CAPITULUL I. SCURTĂ ANALIZĂ A NOȚIUNII DE ISPITĂ
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITULUL I. SCURTĂ ANALIZĂ A NOȚIUNII DE ISPITĂ
I.1 Definirea noțiunii de ispită în Vechiul și Noul Testament
I.2 Valențe doctrinare și morale ale noțiunii de ispită
I.3 Originea ispitei și rolul ei eshatologic. Avraam, Moise, Iov
CAPITOLUL II. CEA DINTÂI ISPITIRE „SLĂBICIUNEA TRUPEASCĂ
II.1 Căderea îngerilor și prezența ispititorului
II.2 Căderea îngerilor în accepțiunea mateeană
CAPITOLUL III. A DOUA ISPITIRE – ISPITIREA DE SLAVĂ, SLĂBICIUNEA MINȚII
Slăbicinea minții – A doua încercare a diavolului de a-L ispiti pe Mântuitorul Hristos
CAPITOLUL IV. A TREIA ISPITIRE: IDOLII LUMII ACESTEIA
IV.1 Ispitirea Mântuitorului și mustrarea diavolului de către Mântuitorul Iisus Hristos
CAPITOLUL V. UȘURINȚA CĂDERII ÎN PĂCAT. SLĂBICIUNEA UMANĂ
V.1 Căderea protopărinților noștri Adam și Eva
Prezența ispitei și a ispititorului în viața cotidiană
Taina Mărturisirii în viața cotidiană – poartă spre întărire asupra ispitelor
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
CURRICULUM VITAE
DECLARAȚIE DE AUTENTICITATE
INTRODUCERE
În ceea ce privește întreita ispitire a Mântuitorului Iisus Hristos de către diavolul, aceasta a avut loc, imediat după arătarea de la Botez, care a însemnat primul moment de proslăvire a Fiului, evenimentul ispitirii urmat după Botez, fiind poate cel mai misterios episod relatat de către Evanghelie.
Este semnificativ faptul că întâlnirea dintre Cuvântul cel întrupat și spiritual al răului are loc după ce Iisus Hristos fusese descoperit de Dumnezeu, după ce primise plenitudinea Duhului, și pusese astfel temeliile Împărăției, începând lucrarea de răscumpărare a omului.
Pentru a putea purifica ființa umană întinată de păcat și pentru a o putea sfinți, Hristos luase chip de om, pentru a putea înfrânge păcatul în Însăși ființa Sa cu scopul de a anihila pentru totdeauna puterea sa distrugătoare. Pentru ca acest lucru să poată fi posibil, Iisus trebuia să îl înfrunte pe însuși satana, îngerul întunericului, cel care încă de la începutul omenirii i-a ademenit pe primii oameni și de atunci îi ține într-o continuă stăpânire, tocmai din cauza existenței păcatului.
Această confruntare dintre Iisus Hristos și satana era indispensabilă pentru lucrarea de mântuire a omului inițiată de către Hristos, acest lucru rezultând din faptul că Sfântul Duh este Cel care Îl va purta pe Iisus în deșert, unde va fi supus marii încercări, aceasta constituind o etapă absolut necesară în viața Domnului, consecințele acesteia fiind hotărâtoare pentru om și pentru întreaga creație.
Sfântul Evanghelist Ioan ne spune că Fiul lui Dumnezeu S-a arătat „ca să strice lucrurile diavolului”(Ioan 3, 8). Pe lângă purificarea și sfințirea naturii umane, această luptă cu forțele răului, reprezintă, calea prin care Domnul Hristos, va împlini mântuirea omului. Jertfa de pe Golgota precum și Învierea vor consfinți biruința definitivă asupra spiritelor rele, plinind astfel răscumpărarea omului, în vederea căreia El se întrupase din Fecioara Maria.
Există foarte puține mărturii scripturistice care fac referire la originea spiritelor rele și la influența lor în decursul istoriei, însă și cele existente sunt extrem de sumare. În adâncimea și profunzimea acestui mister nu au intrat nici măcar autorii inspirați de Duhul Sfânt.
Un ecou slab al acelei lupte de proporții cosmice care s-a dat în cer între îngerii răzvrătiți și Arhanghelul Mihail, eveniment metaistoric care a influențat toată desfășurarea ulterioară a istoriei, se află în capitolul 3 din Apocalipsa. Din textul respectiv, care este destul de sumar, rezultă că în urma unei misterioase încleștări, îngerii cei răi împreună cu satana, „cel ce înșeală toată lumea” (Apoc. 12, 9), – au fost aruncați din cer pe pământ. Apostolul inspirat accentuează că încercarea celui rău a dat greș: „N-a izbutit el” (Apoc. 12, 8), dar subliniază că ei sunt sortiți înfrângerii, fiind izgoniți din cer, asupra pământului, au dobândit o anumită stăpânire: „Vai vouă, pamântule și mare, fiindcă diavolul a coborât la voi având manie mare, căci știe că timpul lui e scurt”(Apoc. 12, 12). Știind că a pierdut veșnicia și nu îi rămâne doar posibilitatea de a-și desfășura acțiunile malefice în timp, cel rău dă dovadă de o furie nestăpânită.
Momentul eliminării celui rău din planul istoriei a fost subliniat de Însuși Mântuitorul prin acceptarea liberă a Patimilor Sale: „Acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară”(Ioan 12, 31) acțiunea Sa va continua totuși să se facă simțită până la Judecata din urmă, dar înfrângerea lui va fi practic consumată în clipa în care pe Golgota se va înălța crucea izbăvitoare. În mai multe rânduri, Hristos Domnul va afirma cu o certitudine impresionantă că El îl va înfrânge pe cel rău. Deosebit de semnificativă din acest punct de vedere este parabola rostită se pare, în ultimul an al activității Sale, privitoare la casa războinicului care va fi prădată. Deși Iisus îl numește pe satana „tare”, făcând referire asupra importanței acestei forțe malefice, El arată că deși războinicul înarmat, adică diavolul, își păzește curtea și avuțiile, totuși, „când unul mai tare vine asupra lui și-l înfrânge, îi ia toate armele în care se bizuia, iar prăzile de la el le împarte” (cf. Luca 11, 12). Ceea ce reiese clar din acest text este faptul că Iisus Hristos, Dumnezeul întrupat, este infinit mai puternic decât îngerul răului și că biruința Sa este sigură. Din cele spuse se naște o întrebare: Care sunt armele în care acesta (diavolul) nădăjduia și pe care Domnul i le ia?
Deși victoria Fiului lui Dumnezeu era inevitabilă, înfruntarea dintre El și spiritul cel rău trebuia să aibă loc, pentru ca natura umană din Iisus să poată înfrânge ispita, și să aleagă liber alternativa smereniei și a jertfei. Ceea ce a urmărit satana cu ajutorul ispitelor, a fost tocmai anularea împlinirilor de la Botez. Abia în acel moment, al Botezului, a aflat satana după cum afirmă mai mulți Sfinți Părinți, Origen, Sfântul Ioan Hrisostom – că Iisus era Fiul lui Dumnezeu. În momentul în care diavolul înțelege că împărăția lui se clatină, că timpul său s-a scurtat, face încercarea supremă de a-L amăgi pe Iisus. Se pare că ceea ce a nădăjduit îngerul întunericului să poată îndeplini a fost disocierea personalității teandrice a lui Hristos.
În același timp aceste ispitiri au avut și scopul de a împiedica ca Împărăția, vestită de Sfântul Ioan să devină o realitate. La Botez, izvoarele harului fuseseră deschise și Împărăția fusese întemeiată într-un mod virtual. O eventuală victorie a celui rău ar fi însemnat anularea acestei împliniri și întărirea definitivă a împărăției întunericului.
CAPITOLUL I
SCURTĂ ANALIZĂ A NOȚIUNII DE ISPITĂ
Din punct de vedere teologic ispita are o semnificație deosebită. Etimologic termenul de ispită provine din limba greacă și semnifică: tentație, piedică, încercarea pe care o suferă cineva și prin care este împins în păcat. Acest fel de încercare nu vine de la Dumnezeu, ci de la satana, Dumnezeu doar o îngăduie, respectând libertatea omului.
Uneori în traducerile românești termenul grecesc este redat prin „încercare” voită de Dumnezeu, pentru dovedirea și întărirea credinței, ca în cazul lui Avram, menționat de Sfântul Apostol Pavel (cf.Evrei 11, 17), ca în cazul dreptului Iov (cf.Iacov 5, 11) și a altor sfinți. Ispita vine prin pofta fiecăruia sau de la diavolul. Deci la originea ispitei este pofta sau plăcerea, păcatul și „diavolul care de la început a fost ucigător de oameni”( Ioan 8,41).
Dumnezeu nu ispitește pe nimeni, Sfântul Apostol Iacov spune: „Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele și El Însuși nu ispitește pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este tras și momit de însăși pofta sa”(Iacov 1, 13). El a fost ispitit de evrei în pustiul Arabiei, după ce i-a scos din Egipt, prin atâtea minuni; îi hrănise cu mană cerească, îi adăpase din apa stâncii, și totuși au cârtit, învârtoșați la inimă. De aceea i-a și pedepsit să moară mușcați de șerpi. (cf. I Cor 10, 9). Nici Domnul Hristos n-a ispitit pe nimeni, dar El a fost ispitit de mulți și în diferite rânduri. Mai întâi a fost ispitit de diavolul (cf.Matei 4, 1-10;cf. Luca 4, 1-13), apoi a fost ispitit de Petru, care a vrut să-L împiedice a-Și duce la îndeplinire opera Sa de răscumpărare fapt pentru care Domnul îl mustră pe Petru: „Mergi înapoia Mea satano! Sminteală Îmi ești”(Matei 16, 23).
Ispita a fost când mulțimile hrănite de El cu pâinile și peștii înmulțiți au voit să-l proclame apoi Rege, când a intrat în Ierusalim călare pe mânzul asinei, smerit și spre a împlini proorociile. (cf. Ioan 12, 12-15; cf. Matei 21, 7-12).
Ispita a fost și acuzația că scoate demonii cu Beelzebul (Matei 12, 24), îndeosebi pe farisei, cărturari, irodieni și saduchei, în diferite împrejurări, ca să-L prindă în cuvânt spre a-I găsi vină. De aceea le spune: „De ce Mă ispitiți, fățarnicilor?” (Matei 22, 18, 23-35; Marcu 12, 15; Luca 20, 23-24). De asemenea a fost ispitit de căpeteniile iudeilor, când era pe Cruce, cerându-I să se coboare de pe Cruce, că să creadă în El. (cf. Matei 27, 42;cf. Marcu 15, 30;cf. Luca 22, 31-35).
Cel care ispitește pe toți oamenii – direct sau indirect prin alții – este diavolul. De aceea ne îndeamnă Mântuitorul Hristos să veghem și să ne rugăm tari în credință, ca să nu cădem în ispită și să fim izbăviți de cel rău (de vicleanul diavol) (cf.Matei 6, 13; 26, 41; cf.Marcu 14, 38; cf.Luca 11, 4; 22, 40-46).Tot așa și apostolii, ei înșiși fiind ispitiți „să vă cearnă ca pe grâu ” (Luca 22, 31), îndeamnă pe fiii lor duhovnicești să vegheze și să stăruie în rugăciuni ca să nu-i biruie ispititorul diavol, care umblă „răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8; 4, 7; I Cor. 16, 13; II Cor. 2, 11). Unii au patima bogăției sau alte pofte vătămătoare (cf.I Timotei 6,9) din care pricină mulți au căzut și s-au rătăcit de la credință (cf. I Tim. 6, 10; II Petru 2, 14).
Dumnezeu însă nu îngăduie ispite sau încercări peste puterile omenești și o dată cu ispita îngăduită El dă și puterea de a o birui (cf. I Cor 10, 13;cf. II Petru 1, 9).
Creștinismul concepe răul ca fiind o simplă lipsă a binelui, o libertate eșuată care a devenit rea voință. Răul nu se poate personaliza decât dacă I se oferă stabilitate ființială prin voia liberă a oamenilor.
Apostolii au trecut și ei prin multe încercări și ispite de tot felul; mai întâi rămânând cu Iisus- Învățătorul lor până la sfârșit, în toate încercările Lui (cf. Luca 22, 28), și apoi „încercările de foc” – bătăi, primejdii de moarte, prigoane, închisori – prin care au trecut în timpul misiunii lor până la martiriu (cf. Fapte 20, 19;cf. Gal. 4, 14;cf. I Petru 1, 6; 4, 12). Însă încercările și ispitele de acest fel le-au adus nu numai biruință în această luptă a credinței, ci și „cununa dreptății” (II Tim. 4, 8) și a vieții veșnice. Răul pe care l-a ales Satana, nu a avut o cauză provocatoare și nu a venit nici ca un răspuns a unei incitații din afară dar, totodată nici înlăuntrul lui nu putea fi, căci natura lui a ieșit curată din mâna Creatorului.
De aceea Sfântul Iacov consideră astfel de încercări – pe care le-au avut apostolii și creștinii pentru Mantuitorul Hristos și pentru credință –încercări fericite pentru scopul lor final și anume mântuirea și fericirea veșnică. Căci zice: „Mare bucurie să socotiți, frații mei, când cădeți în felurite ispite” sau încercări; pentru că „bărbatul care răbda ispita, căci, lămurit făcându-se, va lua cununa vieții, pe care a făgăduit-o Domnul celor ce Îl iubesc pe El” ( Iacov 1, 2, 12).
Definirea noțiunii de ispită în Vechiul și Noul Testament
Vechiul Testament nu infățișează in vreuna din cărțile sale o învățătură închegată despre demoni. Dar in diferite cărți, de la cele mai vechi, la cele apropiate timpurilor întrupării lui Mesia, se întâlnesc pasaje care vorbesc despre demoni. Din acestea cunoaștem activitatea acestor spirite rele și du a avut o cauză provocatoare și nu a venit nici ca un răspuns a unei incitații din afară dar, totodată nici înlăuntrul lui nu putea fi, căci natura lui a ieșit curată din mâna Creatorului.
