Intruparea Fiului Lui Dumnezeu Taina a Iubirii Divine Fata de Oameni

ÎNTRUPAREA FIULUI LUI DUMNEZEU – TAINĂ A IUBIRII DIVINE FAȚĂ DE OAMENI

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: PERSOANA MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS

I.1.Pregătirea omenirii pentru primirea unui Mântuitor. Necesitatea Întrupării Fiului lui Dumnezeu

I.2.Iisus Hristos – Dumnezeu – Om. Învățătura Sfintei Scripturi despre Persoana lui Iisus Hristos

I.3.Invatatura despre Persoana Mantuitorului în Vechiul Testament

I.4. Invatatura despre Persoana Mantuitorului în Noul Testament

CAPITOLUL II:INVATATURA BISERICII DESPRE PERSOANA LUI IISUS HRISTOS

II.1.Învățătura Bisericii despre Persoana lui Iisus Hristos

II.2. Definiția dogmatică de la Calcedon. Dogma unirii ipostatice a celor două firi, dumnezeiască și omenească, în Persoana teandrică a lui Iisus Hristos

I.3. Consecințele unirii ipostatice

I.4.Chenoza Fiului lui Dumnezeu

CAPITOLUL III : LUCRAREA MÂNTUITOARE A LUI IISUS HRISTOS

III.1. Cele trei direcții ale lucrării mântuitoare a lui Iisus Hristos și cele trei slujiri mântuitoare ale Lui

III.2. Relația dintre chemarea profetică a Mântuitorului și lucrarea de mântuire

III.3. Conținutul învățăturii Domnului Hristos și Taina mântuirii

III.4. Relația dintre slujirea arhierească a Mântuitorului și lucrarea de mântuire

III.5. Relația dintre demnitatea împărătească a Mântuitorului și lucrarea de mântuire

III.6. Pătimirile Mântuitorului pe cruce – aspecte soteriologice

III.7. Coborârea la iad a Mântuitorului și Taina mântuirii

III.8. Învierea Domnului pentru mântuirea omului – „începătura celor adormiți…”

III.9. Înălțarea Domnului, șederea de-a dreapta Tatălui și Taina mântuirii (Eshatologie și soteriologie – după Înălțare)

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Termenul grecesc de „mântuire” (σωτιρία) face începutul lucrării de față care se vrea a fi o argumentare a soteriologiei ortodoxe cu datele revelației scripturistice și patristice, dar care în mod special își propune să prezinte foarte sintetic tema esențială a învățăturii creștine și anume Persoana și opera de mântuire a Fiului lui Dumnezeu întrupat, Mântuitorul Iisus Hristos. Tema mântuirii este importantă pentru Teologia Ortodoxă deoarece soteriologia păstrată și propovăduită întocmai cum ne-a fost revelată de Mântuitorul și Sfinții Apostoli, exprimată și pusă în lumină de înalta gândire teologică a Sfinților Părinți, este garanția faptului că învățătura centrală va fi ferită tot timpul de erori dogmatice și astfel opera răscumpărătoare a Mântuitorului va putea fi împropriată fără niciun adaus și fără nicio omisiune de către credincioșii Bisericii Ortodoxe. În acest sens „toți teologii creștini sunt de acord că esențialul în dobândirea mântuirii este să-L ai pe Hristos… Numai credința dreaptă asigură mântuirea, fiindcă orice idee greșită despre Hristos duce la practici și concepții greșite în viața credinciosului”. Înțelegerea corectă a Persoanei Mântuitorului și a mântuirii realizate de El este absolut necesară pentru toți creștinii deoarece după cum vom putea cuprinde cu mintea opera de răscumpărare realizată de Hristos, vom afla până unde S-a coborât Fiul lui Dumnezeu ca să ridice natura umană, în acest mod ne vom obliga la o responsabilitate maximă nu numai pentru fiecare în parte, ci și pentru semeni și pentru natura înconjurătoare. Cunoașterea lui Hristos, a Persoanei și operei Sale, înseamnă o cunoaștere a tainei omului, a valorii persoanei umane în iconomia divină, scoțând în evidență calitatea omului de „chip al lui Dumnezeu” care este chemat și merge spre asemănare cu El în har, nu singur, ci împreună cu semenii într-un raport de egalitate – slujire cu aceștia, dar și arătând funcția de stăpânitor – ocrotitor al naturii. Chemarea omului la o viață responsabilă în neîntreruptă relație cu Sfânta Treime se realizează numai atunci când vom înțelege până unde S-a coborât Hristos „pentru a îndeplini opera de mântuire a noastră, pentru a ne elibera din captivitatea diavolului, pentru a distruge dominarea păcatului în natura noastră, pentru a zdrobi moartea, plata păcatului. Pătimirea, Moartea și Învierea lui Hristos, prin care s-a împlinit opera Sa de răscumpărare, ocupă deci un loc central în iconomia divină față de lumea căzută”. Desigur nu putem privi Răscumpărarea ca fiind o lucrare solitară, mai ales pentru că asimilarea de către fiecare creștin a operei lui Hristos se efectuează în Biserică – Trupul lui Hristos -, în care omul a intrat prin Botez și rămâne de atunci în unire cu Hristos, cu Care împreună străbate calea spre Împărăție.

