentru micuța casă a lui Lee, motiv pentru care întâlnirea s-a mutat cu două blocuri mai jos, în casa Asbetry, pe strada North Bonnie Brae 214.

Pe 9 aprilie 1906, această întâlnire de rugăciune, formată din vreo 15 sfinți afroamericani, a fost vizitată de o manifestare puternică a Duhului Sfânt. Câțiva dintre ei au vorbit în alte limbi și s-a pornit o trezire spirituală. Pe 12 aprilie au găsit clădirea goală de pe strada Azusa. În acea seară Seymour a fost botezat cu Duhul Sfânt. Pe 15 aprilie (de Paște), au început să țină servicii religioase.Pe 17 aprilie, un reporter de la Los Angeles Daily Times a vizitat întâlnirea lor, iar ziua următoare, pe 18 aprilie, ziua cutremurului din San Francisco, a apărut primul articol în presa din Los Angeles care să prezinte lumii fenomenul de pe strada Azusa.

Ani la rând, clădirea de pe Strada Azusa a fost și ea o enigmă. Cei mai mulți sunt familiari cu aceleași trei sau patru fotografii care au fost publicate și republicate de-a lungul anilor. Ele prezintă o clădire rectangulară din lemn, de forma unei cutii, de vreo 12 pe 20 de metri și care avea nevoie disperată de reparații.

Seymour și-a început întâlnirile în acea clădire pe data de 15 aprilie 1906. O echipă de muncitori a instalat un amvon dintr-o cutie de lemn folosită pentru expedierea pantofilor de la fabrică la magazine. Amvonul se afla în centrul încăperii. Partea superioară a acestuia era acoperită de o pânză de bumbac. Osterberg a construit un altar din scânduri donate pe care le-a pus între două scaune. Restul încăperii era lăsat liber pentru accesul participanților. După cum descria Bartleman situația, singurele locuri erau formate din niște scânduri prinse pe lăzi de lemn și niște scaune foarte vechi.

Oamenii se închinau la parter – pe o podea presărată cu paie și rumeguș. Pereții nu fuseseră finisați niciodată, însă oamenii au vopsit în alb scândurile neșlefuite ale pereților. Lângă ușă era agățată o cutie poștală în care erau adunate zeciuielile și darurile, din moment ce nu făceau colecte în timpul programului. Un semn îi saluta pe vizitatori cu niște litere verzi. El spunea: „Mene, mene, tekel upharsin” (Daniel 5:25), în care n-urile și s-urile erau scrise cu capul în jos. Bărbații își atârnau pălăriile de grinzile lăsate la vedere, unde un singur rând de becuri incandescente străbătea încăperea cât era ea de lungă.

Atmosfera din acea clădire nefinisată – fără izolație sau aer condiționat și plină de trupuri transpirate – era sufocantă. Așa cum s-a exprimat un scriitor: „Pentru a lua o gură de aer trebuia să-ți bagi capul sub bănci.” Mai mulți au anunțat că întâlnirile erau năpădite de muște. „Roiuri de muște”, scria un reporter, „atrase de atmosfera încărcată, bâzâiau prin sală, fiecare luptându-se continuu să se protejeze."

Biserica Episcopală Metodistă Africană a lui Ștefan a ocupat clădirea de la numărul 312 de pe strada Azusa până în februarie 1904 când adunarea a dedicat noua clădire din cărămidă de la colțul străzii 8 cu strada Towne, și când și-a schimbat numele în Prima Biserică Metodistă Episcopală Africană. Înainte ca adunarea să decidă ce să facă cu proprietatea de pe strada Azusa, un piroman a dat foc clădirii vacante.

Structura clădirii a fost puternic afectată, iar acoperișul a fost complet distrus. Adunarea a decis să transforme clădirea într-o casă de închiriat. Au transformat clădirea cu două etaje construind câteva camere separate de un hol lung, de la un capăt la altul al clădirii. Scările au fost mutate din partea frontală a clădirii în spatele acesteia, lăsând intrarea inițială suspendată în aer. Nivelul inferior a fost folosit pe post de grajd și depozit pentru materialul de construcții, în principal scânduri și cuie.

În aprilie 1906, când cei care se întâlneau pe strada North Bonnie Brae la numărul 214 au fost obligați să se mute, au aflat că clădirea de pe strada Azusa de la numărul 312 era de vânzare. Seymour, pastor al Misiuni de pe Strada Azusa, împreună cu câțiva prieteni de încredere s-au întâlnit cu pastorul Primei Biserici Episcopale Metodiste Africane și a negociat o chirie de 8 dolari pe lună. Clădirea avea un acoperiș plat, de catran, care nu fusese înlocuit. Scările din partea frontală a clădirii fuseseră demolate. Într-un fel, clădirea era potrivită pentru credincioșii de pe strada Azusa. Aceștia nu erau obișnuiți cu luxul. Ei erau dispuși să se întâlnească în partea clădirii care fusese folosită drept grajd. Etajul putea fi folosit pentru întâlniri de rugăciune, birouri pentru biserică și locuință a pastorului Seymour.

Statutul de organizare a bisericii a fost înregistrat de Statul California pe 9 martie, 1907 și revizuit pe 19 mai 1914. Biserica a negociat cumpărarea proprietății pentru 15000 de dolari, cu un avans de 4000. Avansul plătit a fost suficient pentru achitarea creditului până în anul 1908. Vânzarea a fost consemnată de Statul Los Angeles pe 12 aprilie 1908.

2.6 Lucrul în echipă

Misiunea de pe Strada Azusa era un loc unde se intersectau multe lumi. Un jurnalist a descris oamenii prezenți acolo în felul următor: „Reprezentanți din toate categoriile de oameni s-au adunat aseară în templu. Erau prezenți niște negri bine făcuți puși pe harță, erau zâne îmbrăcate în găteală elegantă care stăteau pe bancă și priveau în jur cu ochii lor albaștri întrebători. Mai erau niște hamali de pe strada North Alameda precum și niște femei liniștite de pe strada West Adams. Erau oameni de toate vârstele, mărimile, culorile, naționalitățile și condiții anterioare de servitudine”.

The California Eagle, ziarul proeminent al afroamericanilor din Los Angeles a consemnat intenția lui Seymour de a deschide o biserică interrasială odată cu venirea sa. Din descrierea de mai sus este clar că a avut succes câțiva ani. Aici vedem cum viziunea lui a fost făcută vizibilă datorită presei locale. Deși această descriere se concentrează asupra negrilor și albilor, alte surse arată că trezirea mai era frecventată și de sudamericani, japonezi, nativi americani, precum și alții.

Numărul celor care frecventau întâlnirile misiunii între anii 1906-1909 era de ordinul miilor. Până astăzi, trezirea de pe strada Azusa a fost considerată mai degrabă un eveniment la care mergeau toți. Este mai bine să ne gândim la Misiunea de pe Strada Azusa ca la o adunare dintr-un grajd și să privim apoi vizitatorii care veneau.

Numărul celor a căror participare poate fi documentată depășește 500. Cam 200 dintre ei locuiau în Los Angeles și în comunitățile din jur. Ei formau adunarea din grajd. Restul pot fi descriși ca oameni veniți în căutare, critici sau căutători de treziri. Dintre cei 200 de participanți consecvenți cam jumătate erau de culoare, cam vreo 10 erau sudamericani, iar restul erau un amestec, majoritatea fiind însă albi.

Mare parte dintre cei ce veneau din afara Los Angelesului erau albi. Mulți dintre ei au fost botezați cu Duhul Sfânt pe strada Azusa, după care au plecat în jurul lumii, ducând cu ei mesajul credinței apostolice. Lista mea de nume sugerează că la fiecare serviciu al misiunii, cam 30 la sută dintre cei prezenți erau evangheliști, păstori, învățători și misionari. Presa seculară din Los Angeles a pretins că serviciile oscilau între 500 și 700 de participanți, încă din primele 3 luni de la deschiderea bisericii. Arthur Osterberg estimează că în anul 1906, la serviciile de duminica veneau la închinare în jur de 1500 de participanți. Se părea că programele continuau non stop, deoarece oamenii veneau și plecau în continuu.

Se știe că misiunea a avut un număr considerabil de voluntari, însă după un timp rând pe rând plecau ca să deschidă alte centre de misiune, iar alții le luau locul. Patru dintre ei nu s-au mai întors niciodată. Pe la începutul anului 1907, încă trei dintre ei au plecat de tot, mergând în Portland, Oregon și Indianapolis, Indiana.

La fel de important este faptul că mulți dintre cei ce slujeau la misiune nu au fost fotografiați – consilieri, predicatori pe stradă, cum ar fi Abundio și Rosa de Lopez care au lucrat în special cu cei din America Latină, cei care țineau corespondența misiuni, cum ar fi: I. May Throop, doamna C. J. Hagg și May Field Mayo, cei care expediau The Apostolic Faith, ca Tommy Anderson; cei care au organizat Tabăra din 1907, ca R. J. Scott; membri în comitetul bisericii, ca și Richard Asbetrz, Louis Osterberg, James Alexander, John Hughes și Reuben Clark; și Edward S. Lee, un predicator frecvent al misiunii. De fapt, numărul celor implicați sugerează, în ciuda protestului lui Frank Bartleman, că misiunea era foarte bine organizată.

Misiunea avea o evidență a membrilor și un consiliu de administrație, fiind de fapt persoană juridică. Misiunea cumpărase și avea în proprietate clădirea. Ea a adoptat o declarație de credință, preluând mare parte a ei de la Parham. Duminicile după-masa era organizată o biserică a copiilor în Camera de Sus, de la etaj.

Lunea dimineața aveau loc ceea ce noi am descrie ca întâlniri de personal sau de planificare. Pe măsură ce trezirea creștea și erau întemeiate în Los Angeles și alte biserici ale credinței apostolice – precum și în suburbii, ca Pasadena, Monrovia, Whittier și Long Beach, Seymour a invitat păstorii acelor adunări să se alăture întâlnirilor de lunea dimineața. Faptul că Seymour a numit-o pe Florence Crawford ca și director pe întreg statul, iar pe Jennie Moore și Phoebe Sargent ca și evangheliști pe oraș sugerează că exista un anumit nivel de complexitate al planificării lor.

Misiunea căuta să influențeze în diverse moduri și pe alții. Din septembrie 1906, ea a publicat ziarul cunoscut sub numele de The Apostolic Faith. Misiunea a coordonat ample servicii de botez la Terminal Island, lângă Long Beach.

Sute de oameni au luat trenurile pentru a merge pe plajă, acolo unde țineau întâlniri toată ziua, în timp ce publicul privea.

Staff-ul planifica întâlniri în orașele din jurul Los Angelesului: Monrovia, Whittier și Long Beach. Aceste întâlniri au provocat bisericile locale, fapt care a dus adesea chiar la arestări. Când era cineva arestat misiunea făcea trei lucruri. În primul rând, făceau publică arestarea, prezentându-i pe cei arestați ca martiri. În al doilea rând, se pare că ei au coordonat argumentele pe care cei arestați aveau să le folosească la proces. În al treilea rând, trimiteau un tramvai de susținători care să preia lucrarea celor care fuseseră arestați. Nu se poate să nu considerăm această planificare a modului de evanghelizare prin folosirea sistemului de tramvaie drept o metodă intenționată.

2.7 Credința și închinarea

Fără îndoială că declarația de credință publicată de Misiunea de pe Strada Azusa avea la baza ei doctrina Mișcării Holiness. Acest fundament se regăsește în dedicarea lor pentru sfințire ca a doua sau ultima lucrare a harului, ca un eveniment care are loc ulterior primei lucrări a harului, justificarea. Acest lucru este evident din chemarea oamenilor la trăirea unei vieți sfinte. Multe din imnurile cântate în cadrul misiunii veneau din tradiția Mișcării Holiness. Imnul misiunii, cântecul lui Frank Bottome, „Mângâietorul a venit”, era un cântec ce reflecta asupra promisiunii lui Isus din Ioan 14:16, însă în cadrul adunării de pe strada Azusa devenise o reflectare a versetului din Fapte 2:4.

Angajamentul profund al misiunii față de doctrina vindecării divine era consecvent cu învățătura Mișcării Holiness. El era ancorat în învățătura care spunea că ispășirea oferea un tratament dublu (mântuire /vindecare pentru suflet și pentru trup), pentru blestemul dublu (moartea trupului și a sufletului). Expresii ca „penticostal”, „Evanghelia deplină” și „umplut de Duhul” atât de frecvent folosite în credința apotolică, au fost folosite mai întâi de cei din Mișcarea Holiness. Pot fi găsiți chiar unii dintre termenii folosiți pentru promovarea școlii biblice pe care o frecventase Seymour.

Cealaltă influență substanțială asupra vieții și închinării misiunii venea din partea comunității afroamericane. Dacă doreai să frecventezi Misiunea de pe Strada Azusa, era imposibil să crezi că nu te închini într-o biserică afroamericană. Seymour, un american de culoare, era „conducătorul principal nominal”, după părerea lui Frank Bartleman, însă nu putem trece cu vederea faptul că aproape tot ce se întâmpla în cadrul serviciilor bisericii era caracterizat de dominare afroamericană. Frecvența îmbrățișărilor și a săruturilor trecând peste barierele rasiale nu ar fi avut loc niciodată într-o biserică de albi, sub o conducere a celor albi, nici măcar în Los Angeles. Acest lucru nu doar că era posibil, ci era și acceptabil, dacă nu chiar încurajat în biserica de pe Strada Azusa.

Faptul că păstorul era un afroamerican nu putea fi luat de la sine. Din fragmentele de predici pe care le avem și relatările despre stilul de predicare al lui Seymour oferite de reporterii de la ziarul local, este clar că stilul său de predicare reflectă tradiția afroamericană. El predica într-un stil dialogat, de genul întrebare și răspuns. Citea câteva cuvinte și le explica, mai citea câteva, apoi le explica și pe acelea. Se oprea în timpul predicii pentru a da posibilitatea celor prezenți să-și exprime opiniile, aprecierile și exaltarea, iar după motivațiile cele mai bune se exprima cu voce tare.

2.8 Muzica

Mulți dintre cei ce frecventau regulat biserica de pe strada Azusa proveneau din denominații holiness care nu foloseau instrumente muzicale, însă cântau pe rând. Pentru cel puțin un an, toată muzica din cadrul Misiunii de pe Strada Azusa era cântată a capela. Existau însă anumite trăsături ale închinării de pe strada Azusa, cum ar fi folosirea ritmului, ce putea fi întâlnită la frontiera din sudul țării și în special în rândul afroamericanilor care făcuseră parte din vechile case de rugăciune ale sclavilor. Multe relatări despre muzica de pe strada Azusa vorbesc despre bătut din palme, bătăi pe picior și tropăit, toate însoțite de strigăte potrivite cu ritmul cântecelor. Femeile de culoare conduceau de obicei adunarea în cântare, un fenomen nou cunoscut, ca și cântarea în Duhul. Oricine auzea această muzică era mișcat profund. Parham s-a plâns spunând că nu era nimic mai mult decât o modificare a incantațiilor negrilor din Southland, însă criticile sale erau în minoritate. Majoritatea reporterilor de la ziarele seculare care au venit să ridiculizeze misiunea au avut o nouă atitudine când au auzit cântarea în alte limbi. „Corul care cânta în alte limbi”, a scris unul dintre ei, „chiar dacă era inteligibil era ciudat, dar frumos. O femeie de culoare, cu o voce ca a lui Patti (o sopranistă italiană de origine spaniolă foarte cunoscută în secolul 19), a început să cânte într-o altă limbă, care nu mai fusese auzită vreodată. Vocii sale i s-a alăturat un contralto profund și bogat, însă într-o altă limbă. Alții au început și ei să cânte, fiecare pe melodia și în „limba” lui, până când întreaga clădire s-a umplut de voci și melodii de o blândețe de aur. Ei spun că Duhul Sfânt este cel care le armonizează vocile”.

Pe lângă imnurile învechite ale Mișcării Holiness, cântecele foarte ritmice cântate pe voci și cântările în Duhul, mulți oameni de la misiune au compus cântece pe care le-au împărtășit apoi cu restul adunării la timpul de mărturii. Într-adevăr, mărturiile personale jucau un rol enorm în răspândirea trezirii.

„Întâlnirile de mărturii care preced predicarea durează adesea două sau mai multe ore, timp în care o sumedenie de oameni stau în picioare așteptând să mărturisească și ei. Cei care au primit botezul cu Duhul Sfânt mărturisesc că au avut mai întâi o dovadă clară a sfințirii lor. Sute de credincioși mărturisesc că au primit dovada biblică a vorbirii în limbi noi, pe care nu le-au cunoscut înainte”.