De aceea Sfântul Iacov consideră astfel de încercări – pe care le-au avut apostolii și creștinii pentru Mantuitorul Hristos și pentru credință –încercări fericite pentru scopul lor final și anume mântuirea și fericirea veșnică. Căci zice: „Mare bucurie să socotiți, frații mei, când cădeți în felurite ispite” sau încercări; pentru că „bărbatul care răbda ispita, căci, lămurit făcându-se, va lua cununa vieții, pe care a făgăduit-o Domnul celor ce Îl iubesc pe El” ( Iacov 1, 2, 12).
Definirea noțiunii de ispită în Vechiul și Noul Testament
Vechiul Testament nu infățișează in vreuna din cărțile sale o învățătură închegată despre demoni. Dar in diferite cărți, de la cele mai vechi, la cele apropiate timpurilor întrupării lui Mesia, se întâlnesc pasaje care vorbesc despre demoni. Din acestea cunoaștem activitatea acestor spirite rele și despre puterile ce le-au fost date.
Despre importanța și adevăratul rol al ispitei în Vechiul Testament îl putem descoperi în cartea dreptului Iov care este o pildă de urmat pentru fiecare creștin.
Numele de satan sau diavol era folosit în Vechiul Testament având diferite înțelesuri. Mai întâi satan era dușman în război de aici venind și ideea de trădător, apoi ca un acuzator în fața scaunului de judecată al fiecărui om și nu în ultimul rând ca cel ce pune obstacole în calea tuturor.
Satan este invidios și îndeamnă la păcat. Chiar dacă suferințele provocate de diavolul sunt puține în Vechiul Testament și este angajat constant în activități de distrugere.
După cum aflăm din referatul biblic despre creație, îngerul cel rău a luat forma șarpelui care a ispitit-o pe Eva.Și Sfinții Părinți împărtășesc ideea conform căreia sub chipul șarpelui se ascundea diavolul: Sfăntul Ioan Gură de Aur ne spune că: „diavolul a întrebuințat pe șarpe doar ca instrument, potrivit planurilor sale”. Realitatea căderii omului în păcat este descrisă în întreg cuprinsul Sfintei Scripturi. Apariția răului în lume a fost una dintre cele mai misterioase și mai discutate teme. Problema apariției răului în lume i-a preocupat atât pe teologii creștini cât și pe adepții altor religii.
În dialogul avut de Dumnezeu cu Adam imediat după cădere, este vizibilă chemarea omului de către El la pocăință: „Dumnezeu i-a întrebat, nu pentru că nu știa ce au făcut, ci pentru ca să își arate iubirea Sa față de oameni, El se coboară până la slăbiciunea firii lor și le cere să își mărturisească păcatul”.
Am amintit mai înainte despre persoana lui Iov. Suferința trăită de către acesta, atât pe plan fizic cât și moral, îl face pe acesta unul dintre cele mai reprezentative chipuri ale Vechiului Testament, o adevărată pildă de suferință, chiar dacă a pierdut tot ceea ce avea, a rezistat cu fermitate, biruind asupra dezastrelor și a nenorocirilor și ce este mai important nu își pierde credința în Dumnezeu.
Iov poate fi socotit cu adevărat, vestitor al Fiului lui Dumnezeu, suferința lui fiind o prefigrare a ceea ce avea să sufere Hristos pentru a răscumpăra neamul omenesc cel căzut. Poate fi o prefigurare a lui Hristos deoarece și Iov este prezentat prin felul în care a îndurat suferința. Sfântul Ioan Gură de Aur identifică în Iov un vestitor al Evangheliei și al noii vieți în Hristos și pildă pentru orice creștin. „Multe sunt necazurile drepților și din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul” dintre toți Iov fiind cel mai încercat. După ce a îndurat toate greutățile și încercările, Iov gustă din harul ce avea să fie dat oamenilor de către Hristos, prin care suferința primește o valoare duhovnicească, Iov fiind un vestitor al biruinței lui Hristos.
Și în Noul Testament avem pilde se suferință. Cel mai bine avem prezentată suferința în persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos. A luat asupra Sa păcatele întregii lumi și a răbdat moartea pentru a răscumpăra neamul omenesc. Ispita este din ce în ce mai prezentă în Noul Testament, Însuși Hristos, imediat după Botezul Său a fost dus de către Duhul în pustiu, pentru a fi ispitit de către diavolul. Despre fiecare dintre cele trei ispitiri pe care le-a avut de răbdat și de trecut Hristos, vom trata pe larg în capitolele ce urmează. Ca pilde de suferință ale Noului Testament îi avem pe Sfinții Apostoli și urmașii acestora, toți sfinții și martirii care nu și-au lepădat credința strămoșească și au plătit cu prețul vieții din cauza statorniciei lor în Hristos.
Valențe morale și dogmatice ale noțiunii de ispită
Creat după chipul lui Dumnezeu, omul avea menirea de a ajunge la asemănarea cu Acesta, prin persistența conștientă și voluntară în starea de bunătate, prin întărirea în virtute, adică prin ducerea la desăvârșirea morală a curăției și nevinovăției sale. Aceasta, firește, prin conlucrarea liberă și conștientă cu harul dumnezeiesc.
Părintele Dumitru Stăniloae spunea despre patimi, care izvorăsc prin ispite următorul lucru: „Patimile reprezintă cel mai coborât nivel la care poate cădea ființa omenească. (…) De fapt, ele copleșesc voința, încât omul patimilor nu mai este om al voinței, ci se spune despre el că este un om stăpânit, robit, purtat de patimi”.
Ceea ce oferă satana prin ispitirile sale asupra oamenilor este o iluzie deșartă, dar, dacă omul se lasă sedus, înrobirea devine reală, iar consecințele sale sunt teribile. Căderea protopărintilor Adam și Eva a fost provocată de fascinația unei iluzii, care s-a dovedit a fi înșelătoare. Prin respingerea ispitirilor, Mântuitorul Hristos va zdruncină împărăția întunericului, bazată pe minciună și va face să rodească în suflete cuvântul divin cl aducător de mântuire. Acest cuvânt eliberează omul de sub robia păcatului, care provine dintr-o eroare. Se preconiza trecerea pe primul plan a necesităților de oridin trupesc, a elementului material în detrimentul celui spiritual. O eventuală carede a Mântuitorului ar fi antrenat o adevărată mutație în ierarhia valorilor, mutație care însă nu ar fi corespuns constituției reale a universului, unde planul fundamental este cel spiritual. În acest fel se tindea spre înscăunarea unei concepții false, care avea la baza o deformare a însuși sensului creației.
În Antichitate, omul, amăgit de cel înșelător, își făurise idoli din ființe închipuite, cărora li se închină. În epoca modernă, locul acestor idoli îl vor lua pseudidealurile, adevărate himere pe altarul cărora omenirea se va jertfi de atâtea ori tocmai pentru că nu a cunoscut adevărul divin, singurul capabil de a o izbăvi.
În paradis, satana s-a slujit de elementele creației spre a-i amagi pe primii oameni și a pricinui căderea lor. Pe Iisus el încearcă să-L însele într-un mod asemănător, dar Domnul, învingând ispita, îl eliberează pe om și întreagă creație de sub stăpânirea celui rău. Elementele lumii sensibile au încetat astfel să mai fie factor de diviziune și prilejuri de păcat. Prin sfințirea lor treptată s-a inițiat tranfigurarea lor finală a cosmosului.
I.3 Originea ispitei și rolul ei eshatologic. Avraam, Moise, Iov
Cartea de căpătâi a omenirii anume Sfânta Scriptură urmărește „viața poporului ales de Dumnezeu de la nașterea lui până la viața bărbatului desăvârșit plinită în Iisus Hristos în care se plinește și măsura timpului și a omului”.
La începutul istoriei poporului ales se afla Patriarhul Avraam, întemeietorul aacestui popor și „apropiat” al lui Dumnezeu. Istoria lui Avraam „este începutul istoriei unui popor ales, în care sunt cuprinse în esență, aspectele fundamentale ale istoriei acestui popor”.
Coordonatele principale ale acestei teologii vor constitui marile teme în Epistolele Sfântului Apostol Pavel, toate axate pe persoana Mântuitorului Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu Creatorul, Proniatorul și Mântuitorul lumii. Una din aceste Epistole este și Epistola către Romani, aceasta fiind cea mai mare și mai însemnată dintre Epistolele Sfântului Apostol.
Sfântul Apostol Pavel ne arată în Epistola către Romani că, Avraam aparținea în mod egal și păgânilor și iudeilor, celor din urmă fiindu-le strămoș prin Isaac, fiul făgăduinței. Pavel se folosește de atitudinea lui Avraam față de Dumnezeu ca de un model pentru atitudinea de care trebuie să o aibă cei chemați în viața nouă în Iisus Hristos. Neamurile chemate de Apostol la Hristos, trebuia să se rupă de trecutul unei vieți, de care, spune el, acum se rușinează să-și mai amintească. Exemplul cel mai bun în acest sens este adus de Avraam, care la chemarea lui Dumnezeu, lasă viața plină de păcat și închinare la idoli și urmează un nou drum călăuzit de Dumnezeul cel adevărat.
Pentru a realiza această trecere de la întuneric la lumină, trebuie să crezi și să asculți, neabătut de Evanghelia adusă de Fiul lui Dumnezeu cel întrupat. Primul mare credincios fusese Avraam (cf. Romani 4,3), de aceea toți care, asemeni lui, vor avea credință, vor dobândi mântuirea ca și Avraam (cf. Romani 1,16). Pentru a învia împreună cu Iisus Hristos trebuie să mori împreună cu El, adică să mori pentru păcat, să mai trăiești doar pentru Hristos. Avraam este un model nu numai pentru neamuri ci și pentru iudei, fiindcă „toți sunt sub păcat”(Romani 3,9). Așadar, toți oamenii sun chemați la o nouă viață prin credința în Iisus Hristos cel Înviat. Originea păgână a neamurilor și rigorismul legii iudaice, trebuia înlocuite cu un nou mod de a gândi și a făptui, conform cu legea creștină a credinței și iubirii Fiului Lui Dumnezeu în Hristos cel înviat.
O altă personalitate marcantă este reprezentată de către Moise. Încă din explicația numelui său observăm misiunea pe care acesta a avut-o. Iosif Flaviu deriva acest nume de la cuvântul coptic mo care semnifică apă și sese care înseamnă mântuit. Este sigur, că această formă ebraizată a numelui egiptean și forma primitivă egipteană a lui, după părerea majorității învățaților, este Mesu, care adesea se întâlnește pe monumentele egiptene și de scriitori greci se redă ca Mosis. Traducătorii alexandrini, evident, s-au ținut de derivațiunea lui Flaviu și redau acest nume Moisis. Poate că regina, în darea acestui nume copilului a avut în vedere să cinstească amintirea tatălui ei în numele căruia Totmes sau după transcrierea grecească Totmosis se aude numele Moise.
Contestată de unii și revendicată poate prea mult de alții, personalitatea lui Moise a rămas în istoria biblică drept un nume de referință pentru aportul adus la izbăvirea lui Israel, icoana mântuirii lumii. Moise a rămas o personalitate de vocație universală „vrednică de respectul tuturor timpurilor”, dacă avem în vedere, desigur, influiența covârșitoare ce o mai are încă asupra întregii lumi, legea divină cu destinație permanentă dată prin el.
Personalitate marcantă a istoriei omenirii, „mare lider al poporului evreu și primitorul Legii”, Moise este instrumentul prin care Dumnezeu i-a scos pe evrei din Egipt.
Moise e un personaj istoric, a cărui personalitate puternică, aspră, se înrudește cu cea a unui conducător de popor, laolaltă mistic, legiuitor și șef războinic… Moise, al cărui nume, Mosis, este mai degrabă egiptean, a fost crescut, educat, instruit la curte.
Una dintre cele mai reprezentative și marcante personalități din istoria Vechi Testamentară este Iov. Când auzim de Iov, prima dată ne gândim la acea pildă de suferință care a marcat întreaga istorie a Vechiului Testament și până astăzi a întregii lumi creștine.
CAPITOLUL II
CEA DINTÂI ISPITIRE – SLĂBICIUNEA TRUPEASCĂ
La capătul celor patruzeci de zile încărcate de încercări tainice ș iexperiențe, ce nu pot fi redate prin cuvinte, evanghelistul Matei relatează că, Iisus a flămânzit. În acest moment de slăbire a puterilor trupești, dar în stare de maximă trezvie spirituală, Domnul este încolțit de ispititor care, apropiindu-se de El, Îl provoacă: „De ești Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini”(Matei 4, 3). Trebuie subliniat de la început că, dacă din punct de vedere fizic Hristos era slăbit, plenitudinea darurilor Duhului Sfânt, primite la Botez, Îi conferea o armă de neînvins.
Din modul în care este înfățișată prima ispitire reiese că cel rău nu era sigur că Iisus este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu: „De ești Tu Fiul lui Dumnezeu…”. răspunsul pe care Hristos îl dă diavolului retează cu hotărâre nădejdea spiritului rău de a-L atrage: „Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4).
Cedând unei asemenea ispitiri, Esau, fiul cel mare al Patriarhului Isac, și-a pierdut dreptul de întâi născut. Prin acceptarea propunerii făcute de diavol, de a-Și potoli foamea la insistența lui, Iisus și-ar fi pierdut dreptul de Fiu, Unul-Născut al lui Dumnezeu.
Prin această primă ispitire, satana încearcă, îndemnându-L pe Iisus să-Și astâmpere foamea, să preschimbe efectul firesc într-o poftă dezordonată. Duhul înșelăciunii îi propune o minune menită să confirme că el este Mesia, precum să verifice și valabilitatea darului primit. Această ispitire exprimă cu subtilitate un caracter ambiguu, menit atât să scruteze în adâncurile personalității lui Hristos cât și pentru a-L face să uzeze de puterea Să divină într-un scop strict egoist.
Toate ispitirile vor avea, de altfel, acest scop dublu; ele vor tinde să Îl convingă pe Iisus să afirme voința Sa omenească, încercând să o pună în stare de revoltă față de cea divină, și totodată vor constitui un mijloc de a-L face să reveleze ceva din puterile și din taina Sa. În acest mod se ignoră unirea ipostatica a firilor, prin care natura omenească din Iisus Hristos nu este de sine stătătoare ea primind puterea de a exista de la Logos.