Răscumpărarea are valoare veșnică și absolută și a fost realizată de Hristos în cadrul istoriei prin iconomia divină. Însă chiar dacă eficacitatea mântuirii obiective este universală (1 Tim. 2, 4) pentru că Dumnezeu mântuiește din iubire și El iubește pe tot omul care vine în lume, totuși cunoașterea și dobândirea ei se produce în anumite condiții. Și anume trebuie ca „fiul să-și recunoască starea, pentru ca să fie primit în brațele părintești, îmbrăcat în haina de sărbătoare și ospătat din belșug… O învățătură despre mântuirea dată de iubirea lui Dumnezeu, care iartă fără nicio condiție este o împărăție a pierii”. Mântuirea o primește în dar toată lumea prin efortul progresiv și îndelungat al celui ce crede în Hristos, Îl cunoaște pe El și stă în „Biserica plină de Duhul lui Hristos”(Origen) Care, chiar dacă „suflă unde vrea” (In.3, 8), suntem încredințați că El va sufla numai în direcția lui Hristos.

Așa precum indică referatele Colocviului Național de Teologie Dogmatică, ținut la Arad în perioada 30 – 31 martie 2006, cine pornește în elaborarea dogmei soteriologice trebuie să se aplece asupra aspectelor și perspectivelor pe care Teologia Dogmatică le aduce în privința acestei dogme. Astfel teza noastră va încerca să pună în lumină viziunea integratoare a dogmei soteriologice prin aprofundarea legăturii dintre Persoana Mântuitorului Iisus Hristos și opera Sa de mântuire, subliniind aspectul unitar și complementar al dogmelor prin adâncirea caracterului trinitar al mântuirii în perfectă corelație cu dimensiunea sa hristologică. Acest aspect se va argumenta prin evidențierea relației teologie – iconomie în învățătura despre Logosul divin Creator, Fiul lui Dumnezeu Care are în El puterea pe care o are și Tatăl, fiind Dumnezeu adevărat, deosebit de ființa lumii iar nu o creatură, ci e transcendent lumii, dar Care pe baza raționalității pe care a imprimat-o lumii prin actul creației Se întrupează și „vine întru ale Sale”. Pentru a fi și Logos Mântuitor, Fiul face „saltul” de la transcendent la imanent, iar lumea e capabilă să-L primească, astfel încât prin Întrupare se va evidenția și legătura dintre creație și mântuire, ca acțiune de îndumnezeire a tuturor prin Iisus Hristos – Logosul întrupat, Care cuprinde lumea și oamenii în El. Această teologie personalistă a Logosului divin a fost dezvoltată în teologia ortodoxă de către părintele Dumitru Stăniloae care arată prin revelația lui Dumnezeu caracterul personal al Cuvântului Care descoperă oamenilor pe Tatăl și dorința lui Dumnezeu de a mântui lumea. Revelația întreagă se bazează pe calitatea Cuvântului de intenționalitate spre comuniune, deci numai Logosul are rolul de a descoperi Treimea. Așadar Întruparea Logosului ne arată că iconomia este strâns legată de Treime. Biserica Ortodoxă trăiește dogma despre Iisus Hristos prin prisma celor două părți distincte, dar inseparabile: „a) Persoana lui Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat, în realitatea ei ontologică, teandrică, ipostatică și b) slujirea lui Iisus Hristos în configurația ei mesianică, iconomică, istorică”. Însă în definirea Persoanei divino-umane a lui Iisus Hristos, teza va urmări premisele Întrupării analizate prin prisma caracterului dinamic al acesteia ca Întrupare răscumpărătoare, punând în lumină înomenirea Fiului lui Dumnezeu ca punctul central al istoriei și ca o nouă creație.

