Invatatura Sfantului Ioan Gura de Aur cu Privire la Post

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost unul din cei mai mari teologi ai epocii creștinismului primar. Opera sa este foarte vastă și cuprinte o multitudine de tratări atât dogmatice cât și morale și spirituale, printre care și postul. În omiliile sale la Postul Mare sfântul Ioan pleacă de la o analogie foarte cunoscută și anume cu profetul Iona către care Dumnezeu zice: „Scoală-te și mergi la Ninive, cetatea cea mare” (Iona l, 1-2). El trebuia să strige: „încă trei zile și Ninive se va prăpădi” (Iona 3, 4). Dar pentru ce, poruncește Dumnezeu să se vestească mai înainte nenorocirea? Răspunsul lui Dumnezeu este: „Tocmai ca să nu fac ceea ce am poruncit să se vestească”. Pentru aceea Dumnezeu ne-a amenințat și cu iadul, pentru ca să nu ne arunce în iad. Sfântul Ioan spune următoarele: „Teme-te de cuvintde Mele, și nu vei tremura de faptele Mele”. Precum un om leneș și delăsător, care, deși are timp de pocăință, totuși nu săvârșește nimic însemnat, ci din delăsarea minții, întârzie de a se împăca cu Dumnezeu, pe când dimpotrivă, cel râvnitor și dispus la pocăință, în timp scurt se poate căi pentru păcate făcute în mai mulți ani.

Nu s-a lepădat oare Petru de Domnul de trei ori? Și a treia oară n-a făcut el oare aceasta cu jurământ? Nu s-a temut el oare de vorbde unei slujnice nebăgate în seamă? Avut-a el oare trebuință de mulți ani spre a se pocăi? Nicidecum, ci într-o noapte a căzut și iarăși s-a ridicat, într-o noapte s-a îmbolnăvit și iarăși s-a însănătoșit. Dar cum s-a făcut aceasta? El a plâns și s-a tânguit, și nu în chip obișnuit, ci plin de râvnă și de seriozitate. De aceea Evanghelistul nu zice numai:, a plâns”, ci: „a plâns cu amar” (Mt. 26, 75). “Hristos iarăși a așezat pe Petru în vrednicia sa cea de mai înainte și iarăși i-a dat dregătoria întâietății în Biserica”, și ceea ce este mai mult, el ne spune că dragostea lui Petru este mai mare decât a tuturor celorlalți Apostoli, când îl întreabă: „Petre, Mă iubești tu mai mult decât aceștia?” (În. 21, 15).

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că mai rău decât însuși păcatul este împietrirea în păcat și încă și mai rău este, la cădere, când cineva nu se scoală iarăși. Aceasta o deplânge Pavel mai mult și o socotește mai vrednică de tânguit, când scrie Corintenilor: „Mă tem că nu cumva, venind iarăși, să mă smerească Dumnezeul meu la voi și să plâng pe mulți care au păcătuit mai înainte și nu s-au pocăit de necurăția, de desfrânarea și de necumpătarea pe care le-au făcut” (ÎI Cor. 12, 21). Dar care timp ar putea fi mai potrivit pentru pocăința decât tocmai timpul postului?

Cu postul a intrat Daniil în groapa leilor, umblând printre aceștia ca printre niște oi. Cu postul au intrat cei trei tineri în cuptorul cel înfocat din Babilon, mult timp petrecând în flacără fără să fie vătămați.

Mulți acuza postul că slăbește trupul și că îl duce la neputința de a munci. Dar Sfânta Scriptură ne învață astfel: „Chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinlăuntru însă se înnoiește din zi în zi” (ÎI Cor. 4, 16).

Afară de aceasta, dacă cumpănim lucrul mai cu de-amănuntul, aflam ca postul este chiar folositor sănătății, Sfântul Ioan spune: “întreabă pe doctori, și ei cumpătarea și înfrânarea o vor numi mama a sănătății, pe când din îmbuibare și din viața cea desfătata provin mii de boli. Acestea sunt niște lucruri otrăvite, care ies dintr-un izvor otrăvit, și vatămă atât sănătatea trupului, cât și a sufletului”.