Faptul că îngerul întunericului a sperat că ar putea fărâma unirea ipostatică din Hristos, că ar putea face din firea umană un instrument de revoltă împotriva Dumnezeirii și de afirmare a propriei Sale autonomii demonstrează că puterile sale de cunoaștere sunt limitate și că el era departe de a putea pătrunde în misterul de negrăit al personalitătii teandrice al Dumnezeului întrupat.
Satana îi cere așadar lui Iisus să prefacă pietrele în pâini, spre a-și astâmpăra foamea. Eva fusese sedusă prin trezirea poftei senzuale, Noul Adam, venit să-l răscumpere pe omul cel căzut, va trebui să înfrângă în ființa Sa orice tendință de a preface necesitatea naturală în poftă dezordonată. Totodată, prin respingerea ispitei, Domnul refuză să folosească puterea Sa divină într-un scop exclusiv personal, care vizează satisfacerea unei porniri trupești. El nu va accepta niciodată să pună în lucrare puterile Sale suprafirești în scopul promovării propriului Său eu. Toate minunile pe care le va săvârși vor fi îndeplinite pentru a ușura suferințele sau pentru a sfinți pe om și întreaga creație. Toate miracolele înfăptuite de Hristos vor fi minuni- semne, menite să deschidă ochii minții.
Așadar, diavolul nu a reușit cu insidioasa lui propunere, să stârnească în Iisus pofta trupească în defavoarea hranei spirituale, și nici să-I insufle neîncredere față de Părintele Ceresc.
Satana cere și el o minune – semn, doveditoare a divinității lui Hristos și destinată să afirme autonomia părții umane, dar tocmai acest semn, îi este refuzat. Minunile săvârșite de Hristos vor constitui tot atâtea semne purtătoare de mântuire, pe când minunile revendicate de cel rău sau de evrei, sub influență aceluiași spirit iscoditor, nu ar fi putu fi decât semne aducătoare de moarte.
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea în legătură cu ispitirea pe care o face diavolul omului următorul lucru: „Nu diavolul aduce pagubă oamenilor, ci totdeauna propria lor trândăvie doboară pe cei ce nu sunt cu luare aminte asupra lor”.
Dacă Eva fusese ademenită prin trezirea poftei senzuale și astfel a dat frâu liber păcatului, Hristos învinge păcatul tocmai prin înfrânarea pornirii naturale, pe care o supune prin voința Sa omenească. Eva cedase la insinuările șarpelui, când acesta o făcuse să creadă că dacă vor mânca din fructul oprit li se vor deschide ochii și vor fi asemenea lui Dumnezeu.spiritul cel rău nu limitase ispita, ci extinsese amăgirea sugerând că omul ar putea dobândi puteri suprafirești, prin călcarea poruncii divine. În ispitirea omului apare orgoliul cu scopul de a da un caracter mai subtil tentației. La fel încearcă și cu Hristos, tinzând să trezească prin provocarea Sa atât pofta firească, cât și înclinația naturii umane spre autoafirmare. Diavolul face asta pentru ca să verifice valabilitatea darului primit la Botez, pentru a experimenta puterea Sa divină, căpătând prin prefacerea pietrelor în pâini o probă sensibilă a acesteia. Firea omenească este astfel ispitită să caute confirmarea faptului că fusese sfințită și îndumnezeită. În această atmosferă de mister, lupta dusă de Hristos a fost reală. Natura umană a biruit în măsura în care nu a acceptat provocarea primită și s-a supus întru totul subiectului divin care o conducea. În felul acesta rădăcinile păcatului primilor oameni, respectiv pornirea senzuală și tendința de accentuare a eului și de rupere a lui din comunicarea cu Dumnezeirea, au fost tăiate.
Ceea ce izbește în această primă ispită este caracterul minor al minunii pe care satana I-o cerea lui Hristos. În vederea potolirii unei necesități momentane, cât ar fi fost ea de imperioasă, cel rău vrea ca să-L facă pe Iisus să piardă veșnicia, pentru El și pentru tot neamul omenesc.
Răspunsul Domnului: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gua lui Dumnezeu”, răspuns împrumutat însă din Scriptura Vechiului Testament (cf. Deut. 8, 3), nimicește nădejdea deșartă a celui rău și cuprinde o întreagă doctrină. Cu ele Moise ținuse să atragă atenția contemporanilor săi asupra modalității minunate în care Dumnezeu a hrănit nu numai cu pâine, ci mai ales cu cuvântul Său, pe poporul Israel în pustiul Sinai.
În toată predica Sa, Mântuitorul va acorda o foarte mare însemnătate cuvântului divin, căruia îi va atribui o putere deosebită. Cuvântul divin, adică energia divină, care comunica omului voința lui Dumnezeu, trebuie să pătrundă în suflet, „căci cuvântul lui Dumneze”, zice Sfântul Apostol Pavel, “e viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri și pătrunde până la despărțitura sufletului și duhului” (Evr. 4, 12).
Sfântul Evanghelist Ioan, în Apocalipsa vorbind de cuvântul Fiului Omului, va folosi același simbol: sabie ascuțită cu două tăișuri (cf.Apoc. 1, 16). Este cea mai adecvată imagine pentru a sugera puterea cuvântului divin și caracterul exclusivist al adevărului, pe care El îl transmite, deoarece, după cum a subliniat și Hristos, între cuvântul divin care este comun tuturor persoanelor Sfintei Treimi și adevăr este o relație funcțională: „Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei; și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi”(Ioan 8, 31-32). Așadar cuvântul dumnezeiesc descoperă adevărul celor care îl primesc și îl păstrează, iar adevărul eliberează pe om de păcat.
Cuvântul divin, când pătrunde în suflete și este primit, descoperă omului adevărul, îl ferește de rătăcire și de amăgirile celui rău, care se dovedește a fi izvorul minciunii și al înșelătoriei.
În lumina acestor afirmații și episodul ispitirilor capătă un sens sporit. De aici iese în evidență caracterul înșelător al tuturor tentațiilor prin care spiritul cel rău încearcă să-L ademenească pe Hristos.
Prin respingerea primei ispitiri, Domnul a demonstrat că voința Sa omenească s-a supus cu totul Tatălui, învingând orice înclinare spre păcat, precum și orice veleitate de a deveni autonomă. Despre puterea și viclenia diavolului, Părintele Dometie Manolache ne spunea foarte clar: „Diavolul face din om jucărie. Mai întâi pune stăpânire pe degetul cel mic, după aceea nu se lasă până nu pune stăpânire pe toată mâna, adică ne trage mai întâi la un păcat mai mic, iar după aceea ne stăpânește cu totul”. În modul acesta El l-a întărit pe om în lupta dusă împotriva egoismului, purtând mai presus de toate cuvântul divin, purtător al adevărului. Totodată, Hristos a realizat, în acele zile de zbucium, începutul dezrobirii întregii făpturi – fapt confirmat și de prezența fiarelor care Îl slujeau -, chemată să participe la transfigurarea finală a cosmosului.
Căderea îngerilor și prezența ispititorului
Cauza căderii unor îngeri este decizia lor de a se despărți de Dumnezeu, dar motivul căderii stă în mândrie. Ei voiau să fie independenți de Dumnezeu, întocmai ca Dumnezeu. Mândria explică răzvrătirea și neascultarea lor. Dar răzvrătirea și neascultarea implică condiția anterioară a unei stări subalterne și refuzul de a rămâne în ea. Astfel, o explicare mai departe a răului constă în voința unor spirite create, inferioare lui Dumnezeu, de a se ridica peste această condiție a lor, deci într-o tendință a lor de fi în esență mai mult decât sunt.
Nelegiuirea care se naște în Satana este deci o problemă pur spirituală, diavolul făcându-se din proprie inițiativă cauză a căderii atât pentru sine cât și pentru ceilalți; înainte de el nu a păcătuit nimeni, iar el a căzut nu fiindcă în natura sa ar fi fost sădită aplecarea spre rău, ci fiind creat bun s-a hotărât el însuși spre păcat, devenind din arhanghel, diavol, adică clevetitor.
Puterile netrupești au jucat un rol de seamă în viața Mântuitorului. Ele au avut misiunea de a-L ocroti în clipele grele și de a-L descoperi oamenilor. Îngerii sunt aceia care fac să dea greș planurile lui Irod și îl învață pe Iosif cum să vegheze asupra Pruncului sfânt. La Ghetsimani tot un înger Îl va întări pe Iisus în ceasul de restriște supremă. Este de presupus, și de altfel așa rezultă din redactarea Evanghelistului Marcu, că, în tot timpul celor 40 de zile de încercări, îngerii și-au manifestat prezența mângâietoare. La capătul acestor zile grele, prezența puterii netrupești dobândește o altă semnificație: ei nu mai au doar rolul de a ocroti și de a manifesta dragostea Tatălui, ci devin închinători ai Fiului care a biruit ispita. După ce primii oameni au păcătuit și Dumnezeu i-a izgonit din Eden, El a pus heruvimi de strajă spre a închide calea către pomul vieții. Heruvimii veghează, deci, ca omul căzut să nu mai iasă din limitele înguste ale întunericului, ispăsindu-și astfel păcatul. Când însă Iisus va învinge păcatul, respingând amăgirile înșelătorului, aceleași puteri cerești Îi vor sluji, vestind biruința Sa.
Importanța prezenței ființelor netrupești, a îngerilor în viața și lucrarea Fiului lui Dumnezeu o vedem prezentată incredibil de frumos de către Sfântul Teofan al Niceei care spune: „Așa cum înainte oamenii de pe pământ se uitau la cer și se închinau lui Dumnezeu din pricina faptului că se spune căci Acesta locuiește în cer, căci zice Psalmistul: „Către Tine, Cel ce locuiești în cer, am ridicat ochii mei”(cf. Ps. 122, 1), tot așa mai apoi îngerii din cer se uitau la pământ și la Fecioara din el, și Îl slăveau și se închinau lui Dumnezeu, pentru că în Ea Cel Nearătat S-a făcut arătat, Cel Neîmpărtășit S-a făcut împărtășibil, Cel Nevăzut S-a făcut văzut de infinite ori infinit mai mult decât mai înainte în ceruri”.
Prezența îngerilor și a fiarelor alături de Iisus arată că o dată cu înfrângerea duhului celui rău Împărăția este pe cale să se realizeze. După cum s-a mai accentuat, biruința asupra forțelor întunericului este una din premisele întemeierii Împărăției. Împăcarea dintre om și celelalte făpturi, precum și împreună viețuirea acestor ființe care aparțin unor planuri de existență diferite – îngeri, oameni, fiare – constituie o trăsătură principală a cosmosului transfigurat, de la sfârșitul veacurilor. Acolo în pustiul Carantaniei, s-a anticipat împăcarea omului cu făptura care suferă de urmările căderii, precum și reunirea cerului cu pământul.
Dacă în acele zile cumplite, Domnul a fost sprijinit de îngeri, Cel care a stat pururea de veghe, luminându-L și ducând lupta împreună cu El, a fost, fără îndoială, Sfantul Duh, a cărui acțiune se împletește neîncetat cu aceea a lui Hristos. Un cuvânt al Domnului rostit într-o altă împrejurare proiectează o rază de lumină asupra acestor evenimente tainice. Răspunzând acelora care Îl învinovățeau că lucrează împreună cu Beelzebul, căpetenia demonilor, atunci când îi vindecă pe posedați, Mântuitorul va spune: “Eu cu Duhul lui Dumnezeu scot pe demoni”(Matei 3, 28). Aceasta este o afirmație prețioasă, din care rezultă că Sfântul Duh, Duhul Adevărului și al sfințirii, este părtaș la lupta dusă împotriva spiritului înșelăciunii și a minciunii. Deducem, deci, că și în timpul încleștării care a avut loc în pustiu, Sfântul Duh a contribuit la întărirea firii umane din Hristos, risipind amăgirile prin care ispititorul se străduia să-L înșele pe Hristos. Credem însă că împreuna Sa lucrare cu Hristos, în acele momente, s-a manifestat și sub o altă formă. Întrucât în cuprinsul Sfintei Treimi, Duhul este cel care dăruiește Fiului iubirea Tatălui, rezultă că și în timpul acestei experiențe unice Sfântul Duh a menținut legătura tainică de iubire dintre Tatăl și Fiul. În felul acesta, El a intensificat continuu dragostea Fiului față de Tatăl, principala armă a lui Hristos împotriva celui rău, care a constituit forța Sa de neînvins. Această dragoste a generat răbdarea și smerenia nemărginită, care L-au ajutat pe Hristos să răpună ispita.
Respingerea ispitirilor de către Dumnezeul întrupat a avut multiple consecințe, privind atât misiunea lui Hristos cât și omul pe care El venise să îl mântuiască. Se poate spune că aceste urmări sunt atât de ordin ontologic cât și moral. Această spulberare a iluziilor pe care și le făcea ispititorul cu privire la posibilitatea de a scinda personalitatea teandrică a Domnului a dus tocmai la întărirea unirii ipostatice, dovedindu-se că cele două firi ale Mântuitorului aveau o legătură desăvârșită.
În ceea ce îl privește pe om, biruința pe care Hristos a câștigat-o în pustiu, a avut niște consecințe imense în vederea restaurării naturii sale întinate prin păcat. Din punct de vedere ontologic s-a început restaurarea chipului divin din om și redobândirea putinței de a lupta împotriva ispitelor și de a menține afectele naturale în stare de supunere față de centrul spiritual.
În ceea ce privește răspunsurile pe care Hristos le-a dar provocărilor venite din partea diavolului, El a indicat omului calea pe care va avea de urmat, stabilind adevărata ierarhie a valorilor de care acesta va trebui să țină seama pentru a rămâne în comuniune cu Dumnezeirea. În modul acesta a fost definitiv afirmat că omul nu se va putea mântui decât prin renunțarea la voința sa, prin lepădarea egoismului și prin adorarea smerită a lui Dumnezeu, Căruia trebuie să-I consacre toate roadele strădaniilor sale. Iisus Hristos Se face ascultător Tatălui, vindecând propria noastră neascultare (…) și devine pentru noi, modelul unei ascultări fără de care nu există mântuire, spune Sfântul Ioan Damaschin.