Viziunea de ansamblu a dogmei soteriologice presupune un raport foarte strâns între Persoana și opera de mântuire a lui Iisus Hristos. Creștinismul este religia mântuirii, dar spre deosebire de alte religii, mântuirea nu ni se prezintă sub forma unor prescripții sau rețete salvatoare pe care, dacă le-ar lucra, omul ar ajunge la o stare de beatitudine extatică, ci dogma creștină pornește de la Însăși Persoana lui Iisus Hristos nedespărțită de lucrarea Lui mântuitoare, „Persoana reală și mai presus de toate a lui Dumnezeu cel întrupat, ca izvor a toată viața, al vieții desăvârșite și eterne, dar Care, prin Întrupare, prin legătura în care a intrat cu noi în istorie a făcut dovada existenței Sale și a interesului Ei față de noi”. Deci pe unicitatea Persoanei Sale divino-umane se întemeiază lucrarea mântuirii. Tot ce a făcut Hristos și tot ce face în continuare nu se pierde niciodată. Toate actele lui Iisus Hristos sunt mântuitoare și nimic nu se poate elimina din opera Sa. Lucrarea mântuitoare a Domnului Iisus Hristos are ca rezultat viața adevărată pe care El o dă oamenilor „din belșug”(In.10,10), iar această „viață și putere împărtășită de Hristos umanității Sale se manifestă în trei direcții: în direcția spre Dumnezeu, spre umanitatea proprie și spre semenii Săi umani”. Viața Mântuitorului nu poate fi prinsă numai în aceste trei laturi ale ei, ci mântuirea realizată de Iisus Hristos mai poate fi privită și prin cele trei slujiri, calități sau demnități. Fără întreita slujire – Profet – Învățător, Arhiereu și Împărat – nu poate fi înțeles Iisus Hristos și nici opera Sa de mântuire mai ales pentru faptul că aceste trei demnități sau forme de slujire se combină cu direcțiile lucrării mântuitoare a Lui. Mărturisită scripturistic și afirmată de Sfinții Părinți în multe din operele lor, întreita slujire Mântuitorului o aflăm tratată de Eusebiu de Cezareea, de Jean Calvin în lucrarea sa, Institutio Christiane religionis, însă părintele Dumitru Stăniloae, deși le tratează distincte, învață cel mai clar inseparabilitatea acestor trei slujiri în opera de mântuire a lui Iisus Hristos prin faptul că în Persoana Sa cele trei slujiri au coexistat permanent fără să fie neglijată vreodată una sau alta în detrimentul celei de-a treia. Toate cele trei demnități sunt nedespărțite în El, căci Iisus „învață slujind, Se jertfește biruind urmările păcatului, stăpânește ca un Miel înjunghiat. Ele nu pot fi despărțite în mod real, căci în fiecare sunt implicate și celelalte două”. Așadar „în toată lucrarea Sa Hristos manifestă întreita Sa relație cu natura Sa omenească, cu Tatăl și cu oamenii și prin toată lucrarea manifestă întreita Sa slujire de Învățător – Prooroc, de Arhiereu și de Împărat… Cele trei direcții ale lucrării mântuitoare și cele trei forme de slujire pentru efectuarea ei decurg în chip firesc din Persoana Fiului lui Dumnezeu care S-a întrupat, asumând rolul de Mântuitor al lumii”.