Așadar, să nu ne înfricoșam de post, care ne eliberează de nenumărate răutăți. Mulți se tem de post ca de un “tiran cumplit” vătămându-se pe ei înșiși prin îmbuibare și necumpătare, căci lăcomia pântecului este începutul tuturor relelor, acest gând rău aducând mai apoi pofta desfrânării și lăcomia de arginți. “Eu, deci, vă îndemn să nu pierdeți prin desfătare și beție folosul adus de post. Când cineva, pentru stricarea de stomac, trebuie să ia doctorie, dar mai întâi își încarcă stomacul cu mâncări nesănătoase, atunci el, deși simte amărăciunea doctoriei, nu are de la ea nici un folos”. Tocmai așa se întâmpla cu fiecare din noi, când înainte de a începe postul, mai întâi umplem pântecele de mâncare și băutură, iar mai apoi a doua zi să primim doctoria postului. Astfel când luam postul ca remediu pentru nesănătatea trupului și a sufletului după îmbuibare nu simțim decât neplăcerea, greutatea, iar gândul este numai la timpul de după post, la îmbuibarea din timpul sărbătorii și aceasta obișnuința este foarte greu de îndepărtat. Iar îndemnul sfântului este: “Când tu însă vei lua doctoria postului cu cumpătare trupească și cu trezvie sufletească, ea va putea curăți multe din pacatde tale cele vechi”.

Așadar, să nu intrăm în post beți și amețiți, nici să nu trecem de la post iarăși la beție, ca să nu se întâmple cu noi ceea ce se întâmpla cu un trup slab, care, împins fiind mai tare, cade. Același lucru se întâmpla sufletului nostru, dacă el la începutul și la sfârșitul postului se învelește de norul necumpătării și al beției. Aceia care se lupta cu fiarele cele sălbatice păzesc și învelesc în tot chipul cu putință membrele cele de căpetenie. Asemenea fac acum mulți oameni în fața postului.

“Precum după sfârșitul iernii, când începe vara corăbierul duce în mare vasul său, ostașul curăță armele sale și își pregătește calul său de război, lucrătorul de pământ își ascute seceră, călătorul începe cu curaj călătoria să cea îndelungată și luptătorul se gătește pentru arena”, așa și noi, când a sosit timpul postului, ca o vară a sufletului, precum ostașii să curățim armele noastre, precum lucrătorii de pământ să ascuțim secerile noastre, precum corăbierii împotriva valurilor, poftelor celor fără de rânduială să opunem cugetările cele sfinte, precum călătorii să începem călătoria la cer și precum luptătorii să ne gătim pentru luptă. Căci creștinul este un lucrător de pământ, un corăbier; un ostaș, un luptător și un călător. De aceea zice și Apostolul Pavel: „îmbrăcați-vă cu toate armele lui Dumnezeu” (Efes. 6, 11-13).

Timpul postului este un timp de luptă, o luptă pe care o ducem cu noi înșine, aceasta fiind una din cele mai grele lupte pe care le lupta creștinul pe parcursul vieții sale și trebuie să ne armăm cu armele Sfintelor Taine căci în timpul postului sufletul este mai ispitit de diavol decât în timpul normal, pentru ca atunci când lupta interioară este în toi și diavolul vine și “încearcă să ne ispitească prin multe și felurite chipuri”. De aceea noi trebuie să ne dezbrăcăm, pentru ca diavolul să nu se poată apuca de nimic, și să fim înarmați din toate părțile, pentru ca să nu putem fi răniți de nicăieri: “Lucrează acum ogorul sufletului tău, smulge spinii și pălămida, seamănă în locul lor cuvântul lui Dumnezeu, pune și sădește plantele cele frumoase ale înțelepciunii, și atunci tu vei fi un duhovnicesc lucrător de pământ. Secera duhului tău, care se tocise prin necumpătare, prin post iarăși se va ascuți; pregătește-te de călătorie la cer, pășește pe calea cea aspră și îngustă, căci cel subțiat prin post poate mai ușor să treacă prin ușa cea strâmtă”. Patimile trebuie acum să le lepădăm, “valurile poftelor celor fără rânduială să le domolești, corăbioara sufletului tău să o scapi, să întrebuințezi toată prevederea și vei fi un cârmaci duhovnicesc”. La toate acestea postul ne dă prilej și învățătură. Sfântul Ioan în Omilia să în Duminica Lăsatului sec de brânză spune: “Eu însă înțeleg nu postul cel obișnuit, ci postul cel adevărat, adică nu numai înfrânarea de la mâncare, ci încă și înfrânarea de la păcate; căci nu, singur postul bucatelor în sine, ci numai postul cel adevărat poate mântui pe om”.

