Invierea Domnului

INTRODUCERE

Singura cale spre mântuire a omului este Isus Cristos. Dacă creștinul se mântuiește în mod conștient cunoscând revelația, păgânii, sau necredincioșii se mântuiesc doar în măsura în care îl vor descoperi în cele din urmă pe Cristos, unicul Salvator chemat să readucă întreaga umanitate la comuniunea deplină cu Dumnezeu.

Omul a încercat să înțeleagă misterrul propriei sale existențe, apariția și dispariția istorică umană, sensul acestei treceri și mai ales ce se întâmplă dincolo de universul observăbil. În același timp, existența umană este puternic marcată de realitatea răului. El dorește o eliberare de sub apăsarea acestor necunoscute. Eliberarea, mântuirea o întâlnim în general sub forma salvării. O realitate destabilizatoare care are fie o conotație directă de rău, fie reprezintă un mister și lasă posibilitatea unei incertitudini se propune o salvare eliberare din starea situația respectivă.

Revelația ne prezintă răul intrat în lume ca o consecință a folosirii eronate a voinței omului. Spre surprinderea plăcută a omului, din voința divină universală și mântuitoare se apropie și o soluție de scăpare: mântuirea. Voința divină căreia i s-a împotrivit voința umană se deschide în iubire, vine în întâmpinare eliberatoare. Condiția inițială a omului era cea paradisiacă, însă păcatul strămoșesc distruge echilibrul primordial, omul decăzând din starea inițială. În isoria existenței sale omul Adevărul eliberator, căutarea se întrepătrunde cu activitatea sa. Astfel, istoria omenirii coincide cu istoria mântuirii neamului omenesc. Este drumul de întoarcere spre comuniunea deplină în Împărăția lui Dumnezeu. Între Dumnezeu și om în starea dreptății originare există o legătură perfectă, naturală. Odată cu păcatul strămoșesc se rupe această armonie. Pentru a se reface legătura om-Dumnezeu, din necesitate se petrece în istorie Întruparea Fiului lui Dumnezeu, devenind în istorie Dumnezeu adevărat și om adevărat.

Pornind de la premiza că omul este om doar în realitatea sa existențială trup și suflet, de aceea mântuirea întregii omeniri implică învierea morților. Fiul și-a asumat umanitatea pentru a o îndumnezei.

Evenimentul Învierii, conform chiar cuvintelor lui Isus, este ultimul si definitivul motiv oferit de El oamenilor pentru a crede (cf. Lc 11, 29-30 Mt 12, 39-40 16, 1-4 Ioan 2,20-22).

Astăzi trăim în timpul unei foarte mari șovăiri religioase, când toate cele privitoare la religie se supun discuțiilor. Și ce se discută? Nu este vorba de o chestiune secundară a dogmei creștine, nu se caută un detaliu istoric ori cronologic, nu se cercetează o problemă de organizație bisericească, ci adevărurile fundamentale ale Creștinismului, principiile esențiale ale credinței, evenimente mari istorice, ce compun baza religiei noastre.

Prin înviere (a morților) se înțelege doctrina de credință introdusă în Sinodul Ortodox de la Constantinopol la anul 381, sub forma unei făgăduințe și așteptări: „Aștept învierea morților și viața ce va să vină”( Pr. Prof. Baria Ion, 1981, pg. 87). Acesta este ultimul articol al Simbolului de Credință și această este credința tuturor creștinilor. Viața prezentă și drumul care duce la aceea a veacului ce va să vină, „împărăția harului” se va transforma în „împărăție a gloriei”. „Chipul acestei lumi trece” (I Cor. VII, 31), tinzând către sfârșitul ei. Întreaga percepție creștină a lumii este determinătă de acest eshatologism; el nu privează această viață de valoarea ei, ci îi împrumută o justificare nouă și supremă.

Slava Învierii Domnului, care umple Sfânta Biserică de bucuria triumfului asupra morții, constituie comoara, idealul și izvorul vieții spirituale creștine. Căci, credința în înviere reprezintă nu numai unul din adevărurile fundamentale ale creștinismului, care pune în evidență valoarea deplină a vieții și a omului, ci și calea spre viața veșnică, convingerea că nu moartea are cuvântul din urmă, ci viața și fericirea, conștiința prezenței Mântuitorului, încrederea și biruința binelui și credincioșia față de menirea veșnică a sufletului. Viața ce se desfășoară sub semnul Învierii Domnului este expresia vie a tendinței de a trăi în armonie desăvârșită cu semenii noștri, de a deschide și de a comunica în dragoste unii cu alții. În acest sens Sfinții Părinți numesc Ziua Învierii Domnului „temeiul morții”. Cu alte cuvinte învierea înseamnă cea mai puternică afirmare a vieții, iar cel care se împărtășește de harul și bucuria învierii participă în mod activ la transfigurarea lumii întregi, căci fapta bună a creștinismului își ia puterea din biruința Mântuitorului asupra morții.

În raportul Învierii cu actul creației și actul întrupârii, călcând cu moartea pe moarte Mântuitorul intră într-un mod de existență cu totul deosebit de acela pe care noi îl trăim în dimensiunile vieții pământești. Prin acest fapt, El a deschis porțile nemuririi pentru toți oamenii. Învierea e o realitate nouă, fiind opera exclusivă a Lui Dumnezeu, expresie a aceleași iubiri divine, din care lumea a fost creată din nimic. Numai Dumnezeu, autorul creației, a putut să restaureze făptura în starea primordială și să o ridice pe planul unei noi relațîi cu El.

Nimicirea fizică a omului, semnul văzut al existenței răului în lume este un fenomen contrar scopului pentru care Dumnezeu a rânduit creatura. Moartea ca urmare a răului spiritual și fapt incontestabil al disoluției existenței pământești nu e un proces firesc, ci însăși „stricarea facerii”. Dumnezeu vrea viața pământească cu toate funcțiile ce o țin în mod natural. El a creat oamenii alcătuiți din trup și suflet și ca atare încetarea vieții nu înseamnă în platonism eliberarea sufletului, ci o catastrofă, o frustrare însăși a existenței umane. Însă răul care surpă temelia ființei noastre este, după Sfântul Maxim, numai un accident apărut în dimensiunile creației din libertatea subiectului uman de a se determină pe sine. Învierea Domnului nu poate fi atribuită unei puteri naturale omenești a Mântuitorului. Învierea e un act al voinței creatoare, așa cum reiese din următoarea afirmație: „În Hristos hotărârea voii Sale proprii pentru bine, a spălat rușinea comună a stricăciunii întregii firi” ( Sfântul Maxim Mărturisitorul, 1948, p. 147). Orice lucru are o atingere cu Dumnezeirea prin „Logosul” Său ori prin „ideea” Sa divină. Lumea în totalitate își află rațiunea și echilibrul ei în Dumnezeu. Făptura păstrează și după cădere, imprimată în ea, semnificația relației sale cu Dumnezeu, care i-a dat ființă. Intervenția Lui Dumnezeu în ordinea creației prin Înviere, postulează prezența răului și a unei forme de viață pervertită, dovedind că Dumnezeu nu vrea să lase ultimul cuvânt suferinței și a morții. Învierea reprezintă o latură pozitivă, care constituie specificul teologiei Sfântului Maxim Mărturisitorul. Creatura chiar în starea ei de nepătimire trebuie să primească în ea pe Dumnezeu, într-un mod mai deplin, cu alte cuvinte să se ridice la o activitate dumnezeiască. Între creație și Înviere nu e numai o legătură cosmologică, ci e aceeași relație ontologică ca și cea dintre natură și har.

În vreme ce, păgânismul ataca sarcastic pe Iisus cel Înviat, apar mai multe erezii chiar în sânul Creștinismului, care prin ideile lor filozofice, contrare Sfintei Scripturi, tăgăduiesc Învierea ori disprețuiesc însemnătatea ei, precum au făcut docheții. După unii ca aceștia, natura omenească a Lui Iisus e numai aparentă și, din acest motiv, resping atât moartea, cât și Învierea Mântuitorului omenirii, susținând că Hristos avea trup eteric, nu fizic. Tot astfel erau și gnosticii care fac deosebire între Hristos cel ceresc și omul Iisus, uniți într-o persoană, numai de la Botez până la crucificare. Dintre raționaliști unii susțin că moartea a fost în aparență, iar alții presupun că Învierea e o minciună și amăgire. Unii discipoli ai școlii dochestiste conduse de Semler, care se inspirau din teismul veșted și rece al scriitorilor enciclopediei franceze, printre care se numără și savantul Schleiermacher susțin că Iisus plecând capul la timp potrivit a fost crezut că ar fi murit, iar alții obiectează că a suferit de leșin. Paulus, profesor la Edinburg, aplicând Noului Testament aceeași metodă de a tâlcui precum Shesenius pentru Vechiul Testament, metodă ce constă în a comenta toate faptele supranaturale prin cauze naturale, pretinde că puterea de viață chiar după dispariția tuturor simțurilor n-a încetat în Iisus, care era tânăr și în vigoare. De asemenea, Paulus consideră că influența substanțelor aromate cu care fusese uns corpul Lui Iisus, degajările cele tari ale miresmelor ce se aplicau trupurilor pregătite de înmormântare, aerul răcoros al grotei în care a fost pus, acestea au readus pe Mântuitorul la viață.

Contrar tuturor opiniilor celor care contestau fie Divinitatea Mântuitorului Iisus Hristos, fie veridicitatea Învierii Sale din morți, scrierile Noului Testament cuprind argumente de netăgăduit în legătură cu Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, cu Pogorârea la iad și cu Înălțarea Sa la cer. De asemenea, autorii textelor nou testamentare, dintre care excelează Sfântul Apostol Pavel vorbesc și despre consecințele Învierii pentru firea umană și pentru mântuirea întregului neam omenesc.

Capitolul 1

Profetii despre Înviere din Vechiul Testament

1.1. Concepția despre moarte în Vechiului Testament

Prin căderea în păcat, protopărinții noștri au pierdut comuniunea harică cu Dumnezeu, iar această stare i-a înstrăinat din ce în ce mai mult de Creator. Propriile lor puteri erau insuficiente pentru a se ridica la starea din care au căzut, dar Dumnezeu nu a voit să se distrugă „lucrul mâinilor sale”, de aceea a hotărât ca Fiul Său să se întrupeze, pentru ca noi să fim mântuiți.

Prima etapă a revelației biblice începe prin a privi lucrurile în față în mod simplu, dar și lucid. Avraam se neliniștește de moarte numai pentru că n-are urmași (Fac. 15, 2 ș.n.; 17, 17 ș.n. cf. Ieș. 15, 22). Sfânta Scriptură menționează că el „a murit la bătrâneți adânci, sătul de zile, și s-a adăugat la poporul său” (Fac. 25, 8). Deuteronomul prevede chiar anumite măsuri ca numele celui mort să nu se șteargă din Israel (25, 6).

Vorbind despre moartea sa, Iacov spune fiilor săi: „Eu am să trec la poporul meu. Să mă îngropați lângă părinții mei” (Fac. 49, 29) „și întinzându-și picioarele sale în pat, și-a dat sfârșitul și s-a adăugat la poporul său” (Fac. 49, 33). Moartea ființelor scumpe, care pleacă din această viață provoacă amară durere urmașilor, moartea lui Iacov provoacă durere fiilor Săi. Iosua Navi, cu moartea sa cu totul naturală, participă la soarta normală a tuturor oamenilor; el pleacă „în calea în care merg toți pământenii” (Iosua 23, 14); David după Abesalom, iar când i se apropie vremea să moară îi spune fiului său „Iată eu mă duc pe drumul pe care toți pământenii se duc” (III Regi 2, 2), „căci anii noștri s-au socotit ca pânza unui păianjen; zilele anilor noștri sunt șaptezeci de ani; iar de vor fi în putere optzeci de ani și ce este mai mult decât aceștia, osteneală și durere, că trece viața noastră și ne vom duce” (Ps. 89, 10 – 12). Fiecare om va muri, așa încât trebuie să privească moartea în față. Cei înțelepți mor „așa cum moare și nebunul și cel nepriceput” (Ps. 47, 10). La moarte omul nu va lua nimic (Ps. 48, 18). Gândire amară pentru cei care se bucură de bunurile vieții, dar perspectivă dorită de cei pe care viața îi împovărează: „O, moarte! Cât de amară este amintirea omului care trăiește fericit întru avuțiile sale, omului lipsit de griji și care sporește în toate și poate încă mânca. O, moarte, bună este judecâta ta omului celui lipsit și scăzut de putere, celui cu adânci bătrâneți și celui ce de toate se învăluie și este neîncrezător și a pierdut răbdarea”. Prezența morții lasă asupra celor rămași o impresie de inexistență. Ce este dincolo de moarte se ascunde privirilor celor vii.

În credințele primitive, mult timp păstrate prin Vechiul Testament, moartea nu este neantizare completă. În același timp, cr perspectivă dorită de cei pe care viața îi împovărează: „O, moarte! Cât de amară este amintirea omului care trăiește fericit întru avuțiile sale, omului lipsit de griji și care sporește în toate și poate încă mânca. O, moarte, bună este judecâta ta omului celui lipsit și scăzut de putere, celui cu adânci bătrâneți și celui ce de toate se învăluie și este neîncrezător și a pierdut răbdarea”. Prezența morții lasă asupra celor rămași o impresie de inexistență. Ce este dincolo de moarte se ascunde privirilor celor vii.

În credințele primitive, mult timp păstrate prin Vechiul Testament, moartea nu este neantizare completă. În același timp, când corpul este depus într-o groapă subterană, ceva din defunct, o umbră, subzistă în Seol. Dar așa cum se risipește negura și piere, tot așa cel care se coboară în iad nu mai vine înapoi (Iov 7, 9). Iadul nu este cunoscut oamenilor, aceștia având despre el idei foarte rudimentare: o groapă largă, un puț adânc, un loc de tăcere, de pierzare, de întuneric, de uitare, care „se mișcă în adâncurile sale” (Isaia 19, 9). El se află într-un loc nedefinit: „în cele mai de jos ale adâncului” (Isaia 14, 15), sub ocean, în inima întunericului. Toți morții adunați acolo participă la aceeași soartă mizerabilă (Isaia 14). Acolo, cei nelegiuiți se astâmpără și cei împovărați se odihnesc. Acolo, cei ce poartă lanțuri ajung la limane de pace și nu mai aud glasul paznicului. Mic și mare acolo sunt otova, și robul a scăpat de stăpânul său (Iov 3, 17).

Existența lor este ca un somn (Daniel 12, 2), nici o nădejde, nici o cunoaștere a Lui Dumnezeu, a minunilor Sale (Ps. 87, 11). Dumnezeu însuși uită pe morți și odată trecute porțile iadului, nu mai este cale de întoarcere. Această este perspectiva dezolantă, pe care moartea o deschide omului religios, în ziua în care el trebuie să fie adăugat părinților săi. Imaginile dau o formă concretă impresiilor spontane care sunt universale.

„Că Vechiul Testament a rămas la acest nivel de credințe, până la o epocă târzie, este semnul că, împotriva religiei egiptene și a spiritualismului grec, el a refuzat să devalorizeze viața de pe pământ pentru a-și îndepărta speranțele către o nelămurire imaginară. El a așteptat ca revelația să clarifice prin mijloacele sale proprii misterul de dincolo de moarte”.

Primul teren pe care Avraam l-a cumpărat în țara pe care Dumnezeu i-o făgăduise a fost un mormânt, unde să-și îngroape morții săi și, în fond, o datorie de pietate, care poate da loc la scene emoționante. Cel care nu are parte de mormânt este blestemat (Ier. 16, 4) pentru că pe mormintele defuncților se aduceau ofrande (Tobie 4, 17), cu toate că ele trebuie depuse „înaintea gurilor închise” (Isus Sirah 30, 18). Cadavrele incinerate sunt ale acelor oameni pe care Dumnezeu i-a scos din alianța Sa (Iosua 7, 25; I Regi 31, 12). După Vechiul Testament, incinerarea nu este un aspect pios, ci, mai degrabă, un fel de a se debarasa de cel decedat, ba chiar o abominație (Amos 2, 1), care pare a fi o anticipare a focului etern. În Vechiul Testament, la propriu vorbind, nu este un cult al morților, așa cum era la egipteni. Absența unei lumini dincolo de moarte, precum și revelația prin legi precise, ajută pe israeliți să se păzească de asemenea tentații. Moartea apare ca singurul și ultimul destin al omului. Comună tuturor pământenilor (IV Regi 2, 2), ea pune totuși o notă specifică peste fizionomia multora: moartea senină și naturală a patriarhilor „împovărați de zile” (Fac. 25, 7; 35, 29), moartea misterioasă a lui Moise (Deut. 34), moartea tragică a lui Saul (I Regi 31).

În fața morții, viața nu este decât un bun fragil și trecător. Ea este o umbră, o suflare, un neant: „Cine este omul ca să trăiască și să nu vadă moartea și să-și izbăvească sufletul său din mâna iadului?” (Ps. 88, 47). Ea este o deșertăciune pentru că soarta finală a tuturor este aceeași, chiar și cea a regilor; trebuie să accepți moartea ca pe o poruncă divină, care subliniază umilința condiției umane în fața unui Dumnezeu nemuritor; ceea ce este pe pământ se reîntoarce în pământ (Geneză 3, 19).