De-a lungul agitatei sale istorii, omenirea a nesocotit de nenumărate ori aceste îndemnuri și s-a angajat mai des pe calea sugerată de ispititorul decât pe accea deschisă de către Hristos, însă datorită faptului că acolo în pustiu, Mântuitorul l-a învins pe dușmanul neamului omenesc, El a instaurat o nouă legătură dintre om și Dumnezeu, oamenii nemaifiind niciodată singuri în lupta cu ispita iar creația nu va mai fi în pericol de a fi înghițită de neant.
Pentru ca acest lucru să fie posibil Hristos a fost nevoit să îl înfrunte pe diavolul, chiar dacă nu definitiv încă, va putea El însă să înceapă propovăduirea Împărăției, chemând pe oameni la convertire.
II.2 Căderea îngerilor în accepțiunea mateeană
Acei îngeri care au căzut poartă numele de duhuri rele sau diavoli. Diavolii sau duhurile cele rele sunt acei îngeri care, în frunte cu căpetenia lor, Lucifer, din trufie, au rupt comuniunea cu Dumnezeu, devenind duhuri rele, căzând deci, din starea în care au fost creați. Aceștia ispitesc pe oameni și le insuflă gânduri rele. Diavolul sau satana poate chiar ucide oameni, după cuvântul Mântuitorului: „Acela ucigător de oameni a fost de la început și nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăiește minciună, dintru ale sale grăiește, căci este mincinos și tatăl minciunii”(Ioan 8,44). Iar Sfântul Apostol Petru îndeamnă pe credincioși astfel: „Fiți treji, privegheați. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită”(I Petru 5,8). Când Dumnezeu ne trimite îngerul Său păzitor, satana trimite și el îngerul său rău, ca să distrugă viața noastră. Omul se află între doi, care urmăresc scopuri opuse și se străduiesc să învingă unul împotriva celuilalt. Dar diavolul nu poate sili pe om la păcat, ci numai îl ispitește. Sfântul Paisie Aghioritul ne spune foarte frumos că: „Diavolul nu vrea să-și desconspire existența în fața oamenilor, pentru că în felul acesta îi poate lupta mai ușor, pe ascuns. Nu te ferești de un inamic a cărui existență o ignori. Însă o dată ce l-ai descoperit, nu mai are sens să se ascundă, așa încât luptă cu tine la arătare”.
Diavolul nu poate să facă rău nici omului, nici altei făpturi dacă nu are învoire de la Dumnezeu. Se cunoaște cazul lui Iov (cf.Iov 1, 12; 2, 6) și al dracilor care se rugau de Mântuitorul zicând: „Dacă ne scoți afară, trimite-ne în turma de porci. Și El le-a zis: Duceți-vă, Iar ei ieșind, s-au dus în turma de porci”(Matei 8, 31-32). Despre felul în care diavolul atacă, Părintele Gheorghe Calciu- Dumitreasa zicea: „Demonul atacă indeosebi mintea și strecoară îndoiala. El vrea să te facă să te adori, să te închini minții tale, să crezi că ești deștept. Ori te atacă prin ispitiri fizice sau îndoială”.
Se pune întrebarea de unde vine această răutate a diavolilor și cel mai bun răspuns îl găsim tot în Catehism. De aici aflăm că această răutate le vine din iubirea de sine și din mândrie. Dumnezeu i-a făcut buni, cum a făcut bun tot ce există (cf. Facere 1, 31), dar ei au călcat porunca ascultării de Dumnezeu și au fost aruncați în întunericul cel mai din adânc zice Scriptura: „Și pe îngerii care nu și-au păzit vrednicia, ci și-au părăsit locașul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanțuri veșnice spre judecata zilei celei mari”(Iuda 1, 6).
Prin căderea lor radicală, ei au rupt total comuniunea lor harică cu Dumnezeu. Apropiindu-se mult de oameni, ei au o puternică influență asupra celor răi. La judecata obștească, satan împreună cu îngerii lui vor fi trimiși în focul veșnic, gătit lor încă de la început (cf. Matei 25, 41).
Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea: „Necazurile încercărilor sunt aduse pentru unii pentru ștergerea păcatelor săvârșite, peste alții pentru oprirea celor ce vor avea să le facă. Dar afară de acestea mai sunt și cele ce vin pentru dovedire, ca de pildă cele venite asupra lui Iov”.
CAPITOLUL III
A DOUA ISPITIRE– ISPITIREA DE SLAVĂ – SLĂBICIUNEA MINȚII
Cu toate că Hristos, după ce a postit peste patruzeci de zile și patruzeci de nopți în care nu a mâncat și nu a băut nimic, cu toate că simțea foamea cauzată de un timp așa de îndelungat, el nu a căzut în vraja tentației și a propunerii pe care diavolul I-a făcut-o, aceea de a transforma pietrele în pâini. Această primă ispitire asupra poftei trupești poate fi asemănată într-un oarecare fel și cu modul în care primii oameni au fost ispitiți tot de către diavolul care este închipuit de șarpe, primii oameni fiind ispitiți prin pofta trupului, aceea de a mânca din singurul pom din care le-a fost interzis, pomul cunoștiinței binelui și a răului.
La prima ispitire, Domnul respinsese categoric pe diavol cu cuvintele Sfintei Scripturi. La a doua ispitire, diavolul se va folosi și el de texte scripturistice, cu scopul de a-și lua revanșa.
III.1 Slăbiciunea minții – A doua încercare a diavolului de a-L ispiti pe Mântuitorul Hristos
După ce Hristos a înlăturat prima ispită, satana a revenit cu tentații mult mai subtile, mai greu de tălmăcit. El L-a dus pe Hristos la Ierusalim, pe acoperișul templului, iar la ultima încercare Îl va duce pe un munte. Este stranie această îngăduință acordată spiritului rău de a se apropia până într-atât de Iisus și de a-L sili să meargă în locurile alese de el.
Domnul Iisus se lasă purtat la Ierusalim și așezat pe extremitatea Templului sub care se deschide o înfricoșătoare prăpastie, pentru că nu voia să se folosească în fața diavolului de demnitatea Sa înaltă de Fiu al lui Dumnezeu pe care o avea, lăsându-Se în continuare ispitit, iar diavolul, care voia să-I pună în deriziune această demnitate nu se sfiește a-L ispiti, socotind că este momentul prielnic, să-L umilească pe Dumnezeu făcut Om.
Sfântul Duh, Duhul adevărului și izvorul sfințeniei, avea să poarte și el o luptă împotriva spiritului minciunii și a profanatorului creației, suținându-L astfel pe Hristos în această grea încercare. S-ar părea că la a doua și la a treia ispitire înșelătorul dispune de Iisus, având putință să-L ducă unde dorește; dar Sfântul Duh veghează, iar Mântuitorul Hristos nu Se va lăsa amăgit, cu toată libertatea de care se bucură cel rău.
Așadar Hristos este dus la Ierusalim, și anume chiar la templu, unde se află sanctuarul iudaismului și aici este pus în situația de a îndeplini o minune care s-ar fi aflat în concordanță cu modul în care Israel și-L închipuia pe Mesia. Ispititorul îl îndeamnă să se arunce de pe acoperișul templului lui Irod, spre a dovedi astfel invulnerabilitatea Sa divină: “Dacă Tu ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: ,,Îngerilor Săi va porunci pentru Tine și Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbești de piatră piciorul Tău”(Matei 4, 6). Diavolul îi cere Domnului, să se arunce în prăpastia adâncă, care se deschidea în spatele Templului, dându-i asigurarea, în baza unor cuvinte fals interpretate din Sfânta Scriptură, că nu I se va întâmpla nimic rău. Este înfricoșător faptul că în această provocare cel rău citează Scriptura, și anume din Psalmul 90. Spiritul înșelător cunoaște Cuvântul lui Dumnezeu, dar îl tălmăcește în favoarea scopurilor sale negative. De câte ori, în decursul istoriei, nu s-au săvârșit astfel de interpretări tendențioase ale Scripturii, la sugestia aceluiași duh malefic?
La această provocare insinuantă și ambiguă, Mântuitorul răspunde tot cu cuvinte împrumutate din textul sacru: Iarăși este scris: ,,Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău”(Matei 4, 7).
Dintru început se remarcă insistența cu care satana revine, cerând lui Iisus să confirme că este Fiul lui Dumnezeu. Minunea pe care I-o cerea ar fi însemnat cea mai spectaculoasă dovadă a divinității Sale. În această tentație este ascunsă o otravă subtilă, menită să ducă la ruperea lui Iisus de Tatăl. Cel rău Îi cerea o minune gratuită, nu numai pentru a dovedi puterea Sa divină, ci și spre a pune la încercare dragostea Tatălui față de El, precum și eficacitatea prezenței Duhului care se coborâse asupra lui.
Prin această ispită Iisus a fost îndemnat de către diavolul să verifice darul primit la Botez, și să Se manifeste asemenea unui Dumnezeu, însă Mântuitorul va respinge continuu minunea gratuită, solicitată numai pentru a dezvălui dumnezeirea Sa. Săvârșirea minunilor de natură exterioară ar fi însemnat violentarea libertății omului, constrâns prin miracole spectaculoase să I se închine lui Hristos. ,,Prețuiește după vrednicie cea mai mare minune a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, cea care se vădește în împărtășirea cu Dumnezeieștile Sale Taine. Ce fel de minune este aceasta? Cea care dă pace și înzdrăvenire (însănătoșire) inimii celei mortificate de păcat, minunea care se arată după o deasă împărtășire, primită după ce ai trăit un timp în neliniște și moarte spirituală”.
Un astfel de miracol ar fi fost înrobitor, și nu eliberator, deoarece ar fi făcut întoarcerea omului la Dumnezeu dependență de existența unor semne menite mai degrabă să uimească decât să convertească. De-a lungul întregii Sale vieți, Mântuitorul va evita să săvârșească minuni față de cei ce nu credeau sau care manifestau ostilitate față de El. La insistențele repetate ale evreilor, care cereau semn spre a se convinge că este Mesia, El a răspuns printr-un refuz sistematic de a face un miracol, menit să confirme dumnezeirea Sa.
Minunile pe care Iisus le va îndeplini vor fi săvârșite din dragoste și milă față de suferințele oamenilor. Niciodată nu va urmări prin ele punerea în evidență a persoanei Sale și totdeauna va săvârși minunea în comuniune cu Tatăl și în împreună lucrare cu Duhul. Minunea pe care I-o cerea spiritul întunericului ar fi avut caracterul unei provocări adresate Tatălui, care presupunea ruperea uniunii treimice. Iisus s-ar fi situat într-o poziție exterioară față de Tatăl, de la care ar fi cerut o dovadă sensibilă a iubirii Sale ocrotitoare, și în modul acesta ar fi ieșit din comuniunea iubirii, înlăuntrul căreia nu este loc pentru iscodiri. De aceea Mântuitorul a respins pe cel rău cu cuvintele “Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău”(Matei 4,7).
Ceea ce satana I-a cerut lui Iisus, pe aripa templului, este într-o stranie concordanță cu mentalitatea iudaică din acea vreme, Israel se consideră poporul ales de către Dumnezeu și această convingere îi făcea să pretindă din partea Cerului o ocrotire specială și să aștepte confirmarea alegerii sale prin semne tangibile. Evreii Îl vor renega pe Hristos tocmai pentru că El a refuzat să le descopere privilegiile de care se bucură la Tatăl și lor S-a dezvăluit numai sub chipul smerit al robului care a primit să fie răstignit, fără a apela nici la puterea Sa, nici la dragostea Tatălui la a împiedica moartea să mucenicească. Diavolul voia să îl facă pe Iisus să se comporte după asemănarea trufiei sale nemăsurate. Sfântul Evanghelist Ioan numește această tentație „trufia vieții”(cf. I Ioan 2, 16).
Respingând a doua ispitire, Mântuitorul a atras totodată omului atenția asupra primejdiei de a aspira să posede o putere magică. Ulterior, El îi va preveni direct pe ucenici împotriva acestei tentații, spunându-le: “Dar nu vă bucurați de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucurați că numele voastre sunt înscrise în ceruri” (Luca 10, 20). Posesia unei asemenea puteri poate avea un caracter demonic, dacă ea nu este pusă în slujba Divinității. Ea duce la hipertrofia eului, sporind încrederea în puterile proprii, și ca atare primejduiește mântuirea, care se dobândește numai prin smerenie.
Dacă Domnul, S-ar fi aruncat de pe aripa Templului în prăpastie, după cum Îi propunea diavolul, numai pentru a-i face acestuia pe plac nu ar fi fost salvat de Dumnezeu, Părintele Său, și S-ar fi compromis în felul acesta Întruparea. Tocmai aceasta intenționa și diavolul: să-L vadă pe Fiul lui Dumnezeu dispărând de pe axa istoriei, pentru a rămâne numai el stăpân.
CAPITOLUL IV
A TREIA ISPITIRE. IDOLII LUMII ACESTEIA
După ce Hristos a fost ispitit de către diavolul de două ori până acum, prima dată făcănd apel la pofta trupească, cerându-i să transforme pietrele în pâini și a doua oară punându-i la încercare slăbiciunea minții a treia și ultima ispitire pe care Hristos a avut-o de biruit a fost una mult mai fină, mult mai tacticoasă. Acest lucru făcându-l pentru că, deja în încercarea sa de a-L birui pe Însuși Fiul lui Dumnezeu, diavolul eșuase de două ori, de data aceasta trebuia ca ispita să fie mult mai atrăgătoare, ea fiind încercarea supremă care a avut loc după o perioadă foarte grea, în care Hristos după ce postise patruzeci de zile și patruzeci de nopți, era într-o stare de oboseală.
Cu tentativele de până acum, diavolul n-a reușit așadar să-L determine pe Iisus Hristos să-și manifeste, la propunerea sa, calitatea și puterea de Fiu al lui Dumnezeu, nici când a căutat să deștepte în El, pofta lăcomiei după hrana trupească și nici când a încercat să stârnească în El pofta de mândrie, provocând pe Dumnezeu Părintele să facă de dragul Lui și spre plăcerea diavolului, vreo minune la comandă.