Așadar, pentru ca noi să nu ne ostenim în zadar și să ni se răpească folosul postului, să cercetăm cum și în ce chip trebuie să postim. Fariseul din Evanghelie încă postea (Lc. 18, 10), dar aceastuia nu i-a folosit la nimic, ci s-a întors mai căzut decât a venit din cauza mândriei pe care o purta în suflet, pe când vameșul, care nu postise, l-a întrecut datorită pocăinței sincere. Ninivitenii au postit și iarăși au dobândit harul lui Dumnezeu. Dar și jidovii posteau, fără ca aceasta să-i fi mântuit. Oare ce însușiri a avut postul ninivetenilor și prin ce au îmblânzit ei mânia cea mare a lui Dumnezeu? Era oare postul lor numai înfrânare de mâncare și îmbrăcarea hainelor de jale? Nicidecum, ci era o schimbare a toată viața lor. De unde știm aceasta? De la însuși profetul. Când el vorbește despre mânia lui Dumnezeu și despre postul ninivetenilor și despre iertarea dumnezeiească, cea dobândită, arată și temeiul acestei iertări prin cuvintele: „Căci Dumnezeu a văzut faptele lor” (Iona 3, 10). Care fapte? Oare înfrânarea lor de la mâncare și purtarea hainelor de jale? Nu, ci tăcând despre aceasta, zice: „Fiindcă fiecare a părăsit calea să cea rea, Domnului i-a părut rău de nenorocirea ce voia a aduce asupra lor”. Așadar, putem vedea că ninivetenii nu prin înfrânarea de la mâncare, ci prin schimbarea viețuirii lor au scăpat de primejdia cea mare și iarăși au împăcat pe Dumnezeu. Acest lucru dorește și Dumnezeu de la noi. Nu abținerea de la mâncare și băutură, ci grija pentru suflet pe care i-o putem purta printr-un post cu adevărat spiritual așa cum îl prezintă și Sfântul Ioan Gură de Aur.

Dar acestea sunt spuse de Sfântul Ioan nu pentru a micșora importanta postului, ci pentru a-1 cinsti cu adevărat, căci cinstea postului stă nu întru înfrânarea de la mâncare, ci întru înfrânarea de la păcate, iar cine mărginește postul său numai la a nu mânca, acela necinstește postul mai mult: “Tu postești! Bine, dar arată-mi aceasta prin fapte! Prin ce fapte? – Întrebi tu.”

Dar postul urechii stă în a nu asculta clevetirile și vorbele cele rele asupra cuiva. Căci se zice în Sfânta Scriptură: „Să nu asculți vorbele cele mincinoase” (Ieș. 23, 1). Incă și gura trebuie să postească, înfrânându-se de la vorbele cele de rușine și de înjurături sau sudalme (înjurături), căci ce ar folosi, dacă noi nu mâncăm carnea dobitoacelor, dar ca niște dobitoace sălbatice ponegrim numele cel bun al fraților noștri?

Așadar în timpul postului să alungăm toata fapta cea rea atât din mintea noastra cât și din sufletul nostru, convinsi fiind, că de vom mânca numai cenușă, nu va folosi, “dacă nu ne vom înfrâna totodată de prihănire și de defăimare”. Să postim deci, astfel ca noi să nu ne înfrânăm numai de la mâncare sau bautura, ci de la păcate, pentru ca Insusi Mântuitorul spune: “Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om.” (Matei 15, 11), bineînțeles aici nefiind vorba ca postul ca abținere de la mâncare nu își are rostul, doar că dorește să sublinieze cât de important este postul de la păcate.

“Vezi, dar, ca viața virtuoasă ne este de mai mult folos? Și eu nu numesc viața virtuoasă postul, nici îmbrăcatul cu sac și nici culcatul pe cenușă, ci disprețul averilor – așa cum trebuie disprețuite, și trebuie căutate milostenia, împărțirea pâinii tale cu cel sărac, înfrânarea mâniei, alungarea slavei deșarte, stăpânirea invidiei”. Așa ne-a învățat și Hristos: “Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29).