Cu toate acestea, omul, trăind, simte în moarte o forță dușmană dându-i o înfățișare și o personificare. Ea este ciobanul funebru care paște oameni în iad, ca pe niște oi (Ps. 48, 15); ea intră pe fereastră și dă năvală în case, pentru a pierde pe copii din uliță și pe tineri din piețe (Ier. 9, 21). Dumnezeu însuși trece la miezul nopții peste pământul Egiptului și lovește pe tot întâiul născut al oamenilor și dobitoacele și face judecâtă asupra tuturor dumnezeilor, de nu era casă unde să nu fie mort (Ieș. 12). Alteori apare îngerul Domnului care stârpește noroadele (Ieș. 23), sau îngerul pieirii (Înt. Lui Solomon 48, 25) apare în Cuvântul cel atotputernic al Lui Dumnezeu și purcede din înaltul cer și din scaunele împărătești, ca un cumplit războinic (Înt. Lui Solomon 18, 15 – 16), aduce ca o sabie ascuțită porunca Lui Dumnezeu și umple toate de moarte. Însă acest temut înger al morții, care se reazemă pe pământ și ajunge până la cer (Înt. Lui Solomon. 18, 16), furnizor al iadului nesățios (Pilde 27, 20) are mai degrabă trăsăturile unei puteri pământești, de care toți bolnavii și toți cei în primejdie se tem, făcându-i să-și presimtă apropiatul lor sfârșit.

„Moartea și iadul nu sunt, deci, numai realități acolo dedesubt, ci sunt puteri în acțiune aici pe pământ și nenorocirile celui ce cade în ghearele lor. Ce este, în sfârșit viața dacă nu o luptă neliniștită a omului cu moartea?”.

Prin urmare, moartea nu poate fi lipsită de sens. Contrazicând cu violență dorința noastră de a trăi, ea trece peste noi ca o pedeapsă și această pentru că noi vedem în ea sancțiunea păcatului. Din această intenție comună tuturor religiilor antice, Vechiul Testament face o doctrină fermă, care sebliniază semnificația religioasă a unei experiențe foarte amare: dreptatea vrea ca cel nelegiuit să piară (Iov 18, 5 – 21, Ps. 72, 26); sufletul care a păcătuit trebuie să moară (Iez. 18, 20). Acest principiu fundamental luminează faptul enigmatic al prezenței morții pe pământ. Omul își grăbește moartea prin rătăcirile vieții sale și își atrage pieirea prin fapta mâinilor sale (Înt. lui Solomon 1, 12) „Căci Dumnezeu n-a făcut moartea și nu se bucură de pieirea celor vii” (Înt. lui Solomon 1, 13). El a zidit toate lucrurile spre viață și întru ele nu este sămânță de pieire (Înt. lui Solomon 1, 14). „Dumnezeu ne-a zidit spre nestricăciune și ne-a făcut după chipul ființei Sale; cei ce sunt de partea Lui vor ajunge să cunoască” (Înt. lui Solomon 2, 23 – 24). Astfel, puterea pe care o exercită asupra noastră are valoare de semn, ea manifestând prezența păcatului în lume.

Odată descoperită această legătură dintre păcat și moarte, aspectul existenței noastre își descoperă adevărata sa față. Nu numai că păcatul este un rău, pentru că el este contrar naturii noastre și voinței divine dar, în afară de această, el este pentru noi, în mod concret „drumul morții”. Această este învățătura înțelepților: cine săvârșește păcatul merge pe căile iadului, care duc la cămările morții (Pilde 7, 27). În cazul păcătoșilor, moartea nu este decât un destin natural; această ia aliura unei sancțiuni: privarea de binele cel mai scump pe care Dumnezeu ni l-a dat nouă – viața. În mod aparent Dumnezeu face să piară în același fel dreptul și păcătosul (Iov 9, 22; Ps. 48, 10). Scrierile Vechiului Testament apreciază faptul că cel credincios poate să fie drept, dar nu poate să fie desăvârșit în dreptatea sa, ci și el este supus păcatului. Nu este în puterea omului să se salveze el singur de la moarte: trebuie harul Lui Dumnezeu, care singur este prin natura sa viu și de viață făcător. Dacă el este drept, el poate atunci să nutrească nădejdea că Dumnezeu nu va părăsi sufletul său în iad (Ps. 15, 10), că El va răscumpăra sufletul său din ghearele iadului (Ps. 48, 16). Odată tămăduit sau salvat de primejdie, el va aduce mulțumire Lui Dumnezeu pentru că l-a scăpat de la moarte (Ps. 17, 18 – 30). Această eliberare din moarte, în cadrul vieții prezente, Dumnezeu n-o acordă într-un mod capricios, ci trebuie anumite condiții stricte. Păcătosul moare din cauza păcatului său și Lui Dumnezeu nu-i place moartea sa, preferând ca acesta „să se întoarcă și să fie viu” (Iez. 18, 27 – 32, 11). Dacă prin oarecare împrejurări El ne pune în primejdia morții, această este pentru a ne îndepărta; odată ce ne vom întoarce din păcatul nostru, Dumnezeu ne va smulge din adâncul iadului (Iov 33, 9 – 30). De aici importanța predicii profetice, care cheamă pe omul credincios să se pocăiască și să caute să-și salveze sufletul de la moarte.

1.2. Învierea în Vechiul Testament

Ca unicul eveniment al istoriei, Învierea lui Iisus Hristos abundă întreaga Sfântă Scriptură cu profeții, întruchipări și evenimente prevestitoare în Vechiul Testament iar în Noul Testament este relatarea faptului petrecut plus mărturii ale acestuia din partea Sfinților Apostoli.

Prefigurările încep o dată cu crearea omului și căderea sa în păcat apoi continuă cu jertfirea fiului lui Iacob pe Isaac, prefigurând jertfa Unului Născut al lui Dumnezeu (Facere, 22, 1-15 ), Moise îl preînchipuie pe Hristos, el a scos poporul ales din robie redându-i libertatea ( Numerii 12, 3), împreună cu toate simbolurile din timpul exodului (Ieșire 12 – 18). Crucea este simbolul biruinței și al vieții prin care s-au zdrobit moartea și răul , Iacob binecuvintează nepoții cu mâinile încrucișate, Moise îi învinge Amaleciți cu mâinile întinse ca în chipul crucii, șederea lui Iona în pântecele chitului timp de trei zile, învierile făcute de

Ilie și Elisei.

În Vechiul Testament există prea puține lucruri despre înviere. Această nu înseamnă că nu există nimic. Totuși, nu ocupă un loc proeminent. Oamenii din Vechiul Testament au fost oameni foarte practici, concentrându-se asupra sarcinii de a trăi viața prezentă în slujba lui Dumnezeu și au avut prea puțin timp pentru speculații cu privire la viața viitoare. În afară de această nu trebuie să uităm că ei au trăit înainte de învierea lui Cristos și tocmai acest element conferă o bază doctrinei. Uneori ei au folosit ideea de înviere pentru a exprimă speranța națională de renaștere a națiunii (de ex. Ezechiel 37). Cea mai clară afirmație despre învierea individuală este fără îndoială aceea din Daniel 12:2: „Mulți din cei ce dorm în țărâna pământului se vor scula: unii pentru viața veșnică, alții pentru ocară și rușine veșnică". Acest text prezintă clar o înviere atât a celor neprihăniți cât și a celor răi și întrevede de asemenea consecințele eterne ale acțiunilor oamenilor. Există și alte pasaje care anticipează învierea, în special câțiva dintre Psalmi (de ex. Psalmul 16:10 ș.urm.; 49:14 ș.urm.). Înțelesul adevărat al măreței afirmații a lui Iov (Iov 19:25-27) este controversat, dar este dificil să credem că nu este conținută ideea de înviere. Uneori profeții au exprimăt de asemenea această idee (de ex. Isaia 26:19). Dar în general Vechiul Testament vorbește puțin despre înviere. Probabil că acest lucru se datorează faptului că o oarecare doctrină despre înviere a fost întâlnită la popoare cum sunt egiptenii și babilonienii. Într-o vreme când sincretismul era un pericol grav, lucrul acesta i-a descurajat pe evrei să se preocupe prea mult de înviere.

În perioada dintre cele două Testamente, când pericolul nu era atât de iminent, ideea este mai proeminentă. Nu s-a ajuns la un numitor comun și chiar în vremea Noul Testament saducheii continuau să conteste că există o înviere. Dar în vremea aceea majoritatea evreilor acceptaseră deja o oarecare idee de înviere. De obicei ei credeau că aceleași trupuri vor fi readuse la viață ca să trăiască la fel ca și în trecut.

Într-o serie de texte, imaginea Învierii este utilizată pentru a traduce speranța colectivă a „poporului lui Israel”. Lovit de pedepse divine, acesta este comparat cu un bolnav, pe care-l pândește moartea. Dar dacă el se va reîntoarce, Iahve îl va readuce la viață: „Veniți să ne întoarcem către Domnul, căci numai El, după ce ne-a rănit, ne tămăduiește; iar după ce ne-a bătut, ne leagă rănile noastre. Și după două zile din nou ne va da viață, iar în ziua a treia ne va ridica iarăși și vom trăi în fața Lui” (Osea 6, 1 – 2). Nu este aici o simplă dorință a oamenilor, căci făgăduințele profetice atestă în mod expres că va fi așa. După încercarea exilului, Dumnezeu va reînvia poporul Său, așa cum se readuc la viață osemintele uscate (Iez. 37, 1 – 14). El va deștepta Ierusalimul și-l va face să se ridice din țărâna în care zăcea mort (Isaia 51, 17). El va face să revină morții la viață, să se ivească cadavrele lor, să se deștepte cei care sunt culcați în țărână (Isaia 26, 19). O înviere metaforică, fără îndoială, dar deja o eliberare adevărată din puterea iadului: „Unde este moarte, biruința ta? Unde-ți sunt chinurile tale?” (Osea 13, 14). Dumnezeu triumfă asupra morții, în favoarea poporului său. Prima schițare, încă misterioasă, a unei promisiuni a învierii, grație căreia drepții aflați în suferință vor vedea în sfârșit pe Apărătorul lor înviind și luând în mâini cauza lor: „Doar eu știu că Răscumpărătorul meu este viu și că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere, această piele a mea, ce se destramă și afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu” (Iov 19, 25). Dar la o dată târzie, revelația Vechiului Testament merge mai departe. Ea anunță o victorie supremă a Lui Dumnezeu asupra morții, o eliberare definitivă a omului smuls din acapararea sa.

Când Dumnezeu va stabili împărăția Sa eshatologică, „El va înlătura moartea pe vecie” (Isaia 25, 8). Atunci, pentru a participa la împărăția Sa, drepții care dorm în pulberea iadului vor învia pentru viața veșnică, în timp ce, ceilalți vor rămâne în veci în grozăvia iadului. „Și mulți dintre cei care dorm în țărâna pământului se vor scula, unii la viața veșnică, iar alții spre ocară și scârbă veșnică. Și cei înțelepți vor lumina ca strălucirea cerului și cei care vor fi îndrumat pe mulți pe calea dreptății, vor fi ca stelele în vecii vecilor” (Daniil 12, 2 – 3) și Isaia: „Morții tăi vor trăi și trupurile lor vor învia! Deșteptați-vă, cântați cu bucurie, voi ce sălășluiți în pulbere! Căci roua ta este rouă de lumină și din sânul pământului umbre vor învia” (26, 19). Din această perspectivă, Seolul încetează să mai fie locul de condamnare veșnică, pentru cei drepți, rămânând iadul celor osândiți. Și astfel viața de dincolo de moarte se luminează.

Plecând din acest moment, doctrina despre Înviere devine un bun comun al iudaismului. Problema se pune dacă moartea are asupra noastră ultimul cuvânt. Vechiul Testament anunță ceea ce singur evenimentul Învierii Mântuitorului putea să împlinească și să confirme. Prin urmare, în limitele Vechiului Testament, revelația descoperă cercetări, nădejdi și certitudini în următoarele direcții:

Într-un fel general, un om putea să îndepărteze moartea perpetuându-se în urmași și transmițând viața sa copiilor (Fac. 29, 32; 30, 1; Deut. 25, 6);

Pentru un timp îndelungat, nădejdile eshotologice nu afirmă o viață veșnică, ci, mai degrabă, o lungă reîntoarcere în locuința celor morți (Ieș. 15, 20; Zaharia 8, 4);

Se știe că Dumnezeu a scăpat de moarte pe unii dintre marii săi slujitori, luându-i direct la El, la sfârșitul vieții lor (Fac. 5, 21; Deut 34, 5);

Dumnezeu va izbăvi sufletele din mâna iadului și harul Său este destul de puternic încât să-i tragă din toate pedepsele, chiar și din aceea a morții. Poți să mori știind că Dumnezeu poate să-și manifeste prezența Sa (Ps. 138, 8) și că El este destul de puternic pentru a contesta morții prada sa;

Se poate afirma că locuința morților se va sfârși sub porunca Lui Dumnezeu, redând prizonierii săi, care se vor deșteepta ca osemintele din viziunea lui Ezechiel 37.

Cu toate acestea, credința în Înviere nu a fost niciodată un articol al ortodoxiei israelite și era posibil să fii membru al poporului Lui Dumnezeu fără a o împărtăși; profesată de partida fariseilor, ea era respinsă de cea a saducheilor.

Alte câteva texte profetice din Vechiul Testament cu privire la învierea lui Hristos: Isaia 53:10-11, Psalmul 68:18 – Pavel a citat acest verset în Efeseni 4:8, referindu-se mai mult la înălțarea Sa, dar implică și învierea Sa.

Vechiul Testament a prezis că Mesia va învia din morți, dar nimeni nu a înțeles însemnătatea acestor versete, decât atunci când Isus Hristos a înviat din morți.

După înviere, versetele despre înviere din Vechiul Testament au început să prindă înțeles.

1.3. Transpunerea învierii în cultul

creștin ortodox

Învierea îmbracă în sânul Bisericii Ortodoxe o importanță deosebită reliefată cel mai bine în slujba pascală a Sfintelor Paști, în ziua bucuriei, sărbătoare a sărbătorilor când toate sau umplut de lumină și cerul și pământul și cele dedesubt.

Hristos arătându-se înviat s-a arătat Mariei Magdalena și apostolilor s-a plin de lumină. Acest simbol a pătruns foarte adânc în cultul nostru, astfel Învierea Domnului serbându-se prin chemarea preotului: „Veniți de luați lumină!” iar toată slujba învierii este plină de cântări ce vestesc lumina cea nouă, Hristos cel înviat.

Duminica ca zi dedicata Învierii lui Isus nu este o comemorare, ci o sărbătoarea săptămânală a unei prezențe vii care învie pentru noi ca sa ne aducă iertarea. Dacă stăm să observăm cu atenție la fiecare Sfântă Liturghie Hristos învie pentru noi ca prin această să spele păcatele noastre. Însă cea mai importanta sărbătoare ,rămâne sărbătoarea primăverii, cel mai important praznic împărătesc „Învierea Domnului”.

Tocmai de această premergător acestei sărbători îi este dedicat un post foarte dur de pregătire, iar pentru această perioadă se folosește o carte special numită „Triod”, un salut special post – pascal: „Hristos a înviat!” și răspunsul: „Adevărat a înviat!” și în ultimul rând mâncărurile specifice, „pasca” și „oul roș”.

Capitolul 2

Învierea Domnului descrisă în Sfintele Evanghelii si în epistolele pauline

Învierea este evenimentul central care a decis credința apostolilor în divinitatea lui Iisus (Mt 28, 17), precum si întemeierea Bisericii: "Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică este si credința voastră" (I Cor., 15, 14). După Înviere, apostolii au înțeles definitiv si plenar cine este Iisus Hristos si ce semnificație are opera Sa. "Acest Iisus, pe Care Dumnezeu L-a făcut Domn si Hristos" (Fapte, 2, 36), a devenit "piatra din capul unghiului" (Fapte, 4, 1) a Bisericii, poporul Noului Legământ, pe care apostolii au zidit-o după Cincizecime, ca trup tainic al Domnului, prin puterea Duhului Sfânt.

2.1. Învierea Domnului după Sfintele Evanghelii

Trecând la Noul Testament, se remarcă faptul că atât moartea, cât și Învierea capătă în mod brusc semnificații deosebite și certitudini precise. Legate indestructibil de moartea și Învierea Lui Iisus, ele condiționează existența noastră într-o lumină nouă.

Răstignirea lui Iisus a fost nu numai un moment de mare suferință fizică și de tortură pe care evangheliștii îl descriu în termeni împrumutați din profeția lui Isaia (Isaia 53, 2; Matei 27, 26-30; Marcu 15, 18), ci și un act de batjocură și de umilire, și faptul acesta se poate vedea din tot ce s-a făcut spre a-L înjosi cât mai mult cu putință: vândut pe o sumă derizorie, de 30 de arginți (Matei 26, 15); răstignit între doi tâlhari ( Marcu 15, 27); lovit, pălmuit și scuipat (Matei 27, 30; Ioan 18, 22); îmbrăcat cu haine care nu-I aparțineau; încoronat cu cunună de spini și ridiculizat în public că trece drept „împărat al iudeilor” (Matei 21, 29).

Pentru cei adunați, moartea lui Iisus apărea ca un eșec, ca o probă ultimă că El nu este Mesia. Căci este un scandal și o contradicție ca Mesia să accepte răstignirea Sa. Toți sunt dezamăgiți, toți cred că s-au înșelat. Poate că, prin disprețul lor, aceștia voiau să-L determine pe Iisus să abandoneze calea Crucii și să facă o minune ca să se salveze: „Dacă Tu ești regele iudeilor, mântuiește-Te pe Tine Însuți” (Luca 23, 37).

Minunea care a încununat lucrarea de răscumpărare a omului îndeplinită de Hristos, constituind totodată și temeiul credinței noastre, adică învierea, nu este relatată nicaieri în Evanghelie. Evangheliștii consemnează numai ceea ce s-a petrecut după ce Domnul a ieșit din mormânt, cu trupul Său preamărit, dar nici unul nu descrie învierea, deoarece nici un muritor nu a fost martor la această minune. Ținea desigur de o rânduială tainică să nu-i fie îngăduit nici unui ochi omenesc a privi cum Fiul Lui Dumnezeu a pășit biruitor din moarte la viață. Ar fi fost o experineță uluitoare, deoarece învierea a implicat trecerea din lumea supusă stricăciunii într-un univers înzestrat cu alt chip și înscris pe alte coordonate. Ea a însemnat de fapt începutul prefacerii întregii zidiri, și ca atare nu putea fi percepută de cei care viețuiau încă în lumea cu trei dimensiuni.