IV.1 Ispitirea Mântuitorului și mustrarea diavolului de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos
După ce ispititorul a fost astfel respins de Iisus, el revine cu ispita supremă prin care se descoperă cu totul și-și dezvăluie intențiile. Din nou îndrăznește să se apropie de Domnul și Îl duce de această dată pe un munte foarte înalt. Munții vor juca un rol important în viața lui Hristos. Pare că aceste locuri, de unde se poate contempla pământul și omul se simte mai aproape de Cer, a fost anume ales spre a servi drept cadru al unor evenimente de seamă din viața Mântuitorului. Evanghelistul spune că din acel loc ,cel rău I-a arătat lui Iisus „toate împărățiile lumii și slava lor” (Matei 4, 8). Într-o clipeală de ochi (cf. Lc. 4, 5), I se perindă Domnului prin fața ochilor minții, ca într-o panoramă cinematografică, toate frumusețile cosmosului. El redă astfel o experiență misterioasă, inaccesibilă posibilității noastre de cunoaștere. Este posibil ca în acea clipă de maximă încordare, în care destinul omului și al întregii creații a atârnat de rezultatul teribilei confruntări, celui rău i s-a îngăduit sintetizarea întregii frumuseți lumești. În fața unei asemenea priveliști, pe care spiritul întunericului o socotea ademenitoare, el Îi spune lui Hristos: „Acestea toate Ți le voi da Ție, dacă vei cădea înaintea mea și Te vei închina mie” (Matei 4, 9). În asemenea condiții diavolul nu numai că n-ar voi nici o clipă să renunțe la stăpânirea asupra lumii, ci și pe Fiul lui Dumnezeu ar vrea să-L vadă la picioarele lui. În acest caz, Iisus ar trebui să renunțe la intenția de a-i distruge împărăția, mulțumindu-Se numai cu rolul unui Mesia pământesc, care n-ar face altceva, domnind peste lume, decât să-i ocrotească diavolului pe mai departe împărăția și să i-o consolideze. De această dată nu mai recurge la ispitiri subtile și ocolite, ci merge direct la țintă, aruncând provocarea supremă menită să-l facă să câștige sau să piardă totul. Satana se înfățișează deci ca stăpân al lumii, de care dispune cum vrea. Și Domnul îl va numi „stăpânitorul lumii acesteia” (cf. Ioan 12, 31), dar totuși, în atâtea alte locuri Hristos, va arăta că lumea nu aparține spiritului celui rău, căci Dumnezeu o iubește atât de mult încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat (Ioan 3, 16) spre a o mântui (Ioan 3, 17).
Evanghelistul Ioan nu va înceta totuși să sublinieze: „Știm că suntem din Dumnezeu și lumea întreagă zace sub puterea celui viclean” (l Ioan 5, 19). S-ar părea că aceste informații sunt contradictorii. Este sigur că în urma căderii lumea a evoluat sub semnul păcatului și, ca atare, s-a aflat sub influența celui rău. după cădere, este vizibilă chemarea omului de către El la pocăință: „Dumnezeu i-a întrebat, nu pentru că nu știa ce au făcut, ci pentru ca să își arate iubirea Sa față de oameni, El se coboară până la slăbiciunea firii lor și le cere să își mărturisească păcatul”.Ea însă nu a fost părăsită definitiv de Tatăl, pentru că în acest caz nu ar mai fi avut sens întruparea Cuvântului care a urmărit să readucă la Dumnezeu întreaga creație.
Temeiul ontologic al creației nu s-a aflat niciodată în stăpânirea spiritului întunericului, ceea ce el a posedat, sau a crezut că posedă, a fost o zonă de suprafață a acesteia, în care apar îngroșate la maximum trăsăturile negative. Tot ceea ce în cuprinsul creației tindea la manifestarea unui duh egocentric, înrobit materiei și poftei senzuale, făcea parte din domeniul celui rău sau mai degrabă putea fi manevrat de către el. Deci, el avea o stăpânire relativă, dependență de puterea de atracție a păcatului, într-un anumit moment al devenirii istorice. Împărăția sa în ciuda faptului că forțele răului au o realitate obiectivă, are caracterul unei împărații a morții, din cauza faptului că își trage originea din neființă, din elemente negative.
Ceea ce îi oferea satana lui Iisus pe muntele ispitirilor era deci o imensă iluzie, pentru că spiritul răului nu posedă altceva, “Împărățiile lumii și slava lor”, de care vorbește Evanghelia, reprezintă tocmai aspectul amăgitor, trecător al puterii lumești. Aceste considerații nu anulează însă caracterul real al ispitei, deoarece de-a lungul istoriei, de nenumărate ori, oamenii au căzut pradă acestui miraj, lepădându-se de Dumnezeu în speranța că vor dobândi gloria, care întotdeauna s-a dovedit a fi o himeră.
Există o gradare în formularea ispitelor. Toate tind însă să-L rupă pe omul Iisus de Tatăl, să-L pună în stare de revoltă față de Părintele ceresc, dar această intenție este camuflată în primele două ispitiri, pe când în ultima ea apare exprimată direct. Lui Iisus I se cere să înceteze a-L adora pe Tatăl și să Se închine celui rău. Omenirea se va afla, în repetate rânduri, în fața acestei alternative, optând uneori pentru a doua.
Față de această ultimă încercare a diavolului, Mântuitorul răspunde cu o violență nemaiîntâlnită la El: “Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: „Domnului Dumnezeului tău să te închini și Lui singur să-I slujești” (Matei 4, 10). Indignarea Sa este pricinuită de îndrăzneala fără de margini a spiritului celui rău, care a crezut, în orbirea lui, că ar putea despărți pe Fiul de Tatăl, că ar putea scinda personalitatea teandrică a Fiului. ,,Ca tată al tuturor răutăților, diavolul este începutul vicleniei”.De aceea îl gonește atât de energic, știind totodată că în acea clipă cel rău epuizase ciclul ispitirilor, precum spune și Sfântul Evanghelist Luca: „Și diavolul, sfârșind toată ispita, s-a îndepărtat de la El, până la o vreme” (Luca 4, 13). Hristos a știut că această este ultima verigă din lanțul, poate mai lung decât încercările relatate, al tentațiilor cu care el Îl asaltase. Și de această dată Iisus răspunde cu un citat din Scriptură, anume din Deuteronom (6, 13; 10, 20), prin care afirmă pentru totdeauna primatul voinței Tatălui, respingând ispita de a pune pe prim plan voința Sa. El nu urmărește să dobândească putere și glorie lumească, ci doar să slujească Tatatlui, supunându-Se întru totul Părintelui ceresc.
Nereușind să-L supună pe Domnul Iisus, transformându-L dintr-un Mesia ceresc într-unul pământesc, care să stea sub ordinele lui, diavolul renunță deocamdată de a-L mai ispiti pe Iisus Hristos și pleacă, dar nu pentru totdeauna, ci după cum ne spune Evanghelistul Luca (cf.Luca 4, 13), numai pentru o vreme.
Prin respingerea acestei ultime încercări, Iisus a optat ferm pentru misiunea de Mesia suferind, înlăturând tentația de a deveni acel Mesia biruitor pe care Îl aștepta Israel. Toate ispitele au avut la origine, intenția de a-L face pe omul Hristos, să-Și satisfacă propriul egoism, însă Iisus l-a învins pe diavol, lepadandu-Se de Sine și făcând că voință Să să se plece întru totul voinței Tatălui.
CAPITOLUL V
UȘURINȚA CĂDERII ÎN PĂCAT. SLĂBICIUNEA UMANĂ
Cel mai ușor în această lume în care trăim, este să cădem în păcat, să fim ispitiți, poate și datorită tentațiilor lumii în care trăim. Firea umană este foarte slăbită, credința a devenit din ce în ce mai îndepărtată, pe primul plan din păcate fiind pusă partea materială, scopul multot oameni fiind acela de a aduna cât mai multe bunuri materiale, chiar dacă ele sunt vremelnice și nu ne vor folosi la nimic. În continuarea acestui ultim capitol voi prezenta starea primordială și căderea în păcat a protopărinților neamului omenesc, Adam și Eva și consecințele ce le-a avut această îndepărtare de Dumnezeu atât pentru ei, cât și pentru întregul neam omenesc, și nu în ultimul rând ușurința cu care cădem noi, zi de zi în tentațiile acestei lumi în care trăim.
Dușmanul mântuirii noastre, el care pizmuiește totdeauna binele nostru, a fost atât de furios, că, chiar de la început începe să uneltească, pentru ca prin sfatul lui pierzător să-i lipsească pe cei dintâi zidiți de acea minunată viețuire din rai.
V.1 Căderea protopărinților noștri Adam și Eva
Învățătura pe care o avem despre starea primordială, despre căderea protopărinților neamului omenesc, Adam și Eva în păcat, despre urmările căderii și despre eliberarea de sub robia lui le avem prezentate în literatura filocalică, aceste informații fiind absolut indispensabile în vederea mântuirii. Din aceste scrieri ale Sfinților Părinți, aflăm că a fost o vreme când omul, care a fost creat după chipul și asemănarea cu Dumnezeu, pe urmă împodobit cu toată virtutea, se afla în Rai, fiind aproape de Dumnezeu contemplându-l pe Acesta, mintea lui fiind plină de vederi cunoscătoare, spiritul fiind cel care predomina, toate acestea îmbinându-se într-o bucurie cerească. El încă de la creare a primit de la Dumnezeu o fire bună fiind înzestrat cu toate darurile materiale și spirituale.
Sfântul Maxim Mărturisitorul când spune: „Dumnezeu, Cel supraplin, n-a adus cele create la existență fiindcă avea lipsă de ceva, ci ca acestea să se bucure, împărtășindu-Se de El pe măsura și pe potriva lor, iar El să se veselească de lucrurile Sale, văzându-le pe ele veselindu-se și săturându-se fără săturare de Cel de care nu se pot satura”
Din prima carte a Sfintei Scripturi aflăm că Dumnezeu a întemeiat un loc special pentru Adam și Eva și anume Raiul, acest loc având o deosebită importanță încă de la început, deoarece încă de atunci se dovedește grija lui Dumnezeu care se manifesta pe două planuri: mai întâi știm că raiul a fost menit să fie un loc al fericirii dar și acel loc special în care oamenii ar fi avut posibilitatea să crească în comuniune cu Dumnezeu până la însăși asemănarea cu Dumnezeu.
Atât trupul cât și sufletul au fost aduse deodată la existență de către Dumnezeu, ele neexistând separat: „Așa cum trupul nu începe să se formeze de la sine sau printr-un proces anterior, ci are de la început în sine sufletul, ca factor deosebit de natura lui, tot așa nici sufletul nu exista înainte de a începe să se formeze trupul său”.
După căderea în păcat, chipul s-a alterat și s-a deformat, s-a întunecat însă acesta nu s-a desființat, gândul la asemanarea cu Dumnezeu s-a deformat dar nu a dispărut cu totul.
Omul după căderea în păcat a fost nevoit să suporte unele consecinte datorate neascultării sale față de Dumnezeu. Dar ințeleptul Dumnezeu, Cel ce rânduiește viața noastră după înțelepciunea Lui, când a văzut și viclenia diavolui și trândăvia omului, prin care a fost înșelat dimpreună cu femeia și s-a umplut de atâta rușine, a venit îndată la ei; ca ca un judecător blând și iubitor de oameni începe judecata cea plină de frică și de cutremur și face cercetarea cu de-amănuntul.
Prima dintre aceste urmări a fost nu o durere trupească sau sufletească ci goliciunea: “Și li s-au deschis ochii amândurora, și au cunoscut că erau goi” (cf. Facere 3,7). Ei au simțit că sunt goi, cunoscând prin rușinea ce i-a cuprins, în ce prăpastie i-a dus călcarea poruncii dumnezeiești, căci au căzut din slava de care se bucurau înainte, prin călcarea poruncii de a nu mânca din pomul de care nu aveau permisiunea divină, de a nu se atinge de el. Prin cădere au pierdut curăția și nevinovăția lor, abundența harului dumnezeiesc de care era pătrunsă toată ființa lor, precum și dominația întregii creații.
Sfânta Scriptură ne relatează că după cădere: „Dumnezeu a făcut lui Adam și femeii lui, îmbrăcăminte de piele și i-a îmbrăcat” (cf. Facere 3,21). Hainele de piele reprezintă un element adăugat ulterior, acesta fiind un element pe care prin învierea spre viața veșnică îl lepădăm. Omul ducea o viață asemeni îngerilor, însă după cădere acest lucru se schimbă radical el ducând o viață care tindea mai mult spre viața necuvântătoarelor.
Sufletul trebuie să fie de la începutul formării trupului în trup, pentru ca trupul să aibă această complexitate specială adecvată sufletului și să ofere mediul adecvat pentru mișcarea spirituală, adică pentru gândirea și voința conștientă și liberă a sufletului.
Deși Sfinții Părinți numesc pe diavol ispititor, părinte al păcatuluiși mijlocitorul și pricinuitorul morții, ei nu îi absolvă pe protopărinții noștri de vinovăția căderii. Dumnezeu îl prezintă pe șarpe ca întrupare a vicleniei și a sinuozității satanei. Invidia pe fericirea omului l-a făcut pe demon să-l ispitească. Acesta căzuse din starea de fericire și de tot binele și acum nu suporta gândul că o altă ființă, o altă creatură a lui Dumnezeu, se poate bucura numai de fericire și desăvârșire. El nu putea accepta binele, pentru că acesta îl tulbura chiar și prin simpla sa prezență. Ispita pusă înainte de diavol cuprinde aceleași lucruri pe care noi, oamenii cei căzuți, le cunoaștem din propria luptă cu păcatul.
Diavolul, care înainte de a cădea din cer fusese înger luminat, îl pizmuia pe om pentru că acesta, păzind și lucrând poruncile, ar fi ajuns la fericirea pe care o avusese el mai înainte și din care căzuse. Viclenia nefârtatului va consta atunci în a-l convinge pe om să abandoneze acest statut de intimitate cu Dumnezeu, deci în a-l face să se pervertească, așa cum a făcut el însuși. El este cel care-l ispitește pe om prin gura șarpelui. Demonul nu s-a arătat el însuși, ci le-a vorbit prin gura șarpelui, pe care oamenii îl considerau un animal înțelept.