Conform ziarelor seculare, aceste servicii de mărturii nu erau deloc plictisitoare sau neîncrezătoare. Credincioșii așteptau cu nerăbdare să ajungă în fața adunării. Relatările arată că încă o dată afroamericanii dominau serviciile. Ei plângeau, strigau, țipau, cântau, proroceau, cădeau în Duhul, săreau, încercau să țină conversații în alte limbi unii cu alții și în același timp să și mărturisească ce a lucrat Domnul în viețile lor. Trebuie să fi fost o experiență incredibil de animatoare să fii prezent într-un astfel de serviciu alert de mărturii, după cum a notat un reporter după ce încercase să descrie o serie de mărturii, inclusiv cea a unei femei albe care „vorbind din ce în ce mai repede, într-o stare de frenezie, a ajuns la o vorbire de neînțeles”.

„Duhul a început să se miște mai repede. O femeie mulatră, cu un coc înalt, și o femeie albă, aflată în colț, se luptau pentru supremație. Un alt credincios de culoare a început strigând: „sunt spălat în sânge”, urmând o adevărată luptă între tabere, cu bătăi din palme și tropăieli, în timp ce o negresă din interiorul cercului repeta strigând‚ „hong kong”.

Strigătele rugăciunilor care au dus trezirea mai departe parcă pot fi auzite și acum. Al doilea nivel, Camera de Sus, era dedicat rugăciunii. Era o sală pentru rugăciune, destinată celor care aveau nevoie de rugăciune pentru vindecare.

Căsuța din spatele Misiunii a devenit locul în care Farrow se ruga pentru ca oamenii să fie mântuiți, sfințiți și botezați cu Duhul Sfânt. Rugăciunile din timpul serviciilor misiunii erau adesea lungi și zgomotoase. Așa cum notase un reporter: „Nimeni nu conducea rugăciunea într-un mod special. Cu toții se rugau. Toți făceau diferite rugăciuni, iar confuzia limbilor vorbite depășea incidentul de la Turnul Babel”.

Trezirea de pe strada Azusa era ceva nou în Los Angeles, un oraș cunoscut deja pentru toleranța pe care o arăta față de marea varietate de religii. Când a venit trezirea, un cinic a consemnat în Los Angeles Daily Times apariția „unei religii” în Los Angeles. „Intenția pare să fie”, a presupus el, „aceea de a continua inventarea unor noi religii până când fiecare om o va avea pe a lui. Apoi va avea fiecare pace”.

Într-un fel, acest cinic anonim a făcut un rezumat al gândirii postmoderne. Cu alte cuvinte, el a exprimat frustrarea pe care mulți o au în ultimii 150 de ani cu privire la dezvoltarea de noi denominații în viața religioasă a Americii. În timp ce unii o vedeau ca un răspuns la rugăciune, alții erau amenințați de intruziunea ei.

Frank Bartleman a menționat că Joseph Smale, pastor al First New Testament Church din Los Angeles în anul 1906, a trebuit să meargă la Misiunea de pe Strada Azusa pentru a-și găsi adunarea. Deși poziția lui este clar exprimată, Smale a jucat un rol major în încercarea de a oferi un spațiu acestei treziri, nu doar în adunarea lui, ci și în sânul bisericilor istorice din Los Angeles. Viteza cu care a crescut Misiunea de pe Strada Azusa din 1906; faptul că multe biserici holiness, fie s-au închis, fie au fost profund afectate când membrii lor au plecat să se alăture trezirii; acoperirea pe care a primit-o trezirea în presa locală; întrebările pe care cei din bisericile tradiționale trebuie să le fi pus pastorilor lor ca rezultat a acestor vești, au obligat Federația Bisericilor din Los Angeles să acționeze.

În iulie 1906, Federația Bisericilor din Los Angeles a programat o întâlnire. Deși ei au pretins că această întâlnire avea doar scopul de a dezvolta un plan de lucrare pentru perioada de vară, presa n-a fost înșelată de retorica lor. Ei căutau de fapt să găsească un mod de a contracara trezirea fără a avea o imagine negativă. Smale, care era pastorul anterior al prestigioasei biserici baptiste din Los Angeles, a adresat o scrisoare deschisă Federației Bisericilor din Los Angeles provocându-i să ofere spațiu trezirii și să arunce o privire lungă asupra lor înșiși. Ca rezultat al intervenției sale au dezvoltat un plan în patru puncte care includea: (1) să încurajeze oamenii lor să se roage pentru trezire în Los Angeles și să ofere mai multe întâlniri de rugăciune bisericii; (2) să organizeze împreună întâlniri pe stradă și să facă evanghelizare pe întreaga perioadă a verii; (3) să acopere orașul într-un efort cooperativ pentru a oferi biserici în casă celor care nu vin la biserică; și (4) să lucreze spre o campanie de evanghelizare la nivel de oraș în 1907.

Deși Smale nu era botezat cu Duhul Sfânt, după învățătura de pe strada Azusa, timp de câteva luni a permis membrilor bisericii First New Testament Church care intrase complet în trezire să vorbească în alte limbi, să prorocească, să scoată demoni și să se roage pentru bolnavi. Cu toate că nu era de acord cu doctrina lui Seymour, el accepta mare parte dintre practicile de pe strada Azusa. Susținerea pe care a oferit-o trezirii a avut un sfârșit brusc atunci când o tânără de 16 ani din adunarea lui, Lillian Keyes, fiica prietenului său de o viața, Dr. Henry S. Keyes, a vorbit împotriva lui. Ea a prorocit că Smale stingea Duhul prin faptul că nu dădea Duhului suficientă libertate în timpul serviciilor sale. Această prorocie a devenit un motiv de ceartă. Smale le-a sugerat doctorului și doamnei Keyes că fiica lor își ieșise din minți și avea nevoie de ajutor psihologic sau medical, pentru că nu Duhul Sfânt vorbise prin ea. De fapt, el sugerase că un alt fel de duh vorbea prin ea.

Dr. Keyes a fost supărat. Când Lillian a încercat să vorbească în Duhul în timpul unui alt program, Smale a oprit-o. A fost ultima picătură care a umplut paharul. Keyes a părăsit biserica First New Testament Church și, cu ajutorul unuia dintre asistenții lui Smale, Elmer K. Fisher, a început ceea ce avea să devină cea de-a doua adunare penticostală, ca mărime, din Los Angeles, Misiunea Upper Room.

Smale a răspuns condamnând întreaga mișcare și sugerând că Los Angeles-ul era martor acum la ceea ce apostolul Pavel condamnase în 1 Corinteni 12-14. În noiembrie 1906 Smale a început să scrie împotriva trezirii. De parcă acesta nu era un prejudiciu suficient adus trezirii, criticile publice au luat o turnură neașteptată – Parham.

La începutul trezirii, Seymour îl recunoscuse pe Parham ca și primul părinte al Credinței Apostolice. Când trezirea a început să se dezvolte în Los Angeles și când au început să apară tot mai multe biserici ale Credinței Apostolice, Seymour l-a invitat pe Parham să vină și să țină un program de evanghelizare pentru întreg orașul.

Parham a venit spre sfârșitul lui octombrie 1906, însă în mai puțin de o săptămână a încercat să stingă trezirea. Când a văzut ce se întâmpla, a declarat: „Lui Dumnezeu îi este rău.” Parham nu era bucuros de amestecul intetrasial pe care îl încurajase Seymour. El nu era bucuros de toți cei care pretindeau că fuseseră botezați în Duhul Sfânt, considerând că experiențele lor erau false. Nu era mulțumit de slujitorii bisericii, pe care i-a numit fanatici. Nu era fericit de faptul că Seymour însărcinase niște evangheliști și misionari să ducă mesajul Credinței Apostolice în lumea întreagă. Parham a încercat să preia controlul.

Seymour și comitetul său nu au fost mulțumiți de Parham și i-au cerut să plece. Bartleman s-a plâns mai târziu de ceea ce el vedea ca arbitraritatea lui Parham, observând. „Ne-am rugat împotriva trezirii noastre”.

Glenn Cook îl considera pe Parham o persoană încrezută, un arogant care mergea țanțoș cu o pălărie înaltă de mătase, ca un dictator. Nimeni nu credea că Misiunea de pe Strada Azusa mai avea nevoie să asculte de Parham. Acest conflict a dus la critici din partea presei religioase (Presa seculară a trecut cu vederea acest conflict.), ceea ce l-a făcut pe Parham să încerce să submineze lucrarea lui Seymour și trezirea de pe strada Azusa peste tot pe unde mergea în țară.

Când dinamica închinării este atât de vie ca cea de la Misiunea de pe Strada Azusa, când închinătorii ce fuseseră botezați cu Duhul într-o întâlnire care le-a transformat viețile și le-a dat o limbă nouă, cei atinși de trezire nu mai puteau sta liniștiți. Ei au început să ducă mesajul mai întâi vecinilor lor, apoi națiunii și în cele din urmă lumii întregi.

Pe o hartă din 1906 a Los Angeles-ului unde locuiau membrii bisericii. Cinci cartiere au ieșit în evidență, în contrast cu restul orașului. Oamenii le spunea vecinilor lor și îi invitau la biserică. Privind la liniile de tramvai din sudul Californiei, am observat că la capătul fiecărei linii se afla o misiune fondată de oameni de pe strada Azusa. Locurile de predicare pe stradă puteau fi și ele marcate pe hartă. Oamenii erau nerăbdători să-și împărtășească povestea vieții lor, adesea cât îi ținea gura.

În patru luni de la întemeierea misiunii, evangheliștii împuterniciți de curând părăsiseră misiunea și se împrăștiau în toată țara. Izbucneau treziri și în alte locuri din California, precum și în Washington, Oregon, Colorado, Minnesota și Indiana. În 8 luni, erau deja misionari în Mexic, Liberia, Angola și India, iar mesajul se răspândise până în Norvegia. Ținând cont de criticile aduse de Mișcarea Holiness, cum că trezirea de pe strada Azusa răspândește erezii prin doctrina vorbirii în alte limbi, nu e de mirare să vedem o caricatură ca cea din The Burning Bush.

Toată această activitate a contribuit la o trezire care s-a răspândit de atunci în întreaga lume. Ca majoritatea trezirilor, trezirea efectivă a durat doar 3 ani. O astfel de experiență religioasă plină de energie nu poate fi întreținută ca ceva normativ pe termen lung. După un început ca cel care a avut loc pe strada Azusa, vine în mod inevitabil o vreme când creștinii obișnuiți se așează și se apucă de lucru. Din nefericire, cei dintr-o tradiție cu treziri, care sunt profund mișcați tind să creadă altfel.

În 1908, Florence Crawford s-a despărțit de Seymour, luând cu ea mai multe biserici. Ea a pretins că centrul trezirii se mutase spre nord, în Portland, Oregon, iar Los Angeles-ul rămăsese doar o amintire.

În 1911, William Durham a venit din Chicago, Illinois în Los Angeles unde a încercat să reaprindă trezirea folosind teoria lui despre sfințire numită „lucrarea terminată”. Pe termen scurt a avut succes, însă a murit în mai puțin de un an, iar singurul lucru pe care a reușit să-l facă în Los Angeles a fost acela de a dezbina bisericile deja existente.

În 1913, alți membri ai Întâlnirii Credinței Apostolice Mondiale din Los Angeles au încercat să revigoreze trezirea introducând ca și normativă ideea că botezul apostolic era veritabil doar dacă era administrat în Numele lui Isus Cristos (Fapte 2:38). Această intervenție a slujit încă o dată la fragmentarea bisericilor din acea zonă. Trist, dar de fiecare dată, mărturia caracterului intetrasial al trezirii din Los Angeles era subminat.

Aceste eșecuri păreau să nege mesajul lui Seymour și anume faptul că depășirea diferențelor de culoare prin credința în sângele lui Isus făcea parte din Evanghelie. Seymour fusese credincios în punerea lucrării pe roate, însă în cele din urmă trezirea s-a răspândit dincolo de cei patru pereți ai bisericii pe care o păstorea. El a continuat să conducă adunarea până la moartea sa, pe 28 septembrie 1922. După moartea sa, soția lui, Jennie Evans (fostă Moore) Seymour l-a succedat ca pastor.

După moartea lui Seymour adunarea s-a stabilizat la câteva zeci de persoane, toate de culoare. În 1930, misiunea a fost confruntată cu o nouă provocare venită din partea unui intrus, provocare ce a eșuat în cele din urmă. Ruthford Griffith a venit la misiune în 1930 și a rămas până în 1931. El a intimidat-o pe Jennie Seymour și adunarea ei, încercând să preia biserica. S-a mutat în clădirea bisericii și a început să facă reparații la structura acesteia. Când a fost confruntat direct de adunare, i-a dat în judecată. Procesul a fost inițial în favoarea lui și a vinderii proprietății. Totuși, la apel curtea a fost în favoarea doamnei Seymour.

În iulie 1931, clădirea infestată cu termite care fusese martora unor zile extrem de importante între anii 1906 și 1909, a fost demolată. Doamna Seymour a murit pe 2 iulie 1936 și a fost înmormântată în cimitirul Evergreen din Los Angeles.

2.9 B. H. Irwin pe strada Azusa

O realizare deosebită pentru tânăra mișcare penticostală a constituit-o câștigarea lui B. H. Irwin pentru noua experiență a acesteia. În 1906, Irwin, care își părăsise în dezonoare mișcarea Fire-Baptized Holiness Church, trăia în California și a venit în contact cu trezirea din strada Azusa. Nu peste mult timp a primit „a treia binecuvântare”, atestată prin vorbirea în limbi. Renunțând la vechile lui vederi privind „botezul cu foc, dinamită, lidită și oxid”, a început să proclame că, de fapt, botezul „limbilor” era experiența corectă pe care el o căutase tot timpul. În 1907, un Irwin reabilitat conducea serviciile penticostale din California în Oregon.

2.10 Ecouri misionare ale trezirii din strada Azusa

Trezirea de pe strada Azusa a fost probabil cea mai cunoscută dintre primele centre de penticostalism din America de Nord, devenind sursa primului val de misionari penticostali. Această trezire a făcut din ceea ce era considerată la început o nouă sectă creștină nesemnificativă, o mișcare internațională care a trimis lucrători în mai mult de 25 de națiuni într-un interval de 2 ani. Asemenea lui John Wesley, primii penticostali au considerat lumea drept parohia lor, spațiul în care trebuiau să se extindă. Ei erau convinși că vor trece peste orice obstacole prin puterea Duhului și că îl vor învinge pe diavol și îi vor cuceri teritoriul – lumea. Aceasta era orientarea transnațională, universală care constituia o parte esențială a penticostalismului încă de le începuturile sale.

Impactul global al trezirii este important. Primul paragraf al ziarului The Apostolic Faith a fost plin de entuziasmul acelui eveniment: „Este imposibil de spus câți oameni au fost convertiți, sfințiți și umpluți cu Duhul Sfânt. Ei au mers și merg în fiecare zi spre toate punctele cardinale pentru a răspândi această evanghelie minunată.” Este clar că această Credință Apostolică era o mișcare misionară, oamenii plecând imediat de pe strada Azusa și atingând cercuri tot mai largi. Sute de vizitatori au venit să vadă ce se întâmpla și să fie botezați cu Duhul Sfânt. Mulți dintre aceștia au plecat de pe strada Azusa și au fondat centre penticostale în diferite orașe din America de Nord și de peste hotare.

Fără îndoială că în cei trei ani de trezire Apostolic Faith Mission a lui Seymour a fost cel mai proeminent centru penticostal din America de Nord. Această biserică predominant afro-americană a fost înrădăcinată în cultura sclavagistă africană din secolul 19. Acest lucru este important, în special în ce privește răspândirea penticostalismului în părți ale lumii unde așa-zisele religii primitive erau dominante. Accentul penticostal pus pe vindecare a ajutat la răspândirea mesajului la oameni care așteptau ca liderii religioși să fie însoțiți de anumite demonstrații de putere.