De asemenea această perspectivă integratoare a teologiei ortodoxe ne conduce la tratarea dogmei mântuirii în dimensiunea ei apofatică, fapt pentru care toate capitolele părții a doua vor reliefa legătura dintre cele trei slujiri și dintre fiecare eveniment important al vieții pământești a lui Iisus Hristos cu taina mântuirii, având intenția de a urmări nu atât cronologia evenimentelor soteriologice, ci mai ales dinamica interioară a acestora.

Una din exigențele Colocviului Național de Teologie Dogmatică mai sus amintit observa necesitatea raportării la tradiția teologică proprie pentru a recunoaște caracterul original al teologiei românești. În acest sens lucrarea va urmări în special aportul teologilor români asupra cercetării și prezentării în stadiul actual a dogmei soteriologice, amintind studiul Prof. dr. Ștefan Saghin, dar insistând pe specificul fiecărui teolog care a contribuit la aprofundarea dogmei și la evidențierea aspectelor actuale în hristologie și soteriologie. Astfel pentru Persoana lui Iisus Hristos ne vom referi la tratatul Și Cuvântul trup S-a făcut al profesorului Ioan G. Coman, opera monumentală de hristologie și mariologie, în special atunci când vom preciza învățătura Sfinților Părinți despre Persoana lui Hristos și când vom analiza definiția dogmatică de la Calcedon pe care renumitul profesor o socotește formula definitivă a hristologiei ortodoxe care „a salvat credința în Hristosul istoric, pe care o amenințau eutihianismul și diferitele misticisme amatoare de ireal”. Problemele hristologice pe care le aduce în actualitate prof. I.G. Coman sunt puse în legătură directă cu Întruparea Logosului divin care evidențiază istoricitatea firii umane reale a lui Iisus Hristos privită din perspectivă soteriologică fără de care n-am putea înțelege aspectul cosmic al operei de mântuire. „Hristos S-a întrupat pentru a conserva întreg universul și cu dorința de a restaura în viața eternă neamul omenesc decăzut și adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu”.

De asemenea se va urmări Sinteza asupra soteriologiei a Prof. Nicolae Chițescu privită interconfesional în care, întocmai lucrării Răscumpărarea în Sfânta Scriptură și în scrierile Sf. Părinți, se aduc contribuții majore la fixarea și înțelegerea dogmei mântuirii din perspectivă ortodoxă. Așa cum menționa părintele Ion Bria în încercarea de a creiona itinerarul teologiei ortodoxe române, nu se poate face astăzi teologie autentică și profundă decât „pornind de la punctul ei de plecare în viitor care este tocmai locul în care a lăsat-o Părintele Stăniloae”. Pentru aceasta ne vom ghida în cuprinsul tezei de față în principal după opera hristologică și soteriologică a Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, urmărind lucrarea scrisă în 1943 – Iisus Hristos sau restaurarea omului – „prima sinteză hristologică pe baze noi în Teologia Dogmatică românească… fiind o apariție inedită în peisajul teologiei ortodoxe românești dacă ne gândim la perspectiva dogmatică-filosofică din care este tratată și la metoda nouă prin care este alcătuită, metodă care caută să depășească rigiditatea dogmatică și percepția rațională a dogmelor”. Pe parcursul lucrării vom aborda multe aspecte ale teologiei părintelui Stăniloae, evidențiind contribuțiile majore atât în hristologie și anume: conceptul de centralitate a lui Hristos (prezentat la Conferința Comisiei pentru Misiune și Evanghelizare a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Cernica în anul 1974) care ne permite să păstrăm intact chipul evanghelic al lui Iisus Hristos și să respingem tendințele antropocentriste, analiza dogmei hristologice stabilită în cadrul Sinoadelor Ecumenice, studiul istorico-dogmatic al definiției de la Calcedon, cât și cele în soteriologie precum: legătură directă între soteriologie și ontologie, dezvoltând aspectul ontologic al Răscumpărării, aspectul cosmic al mântuirii preluat din învățătura Sf. Atanasie și Sf. Maxim, compenetrarea întreitei slujiri al Mântuitorului, legătura interioară dintre moartea și învierea Domnului precum și cea a lui Hristos înălțat cu omenirea istorică în care se subliniază o teologie a prezenței și a lucrării eficace a Fiului lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt în Biserică și lume.