Oamenii au fost creați spre a fi dumnezei și fii ai Celui preaînalt (cf. Ps. 81, 6). Diavolul, șerpuitor în purtări, tare în vicleșuguri și cu ochi ademenitori, pizmuind fericirea lor, le-a spus primilor oameni: Veți fi ca Dumnezeu (cf. Facere 3, 5), și în aceasta consta ispita și strategia lui. Căci Adam avea menirea de a deveni Dumnezeu, dar prin participare la Dumnezeu Însuși, în El și prin El, și nu fără El. Șarpele, care nu este altceva decât forma deghizată a diavolului, le-a propus protopărinților că vor deveni ca Dumnezeu, adică alți dumnezei, într-un mod independent de Dumnezeu; să fie dumnezei fără Dumnezeu.
Omul, ca și chip al lui Dumnezeu era destinat să se îndumnezeiască, prin comuniunea cu El și până la comuniunea desăvârșită cu El. Intenția este bună, căci era înscrisă în însăși natura omului, această tendință către îndumnezeire, dar procedura prin care Adam încearcă să se îndumnezeiască este fără Dumnezeu și împotriva Lui. Sf. Maxim Mărturisitorul afirmă că greșeala pe care o face omul în Eden, nu este aceea că dorește să devină Dumnezeu, pentru că în realitate aceasta era destinația lui. Eroarea o reprezintă faptul că dorește să ajungă ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul fără Dumnezeu și în afara Lui”. Iar hrana necesară creșterii omului în comuniunea cu Dumnezeu, Pomul Vieții este Dumnezeu Însuși, care era și atunci, pâinea care se coboară din cer”.
Primul om alege pomul, și nu pe Creatorul său. Preferă darul în locul ascultării de Dăruitor, făcând, într-un fel, abstracție de Acesta. Vrea să fie el măsura tuturor lucrurilor, nemulțumindu-se în postura de slujitor ales al lui Dumnezeu și rege al creației. Fără Dumnezeu, Adam nu poate deveni dumnezeu – adică ceea ce afirmă ispititorul (cf. Facere 3, 4-5), dar el va cunoaște binele și răul, ceea ce înseamnă că, până la un punct, ispititorul a avut oarecum dreptate. Dar omul nu poate avea viață în sine, așa cum are Dumnezeu. Consimțind să devină dumnezeu independent de Dumnezeu, Adam arată că vrea să se lipsească de Dumnezeu, să ducă o viață fără El, să-I ia locul. Ce înseamnă aceasta dacă nu negarea, respingerea lui Dumnezeu? Adam fusese creat să conlucreze prin voința sa proprie la îndumnezeirea sa. El însă se îndepărtează de Dumnezeu prin neascultare și se lipsește de har. Omul a luat din ființa sa schimbăcioasă criteriu suprem de judecată. Prin porunca lui Dumnezeu se puseseră în primul rând niște granițe și niște măsuri în om. Călcând porunca, aceste granițe și măsuri lăuntrice au fost nesocotite. O graniță s-a călcat prin excesul de simțualitate, alta prin mândrie; și amândouă prin neascultare. Astfel s-a produs o rupere de Dumnezeu și o rupere lăuntrică a omului, acesta din urmă ratând prin aceasta destinația lui naturală de îndumnezeire.
Sf. Grigorie Palama, în lucrarea Tomul Aghioritic, ne învață că diavolul, mijlocitorul și pricinuitorul morții,șerpuitor în purtări și tare în vicleșuguri, s-a îmbrăcat în șarpele cel viclean în raiul lui Dumnezeu de odinioară, fără să se facă el însuși șarpe (căci nici nu putea decât prin nălucire, de care a socotit atunci că trebuie să se folosească, temându-se să nu fie descoperit). Necutezând să înceapă o convorbire deschisă, alege pe cea vicleană, și anume pe aceea prin care se putea ascunde mai bine. Aceasta pentru ca arătându-se ca prieten să strecoare pe nevăzute îndemnurile cele mai rușinoase și prin convorbirea străină (căci nu era șarpele sensibil cuvântător, nici nu se arătase înainte că poate să vorbească) să scoată din minți pe cea care asculta și s-o atragă la sine, și să o facă roabă ușor de manevrat de uneltirile sale. Dezarmând-o astfel îndată, a făcut-o să se supună celor rele și să slujească acelora peste care primise cu dreptate puterea să împărățească, cu ceea ce singură fusese cinstită de mâna și de cuvântul lui Dumnezeu dintre toate cele ce viețuiesc în lumea supusă simțurilor și fusese făcută după chipul Ziditorului. Iar Dumnezeu îngăduie aceasta, ca văzând omul sfatul la care este îmbiat de cel rău (căci cu cât mai rău este șarpele decât omul!) să înțeleagă limpede că nu este folositor și să împotrivească supunerii față de ceea ce e vădit mai rău, și să păzească credința către Ziditor, împlinind porunca Lui. Și așa să se facă cu ușurință biruitor al celui ce a căzut de la adevărata viață și să primească cu dreptate nemurirea fericită, și să rămână viețuind după Dumnezeu în veci.
Dacă șarpele ar fi încurajat numai simțirea, sau dorința de plăcere trupească, poate că n-ar fi reușit s-o ducă pe aceasta la păcat. Dar în același timp, duhul rău îi slăbește spiritul, trezind în el mândria, această poftă necurată a spiritului de a fi ca Dumnezeu. Pofta simțirii și pofta spiritului s-au aprins astfel deodată, cu o singură mișcare. Omul nu mănâncă din pom numai pentru a-și satisface pofta simțirii stârnite, ci și pentru a-și satisface ambiția spirituală de a fi ca Dumnezeu. Pofta simțirii trezește ambiția spiritului, sau slăbește legătura lui cu Dumnezeu, și ambiția spiritului dă un sens absolut, spiritual, acestei pofte, sporind-o. Păcatul se săvârșește de om în întregime, nu de o parte a lui, și-l afectează în întregime.
Adam, cedând amăgirilor demonului, care s-a servit pentru scopul său de șarpe, a consimțit astfel să devină dumnezeu prin el însuși, să se autoîndumnezeiască, și în aceasta constă păcatul său. Nu s-a gândit nici o clipă că prin aceasta își contrazice, de fapt, condiția lui de făptură. Afirmarea autonomiei sale absolute și a voinței de a-I lua locul Creatorului, sau de a înălța înaintea lui un alt dumnezeu constituia negarea, respingerea lui Dumnezeu, căreia îi urmează inevitabil căderea cu toate consecințele ei, căci orice tentativă de a te socoti egal cu Dumnezeu este sortită eșecului.
Primii oameni au călcat cu voie liberă și cu deplină știință porunca lui Dumnezeu, pierzând astfel darurile paradisiace din pricina mândriei, a neascultării, a lăcomiei, a nesupunerii, a nerecunoștinței. Ar fi trebuit ca, „fie prin dorul de a trăi sădit de El în noi (căci de ce ne-a făcut vii, dacă n-ar fi iubit aceasta în chip deosebit?), fie că prin cunoștința că Acela știe mai bine ce ne folosește (căci cum n-ar ști aceasta neasemănat mai mult Domnul cunoștinței, Care ne-a împărtășit nouă cunoștința?), fie prin frica de stăpânirea Lui atotputernică”, să nu fi nesocotit porunca și sfatul lui Dumnezeu. Adam putea să se folosească de simțire, că nu în zadar era îmbrăcat în trup, dar nu trebuia să se desfăteze cu cele sensibile, ci, privind prin simțire frumusețea făpturilor, trebuia să se înalțe spre cauza lor și să se desfăteze de El cu uimire. . Chiar când păcatul se arată ca o preocupare excesivă de cele sensibile, el are totuși o implicație spirituală, fiind o abdicare a spiritului de la rolul lui conducător”. Este adevărat că ispita spre păcat i-a venit omului din afară, dar el avea posibilitatea să-i reziste, neexistând nici o stringență; era vorba doar de ascultarea poruncii directe primite de la Dumnezeu, Care pentru neascultare îi punea în perspectivă moartea.
Este surprinzător faptul că Eva s-a lăsat amăgită și a gustat tocmai din acest fruct, care îi fusese oprit, deși în rai Dumnezeu făcuse: „să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuți la vedere și cu roade bune de mâncat” (Facere 2, 9). Toți Sfinții Părinți sunt de acord în a stabili cauza păcatului în voința omenească, în libertatea sa. Căderea firii este urmarea nemijlocită a liberei determinări a omului. Cu privire la cădere, Părintele Stăniloae spune că „un element al căderii este neascultarea, altul gustarea din pomul oprit al cunoștinței binelui și răului. Deși neascultarea și gustarea se produc deodată, gustarea se adaugă totuși ca un element deosebit de neascultare. Fiind o materializare a neascultării, gustarea e și împlinirea, dar și urmarea neascultării”.
Refuzul efortului ce-l reclamă practica binelui, neglijența, aversiunea față de bine și chiar săturarea de bine, au prilejuit prima cădere. Omul a preferat desfătarea arătată ochilor trupești, în locul frumuseții inteligibile și a pus săturarea stomacului mai presus de bucuriile duhovnicești.
Cu toate acestea, Adam însuși este responsabil pentru propria sa cădere. De ce? Pentru că el a râvnit în sine să ajungă dumnezeu, chiar dacă asta însemna să o facă fără El. Dacă dragostea lui Adam pentru Dumnezeu ar fi fost mai puternică, cu siguranță nu s-ar fi poticnit și nu ar fi ascultat șoapta diavolului. Acesta le-a promis că vor cunoaște binele și răul, iar ei, prin călcarea poruncii, au pierdut harul lui Dumnezeu. Căderea oamenilor de la Dumnezeu a constat formal într-un act de neascultare. Prin însuși acest act s-au rupt din interior de Dumnezeu, de dialogul pozitiv cu El.
El avea două căi pentru a se minuna de Făcător și nu trebuia să se lipească de cele sensibile și să se minuneze de ele și nu de Făcător, părăsind frumusețea inteligibilă
Păcatul neascultării a fost urmat de acela al nerecunoașterii greșelii săvârșite, căci auzind glasul lui Dumnezeu, Adam și Eva s-au ascuns. La întrebarea Creatorului: Adame, unde ești? (Facere 3, 9), acesta răspunde că „am auzit glasul Tău în rai și m-am temut, căci sunt gol, și m-am ascuns” (v. 10). Pare a fi o încercare de a distrage atenția lui Dumnezeu de la păcatul săvârșit, încercând să vorbească despre ultimul lucru care s-a întâmplat după cădere: faptul că au auzit glasul lui Dumnezeu. Întrebarea pe care o adresează Dumnezeu are un sens mai profund decât cel ce se lasă descoperit la prima vedere și anume, Dumnezeu îl întreabă pe Adam:în ce stare ai ajuns? Sfântul Simeon Noul Teolog vede în această întrebare un îndemn: „Hai, cugetă, nenorocitule, hai, ieși de unde te-ai ascuns! De Mine crezi că te poți ascunde? Spune: am păcătuit!”.
Și pentru că Adam nu își recunoaște cu sinceritate păcatul comis, i se mai dă o altă șansă: Cine ți-a spus că ești gol?(Facerea 3, 11), adică de unde știi acest lucru? Această întrebare pe care Dumnezeu o adresează lui Adam este de fapt o invitație la mărturisirea păcatului săvârșit, la o veritabilă întoarcere spre El. Dumnezeu l-a căutat pe Adam, care s-a ascuns, și l-a întrebat: Unde ești? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ți-am poruncit să nu mănânci?(Facere 3,11). Felul cum este pusă întrebarea: Nu cumva îi favorizează lui Adam un răspuns pozitiv, dându-i prilej de a se pocăi. Dumnezeu știa că Adam și Eva călcaseră porunca, cunoștea cauza goliciunii lor, dar El aștepta părerea de rău a acestora pentru păcatul săvârșit. Însă iubirii pline de iertare manifestată de Dumnezeu, Adam îi răspunde prin refuzul său de a-și recunoaște greșeala săvârșită. Dimpotrivă, se afundă mai mult în păcatul neascultării aruncând vina pentru căderea sa asupra femeii și implicit asupra lui Dumnezeu: „femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom și am mâncat” (Facerea 3, 12). Adam crede că nu are nici o vină pentru fapta comisă, ci vinovată este femeia pentru că ea l-a îndemnat să mănânce și mai ales vinovat este Dumnezeu care a creat-o pe ea. Căci dacă Dumnezeu nu ar fi făcut femeia, nici ea nu l-ar fi ispitit spre gustarea fructului oprit. De aici putem lesne observa că păcatul distruge atât relațiile dintre oameni cât și dintre aceștia și Creatorul lor.
Deci pofta simțuală, ca eliberare a simțualității de spirit, a trebuit să stârnească în spirit mândria, pentru a se putea satisface. De-abia prin mândrie a rupt spiritul din ascultarea de Dumnezeu și l-a aservit sieși. Actul căderii e prin urmare în același timp un act spiritual și un act simțual”.
De aceleași ispite pe care le-au avut atunci protopărinții suntem atacați și noi astăzi: pofta ochilor, pofta trupului și trufia vieții. Mărul era frumos la vedere – pofta ochilor, bun la gust – pofta trupului, și dă știință– trufia vieții. Nu putem spune că noi am fi rezistat tentației. Vedem în jur atâtea suferințe de pe urma păcatului, cunoaștem din experiență amărăciunea și golul din suflet pe care urmează păcatului, și totuși îl săvârșim. Sfântul Grigorie Palama subliniază faptul că, mulți îl învinuiesc pe Adam fiindcă lăsându-se cu ușurință înduplecat de sfătuitorul cel rău a călcat porunca dumnezeiască și prin această călcare ne-a pricinuit nouă moartea, dar nu e totuna a vrea cineva să guste înainte de cercare dintr-o buruiană aducătoare de moarte și a dori să mănânce din ea după ce a cunoscut din cercare că e aducătoare de moarte. Este mai de ocară acela care ia otravă și-și atrage moartea după cercare, decât cel care face și pătimește aceasta înainte de cercare. De aceea fiecare dintre noi e mai de ocară și mai de osândă decât Adam”.
V.2 Prezența ispitei și a ispititorului în viața cotidiană
Trăim într-o societate în care secularizarea crește direct proporțional cu decreștinarea omului.