Din strada Azusa au fost trimiși misionari penticostali până în China, India, Japonia, Egipt, Liberia, Angola și Africa de Sud. Aceasta nu înseamnă și că au realizat multe. Primii misionari care au plecat de pe strada Azusa erau convinși că primiseră niște limbi misionare prin botezul cu Duhul Sfânt. Ei credeau că atunci când vor ajunge la destinație vor vorbi în mod miraculos limbile acelor popoare, fără a fi nevoiți să depună efortul asiduu necesar învățării unei limbi străine. Cu excepția câtorva cazuri izolate, în care unii au pretins că s-a întâmplat așa, majoritatea lor nu au fost în stare în vorbească în limbi străine. Mulți dintre acești misionari s-au întors în Statele Unite deziluzionați. Majoritatea însă s-au adaptat și au perseverat în eforturile lor misionare.

Misionarii de pe strada Azusa și convertiții lor au stabilit noi centre de trezire care au răspândit penticostalismul din locuri cum ar fi Hong Kong; Oslo, Norvegia; Sunderland, Anglia; Johannesburg, Africa de Sud; Lagos, Nigeria; Valparaiso, Chile și Belém, Brazilia.

2.10.1 America Latină

În 1909, Luigi Francescon (1866-1964), un asociat al lui William Durham din Chicago, a întemeiat adunări italiene în Statele Unite și Argentina. În 1910, el a format Christian Congregation, prima biserică penticostală din Sao Paulo, Brazilia.

Doi imigranți suedezi, Gunnar Vingren și Daniel Berg au început organizația Assemblies of God în Brazilia. Ei au avut totodată o legătură cu Durham. În 1910, Vingren și Berg au mers în statul Pará din nordul Braziliei, unde au fondat Apostolic Faith Mission, care a fost înregistrată ca Assemblies of God în 1918.

2.10.2 Europa

Majoritatea bisericilor penticostale europene își au originea în trezirea asociată cu T. B. Barratt (1862-1940). Barratt era un pastor metodist din Oslo, Norvegia, care a vizitat New York-ul în 1906, când a fost botezat cu Duhul Sfânt. El s-a întors în Norvegia ca un penticostal zelos, destinat să devină fondatorul și motivatorul principal al penticostalismului clasic din Europa.

Trezirea din Biserica Filadelfia din Oslo s-a răspândit și în alte părți ale Europei. Bisericile Penticostale din Scandinavia au devenit curând cele mai mari biserici în afara bisericilor luterane de stat. Aceste biserici penticostale trimiteau misionari în întreaga lume. Până în anii 1960, Biserica Filadelfia a lui Lewi Pethrus (1884-1974) din Stockholm, Suedia, a fost probabil cea mai mare adunare penticostală din lume, având un program propriu de misiune și activități sociale.

În septembrie 1907, Alexander Boddy (1854-1930), vicar anglican din Sunderland, Anglia, a vizitat biserica lui Barratt și l-a invitat pe acesta în biserica sa. Drept urmare, Sunderland a devenit primul centru penticostal important din Marea Britanie. Convențiile anuale Whitsun organizate între 1908 și 1914 au atras penticostali din toată Europa. Boddy a editat revista influentă Confidence (1908-1926) în care a relatat despre trezirile penticostale și a prezentat doctrinele acestora. În 1909, el l-a susținut pe Cecil Polhill în crearea Pentecostal Missionary Union, o mișcare misionară interdenominațională care a lucrat în principal în vestul Chinei și în centrul Indiei.

În 1915, George Jeffreys a fondat Elim Pentecostal Church în Belfast, care este în prezent cea mai mare denominație penticostală din Marea Britanie. În 1924, Assemblies of God din Marea Britanie și Irlanda s-a format ca o asociație congregațională de biserici autonome. Donald Gee (1891-1966) a slujit ca președinte din 1948 și până la moartea sa în 1966. Gee a călătorit peste hotare și a organizat Conferința Penticostală Europeană organizată în 1939 în Stockholm, precum și prima Conferință Penticostală Mondială din Zurich în 1947. Gee a fost unul dintre cei mai influenți lideri penticostali din vremea sa.

Penticostalismul s-a răspândit din Anglia în Franța în 1926. În 1952, Mișcarea Penticostală a început în rândul etniei rromani (țigani). Astăzi în Franța și Spania, aproape un sfert din populația rromani aparține bisericii penticostale.

Penticostalismul portughez își are rădăcinile în Brazilia. Jose Placido da Costa și Jose de Mattos au plecat ca misionari penticostali din Brazilia în Portugalia în 1913 și respectiv 1921. Misionari suedezi au plantat penticostalismul în Spania în 1923. Italia este pe locul doi în ce privește numărul de credincioși din Europa occidentală după Britania. În 1908, Luigi Francesscon l-a trimis pe Giacomo Lombardi din Chicago în Italia. Atât Congregațiile Creștine Penticostale cât și Biserica Creștină Penticostală Italiană își urmăresc începuturile până la Lombardi.

Mișcarea Penticostală a avut mai mult succes în estul Europei, unde a crescut în ciuda persecuției severe. Ivan Voronaev a plantat prima biserică penticostală rusă din New York. În 1920, el a înființat adunări în Bulgaria, Ucraina și Rusia. Biserica lui Voronaev din Odesa (Ucraina) a ajuns repede la 1000 de membri. În 1927, el a fost numit președintele Uniunii Creștinilor de Credință Evanghelică.

În acel moment, penticostalii s-au bucurat de favoarea statului comunist care îi eliberase de persecuția ortodoxă. În 1930 însă, după ce au fost aprobate legile antireligioase, Voronaev împreună cu 800 de pastori au fost trimiși în taberele siberiene de concentrare. Voronaev a dispărut după aceasta. În 1940 s-a presupus că murise.

2.10.3 Africa

Penticostalii clasici lucrează în Africa din 1907, când misionarii de pe strada Azusa au ajuns în Liberia și Angola. În 1908, câțiva misionari penticostali independenți au ajuns în Johannesburg, în Africa de Sud. Ei au întemeiat cea mai mare denominație penticostală clasică, Apostolic Faith Mission. La început, serviciile erau integrate rasial. Ulterior, liderii albi au promulgat niște legi rasiste prin care au păstrat toate pozițiile importante pentru ei. Acest fapt a contribuit la multele schisme care au avut loc. Nicholas Bhengu (1909), unul dintre cei mai influenți penticostali din Africa de Sud, era lider al grupării Assemblies of God intitulată „Înapoi la Dumnezeu”. Misionarul penticostal britanic independent William Burton (1886-1971) a lucrat în sudul statului Congo din 1915 până în 1960. El a fondat ceea ce avea să devină Comunitatea Penticostală din Congo. În estul Africii majoritatea bisericilor independente numeroase pun un accept pe Duhul Sfânt ca rezultat al diferitelor mișcări de trezire spirituală care au avut loc. Penticostalismul a ajuns una dintre cele mai proeminente mișcări creștine din vestul Africii. În 1907, americanii de culoare de pe strada Azusa au fost primii misionari care au mers în Liberia. Trei dintre cele mai mari denominații penticostale din Ghana își au originea în lucrarea unui ghanez remarcabil, Peter Anim (1890-1984) și a contemporanului său irlandez, James McKeown (1900-1989).

2.10.4 Asia

Într-un timp relativ scurt, o rețea complexă de misiuni penticostale a fost pusă la punct în India. În 1929, Assemblies of God din India a format un consiliu regional pentru sudul Indiei, cu districte independente. K. E. Abraham (1899-1974) a devenit penticostal în 1923, însă nu a fost de acord cu misionarii care au fondat Biserica lui Dumnezeu Penticostală din India. Aceasta și Assemblies of God sunt cele două denominații penticostale mari din India, având peste 750.000 de membri fiecare în anul 2000. Cel mai cunoscut evanghelist carismatic indian este D. G. S. Dhinakaran din Tamilnadu (membru al Bisericii din Sudul Indiei), a cărui organizație Jesus Calls Ministry susține campanii extinse de evanghelizare la care se strâng mulțimi imense.

Marea expansiune penticostală din sudul Asiei a avut loc în Indonezia. În 1922, misionarii penticostali americani de origine olandeză au ajuns în Java. În timpul trezirii indoneziene din 1965 până în 1971, mai mult de 2 milioane de oameni au devenit creștini, în ciuda persecuției din partea extremiștilor musulmani. În 2000, erau între 9 și 12 milioane de penticostali și carismatici, cam 4 sau 5 la sută din populația țării, în care 80 la sută sunt musulmani. În 1928, filipinezii care s-au convertit în Satele Unite s-au întors în Filipine și au întemeiat biserici penticostale. Astăzi, cele trei denominații mari din Filipine sunt Jesus is Lord Church, fondată de Eddie Villanueva în 1978, Jesus Miracle Crusade și Assemblies of God.

În 1907, misionarii penticostali au fost foarte activi în China. Familiile McIntoshe și Grarr au fost printre primii participanți ai trezirii de pe strada Azusa. Deși erau doar în jur de 5 milioane de creștini în China în 1949, când au plecat majoritatea occidentalilor, estimările membrilor mișcării independente neînregistrate din 2000 variază între 20 și 75 de milioane. S-ar putea ca în China să fie acum cel mai mare număr de creștini carismatici din Asia, în special în bisericile independente din case. Acestea s-au dezvoltat separat de restul creștinismul timp de 50 de ani, în ciuda unei opoziții severe.

Mișcarea True Jesus Church fondată de Paul Wei în 1917 în Beijing și Jesus Family fondată de Jing Dianying în Mazhuang, Shandong, în 1927, sunt biserici penticostale, provenind din bisericile unitariene și cele adventiste. Aceste biserici, împreună cu alte trei biserici independente au fost interzise din anii 1950 până la finalul anilor 1970, după care a avut loc o creștere rapidă. În 2000, s-a estimat că zece procente din protestanții din China erau membri ai denominației True Jesus Church, și că majoritatea grupurilor creștine din regiunea centrală Shanong proveneau din mișcarea Jesus Family.

În 1932, Mary Rumsey, care fusese botezată cu Duhul Sfânt pe strada Azusa, a fondat prima biserică penticostală din Seul, Coreea, împreună cu Heong Huh, care a devenit ulterior primul președinte al denominației coreene Assemblies of God.

Capitolul 3. Formarea principalelor biserici penticostale

3.1 Church of God (Cleveland, Tennessee)

„Toți creștinii care sunt aici de față și care sunt dornici să fie liberi de toate crezurile și tradițiile omenești și sunt dispuși să ia Noul Testament, sau legea lui Hristos, ca singura regulă de credință și practică; oferind reciproc drepturi egale și privilegiul de a citi și interpreta pentru voi înșivă ce vă dictează conștiința, și sunt dispuși să se adune împreună și să trăiască ca Biserica lui Dumnezeu, să vină în față.” Cu aceste cuvinte, Richard Green Spurling (1857–1935) și-a încheiat predica ținută în fața consătenilor săi din Barney Creek, Monroe County, statul Tennessee, în ziua de 19 august 1886, invitându-i să „stea împreună ca Biserica lui Dumnezeu”. Opt persoane, incluzându-l pe Richard, au răspuns invitației și împreună au format un grup pe care l-au numit „Uniunea Creștină”.

3.1.1 Trezirea de la Școala Shearer

În anul care a urmat separării Church of God in Christ, în munții din Tennessee și North Carolina s-a născut o nouă grupare, sortită să facă termenul „Church of God”, o denumire cunoscută în Sud. În 1896, doctrina sfințirii totale a ajuns la locuitorii din zona colinară din vestul statului North Carolina, prin trei bărbați din Tennessee care au trecut peste munți și au organizat un serviciu religios de trezire în localul școlii din Schearer, districtul Cherokee. Aceștia trei, William Martin, Joe M. Tipton și Milton McNabb, erau evangheliști care părăsiseră bisericile locale metodiste și baptiste din Coker Creek Community, în apropiere de granița cu North Carolina, pentru a se alătura mișcării botezului cu foc condusă de B. H. Irwin. În 1896, focul trezirii ardea peste tot în cele două state Carolina, deoarece Irwin și Catradine predicau în South Carolina, în vreme ce Crumpler răspândea flacăra holiness în răsăritul statului North Carolina. Tipton și Martin avuseseră contact cu mișcarea botezului cu foc, care făcuse o încercare nereușită de a organiza o asociație la nivel de stat în Tennessee. Concentrându-și eforturile în răsăritul statului Tennessee, în apropiere de Coker Creek, localitatea natală a doamnei Sarah A. Smith, doctrina botezului cu foc s-a răspândit în întreaga regiune rurală. Trezirea care a început în localul școlii din Schearer, în 1896, a format nucleul a ceea ce mai târziu a devenit The Church of God din Cleveland, Tennessee.

3.1.2 Opoziție violentă

O caracteristică neobișnuită a acestei treziri a fost faptul că mai mulți dintre cei care au primit sfințirea au vorbit în alte limbi când „s-au rugat”. Manifestarea aceasta, care li s-a părut ciudată locuitorilor din regiunea montană, a produs un mare interes în interiorul comunității. Nu peste mult timp, pastorii baptiști și metodiști din localitate au denunțat noua trezire. Vorbirea în alte limbi se răspândea, astfel încât până și copiii au ajuns să o experimenteze. Datorită acestor manifestări, împotriva oamenilor care participau la întâlniri s-a pornit o persecuție grea. Înainte ca serviciile de trezire să ia sfârșit, mai multe case au fost incendiate. Gloata, condusă de „lideri metodiști și membri ai bisericii baptiste”, alături de care s-au aflat și reprezentanții administrației și puterii locale, a jefuit și prădat casele celor ce se închinau. După ce o casă provizorie de adunare a fost incendiată, grupul de credincioși s-a mutat în casa unui W. E. Bryant, care și-a asumat rolul de conducător al grupului.

Timp de șase ani, grupul care se formase în timpul trezirii din 1896 a continuat să activeze ca un grup neorganizat de credincioși holiness. Din când în când erau vizitați de un predicator baptist itinerant din Tennessee, R. G. Spurling, care, în 1892, fusese exdus din biserica sa din apropiere de Turtletown, Tennessee, pentru motivul de a le fi predicat celor din Liberty Baptist Association doctrina sfințirii. Spurling predica, de asemenea, despre nevoia unei „noi reforme” în creștinism, comparabilă Reformei Protestante din secolul al XVT-lea. Ideile acestea le avea de la tatăl său, R. G. Spurling Sr., care organizase în 1886 grupul „Uniunea Creștină”, pe care l-am amintit la începutul acestui capitol. Spurling Jr. se alăturase „Uniunii creștine”, dar aceasta s-a dizolvat mai târziu datorită lipsei de interes și membrii au revenit la fostele lor biserici. Totuși, în Spurling a rămas vie dorința de reformă și, când trezirea holiness a început în districtul Cherokee, el a devenit unul din oratorii favoriți pe care Bryant îi invita să se adreseze grupului.

Doctrina pe care Bryant și Spurling au predicat-o micului grup de credincioși care se întâlneau în comunitatea din Camp Creek era similară celei predicate în general în mișcarea holiness. Cele mai radicale învățături, cum era cea a vindecării divine, a botezului cu foc și a celei de-a doua veniri a lui Cristos, au fost imediat acceptate. Doctrina centrală era cea a sfințirii totale, asociată unei totale respingeri a societății. Problemele au început când ideile lui Irwin, cu privire la botezurile cu „dinamită”, „lidită” și „oxid” au pătruns în comunitate, fiind pe placul acelor membri predispuși spre manifestări emoționale și stârnind împotrivirea celorlalți, care acordau întâietate rațiunii. În plus, erau impuse interzicerile tipice ale mișcării botezului cu foc: împotriva medicamentelor, cărnii, dulciurilor și cravatelor, în cazul bărbaților. Unii membri au postit mai multe luni, până au ajuns foarte slabi. Ca o încununare a tuturor acestora, Irwin a ales orașul Beniah, Tennessee, pentru a face din el sediul național al mișcării botezului cu foc, și a deschis „Școala de Profeți”. Amenințarea acestui fanatism irwinit 1-a determinat pe pastorul Bryant să conchidă că, dacă se dorea ca grupul să supraviețuiască, trebuia instituită o formă de conducere.12

3.1.3 The Holiness Church at Camp Creek

Pentru a opri aceste rele, Bryant a decis să formeze o organizație care urma să confere autoritate spre a-i disciplina pe membrii care nu se supuneau. În consecință, la 15 mai 1902, a fost organizată prima biserică locală care avea să devină nucleul Church of God, Cleveland. Numele ales pentru noua organizație a fost „The Holiness Church at Camp Creek”. Bryant a fost ordinat în lucrare și Spurling a fost ales ca pastor. Astfel, aproape involuntar, a luat ființă denominația care avea să devină una dintre cele mai mari biserici penticostale din lume. În 1903, un alt predicator itinerant, Ambrose Jesup Tomlinson, va pune o altă piatră de hotar importantă în istoria bisericii de la Camp Creek. Tomlinson, care, în virtutea calităților lui de organizator, era destinat să conducă tânăra biserică și să o răspândească în întreaga Americă, era un quaker mistic din Indiana. Colportor pentru American Bible Society, vânduse Biblii și broșuri de la Maine la Georgia și fusese un observator atent al trezirii holiness de la Camp Creek, din 1896. Mai târziu s-a stabilit în Culbertson, North Carolina, în apropierea graniței cu Georgia. Om profund religios, cunoscuse experiența sfințirii înainte de ajunge în North Carolina. După ce s-a stabilit în Culbertson, a înființat un orfelinat într-o fermă pe care o cumpărase și a început publicarea unui ziar lunar, pe care 1-a denumit Samson's Foxes (Vulpile lui Samson).