În legătură cu răstignirea și moartea lui Iisus, relatările evangheliștilor conțin unele amănunte menite să confirme caracterul obiectiv al mărturiilor ce stau la baza scrierilor lor. De pildă, mențiunea că decesul a fost constatat de centurion prin străpungerea coastei cu lancea (Ioan, 19, 34), sau că hainele Sale au fost împărțite ca recompensă (Ioan 19, 24; Ps. 22) în patru și însușite de cei ce executau pedeapsa, iar cămașa fără cusătură a fost trasă la sorți (Ioan 19, 23-24).

Sfintele Evanghelii descriu fiecare cu emoție și sfială aspecte legate de minunea Învierii din morți a Domnului nostru Iisus Hristos, fără a se anula sau contrazice una pe cealaltă, ci completându-se ca într-un întreg, perfect dumnezeiesc.

Femeile mironosițe, în prima zi a săptămânii (Matei 28, 1; Marcu 16, 2 – 9; Ioan 20, 1, 19, dar și Luca 24, 1) vin la mormântul unde nu cu mult timp în urmă Îl îngropaseră pe Hristos, cu scopul de a-i unge trupul Învățătorului lor după cum era obiceiul iudeilor, „pentru a fi trupul bine mirositor și pentru a nu suferi împuțiciune din pricina stricăciunii; căci mirurile având oarecare putere de a usca umezeala trupului, neputred îl păzea pe el”.

Dar, stupoare, piatra de la ușa mormântului era prăvălită, iar mormântul gol. Cu teamă în suflet intră în mormânt unde sunt întâmpinate de un înger, ce luase chipul unui tânăr îmbrăcat în alb (Marcu 16, 5), care le vestește marele adevăr: „Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici” (Luca 16, 16). Apoi, le poruncește să meargă în mijlocul Apostolilor și să-i vestească și pe dânșii că Hristos a înviat.

Relatările celor patru evangheliști se deosebesc între ele în ce privește numele femeilor care au venit la mormânt. Matei le menționează pe Maria Mgdalena și pe cealaltă Marie, adică pe Maria lui Cleopa, mama lui Iacov cel mic, iar Marcu pe Maria Magdalena, pe Maria lui Ioacov și pe Salomeea, mama fiilor lui Zevedeu. La Luca, în afară de Maria Magdalena și de Maria lui Iacov apare Ioana, împreună cu alte câteva, al caror nume nu îl dă, mulțumindu-se să adauge: „Și celelalte împreună cu ele” (Luca 24, 10). Ioan este singururl care vorbește numai de Maria Magdalena, care vine la mormânt când este încă întuneric (Ioan 20, 1).

Sfintele femei aduceau miresme pregătite de ele, cu care aveau de gând să ungă, după datină, trupul Celui aflat în mormânt. Marcu amintește că, pe când mergeau, ele se întrebau cine le va prăvăli piatra de la gura mormântului. După cum s-a mai arătat, mormântul era săpat în stâncă și astupat cu o piatră, care trebuia împinsă spre a se intra înăuntru.

Potrivit relatării lui Matei, în timp ce mironosițele se apropiau de locul unde fusese îngropat Iisus, s-a făcut un cutremur mare și un înger coborând din cer a dat la o parte piatra care închidea mormântul.

Colaborând narațiunile sinopticilor cu aceea a lui Ioan, s-ar părea că Maria Magdalena, venită împreună cu celelalte femei dar ajunsă prima la mormânt și uluită de vederea pietrei ridicate și a mormântului gol, nu le mai așteaptă pe celelalte și aleargă într-un suflet să-i vestească pe Petru și pe Ioan. Graba ei o definește perfect pe mironosița dăruită cu totul lui Hristos și deznădăjduită la gândul că nici după moarte trupul Lui nu fusese cruțat de pângărire.

Mântuitorul S-a arătat viu după patimile și moartea Sa unui număr destul de mare de persoane. Aceste arătări sunt cele mai importante dovezi ale adevărului Învierii Domnului. Deși prin Înviere trupul luat de Mântuitorul din Sfânta Fecioară a încetat de a mai fi un trup pământesc, deși Domnul Cel Înviat nu mai ține de lumea noastră și nu mai este supus incidenților istorice, totuși, prin faptul că El S-a arătat unor persoane concrete, care au putut da mărturie despre întâlnirirle cu El, Învierea este un fapt istoric.

Făcându-se pe Sine asemenea nouă, adică muritor, Iisus știe că, asumându-și moartea noastră, împlinește Scripturile, eliberându-ne din acapararea morții prin Învierea Sa. El nu se mărginește să creadă numai în învierea morților în ziua de apoi. El știe că taina învierii trebuie inaugurată de El, căruia Dumnezeu i-a dat stăpânirea vieții și a morții. Mai mult, El este în persoană învierea și viața; cel ce crede într-Însul viu va fi, de va și muri (Ioan 11, 25).

Înainte de orice înviere omenescă – afară de cele trei minuni făcute de Mântuitorul – a înviat Domnul Hristos, de Care pe de o parte se spune că „Dumnezeu Tatăl L-a înviat din morți și I-a dat Lui slavă” (I Petru 1, 21); iar pe de alta, că El însuși, ca Dumnezeu S-a înviat pe Sine, a înviat prin „slava Tatălui” (Rom. 6, 4), adică prin dumnezeirea Lui a înviat trupul Său omenesc (Rom 4, 25). În acest sens, Mântuitorul spune despre Sine: „Eu sunt Învierea și Viața” (Ioan 11, 25); adică El este și dătător de viață și încă din belșug (Ioan 10, 10).

Moartea Lui a fost reală și Învierea Sa din morți, adevărată, făcându-Se cunoscut ucenicilor și femeilor mironosițe, în repetate rânduri, prin arătările Sale după înviere, încercând ei să-L atingă (Matei 28, 10; Ioan 20, 17-28). Trupul cu care El a înviat este același al lui Iisus din Nazaret, trup care fusese răstignit, încheind pe cruce opera de răscumpărare prin acel suspin: „Săvârșitu-s-a” ( Ioan 19, 30). După înviere însă, trupul Lui era nematerial, transparent, glorificat, sfânt, nemaifiind împiedicat de obstacole, căci intra la ucenici prin ușile încuiate, putând fi omniprezent (Ioan 20, 19; Luca 24, 15-31).

Învierea lui Hristos, au vestit-o apostolii, ai cărei martori au fost (Fapte 1, 22; 2, 32; 3, 15; 4, 33; I Cor. 15, 12), o mărturisesc scrierile lor sfinte și o propovăduiesc Biserica de aproape două milenii.

Hristos, Domnul slăvit, este numit „Cel întâi născut din morți” (Col. 1, 18; cp. Rom. 8, 29). Trupul glorios cu care Hristos S-a înalțat la cer șezând de-a dreapta Tatălui (Evr. 8, 1; I Petru 3, 22) a devenit un trup ceresc cu care a intrat în Sfânta Sfintelor – din cer, ca Arhiereu (Evr. 9, 11-12), în „Ierusalimul ceresc unde sunt duhurile drepților” (Evr. 12, 22-23).

Învierea lui Iisus Hristos va constitui pentru toți apostolii, chiar pentru cei mai apropiați, un eveniment neașteptat și uluitor. Asupra acestui punct concordă toate mărturiile.

Deosebit de proslăvirea Sa, Învierea lui Hristos a avut ca efect salvator asupra credincioșilor trezirea lor la „viața” cu Dumnezeu, prin trezirea lor din moartea păcatului sau trecerea „din moarte la viață” (I Ioan 3, 14), ajutați de lumina Evangheliei și de harul Sfintelor Taine. Prin această Învierea Domnului a devenit începătură (a învierii) celor adormiți (I Cor. 15, 25), sau a învierii generale a trupurilor, la sfârșitul veacului.

Celelalte trei învieri omenești, petrecute în timpul prezenței trupești a Mântuitorului pe pământ, de care se amintește în Noul Testament, sunt în primul rând readucerile la viața pământească a unor trupuri moarte, prin întoarcerea în ele a duhului sau a sufletului care ieșise din ele (Luca 8, 55). Acestea sunt: a fiului văduvei din Nain (Luca 7, 11-15); a fiicei lui Iair, mai marele sinagogii (Luca 8, 49-56) și învierea lui Lazăr a patra zi din mormânt (Ioan 11, 39-45), toate trei fiind învieri săvârșite de Mântuitorul Hristos.

Se spune iarăși că „după învierea Lui…mormintele s-au deschis și multe trupuri ale sfinților s-au sculat (au înviat) și ieșind din morminte au intrat în cetatea sfântă și s-au arătat multora” (Matei 27, 52-53).

Alte două învieri cunoscute în Noul Testament sunt cele făcute de marii apostoli: învierea tinerii ucenițe Tavita – „Căprioara”, din Iope – săvârșită de Sfântul apostol Petru (Fapte 9, 36-43) și aceea a tânărului Eutihie din Troa, săvârșită de Sfântul apostol Pavel (Fapte 20, 9-12).

Pentru experiența și certitudinea Bisericii, Învierea lui Hristos este diferită de învierile din morți pe care le-a realizat El însuși în timpul vieții Sale pământești. În trupul mort al lui Lazăr sau al fiului văduvei din Nain sau al fiicei lui Iair, porunca suverană a lui Hristos restabilește funcțiile vitale – așa cum și în cazul altor minuni restabilește unele funcțiuni locale: vederea orbilor, auzul și vorbirea surdo-muților sau mersul celor paralizați – dar trupul celor înviați rămâne în fapt stricăcios și muritor. Toți cei înviați de Hristos au murit iarăși la un moment dat, deoarece trupul lor, care fusese înviat o dată, era supus, ca și înainte de a fi înviat, consecințele căderii omului, necesității stricăciunii și morții. Învierile din morți care sunt descrise în Sfânta Scriptură sunt pentru ochii oamenilor semne minunate ale puterii lui Dumnezeu, adică ale libertății sale în fața oricăror limite naturale.

Certitudinea această pune bază participării de pe acum la tainele vieții celei noi, pe care El ne-o va face accesibilă, trecând prin sfintele taine. El manifestă puterea, pe care a primit-o de la Tatăl, readucând la viață mai mulți morți: fiica lui Iair (Marcu 5, 21 – 24), fiul văduvei din Nain (Luca 7, 11 – 17), Lazăr, prietenul său (Ioan 11). Prin aceste minuni care readuc la viață pe cei trei, Mântuitorul Iisus Hristos își lămurește ucenicii și pe toți cei care-L înconjurau că „moartea nu înseamnă desființare, ci o trecere într-o altă viață, arătând printr-o probă practică că sufletul este nemuritor”, minuni care devin preludiul vizibil al învierii Sale, care va fi de cu totul un alt ordin.

Prin Învierea Sa din morți, Domnul nostru Iisus Hristos a biruit pe cei doi înverșunați vrăjmași ai vieții și vredniciei omului: moartea și păcatul. Acești doi potrivnici ai neamului omenesc s-au născut când omul s-a rupt de Dumnezeu, călcând în picioare poruncile ascultării față de Ziditor, pentru că „nedespărțită de Dumnezeu Cel Viu, n-avea cum să cunoască moartea și, în desăvârșită ascultare față de Dumnezeu, n-avea cum să știe de păcat”.

Moartea și învierea Lui Iisus nu avea să fie ceva întâmplător. Pentru a-și preveni ucenicii, El face unele precizări clare: Fiul Omului trebuie să moară și să învieze a treia zi (Marcu 8, 31; 9, 31; 10, 34). La El se referă semnul lui Iona. Fiul Omului va fi trei zile și trei nopți în inima pământului (Matei 12, 40). El este semnul templului; „Distrugeți acest templu și Eu îl voi rezidi în trei zile”, dar „El vorbea de templul trupului Său” (Ioan 2, 19; Matei 16, 61). El și-a dorit moartea ca pe un botez care să-l afunde în apele infernului (Luca 12, 50). Dacă totuși El s-a îngrozit în fața ei (Ioan 12, 27; 13, 21) și a implorat pe Tatăl să-L apere de la moarte (Luca 22, 42), El a sfârșit prin a accepta această cupă de amărăciune (Marcu 10, 38; 14, 30) pentru a face voia Tatălui, făcându-Se ascultător până la moarte pe cruce.

Anunțările Învierii Sale rămân însă neînțelese pentru cei doisprezece Apostoli și această se observă din faptul că moartea și înmormântarea Sa îi disperase (Marcu 16, 14; Luca 24, 21 – 24, 37; Ioan 20, 19), în timp ce devine o rațiune foarte îndreptățită pentru dușmanii Săi, care o iau drept pretext pentru a face să i se păzească mormântul (Matei 27, 63).

A două fază a realismului Învierii constă în preaslăvire și lumină, deși ucenicii Domnului nu au sesizat această imediat, pentru că nu se pogorâse peste ei Duhul Sfânt. Ca atare, despre Înviere nu se poate vorbi în afara Bisericii Lui Hristos, cu argumente logice sau deducții, pentru că Învierea lui Hristos a avut loc pentru întărirea credinței Apostolilor și a urmașilor lor. Pentru ei și pentru noi Iisus este Mesia cel așteptat, iar Duhul Sfânt ne luminează să înțelegem adevărul dumnezeiesc, nu faptele obișnuite care aparțin firii.

Cu toate că Pilat în mod efectiv n-a găsit la El nimic care să merite pedeapsa capitală, totuși, moartea Sa dă aparența unei pedepse primită prin Lege (Matei 26, 66), deși în realitate era un sacrificiu de ispășire (Evrei 9). Realizând în literă, dar într-un alt sens, profeția involuntară a lui Caiafa, Hristos a murit pentru norod (Ioan 11, 50; 18, 14) și nu numai pentru norodul Său, ci și pentru noi toți (II Cor. 5, 14). Astfel, El a înfruntat moartea în propriul Său domeniu și a învins-o în momentul în care ea se credea învingătoare. El a pătruns în infern ca Stăpân, pentru a ieși după bunul Său plac, având la sine cheile morții și ale iadului (Apoc. 1, 18). De vreme ce Dumnezeu l-a dezlegat de durerile morții și de putreziciunea iadului, este clar că moartea a pierdut asupra lui toată puterea; în același timp, cel care avea putere asupra morții, adică diavolul s-a văzut redus la neputință (Eor. 2, 14). Acesta a fost primul act al biruinței Lui Hristos. Începând din acest moment, raportul dintre noi, oamenii credincioși și moarte s-a schimbat radicăl și definitiv. Hristos este învingătorul și lumina celor adormiți.

Învierea lui Hristos Însuși din morți nu este, însă, nicidecum o simplă revenire la viața pământească sau o reanimare a unui cadavru, ci începutul unei alte vieți: viața veșnică, în care trupul omenesc nu mai este supus stricăciunii, adică proceselor de compunere și descompunere, nici limitării legată de spațiu și timp.

Astfel, scrierile Sfinților Evangheliști conțin adevărul legat de învierea Domnului Iisus Hristos, fapt contestat în decursul istoriei de numeroși teologi, gânditori sau oameni de știință, însă cu toții străini de duhul curat al credinței ortodoxe. Faptul că Sfântul Apostol Pavel, deși nu a fost un martor ocular al evenimentelor legate de activitatea Mântuitorului și de învierea Sa din morți, susține, așa cum s-a văzut mai sus, în nenumărate epistole adevărul învierii din morți și dumnezeirea lui Iisus Hristos, este încă o dovadă în plus că cei care contestă realitatea învierii, Îl contestă de fapt pe Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu și Mântuitor al lumii.

Dovezile (evidențele) învierii

Locurile unde a fost văzut Domnul Isus:

în grădină (Ioan 20:16)

într-o încăpere (Ioan 20:19)

pe un drum (Luca 24:13-27 )

într-o casă (Luca 24:29-32)

pe malul mării Tiberiadei (Ioan 21:l-23)

pe un munte (Matei 28:16-20)

În Fapte 1:3, ni se spune că Isus a fost văzut de ucenici și de alți oameni într-o perioadă de patruzeci de zile, de la învierea Sa până la înălțarea Sa.

Mulțimea oamenilor care L-au văzut pe Isus:

Maria Magdalena (Ioan 20:11-17)

femeile care se întorceau de la mormânt (Matei 28:9-10)

Petru (Luca 24:34; 1 Cor.15:5)

cei doi ucenici, în drumul către Emaus (Marcu 16:12-13; Luca 24:13-35)

cei zece ucenici (Marcu 16:14; Luca 24:36-43; Ioan 19-23)

cei unsprezece ucenici (Ioan 20:26-29)

cei șapte ucenici, în Galileea (Ioan 21:1-23). Este interesant că atunci când ei au luat micul dejun pe malul mării, nu erau toți ucenicii acolo, ci erau doar șapte dintre ei.

cinci sute de oameni deodată (1 Cor.15:6)

Iacov, fratele Domnului (1 Cor.15:7)

cei unsprezece ucenici, pe muntele din Galileea (Matei 28:16-20; Marcu 16:15-18)

cei unsprezece ucenici, la înălțarea Domnului Isus (Luca 24:44-53; Fapte 1:3-9)

Ștefan, chiar înaintea martirajului său (Fapte 7:55-56)

Pavel, pe drumul către Damasc (Fapte 9:3-6 ; 22:6-11; 26:12-18)

Pavel, în Arabia (Fapte 20:24; 26:17; Gal.1:12,17)

Pavel, în Templu, avertizat că va fi prigonit (persecutat) (Fapte 22:17-21)

Pavel, în închisoare (2 Tim.4:17)

Ioan, pe insula Patmos (Apoc.1:12-20)

Mormântul gol –

Piatra care era pusă la gura mormântului cântărea între o tonă jumătate și două tone. Și ea a fost găsită dată la o parte.