Metode de cercetare

În demersul științific, s-a făcut apel, la câteva metode de cercetare, după cum urmează:

Prima metodă este cea a documentării și cercetării bibliografice. În cadrul acestei metode am adunat materiale bibliografice ce fac referire la temă, reușind astfel să conturez subiectul ales.

A doua metodă de cercetare folosită este cea comparativă. Prin această metodă am verificat valoarea de adevăr a aceleiași informații în surse distincte citate.

O altă metodă este cea cantitativă, ce permite colectarea unei multitudini de materiale și prezintă explicit și tangențial date asemănătoare temei. Metoda are un punct forte, acela că ne dă voie sa verificăm calitatea materialelor selectate.

Altă metodă este cea cronologică longitudinală ce poate fi observată pe parcursul tuturor capitolelor, cu scopul de a da lucrării un aspect unitar, dar și pentru a sprijinii cititorul în modul de înțelegere.

În realizarea lucrării s-a folosit și metoda exegetico-hermeneutică, prin care s-au interpretat în perspectivă istorică, hristologică și eclesială textele studiate.

Am utilizat în teză opiniile mai multor teologi care au analizat ideea “jertfei lui Hristos” și dezvoltarea Bisericii, cultului și piedicile apărute în primele veacuri. Am valorificat și articole, studii de specialitate, secvențe privitoare la viața Bisericii și am descoperit filiații interesante la autori precum: Fericitul Augustin, Origen, Tertulian, Chiril al Alexandriei, Sf.Vasile cel Mare.

Pe drumul deschis de părintele Stăniloae s-au așezat mai mulți teologi români, fiecare cu particularitatea sa pe care vom încerca să o includem în lucrarea de față. Astfel părintele Dumitru Popescu accentuează învățătura despre Logosul divin Creator devenit prin Întrupare și Mântuitor, Care este și rămâne pentru vecie Pantocratorul iar din această perpectivă analizează relația dintre știință și teologie, ajungând să combată hristologia de factură dualistă apărută în Occidentul creștin din cauza accentuării unilaterale fie a divinității fie a umanității Mântuitorului „ca și cum n-ar mai fi vorba de o singură Persoană a lui Iisus Hristos, așa cum arată Sfânta Scriptură și Tradiția apostolică, ci de două persoane diferite, una omenească și alta dumnezeiască. Hristologia de jos are în vedere pe Iisus al istoriei, Care rămâne un simplu om, mai desăvârșit decât toți oamenii, iar hristologia de sus se referă la Hristos al slavei, Care S-a unit cu Dumnezeu în cer după ce a fost înviat și înălțat la cer de către Tatăl”. Cu toată chemarea spre o hristologie comună evidențiată de Pr. Dumitru Popescu, această oscilație între Iisus ca om pe pământ și Hristos ca Dumnezeu în cer rămâne starea actuală pentru Occidentul creștin unde „cele două hristologii, una de sus și alta de jos, sunt rezultatul autonomiei lumii naturale, care se opune întrupării reale a Fiului lui Dumnezeu și obligă creștinismul să deschidă larg porțile secularizării și antropocentrismului”. Ca urmare a acestei viziuni occidentale care dezintegrează Persoana lui Iisus Hristos, afirmă părintele Dumitru Popescu, în Apus „opera de răscumpărare nu mai este considerată ca mijloc prin care Mântuitorul Hristos deifică progresiv firea Sa omenească, prin actele istorice ale întrupării, jertfei, învierii sau înălțării Sale la cer, în virtutea harului necreat, și nici ca mijloc prin care Mântuitorul atrage credincioșii în procesul renașterii lor spirituale”.