Mântuitorul n-a spus “că am postit”, deși putea spune, ca a postit El 40 de zile, dar n-o spune, ci spune: “Că sunt blând și smerit cu inima”. Și iarăși, când i-a trimis pe Apostolii Săi la propovăduire nu le-a spus: “Postiți?”, ci: “Mâncați tot ce vi se pune dinainte!”. Nu spune acestea defăimând postul, ci lăudându-l foarte. Sfântul Ioan Gură de Aur îi critica pe cei fățarnici și pe cei care țin postul doar ca abținere de la mâncare și băutură, ca o simplă dieta: “socotiți că postul vă este de ajuns pentru mântuire; și doar postul este cea mai mică parte din corul virtutiilor. Cea mai mare virtute este dragostea, bunătatea, milostenia.”

După cum hrană trupească îngrașa trupul, tot așa și postul face mai puternic sufletul, îl face mă ușor, îi dă aripi, îl face să stea la înălțime, să se gândească la cele de Sus și să se ridice mai presus de plăcerile și dulcețile acestei vieți. “Și după cum corăbiile ușoare străbat mai iute mările, iar dacă sunt încărcate peste măsura se scufunda, tot așa și postul face mai ușoară mintea și o pregătește să străbată cu ușurința oceanul acestei vieți;”, o face să se îndrăgostească de cer și de cele din cer, să disprețuiască pe cele din lumea aceasta și să treacă pe lângă ele mai cu multă nepăsare dorint pe cele ale lui Dumnezeu. Beția și îmbuibarea dimpotrivă, îngreunând mintea și îngrășând trupul, robesc sufletul, îl asediază din toate părțile, nu-i lasa puterea de judecata sănătoasă, “îl fac să se arune în prăpăstii și să lucreze totul împotriva mântuirii lui”.

“Postești? Arată-mi postul tău prin lucruri. Prin care? Vei zice. De vei vedea sărac, miluieste-l; de vei avea vrăjmaș, împacă-te cu el; de vei vedea pe prietenul tău sporind, nu-l zavisti; de vei vedea femeie frumoasă, trece-o cu vederea. Și nu numai gura să postească, ci și ochiul, și auzul, și picioarele, și mâinile, și toate mădularele trupului nostrum”. După cum putem observa Sfântul Ioan Gură de Aur păstrează un echilibru între postul fizic (abținerea de la băutură și mâncare) și postul spiritual (abținerea de la pornirile păcătoase și pătimașe. Iar în altă parte zice: “Să postească mâinile, curățindu-se de răpire și de lăcomie. Să postească picioarele, depărtându-se de căile ce duc la priveliștile fărădelegii. Să postească ochii, învățându-se să nu caute niciodată la fete frumoase, nici să iscodească cele străine. Ca hrană a ochilor este privirea”. Și de va fi privirea păcătoasă, aceasta vatăma postul și nu mai cauta mântuirea sufletului, iar de va fi după cele lăsate noua de Sfinții Părinți, împodobește postul. Sfântul Grigorie Teologul spune: “Ca foarte necuviincios este ca, pentru post, să ne oprim de la bucate și chiar de la cele îngăduite, iar cu ochii să ne înfruptăm de cele oprite”.

Ca ce folos este când ne depărtăm de carne, iar pe frați și semeni îi ocăram și îi disprețuim? “Cel ce grăiește de rău a mâncat carnea fratelui și a mușcat trupul vecinului”. Pentru aceasta și Pavel s-a îngrozit, zicând: “Iar dacă vă muscați unul pe altul și vă mâncați, vedeți să nu vă nimiciți voi între voi” (Gălăteni 5, 15). Atât Sfântul Ioan Gură de Aur cât și Sfântul Apostol Pavel aduc omul care ocăraște pe fratele sau la nivelul de animal sălbatic, căruia îi lipsește rațiunea, căci numai animalele se mănâncă între ele.

Nu că hrana ar trebui disprețuită; doar Hristos spune că „nu ceea ce intră în gură spurcă pe om” (Mt. 15, 11), iar Apostolul zice: „orice făptură a lui Dumnezeu este bună și nimic nu este de lepădat dacă se ia cu mulțumire” (1 Tim. 4, 4). Se cuvine însă a ține seama de rosturile ei: cel dintâi, firesc, de a ne păstra în putere și sănătoși trupește; cel de-al doilea, duhovnicesc, pe care-1 și arată cuvântul de mai sus al Apostolului, de a-I mulțumi pentru ea lui Dumnezeu. Căci, după cum iarăși spune Apostolul, „ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți” (1 Cor. 10, 31).