Nesatisfacut ca membru al Society of Friends, Tomlinson participa la servicii religioase oriunde călătorea. Deși nu era ordinat ca lucrător, a fost adesea chemat să predice. În 1901, pe când se afla la Shiloh, Maine, a fost botezat de către Frank Sandford în râul Androscogin. Numele bisericii în care a ales să fie membru a fost „The Church of the Living God for the Evangelization of the World, Gathering of Israel, New Order of Things at the Close of the Gentile Age” (Biserica Dumnezeului cel Viu pentru Evanghelizarea Lumii, a Adunării lui Israel și a Noii Ordini de la Sfârșitul Erei Neamurilor) și câteva dintre învățăturile lui Standford urmau să influențeze concepțiile de mai târziu ale lui Tomlinson cu privire la escatologie.15 Membrii bisericii din Camp Creek îl cunoșteau pe Tomlinson de mai mulți ani când l-au invitat în 1903 să li se alăture. Adesea, el a fost invitat să le predice și, cu timpul, a început să fie văzut ca fiind mai bine pregătit ca Bryant sau Spurling. Pentru Tomlinson, decizia de a se alătura grupării a fost dificil de luat. Înaintea zilei în care urma să aibă loc aderarea sa, el s-a urcat pe un munte din apropiere, numit Muntele Burger, pentru a se ruga cu privire la decizia ce urma să o ia. Aici, pe ceea ce adepții săi numesc „muntele rugăciunii”, Tomlinson „a stăruit în rugăciune” și a primit o viziune asupra „adevăratei Biserici a lui Dumnezeu din zilele din urmă” – și, în consecință, s-a alăturat micii grupări de la Camp Creek în ziua următoare, 13 iunie, 1903, fiind convins că „aceasta este Biserica lui Dumnezeu despre care vorbește Biblia”. O dată cu adeziunea acestui vânzător ambulant de Biblii din Indiana, ambițiosul grupuleț de oameni de la munte a câștigat un predicator și un organizator foarte talentat, căruia, mai mult decât oricărei alte persoane, i se datorează creșterea fenomenală a bisericii până la a ajunge azi o biserică națională.17

Reputația locală a lui Tomlinson de cercetător pasionat al Bibliei și agent neobosit al American Bible Society a determinat congregația din Camp Creek să-1 aleagă neîntârziat ca pastor al bisericii. Spurling și Bryant au părăsit după aceea comunitatea pentru a evangheliza alte comunități din munți. Într-un interval de trei ani, predicatorii din Camp Creek au întemeiat congregații în trei alte comunități, două în Tennessee și una în Georgia. În 1904, Tomlinson a fost ales pastor a trei din cele patru congregații – Union Grove și Luskville, din Tennessee, și Camp Creek, din North Carolina, Cealaltă biserică, din Jones, Georgia, s-a întâlnit într-o casă particulară, dar a fost abandonată curând.

Tomlinson a străbătut țara predicând în bisericile sale, precum și în alte multe locuri. Pe măsură ce predica, ideile ce aveau să dea formă mișcării Church of God și, în cele din urmă, aveau să ducă la dezbinarea ei, au ajuns în centrul atenției. Pentru Tomlinson, în grupul căruia i se alăturase se putea găsi singura comuniune creștină adevărată în această perioadă „de după Evul mediu”. În biserica primară, „lumina strălucitoare și deplină a venit din odaia Rusaliilor și a umplut cu gloria sa dimineața primelor zile ale Evangheliei”. Apoi a urmat lunga perioadă a apostaziei, cunoscută ca „Evul mediu”, când biserica a căzut în adormire și lepădare. Acum, că noua biserică fusese redescoperită în munții din North Carolina, „lumina dimineții, adevărata lumină strălucea, și turma auzea vocea Lui și se întorcea din orice loc unde fusese împrăștiată în acea zi înnourată si întunecoasă”. Pentru a pregăti lumea în vederea celei de a doua veniri a lui Cristos și a sfârșitului, Biserica lui Dumnezeu trebuia să strângă „roada scumpă a pământului” înainte de a fi prea târziu. În cele din urmă, creștinii credincioși din toate denominațiile pământului se vor întoarce la adevărata biserică și Domnul își va întemeia împărăția, începând la Muntele Burger și terminând la Ierusalim.19

Această concepție apocaliptică asupra misiunii bisericii a fost, în același timp, atât o sursă de putere, cât și o stare de slăbiciune pentru mișcare. Pentru cei care acceptaseră mesajul nu exista decât o singură biserică adevărată, toate celelalte aparținând „Evului mediu” al apostaziei. Ideea aceasta a alimentat un exclusivism care i-a legat pe membrii bisericii de aceasta cu o loialitate tenace, dar a și dat naștere unei puternice dorințe de a-i aduce pe alții în adevărata Biserică a lui Dumnezeu”, ducând astfel la o competiție cu membrii celorlalte biserici holiness.

De asemenea, predicile rostite de Tomlinson, Spurling și Bryant au produs reacțiile emoționale care fuseseră atât de răspândite în trezirea americană Bisericile lui Dumnezeu de frontieră. Tomlinson relata că în întâlnirile din Tennessee, Georgia și North Carolina, Duhul lucra în multe feluri și „mulți sfinți strigau, plângeau, băteau din palme, tremurau și își strângeau unii altora mâinile”. El relata că odată, în Biserica Union Grove, oamenii „căzuseră la pământ, și unii dintre ei se zvârcoleau ca șerpii”, în timp ce alții „păreau a fi în transă de patru sau cinci ore”. Prin toate acestea, predicatorul susținea că „biserica părea a se zidi puternic”. În cele mai multe servicii, unii pretindeau că au fost convertiți, alții că au fost sfințiți. Aceste manifestări atrăgeau mari mulțimi oriunde predica Tomlinson; relatările privind primele lui servicii vorbesc de cifre de participare de cinci până la șapte sute de oameni.

3.1.4 Prima Adunare Generală

Cu o surprinzător de slabă opoziție din partea comunității, cele patru biserici au înregistrat un progres deosebit sub conducerea lui Tomlinson. Spre sfârșitul anului 1905, opinia generală era că se impunea convocarea unei întâlniri generale a celor patru biserici, pentru a organiza mai bine activitatea grupării. Prin urmare, s-a convenit organizarea unei adunări generale la biserica de la Camp Creek, în ianuarie, 1906, pentru a organiza noua denominație. În loc de a se întâlni în localul unei biserici, Adunarea a decis să se întâlnească în casa unuia dintre membri bisericii, un anume J. C. Murphy, datorită confortului și mărimii sălii de care aveau nevoie. Delegații din cele patru biserici s-au întâlnit în 26 și 27 ianuarie și au dezbătut activitatea restrânsă și necomplicată a grupării. Ca pastor al bisericii locale, Tomlinson a făcut oficiile de „mare prezbiter” și de secretar și a trasat orientarea discuțiilor Adunării. Aceasta a dezbătut subiecte ca „spălarea picioarelor”, fumatul, închinarea în familie și școala duminicală. S-a hotărât că spălarea picioarelor era un act de cult situat la același nivel cu Cina Domnului. Ca cele mai multe dintre celelalte grupări holiness, Adunarea a adoptat o declarație în care se condamna fumatul și a aprobat rezoluții care sprijineau închinarea în familie și cereau instituirea în biserici a școlii duminicale. La încheierea lucrărilor Adunării, cei douăzeci și unu de participanți au luat cu toții parte la o lucrare de spălare a picioarelor.

Delegații la această Adunare au negat ideea că s-au adunat pentru a fonda o nouă denominație. În prima rezoluție se declara: „Noi nu ne considerăm un corp legislativ sau executiv, ci doar consultativ”. La sfârșitul întâlnirii, secretarul Tomlinson scria pe marginea hârtiei ce conținea procesul verbal al întâlnirii:

„Noi sperăm și avem încredințarea că nici o persoană sau grup de oameni nu vor folosi vreodată aceste rezoluții, sau părți din ele, ca principii de credință pe care să fondeze o sectă sau o denominație. Subiectele au fost discutate doar cu scopul de a câștiga lumină și înțelegere. Principiile noastre de credință sunt inspirate și date nouă de către sfinții apostoli, fiind scrise în Noul Testament, care este singurul nostru îndreptar de credință și practică”.

Cu tot efortul de a nega orice intenții de formare a unei noi secte sau grupări, lucrările Adunării au dus inevitabil la dezvoltarea unei denominații separate. Deși Tomlinson călătorise foarte mult și era la curent cu existența mai multor denominații holiness, nu a făcut nimic pentru a-și afilia gruparea sa la vreuna din acestea. Astfel, credincioșii aceștia au fost și au continuat să rămână un grup religios de sine stătător.

3.1.5 A doua Adunare Generală

A doua Adunare Generală a noii mișcări s-a desfășurat la Biserica Union Grove, în districtul Bradley, Tennessee, în 1907, și a luat câteva decizii importante. În acel timp, organizația care lua naștere nu avea un nume; congregațiile locale se auto denumeau, pur și simplu, „biserici holiness”. Problema găsirii unei denumiri a fost rezolvată când delegații au votat „în armonie” ca denumirea noii denominații să fie „Church of God” (Biserica lui Dumnezeu), citând folosirea Noului Testament ca autoritate în această privință. Se pare că cei prezenți au procedat în modul în care au făcut-o fără a ține deloc seama de alte biserici care foloseau deja aceeași denumire.

O altă problemă cu care s-a confruntat a doua Adunare Generală a fost cea referitoare la adoptarea unei forme de conducere a bisericii. Unii s-au pronunțat în favoarea sistemului congregațional de alegere a pastorilor; alții în favoarea numirii de către o înaltă autoritate bisericească, așa cum este în sistemul episcopal. Soluția adoptată a fost un compromis care, în realitate, a deschis drumul spre un sistem episcopal puternic: „Uneori biserica cheamă, alteori trimite prin cei care dețin responsabilitatea și autoritatea.” Cu timpul, Church of God și-a dezvoltat cel mai centralizat sistem de conducere dintre toate denominațiile holiness sau penticostale din America.

O dată cu încheierea lucrărilor celei de-a doua Adunări Generale, Church of God a devenit o organizație deplin dezvoltată, deși încă mică. De asemenea, era în foarte mare parte un produs al Mișcării Naționale Holiness, deși într-o oarecare măsură izolată de celelalte grupări din țară. Vitalitatea noii biserici a putut fi văzută în marea creștere care a urmat organizării din 1902 a Bisericii din Camp Creek. Pe atunci, gruparea avea numai 20 de membri într-o singură biserică, dar, în 1910, erau 1005 membri în 31 de biserici răspândite în întregul sud-est. În 1911, numărul bisericilor ajunsese la 58; creșterea fenomenală începuse. Cu numeroasele ei ramuri care s-au desprins ulterior din ea, Church of God va deveni în cele din urmă una din cele mai mari grupări de biserici penticostale din Statele Unite.

3.1.6 Extinderea trezirii penticostale

Alegerea lui Tomlinson ca primul „supraveghetor general” al denominației a fost hotărâtoare. Vestea despre trezirea care cuprinsese întreg Sudul a ajuns la liderii Church of God din Cleveland, Tennessee, prin predica rostită de Cashwell la Birmingham. Deși mulți vorbiseră în limbi în timpul trezirii botezului cu foc de la Camp Creek, North Carolina, în 1896, Church of God nu își însușise în mod oficial această doctrină. Primul contact direct pe care supravegherorul ei general, A. J. Tomlinson, 1-a avut cu noua doctrină a fost cu prilejul unei întâlniri cu M. M. Pinson în Birmingham, Alabama, în iunie 1907. Predicând acolo, Tomlinson a fost uimit să-i audă pe Pinson și pe alții vorbind în limbi străine. După o săptămână de servicii cu Pinson, el își nota în jurnal că trezirea avusese „rezultate strălucitoare”, adăugând scurt: „vorbire în limbi dată de Duhul Sfânt”. Revenind la Cleveland, a aflat că mulți dintre predicatorii săi avuseseră deja parte de acea experiență. Atunci a hotărât să-1 invite la Cleveland pe Cashwell, pentru ca oamenii din biserica lui să audă noua doctrină chiar de pe buzele „apostolului penticostal” al Sudului.

De-a lungul întregului an 1907, Tomlinson și alți lideri ai Church of God au fost deosebit de interesați în extinderea trezirii penticostale. În luna ianuarie a acelui an, Tomlinson a predicat despre „botezul cu Duhul Sfânt” în fața Adunării Generale a denominației și a văzut cum mai mulți dintre colaboratorii săi au primit acel botez însoțit de vorbirea în limbi, deși el însuși nu-1 primise, cu toate că a căutat acest lucru în repetate rânduri.16

În cele din urmă, la încheierea Adunării Generale, care a avut loc în Cleveland, în ianuarie 1908, Cashwell a predicat la un serviciu de trezire în biserica locală aparținând denominației Church of God. Duminică, 12 ianuarie, după încheierea Adunării Generale, Cashwell a început să predice despre Rusalii. Tomlinson a ascultat cu mare atenție. În timp ce Cashwell continua să predice, Supraveghetorul General „a alunecat grămadă din scaun în fața amvonului lui Cashwell”. Acolo, zăcând la pămint, Tomlinson a primit botezul cu Duhul Sfânt și, potrivit propriei lui mărturii, a vorbit în zece limbi diferite. Din acel moment, Church of God și toate ramurile care s-au desprins ulterior din ea au devenit membri deplini ai mișcării penticostale.”

După botezul lui Tomlinson în urma predicii lui Cashwell, sub imboldul noului mesaj penticostal, Church of God a cunoscut una din cele mai de răsunet perioade de progres din istoria ei. Atât în Chattanooga, cât și în Cleveland au apărut noi congregații. În urma unei tabere organizate în septembrie 1908, în unul din ziarele din Cleveland se putea citi: „Practic, adepții holiness au pus stăpânire pe tot estul și nord-estul Clevelandului și puterea lor crește văzând cu ochii”. Luna următoare, un pastor local scria cuprins de panică: „Orașul și țara noastră sunt asaltate de falsa doctrină penticostală – influența și puterea satanică bântuie peste tot”. A fost evident în urma acestor întâlniri că doctrina penticostală atinsese o coardă sensibilă a protestanților din sud. Church of God începea să se miște în întreaga țară „ca o oștire puternică”.

3.1.7 Caracteristici distinctive ale Church of God, Cleveland, TN

The Church of God este singura organizație penticostală importantă care păstrează doctrina și practica spălării picioarelor sfinților. Așa cum explică Hughes, credința Bisericii lui Dumnezeu este că această practică este biblică și nu trebuie să fie abrogată.

Când cineva spală piciorele unui sfânt, el nu face altceva decât să împlinească porunca Domnului Isus: „Deci dacă Eu, Domnul și Învățătorul vostru, v-am spălat picioarele, și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca și voi să faceți cum am făcut Eu” (Ioan 13.14-15). Deoarece a fost poruncită de Hristos este considerată o obligație a Bisericii lui Dumnezeu. Mai mult, Isus a făcut o promisiune tuturor celor care spală picioarele sfinților: „Dacă știți aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceți” (Ioan 13.17).

Bazat pe faptul că atunci când Biserica Primară s-a risipit în urma prigoanei, apostolii au rămas la Ierusalim, de unde conduceau activitatea bisericilor, cu ajutorul prezbiterilor, Church of God a stabilit o conducere centralizată, care să supervizeze lucrarea lui Dumnezeu, după un model episcopalo-congregational. Această conducere nu este dictatorială, ci liderii aleși de întreaga biserică guvernează cu asentimentul celor guvernați.