Rene Pache a sous: „Mormântul gol pare a fi proba cea mai convingătoare: Cum se poate explica această, după atâtea măsuri preventive luate atunci de iudeii care, fiind mai dinainte avertizați, aveau tot interesul să nege învierea? De ce nu s-a prezențăt niciodată – celor ce ar fi vrut să-l vadă – trupul mort al lui Isus, gest care ar fi pus capăt oricărei discuții contradictorii? Cum puteau ucenicii să răpească trupul? Și, la urma urmei, ce ar fi putut face cu el? Într-o asemenea eventualitate, marturia dată d eei cu privire la înviere ar fi fost expresia unei conștiente imposturi. Ar fi acceptat creștinii să moară cu miile pentru a afirma un lucru pe acre nu l-ar fi crezut din toată inima? Nu ne îndoim nici o clipă că primii creștini, ca și iudeii bine informați, au fost absolut siguri că mormântul era gol.”

Garda romană, care păzea mormântul

Romanii erau cunoscuți pentru disciplina și vigilența lor militară.

Dar, la apariția îngerului, străjerii din garda romană au fost atât de uluiți, încât „au tremurat de frica lui”. „Au tremurat” este traducerea termenului grecesc care are aceeași rădăcină cu „cutremururul de pământ” din Matei 28:2, arătând că soldații au experimentat un cutremur personal atât al trupului cât și al minții. Dar, după un scurt moment de cutremur, ei au „rămas ca niște morți”, paralizați de frică. Ideea pare să fie nu numai că ei au devenit inconștienți, dar și complet traumatizați de ceea ce văzuseră.

Este absolut ridicol să credem că ucenicii ar fi furat trupul. Ei erau atât de îngroziți, încât n-aveau cum să fure un trup atunci. Această presupunând că ar fi făcut-o în timpul cât vigilenta garda romană a fost adormită.

Îndrăzneala (curajul) ucenicilor, după înviere, în ziua Cinzecimii

Greșeala liderilor religioși, în a găsi un cadavru înlocuitor

Liderii religioși ai iudeilor nu trebuiau să facă altceva, decât să găsească un cadavru, să vină și să spună: „Uitați, acesta este cadavrul lui Isus!”, și se terminau cu discuțiile.

Poziția fâșiilor de pânză

Pânzeturile și fâșiile de pânză cu care fusese îmbălsămat corpul lui Isus se aflau pe jos, iar ștergarul care Îi acoperise capul era dat la o parte, ca și când Isus a ieșit din ele (Luca 24:12; Ioan 20: 5-7)

Este clar că trupul lui Isus Hristos nu a fost mutat în grabă, lucru care s-ar fi întâmplat, dacă ucenicii ar fi vrut să-l fure în timpul somnului străjerilor din garda romană. Într-un asemena caz, ei nu ar mai fi timp să desfacă fâșiile de pânză și nu ar mai fi strâns ștergarul spre a-l așeza în altă parte.

Convertirea Sfântului Apostolului Pavel

Saul (Pavel) era liderul oponent Bisericii. Și citim în Fapte 9 despre convertirea lui, când a avut viziunea cu Isus Hristos cel înviat.

Creșterea Bisericii

Șapte mii de oameni au fost mântuiți într-o singură zi (Fapte 2).

Evenimentele relatate în cele 4 Evanghelii

Trupul lui Isus după înviere

În Filipeni 3:21, Pavel spune: „trupul slavei Sale”.

Știm că trupul Său de după înviere a fost diferit de trupul pe care L-a avut înainte de înviere.

Trupul înviat era asemănător cu trupul avut înainte de moarte – În Luca 24:39 și Ioan 20:27, vedem că trupul înviat al lui Isus avea aceleași semne în el, pe care le dobândise la moartea Sa.

Isus înviat a mâncat în fața lor (Luca 24:41-43)

Trupul Său înviat putea fi atins (Luca 24:39; Ioan 20:27)

Maria I-a recunoscut glasul (Ioan 20:16)

Ucenicii L-au recunoscut (Ioan 21:6-7)

Isus a făcut minuni asemănătoare cu cele dinaintea morții Sale (Ioan 21:6-7)

2.2. ÎNVIEREA MÂNTUITORULUI ÎN SCRIERILE

SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL

Sfântul Apostol Pavel prigonea și ucidea pe ucenicii Mântuitorului înainte de convertirea sa minunată pe drumul Damascului, fiind convins că-și servește legea și neamul. Toate convingerile sale au fost năruite de apariția Celui înviat, „Eu sunt Hristos pe care tu îl prigonești” (Fapte 9,3-5), i-a spus Mântuitorul, iar Sfântul Pavel, convins de realitatea învierii lui Hristos adevenit din prigonitor, Apostol (Gal. 4,14). „M-am răstignit împreună cu Hristos- spune Apostolul-și nu mai trăiesc eu ci Hristos trăiește în mine. Și viața mea de acum, în trup, o trăiesc în credință în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe sine Însuși pentru mine” (Galateni 2,20).

Realitatea învierii Mântuitorului este probată de Sfântul Apostol Pavel și de înfățișările lui Iisus arătat anumitor persoane, înfățișări pe care le realizează în parte și Sfinții evangheliști, iar el le enumeră în capitolul 15 din Epistola I către Corinteni. Dintre acestea cea mai importantă din punct de vedere documentar bisericesc este arătarea Mântuitorului la peste 500 de frați; la care adaugă informația că la anul 56 când a scris epistola, „cei mai mulți” dintr ei erau încă în viață. Ei puteau să fie consultați oricând, pentru a confirmăînvierea Domnului. „După aceea S-a arătat lui Iacob, apoi tuturor Apostolilor” (I Corinteni 15, 8). „Iar în urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi s-a arătat mie” (Fapte 9, 5). Este vorba de arătarea din apropiere de Damasc, relatată și de faptele Apostolilor (9, 1 – 22), precum și în alte câteva locuri din epistolele pauline (Efeseni 3,3; Galtieni 1, 16; Filip 3, 12). Această arătare a Mântuitorului înviat esre reală și-l înscrie pe Sfântul Apostol Pavel între, martorii expreși ai învierii Domnlui. Pentru Sfântul Apistol Pavel certitudinea învierii Domnului constituie izvorul credinței și al întregii sale activități misionare și pastorale. Învierea Mântuitorului ne descoperă în El existența unei forțe divine, care-L înalță deasupra umanității Sale, ca o a două persoană a Sfintei Treimi. Fără înviere moartea lui Hristos intră în seria evenimentelor obișnuite. Numai învierea dovedește pe deplin divinitatea Sa. Ea rămâne pivotul întregii învățături evanghelice. „Dacă Hristos n-a înviat, atunci zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică este și credința noastră” spune Sfântul Pavel (I Corinteni 15, 14).

Învierea lui Hristos este definitivă. El a revenit la viață și nu va mai muri, deoarece „moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Romani 6, 10). De aceea apostolul Îl numește „Cel pururea viu” (Evrei 12, 2), care este de-a dreapta lui Dumnezeu, în cetatea cea cerească (Filip 3, 20).

În teologia paulină moartea Mântuitorului a fost pusă în legătură directă și imediată cu învierea Sa (Romani 8, 34; 14, 9). Între moarte și înviere nu este discontinuitate; moartea este trecere spre înviere. Ele alcătuiesc împreună un singur fapt; una cere pe cealaltă, se întregește și se explică prin cealaltă. Moartea lui Hristos semnifică sfârșitul vieții noastre după trup (II Corinteni 5, 16), iar învierea Sa este începutul vieții noi, duhovnicești. „Căci dacă cineva este în Hristos este făptură nouă” (II Corinteni 5, 17). De aceea moartea coincide cu învierea ca o singură taină. „În cruce este o putere care produce învierea, iar în înviere este prezentă, într-un anumit sens, în mod etern moartea pe cruce”. Crucea are în ea însăși o forță de biruire a păcatului și a morții (Coloseni 2, 15), o putere care înaintează spre înviere și se finalizează în înviere. În moartea lui Iisus se cuprinde în mod virtual învierea Lui, și în învierea Lui continuă să fie prezentă puterea biruitoare de moarte a crucii. Învierea începe chiar în momentul morții lui Iisus. De aceea moartea Domnului este mișcarea spre înviere, așa cum se întâmplă cu grăuntele vechi și planta nouă. Orice credincios știe că mântuirea fiecăruia depinde de însușirea prin credință a roadelor întâmpinării, patimilor, morții și învierii lui Iisus Hristos.

Creștinismul răsăritean a acordat totdeauna o importanță deosebită atât morții pe cruce a Mântuitorului, cât și Învierii Sale.

Alături de ceilalți Apostoli, Sfântul Apostol Pavel a răspândit cu mare și cu multă energie aceste adevăruri de credință atât în cadrul acțiunilor de catehizare a credincioșilor, cât și în încercările sale de a combate ereziile și îndoielile referitoare la vremurile de pe urmă, ce se iveau în comunitățile creștine. Sunt tema centrală a predicii și scopul vieții și activității sale. „Eu v-am învățat înainte de toate, ceea ce am primit, spune Sfântul Pavel – că Iisus a murit pentru păcatele noastre și a înviat pentru îndreptarea noastră” (I Corinteni 15, 3; Romani 4, 25).

Căzând în păcat protopărinții noștri, au pierdut comuniunea harică cu Dumnezeu, îndepărtându-se de Creator. Dar Dumnezeu nu a voit să se distrugă lucrul mâinilor Sale și de aceea, a hotărât ca Fiul Său să se întrupeze, pentru ca noi să fim mântuiți. La „plinirea vremii” s-a realizat planul divin de mântuire a noastră. Început de Dumnezeu, care în virtutea preștiinței Sale, prevăzuse căderea în păcat a primilor oameni (Efes 1, 9). Acest plan divin are, deci, început în veșnicie, o realizare în timp și este mereu actual prin împărtășirea fiecărui credincios de roadele jertfei Mântuitorului Hristos (Romani 10, 9). Această este ideea preponderentă a gândirii pauline. Mântuirea obiectivă a fost înfăptuită pentru toți prin răscumpărarea săvârșită de Mântuitorul Hristos pe cruce. Ideea de mântuire este legată ontologic de eliberarea tuturor din „robia păcatului” și a morții.

Astfel a recurs la anlogii diverse descriind antitetic deosebirea inițială dintre opera primului om Adam și opera lui Adam ce nou, Hristos (Romani 5, 14 – 15). Primul ne aduce păcatul, condamnarea, durerea și moartea (Romani 5, 14), al doilea ne dăruiește prin înviere, posibilitatea îndreptării, harul și viața (Romani 3, 24 – 27, 4, 25). Cu Adam suntem solidar în păcat și cădere, cu Mântuitorul Hristos suntem solidari în actul învierii Sale (I Corinteni 15, 21 – 22). Solidaritatea cu Adam ține de legătura trupească a noastră cu el, solidaritatea cu Hristos ține de încorporarea noastră în trupul Său tainic. „Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia” (I Corinteni 15, 22). Prin descendență naturală Adam ne-a asociat pe toți morții, iar descendență harică Hristos ne asociază pe toți învierii Sale.

Deosebit de sugestive sunt spusele Apostolului Pavel prin care descoperă filipenilor taina întrupării, morții și învierii Mântuitorului. Deși era „în chipul lui Dumnezeu”, Hristos s-a deșertat pe Sine, a luat chip de rob și s-a făcut asemenea nouă până și la înfățișare. Această deșertare (chenoză) este calea aleasă de Dumnezeu pentru a se releva pe Sine pe măsura capacității noastre de primire și înțelegere a divinului.

Fiul lui Dumnezeu s-a smerit pe Sine și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte pe cruce. „Chenoza apare drept expresia maximă a iubirii și a dăruirii lui Dumnezeu prin Smerenie”. Concomitent se mai descoperă și faptul că smerenia nu-i un simplu atribut moral al firii omenești, o atitudine a creaturii în fața atotputerniciei Creatorului. Smerenia este mai întâi dumnezeiască și de origine divină. Smerenia și ascultarea până la moarte a Fiului lui Dumnezeu ca om întrupat în timp, a desființat neascultarea și mândria protopărinților. A fost prigonit și a fost negat, dar El i-a iubit pe prigoniți și pe negători, pe toți aceștia răscumpărându-i cu prețul sângelui Său. (Efeseni 1,7; Evrei 9,12; I.Timotei 2,6).

În mijloc, între Vechiul și Noul Testament se plasează actul morții și a învierii Mântuitorului. Hristos preotul adevărat și veșnic, vine să aducă un singur sacrificiu în care răscumpărarea se săvârșește prin propriul Său sânge. Sângele acestui sacrificiu dăruiește tuturor iertarea păcatelor și împăcarea cu Dumnezeu. „Harul divin izvorât din acest sacrificiu coboară până la cele mai de jos ale făpturii noastre și ne ridică până la dreapta Tatălui”. Ceea ce dă valoare acestui sacrificiu este fără îndoială persoana preotului „Ca preot desăvârșit Iisus Hristos aduce o jertfă desăvârșită”. Jertfa lui Hristos reprezintă momentul perfecțiunii totale, este unică și nerespectabilă și conferă creației o altă ordine de existență. Hristos se introduce cu El în veacul învierii.

Drama de pe Golgota este actul dumnezeiesc al mântuirii noastre, iar învierea lui Hristos este împlinirea și adeverirea Lui; pentru creștini acestea sunt fapte mai presus de orice îndoială. Realitatea morții Mântuitorului este de necontestat și Apostolul Pavel nu revine asupra acestei probleme decât pentru a aminti creștinilor roadele ei sau pentru ca să o pună în legătură cu învierea. Învierea Mântuitorului Hristos constituie pentru noi creștinii dovada cea mai puternică a dumnezeirii Lui și a originii dumnezeiești a creștinismului. Iisus Hristos a fost dat morții, dar S-a legitimat ca Mântuitor și Fiu al lui Dumnezeu prin învierea Sa. Drama morții și triumful învierii lui Hristos, au impresionat pe Sfinții Apostoli și pe credincioși și le-au întărit convingerea în puterea și divinitatea Lui ( Romani 10,9). Această convingere a fost mărturisită de Apostoli chiar din prima zi a propovăduirii lor în fața mulțimii de evrei care se aflau la Ierusalim în ziua Cincizecimii (Fapte 2,5,34,36) „Dumnezeu a înviat pe acest Iisus căruia noi toți suntem martori” zice Sfântul Apostol Petru (Fapte 2,32).

Dar moartea și învierea Mântuitorului nu sunt fapte izolate, ci au legătură intimă cu viața ei, pe care o pătrund și o transfigurează. Umanitatea lui Iisus Hristos devine focarul din care iradiază în formă accesibilă nouă infinitatea vieții divine, devine un mijloc de comunicare al energiilor dumnezeiești spre noi. Moartea și învierea Mântuitorului devin fapte ale vieții noastre religios – morale, prin participarea fiecăruia dintre noi la moartea și învierea lui Hristos. Aceste două acte devin izvorul vieții noastre veșnice: „Dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom viețui împreună cu El” (Romani 6, 8). Biruința vieții asupra morții este oferită în dar tuturor celor ce cred în El de către Mântuitorul Hristos (I Corinteni 15, 57). Învierea Sa este certitudinea învierii noastre, deoarece a fost câștigată de El în numele nostru, al tuturor, pentru ca toți cei ce credem și trăim după voia Lui să ne bucurăm pe deplin de darul învierii și al vieții (I Corinteni 15, 55 – 56). „De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Dumnezeu și vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, te vei mântui” (Romani 10, 9). Răspunzând prin credința iubirii nemărginite al lui Dumnezeu care și-a dat pe propriul Fiu spre moarte pentru noi (Romani 8, 32) ne apropiem de Dumnezeu și primind botezul devenim membre ale trupului tainic al Domnului. După spusele Sfântului Apostol Pavel, între cel ce se botează și Hristos se produce o comunicare tainică de suferință. Botezul ne dăruiește efctele morții pe cruce a Mântuitorului, deoarece Iisus ne-a asociat tainic la jertfă, anihilând păcatul și influența sa negativă. Prin botez credincioșii participă și la învierea Sa „Căci dacă am crescut împreună cu El, prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași și ai învierii Lui” (Romani 6, 5). Asociindu-ne la învierea și viața, Mântuitorul distruge germenii morții și ne conferă privilegiul unei vieți fără de sfârșit, viața harului și viața măririi. La botez, în ființa credinciosului se produce o înviere la viața nouă, o renaștere faptică, care-l situează pe cel botezat în comuniune cu Hristos Cel înviat. Renașterea săvârșită la botez este numai începutul procesului de înnoire. Creștinii poartă de acum în trup „omorârea lui Hristos” pentru ca și viața lui Iisus să se arate în trupul lor (II Corinteni 4, 10). Taina lui Hristos, taina crucii și învierii divine, taină a fiecărui creștin, pentru că Mântuitorul a gustat moartea pentru toți (Evrei 2, 9). Împlinite odinioară aceste acte rămân într-o eternă actualitate și sunt accesibile tuturor celor ce caută mântuirea. Timpul dintre învierea lui Hristos și parusia Sa este timp al mântuirii. Hrana spirituală care menține pe credincioși în comuniune cu Hristos în acest timp al mântuirii este Sfânta Euharistie, euharistia dă chip deplin întrupării, jertfei și învierii. În esența sa jertfa euharistică este aceeași cu jertfa pe cruce. Deosebirea constă numai în faptul că pe cruce Mântuitorul S-a adus pe sine jertfă și a murit. Pe când în Sfânta Euharistie se jertfește El, prin preot, în chip nesângeros, în forma pâinii și a vinului, tainic, fără să moară. Spre deosebire de jertfa de pe cruce care s-a adus o singură adată, cea euharistică, fără să fie o altă jertfă, se aduce mereu până la sfârșitul veacurilor. După această împărtășire, cu trupul și sângele lui Hristos, se naște, crește „omul cel nou”, cel zidit după chipul lui Dumnzeu, „în strălucirea originară a creației”. „Omul cel vechi” a fost răstignit împreună cu Hristos ca să se nimicească trupul păcatului (Romani 6, 10). Firea noastră cea alterată de păcat este înnoită puțin câte puțin și de învierea Mântuitorului se naște făptura cea nouă (Romani 6, 5). Sfântul Apostol Pavel sfătuiește deseori pe credincioși să părăsească definitiv viețuirea de mai înainte care aparține „omului vechi” și să se înnoiască în „duhul cugetului lor” (Efeseni 4, 22 – 23). Viața „după duh”, „viața în Hristos”, introduce pe credincioși în raporturile filiale față de Dumnezeu – Tatăl. Viața cea nouă este însoțită de conștiință nouă în care locuiește Hristos mort și înviat (Filip 3, 10). Învierea Domnului purcede și învederează învierea credincioșilor. Învierea Sa este premisa și garanția învierii morților, „dacă nu este învierea morților, nici Hristos n-a înviat” (I Corinteni 15, 13, 16). „Dumnezeu care L-a înviat pe Domnul ne v-a învia și pe noi prin puterea Sa” (I Corinteni 6, 14; Romani 6, 5).