Lumea modernă propune tinerilor din zilele noastre tentații multe și din ce în ce mai diverse. Orice creștin și mai ales tinerii trebuie să rețină cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care zice: "Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva" (I Corinteni 6, 12). Adolescenții trebuie antrenați în activități educative, plăcute, care să-i destindă și să-i ajute la dezvoltarea gândirii. Talentele, ca daruri sădite în ființa omului de către Dumnezeu, trebuie descoperite din timp, iar copiii, îndemnați și ajutați să le fructifice. Televiziunea și internetul lasă urme adânci în caracterul adolescenților și produc "victime" la nivelul întregii societăți. Divorțurile sunt din ce în ce mai mediatizate, desfrânarea, crimele, violurile, hoția, înșelăciunea sunt privite ca "virtuți" tocmai pentru că domină știrile. Jocurile pe calculator, conversațiile prin intermediul "facebook" sau "messenger", mesajele de pe telefonul mobil îi îngrădesc pe tineri într-o lume virtuală în care lipsește comuniunea.
Creștinismul concepe răul ca fiind o simplă lipsă a binelui, o libertate eșuată care a devenit rea voință. Răul pe care l-a ales Satana, nu a avut o cauză provocatoare și nu a venit nici ca un răspuns a unei incitații din afară dar, totodată nici înlăuntrul lui nu putea fi, căci natura lui a ieșit curată din mâna Creatorului.
Pentru a explica noțiunea de lume în sens ioanic, ne vom opri la înțelesul de lume terestră, prin care trebuie să înțelegem întreaga suflare omenească ce trăește în timp și în spațiu pe pământ, fără a neghija imixtiunea “lumii subpământene” într-însa, prin care moralitatea lumii terestre, sau a lumii în sens moral, devine pervertită.
Alcoolul și drogurile sunt tentațiile care fac ravagii printre tineri, determinându-i la un comportament extravagant, iar teribilismul nu a reprezentat niciodată temei pentru vreun act creator. Conștientizarea din timp a acestor pericole, atât de către tineri, cât și de către părinți, constituie primul pas spre evitarea tentațiilor. Comunicarea cu părinții, lectura, călătoriile, practicarea unor sporturi, aplicarea unor pasiuni precum pictura, muzica, sculptura sau îndeletnicirea cu hobby-uri precum numismatica, filatelia, arta fotografică, dar și deprinderea cu rostirea rugăciunilor în fiecare seară, citirea din Sfânta Scriptură, din scrierile Sfinților Părinți și Viețile Sfinților ori, mai ales, participarea la slujbele bisericești, spovedania periodică și menținerea unor strânse legături cu preotul paroh sau cu duhovnicul constituie preocupări care să le îndrepte tinerilor atenția spre activități creative.
Marea întrebare care ne-o punem foartedes este: Cum pot părinții să-și educe copiii pentru a-i împiedica să cadă în aceste tentații?
Din momentul în care copiii încep să-și formeze deprinderile, în primii ani de viață, părinții sunt datori să le ofere acestora o educație creștinească, adică să-i învețe rostirea rugăciunilor, să-i deprindă cu mersul la biserică, să-i înconjoare cu dragostea care să stea la temelia iubirii aproapelui. Pentru a învia împreună cu Iisus Hristos trebuie să mori împreună cu El, adică să mori pentru păcat, să mai trăiești doar pentru Hristos. Avraam este un model nu numai pentru neamuri ci și pentru iudei, fiindcă „toți sunt sub păcat”(Romani 3,9). Așadar, toți oamenii sun chemați la o nouă viață prin credința în Iisus Hristos cel Înviat. Originea păgână a neamurilor și rigorismul legii iudaice, trebuia înlocuite cu un nou mod de a gândi și a făptui, conform cu legea creștină a credinței și iubirii Fiului Lui Dumnezeu în Hristos cel înviat.
Eliberarea din robia „lumii acesteia” stăpânită de cel rău, o face Mântuitorul Iisus Hristos prin întreaga Sa operă de mântuire (cf.Ioan 4, 42), ca și prin acceptarea adevărului credinței creștine, pentru care oamenii, cunoscându-L, vor deveni liberi, act de care ne încredințează Însuși Mântuitorul Hristos: „De veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenicii mei. Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi”.
Dacă lăsăm copilul să crească după mintea lui, ogorul său sufletesc va fi năpădit de spini și mărăcini care vor înăbuși virtuțile sufletești (credința, nădejdea și dragostea) sădite de Dumnezeu în ființa omenească și, drept urmare, în tânărul de mai târziu nu se va dezvolta binele, ci răul. Starețul Paisie Aghioritul spunea că "acesta este sensul cel mai profund al vieții, încă de mici copiii trebuie ajutați să înțeleagă ce este binele". S-a mai spus și cu altă ocazie: respectul, dragostea, căldura sufletească dintre părinți se răsfrâng întotdeauna asupra educației copiilor.
Apostol al neamurilor, Sfântul Pavel afirma : "Nimeni să nu disprețuiască tinerețile voastre, ci faceți-vă pildă cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credința, cu curăția" (I Timotei 4, 12).
V.3 Taina Mărturisirii în viața cotidiană – poartă spre întărire asupra ispitelor
După Botez, care este începutul mântuirii tuturor credincioșilor, Mărturisirea este al doilea mijloc de curățire de păcate. Drept aceea se cuvine ca noi toți, mireni și clerici să ne mărturisim păcatele și nici unul din noi să nu ne depărtăm de la aceasta, pentru că potrivit Sfintei Scripturi: „nu este om care să fie viu și să nu greșească”; să nu uităm că Mântuitorul și Judecătorul vine, drept care și apostolul zice: ,,să lepădăm dar lucrurile întunericului și să ne îmbrăcăm în armele luminii”(Romani 13,12).
Și cum că tuturor le este de trebuință mărturisirea sau pocăința, însuși Apostolul Iacob întărește zicând: ,,mărturisiți-vă unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul ca să vă vindecați”.
Pocăință arată cineva când în toată vremea se umilește și se socotește pe sine păcătos și cu inimă înfrântă și cu suflet umilit, căindu-se, aleargă la mărturisire; căci între oameni nimeni nu este fără de păcat. Drept aceea se cuvine, părinților duhovnici, să nu vă leneviți în aceasta, nici să așteptați ca păcătoșii de la sine să se întoarcă la pocăință; ci, mai ales, voi să umblați, căutând și cercetând pe cel păcătos, și, în tot chipul, să-l atrageți, ca, smulgându-l din năravurile lui cele greșite, să-l aduceți către Dumnezeu.
Nu vă învârtoșați deci inimile voastre, ci cu vitejie creștinească lepădați lucrurile întunericului, adică nedreptatea, jafurile, clevetirile, ura. vrajba, desfrânarea și toate necurățiile și vă îmbrăcați cu armele luminii, cu credința, cu nădejdea, cu dragostea, cu frica lui Dumnezeu, cu cucernicia și cu smerenia, pentru ca să supuneți cu acestea pe dușmanul vostru, pe diavolul și patimile cele rele care strică sufletul, și să vă faceți moștenitorii împărăției cerului.
Mărturisirea nu se cuvine să se facă oricum, la întâmplare, ci precum ne-a arătat Mântuitorul, când a chemat pe Zaheu și pe femeia desfrânată. Căci Zaheu, cu umilință, și-a spus toate păcatele și a făgăduit să-și îndrepte viața și să pună început de fapte bune; iar femeia păcătoasă, luând un vas cu mir de mult preț și stând la picioarele Lui, cu lacrimi le uda și, cu părul capului său ștergândule, le ungea cu mir, plângând. Pentru aceea și Hristos i-a zis: ,,iartă-se ție păcatele tale”; iar lui Zaheu i-a zis: ,,astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia”. Vezi dar cum, pentru călduroasa și adevărata lor pocăință, le-a dăruit și iertarea păcatelor și mântuirea. Iar celor care nu părăsesc calea răutăților le zice: ,,depărtați-vă de la Mine cei care lucrați fărădelegea”. Și celor care defaimă pe Sfântul Duh, încă le zice: ,,nicicum nu se va ierta hula lor”. Asemenea și cei care nu poartă grijă ca, după ce păcătuiesc, să se pocăiască, nu vor fi iertați, după cum mărturisește Evanghelistul Luca (13, 5), zicând: ,,de nu vă veți pocăi, toți așa veți pieri”; asemenea și celor ce nu se supun Lui, Domnul zice: ,,iată se lasă casa voastră pustie”. Pentru aceea se cuvine să ne spovedim cu inimă curată și cu umilință. Se cuvine ție, o duhovnice, să faci mărturisirea pentru marea datorie ce ai de a mântui sufletele, iar nu pentru vreun câștig lumesc. Asemenea, afară de canoanele sfinților părinți să nu îngreuiezi, nici să ușurezi pe cineva, ca să nu te faci părtaș la păcate străine. Căci Mărturisirea, cum am zis, este una din Tainele cele mai mari ale Bisericii și nimeni nu se poate socoti pe sine mai învățat, nici mai înțelept și nici cu mai multă luare aminte spre aceasta decât Sfinții Părinți.
Drept aceea, nimeni să nu se înșele pe sine și să creadă că ar putea fi mai iertător decât Sfinții Părinți, purtându-se ca un om fără grijă și păcătuind dimpreună cu cei care, fără nici o sfială, cad în păcate. Și cine ar putea sau ar cuteza a se socoti mai îndurător decât Sfinții Părinți? Și de unde poate avea această putere?
Deci pe unul ca acesta să-l primești cu iubire pentru că scopul Bisericii este de a îndemna și a atrage pe toți către Dumnezeu, Care „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Tim. 2, 4).
La Mărturisire să iei seama, duhovnice, ca să judeci păcatul după vârsta, priceperea și înțelegerea fiecăruia. Asemenea poruncim vouă, duhovnicilor, căutați a avea grijă când se îmbolnăvește vreunul dintre fiii voștri duhovnicești, să nu așteptați, nici să-l lăsați până la pierderea cunoștinței ori pierderea graiului, ci să vă siliți ca, din timp, să-l îndreptați sufletește, după învățătura sfintei noastre Biserici, întărindu-l în credință. „De vreme ce pe aceștia îi defaimă și lucrează afară din canoanele și hotărârile lor, lucrul său nu poate fi de nici un folos, fiind fără temei și abătându-se de la pravila sfintelor canoane. Iar cele ce pot îndemna pe duhovnic a ierta păcatele ori a face unele ușurări peste canoanele sfinților părinți sunt: căința fierbinte și plină de umilință pentru păcatele sale; adevărata mărturisire a greșelilor sale; părerea de rău și hotărârea fermă de a nu mai greși; cu depărtare de dânsele și cu inimă curată”.
Și, aducându-i aminte de viața veșnică, să-l mărturisiți și, dacă este vrednic, să-l împărtășiți cu Sfintele Taine. Să-i învățați dar pe credincioși ca în toate posturile și sărbătorile, și mai ales în Postul Mare, în săptămâna cea dintâi și peste tot postul să meargă la biserică, precum se cuvine creștinilor, și să aibă grijă ca toți să-și mărturisească păcatele până la săptămâna din urmă, a Sfintelor Patimi, curățindu-se prin pocăință și pregătindu-se de la mic până la mare ca din vreme să-și împlinească rânduiala și canonul dat de părintele lor duhovnicesc și nimeni să nu rămână nemărturisit până la această săptămână; căci atunci se cuvine ca toți să fie pregătiți și nu tocmai atunci să se facă pregătirea, fiind acest lucru foarte necuviincios și afară de rânduiala sfintei noastre Biserici.
Iar oricine nu va asculta, pe acela să-l arătați Bisericii, ori să-l lăsați cu totul neîmpărtășit cu Sfintele Taine, până când se va întoarce și-și va recunoaște păcatul său.
CONCLUZII
În toate cele trei Evanghelii sinoptice ni se relatează despre episodul ispitirii Mântuitorului în pustiul Carantaniei, dar Sfântul Evanghelist Marcu este cel mai sumar fiindu-ne prezentate doar două versete, pe când ceilalți evangheliști, atât Matei cât și Luca ne prezintă evenimentele și trăirile pe care le-a avut de trecut Iisus. În cele două versete, Sfântul evanghelist Marcu ne relatează că imediat după actul Botezului în Iordan, Iisus a fost dus de către Sfantul Duh în pustiu pentru a fi ispitit. Din relatarea pe care Marcu o face în evanghelie, putem constata un lucru și anume că participarea Duhului Sfânt la această lucrare a ispitirii este una foarte tulburătoare, din cauza faptului că de-a lungul întregii activități pământești a lui Hristos se observă împreună lucrarea Fiului și a Duhului, dar în acest moment, prezența Sfântului Duh surprinde. Evanghelistul Matei arată că: “A fost dus de Duhul în pustiu ca să fie ispitit”(Matei 4, 1). Această încercare I-a fost impusă într-un fel lui Hristos de către Duhul și a avut ca scop descoperirea și preaslăvirea Fiului precum și punerea lui Hristos în situația de a întâmpina atacul diavolului și de a-l birui. Acest eveniment al ispitirii a fost necesar pentru ca Fiul lui Dumnezeu, care a luat chip de om, să poată reveni întru slava cea veșnică, prin starea de chenoză în care se afla, în urma Întrupării Sale, să-l înfrangă pe dușmanul prigonitor al neamului omenesc. Biruința ispitelor fiind una din treptele urcușului duhovnicesc, spre cer, unde Iisus va reveni după Învierea Sa.
Hristos nu este doar un instrument în mâna Sfântului Duh, ci lucrează împreună cu Duhul, pentru că în Iisus Logosul este subiectul unic, care conduce ambele naturi.
Această conlucrare a Fiului cu Duhul o vom sesiza în toate momentele însemnate din viața Mântuitorului. Hristos merge în întâmpinarea încercării care Îl așteaptă, precum o va face și în momentul în care va fi vândut pe treizeci de arginți și va Pătimi. El nu fuge de ea, căutând să o evite, ci Se pregătește să o întâmpine încă din timpul evenimentului din apele Iordanului, din momentul Botezului.