3.1.8 Prima Școală biblică

La 1 ianuarie 1918, într-o cameră de la etajul Editurii Bisericii, și-a început activitatea The Bible Training School. Nora Chambers, o slujitoare ordinată în 1910, care studiase la Școala Biblică Holmes din Altamont, Carolina de Sud, a servit ca profesor la 12 studenți. Biblia era manualul de bază, dar elevii au studiat, de asemenea, geografie, ortografie, limba engleză și Cursul de pregătire pentru învățătorii de Școală Duminicală Hurlburt.

3.1.9 Publicații ale Church of God

La începutul secolului XX, publicațiile erau un mediu popular pentru comunicarea Evangheliei. Înainte de a se alătura bisericii, A.J. Tomlinson a publicat „Samson's Foxes” (1901-1902) pentru a-i încuraja pe cititorii săi din munți și pentru a-i informa pe cei din afara zonei lui de misiune. Când Tomlinson a fost angajat ca pastor, el a dorit o publicație care să conecteze bisericile locale. În ianuarie 1904, el a început „The Way” (Calea), el și M.S: Lemons slujind ca redactori până anul următor, când a fost oprită publicarea.

Membrii bisericii au citit și au contribuit la diferite publicații holiness și penticostale, ca „The Bridegroom's Messenger”, un periodic început de G.B. Cashwell, la care Tomlinson a fost redactor prin corespondență.

La 1 martie 1910 apare numărul inaugural din „Church of God Evangel” (intitulat prima dată „The Evening Light and Church of God Evangel”) care avea 125 de abonați.

Menționat ca „mesagerul aripii albe”, ziarul s-a ridicat la înălțimea numelui său, proclamându-L pe Cristos și prezentând Biserica lui Dumnezeu în comunități din întreaga lume. După citirea mărturiilor și articolelor doctrinare, mulți cititori au fost curioși să afle mai multe despre sfințire, botezul cu Duhul Sfânt și Biserica lui Dumnezeu.

Când „Evangel” a anunțat, în 1914, că era nevoie de un predicator al Church of God în Texas, J.T. Priest a răspuns chemării și curând „Evangel” a anunțat că el predica înflăcărat Evanghelia. Trei ani mai târziu, o „Evangel” aruncată dintr-un tren a fost găsită de un slujitor holiness, care, de asemnea, a solicitat ca un predicator al Church of God să vină în comunitatea lui – ca urmare o biserică COG a fost organizată în Strawn, Texas.

De asemenea, când Katie Free a văzut prima sa „Evangel” în 1919 lângă Vardaman, Mississippi, a început să strige plină de bucurie după ce a citit știrea: „Oamenii primesc Duhul Sfânt și vorbesc în alte limbi.” Primind botezul cu Duhul Sfânt în timp ce se ruga acasă, nu a știut că și alții avuseseră aceeași experiență până când a citit „Evangel”.

„Evangel” a ajuns chiar și în România, după ce Gheorghe Bradin a citit într-o publicație a Church of God despre vindecare și botezul cu Duhul Sfânt și a contactat biserica cerând literatură creștină pe care a primit-o. Ca urmare, în 1922, Bradin a început o biserică penticostală în casa lui, cu îndrumările doctrinare furnizate de literatura primită de la Church of God.

Până în 1917, COG a cumpărat o editură, a angajat membri care să scrie literatură și a început publicarea propriei programe pentru Școala Duminicală.

În august 1929 va apare primul număr din revista lunară „The Lighted Pathway”, dedicată organizației de tineret a bisericii, „Church of God Young People's Endeavour”, redactată și susținută prin efortul financiar propriu de Alda B. Harrison. Deși nu beneficia de sprijinul bisericii, revista va crește de la formatul de 8 pagini de la început la 16 pagini și în cele din urmă la 24 de pagini. De-abia în 1937 COG o va adopta ca publicație denominațională, devenind revista oficială a tinerilor.

3.1.10 The Tomlinson Church of God

The Church of God din Cleveland, Tennessee, a cunoscut două sciziuni: în 1919 și 1923, care au avut ca rezultat apariția a două noi denominații purtând variante ale denumirii de The Church of God. Prima dintre acestea a rezultat din sistemul strict de zeciuială pe care biserica 1-a adoptat la Adunarea sa Generală din 1917. Potrivit acestui plan, 10% din întregul venit al bisericilor locale urma să fie trimis la sediul denominației pentru a contribui la formarea unor salarii egale ale lucrătorilor.

Un mic grup de lucrători, condus de J. L. Scott, a protestat împotriva acestui aranjament, fiind de părere că zeciuiala trebuia dată nu din obligație, ci de bună voie, și împreună au format The Original Church of God cu sediul central la Chattanooga, Tennessee. Și gruparea aceasta a rămas mică, având în 1965 numai 6.000 de membri în 35 de biserici, cele mai multe dintre ele în Tennessee.

O schismă mult mai profundă și cu urmări mult mai importante a cunoscut The Church of God în 1923, ca urmare a unei lupte pentru putere dintre liderul bisericii și persoana autoritară care a fost A.J. Tomlinson, și alți lideri care au format „Consiliul Suprem” al bisericii. Tomlinson, care slujise ca supraveghetor general al denominației timp de peste un deceniu, deținea, în 1920, un control aproape complet asupra întregii activități a bisericii. Istovit de responsabilitățile grele care îi reveneau, începuse să se considere reprezentantul autorității teocratice în biserică. Autoritatea aceasta i-a fost amenințată, însă, când, în 1921, biserica a adoptat un nou statut de funcționare care îi limita puterea.

Nemulțumit de statutul de funcționare, Tomlinson a cerut abrogarea acestuia în Adunarea din 1922, dar biserica nu a vrut cu nici un chip să-i dea curs cererii, în mare măsură datorită acuzațiilor aduse în lunile anterioare privind însușirea necinstită a unor fonduri. Cu Tomlinson aflat „sub un nor de suspiciune”, Adunarea a votat înființarea mai multor funcții pentru a-i diminua și mai mult autoritatea. În plus, a fost numită o comisie care se investigheze felul în care a administrat fondurile bisericii. Măsurile acestea restrictive au fost mai mult decât a putut fostul supraveghetor cu puteri depline să accepte, astfel că s-a resemnat și a vrut să demisioneze din funcție, dar la insistențele prietenilor săi a consimțit să mai rămână în post pentru încă un an.14

În anul următor, „comitetul pentru o mai bună conducere” a investigat modul în care au fost administrați banii bisericii și rezultatul a fost acuzarea lui Tornlinson de însușirea ilegală a aproximativ paisprezece mii de dolari. În urma cercetărilor efectuate, pe care Tomlinson le-a calificat drept „nedrepte și ilegale”, „Consiliul prezbiterilor” întrunit în iulie 1923 1-a eliberat pe supraveghetorul general din post sub acuzația de a fi „administrat greșit fondurile bisericii”. Astfel, nemaiavând nici o relație cu biserica, Tomlinson „a ieșit și, sub un cer înstelat, s-a îndreptat spre colțul unei străzi din Cleveland, Tennessee, cu o pancartă pe care era scris «The Church of God» și a început să zidească o nouă biserică”. Prin ceea ce el a calificat drept „o revoluție de salvare a The Church of God de la prăbușire și ruină”, a început de fapt o nouă mișcare care a luat în cele din urmă denumirea „The Tomlinson Church of God”. În anul ce a urmat, în Chancery Court din Bradley County, Tennessee, s-au desfășurat nenumărate procese cu scopul de a stabili care grupare avea dreptul de a primi fondurile ce soseau în Cleveland pe adresa cartierului general al „The Church of God”. Printr-o decizie susținută mai târziu de Tennessee Supreme Court, grupării care îl acuzase pe Tomlinson i s-au recunoscut drepturile sub denumirea de „The Church of God”. Ulterior, partea care pierduse procesul a adoptat denumirea de „The Tomlinson Church of God”.

3.2 The Pentecostal Holiness Church

Unul dintre importantele rezultate cu caracter ecumenic ale trezirii penticostale din Dunn a fost fuziunea, în 1911, dintre Pentecostal Holiness Church și Fire-Baptist Holiness Church. Întrucât cele două denominații operau practic în același teritoriu și au avut aceeași doctrină, după 1906, o fuziune părea de dorit. Prin urmare, The Pentecostal Holiness Church a adoptat o moțiune formulată de către G. F. Taylor la convenția bisericii care a avut loc în 1909, invitând pe The Fire-Baptized Holiness Church și elementele penticostale ale The Free-Will Baptist Church să i se alăture. În lunile care au urmat, The Fire-Baptized Holiness Church a acceptat propunerea și a numit o comisie pentru a negocia cu reprezentanții The Pentecostal Holiness Church. Baptiștii free-will însă au decis să nu dea curs invitației de aderare.

Convenția în timpul căreia s-a produs această fuziune a avut loc la Falcon, North Carolina, în ianuarie 1911. Întrunite în sala octogonală situată pe locul taberei istorice de la Falcon, cele două grupări au rezolvat complicatele probleme ale fuzionării în doar câteva zile. Unirea a fost ratificată în 30 ianuarie, cu numai două voturi împotrivă dintr-un total de treizeci și opt. Noua organizație a votat adoptarea denumirii grupării mai mici și mai tinere, The Pentecostal Holiness Church. Deoarece J. H. King, supraveghetorul general al The Fire-Baptized Holiness Church, a absentat de la convenție, aflându-se în acea perioadă într-un turneu misionar mondial, un alt membru al bisericii sale, S. D. Page, a fost ales pentru a ocupa nou creata funcție de „conducător general”. Ca asistenți ai săi au fost aleși King, căruia i s-a dat să răspundă de misiunile peste hotare, și A. H. Butler, fostul lider al The Pentecostal Holiness Church, ca lider al „lucrării misionare interne”. În momentul unificării, noua biserică avea congregații în statele North Carolina, South Carolina, Georgia, Florida, Virginia, Oklahoma și Tennessee. În anul următor, denominației i s-a mai adăugat o convenție a negrilor, dar aceasta a avut o existență extrem de scurtă, fiind ștearsă de pe listă în 1913.

În 1915 a avut loc o nouă unificare, de data aceasta între The Pentecostal Holiness Church și The Tabernacle Pentecostal Church, din South Carolina. Ultima fusese fondată în 1910, de către N. J. Holmes pe lângă școala sa biblică din Greenville, South Carolina. Denumită la început The Brewerton Presbyterian Church, și-a schimbat ulterior denumirea în The Tabernacle Pentecostal Church, pentru a-și indica și prin aceasta poziția doctrinară. Cu toate că Holmes și ceilalți colaboratori ai lui din biserica din Greenville nu au participat la întâlnirea de unificare, mai multe foste biserici prezbiteriene din South Carolina s-au alăturat la The Pentecostal Holiness Church, într-o întâlnire care a avut loc la Canon, Georgia, în 1915. Aceste unificări, al căror rezultat este The Pentecostal Holiness Church de azi, ilustrează faptul că atât mișcarea penticostală cât și cea holiness au manifestat puternice tendințe ecumenice.

3.3 The Church of God in Christ

La începutul anului 1907, vestea despre trezirea din Los Angeles a atras atenția liderilor Church of God in Christ din Memphis. Cele două personalități dominante ale acestei mici biserici holiness, C. H. Mason și C. P. Jones, au reacționat diferit la veștile venite din California. Mason, convins de la o vârsră fragedă că ”Dumnezeu îl înzestrase cu calități supranaturale, care se manifestau prin vise și vedenii”, a simțit un imbold ciudat de a afla mai multe despre ceea ce se petrecea în strada Azusa. Jones, pe de altă parte, era complet refractat la ideea vorbirii în alte limbi. In martie 1907, Mason și-a convins doi dintre colegii de lucrare, J. A. Jeter și D. J. Young, să-1 însoțească într-o călătorie la Los Angeles, pentru a cerceta trezirea din strada Azusa. Ajungând în California, cei trei au mers direct pe strada Azusa, unde au avut plăcerea de a-1 vedea pe Seymour, un negru, conducând serviciul – la care, pe atunci, luau parte o mulțime de albi. In timpul șederii lor de cinci săptămâni, toți cei trei bărbați au primit botezul cu Duhul Sfânt, înrorcându-se la Memphis penticostali convinși. Din Los Angeles, Mason a plecat în Norfolk, Virginia, pentru a lua parte la cea de a 300-a aniversare a fondării coloniei Jamestown din Virginia. Aprins de experiența pe care o cunoscuse la Los Angeles, el a predicat negrilor săi din Norfolk și Portsmouth despre doctrina penticostală și a convertit la aceasta mai multe mii de oameni.

3.3.1 Diviziunea din Jackson

Reîntors la Memphis, Mason a aflat că un veteran al mișcării din strada Azusa, Glenn A. Cook, originar din Los Angeles, i-o luase înainte cu vestirea mesajului penticostal. Cook, un alb, convertise deja pe mulți la penticostalism. Dar pătrunderea doctrinei penticostale sub conducerea lui Cook și a lui Mason l-a supărat pe Jones, în acea perioadă supraveghetor general și prim prezbiter. Nu după mult timp, facțiunea penticostală, sub conducerea lui Mason, și cea nepenticostală, sub conducerea lui Jones, au ajuns să se lupte pentru putere. Unul dintre cei doi bărbați care l-au însoțit pe Mason pe strada Azusa, J. A. Jeter, a trecut de partea lui Jones, în vreme ce D. J. Young i-a urmat pe Mason și gruparea penticostală. La Adunarea Generală a bisericii, care a avut loc în Jackson, Mississippi, în august 1907, controversa asupra penticostalismului a dominat lucrările. După „o discuție foarte lungă”, Adunarea „le-a retras sprijinul lui C. H. Mason și tuturor celor ce susțineau doctrina vorbirii în limbi”. Drept răspuns, Mason și paisprezece biserici din Tennessee, Arkansas, Mississippi și Oklahoma au părăsit Adunarea. Jones, rămânând la conducerea grupării nepenticostale, a schimbat mai târziu, în 1911, denumirea acesteia în „The Church of Christ (Holiness) U.S.A”.

Mai târziu, în același an, Mason a convocat o altă adunare în Memphis, aceasta reprezentând acum gruparea penticostală care se desprinsese în Jackson de cea a lui Jones. În această primă „Adunare Generală” a noii biserici penticostale, vechea denumire, „Church of God in Christ”, a fost menținută și la Declarația de Credință a mai fost adăugat un paragraf referitor la doctrina penticostală. Doctrina sfințirii totale ca o a doua lucrare a harului a fost menținută, în felul acesta biserica rămânând în tradiția holiness. Mason și principalul său ajutor, D. J. Young, au început imediat publicarea unui nou periodic, „The Whole Truth”, cu scopul de a promova în biserică doctrina penticostală. După reorganizarea ei din 1907, The Church of God in Christ s-a dezvoltat cu rapiditate, ajungând cea mai mare grupare penticostală de negri din lume. Atât de mare era prestigiul de care se bucura Mason, încât mulți lucrători penticostali albi au acceptat să fie ordinați de el. Între 1907 și 1914, biserica a fost interrasială și mulți albi au intrat în rândurile ei; ca denominație înregistrată oficial, The Church of God in Christ a putut obține pentru lucrătorii ei permise pentru calea ferată și dreptul de a oficia căsătorii. În acest fel, mulți dintre bărbații care au fondat mai târziu biserica pentru albi „Assemblies of God”, în 1914, au fost ordinați în The Church of God in Christ de către episcopul Mason.

Cauza uimitoarei răspândiri a mișcării penticostale în Sud a fost atitudinea deschisă a diferiților lideri holiness, între anii 1906-1908. Câștigarea de partea mișcării a lui King, Tomlinson și Mason a fost crucială pentru progresul pe care aceasta 1-a înregistrat. Toți trei erau profund dedicați mișcării holiness și aderaseră la doctrina celei de a doua lucrări a sfințirii. Când a venit trezirea penticostală, ei doar au adăugat o „a treia experiență” primelor două. Mai târziu, când dificultăți doctrinare au pus sub semnul întrebării experiența sfințirii, bisericile din sud au apărat cu tărie doctrina perfecționismului pe care au moștenit-o de la metodism. Acceptând doctrina „radicală” a vorbirii în alte limbi, și-au manifestat prin aceasta disponibilitatea pentru schimbare. Păstrând și apărând cu credincioșic doctrina conservatoare a sfințirii, au dovedit că nu erau deloc dispuși la compromis.