Moartea și învierea lui Iisus Hristos dăruiește tuturor harul divin, care curățește și sfințește pe toți credincioșii, întărindu-i pe căile mântuirii (Romani 1, 5; 3, 24). Sfințenia este starea de comunicare harică a credincioșilor cu Dumnezeu, ce conține acel „influx vital” care menține pe credincioși pe căile sfințeniei și pe căile înnoirii.

Moartea și învierea Mântuitorului au refăcut legătura dintre cer și pământ, au împăcat pe om cu Dumnezeu. Nădejdea credincioșilor în viață și în moarte își are izvorul în realitatea morții Mântuitorului Iisus Hristos. Învierea Mântuitorului înlătură moartea ca sfârșit al vieții credincioșilor, deschizându-le orizontul eternității. „Viața învierii este viața plinătății și a luminii”. În această ancorare a vieții noastre de pe pământ în viață, în viața viitoare constă viețuirea măreției creștine. Aceste două momente prin care a trecut Hristos, au adus făpturii iertare, înnoire și viață veșnică.

Scopul învierii

Pentru a proclama triumful Celui răstignit (Marcu 16:6)

Pentru a dovedi acceptarea Tatălui (Romani 1:4)

Pentru a împlini promisiunea făcută de Isus Hristos (Mat.16:21)

Învierea este împlinirea promisiunii făcută de Dumnezeu-Tatăl (Fapte 13:32-33; 3:25; Genesa 3:15; 12:3; 22:18; 26:4; 12:3; Galateni 3:16).

Învierea ridică orice semn de întrebare pusă asupra divinității lui Isus Hristos (Romani 1:4).

Învierea este o dovadă a justificării credincioșilor (Romani 4:23-25).

Prin înviere, creștinii sunt părtași ai unei speranțe noi (1 Petru 1:3-4).

Învierea face ca preoția neschimbătoare a lui Isus Hristos să fie disponibilă fiecărui credincios (Evrei 7:22-25; 4:14-16; 1 Ioan 2:1; Ioan 11:42; Romani 8:34).

Învierea ilustrează puterea lui Dumnezeu, putere disponibilă tuturor credincioșilor (Efeseni 1:19-20).

Învierea este o arvună a judecății viitoare (Fapte 17:31; Ioan 5:22).

Învierea face posibilă rodirea credinciosului (Romani 7:4).

Învierea este o garanție și o siguranță a învierii noastre (2 Corinteni 4:14).

Învierea lui Hristos este triumful Bisericii și este răspunsul dat de Dumnezeu tuturor vrăjmașilor lui Hristos.

„Un Isus mort, gata să putrezească, nu putea înființa și conduce o Biserică; nu putea ajuta, întări, călăuzi și mijloci pentru copiii Săi.

Un astfel de Isus nu S-ar putea întoarce în triumf, pentru a-l nimici pe Anticrist și a distruge oștirile lui; n-ar putea așeza o Împărăție glorioasă, în care să domnească pacea universală; și n-ar putea crea ceruri noi și un pământ nou. Numai un Mântuitor viu, maiestuos și glorificat poate și va face toate acestea!”

Capitolul 3

3.1. Învățăturile Sfinților Părinti si ale Bisericii despre Înviere

Învățătura ortodoxă despre învierea Domnului nu este separată de întreaga lucrare de răscumpărare, de ridicare a omului din îndepărtarea sa de Dumnezeu. Astfel, ea nu trebuie separată nici de răstignirea și moartea Sa pe cruce, astfel ca lucrarea de răscumpărare ce a făcut Dumnezeu prin Fiul Său întrupat să fie unitară, după cum mărturisim și în Crez.

"În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul și pe scaun împreună cu Tatăl și cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le Cel ce ești necuprins".

Acest tropar, pe care preotul în rostește în timpul Sfintei Liturghii, este adesea considerat ca un rezumat al învățăturii ortodoxe despre învierea lui Hristos.

Dumnezeu adevărat, Hristos este pretutindeni și pe toate le umple, fiind necuprins. Niciodată nu s-a despărțit de Tatăl și de Duhul, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt fiind "Treimea cea de o ființă și nedespărțită".

Om adevărat, el este îngropat ca un mort, înfășurat în giulgiurile de îngropare. Dumnezeu-om, Mântuitorul Hristos se coboară la iad, dar nu ca un osândit, ci ca un Dumnezeu ducând în acel adânc al despărțirii de Dumnezeu viața și lumina învierii, sfărâmând încuietorile iadului și scoțându-i de acolo pe toți cei ce au crezut în El (I Petru 3, 19-20). În același timp, El este și în rai cu tâlharul cel bun, după făgăduință ("Astăzi vei fi cu Mine în rai" – Luca 23, 43), lucru ce arată că Hristos a murit pentru toți, pentru întreg neamul omenesc.

Sfintul Atanasie cel Mare arata ca Mântuitorul a ales crucea drept cale a jerfirii Sale pentru ca acesta este singurul fel de moarte in care trebuie sa intinzi mâinile. Altfel spus, să sfârșești îmbrățișând, "adunând pe fiii lui Dumnezeu cei imprăștiați" (Ioan XI, 52). La jertfa Sa Iisus ne unește si pe noi. Si in El, in Hristos învățăm sensul si valoarea iubirii, dăruirii, jertfei, învățăm firea lucrurilor. – Sfintul Ioan Gura de Aur observă, ca "Dumnezeu voind sa lege pe toți oamenii intre ei, a impus o necesitate atât de mare in lucruri, incât cu folosul aproapelui este legat folosul altuia. Cârmaciul corăbiei apără in furtuna, de la inec pe toți; mesteșugarul nu caută doar folosul lui; agricultorul nu seamănă numai atât cât ii ajunge lui, si soldatul stă in linia de bătaie nu numai a se apăra pe sine".

In realitate, moartea si Învierea Domnului trebuie privite împreună, ca un intreg. Așa le-au privit Părinții bisericești, așa le privește Biserica in viața ei liturgică si de rugăciune. Când pomenește de cruce, ea nu uita de Înviere si când se bucură de Înviere, se gândește totodată la cruce. Această indisolubilă unitate a celor două momente in iconomia mântuirii, incep sa o vadă astăzi si unii teologi (Arseniev, Lot-Borodine, Odo Casel). Unul din acești teologi a atras atenția ca această indisolubilă unitate iradiază si din textele Sfintei Scripturi.

Dar in ce consta această unitate? Ea trebuie văzută nu numai ca o succesiune necesară, dar externă, a celor două momente in opera mântuirii, ci ca o anumită prezență a fiecărui moment in celălalt. Moartea Domnului cuprinde in sine inceputul Învierii si starea de Înviere a Domnului nu e golită de o anumită prezență a crucii. Moartea si Învierea Domnului constituie împreună un paradox, nu numai prin aceea ca, desi sunt două momente contrare, ele totuși se succed, ci si prin aceea ca, desi sunt contrare, ele totuși se cuprind intr-un anumit sens una in alta.

  Pentru evidențierea generală a acestui fapt misterios, ne putem ajuta de următoarele cuvinte ale Mântuitorului: "Ca cel ce se va inalța pe sine, se va smeri, si cel ce se va smeri pe sine, se va inalța" (Mat. 23, 12), si: "Ca cine va vrea sa-si mântuiasca sufletul său, pierde-l-va pe el: iar cine-si va pierde sufletul său pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va căștiga" (Marcu 8, 35). Socotim ca aceste cuvinte nu indică numai paradoxul unei succesiuni de momente contrare, ci paradoxul cu mult mai ascuțit al unei interiorități reciproce a acestor momente contrarii. Cel ce se smerește, in insăși smerenia sa se inalță, atingând "inălțimea gândului smerit", cum s-a spus in ascetica răsăriteană. Inaintând cineva in smerenie, inaintează in inălțime, si invers, inaintând in inălțare, inaintează in coborâre. Iar cel ce-si pierde sufletul pentru Hristos si-l află nu după aceea, ci incă chiar in cursul pierderii lui, precum cel ce si-l apără, chiar in cursul apărării si-l pierde. Ca acesta este ințelesul cuvintelor Mântuitorului si nu acela al unei simple succesiuni, ne-o confirmă Sfântul Apostol Pavel, care spune: "Nebune, tu ce semeni, nu inviază de nu va muri" (I Cor. 15, 36). Dar e vădit ca bobul semănat nu moare mai intâi de tot, ca abia pe urmă sa răsară, ci incă in vreme ce moare, incepe viața cea nouă in el. De altfel insăși succesiunea celor două momente contrare, presupune un inceput al celui de al doilea in cel dintâi. Altfel nu s-ar putea explica această succesiune. Sfântul Apostol Pavel revine adeseori asupra acestei idei, afirmând ca in fiecare zi moare după omul din afară, ca sa invie după cel dinăuntru.

  Dar nu orice moarte inițiază prin ea insăși, dinăuntrul ei, Învierea, ci numai moartea lui Hristos, care poarta numele special de cruce. Moartea noastră numai intrucât e si ea o moarte in Hristos, sau o cruce, are si ea această virtute. Moartea omului nu produce din sine, Învierea, in baza unei legi naturale, cum se imtâmplă cu bobul semănat in pământ. Numai moartea lui Hristos a invins moartea indeobște, precum numai moartea noastră in Hristos, o poate invinge pentru fiecare dintre noi personal.

  Existența faptului misterios ca moartea lui Hristos cuprinde in sine inceputul Învierii Lui, ne-o adeveresc insă in mod deplin textele Sfinților Părinți si cântările Bisericii.

  Sf. Proclu, patriarhul Constantinopolului, exprimă acest adevăr in cuvinte de o mare plasticitate. Ele cuprind ideea ca incă in ziua răstignirii sale, Vineri, Domnul biruiește moartea si iadul. "Infricoșate sunt tainele bătăliei acesteia. Infricoșate trofeele războiului de sub pământ. Mai presus de orice cugetare e biruința Celui ce s-a răstignit pentru noi. S-a injugat cu moartea ca un mort: dar a jefuit iadul ca un Dumnezeu tare si puternic… Astăzi iadul din neștiință a inghițit veninul. Astăzi moartea a primit pe mortul pururea viu. Astăzi s-au dezlegat lanțurile oe care le-a făurit șarpele in rai. Astăzi s-au slobozit robii cei din veac. Astăzi tâlharul a pătruns in raiul păzit de 5500 de ani de sabia inflăcărată. Astăzi "lumina in intuneric luminează" (Ioan I, 5) si a golit toată vistieria morții. Astăzi s-a săvârșit intrarea cea nouă a impăratului in inchisoare. Astăzi "a sfărâmat porțile de aramă si a frânt lanțurile de fier" (Ps. 106, 16) Cel ce a fost inghițit ca mort simplu si a jefuit ca Dumnezeu Cuvântul. Astăzi Hristos, piatra cea din capul unghiului, a clătinat temelia strămoșească a morții, a smuls pe Adam si a surpat toată clădirea iadului. Astăzi si cei ce plângeau inainte, pe care moartea ii inghițise biruindu-i, striga cu mare glas: "Unde este, moarte, biruința ta? Unde este, iadule boldul tau?" (I Cor. 15. 55).

Ar fi gresit sa se creadă ca Sfântul Proclu folosește cuvântul "astăzi" numai, ca expresie a siguranței pentru niște lucruri care se vor intâmpla de-abia mai târziu. E o invățătură clară a Bisericii ca Domnul indată ce a expirat pe cruce ca om, s-a dus cu sufletul la iad, si nu ca sa continuie sa pătimească, nu ca sa stea acolo ca un mort, ci ca un impărat biruitor, cu slava dumnezeiască ieșită din ascunsul Său la arătare. Nu e fără semnificație faptul ca iconografia ortodoxă infățișează Învierea Domnului prin scena coborârii Lui la iad intru slavă, arătând ca viața Învierii incepe in El incă din clipa morții, ca țâșnind din ea o putere de viața făcătoare, care, desigur, se va dezvolta deplin din clipa Învierii Lui. Fără indoială, din punct de vedere natural, trupul Domnului este mort. Dar el are acum, altfel decât in timpul dinaintea morții, o putere prin Duhul Sfânt, care – arătându-se intr-un grad neasemănat mai redus, si in moaștele Sfinților – se află din momentul morții in umanitatea lui Hristos, intr-un chip deosebit. De aceea scriitorii bisericești din Răsărit numesc trupul Domnului de pe cruce, pe de o parte mort, dar pe de alta parte de viața făcător. In acest spirit, Sf. Ioan Gura de Aur socotește ca orcine se impărtășește de Domnul, pune gura sa, la insăși coasta trupului Domnului de pe cruce. Icoane vechi ortodoxe infățișează un inger ținând un potir lângă coasta Domnului mort pe cruce, ca sa primească sângele cu care se impărtășesc credincioșii.  

Pe de alta parte, noi si acum bând sângele Domnului in Euharistie, il bem din trupul Domnului direct, totul fiind, fără indoială, acoperit de valul unor simboale. Deci precum trupul Domnului incă mort pe cruce are in el puterea de viața făcătoare a Duhului, asa si acum in cer e intr-o stare de ă, intr-o continuare a jertfei de pe cruce.

  Această impletire a morții si a puterii de viața in Domnul, se arată si in faptul ca altarul de pe care ne impărtășim cu Hristos, viața noastră, este văzut in Răsărit ca mormântul Domnului. Din mormânt ne răsare viața.

  Sunt numeroase textele patristice si cele din cântările bisericești, care confirmă atât ideea vieții celei noi, răsărită in umanitatea Domnului incă in timpul morții, cât si ideea despre starea Lui de jertfa de după Înviere.

  Dar de ce a fost necesar pentru Fiul lui Dumnezeu ca sa treaca umanitatea Sa prin moarte, pentru ca sa rupă legăturile morții de deasupra umanității Sale si implicit de deasupra intregii omeniri?

  Redând explicările ce le dau Sfinții Părinți acestei necesități a morții Domnului pentru Învierea Lui, vom da inevitabil de faptul ca moartea Omului Hristos are si ea o contribuție la actul Învierii Sale. Nu e aci vorba numai de necesitatea ca Hristos sa fie mai intâi mort ca om, pentru ca sa aibă cine fi inviat de către Hristos ca Dumnezeu. Din acest punct de vedere ar putea fi trecut omul la starea de Înviere si fără sa fie intâi mort, ceea ce nu se intâmplă insă. Ci e vorba de un rol pozitiv pe care il are insuși actul primirii morții de către Domnul, ca om, pentru actul Învierii Sale, desigur, nu moartea unui om de sine stătător, autonom in existența si in actul morții sale, ci existența umanității in Dumnezeu si moartea ei in El are un rol in actul Învierii; un rol pe care nu-l are, așadar, umanitatea prin sine, ci prin faptul ca i se rânduiește de Dumnezeu. Si acesta a fost cazul cu Hristos.

  Crucea e considerată de Sfinții Părinți si de Biserică o mare taină. Dar dacă Dumnezeu ar opera Învierea omenității prin simpla Sa atotputernicie cum ar opera Învierea unei alte oarecari naturi ce s-ar comporta cu totul pasiv față de acest act dumnezeiesc, de ce ar mai fi considerată crucea, moartea si Învierea Domnului, niște mari taine? Licarește aici, precum se vede, misteriosul rol al morții de instrument folosit de Dumnezeu pentru desființarea morții. Dumnezeu e cel ce lucrează prin ea ca instrument in acest scop. Dar Dumnezeu se folosește de acest instrument; in acest rost paradoxal, sta taina crucii.

 Explicările ce le dau Sfinții Părinți acestui sens paradoxal al crucii, nu au pretenția să-l epuizeze, ci sa evidențieze si mai mult caracterul ei de taina, conform cu ceea ce spune Sfântul Grigorie de Nissa, ca orice inaintare in ințelegerea lui Dumnezeu, e o inaintare in ințelegerea Lui ca taina neinteleasă.

  Sfântul Maxim Mărturisitorul vede rostul morții Mântuitorului in eliberarea firii omenești de afectele care s-au introdus in ea după căderea lui Adam. E vorba de o eliberare a firii de aceste afecte, nu printr-un act de atotputernicie divina, săvârșit asupra ei din afară de ea, ci printr-o biruire a lor de către firea omenească insăși, dinăuntru in afară, se ințelege nu fără lucrarea lui Dumnezeu, care este neapărat necesară, pentru a face firea omenească in stare de un asemenea act. Căci ele reprezintă starea de slăbiciune in care a fost așezată firea omenească după căderea in păcat. Deci scăparea firii omenești de ele trebuie sa se arate ca o slăbiciune a firii față de ele. Si numai intr-un act de biruire a lor de către firea omenească, se arată tăria ei efectivă față de ele.

  Unul din aceste afecte este frica de moarte. Biruința acestei frici de moarte nu o putea arăta firea omenească a Domnului ocolind moartea, ci primind-o, biruind frica ce face firea omenească sa fugă de moarte. Această frica e cel mai puternic afect, e cea mai mare slăbiciune a firii omenești. De aceea, in biruirea ei se manifesta cea mai mare slăbiciune a firii. Si de aceea ea e ultima pe care a invins-o Mântuitorul. Si invingând cu firea Sa omenească această ultima slăbiciune a ei, a fost invinsă moartea insăși, ca punct final al slăbiciunii firii umane.