Un lucru absolut semnificativ care ne atrage în mod special atenția este faptul că ispitirea are loc în pustiu. Din simbolismul pe care îl descoperim pe măsură ce parcurgem scrierile Sfintei Scripturi, putem să observăm că deșertul, acel loc arid, uscat reprezintă ținutul lăsat pradă celui rău, din cauză că, prin structura sa, el sugerează ariditate spirituală, uscăciune, moarte. Însă știm că imaginea timpurilor mesianice și a Împărăției mult așteptate ne sunt prezentate atît în Vechiul Testament cât și în Noul Testament prin termeni ce definesc bogăția, belșugul și rodnicia. Prin aceste afirmații nu trebuie să ne facem o impresie greșită cum, că evenimentul relatat de Sfânta Evanghelie, ar avea doar un caracter simbolic. Dimpotrivă, toate aceste episoade evanghelice pe lângă faptul că prezintă fapte istorice autentice, au cuprinse în ele niște semnificații mult mai profunde, putând afirma că ele se află la limita dintre simbol și realitate.
Evanghelia ne relatează că Mântuitorul Hristos a rămas în pustiu patruzeci de zile și patruzeci de nopți, timp în care El a postit neîncetat, fără să se atingă de vreo hrană sau băutură. Atât Evanghelistul Marcu, precum și Sfântul Evanghelist Luca, ne relatează unele informații din care ar rezulta că în tot acest interval El a fost ispitit de către cel rău. Avem și unele păreri diferite, precum aceea a lui Origen, care crede că ispitirile au durat patruzeci de zile și, parafrazându-l pe Ioan Evanghelistul, spune că dacă ceea ce s-a petrecut în cele patruzeci de zile hotărâtoare ar fi fost consemnat în scris, lumea nu ar fi putut purta o asemenea taină.
Perioada de patruzeci de zile, durata menționată de atâtea ori în cursul istoriei lui Israel, este o perioadă plină de semnificație. Acest interval sacru a fost întotdeauna legat de o etapă de purificare, o perioadă care preceda o renaștere spirituală, având aici nenumărate exemple și anume: patruzeci de zile a curățit Dumnezeu pământul prin apele potopului, și abia după această perioadă a urmat încheierea legământului cu Noe, tot patruzeci de zile a rămas și Moise pe Muntele Sinai înainte de a primi Tablele Legii, patruzeci de zile a mers Ilie până la Horeb, spre a asculta glasul lui Dumnezeu, patruzeci de zile au postit locuitorii din Ninive spre a fi cruțați de pedeapsă și tot la fel patruzeci de zile erau prescrise de Lege pentru purificarea femeii după naștere. Este firesc și faptul că, și după Înviere, Mântuitorul Iisus Hristos va rămâne pe pământ tot patruzeci de zile, urmând ca la finele acestei perioade să Se înalțe la cer cu trupul Său îndumnezeit.
Este necesar de menționat faptul că Iisus postește după Botez și nu înainte de acest act, tocmai pentru a implini acțiunea de răscumpărare a omului. Nu a fost nevoie ca Botezul în apele Iordanului să fie precedat de post datorită faptului că la Hristos postul nu a avut un caracter de purificare, deoarece Hristos era fără de păcat, acest caracter va apărea doar mai târziu, în practica creștină a catehumenului.
BIBLIOGRAFIE
A. Izvoare Biblice
Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2008.
Biblia cu Ilustrații, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul și Mitropolitul Clujului sprijinit pe numeroase alte osteneli, Ed, Litera International, București, 2011.
B. Izvoare Patristice
Sfântul Serafim de Sarov ,,Scopul vieții creștine, Editura Egumenița, Galați, 2010.
Sfântul Grigorie Palama ,, Despre cunoștința naturală, cap. 55, în Filocalia, vol. VII, Ed. IBMBOR, Traducere , introducere și note de Pr. Prof, Dumitru Stăniloae, București, 1977.
Idem, Tomul Aghioritic, 48, Filocalia, vol. VII, Ed. IBMBOR, Traducere , introducere și note de Pr. Prof, Dumitru Stăniloae, București, 1977.
Sfântul Grigorie de Nyssa, Omilia Despre iubirea față de săraci și despre facerea de bine, în volumul Sfântului Grigorie al Nyssei. Despre înțelesul numelui de creștin. Despre desăvârșire. Despre iubirea față de săraci și despre facerea de bine, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2009.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, trad. din lb. greacă și note de Pr. D Fecioru, în colecția „PSB”, vol 21, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2009.
Idem, Omilii la Facere, Omilia XX, V, în colecția „P.S.B.”, vol. 21, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2009.
Idem, Despre mărginita putere a diavolului. Despre căință. Despre necazuri și biruirea tristeții, Editura Institutului Biblic (IBMBOR), București, 2005.
Idem, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, Omilia a IV-a, Editura Christiana, București, 2005.
Idem, Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, Omilia a XXXV-a, Editura Sofia, București, 2005.
Idem, Omilii la parabola despre săracul Lazăr și bogatul nemilostiv, Ediția 1, Editura Sophia, București, 2002.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic. Capete despre dragoste. Capete teologice, Întrebări, nedumeriri și răspunsuri, Tâlcuire la Tatăl nostru, în „Filocalia”, vol. II, Apologeticum, 2005.
Idem, Suta a treia a capetelor despre dragoste, 46, în Filocalia, vol II, Apologeticum, 2005.
Sfântul Teodor al Edessei, Cuvânt despre contemplație, Filocalia, vol. IV, Ed. Tipografia Arhidiecezană, 1995.
Dicționare, manuale, cărți
1. Arion, Pr. Dr. Leon, Comentarii la Evanghelia după Matei, vol. 1, Ed. Limes, Cluj- Napoca, 1999.
2. Dumitru, Pr. Prof. Irina, Puterea Credinței vol. 7 – 999 Sfaturi Duhovnicești, Editura. Sfinții Apostoli, Filioara, Neamț, 2007.
3. Fanariotis, Dionysios, Marii inițiați ai Indiei și Părintele Paisie,trad. din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Ed. Egumenița, Galați, 2005.
4. Fer, Asist. Univ Vasile Doru, Personalitatea Patriarhului Avraam oglindită în epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, în Orizonturi Teologice, nr. 3-4/2005.
5. Idem, Păcat și mântuire în lumina revelației biblice vechitestamentare. O abordare exegetic- teologică. Răspuns la provocările lumii contemporane, Editura Universității din Oradea, 2011.
6. Ferenț, Pr. Lect. Dr. Iosif Aurel, Învățătura despre Sfântul Har privită interconfesional, Ed. Buna Vestire, Beiuș, 2001.
7. Ică jr. Ioan I, Diac. , Maica Domnului – în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Editura Deisis, Sibiu, 2008.
8. Larchet, Jean- Claude, Terapeutica bolilor spirituale, în românește de Marinela Bojin, Editura Sophia,1995.
9. Manoilescu Dinu, Natalia, Iisus Hristos Mântuitorul în Lumina Sfintelor Evanghelii, Ed. Bizantină, București, 2004.
10. Mircea, Pr. Dr. Ioan, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.
11. Negoiță, Pr. Prof. Athanase, „Teologia biblică a Vechiului Testament”, Ed. Sofia, București, 2004.
12. Nellas, Panayotis, Omul animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, Ediția a IV-a, Studiu introductiv și traducere diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2009.
13. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitatea Ortodoxă – Ascetica și Mistica, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992.
14. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ed. a II-a, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.
15. Vintilescu, Pr. Petre ,,Poziția Preotului ca îndrumător spiritual în cadrul Tainei Spovedaniei”, în ,,Spovedania si duhovnicia”, Ed. Episcopiei Ortodoxe Alba Iulia, 1995.
16. ***Mărturisirea de credință ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1952.
Studii, articole și reviste
1. Arion, Pr. Dr. Leon, Iisus Hristos. Adevăratul Dumnezeu, Ed. „Orthodox Kypseli”, Tesalonic, Grecia, 1997.
2. Coman, Dr. Vasile, Episcop al Oradiei, Slujind lui Dumnezeu, slujim oamenilor, Predici, Ed. IBMBOR, București, 2009.
3. Nicolescu, Costion, Părintele Dometie de la Râmeț, Editura Bizantină, București 2001.
4. Rusnac, Ala, Cugetări duhovnicești – Din înțelepciunea Părinților contemporani, vol. II, Ed. Epigraf, Chișinău, 2011.
5. Semen, Pr. Prof. Dr. Petre, Personalitatea lui Moise și valoarea poruncilor date prin el, VI, 1996, nr. 1-6 Ian -iunie.
6. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Doctrina ortodoxă și catolică despre păcatul strămoșesc, în rev. Ortodoxia, An IX, 1957, nr. 1.
BIBLIOGRAFIE
A. Izvoare Biblice
Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2008.
Biblia cu Ilustrații, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul și Mitropolitul Clujului sprijinit pe numeroase alte osteneli, Ed, Litera International, București, 2011.
B. Izvoare Patristice
Sfântul Serafim de Sarov ,,Scopul vieții creștine, Editura Egumenița, Galați, 2010.
Sfântul Grigorie Palama ,, Despre cunoștința naturală, cap. 55, în Filocalia, vol. VII, Ed. IBMBOR, Traducere , introducere și note de Pr. Prof, Dumitru Stăniloae, București, 1977.
Idem, Tomul Aghioritic, 48, Filocalia, vol. VII, Ed. IBMBOR, Traducere , introducere și note de Pr. Prof, Dumitru Stăniloae, București, 1977.
Sfântul Grigorie de Nyssa, Omilia Despre iubirea față de săraci și despre facerea de bine, în volumul Sfântului Grigorie al Nyssei. Despre înțelesul numelui de creștin. Despre desăvârșire. Despre iubirea față de săraci și despre facerea de bine, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2009.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, trad. din lb. greacă și note de Pr. D Fecioru, în colecția „PSB”, vol 21, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2009.
Idem, Omilii la Facere, Omilia XX, V, în colecția „P.S.B.”, vol. 21, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2009.
Idem, Despre mărginita putere a diavolului. Despre căință. Despre necazuri și biruirea tristeții, Editura Institutului Biblic (IBMBOR), București, 2005.
Idem, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, Omilia a IV-a, Editura Christiana, București, 2005.
Idem, Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, Omilia a XXXV-a, Editura Sofia, București, 2005.
Idem, Omilii la parabola despre săracul Lazăr și bogatul nemilostiv, Ediția 1, Editura Sophia, București, 2002.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic. Capete despre dragoste. Capete teologice, Întrebări, nedumeriri și răspunsuri, Tâlcuire la Tatăl nostru, în „Filocalia”, vol. II, Apologeticum, 2005.
Idem, Suta a treia a capetelor despre dragoste, 46, în Filocalia, vol II, Apologeticum, 2005.
Sfântul Teodor al Edessei, Cuvânt despre contemplație, Filocalia, vol. IV, Ed. Tipografia Arhidiecezană, 1995.
Dicționare, manuale, cărți
1. Arion, Pr. Dr. Leon, Comentarii la Evanghelia după Matei, vol. 1, Ed. Limes, Cluj- Napoca, 1999.
2. Dumitru, Pr. Prof. Irina, Puterea Credinței vol. 7 – 999 Sfaturi Duhovnicești, Editura. Sfinții Apostoli, Filioara, Neamț, 2007.
3. Fanariotis, Dionysios, Marii inițiați ai Indiei și Părintele Paisie,trad. din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Ed. Egumenița, Galați, 2005.
4. Fer, Asist. Univ Vasile Doru, Personalitatea Patriarhului Avraam oglindită în epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, în Orizonturi Teologice, nr. 3-4/2005.
5. Idem, Păcat și mântuire în lumina revelației biblice vechitestamentare. O abordare exegetic- teologică. Răspuns la provocările lumii contemporane, Editura Universității din Oradea, 2011.
6. Ferenț, Pr. Lect. Dr. Iosif Aurel, Învățătura despre Sfântul Har privită interconfesional, Ed. Buna Vestire, Beiuș, 2001.
7. Ică jr. Ioan I, Diac. , Maica Domnului – în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Editura Deisis, Sibiu, 2008.
8. Larchet, Jean- Claude, Terapeutica bolilor spirituale, în românește de Marinela Bojin, Editura Sophia,1995.
9. Manoilescu Dinu, Natalia, Iisus Hristos Mântuitorul în Lumina Sfintelor Evanghelii, Ed. Bizantină, București, 2004.
10. Mircea, Pr. Dr. Ioan, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.
11. Negoiță, Pr. Prof. Athanase, „Teologia biblică a Vechiului Testament”, Ed. Sofia, București, 2004.
12. Nellas, Panayotis, Omul animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, Ediția a IV-a, Studiu introductiv și traducere diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2009.
13. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitatea Ortodoxă – Ascetica și Mistica, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992.
14. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ed. a II-a, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.
15. Vintilescu, Pr. Petre ,,Poziția Preotului ca îndrumător spiritual în cadrul Tainei Spovedaniei”, în ,,Spovedania si duhovnicia”, Ed. Episcopiei Ortodoxe Alba Iulia, 1995.
16. ***Mărturisirea de credință ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1952.
Studii, articole și reviste
1. Arion, Pr. Dr. Leon, Iisus Hristos. Adevăratul Dumnezeu, Ed. „Orthodox Kypseli”, Tesalonic, Grecia, 1997.
2. Coman, Dr. Vasile, Episcop al Oradiei, Slujind lui Dumnezeu, slujim oamenilor, Predici, Ed. IBMBOR, București, 2009.
3. Nicolescu, Costion, Părintele Dometie de la Râmeț, Editura Bizantină, București 2001.
4. Rusnac, Ala, Cugetări duhovnicești – Din înțelepciunea Părinților contemporani, vol. II, Ed. Epigraf, Chișinău, 2011.
5. Semen, Pr. Prof. Dr. Petre, Personalitatea lui Moise și valoarea poruncilor date prin el, VI, 1996, nr. 1-6 Ian -iunie.
6. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Doctrina ortodoxă și catolică despre păcatul strămoșesc, în rev. Ortodoxia, An IX, 1957, nr. 1.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: CAPITULUL I. SCURTĂ ANALIZĂ A NOȚIUNII DE ISPITĂ (ID: 167660)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.