3.5 Controversa asupra „lucrării încheiate”

Mișcarea penticostală care înmugurea a trebuit nu doar să facă fața criticii venite din afară, ci a suferit și din cauza disensiunii și controversei din interior. Anii dintre 1906 și 1914 au fost martorii celei mai categorice schisme pe care mișcarea a cunoscut-o vreodată: cea care a avut ca obiect sfințirea ca o a doua lucrare a harului. În primele faze ale mișcării, concepția wesleyană a fost aproape universal acceptată. Deoarece cei mai mulți dintre primii lideri penticostali avuseseră un rol proeminent și fuseseră activi în mișcarea holiness, li s-a părut normal să considere în continuare sfințirea ca o „a doua binecuvântare” ce îl curățea pe păcătos de „păcatul înnăscut”, pregătindu-1 în acest fel pentru primirea Duhului Sfânt. Atât Parham, cât și Seymour au aderat hotărât la această concepție pentru tot restul vieții lor. Denominațiile holiness din sud, conduse de King, Mason și Tomlinson, fuseseră fondate ca rezultat al controversei privind a doua lucrare în metodism și ideea „dublei vindecări” era adânc impregnată în doctrina și istoria lor. Tocmai sfințirea totală fusese motivul întemeierii lor, făcând de neconceput o renunțare la ea.

Problema privind lucrarea a doua s-a ridicat când mari mulțimi de convertiți au început să adere la mișcare provenind din medii newesleyene și, în mod deosebit, din biserici baptiste. Lipsiți de pregătire în școli holiness, oamenii aceștia priveau experiența creștină ca fiind alcătuită numai din doi pași: convertirea și botezul cu Duhul Sfânt. Bărbatul care a devenit liderul grupului care punea sub semnul întrebării necesitatea celei de a doua binecuvântări a fost William H. Durham, din Chicago. Pastor al bine cunoscutei North Avenue Mission, Durham vizitase misiunea din strada Azusa în 1907, fusese botezat cu Duhul Sfânt și revenise entuziasmat de noua experiență penticostală. Deși anterior predicase concepția wesleyană cu privire la sfințire, după călătoria făcută la Los Angeles, Durham a hotărât să nu o mai predice niciodată. La finele lui 1907, biserica lui Durham devenise o Mecca pentru penticostalii din vestul mijlociu, lucrarea lui Durham în acea regiune fiind similară celei a lui Cashwell din sud. Între 1906 și 1911, influența lui Durham printre penticostali a crescut prin periodicul pe care a început să-l scoată lunar, „The Pentecostal Testimony”, și prin predicile sale dinamizatoare. Numit „as al amvonului”, a atras la serviciile lui „penticostale” de la North Avenue Mission mii de oameni, dintre care mulți au cunoscut o experiență deosebită manifestată prin strigăte și cunoscută ca „tremuratul lui Durham”.

Controversa a început cu o predică rostită de Durham, la Convenția Penticostală din Chicago din 1910, în care el a căutat să nege că „binecuvântarea sfințirii ar fi o a doua lucrare clară a harului”. Denumindu-și noua doctrină „Lucrarea încheiată”, Durham a chemat la o nouă concepție, potrivit căreia momentul sfințirii coincidea cu cel al convertirii, pe baza „lucrării încheiate a lui Cristos pe Calvar”. Negând conceptul lui Wesley, care susținuse că în credincios mai rămâne „o urmă de păcat”, el susținea că orice om este sfințit în totalitate la sfințire și că nu mai era necesar să treacă prin stări ulterioare de criză, sau să cunoască o „a doua schimbare”. După convertire, spunea Durham, creștinul crește progresiv în har. Poziția aceasta era similară „teologiei Oberlin” dezvoltată de Charles G. Finney și Asa Mahan în anii de dinaintea primului război civil. Învățătura lui Durham contrazicea direct concepția penticostalilor de orientare holiness, dând astfel naștere unei controverse aprinse care, în cele din urmă, a dus la scindarea mișcării penticostale în două tabere teologice.

Problema a generat o primă criză când Durham a revenit la Los Angeles, în februarie 1911, pentru o serie de predici. Venind mai întâi la „The Upper Room Mission”, pe atunci cea mai mare biserică penticostală din oraș, Durham a fost invitat să plece în momentul când doctrina lui a fost cunoscută. Nu numai că doctrina lui Durham i-a ofensat pe mulți, dar maniera lui de a predica – dogmatic, combativ și acuzator – i-a nemulțumit profund pe mulți alții. Atunci s-a îndreptat spre deja legendara misiune din strada Azusa 312 care, în 1911, era o mică biserică locală de negri, la conducerea căreia se mai afla încă Seymour. Întrucât Seymour se afla într-un turneu de vestire a Evangheliei în estul Statelor Unite, Durham a fost invitat să predice în „biserica-mamă” a penticostalismului. Cu personalitatea sa dinamică și cu noul mesaj, lui Durham nu i-a trebuit mult timp să umple sala vechii misiuni cu oameni veniți din celelalte biserici din oraș. Când Seymour a auzit că în strada Azusa se predica „erezia lucrării încheiate”, s-a grăbit să revină la Los Angeles unde a închis ușile misiunii pentru Durham care, după aceea, s-a mutat într-un alt loc spre a-și continua trezirea. Veștile despre acest eveniment s-au răspândit în întreaga mișcare penticostală, aducând criza la suprafață.

Pentru cei care au adoptat învățătura lui Durham, sfințirea era o „experiență fictivă”, lipsită de suport biblic. Opozanții păstorului din Chicago îl acuzau că „ataca fundamentul doctrinar al mișcării”. Între 1910 și 1914, lupta s-a purtat cu o mai mare asprime și patimă din partea ambelor părți. În Baxter Springs, Missouri, Parham a auzit despre noua concepție și a respins-o, spunând despre ea că este „o ușă deschisă senzualității” sau „înșelăciune spirituală” în rândurile penticostalilor. În opoziția lui față de Durham, Parham a profețit chiar „distrugerea lui în șase luni”. El a continuat spunând: „Dacă doctrina acestui om este adevărată, fie ca viața mea să cunoască aceasta; dar, dacă învățătura noastră cu privire la harul sfințirii este cea adevărată, fie ca viața lui să plătească pentru greșeala ce o face”. Și, într-adevăr, Durham a murit brusc și pe neașteptate în timpul unei călătorii la Los Angeles, în 7 iulie 1912, părând astfel a îndreptăți opoziția lui Parham. Reacția lui Parham a fost: „Ce clar a fost semnalul lui Dumnezeu!” În Portland, Oregon, Florence Crawford și mișcarea sa „Apostolic Faith” au respins, de asemenea, doctrina lui Durham. În cele din urmă, „teoria lucrării încheiate” s-a bucurat de cel mai mare sprijin printre bisericile și misiunile neautorizate, cele mai multe dintre acestea din zonele urbane, care în acei ani numărau cu sutele în întreaga Americă. Atât de mare putere de răspândire a avut noua concepție, încât cele mai multe denominații penticostale, care au fost fondate după 1911, au inclus-o în declarația lor de credință.

Teoria „lucrării încheiate” nu a înregistrat succese în rândurile grupărilor penticostale din sud, care erau deja puternic ancorate în mișcarea holiness. În lupta dintre „lucrarea încheiată” și „a doua lucrare”, The Church of God, The Pentecostal Holiness Church și The Church of God in Christ s-au situat cu fermitate de partea celei de-a doua lucrări, lucrarea de sfințire. Pentru aceste biserici, credința în sfințirea deplină ca o a doua lucrare a harului a devenit un test al respectării dreptei credințe în ansamblul ei și oricine propovăduia credința în „lucrarea încheiată” era considerat „învățător mincinos” sau „yankeu înșelat”. În cartea sa, Passover to Pentecost, King apăra lucrarea a doua a harului cu la fel de multă vigoare cu cât le-a apărat și pe prima și pe a treia. Surprins și îndurerat „aproape dincolo de limită” de faptul că această nouă idee pătrunsese printre penticostali, King descria noua doctrină căreia aceasta îi dăduse naștere ca fiind „o antinomie… îmbrăcată în haine zinzendorfiene, care trece prin țară cu toată cutezanța unei noi învieri”. The Church of God și The Church of God in Christ au rămas în mare măsură neatinse de controversă. La fel ca în cazul The Pentecostal Holiness Church, originea lor ca denominații penticostale le-a impus o strânsă aderare la concepția „celei de-a doua lucrări”.

3.6 The Assemblies of God (Adunările lui Dumnezeu)

Întrucât concepția „lucrării încheiate” ajunsese să fie adoptată de sute de misiuni și „adunări” penticostale independente de pe întreg cuprinsul țării, au început să se facă auzite apeluri pentru fondarea unei organizații unice, care să se constituie într-o denominație pentru toți cei cu vederi similare. În anii care au urmat după 1906, penticostalii din nord și vest au fost refractari propunerii de a se unii cu cei de aceeași credință cu ei din sud, deși aceștia din urmă formau singurele denominații penticostale existente. Între 1912 și 1914, mulți lucrători albi au fost ordinați dc către C. H. Mason, a cărui Church of God in Christ fusese autorizată de statul Tennessee, aderarea lor la Church of God in Christ a fost, totuși, doar cu numele, rezumându-se doar la acreditarea pentru lucrare. În fapt, cei mai mulți dintre acei lucrători albi au preferat să se adune în mod neoficial în „tabere” organizate în tot statul, unde problemele de ordin bisericesc care îi preocupau puteau fi discutate liber, fără a da socoteală lui Mason sau altora din conducerea bisericii. Raportul între acești lucrători și biserici s-a menținut prin intermediul diferitelor periodice independente care au început să circule după 1906. Cel mai important dintre acestea a fost The Apostolic Faith, redactat de E. N. Bell, fost pastor baptist din Fort Worth, care s-a convertit la penticostalism în urma predicilor lui Durham din Chicago. Publicația aceasta nu avea nici o legătură cu cele ale lui Parham și Seymour purtând aceeași denumire. Alte publicații cu influență au fost Christum Evangel (Evanghelistul creștin) a lui J. Roswell Flower, cu apariție în Indianapolis, și Word and Witness (Cuvânt și mărturie) a lui M. M. Pinson, în Arkansas. În aceste periodice, ca și în altele, se făceau anunțuri pentru întâlniri în tabere, convenții și adunări de misiune.

Întrucât primii penticostali care nu au făcut parte din bisericile din sud au fost de părere că trebuiau să evite organizarea în denominații – în parte și din cauza antidenominaționalismului lui Parham, întâlnirile între biserici au fost rare. În diferite părți ale țării, grupuri de lucrători se adunau în „asociații” locale pentru părtășie și ajutor reciproc. Prima dintre acestea a fost „The Apostolic Faith Movement”, fondată în Orchard, Texas, în aprilie 1906, sub conducerea lui Parham. În 1909, grupul acesta a rupt relațiile cu Parham și a acceptat conducerea a doi lucrători penticostali din Texas, E. M Bell și Howard A. Goss. În 1911, gruparea a renunțat la denumirea de „The Apostolic Faith Movement” și a acceptat să fie autorizată de către biserica lui Mason, „The Church of God in Christ”. În același timp în care gruparea lui Bell apărea în Texas, o alta se dezvolta în Alabama sub conducerea unuia dintre convertiții lui Cashwell, H. G. Rodgers. Întâlnindu-se în Dothan, Alabama, în 1909, gruparea aceasta și-a luat denumirea de „The Church of God” și a emis autorizații pentru pastorii ei. Denumirea aceasta a fost aleasă fără a se cunoaște denumirea bisericii lui Tomlinson cu sediul în Cleveland, Tennessee. Cu prilejul celei de a doua întâlniri a tinerei bisericii la Slocumb, Alabama, în 1911, gruparea și-a modificat denumirea în „The Church of God in Christ”, în semn de respect pentru biserica lui Mason. Așa se face că, în 1911, trei grupări activau sub denumirea bisericii lui Mason: cea din Texas condusă de Bell, cea din Alabama condusă de Rodgers și gruparea lui Mason însuși din Memphis.

După 1911, Bell și Rodgers au inițiat un curent care dorea unirea grupării din Texas cu cea din Alabama, ambele fiind constituite din albi a căror nemulțumire creștea față de aranjamentul existent cu biserica lui Mason. La o întâlnire la Meridian, Mississippi, în iunie 1913, a avut loc unificarea, al cărei rezultat a fost o biserică de albi cu 352 de lucrători. Deși a continuat să poarte denumirea de „The Church of God in Christ”, noua grupare a început să emită ea însăși autorizații pentru lucrători, autorizații care le înlocuiau pe cele emise până atunci de Mason. Mai târziu în aceeași vară, Pinson, redactor al „Word and Witness”, și Bell, redactor al „Apostolic Faith”, au decis să-și unească forțele și să scoată un periodic cu denumirea „Word and Witness”, avându-1 ca redactor pe Bell. Înainte de sfârșitul anului, ideea formării unei denominații de albi separate a început să-i preocupe pe liderii grupării, întrucât cei mai mulți dintre ei considerau organizația existentă „slabă„ și „inadecvată” și vedeau o anumită ambiguitate în relația cu denominația lui Mason. Drept urmare, în numărul din 20 decembrie al publicației „Word and Witness”, a fost publicat un apel care chema la un „consiliu general” al tuturor „sfinților penticostali și bisericilor Church of God in Christ”, care urma să aibă loc în februarie următor la Hot Springs, Arkansas, pentru o discuție asupra diverselor probleme comune.

Consiliul General de la Hot Springs s-a întâlnit în The Grand Opera House, pe Central Avenue, în prima săptămână a lunii aprilie 1914. C. H. Mason a participat ca vorbitor invitat și le-a predicat lucrătorilor despre ceea e numise el anterior „lucrarea albă” a The Church of God in Christ. Deși trei sute de lucrători și laici au negat orice dorință de a întemeia o nouă „sectă” sau „denominație”, chiar așa ceva au reușit delegații să facă.

Adoptând un document intitulat „Preambul și propunere de declarație”, gruparea a creat o nouă denominație cu denumirea „The General Council of the Assemblies of God”. Urmând cuvântul de ordine al lui M. M. Pinson cuprins în lucrarea lui, „The Finished Work of Calvary”, noua biserică a adoptat o declarație de credință care cuprindea și cunoscutul articol cu privire la vorbirea în limbi, dar afirma în alt articol că „sfințirea deplină trebuia să fie urmărită cu perseverență”, ca o experiență mai degrabă „progresivă”, decât instantanee. Adoptarea acestei declarații a plasat noua „Adunare a lui Dumnezeu” în afara tradiției wesleyene, producând în acest fel prima scindare doctrinară oficială în mișcarea penticostală. Statutul organizației Assemblies of God a servit drept model următoarelor denominații ale „lucrării încheiate”, care s-au unificat după 1914. Genul de conducere adoptat de către noua biserică a fost esențialmente congregațional, având în vedere că primele grupări sudice dezvoltaseră un puternic sistem episcopal. În general, The Assemblies of God a reprezentat latura de nuanță „baptistă” a Bisericii Penticostale, în vreme ce grupările mai vechi erau de tip „metodist”.

Formarea organizației Assemblies of God a fost de o importanță crucială pentru dezvoltarea ulterioară a mișcării penticostale, marcând în mod efectiv sfârșitul unei experiențe remarcabile în cadrai dezvoltării bisericii interrasiale. După 1914, The Church of God in Christ a fost predominat formată din negri; The Assemblies of God a continuat să fie predominant formată din albi. De asemenea, formarea noii organizații a pus capăt perioadei de unitate doctrinară care a existat după 1906. După 1914, mișcarea penticostală americană se va împărți aproximativ egal între partizanii ”holiness” ai celei de ”a doua lucrări” și partizanii ”assembly” ai „lucrării încheiate”. Datorită sciziunii doctrinare, visul unirii tuturor penticostalilor într-o singură organizație s-a risipit. Întrucât delegații la consiliul de la Hot Springs au venit din toate regiunile țării, noua biserică a fost de la început una dintre cele mai mari denominații penticostale din America, destinată astfel să exercite o puternică influență asupra restului mișcării.