Hristos însuși ne-a dat o asemenea pildă, atunci când, dân- du-le hrană celor ce-L urmau, mai întâi mulțumește lui Dumnezeu: “A luat cele șapte pâini și pești și, mulțumind, a frânt și a dat ucenicilor, iar ucenicii mulțimilor. Și au mâncat toți și s-au săturat și au luat șapte coșuri pline, cu rămășițe de fărâmituri.” (cf. Mt. 15, 36; Mc. 8, 6; În 6 11 și 23). În felul acesta, omul se întoarce la starea din Rai, când Dumnezeu era văzut în orice făptură și toate cele dăruite de El se primeau euharistic. Căci dacă gustarea din rodul pomului cunoștinței binelui și răului închipuie pentru Părinți însuși păcatul strămoșesc, primirea euharistică, cu mulțumire, adică a “pâinii celei de toate zilele” îl arată pe om ajuns la starea în care lumea nu mai este pentru el culmea doririi sale, încuiată, întăritură ce-1 desparte de Dumnezeu și-1 înstrăinează de menirea să duhovnicească, ci zace deschisă revărsării harului și cale de înălțare la Dumnezeu și la unirea cu El.

Plăcerea pântecelui, ca și a împreunării trupești nu sunt plăceri nevinovate; ele duc într-un sfârșit la prețuirea peste măsură a propriului trup și a propriei persoane, la disprețuirea semenilor și la uitarea lui Dumnezeu.

Sfântului Ioan Casian Romanul. Postul vazut prin prisma celor opt ganduri ale rautatii

Sfântul Casian Romanul în lucrarea sa „Despre cele opt gânduri ale răutății” tratează postul dintr-o viziune cu totul diferită față de alți Sfinți Părinți, fără să pună accent pe rânduiala Bisericii sau pe învățăturile dezvoltate în epoca primară, tratează postul din perspectivă scripturistică și o viziune mai mult personală.

Primul din cele opt gânduri ale răutății este numit „Despre înfrânarea pântecului”, astfel este numit postul la Sfântul Casian. Un post mult mai folositor atât pentru trup cât și pentru suflet nu este postul pe o anumită perioadă, ci postul ținut în fiecare zi. Sfântul Casian nu pune accentul pe zilele în care trebuie creștinul să postească sau modul cum să postească, el spune despre putințele fiecărui creștin în parte pentru că nu toți au aceeași putere de postire și nu tot omul de rând poate să postească precum monahii, ci fiecare trebuie să postească după putința să. Un exemplu foarte frumos îl împrumută de la Sfinții Părinți zicând: „Și au zis Părinții că unul mâncând două litre de pâine este încă flămând, iar altul mâncând o litră sau șase uncii, se satură”.

Postul în viziunea Sfântului Părinte este acela ca întotdeauna cel ce este la masă să se ferească de săturarea pântecului, căci odată cu aceasta vin alte patimi precum gândul curviei. Sfântul Casian îi îndeamnă pe creștini să nu se amăgească că postesc, dar ei mănâncă până la îmbuibarea pântecului, pentru că nu contează cu ce se satură pântecul, fie el și numai apă, duhul curviei apare și odată ce apare este aproape imposibil de alungat. Căci până și Sodoma nu s-a îmbuibat cu vin și alte bunătăți, ci îmbuibarea cu pâine după cum zice Proorocul. Inima devine puternică nu când trupul îi dă ceea ce dorește plăcerea, ci ceea ce cere slăbiciunea pentru că “plăcerile vin de la cel necurat și întinând trupul întinează și inima astfel creștinul depărtându-se de Dumnezeu și uitându-L pe Acesta”. Primirea hranei cu socoteală dă trupului sănătate și nu îi ia sfințenia, după cum spune și Sfântul Apostol: „Grija trupului să nu o faceți spre pofte” (Rm. 13, 14).

Sfântul Casian ne amintește totuși că deși nepunând accent pe celelalte parți ale postului ele nu trebuie să lipsească pentru că sufletul nu se poate curății fără celelalte virtuți, pentru că îmbuibându-se cu mâncare creștinul nu mai are forță să se lupte cu dracu și cu ispitele pe care acesta le aduce spre cel ce mai înainte a mâncat fără măsura. Creștinul numai prin post, priveghere, citirea Sfintelor Scripturi și încercarea de a-și însuși cât mai multe virtuți poate să-și mântuiască sufletul și să ajungă la scopul pentru care a fost creat acela de a se asemăna cu Dumnezeu.