  Iata, deci, paradoxul: prin primirea morții se invinge moartea; primirea morții este supremul act de tărie al firii umane, in efortul ei de a se ridica de sub stăpânirea slăbiciunilor de pe urma păcatelor, slăbiciuni ce culminează in moarte. Dar moartea primităi, astfel e altfel decât moartea suportată ca punct final al păcatelor, al momentelor de slăbire a firii. Moartea Celui fără de păcat e supremul act de tărie, câtă vreme moartea de pe urma păcatului e ultima treaptă de slăbire a firii. Dacă e așa, aceste două morți sunt direct contrare: moartea ca supremul act de tărie al firii, de intărire a ei, e actul de biruința a ultimei trepte de slăbire a firii, arătată in moarte. Pe când moartea de pe urma păcatului e o moarte a firii, moartea Celui fără de păcat e o moarte a morții firii. Mai bine zis, prin moartea Celui fără de păcat se nimicește orice urmă a păcatului si drept urmare orice premisă din care ar putea rezulta in mod indreptățit moartea firii. Prin moartea Celui fără de păcat se ia baza ontologică si de drept a morții din firea omenească.

  Dar această tărie a lui Hristos ca om, in fata tuturor afectelor, inclusiv in fața morții, tărie care nu se putea arăta si actualiza decât prin primirea morții, sau stăruința Lui intr-o atitudine fără de păcat, ca unul ce n-a acceptat plăcerea si nu s-a incovoiat in fața durerii, inclusiv a celei adusă de moarte, inseamnă o atitudine a voinței Lui ca om. Anume El n-a primit păcatul in voia Lui omenească, ceea ce inseamnă ca n-a cautăt nici când cele ale omului, ci cele ale lui Dumnezeu. El a luat "păcatul", sau "blestemul" nostru in firea Sa, adică a luat afectele de pe urma păcatului, dar nu l-a luat in voința Sa, adică nu si l-a făcut personal, ceea ce inseamnă ca nu a primit slăbiciuni in voința Sa. Si faptele Lui sunt cu atât mai vrednice de laudă, cu cât având slăbiciunile noastre in firea Sa, nu s-a plecat lor cu voința, ci dimpotrivă le-a biruit. Voința Lui ca om s-a putut arăta tare, tocmai intrucât n-a evitat, căutând plăcerea, sa suporte afectele de durere, prezente in firea Sa, ci le-a suportat, sau a rămas ascultătoare de Tatăl, desi avea in firea sa unele afecte de plăcere care se cereau satisfăcute.

  Firea omenească nu putea depăși păcatul, decât dacă invingea odată, prin voia ei, de la inceput până la sfârsit, cele ale sale. Era necesară o voie care sa renunțe până la capăt in afirmarea de sine a omului impotriva lui Dumnezeu. Această deplină conformare a voii omenești cu voia lui Dumnezeu, nu putea avea loc, – dată fiind starea de păcat a tuturor oamenilor, sau posibilitatea păcatului pentru orice făptura autoipostatica, – decât primindu-si ca purtator ipostatic pe Dumnezeu Însusi. Această s-a făcut in Hristos.

 "Hristos a asumat natura noastră. El s-a supus de buma voie tuturor responsabilitatilor păcatului, El a luat asupra Lui responsabilitatea pentru greseala noastră, ramanand totuși strain de păcat, pentru a rezolva tragedia libertatii umane, pentru a depasi dezbinarea intre om si Dumnezeu, introducandu-l in sanul persoanei unde nu e loc pentru dezbinare, pentru nici un conflict interior".

  Moartea ca supremă si definitivă arătare a supunerii voinței omenești, voinței lui Dumnezeu, este astfel o trecere la adevărata viața. Omenescul atunci moare intrucât arată definitiv ca nu vrea nimic al său, nimic deosebit de Dumnezeu; dar invie, intrucât făcând dovada ultima ca vrea ce vrea si Dumnezeu, s-a deschis izvorului de viața, si-a arătat identificarea deplina a voirii cu voia lui Dumnezeu. Acest fel de moarte e totodată inceputul vieții adevărate, sau premisa ei, e o moarte paradoxală. Faptura voindu-se pe sine, deosebit de Dumnezeu, moare; si renuntând pentru Dumnezeu in mod definitiv de a se voi pe sine, invie in Dumnezeu. Si cine nu vrea ceva deosebit de ceeace vrea Dumnezeu, vrea cu puterea lui Dumnezeu.

  Deci actul prin care Mântuitorul a primit moartea, a fost actul sau de suprema tărie ca om, nu intrucât a sfidat pur si simplu moartea, ci intrucât a fost actul prin care si-a aratat definitiva identificare a voii sale cu voia lui Dumnezeu, actul ultim si irevocabil al unei voiri fără de păcat. Si numai la El primirea morții a avut o astfel de semnificație, netrebuind sa moară, cum trebuie sa moară omul.

Hristos jertfindu-se, ni se face conducător spre Dumnezeu, deci isi urca umanitatea la un mod de existența nou, deosebit de cel dinainte de moarte si Înviere, la o stare de slava, de penetratie prin Duhul, intr-un fel deosebit de cel de dinainte de moarte si Înviere. In acest fel moartea Domnului este pe de o parte o jertfa adusa lui Dumnezeu ca o renunțare la tot ce este ca om, pe de alta, o săltare pe un plan de existența superioara, se ințelege ca om, dat fiind ca modul de existența infintita este un mod de existența mai inaltă, mai bogata, prin impărtășirea desăvârșita de Dumnezeu, izvorul vieții, prin împreună-vietuire cu Dumnezeu.

  Sfântul Ciril spune ca chiar prin jertfa Sa, Iisus Hristos se oferă ca un dar de bună mireasma lui Dumnezeu, iar prin Sine, si pe noi, umplând de aceeasi buna mireasma tot cortul Sfânt, adică toată Biserica, desigur pentru ca toată sa inalțe spre Dumnezeu această buna mireasma a lui Hristos, prin toate madularele care o constituie.

 Ori, dacă Domnul ar fi in starea de jertfă cu totul mort, n-ar putea imprăștia această buna mireasma. "S-a jertfit pentru noi Hristos, dar acelasi era si in moarte si mai presus de moarte".

 In rezumat, din oricare din cele trei laturi am privi moartea Domnului: a) ca desfiintarea "păcatului", sau a slăbiciunilor din firea Lui omenească de pe urma păcatului; b) ca renunțare a voinței omenești la orice autoafirmare a ei si ca supunere ultima si irevocabila a ei sub voia dumnezeiasca, si c) ca jertfa curata a umanității Sale, adusa lui Dumnezeu pentru a se Sfinți, ca prin ea sa ne Sfințim si noi – laturi care, privite in fondul lor, sunt una -, moartea Lui apare ca drum spre Înviere. Si nu e drum spre Înviere numai in sensul de condiție prealabila a Învierii, in sensul ca intâi trebuie sa dispara forma veche de viața pentru a face loc celei noi, care vine cu totul din alta parte. Ci moartea si Învierea Domnului sunt legate intr-un mod lăuntric: moartea Domnului e mișcare spre Înviere, asa cum moartea grăuntelui vechi, semănat in pământ e miscare spre grăuntele cel nou si inceput de viața pentru acest grăunte nou; din moartea Domnului ia putere actul de Înviere, caci moartea Lui e si un act de putere. Dar e act de putere prin faptul ca moartea Lui e afundarea desăvârșita a omenescului in dumnezeiesc, prin faptul ca omenescul soarbe pentru, in si prin acest act, putere din dumnezeire. Iar această o poate face Hristos ca om, pentru ca e totodata si Dumnezeu.

  Moartea numai ca expresie ultima a renunțării omului la o existența autonomă, sau a afirmării sale in Dumnezeu si cu Dumnezeu, e o astfel de saltare in "mai multa viața"; numai intrucât e actul de cea mai strânsă relație dialectica cu Dumnezeu, nu un act ce se săvârșește in afară de Dumnezeu. Un asemenea act a fost moartea Domnului. Si un asemenea act e moartea celor ce mor având pe Hristos in ei. Lucrul acesta il semnalează Sfântul Ciril al Alexandriei, când comentează cuvintele Mântuitorului pe cruce; "Părinte, in mâinile Tale imi dau duhul Meu". "Aceste cuvinte, zice Sfântul Ciril, au pus inceputul si temelia unei nădejdi bune si pentru noi. Căci trebuie sa socotim, pe drept cuvânt, ca sufletele Sfinților plecând din trupuri se mută in mâinile Tatălui Atotțiitor, prin bunătatea si iubirea Lui de oameni, si nu umbla in jurul mormintelor, așteptând inmormântarea, cum au crezut unii necredincioși, nici nu sunt duse ca cele ale păcătoșilor la locul chinurilor nemasurate, adică in iad; ci trec in mâinile Tatălui tuturor, iar acest drum ni l-a inaugurat Mântuitorul nostru Hristos".

 Moartea pentru Dumnezeu e un act prin care omenescul se umple de Duhul, intr-un grad sporit, de cum a fost dreptul in viața, săvârșindu-se in relația omenescului cu Duhul. De aceea e un act de Sfințire. De aceea ea e calea spre Înviere. Si de aceea numai in starea de Înviere, crescută din stare de moarte, Duhul umple deplin omenescul, ridicându-l la un nou nivel de existența. In acest sens explică Sfântul Ciril din Alexandria cuvântul Sfântului Evanghelist Ioan: "Incă nu era Duh, pentru ca Iisus incă nu fusese slavit" (6, 39).

  Prin intruparea, moartea si in mod deplin prin Învierea Sa, Hristos a recăștigat pe seama firii omenești Duhul Sfânt, pierdut, de această prin caderea lui Adam. Iar prin readucerea Duhului Sfânt in firea omenească, a restabilit-o pe această in modul ei adevărat de ființare, căci omenescul isi actualizează intreaga lui virtualitate numai prin si in Duhul Sfânt. "S-a făcut deci Unul Născut ca noi pentru ca in El, cel dintâi, sa i se pastreze intregii firi bunatatile restituite si harul Duhului inradacina, prin aceea ca Unul Născut ne dăruiește stabilitatea neclătinata a firii Sale".

  Prin Iisus Hristos, timpul a devenit un timp spre Înviere si spre viața de veci, "mai bine-zis, timpul intreg a devenit un ajun al duminicii veșnice, al petrecerii veșnice in lumina descoperita a Învierii".

Învierea lui Hristos este "incepătura" vieții celei vesnice (I Cor. XV, 20). "Căci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om si Învierea morților. Căci precum in Adam toți mor, asa si in Hristos toti vor invia" (I Cor. XV, 21-22). Învierea este trecerea spre o alta existența. Acesta este si sensul cuvântului de "Pasti" ; Învierea lui Hristos este trecerea noastră desăvârșita de la moarte la viața, de la pământ la cer. Si fiindcă moartea adusă de păcat cuprinsese toată creatia, Învierea lui Hristos a insemnat trecerea definitivă si totala a intregii creații de la moarte la viața, la viața si lumina lui Hristos Cel inviat, plin de Duhul Său.

Toată creația tinde spre Învierea generală ca spre sensul ei deplin si spre desăvârșirea ei in Dumnezeu. Revelația clară a lui Dumnezeu in creație si revelatia sensului creației coincid si ea va atinge deplinatatea in Învierea generală .

Unite intr-o tainica simbioză, crucea si Învierea lui Hristos se descopera credincioșilor ca două râuri cu apă vie, pornite din același izvor, Fiul lui Dumnezeu intrupat, Mântuitorul nostru, din care se adapă neincetat Trupul tainic al Domnului, Biserica Sa cea Sfânta.

În Cuvântul de învățătură al Sfântului Ioan Gură de Aur care se citește în noaptea Sfintelor Paști este descrisă în cuvinte de rară frumusețe biruința lui Hristos asupra morții și asupra iadului: „Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost țonut de ea. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. […] A primit un trup și de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ și s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea și a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ți este, moarte, boldul? Unde-ți este, iadule, biruința? Înviat-a Hristos și tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos și au căzut diavolii. Înviat-a Hristos și se bucură îngerii. Înviat-a Hristos și viața stăpânește”.

Sfânta Scriptură ne arată că prin pogorârea în iad cu sufletul Său îndumnezeit, Hristos – Domnul a predicat Evanghelia mântuirii tuturor sufletelor ținute în închisoarea iadului (I Petru 3, 18 – 22), omenești a blestemului morții, ca urmare a păcatului strămoșilor Adam și Eva.

Cum va fi învierea noastră, ne-a adeverit-o Domnul Însuși prin Învierea Sa, cu „trupul proslăvit”, în care „ne vom îmbrăca și noi”, cei arvuniți împărăției Sale veșnice, prin grația Învierii Sale. „Căci dacă cu acest trup stricăcios al nostru noi toți vom muri, atunci când va suna trâmbița de apoi, noi toți vom învia, acest trup stricăcios al nostru îmbrăcându-se în nemurire” (I Cor 15,52-54), deci trupul este stricăcios și muritor (…), iar nemurirea și nestricăciunea rămân.

Întreaga viață a Mântuitorului, începând cu nașterea și terminând cu învierea, se înscrie în iconomia mântuirii neamului omenesc, dar dintre momentele vieții pământești a Fiului Lui Dumnezeu întrupat, îndeosebi jertfa pde pe cruce și învierea, se leagă de finalizarea mântuirii.

Mântuirea înseamnă izbăvirea omului de sub povara păcatului și înzestrarea acestuia cu harul vieții și al creșterii duhovnicești. Această se realizează în jertfa de pe Golgota si în Învierea Domnului.

Capitolul 4

Învățături dogmatice din slujbele Penticostarului

“Ieri ne-am îngropat cu Tine Hristoase, astăzi înviez împreună cu Tine, înviind Tu din mormânt…”

Învierea Domnului în concepția ortodoxă, este precedată mai întâi de coborârea Mântuitorului în iad și de lucrarea Lui eliberatoare. Această ține deja de demnitatea împărătească a Mântuitorului Hristos. Această coborâre în iad are profunde semnificații și se bazează scripturistic pe a II-a Epistolă Sobornicească a Sf. Ap. Petru (cap. III 18-19 și cap. IV, 6).

Învățătura ortodoxă a dezvoltat o profundă învățătură în legătură cu acesta etapă a mântuirii mai ales prin imnografia Triodului și Penticostarului, dar și prin iconografie căci Ortodoxia nu a reprezentat Învierea alt fel decât prin coborârea și ridicarea (αναστασις) Mântuitorului din iad.

Profund ancorat în textul Scripturii și cel al imnografiei ortodoxe, Pr. D. Stăniloae dezvoltă vestitul irmos al Odei a VI din Canonul Învierii: “Pogorâtu-Te-ai întru cele mai de jos al pământului (în iad) și ai sfărâmat porțile cele veșnice care țineau pe cei legați Hristoase. Dar a treia zi ca și Ioana din chit, ai înviat din mormânt.” Această coborâre a avut loc (în timp) așa cum se știe, sâmbăta – între Vinerea Patimilor și Duminica Învierii, sau mai corect începând din clipa morții (vineri) până în clipa învierii (duminică), omenești trei zile ca și Ioana în pântecele chitului (Matei 12,40), ziua sâmbetei fiind în cazul acesta o zi a lucrării mântuirii (nu una de odihnă).

Iisus Hristos a lucrat în ziua sâmbetei în Iad, spune Pr. D. Stăniloae, “zdrobind puterea acestui sfârșit la care apusese creațiunea, dar mai ales omul, prin despărțirea de Dumnezeu. Sâmbăta nu mai era o odihna a lui Dumnezeu, mulțumit de lumea pe care o terminase de creat, ci anularea sfârșitului la care ajunsese prin păcat, ca să arate un nou început, un început al vieții veșnice al aceleiași creații, care va începe cu o nouă zi întâi, sau cu ziua a opta fără sfârșit. Trebuie să se arate o întrerupere între creația ajunsă la eșecul morții și creația înmormântată…”

Petrecerea în Iad a Mântuitorului însă, nu este ca a celorlalți oameni, ci este una

eliberatoare. Hristos s-a dus în iad nu ca un învins, ci Ca un învingător, Ca un Dumnezeu. El n-a intrat în iad ca să guste din starea unei existențe chinuite fără de Dumnezeu și fără comuniune, dar fiind Însuși Dumnezeu a depășit înăuntrul Său iadul și a rămas deasupra lui biruindu-l. Această biruință este dată de însăși prezența lui Dumnezeu acolo și nu numai pentru o clipă, ci chiar mai mult, căci spune Pr. D. Stăniloae: “Apropierea Sa de sufletele chinuite n-a fost numai de o clipă, ci a stăruit printre ele pentru stabilirea unei depline comuniuni între El sufletele capabile de ea, omenești pentru deplina scoatere a lor din iad și consolidare în rai. Trebuia să dea și acelor suflete bucuria de a sta în preajma Lui și de a se îndulci cu privirea Lui măcar trei zile, pentru ca din amintirea acestei bucurii să se alimenteze până la judecâta din urmă.” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, , p.338)

Trecerea Mântuitorului prin iad are ca al doilea efect (pe lângă bucuria prezenței Lui acolo) și aducerea marii bucurii a Învierii, căci așa cum sugerează unele imne liturgice, vestea învierii a fost adusă mai întâi acolo căci ei aveau mai mare nevoie de această noutate.

În ce privește Învierea Domnului, afirmăm două adevăruri și anume:

a) Întruparea și Jertfa Mântuitorului Hristos fără înviere nu au nici un rost, ci sunt o absurditate și un non sens.

b) Hristos a înviat pentru a ne da și nouă putința de a învia. Dacă noi n-am fi dobândit această posibilitate prin Învierea lui Hristos, toate celelalte acte mântuitoare, inclusiv întruparea și moartea nu ar fi avut nici un efect, pentru că în cazul acela Hristos S-ar fi arătat numai ca Profet (nu și ca Arhiereu și Împărat) și chiar El S-ar fi manifestat ca un învins al puterilor satanei.