3.6.1 Problema „Numele lui Isus”

În pofida debutului care promitea mult, tânăra organizație Assemblies of God a fost după puțin timp devastată de o „nouă problemă” care amenința să o distrugă „în fașă”. Problema aceasta a ajuns cunoscută ca problema „numai Isus” sau chestiunea „penticostalismului unitarian” și, la fel ca mișcarea mamă, și-a avut originea la Los Angeles. Ocazia pentru această nouă „revelație” a fost o tabără penticostală de proporții care a avut loc în primăvara lui 1913 și la care au luat parte sute de predicatori de pe întreg continentul. Prima menționare a doctrinei, care va zgudui mișcarea penticostală de la o coastă la cealaltă a Americii, s-a produs în timpul unui serviciu de botez desfășurat în afara marelui cort al taberei. Vorbitorul, R. E. McAlister, a spus întâmplător că „odinioară, apostolii îi botezau invariabil pe noii convertiți în Numele lui Isus Cristos” și că „cuvintele Tată, Fiu și Duhul Sfânt nu fuseseră niciodată folosite în botezul creștin”. La auzul acestor cuvinte, un fior i-a străbătut pe toți predicatorii de pe platformă, și un predicator chiar s-a urcat pe platformă pentru a-1 avertiza pe McAlister să nu mai predice acea învățătură, care „ar fi putut asocia tabăra cu un anume dr. Sykes, care boteza tocmai în acel mod”. Fără să-și dea seama, evanghelistul McAlister detonase o bombă care a produs o explozie al cărei ecou se va face auzit prin toată mișcarea timp de un an.

Alții care l-au auzit pe McAlister au reacționat diferit. Un predicator, John G. Scheppe, „a petrecut o noapte în rugăciune” și către dimineață „a primit o lumină asupra puterii Numelui lui Isus”. Trezindu-i pe cei din jur, a început să alerge prin tabără strigând în gura mare despre ce i se descoperise. În ziua următoare, toți cei din tabără „au cercetat Scripturile” pentru a vedea ce se spunea în ele despre „Numele lui Isus”. Profund impresionat de cele întâmplate a fost un anume Frank J. Ewart, care a început să discute chestiunea botezului „în Numele lui Isus” cu McAlister. Ewart, care era născut în Australia, venise în Los Angeles din Canada și intrase în rândurile lucrătorilor baptiști. Om puternic și fără teamă, el își sfidase biserica acceptând doctrina penticostală în Portland, Oregon, în 1908. Exclus din biserica baptistă, venise la Los Angeles unde a devenit asistent al lui William Durham în perioada ultimă de pastorație a acestuia. După moartea lui Durham, Ewart i-a urmat ca pastor al bisericii penticostale din Los Angeles. În 1913, Ewart era una din personalitățile cu rol de conducere ale mișcării penticostale de pe coasta de vest.

Anul care a urmat, Ewart 1-a petrecut formulându-și noua doctrină, înainte de a rosti în 1914, la Belvedere, în împrejurimile Los Angelesului, prima lui predică având ca subiect „Numele lui Isus”. Potrivit concepției lui Ewart, în divinitate nu există decât o singură persoană – Isus Cristos – celelalte două persoane, „Tatăl” și „Duhul Sfânt”, nefiind decât alte „nume” prin care erau desemnate aspecte diferite ale persoanei lui Cristos. Astfel, reieșea că ideea de „treime” era o greșeală care fusese strecurată în biserică dc către episcopul Romei, la Conciliul de la Niceea din anul 325 d.H. Prin urmare, oricine fusese botezat „în Numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh” nu fusese de fapt botezat și se afla pe o cale greșită. În continuare, el îi învăța pe oameni că, pentru a fi mântuiți pe deplin, era esențial să aibă darul vorbirii în limbi. Pentru el, nașterea din nou, sfințirea și botezul cu Duhul Sfânt adeverit prin vorbirea în limbi constituiau un tot, care îi era dat omului numai în urma ritualului scufundării în apa botezului și numai dacă acesta îi era făcut în Numele lui Isus. În ce-i privea pe penticostalii trinitarieni, singura cale prin care mai puteau fi salvați era de a accepta să fie rebotezați „în Numele lui Isus”. Unul din primii convertiți ai lui Ewart a fost Glenn A. Cook, un „veteran” al trezirii din strada Azusa, care predicase pentru prima dată mesajul penticostal în biserica lui Mason, Church of God in Christ, în Memphis, în anul 1907. Pentru a-și repara „greșeala” istorică, Ewart și Cook au instalat un bazin într-un cort și s-au rebotezat „în Numele lui Isus”, la 15 aprilie, 1914. După rebotezare, au început o campanie hotărâtă de reconvertire și rebotezare a tuturor penticostalilor potrivit noii lor credințe „oneness”. Nu peste mult timp, Ewart a început să-și răspândească mesajul în toată țara prin intermediul unui periodic intitulat Meat in Due Season (Carne la timpul potrivit). În scurt timp, doctrina „numai Isus” sau „oneness” s-a răspândit în întreaga țară, mai mult decât o făcuse mișcarea din strada Azusa cu nouă ani înainte. În întreaga țară, criticii noii grupări i-au dat denumirea „Numai Isus”, deși liderii acesteia preferau denumirea „Numele lui Isus”.

3.6.2 Noua „problemă” dezbină Assemblies of God

Un factor foarte important în răspândirea doctrinei „oneness” a fost un turneu de predicare în partea de est a Statelor Unite, pe care Cook l-a făcut în 1915. Vizitând Assemblies of God Church a lui Garfield T. Haywood din Indianapolis, el 1-a convertit pe acest pastor de culoare, rebotezându-1 pe el și pe cei 465 de membri ai bisericii lui potrivit noii credințe. Vestea gestului lui Haywood a produs consternare printre liderii Assemblies of God, deoarece Haywood era cel mai bun predicator de culoare al organizației și păstorea una din cele mai mari biserici ale organizației. În iunie 1915, Bell, numărul unu al bisericii, și alți lideri au devenit atât de alarmați, încât au hotărât convocarea unei întâlniri speciale a oficialilor bisericii la Little Rock, Arkansas, cu scopul de a combate noua „erezie”. Timp de câteva săptămâni după acest eveniment, Bell a publicat mai multe articole în Word and Witness, acum periodicul oficial al Assemblies of God, denunțând concepția unitarianistă și apărând Trinitatea. Dar opoziția lui Bell nu a durat mult. Într-o tabără la Jackson, Tennessee, organizată de H. G. Rodgers, atât Bell cât și Rodgers au șocat adunarea acceptând teoria „Numelui lui Isus” și rebotezarea lor de către un predicator al acestei doctrine aflat în vizită în tabără, pe nume L. A. Roberts. După „dezertarea” lui Bell și a lui Rodgers, „noua problemă” a devenit „problema” organizației Assemblies of God. În anul care a urmat, noua doctrină s-a răspândit, „sărind de la biserică la biserică și de la adunare la adunare”, până când se părea că întreaga denominație va fi înghițită de ea. Rebotezarea în august a lui H. H. Goss de către McAlister, a cărui predică la Los Angeles în noiembrie constituise scânteia mișcării, li s-a părut de rău augur partizanilor trinitarieni.

La finele lui 1915, această de acum veche controversă proliferase atât de mult în mișcarea penticostală, încât amenința să o domine în întregime. Cea mai mare rezistență i-a fost opusă doctrinei în statele din sud-est, unde bisericile Church of God, Church of God in Christ și Pentecostal Holiness Church, cu puternicul lor fond holiness, au rămas în mare parte netulburate de controversă. De la începutul mișcării credinței „oneness” în 1913, au existat în nou formatele biserici Assemblies of God lideri care i s-au opus cu tărie. Tânărul secretar general al denominației, J. Roswell Flower, și John W. Welch, un membru al Consiliului Executiv al Prezbiterilor, au organizat o mișcare de rezistență și i-au strâns pe trinitarieni pentru apărarea ultimei redute. Atât gruparea unitarienilor, cât și cea a trinitarienilor au trimis câte o delegație numeroasă la Al Treilea Consiliu General al Assemblies of God care s-a desfășurat la St. Louis, în octombrie 1915, fiecare sperând să câștige biserica de partea sa. Deși disensiunile au fost puternice, consiliul a adoptat declarații doctrinare împotriva concepției unitariene. Apoi delegații, în acord, au suspendat lucrările întâlnirii, conștienți că problema nu avea șanse de rezolvare până la cel de-al patrulea consiliu general, în anul următor.

Consiliul general, care s-a întrunit în octombrie 1916, la St. Louis, a devenit întâlnirea istorică ce a stabilit în cele din urmă ce loc revenea unitarienilor în mișcarea penticostală. În lunile ce au precedat întâlnirea consiliului controversa s-a acutizat, fiecare biserică și predicator fiind constrânși să ia o poziție față de „noua problemă”. Acuzațiilor de „sabellianism” și „singularism” li se răspundea cu contraacuzații de „treimism” și „robie papală”. Trinitarienii au reușit, cu ajutorul venit din partea lui Flower, Welch și Pinson, să dețină avantajul înaintea întrunirii consiliului. O lovitură decisivă a fost recâștigarea lui Bell, încă cel mai puternic om al bisericii, pentru concepția trinitariană. Prin octombrie, când s-a întrunit consiliul, era clar că trinitarienii dominau. Cu toate că tânăra denominație nu-și propusese niciodată să adopte o declarație oficială de credință, a fost numit un comitet de redactare a unei „declarații privind adevărurile fundamentale” după care să se călăuzească biserica în viitor. Membrii celor două tabere au ascultat câteva zile mai târziu declarația comitetului, declarație care se constituia într-un puternic document trinitarian în care se afirma că este corect ca divinitatea să fie numită „Treime sau Ființa unică formată din trei persoane”. Unitarienii, văzând că pierd teren, au părăsit disperați întâlnirea și au început să facă planuri pentru o întâlnire ulterioară în care să-și formeze propria denominație. În final, organizația Assemblies of God care exista de optsprezece luni a pierdut 156 din cei 585 de predicarori pe care îi avea și peste o sută de biserici, dar „deranjanta nouă problemă” fusese rezolvată”. După aceasta întâlnire culminantă, a devenit clar că Assemblies of God, și împreună cu ea majoritatea penticostalilor, va rămâne trinitariană”.

3.6.3 Dezbaterea cu privire la „dovada inițială”

În timp ce controversele privind sfințirea și concepția ”oneness” au ținut capul de afiș timp de mai mulți ani, în sânul organizației Assemblies of God s-a iscat o altă controversă serioasă cu privire la doctrina specific penticostală a vorbirii în limbi ca „prima dovadă materială” a botezului cu Duhul Sfânt. Timp de câțiva ani, întrebările privind această doctrină au mocnit în nou fondata biserică. În septembrie 1918, dezbaterea a atins punctul de fierbere în Consiliul General, în care discuțiile au fost conduse de doi foști membri ai The Christian and Missionary Alliance (CMA), Fred F. Bosworth și D.W. Kerr. Bosworth, care vorbise în limbi pe timpul lui Charles Parham la Zion City, Illinois, în 1906, a atacat învățătura ca fiind „eroare doctrinară”, spunând despre Parham că fusese „primul om din istoria lumii care o început să o propovăduiască”. Kerr, liderul grupării adverse, a replicat spunând că „piatra de temelie a credinței penticostale privind dovada imediată a botezului cu Duhul Sfânt era Cuvântul lui Dumnezeu și nu experiențele unor oameni celebri”.43

În cele din urmă, votul a dovedit superioritatea copleșitoare a partizanilor dovezii inițiale. Ca urmare, Bosworth a revenit la CMA, unde a condus o lucrare de vindecare în masă până la moartea sa, în 1958. În urma acestei dezbateri, CMA a pierdut mulți pastori în favoarea organizației Assemblies of God, cu tot efortul depus de A. B. Simpson de a menține o atitudine de deschidere a bisericii față de daruri. Dar, pentru Assemblies of God, ca și pentru cei mai mulți dintre ceilalți americani penticostali, locul învățăturii privind dovada inițială a fost fixat.44

În 1920, marile controverse teologice care duseseră la scindările majore în interiorul mișcării au încetat, aceasta situându-se între liniile generale care o caracterizează astăzi. Deși probleme au mai existat în anii care au urmat, datorită unor chestiuni minore, cum au fost conducerea bisericii și relațiile între biserici, controversele legate de „lucrarea încheiată” și „Numele lui Isus” au fost de departe cele mai cauzatoare de dezbinare. Grupările penticostale din sud au fost caracterizate în mod surprinzător dc o solidaritate doctrinară și de acțiune pe toată perioada acestor controverse. Cele trei mari biserici din sud – Church of God a lui Tomlison, Church of God in Christ a lui Mason și Pentecostal Holiness Church a lui King – au respins ambele doctrine, rămânând fidele concepției wesleyene a celei „de-a doua lucrări” și tradiției trinitariene. Teologia lor nu s-a abătut niciodată de la învățătura care a caracterizat trezirea din strada Azusa. Seymour, de asemenea, a respins teoria „lucrării încheiate” și concepția „numai Isus”, cum a făcut și Parham, părintele doctrinar al întregii mișcării.

În sfârșit, mișcarea penticostală s-a împărțit în două facțiuni egale în raport cu problema sfințirii, cu aproximativ jumătate din biserici alăturându-se partizanilor lucrării încheiate, cealaltă jumătate rămânând fidelă concepției tradiționale wesleyene a celei „de-a doua lucrări”. În cele din urmă, cam o cincime din toți penticostalii americani s-au raliat concepției „oneness” și proporția a rămas aproximativ aceeași până în 1920.

Ca toate mișcările religioase noi, și penticostalismul a suferit în perioada sa de formare de pe urma atât a criticii venite din exterior, cât și de pe urma controverselor interne. Rezultatul acestor provocări a fost consolidarea și diversificarea mișcării. Critica din exterior nu a făcut decât să fortifice mișcarea, pentru că în fața ei convertiții la penticostalism s-au ridicat să-și apere, prin predici și publicații, noua teologie descoperită.

Rezultatul controversei din interiorul mișcării a fost creșterea acesteia. Fiecare modificare de doctrină a dus la apariția a noi denominații, care, la rândul lor, au dat naștere la noi familii denominaționale prin diviziunile care au urmat. Rezultatul acestor controverse a fost o mișcare națională alcătuită din mai multe sub-mișcări, dacă le-am putea numi astfel. Într-un interval de paisprezece ani, penticostalismul a produs cel puțin douăzeci și cinci de denominații separate.

3.7 The International Church of the Foursquare Gospel

În același an în care prezbiterul Tomlinson era exclus din The Church of God din Cleveland, o tânără pe nume Aimee Semple McPherson a pus bazele unei alte grupări penticostale în Los Angeles, cunoscută sub denumirea de The International Church of the Foursquare Gospel. Născută la o fermă din Ontario, Canada, în 1890, Aimee Kennedy a fost crescută de niște părinți cu stricte vederi metodiste și ale Armatei Salvării. Ca adolescentă, Aimee 1-a întâlnit pe Robert Semple, un predicator penticostal, și a fost convertită la penticostalism. Simțindu-se atrasă de Semple, s-a căsătorit cu tânărul predicator și împreună au intrat în lucrarea de evanghelizare. În timpul unei călătorii misionare în China, Semple a murit și a fost înmormântat în Hong Kong, Aimee și tânăra lor fiică întorcându-se fără el în Statele Unite.

În 1917, după căsătoria cu Harold McPherson, Aimee a început lucrarea de evanghelizare care o va face unul dintre cei mai celebri și controversați evangheliști ai Americii secolului al XX-lea. Întrucât a început să se pregătească pentru lucrare cu pastorul William Durham din Chicago, doamna McPherson a adoptat concepția „lucrării încheiate” cu privire la sfințire, promovată cu ardoare de Durham. Timp de mai mulți ani a figurat pe listele de lucrători ai Assemblies of God, dar lucrarea sa incipientă, care a cucerit publicul în 1920, a făcut să fie de neevitat ca ea să devină fondatoarea unei denominații separate.

În 1921, în timp ce predica despre vedenia din Ezechiel 1:1-28 privind fiara cu patru înfățișări – de om, de leu, de bou și de vultur – doamnei McPherson i-a venit ideea unei Evanghelii „în patru colțuri”. Cele patru colțuri reprezentau mântuirea, botezul cu Duhul Sfânt atestat prin vorbirea în limbi, vindecarea divină și a doua venire a Domnului Isus Cristos.