Deși și alți Sfinți Părinți au vorbit și au scris despre post, Sfântul Casian Romanul este unul din puținii care pune accent pe această latură a postului, majoritatea dintre aceștia încercând să expună fundamentele scripturistice ale postului sau o rânduiala exactă a postului, rânduială după care creștinul să se ghideze și să înainteze în virtute și în credință, alții au scris despre diferențele cu privire la post în diferite părți sau mai târziu în diferite confesiuni, dar Sfântul Casian a fost printre puținii care s-a legat de acest aspect al putinței și al înfrânării.

Mai mulți autori creștini au plecat antitetic de la păcatul lăcomiei către cel al înfrânării prin post și rugăciune. Evagrie Ponticul spune că “lăcomia domnește asupra patimilor, așa cum Amalek domnește asupra neamurilor.”

Clement Alexandrinul distinge trei manifestări ale acestui viciu: “uzul lipsit de măsura al alimentelor delicate, nebunia pântecelui și ghiftuiala” Ioan Casian Romanul distinge între lăcomia care-l împinge pe monah să mănânce înainte de ora prescrisă, cea care-l îmboldește să mănânce prea mult și cea care-l face să caute calitatea mâncărurilor, cea care satisfice și da cel mai rafinat gust. Evagrie prin lăcomie înțelege ispita care-l împinge pe monah sau mirean să relaxeze rigorile postului pe motiv ca acestea îi dăunează sănătății. Pentru înfrânarea fata de lăcomia pântecelui Sfântul Ioan Casian spune: “Nu vom putea niciodată disprețui placerile bucatelor de fată, dacă sufletul nu-și găsește o mai mare bucurie în contemplația dumnezeiască”.

Ca și mulți alți Părinți ai pustiei, Sfântul Ioan Casian a descris cu mult entuziasm pe marii nevoitori retrași prin mănăstiri și prin pustii pentru dobândirea Împărăției lui Dumnezeu. Iată cum îndeamnă Sfântul pe contemporanii săi: “Ieșiți din pământul vostru și din casa tatălui vostru, adică părăsiți bunurile acestei lumi și toate bogățiile pământului. Ieșiți din viața voastră obișnuită și din acele inclinări rele și vicioase care, alipindu-se de noi prin nașterea noastră și prin stricăciunea trupului și sângelui, același lucru cu noi înșine. Ieșiți din casa tatălui vostru adică pierdeți amintirea tuturor lucrurilor din această lume și a tot ce se înfățișează ochilor voștri”.

Așadar anahoretul ca și Avraam strămoșul nostru în credința este “străin și călător pe pământ”. El trebuia să iasă din lume și să năzuiască spre fericirea tainică în Mântuitorul Iisus Hristos. Această ieșire este considerate de Sfântul și de toți Părinții deșertului ca înstrăinare de lume și prilej de pelerinaj spre locul făgăduinței, adică Împărăția Cerurilor.

Sftantul Ioan Casian urmând exemplul Sfinților Părinți, cerea ucenicilor săi să fie următori ai Mântuitorului Iisus Hristos “Care S-a supus Părintelui Său întru totul până la moarte, pentru ca prin moartea Sa să se săvârșească învierea noastră și să distrugă pe diavolul care avea puterea morții. Și dacă ne mântuim prin venirea Lui, vom fi ucenicii lui Iisus și prin El vom avea mântuirea.”

Toate cele spuse de Sfântul Casian își au originea în Evanghelia Sfântului Marcu. Din viața credincioșilor adunați în jurul Sfântului Marcu aflam de la cuviosul Ioan Casian ca aceștia “păstrau nu numai acele mărețe practici pe care le citim în Faptele Apostolilor, pe care le-a urmat Biserica și mulțimea credincioșilor, dar adăugau chiar fapte cu mult mai sublime”. “Intr-adeavar, subliniază Sfântul, aceștia retrăgându-se în locuri mai neumblate la marginea orașelor își trăiau viața supusă la o înfrânare atât de grea încât chiar celor din afara creditei le era spre uimire, atât de înverșunată era asprimea felului lor de viață. Se așterneau cu atâta ardoare zile și nopți întregi pe cititul scrierilor dumnezeiești, pe rugăciune și pe munca mâinilor, încât nu mai simțeau nici pofta de mâncare și chiar uitau de ea până când după două sau trei zile de nemâncare le sleia puterea trupului. De altfel chiar mâncarea și băutura și-o îngăduiau nu atât din plăcere cât din trebuința și asta nu înainte de apusul soarelui pentru a rezerva timpul luminii îndeletnicirilor spirituale, iar pe cele ale nopții îngrijirilor trupului.”