Pentru a înțelege mai bine învățătura ortodoxă despre înviere, vom da definiția Sfântului Maxim Mărturisitorul apoi dezvoltarea și aprofundarea acesteia de către Pr. D. Stăniloae.

Așadar, “Învierea este refacerea firii în așa fel că această întrece starea ei din Paradis. Superioritatea constă în general în neschimbabilitatea universală a tuturor, iar în special în negrăita îndumnezeire după har a sfinților.” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 54, ed. cit., p.260.)

Reieșind din această definiție, Pr. D. Stăniloae a dezvoltat o învățătură extrem de profundă care se referă în general atât la refacerea firii umane și chiar a întregii creații, cât și la transformarea și spiritualizarea trupului (uman) după înviere.

Refacerea firii umane prin învierea lui Hristos se referă în primul rând la revenirea în starea ce dintâi a primului Adam. Folosind terminologia și teologia Sf. Ap. Pavel (Rom. V; I Cor. XV), Pr. D. Stăniloae afirmă că Iisus a parcurs drumul pe care trebuia să-l parcurgă Adam: de la posibilitatea de a muri, la imortalitatea efectivă și spiritualizarea deplină a firii. Acest adevăr se bazează pe ceea ce spunea Sfântul Pavel corintenilor: “Așa este învierea morților: Se seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc…”(I Cor. 15,42 – 44). Când Sf. Pavel enumără aceste calități ale trupului după înviere, nu le referă numai la trupul înviat a lui Hristos, ci și la trupurile celor morți care vor învia (sau a celor vii care se vor schimba – 1 Cor. 15,51) atunci când va veni Mântuitorul Hristos pentru a judeca vii și morții. Totuși nu toate calitățile se referă la toți oamenii, căci păcătoșii nu vor avea parte nici de slavă, nici de putere, ci numai sfinții.

Învierea este deci și o comunicare prin participare la Cel prin care vine învierea. Ceea ce mai trebuie accentuat în legătură cu Învierea Domnului și prin El și a noastră, este că odată cu această depășire a morții și transfigurare a naturii umane, întreaga natură a fost restaurată și a intrat într-un proces de spiritualizare, căci spune Metodiu de Olimp: “Sculându-ne noi și scuturând mortalitatea trupului, eliberându-ne de păcat, întreaga zidire s-a eliberat de nestricăciune…”Această învățătură se bazează de fapt, pe ceea ce spunea Sf. Ap. Pavel atunci când sublinia clar suspinul și durerea creației înainte de învierea lui Hristos (Rom. 8,22), după care prin Duhul, “ orice zidire bine alcătuită crește ca să ajungă un locaș sfânt în Domnul” (Ef. 2,21), la fel ca și omul prin Botez.

Despre domnia obținută de Hristos și peste sufletele credincioase din iad, spune

Sfântul Chiril din Alexandria: „Pentru această a murit și a înviat Hristos, pentru ca să stăpânească și peste morți.” Dar în aceste cuvinte sunt implicate anumite nuanțe. Hristos este întrucâtva încă la începutul învierii și, prin această, al puterii Sale împărătești, în momentul când intră în iad. El e încă mort cu trupul, „dar înviat cu Duhul,” sau prin Duhul (IPt. 3, 18).

Despre un fel de început al învierii sufletelor încă din iad vorbesc și cântările din Sâmbăta mare la Vecernie: „Astăzi iadul strigă spunând: Mai bine mi-ar fi fost de n-aș fi primit pe Cel ce S-a Născut din Maria; că viind asupra mea mi-a surpat puterea; porțile cele de aramă le-a sfărâmat. Sufletele pe care le țineam întru mine mai dinainte, Dumnezeu fiind, le-a înviat.” Sau: „Astăzi iadul strigă suspinând: zdrobitu-s-a stăpânirea mea, Păstorul S-a răstignit și pe Adam l-a înviat.”

Dar Hristos eliberează sufletele de acolo, pentru că din sufletul Lui iradiază puterea

Duhului de pe urma jertfirii trupului Său, a predării lui totale, lui Dumnezeu. Puterea Lui manifestată acolo nu e dezlegată de jertfa Lui, deci nici de trupul Lui, deși nu coboară acolo ca să sufere chinurile fără speranță ale iadului pentru acele suflete, căci în acest caz nu le-ar putea mântui. Dar în suferința Lui pe cruce a fost implicată și suferința pentru ele. Iar suferința pe cruce fiind și o compătimire pentru oameni – această compătimire rămânând până la sfârșitul lumii – Hristos a putut avea o suferință compătimitoare pentru acele suflete și în iad. Dar această suferință compătimitoare e în același timp putere mântuitoare. Mila Îl

însoțește oriunde și oricând.

In ce privește ideea vieții celei noi, răsărită in umanitatea Domnului incă in timpul morții, iată câteva expresii tot din Sfântul Proclu: "O, patima curățitoare a lumii! O, moarte, pricina a nemuririi, ce ai odrăslit viața! O, pogorâre la iad, punte spre Înviere celor omorâți din veac! O, cruce, doftoria pomului! O, cuie care ati pironit lumea intru cunoștința de Dumnezeu, si ati scos-o de la moarte!… O, burete care ai uscat si ai sters păcatul lumii! O, trestie, care scrii intre cetățenii cerului pe credincioși si ai zdrobit tirania șarpelui incepător al răului". "Strălucite sunt, așadar, florile patimii de trei zile… Soarele a răsărit celor ce ședeau in intunericul si in groapa cea mai de jos. Slăvită este petrecerea in prinsoare a Celui răstignit". Se cuvine sa mărturisim ca "mormântul e vistieria mântuirii". Desigur, această se datorează faptului ca "in mormânt e viața", cum se spune in Prohod, nu un trup pur si simplu mort. Se cuvine sa ne laudăm, zice mai departe Sfântul Proclu, cu crucea "prin care s-a rupt zapisul cel vechi". "Darul cel mare al Celui răstignit vestește Învierea". "Acestea sunt darurile Celui răstignit. Acestea trofeele mormântului… Mormântul s-a făcut tămăduire paradisului; crucea a dezlegat blestemul pomului".

  Iar Biserica preamărindu-L pe Domnul in cântari, ii zice: "Stăpânirea morții ai zdrobit cu moartea Ta, Puternice, ca de Tine s-au cutremurat portarii iadului" (Sedealna I, gl. I, după I-a catisma la Untrenie); sau: "Cu crucea Ta ai stricat blestemul de pe lemn, cu ingroparea Ta ai omorât stăpânia morții" (Stihira V, gl. II, la Vecernie); sau: "In iad pogorându-Te ca un puternic, pe cei ce așteptau acolo venirea Ta i-ai răpit ca dintr-o mână puternică" (La stihoavna, stihira III, gl. II); sau adresându-se Născătoarei de Dumnezeu, spune: "Prin crucea Fiului tău, iadul s-a surpat si moartea s-a omorât si cei morți au inviat" (Sedealna III, gl. II, la Utrenie, după I-a catisma). Iar coborând in iad, Mântuitorul le spune celor de acolo: "Acum am biruit, Eu sunt Învierea" (Stihira VI-a, gl. III, la Vecernie). Si iarăși, adresându-se Domnului, Biserica ii spune: "Pogorârea Ta in iad infricoșată a fost tiranului" (Stihira a VII-a, gl. IV, la Vecernie), sau: "Punându-Te in mormânt, pe cei ce locuiau in mormânturi i-ai inviat, nestricaciune si viața dăruind neamului omenesc" (Stihira a II-a, la stihoavna, gl. IV, Vecernie). Biserica laudă "pe Cela ce pe cruce a inflorit viața neamului nostru" (la Liturghie, după Fericiri, glas V). Si insăși crucea o numeste "făcătoare de viața" (Stihira I, gl. IV, la Vecernie). Si adresându-se iarăși Lui, Biserica ii zice: "Inoitu-ne-ai pre noi prin crucea Ta, dăruindu-ne nouă viața si nestricaciune" (Stihira a V-a, gl. VI, la vecernie); sau: "Stralucit-ai pe cruce" (A Născătoarei, la stihoavna, gl. VI). Ba insăși moartea Domnului este numita "de viața făcătoare" (Ipacoi, la Utrenie, glas VI); sau: "Viața mea" (Stihira IV-a, la Vecernie, glas VII).

In multe feluri se exprimă apoi ideea ca moartea Domnului a fost instrumentul de omorare a morții. "Cu moartea pe moarte ai stricat", "cu moartea pe moarte ai călcat", "cu moartea, moartea ai omorât", "cu moartea ta, impăratia morții ai stricat".

  S-ar putea face incercarea de a explica expresiile acestea in sensul invățăturii apusene, ca moartea Domnului e instrument al Învierii, sau crucea, al vieții, numai intrucât prin ele Iisus Hristos a meritat viața, care vine peste trei zile. Dar incercarea această ar fi forțată. Expresiile: "prin cruce, prin ingropare, prim moarte, ai prădat moartea, iadul, ai infricoșat pe diavol, ai dus viața celor din iad", nu pot fi ințelese numai asa, ca pentru ele si după ele a primit Domnul aceste puteri, deodată cu Învierea. Pogorârea Domnului la iad e ca a unui puternic; chiar acum când coboară El e biruitor, e infricoșat diavolilor.

  Acest fapt il arată Sfinții Părinți si cântările bisericești si prin paralela in care pun starea Lui de mort ca om si starea Lui de biruitor al morții, ca Dumnezeu. In același timp, Domnul le are pe amândouă: "Moarte ai luat cu trupul… si in mormânt Te-ai sălășluit" (Stihira V. la glas. VI. la Hvalite), "porțile cele de aramă zdrobindu-le si incuietorile iadului sfărâmându-le ca un Domn atotputernic" (Stihira II, glas VI, la stihoavna).

  Dar Biserica nu staruie prea mult asupra acestei paralele. Căci ea nu poate trece peste faptul ca Mântuitorul se duce la iad ca biruitor si cu sufletul omenesc, deci si ca om. E adevărat ca numai intrucât are calitatea deosebită de a oricărui alt om de a fi si Dumnezeu, se duce la iad ca biruitor. Atata inseamnă expresia "a prădat iadul ca un Domn atotputernic". Această se vede si din faptul ca actul Învierii i se atribuie lui Iisus tot ca unui Dumnezeu, desi nu se poate spune ca El nu invie propriu zis ca om. Deci expresia "ca un Dumnezeu", fie ca se folosește pentru actul Domnului de zdrobire a iadului, fie pentru cel de Înviere, nu arată cine le-a săvârșit, ci cu ce putere.

  Ca cel ce a săvârșit actele din iad in vreme ce trupul Lui era in mormânt, nu era numai Dumnezeu, ci si omul, sau ele se refereau si la omenitatea Lui, o vedem din expresia: "La iad coborându-Te, puternice, legăturile morții ca un Dumnezeu, le-ai rupt" (Stihira II, glas IV, la Vecernie). Dar Domnul nu putea rupe legăturile morții de deasupra altora, inainte de a rupe legăturile morții de deasupra omenității Sale. Deci Domnul pogorându-se la iad in clipa următoare expirării, rupea chiar atunci legăturile morții de deasupra omenității sale, ca sa se poată spune pe de o parte ca in iad a rupt in principiu legăturile morții, dar pe de alta parte ca n-a căzut nici o clipă sub puterea iadului, deci la primul contact cu iadul a rupt legăturile morții. Astfel, cel ce rupea legăturile morții ce infășurau pe cei din iad, era deja si Omul-Hristos scăpat El insuși de legăturile morții, nu numai Dumnezeu.

  Expresia "cu moartea pe moarte ai călcat" si cele asemenea ei, ne precizează si mai bine momentul in care Hristos a surpat stăpânirea ce o avea moartea asupra firii omenești: in momentul când moartea s-a consumat, in momentul când ea si-a implinit lucrarea ei, adică in momentul când Hristos ca om a expirat, care coincide cu momentul când atingea iadul. Inaintând, moartea inainta in surparea morții. Când s-a săvârșit ea deplin, s-a săvârșit si slujba, ei de instrument al desființării morții. Domnul străbătând actul morții ca om, străbătea spre desființarea morții firii omenești, prin actul morții.

Capitolul 5

Importanța Învierii pentru om si lume

În cadrul vast al iconomiei mântuirii neamului omenesc, Învierea Domnului reprzintă un moment cu totul aparte: este momentul culminant al vieții și activității pământești a Fiului Lui Dumnezeu.

Din relatările evangheliștilor reținem că:

Învierea a avut loc sâmbătă noaptea, în zorii zilei de duminică, fără a se preciza anume în ce moment a avut loc;

Învierea Domnului a fost urmată de evenimente supranaturale, ca apariția îngerilor, cutremure. Acestea aveau rostul să atragă atenția martorilor asupra evenimentului ieșit din comun, care se petrecea sub ochii lor;

Învierea Domnului a fost un fapt real. Realitatea lui a fost probată printr-un șir lung de apariții ale Domnului față de ucenicii săi, într-un răstimp de patruzeci de zile.

Crucea și învierea se presupun reciproc, jertfa fără înviere ar fi fost fără rost, iar nvierea fără jertfă ar fi fost imposibilă. În cruce este o putere care produce înviere și în înviere este prezentă, într-un anumit sens, în mod etern, crucea. Crucea, are în ea însăși o forță biruitoare a păcatului și a morții, o putere care înaintează spre înviere…„În cruce sau moartea Lui Hristos cuprindeau virtual Învierea Lui și în Învierea Lui continuă să fie prezentă puterea biruitoare de moarte a crucii. Nu s-a ajuns la înviere fără cruce. De aceea, învierea, în sensul creștin, nu-i lipsită de puterea Lui Hristos care s-a manifestat în acceptarea și suportarea crucii, suportare care este prin ea însăși și biruire a morții. Învierea este arătarea deplin actualizată, manifestată de Hristos în suportarea crucii”.

Concluziile pe care o trage Pr. D. Stăniloae în legătură cu răscumpărarea din blestemul păcatului sunt trei și anume:

1) Pentru păcat putea să plătească doar cineva care își asumă păcatul în mod liber fără a-l săvârși cu regularitate, pentru că păcatul trebuie răscumpărat prin curăție, nu prin același păcat devenit oarecum firesc omului.

2) Faptul că Dumnezeu condamnă păcatul într-o persoană care nu l-a săvârșit, arată că Dumnezeu nu urăște persoanele săvârșitoare ci doar păcatul în sine.

3) Deși detașează păcatul de cei care l-au săvârșit (pentru a nu se înțelege că Dumnezeu urând păcatul îi urăște și pe păcătoși), pentru a putea lovi păcatul, a trebuit să-l lege de o persoană, cel puțin printr-o legătură exterioară.

Prin dorința fermă de a fi pedepsit și de a muri pentru păcatele omenirii “Iisus Hristos a împlinit la modul absolut rolul de penitent ca om”, iar prin moartea Sa a omorât moartea. Însă “El nu moare moartea Sa, ci moartea altora, căci precum a luat asupra Sa păcatul altora, așa a luat și moartea altora”. “Pentru a plăti morții tributul Său nu a luat din Sine, ci de la alții ocazia aducerii jertfei; nu putea fi bolnav Domnul care vindeca bolile altora, nici nu putea veni o slăbire peste trupul Sau, în care El schimba slăbiciunile altora în putere”.207 “Moartea lui Iisus Hristos n-a fost inevitabilă ca pentru orice om, ci liber acceptată odată cu păcatul. Aici nu trebuie să înțelegem moartea lui Iisus Hristos ca o pedeapsă, ci ca o dedare morții pentru a o învinge în casa ei,” ceea ce s-a și întâmplat, căci spune Sf. Ioan Damaschin: “Moartea, înghițind Corpul Domnului, s-a străpuns de dumnezeire ca de un bold… și gustând Corpul “cel fără de moarte și de viață făcător”, însăși a pierit și a întors pe cei ce-i înghițiseră mai înainte…”

Încheiem printr-o concluzie tot a Pr. D. Stăniloae, că Hristos nu poate fi cugetat ca răscumpărător, decât ca unul care trebuie să moară, omenești ca Arhiereu al nostru (Evr. VIII), dar această nu ca scop ultim, ci punct spre adevăratul scop – Învierea.

I. Învierea Domnului este piatra de temelie a credinței creștine. „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră și zadarnică este credința voastră…pentru că dacă n-a înviat Hristos…voi sunteți încă în păcatele voastre” (I Cor. 15,14 și 17). Învierea Mântuitorului prezisă de El Însuși în mai multe rânduri Apostolilor Săi (Matei 16,18-19) este semnul atotputerniciei sale, semnul biruinței vieții asupra morții, semnul veridicității și superiorității Sale.

II. Siguranța Învierii Lui Hristos avea să transforme conștiințe, avea să facă din Apostoli îngroziți, entuziaști până la moarte, propovăduitori, cum este cazul rabinului Saul, martiri. Învierea este specificul și sufletul creștinismului; fără înviere, creștinismul ar fi un sistem oarecare, fie el cotat ca oricât de superior, dar nimic mai mult. Teologul raționalist D. Strauss spunea la vremea sa, referitor la această problemă: „Dacă am fi reușit să respingem baza istorică a tuturor minunilor evanghelice și am fi nevoiți să o recunoaștem doar pe a acestui eveniment, nimic n-am fi făcut încă pentru știință, întrucât Învierea Lui Hristos constituie centrul centrului, inima adevărată a creștinismului contemporan și iată de ce asupra lui de mult se îndreaptă loviturile hotărâtoare ale adversarilor”.

Jertfa de pe Golgota și Învierea Domnului înseamnă izbăvirea din robia morții și renașterea la o nouă viață. Odată cu păcatul strămoșesc, în firea umană a intrat stricăciunea și moartea. Firea umană menită a fi stăpâna firii create și a ajunge asemenea Lui Dumnezeu, s-a aflat „moartă în greșeli și păcate” (Efes 2,1; Rom. 3,12,23): nu mai putea realiza binele, pe care ochii conștiinței ei bolnave, totuși, îl întrezăreau (Rom. 7,15-24). Pentru ieșirea din acest impas, pentru ca omul să-și realizeze chemarea, avea nevoie de jertfă, de jertfa care satisfăcea dreptatea divină. Această jertfă a adus-o în numele întregii omeniri Fiul Lui Dumnezeu, Care s-a făcut om.