Centrul activității sale a devenit vastul „Angelus Temple”, construit la Los Angeles în 1923 contra unei sume de un milion și jumătate de dolari. Având o capacitate de 5.000 de locuri, doamna a reușit ca la toate serviciile ei sala „Templului” să fie plină. Predicile ei aveau un caracter foarte dramatic. Se spune că într-un serviciu „sora Aimee, îmbrăcată în echipament de fotbal, a condus mingea Evangheliei în Patru Colțuri spre locul unde se afla Isus pentru a o prelua”. Cu o altă ocazie, biserica a privit cu uimire cum evanghelista a sosit îmbrăcată în uniformă de polițist, conducând o motocicletă: „Ea condus cu nepăsare până în fața audienței, a frânat cu putere, a suflat cu putere în țignalul de polițist, după care a ridicat mâna înmănușată în alb către biserică și a strigat: «Opriți-vă, mergeți spre iad!»”

Cu astfel de elemente teatrale, doamna McPherson a devenit curând o figură cunoscută tuturor cititorilor de ziare de la o coastă la cealaltă a Americii.'1

Chiar mai dramatică și controversată a fost inițiativa ei din 1926 de a-și regiza propria „răpire”. În mai a acelui an, renumitul lider al „The Foursquare Gospel Church” a dispărut timp de mai multe săptămâni, după ce ultima dată fusese văzută pe o plajă în South Carolina. La reîntoarcere a pretins că fusese răpită undeva în nordul Mexicului și reținută pentru a fi răscumpărată. Prietenii săi au apărat-o energic când criticii săi au încercat să dovedească faptul că ea de fapt se aflase în tot acel timp la într-un „cuib de dragoste” împreună cu Kenneth G. Ormiston, un crainic al postului ei de radio din Los Angeles. După multă controversă în presă și un proces la tribunal în care s-a încercat, fără succes, să se dovedească faptul că povestea cu răpirea nu fusese decât o mistificare, „sora” Aimee a revenit la „Templu” pentru a-și continua lucrarea. În ciuda altor necazuri, atât în viața publică, cât și în cea privată, pe 28 decembrie 1927, doamna McPherson a reușit obținerea autorizării pentru „The International Church of the Foursquare Gospel”, cu ea ca președinte pe viață.

Cu toate că doamna McPherson a ajuns să se bucure de recunoaștere în întreaga țară și a fondat în timpul vieții ei o mare denominație, mulți lideri penticostali și nepenticostali au respins lucrarea ei. Alții i s-au opus cu argumente teologice. Invitată să vorbească într-o biserică penticostală holiness din Roanoke, Virginia, în 1926, J. H. King, supraveghetorul general al denominației, nu i-a acordat doamnei McPherson permisiunea de a predica datorită susținerii de către aceasta a teoriei „lucrării încheiate” cu privire la sfințire. Mulți alți lucrători și oficiali ai bisericii i-au devenit ostili datorită incidentului cu răpirea.

3.7.1 The Open Bible Standard Church

Un rezultat care a rămas în urma campaniei publicitare adverse făcute în jurul așa-zisei răpiri a fost crearea unei alte denominații penticostale. Una din cele mai de succes campanii ale doamnei McPherson a avut loc în Des Moines, Iowa, în 1927 și 1928. În scurt timp au fost fondate trei mari biserici sub stindardul The Foursquare Church. Pastorul trimis să lucreze în una dintre cele mai mari din ele a fost un californian cu o personalitate puternică și cu o mare capacitate organizatorică, reverendul J. R. Richey. Parțial datorită nemulțumirilor privind concepția strictă a doamnei McPherson cu privire la biserică, dar în primul rând datorită incidentului cu răpirea, Richey a hotărât să se separe de biserică în 1932. În cele din urmă, districtele Iowa și Minnesota au votat separarea și au format o nouă grupare sub denumirea „The Open Evangelistic Association”, avându-1 drept lider pe Richey.

Nu mult timp după aceea, gruparea The Open Bible a stabilit un contact cu o grupare asemănătoare din Portland, Oregon, cunoscută ca „The Bible Standard Church”, care se despărțise de grupul condus de Florence Crawford, The Apostolic Faith, în 1919. Condusă de Fred Hornshuh și de A.J. Hegan, gruparea aceasta obiectase față de exclusivismul manifestat de gruparea doamnei Crawford, precum și față de concepțiile stricte ale acesteia cu privire la divorț și recăsătorie. În 1935, aceste două grupări s-au unificat formând o nouă denominație penticostală care mai târziu a adoptat denumirea de „The Open Bible Standard Churches, Incorporated”, cu sediul la Des Moines. Un aspect izbitor al unificării a fost faptul că ambele grupări se desprinseseră din denominații fondate și conduse de predicatori femei.

Apariția doamnei Aimee Semple McPherson a marcat o cotitură în istoria mișcării penticostale din Statele Unite. Primul penticostal bine cunoscut publicului larg, doamna McPherson a făcut mult pentru a câștiga toleranță și respect pentru o religie asociată în general cu cele mai dc jos straturi ale societății. Astfel, „sora Aimee” a dovedit că penticostalii erau capabili de a da predicatori cu mare succes la public, ca și cei deja consacrați.

Concluzii

Apariția mișcării penticostale la începutul secolului XX a fost girată direct de Dumnezeu, fiind rezultatul lucrării nemijlocite a Duhului Sfânt, care a botezat femei și bărbați credincioși și sfinți și le-a dat daruri spirituale pentru lucrare. Semnul biblic sau dovada inițială a botezului cu Duhul Sfânt, așa cum a fost stabilit de Charles Parham și de studenții de la Școala Biblică din Topeka, Kansas este vorbirea în alte limbi, punct de vedere însușit de aproape toate marile biserici penticostale care s-au format în primele trei decenii ale secolului trecut. Vindecările divine, darurile de descoperire și alte manifestări ale Duhului Sfânt au avut un rol deosebit în creșterea rapidă a bisericilor și a numărului de penticostali – fiind apreciate și căutate de multe persoane.

Mișcarea penticostală a fost caracterizată și de probleme, chiar de la începutul ei – datorate, evident, factorului uman –, probleme care s-au perpetuat și au rămas și după peste 100 de ani de existență și de diversificare a penticostalismului. Dintre acestea, cele mai presante sunt fragmentarea, individualismul și patriarhalismul.

Două dintre cele mai mari provocări sunt lipsa de unitate și exclusivismul. Diferențele doctrinare și de organizare au apărut încă de la început. Aceste diferențe erau întemeiate uneori pe criterii de rasă și clasă socială, însă cel mai adesea pe diferențe minore și pe dogmatism. Moștenirea penticostalilor este faptul că sunt responsabili de producerea mai multor diviziuni în ultimii 100 de ani decât a produs creștinismul în cei 2000 de ani de existență. Totuși, este o ironie, cu cât s-au divizat mai mult penticostalii, cu atâta s-au și înmulțit mai mult. Aceasta nu acoperă, însă, vina pentru lipsa de unitate din trupul lui Cristos.

Penticostalii trebuie să se apropie mai mult între ei, dar și față de frații și surorile lor din alte denominații. Într-o perioadă când există o mai mare deschidere față de lucrarea Duhului Sfânt, multe organizații penticostale își reevaluează relațiile naționale și internaționale cu celelalte denominații.

Pe lângă problema fragmentării mai este și cea a unei conduceri lipsite de etică. Încă de la început lipsa de veghere și a unor mecanisme de verificare și de dare de socoteală au dus la derapaje morale, uneori cu efecte dezastruoase pentru mișcările respective (vezi B.H. Irwin și A.J. Tomlinson). Și în zilele noastre sunt lideri penticostali care nu prea dau socoteală nimănui, ajungând să-și facă singuri legea.

Din nefericire, eclesiologia penticostală a căzut pradă unui individualism exagerat. Patriarhalismul se manifestă astăzi în câteva domenii ale penticostalismului. Există ocazii limitate pentru ca femeile (care formează, totuși, marea majoritate a grupului penticostal) să se implice în lucrare și conducere. În unele locuri, misionari expatriați manipulează bisericile naționale și colegiile teologice prin controlul asupra resurselor financiare acumulate din țările mai bogate. Doar când aceste greșeli vor fi corectate vom putea vorbi despre o maturizare a penticostalilor.

Penticostalii vor fi nevoiți să se ocupe de anumite probleme atâta timp cât păcatul abundă, însă o mai bună cooperare și dezvoltare de relații cu alți penticostali la nivel global vor contribui la soluționarea acestor chestiuni stringente.

Întoarcerea la Cuvântul lui Dumnezeu, urmărirea sfințirii și trăirii unei vieți evlavioase, ancorarea în promisiunile lui Dumnezeu – mai ales în cea a botezului cu Duhul Sfânt și a împuternicirii cu daruri spirituale pentru slujire trebuie să fie prioritățile din viața oricărui copil al lui Dumnezeu, în așteptarea întoarcerii Domnului Ius Hristos!

Bibliografie

***, Biblia, Traducerea D. Cornilescu

Anderson, Allan, Spreading fires: The Missionary Nature of Early Pentecostalism, Maryknoll, NY, Orbis Books, 2007.

Andreiescu, Valeriu, Istoria penticostalismului Românesc. Volumul 1: Evanghelia deplină și puterea lui Dumnezeu, Oradea, Casa Cărții, 2012.

Blumhofer, Edith L., The Assemblies of God, Springfield, Missouri, Gospel Publishing House, 1989.

Carpenter, Harold R., The Theory and Practice of Assemblies of God Missions, Springfield, Missouri, CBC Press,1990.

Ceuță, Ioan, Adunările lui Dumnezeu. Evoluție și răspândire, București, Lumina Evangheliei, 2000.

Ceuță, Ioan, Mișcarea penticostală în evenimente și relatări ale secolului XX, București, Lumina Evangheliei, 2002.

Clemmons, Ithiel, Bishop C.H. Mason and the Roots of the Church of God in Christ, Bakersfield, CA, 1996.

Conn, Charles W., Like a Mighty Army. Moves the Church of God: 1886-1955, Cleveland, TN, Church of God Publishing House, 1955.

Cradle of Pentecost, Cleveland, TN, Pathway Press, 1981.

Dayton, Donald, Theological Roots of Pentecostalism, Grand Rapids, MI, Francis Asbury Press, 1987

Dempster, Murray W., Klaus, Byron D., Petersen, Douglas, The Globalization of Pentecostalism. A Religion Made To Travel, Oxford, UK, Regnum Books International, 1999.

Jacobsen, Douglas G., Thinking in the Spirit : theologies of the early Pentecostal movement, Bloomington, IN, Indiana University Press, 2003.

Hollenweger, Walter J., The Pentecostals. The Charismatic Movement in the Churches, Minneapolis, MN, Augsburg Publishing House, 1972.

Hughes, Ray H., Church of God Distinctives, Cleveland, TN, Pathway Press, 1989.

Land, Steven Jack, Spiritualitate penticostală : o pasiune pentru Împărăție, Oradea: Casa Cărții; București: Plērōma, 2013.

Liardon, Roberts, God's Generals Why They Succeeded and Why Some Failed, Tulsa, OK, Albury Publishing, 1997.

Liardon, Roberts, The Azusa Street Revival, Shippensburg, PA, Destiny Image Publishers, 2006.

Menzies, William, Anointed To Serve, Springfield, MO, Gospel Publishing House, 1971.

Nichol, John T., Pentecostalism, Plainfield, NJ, Logos International, 1971.

Peters, John Leland, Christian Perfection and American Methodism, New York, Abingdon Press, 1995.

Petersen, Douglas, not by Might, nor by Power. A Pentecostal Theology of Social Concern in Latin America, Oxford, UK, Regnum Books International, 1999.

Sandru, Trandafir, Biserica Penticostală în istoria creștinismului, București, Editura Bisericii lui Dumnezeu Apostolice Penticostale din România, 1992.

_____________, Biserica Creștină. Evoluție și spiritualitate, București, Editura Institutului Teologic Penticostal, 1995.

Smith, Timothy L., Called Unto Holiness, Kansas City, Nazarene Publishing House, 1962.

Stone, James, The Church of God of Prophecy. History & Polity, Cleveland, TN, White Wing Publishing House, 1977.

Synan, Vinson, The Holiness-Pentecostal Movement in the United States, Grand Rapids, William B. Eerdmans, 1971.

Synan, Vinson, Andreiescu, Valeriu, Tradiția mișcării penticostale. Mișcările carismatice din secolul XX, Oradea, Betania, 2004.

Reviste

The Latter Rain Evangel, Volume 1, Number 4, January, 1909. – Miss. Agnes Ozman, missionary, Gospel Tabernacle, Lincoln, Nebraska !!

International Bulletin of Missionary Research, Vol. 38, No. 1, January 2014, p. 29.

„Trezirea de pe Strada Azusa”, Resurse spirituale, Nr. 19, Primăvara 2007

Bibliografie

***, Biblia, Traducerea D. Cornilescu

Anderson, Allan, Spreading fires: The Missionary Nature of Early Pentecostalism, Maryknoll, NY, Orbis Books, 2007.

Andreiescu, Valeriu, Istoria penticostalismului Românesc. Volumul 1: Evanghelia deplină și puterea lui Dumnezeu, Oradea, Casa Cărții, 2012.

Blumhofer, Edith L., The Assemblies of God, Springfield, Missouri, Gospel Publishing House, 1989.

Carpenter, Harold R., The Theory and Practice of Assemblies of God Missions, Springfield, Missouri, CBC Press,1990.

Ceuță, Ioan, Adunările lui Dumnezeu. Evoluție și răspândire, București, Lumina Evangheliei, 2000.

Ceuță, Ioan, Mișcarea penticostală în evenimente și relatări ale secolului XX, București, Lumina Evangheliei, 2002.

Clemmons, Ithiel, Bishop C.H. Mason and the Roots of the Church of God in Christ, Bakersfield, CA, 1996.

Conn, Charles W., Like a Mighty Army. Moves the Church of God: 1886-1955, Cleveland, TN, Church of God Publishing House, 1955.

Cradle of Pentecost, Cleveland, TN, Pathway Press, 1981.

Dayton, Donald, Theological Roots of Pentecostalism, Grand Rapids, MI, Francis Asbury Press, 1987

Dempster, Murray W., Klaus, Byron D., Petersen, Douglas, The Globalization of Pentecostalism. A Religion Made To Travel, Oxford, UK, Regnum Books International, 1999.

Jacobsen, Douglas G., Thinking in the Spirit : theologies of the early Pentecostal movement, Bloomington, IN, Indiana University Press, 2003.

Hollenweger, Walter J., The Pentecostals. The Charismatic Movement in the Churches, Minneapolis, MN, Augsburg Publishing House, 1972.

Hughes, Ray H., Church of God Distinctives, Cleveland, TN, Pathway Press, 1989.

Land, Steven Jack, Spiritualitate penticostală : o pasiune pentru Împărăție, Oradea: Casa Cărții; București: Plērōma, 2013.

Liardon, Roberts, God's Generals Why They Succeeded and Why Some Failed, Tulsa, OK, Albury Publishing, 1997.

Liardon, Roberts, The Azusa Street Revival, Shippensburg, PA, Destiny Image Publishers, 2006.

Menzies, William, Anointed To Serve, Springfield, MO, Gospel Publishing House, 1971.

Nichol, John T., Pentecostalism, Plainfield, NJ, Logos International, 1971.

Peters, John Leland, Christian Perfection and American Methodism, New York, Abingdon Press, 1995.

Petersen, Douglas, not by Might, nor by Power. A Pentecostal Theology of Social Concern in Latin America, Oxford, UK, Regnum Books International, 1999.

Sandru, Trandafir, Biserica Penticostală în istoria creștinismului, București, Editura Bisericii lui Dumnezeu Apostolice Penticostale din România, 1992.

_____________, Biserica Creștină. Evoluție și spiritualitate, București, Editura Institutului Teologic Penticostal, 1995.

Smith, Timothy L., Called Unto Holiness, Kansas City, Nazarene Publishing House, 1962.

Stone, James, The Church of God of Prophecy. History & Polity, Cleveland, TN, White Wing Publishing House, 1977.

Synan, Vinson, The Holiness-Pentecostal Movement in the United States, Grand Rapids, William B. Eerdmans, 1971.

Synan, Vinson, Andreiescu, Valeriu, Tradiția mișcării penticostale. Mișcările carismatice din secolul XX, Oradea, Betania, 2004.

Reviste

The Latter Rain Evangel, Volume 1, Number 4, January, 1909. – Miss. Agnes Ozman, missionary, Gospel Tabernacle, Lincoln, Nebraska !!

International Bulletin of Missionary Research, Vol. 38, No. 1, January 2014, p. 29.

„Trezirea de pe Strada Azusa”, Resurse spirituale, Nr. 19, Primăvara 2007