Călugării din Egipt au trăit o viață autentic apostolica pe care Mântuitorul Hristos a învățat-o celor 12 Apostoli și a trăit-o El Însuși împreună cu ei. De fapt această temă cum am văzut nu este specifică numai Sfântului Ioan Casian, ci o găsim la majoritatea scriilor asceți din timpul sau. Originalitatea Sfântului pe lângă cele enumerate mai sus consta numai în faptul că el este primul care a întemeiat-o pe date istorice, folosindu-se atât de lucrarea lui Filon “Despre viața contemplativă” cât și de “Istoria Bisericească” a lui Eusebiu de Cezareea.

În felul acesta cuviosul Ioan face o legătură istorică între Biserică Apostolilor și monahismul contemporan lui, care nu forma o comunitate aparte de Biserica ci era integrat permanent în Biserică. Ca atare, important pentru Sfântul Ioan era ca monahul să se înrădăcineze într-o tradiție vie și desăvârșită a înaintașilor săi ca viața lui să fie în comuniune cu plenitudinea creștinismului și să se concretizeze pe sursele apostolice și ascetic provenite de la Însuși Mântuitorul Hristos. În felul acesta viața monahală se definea ca o școală a Părinților, martori ai unei tradiții experimentate și purtători ai unor reguli comune care au format pe sfinți. Evident numai în aceste tradiții viața duhovnicească s-a putut să se dezvolte într-un cadru eclezial.

Sfântul Ioan în mod vizibil arata ca creștinii doritori de desăvârșire în drum spre Împărăția Cerurilor se separau de marea comunitate, rămâneau în comuniune cu ea. Fără îndoială că ei continuau să respecte ierarhia bisericească deși erau conduși de reguli speciale, fără ca acestea să fie impuse de Biserică. În felul acesta cei doritori de viața desăvârșită duceau o viață ascetică care se năștea ca o nostalgie a comunității apostolice și ca o amintire a vieții de la începutul Bisericii.

Sfântul Ioan Casian ignora viața duhovnicească a creștinilor din lume. El știa doar ca mulți dintre laici începeau activitățile de zi cu zi cu rugăciune și participare la slujbele bisericii, el însuși multumimd lui Dumnezeu că a avut părinți deosebiți. Prin urmare, deși monahismul are un trecut glorios totuși nu trebuie să se mulțumească numai cu această tradiție apostolică ci să se silească să devină un loc sfânt de viața dedicate în întregime lui Dumnezeu. În acest sens dobândirea virtuților devine o condiție obligatorie pentru a ajunge un adevărat călugăr.

Viața apostolică și viață activă sunt cele două direcții care-l conduc spre centrul unic care este dragosta fata de aproapele. Tocmai pentru aceasta monahul se definește prin dragoste față de toți și asceza, iar întreaga lui osteneală trebuie dirijată spre slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui. În clipa în care el își uita menirea a pierdut atât lumea aceasta cât și lumea cerească.

Retragerea din viața cotidiană nu înseamnă o alegere provocată de elementele contrare vieții bisericești, ci o râvnă deosebită spre desăvârșire în sensul cuvintelor Mântuitorului: “Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze mie”.

Acolo departe de lumea în care s-a născut, în mănăstire sau pustie, viața spirituală a nevoitorului trebuie să se deruleze după alte reguli, diferite de cele din lume. “Aici în mănăstire, Dumenezeu așteaptă de la nevoitor nenumărate roade duhovnicești”, monahul fiind antrenat spre o altă lucrare, cu totul duhovnicească.

În Sfânta Evanghelie, Mântuitorul Iisus Hristos privind cu dragoste la tânărul bogat care dorea să ducă o viață ascetică, desăvârșita i-a zis: “un lucru îți mai lipsește: Mergi, vinde tot ce ai, da saracilor și vei avea comoara în cer; și apoi luând crucea vin-o și urmează Mie.” Dacă în lume este important ca omul să aibă un bun nume, în pustie lucrurile stau cu totul altfel, nevoitorul trebuie să se lepede de sine și să ajungă precum femeia cananeanca care striga în urma Mântuitorului.