Scopul demersului științific

Scopul principal al acestei cercetări științifice este acela de a expune și analiza cunoștințele autorilor și deschiderea unei perspective noi pe care o vor putea urma lucrării viitoare; „în fond rolul principal al unei scrieri este acela de a realiza în memoria cititorilor unei epoci un anumit fapt.”

Lucrarea de față este în primul rând o cercetare istorică, filosofică, patristică dar se supune cuvântului scripturistic. “Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, și ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre care să se spună: "Iată ceva nou!" aceasta a fost în vremurile străvechi, de dinaintea noastră. Nu ne aducem aminte despre cei ce au fost înainte, și tot așa despre cei ce vor veni pe urmă; nici o pomenire nu va fi la urmașii lor.” (Eclesiast I, 9-11)

Un alt scop este acela de a pune fața cititorului, prin intermediul scrisului „un leac împotriva uitării și…ajutor al amintirii”, după spusele lui Maxin Mărturisitorul. Într-o societate contemporană de tranziție foarte dificitară, și când apar tot felul de idei contra Bisericii, tema este de actualitate stringentă. Prin urmare, trebuie scoase la suprafață importanța, valoarea și scopul ei în primele secole pentru a avea un suport în actualitate. Într-o lume măcinată de efectele secularizării și globalizării, întoarcerea la izvoarele creștinismului, constituieun răspuns pentru frământările omului contemporan.

Scopurile s-au concretizat pe parcursul lecturilor și al elaborării materialului în câteva obiective bine definite:

– evidențierea testelor istorice și patristice relevante pentru tema cercetării ;

– prezența “jertfei lui Hristos” ca idée centrală ;

– elucidarea circumstanțelor în care s-a dezoltat, a evoluat și s-a răspândit Biserica.

Starea actuală a cercetărilor în hristologia ortodoxă română nu poate primi o viziune de ansamblu dacă se eludează amprenta părinților profesori Ion Bria, Ștefan Buchiu și Sterea Tache asupra evenimentului Întrupării Mântuitorului Iisus Hristos analizat din diverse perspective și anume: „fie ca revelație, fie ca răscumpărare sau îndumnezeire, sau ca act de chenoză. Pentru unii, Întruparea este coextensivă planului veșnic al lui Dumnezeu cu privire la creație… iar pentru alții se face o legătură directă între Întrupare și Răscumpărarea din păcat sau restaurarea omului în starea sa dinainte de păcat”. Părintele Bria consideră că „Ortodoxia nu a insistat asupra mântuirii ca un proces care ar avea ca punct de plecare căderea în păcat, care s-ar continua apoi cu răscumpărarea înfăptuită de Hristos și care s-ar termina cu judecata. Pentru Tradiția Ortodoxă, la originea istoriei mântuirii nu stă păcatul și vina, iar scopul iconomiei Întrupării nu este doar recuperarea harului pierdut. Pentru Ortodoxie, punctul de plecare este creația ca operă a lui Dumnezeu, inclusiv ființa umană zidită după chipul și asemănarea Creatorului. Această creație veche cunoaște apoi starea de creație nouă, introdusă odată cu Învierea lui Hristos și, în fine, starea de transfigurare, în slavă”. Pe de altă parte experiența ecumenică a părintelui Bria evidențiază aspectele contemporane ale hristologiei pentru care „afirmația de la Calcedon, din 451, rămâne baza cea mai solidă a unei hristologii comune”, oferind și declarația comună referitoare la hristologia ortodoxă adoptată la ultimele întâlniri ale Bisericilor Ortodoxe și cele orientale.