Pe cruce, întocmai ca pe un altar, a fost pironit păcatul (Col. 2,14) și a fost nimicit cel ce avea puterea morții (Evr. 2,14); pe cruce s-a descoperit belșugul iubirii Lui Dumnezeu față de om, care întrece orice cunoaștere (Efes 3,19) și s-au unit cele de sus cu cele de jos. Omul s-a făcut părtaș firilor celor netrupești, Fiul Unuia Născut și Duhului, și s-a învrednicit să stea pe scaunul slavei (I Cor. 1,9; 10,16; II Cor. 13,13; Evr. 3,14; 6,4).

Cugetând la cele întâmplate pe dealul Golgotei, Sfântul Ioan Gură de Aur, pe bună dreptate spune : „dacă mă întreabă cineva: ce lucru minunat a făcut Hristos?, Eu voi lăsa cerul, pământul, marea, învierea multor morți și alte minuni și voi arăta doar crucea, care este mai slăvită decât toate. Crucea este vrerea Tatălui, slava Fiului Unuia Născut, desfătarea Sfântului Duh, podoaba îngerilor, siguranța Bisericii, mândria lui Pavel”.

Crucea, însă, n-ar fi adus izbăvirea, dacă viața n-ar fi triumfat asupra morții. „Dacă Hristos, murind n-ar fi înviat, nici păcatul nu s-ar fi șters, nici moartea nu s-ar fi nimicit, nici blestemul nu s-ar fi ridicat…moartea s-ar fi perpetuat în veci”.

III. Învierea Domnului este garanția învierii noastre. Luând firea umană, Fiul Lui Dumnezeu s-a făcut Fiu al omului, întru toate, asemenea nouă, afară de păcat. S-a făcut „unul din noi”, „întâiul născut între mulți frați” (Rom. 8,29; Evr. 2,11-14), corpul celor ce împreună alcătuiesc trupul Său trainic, Biserica (I Cor. 12 și 27; Efes. 4,15-16; 5.23 și 30; Col. 2,19).

Firea Sa lipsită de păcat, s-a făcut „aluatul” sfințeniei pentru întreaga omenire, „pârgă a învierii și garanția învierii noastre” (I Cor. 15,20). Pentru că „dacă toți mor în Adam, tot așa, toți vor învia în Hristos; fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod; pe El îl vor urma la venirea Lui, cei ce sunt ai Săi (I Cor. 15,22-23). Învierea Domnului este izvorul și începutul vieții celei noi și veșnice”.

Învieri au avut loc și în perioada Vechiului Testament, dar acestea au sfârșit tot prin moarte și n-au influențat în vreun fel soarta oamenilor. Însă Învierea Lui Hristos a făcut începutul vieții celei desăvârșite și nesupuse morții.

Într-un cuvânt, Învierea Domnului are o importanță fundamentală atât pentru ființarea creștinismului, cât și pentru mântuire, pentru că a adus biruința vieții asupra morții, biruința luminii asupra întunericului, este garanția învierii noastre, motiv de speranță și optimism.

La temelia vieții creștine stă învățătura și Harul Lui Iisus Hristos. Dar învățătura și Harul au puterea salvatoare, numai că le avem de la Acela care biruind neființa a înviat din morți.

Cel ce crede în Înviere, este creștinul adevărat, care pune toată nădejdea sa în Răscumpărarea plinită prin moartea și Învierea Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Vom zice, deci, după Plutarh că mai bine putem crede a exista un oraș fără pământ, o cetate fără întărituri, ori armată fără muniții, decât Creștinismul și viața creștină să fi prins rădăcini fără Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.

CONCLUZII

Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este și rămâne taină, oricât am vorbi noi despre Învierea Domnului Hristos nu putem ajunge la înțelegere deplină. Se știe că este o alcătuire între catavasiile Crucii în care Învierea este prezențătă expres "cea mai presus de lume Înviere a lui Hristos Dumnezeu", omenești ceva care e mai presus de ceea ce putem noi înțelege cu puterile firii și de fapt e mai presus de ceea ce putem înțelege noi deplin. În orice caz nu ajungem niciodată să înțelegem Învierea Mântuitorului, pentru că este mai presus de fire. Deci în ce a constat Învierea Mântuitorului Hristos? A constat în învierea trupului, în unirea lui cu sufletul, deci sufletul la Învierea Domnului Hristos s-a unit cu trupul Domnului Hristos și prin putere dumnezeiască a înviat din morți. Despre acest lucru e scris în Sfintele Evanghelii, în cele patru Evanghelii. Fiecare Evanghelist prezintă Învierea Domnului Hristos ca realitate, nu o explică, nici nu face aprecieri asupra Învierii, ci fiecare Evanghelist prezintă Învierea ca o realitate, ca ceva care s-a întâmplat. (Arhimandritul Teofil Părăian, "Taina Învierii", în volumul Gânduri bune pentru gânduri bune)

În învățătura creștină, Moartea și Învierea Mântuitorului au o importanță religioasă covârșitoare. Semnificația lor nu este simbolică sau relativă și nu vine din reflexiunea teologilor. Ea este reală, esențială, caracteristică și inerentă creștinismului, ca religie istorică a mântuirii.

Nu doar minunile Mântuitorului, cât drama Morții și triumful Învierii Lui au impresionat pe Apostoli și pe credincioși și au întărit convingerea lor în puterea și divinitatea Lui.

Prin moarte înțelegem sfârșitul vieții pământești, ea constând în despărțirea sufletului de trup. Sufletul se întoarce la Dumnezeu, iar trupul în pământul din care a fost luat. Numai omul știe că va muri, dintre toate viețuitoarele, numai el este îngrijorat de moarte. Moartea mai are și înțeles de moarte spirituală sau moartea sufletului, omenești încetarea vieții sufletești superioare din om. Ea constă în despărțirea omului de Dumnezeu, în ruperea legăturii dintre om și Dumnezeu, cauza morții reprezentând-o păcatul.

Hristos a desființat moartea, fiindcă a înviat și s-a înălțat cu trupul, scoțând moartea de sub legea descompunerii și voințeca această să fie transfigurată și iluminată. Moartea fiind consecință a păcatului, are putere asupra tuturor, fiind și universală.

Puterea morții care se manifestă în veacul de acum cu atâta slăbiciune, va fi înfrântă la sfârșitul veacurilor. Odată cu revenirea Domnului pe pământ și cu Învierea morților, moartea, care este ultimul dușman al omenirii, va fi nimicită pentru totdeauna de Domnul Iisus Hristos.

Odată descoperită legătura dintre păcat și moarte, aspectul existenței noastre își descoperă adevărata sa față. Nu doar că păcatul este un rău, pentru că el este contrar naturii noastre și voinței divine, dar el este pentru noi, în mod concret „drumul morții”. În cazul păcătoșilor, moartea nu este alt lucru decât un destin natural. În mod aparent, Dumnezeu face să piară în același fel dreptul și păcătosul (Iov 9,22;Ps.48,10). Scrierile Vechiului Testament apreciază că, cel credincios poate să fie drept; dar nu poate să fie desăvârșit în dreptatea sa, ci și el supus păcatului.

Nu este în puterea omului să se salveze el singur de la moarte. Dacă el este drept, trebuie să nutrească nădejdea că Dumnezeu nu va părăsi sufletul său în iad, că El va răscumpăra sufletul său din ghearele iadului (Ps. 48,16).

După cum am arătat, moartea dizolvă forma ființei umane. Ea distruge trupul omenesc, nimicește partea materială din om, dar nu are o putere asupra sufletului. Sufletul după despărțirea de trup,își continuă viața într-o altă lume, pe un alt plan de existență. Această existență este, însă, precedată de o altă judecâtă, în fața căreia trebuie să dea socoteală de viața de pe pământ. Această făcându-se fiecărui suflet în particular, se numește judecâta particulară.

Cuvântul „Înviere” înseamnă revenirea la viață a unei ființe care a existat odată. Învierea morților înseamnă revenirea la viață cu trupul a tuturor oamenilor, care au trăit pe pământ și au decedat înainte de a două venire a Mântuitorului.

Într-o serie de texte din Vechiul Testament imaginea învierii e folosită pentru a traduce speranța colectivă a „poporului lui Israel”. Nu este aici o simplă dorință a oamenilor, de a învia, căci făgăduințele profetice atestă în mod expres că așa va fi.

Revelația Vechiului Testament anunță o victorie supremă a lui Dumnezeu asupra morții, o eliberare definitivă a omului smuls din acapararea Sa. Când Dumnezeu va stabili împărăția Sa eshatologică, „El va înlătura moartea pe vecie” (Isaia 25,8). Atunci pentru a participa la împărăția Sa, drepții care dorm în pulberea iadului vor învia pentru viața veșnică, în timp ce ceilalți vor rămâne în veci în grozăvia iadului.

Făcându-se pe sine asemenea nouă, omenești muritor, Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, Mesia cel îndelung așteptat de poporul evreu știe că, asumându-și moartea noastră, împlinește Scripturile, eliberându-ne din acapararea morții prin învierea Sa. El nu se mărginește să creadă numai în învierea morților în ziua de apoi. El știe că taina învierii trebuie să fie inaugurată de El, căruia Dumnezeu i-a dat stăpânirea vieții și a morții. Mai mult, El este în persoană învierea și viața; cel ce crede într-Însul viu va fi de va și muri (Ioan 11,25).

Arătările lui Hristos cu Înviat, ucenicilor Săi, au avut drept scop de a-i umple cu certitudinea faptului că moartea a fost desăvârșită, Domnul a înviat „moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Rom. 6,9).

Acum când Iisus a intrat definitiv în slavă, descoperirea continuă în Biserică, prin minuni și prin harul Duhului Sfânt, dat celor ce cred. Noi toți vom învia, pentru a trăi cu El în veșnicie. Drama de pe Golgota, este actul dumnezeiesc al mântuirii noastre, iar învierea lui Hristos, este împlinirea și adeverirea Lui. Iisus Hristos a fost dat morții dar S-a legitimat ca Mântuitor și Fiu al lui Dumnezeu prin învierea Sa.

În teologia paulină moartea Mântuitorului a fost pusă în legătură directă ci învierea Sa. În cruce este o putere care produce înviere, iar în înviere este prezentă, într-un anumit sens, în mod etern moartea pe cruce. Moartea pe cruce a Mântuitorului Hristos ne-a ridicat din „împărăția întunericului” (Col. 1,13) și ne-a adus lumina, viața și nemurirea. Crucea este momentul culminant al iubirii și dăruirii Sale totale.

Legătura dintre Cruce și Înviere se constată atât în cântările liturgice ale Bisericii Ortodoxe, cât si în felul cum ea înfățișează în iconografia ei, Răstignirea și ÎÎnvierea Domnului.

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE BIBLICE

Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și purtarea de grijă a P.F. Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006

LUCRĂRI ȘI STUDII

Abrudan Dumitru, Cornițescu Emilian, Arheologia biblică, ed. a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002

Arhimandrit Prof. Prescure Vasile, În duhul credinței și evlaviei ortodoxe, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2006

Arhimandritul Vasilios, Intrarea în împărăție. Elemente de trăire liturgică a tainei unității în Biserica Ortodoxă, trad. de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Sibiu, Editura Deisis, 1996

D-Strauss, Die Halben und Gauzen, p. 125, apud Pr. Prof. Constantin Cornițescu, Învierea Domnului și însemnătatea ei pentru viața creștină, în Ortodoxia, rev. Patriarhiei Române, Anul XXXV, Nr. 2, aprilie – iunie, București, 1983

Diac. David P. I., Caută și vei afla, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, Roman, 1990

Evdochimov Paul, Arta icoanei – o teologie a frumuseții, trad. de Grigore Moga și Petru Moga, Ed. Meridiane, București, 1992

Frederic Godet, Commentaire sur la premiere Epître aux Corinthiens, Editura Goncourt, Paris, 1965

Grelot Pierre, Vocabulaire de Theologie biblique, Paris, 1970, p. 795, apud Pr. Gheorghe Constantin I., Moarte și Înviere după Sfânta Scriptură, în Revista „Studii Teologice”, Anul XXX (1978), nr. 1 – 2

Hoffmeier James K., Arheologia Bibliei, Editura Casa cărții, Oradea, 2009

Ierom. Arsenie Boca, Cărarea împărăției, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Aras, 2007

Ilarion V. Felea, Religia iubirii, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009

Ilie Miniat, Didahii la Postul Mare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996

Î.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Făclii de Înviere, Editura Trinitas, Iași, 2005

Natalia Manoilescu – Dinu, Iisus Hristos Mântuitorul – în lumina Sfintelor Evanghelii, Editura Bizantină, București, 2004

Plămădeală Antonie, Tâlcuiri noi la texte vechi, Editura Pronostic, București, 1996

Plămădeală Antonie, Saul din Tars – martor al Învierii, în rev. Telegraful Român, Sibiu, 1985, nr. 13 – 14 și nr. 15 – 16

Provot E. L., La ressurrection de Jesus Christ, Toulouse, 1873

Pr. Colotelo Mihail, Cântările Învierii în evlavia creștină, în rev. Telegraful Român, Sibiu, 1985, nr. 13 – 14 și nr. 15 – 16

Pr. Gheorghe Constantin, Moarte și Înviere după Sfânta Scriptură, în Revista „Studii Teologice”, Anul XXX (1978), nr. 1 – 2

Pr. Dr. Mircea Ioan, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995

Pr. Dr. Verzan Sabin, Epistola Sfântului Apostol Pavel către Tit. Traducere, comentariu și teologie, Editura Institutului Biblic și de Misiunea al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994

Pr. Drd. Viezuianu Dumitru, Moartea și Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, în lumina Epistolelor Pauluine în Studii Teologice, Anul XXX (1997), nr. 9 – 10

Pr. Galeriu Constantin, Jertfă și răscumpărare, Editura Harisma, București, 1991

Pr. Paschia Gheorghe, Sfânt și sfințenie, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007

Prof. Belu D., Învierea Domnului, în Mitropolia Ardealului, Anul XVII (1975), nr. 3 – 5

Prof. Chițescu Nicolae, Răscumpărarea în Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți, București, 1937

Prof. Chițescu Nicolae, Pr. I. Todoran, Pr. I. Petruță, Teologia dogmatică și simbolică, , vol. II, Editura Renașterea, Cluj, 2006

Prof. Diac. Nicolaescu N., Actualitatea Epistolei I către Corinteni, Studii Teologice, Anul III (1951), nr. 3 – 3

Prof. Dr. Ciobotea Dan Ilie, Legătura interioară dintre Cruce și Înviere în Ortodoxie, în revista Mitropolia Banatului, anul XXXIV (1984), nr. 3 –4

Prof. Marcu Grigoriu T., Omul cel nou, în concepția antropologică a Sfântului Apostol Pavel, Revista Studii teologice, Anul XIV (1962), nr. 5-6, București

Prof. Savin Ion Gh., Iconomia și roadele Învierii Domnului, în rev. „Studii Teologice” XIV (1962), nr. 5-6

Pr. Prof. Bobrinskoy Boris, Taina Preasfintei Treimi, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005

Pr. Prof. Cornițescu Constantin, Învierea Domnului și însemnătatea ei pentru viața creștină, în Ortodoxia, rev. Patriarhiei Române, Anul XXXV, Nr. 2, aprilie – iunie, 1983, București

Pr. Prof. Dr. Mihoc Vasile, Predici exegetice la duminicile de peste an, Editura Teofania, Sibiu, 2008

Pr. Prof. Popescu Dumitru, Ecleziologia romano – catolică,după documentul celui de-al doilea Conciliu de la Vatican și ecourile ei în teologia contemporană, în Revista Ortodoxia, Anul XXIV (1972)

Pr. Prof. Popescu Teodor M., Moartea și învierea Mântuitorului în credința vechilor creștini, 1955

Pr. Prof. Stăniloaie Dumitru, Crucea în teologia și cultul Bisericii Ortodoxe, 1975

Pr. Prof. Stăniloaie Dumitru, Legătura intimă între moarte și înviere, 1956

Pr. Prof. Stăniloaie Dumitru, Paștele sărbătoarea lumii în ortodoxie, în Revista Studii teologice, Anul XXVII (1975), nr. 5-6

Schmemann Alexander, Din apă și din duh, Editura Sofia, București, 2009

Semen Petre, Arheologia biblica in actualitate, Editura Trinitas, Iași, 1997

Serghei Bulgakov, Ortodoxia, trad, de Nic. Grosu, Ed. Aideir, 1997

Sfântul Atanasie, Explicarea psalm 15 în col. Biblioteca Părinților Greci, apud Pr. Prof. Constantin Cornițescu, Învierea Domnului și însemnătatea ei pentru viața creștină, în Ortodoxia, rev. Patriarhiei Române, Anul XXXV, Nr. 2, aprilie – iunie, 1983, București

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei. Scrieri. Partea a III – a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994

Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la duminici și sărbători, Editura Bunavestire, Bacău, 2005

Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola I către Corinteni, Ed. Sofia, București, 2005

Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2009

Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, Editura Ileana, București, 2006

Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Epistolei către Romani, Ed. Sofia, București,

Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sf. Evanghelii de la Matei,Ed. Sofia, București, 2002

Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu, Editura Sofia, București, 2002

Vladimir Lossky, Introducere în teologia ortodoxă, Editura Enciclopedică, București, 1993

XXX, Credința Ortodoxă, Carte tipărită cu binecuvântarea I.P.S. Daniel, mitropol. Moldovei și Bucovinei, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1996

XXX, Penticostar, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1976

XXX, Slujba Învierii, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998

XXX, Triodul, ediția a VII – a, București, 1970

Yannaras Christos, Abecedar al credinței, Editura Bizantină, București, 2007