Orice nevoință trupească sau sufletească, care nu este însoțită de suferință și care nu cere osteneală, nu aduce roade: “Împărăția cerurilor se ia cu năvala și năvălitorii pun mâna pe ea” (Mat.11, 12). Mulți s-au ostenit ani îndelungați fără durere și încă se mai ostenesc, dar din pricina acestei lipse de suferință s-au aflat străini la curăția însăși și n-au fost părtași Duhului Sfânt, ca unii ce au. Cei ce sunt în stadiul de lucrători, se pare că se ostenesc mult în nepăsarea și în slăbănogirea lor, dar, nu adună nici un fel de roade din pricină că nu încearcă nici o suferință. Dacă, potrivit proorocului, “nu se va zdrobi grumazul nostrum, slăbind din pricina ostenelilor postului și dacă nu vor ridica în inimă simțămintele pline de durere ale zdrobirii și nu ne vom îndurera ca femeia care e gata să nască, nu vom putea da naștere duhului de mântuire pe pământul inimii noastre”.

Astfel de mijlociri trebuie să fie potrivite cu obârșia lor și cu însușirea lor lăuntrică, iar în sinea lor ele nu pot fi altceva decât lucrări, exerciții, osteneli, întrucât se adaugă la puterile ale căror însușiri, caracteristici trebuie să lucreze. Faptele și exercițiile ca mijloace de vindecare ale puterilor noastre și de întoarcere ale curățeniei și integrității lor pierdute, sunt: postul, osteneala, privegherea, singurătatea, depărtarea de lume, paza simțirilor, citirea Scripturii și Sfinții Părinți, mersul la biserică, deasa mărturisire și Împărtășania.

Monahul trebuie să fugă numai de îmbuibare, de ceea ce este peste măsură, ba chiar de săturare, sculându-se de la masă puțin înainte de a se fi săturat. Dar în privința cantităților și a felurilor de mâncare, nu se dă o regulă uniformă, căci cei mai debili trebuie să se hrănească mai bine, iar cei mai plini de vitalitate, mai pufin. Principiul e ca mâncarea să susțină trupul ca unealtă de lucru duhovnicesc, deci să nu devină o piedică nici prin debilitate, nici prin prea mult must în el.

În general, toți Părinții recomandă monahilor mâncarea de post și din când în când ajunări sau rețineri totale de la mâncări. Mâncările de post au și ele rostul de a slăbi puterea nereținută a poftei, care face din om un rob și-i ia putința de a vedea și altceva în cele le mănâncă decât materia de consumat. Prin slăbirea poftei, mâncarea devine un act în care e prezentă și reflexia, și gândul la Dumnezeu. Rațiunea nu mai e slujitoare la dispoziția poftei, ci redobândește rolul de conducătoare. În jurul actului mâncării se coboară o lumină duhovnicească, nu mai e un act irațional, închis în întuneric. Dar postul mai înseamnă și un act de preamărire a lui Dumnezeu, pentru că este un act de înfrânare a propriului egoism, crescut prin poftele spirituale și trupești, în așa măsură încât nu mai încape nimeni de noi, nici chiar Dumnezeu, dându-ne iluzia, și trăind astfel, de parcă numai persoana noastră ar exista și parcă pentru ea ar fi toate. “Omul suferă de o buhăială monstruoasă a eului, căci extinderea lui egoistă nu e o adevărată creștere, ci o umflare bolnăvicioasă, care vrea să se întindă peste toți și toate”.

Ea e produsă prin adunarea tuturor patimilor, e manifestarea lucrărilor tuturor microbilor spirituali sălășluiți în eul nostru. “Postul e antidotul împotriva acestei extensiuni patologice a poftelor și a egoismului. El e adunarea smerită a eului în sine, dar prin transparența să vede pe Dumnezeu și se umple de viața consistentă a lui Dumnezeu. Aceasta e creșterea duhului din om, din Duhul dum-nezeiesc. Numai în Dumnezeu și din Dumnezeu cel infinit poate crește omul spiritual și în armonie cu toți și cu toate. Dar egoistul, vrând să crească în afara lui Dumnezeu și a relațiilor iubitoare cu semenii, crește numai în aparență și pentru scurtă vreme”.

Postul cu trupul este el însuși un act de creștere spirituală. Este o încordare a voinței și o reașezare a domniei spiritului asupra trupului. În concepția creștină, în special ortodoxă, sufletul și trupul nu-și trăiesc viața izolat, ci, în starea normală, sufletul trebuie să spiritualizeze trupul, și trupul să fie mediul de lucrare a spiritului.