Hristologia ocupă un loc central în teologia părintelui Ștefan Buchiu, după ale cărei coordonate ne vom ghida în elaborarea tezei noastre încă de la început de unde Întruparea este privită ca dogmă a unirii sau a unificării prin excelență căci prin asumarea firii umane în ipostasul divin al Logosului se pune început atât unificării întregii creații după modelul trinitar și perihoretic dar și transfigurării din interior a firi umane. Posibilitatea Întrupării Fiului lui Dumnezeu este dată de legătura creației cu Logosul divin, de „participarea” lumii la Dumnezeu. Tratând despre însemnătatea soteriologică a actului Întrupării, părintele Ștefan Buchiu o descoperă din caracterul revelator prin care ni se arată voia lui Dumnezeu – Tatăl de a mântui lumea și omul aflat în întunericul păcatului (In. 17, 6-8), prin aceasta aflăm că nu se poate face separație între Întrupare și Treime, „faptul Întrupării fiind primul act al Răscumpărării pentru că revelează pentru prima oară în mod desăvârșit pe Dumnezeu ca Treime de Persoane, deci ca model și sursă supremă de unitate”, pentru ca mai apoi să aflăm în actul înnomenirii Fiului „hristocentrismul făpturii și vocația ei pentru unitate la care este chemată din momentul aducerii ei la existență”.

Pe parcursul lucrării vom reliefa actualitatea aspectelor hristologice descoperite de părintele Ștefan Buchiu și care se referă în special la hristocentrismul Crezului ortodox, la teotokia Maicii Domnului – ca una din consecințele unirii ipostatice și la aprofundarea actului chenotic al Fiului lui Dumnezeu din perspectiva caracterului de taină și totodată paradoxal. „Caracterul de taină îl conferă raportarea sa la Persoana Fiului lui Dumnezeu, fiindcă subiectul sau ipostasul divin este cel care renunță benevol la slava Sa pe care a avut-o înainte de a fi lumea (Ioan 17, 5). Dar caracterul de taină provine și din relația nemijlocită a chenozei cu taina negrăită a Întrupării, deoarece chenoza constituie premisa necesară a acesteia… Aspectul paradoxal sau antinomic se fundamentează pe faptul că deși chenoza reprezintă o smerire, o sărăcire, o deșertare sau golire reală de slava dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu, totuși ea constituie concomitent și dovada puterii și libertății depline de manifestare a Lui la nivelul creației”.

De asemenea contribuția părintelui profesor Sterea Tache la hristologia ortodoxă contemporană se arată prin preocuparea sistematică asupra legăturii dintre creație și răscumpărare, evidențiind actul Întrupării ca redescoperire a semnificației originare a creației prin care aceasta își arată unitatea, dinamismul și scopul imprimat de Creator. De o valoare indiscutabilă sunt liniile trasate tot în domeniul hristologiei din perspectiva centrală a teologiei Logosului care ia amploare în gândirea Sf. Maxim Mărturisitorul dar și aspectele apologetice contemporane de apărare a învățăturii despre Persoana lui Iisus Hristos în fața ereziilor hristologice născute din dorința unora de a face „teologie” ignorând Revelația și contrazicând Biserica cea adevărată. În ceea ce privește opera de mântuire, părintele profesor subliniază aspectul ontologic al răscumpărării din teologia ortodoxă, neglijat de celelalte confesiuni creștine, dovedind că mântuirea nu e ceva static, formal și juridic justificativ sau juridic declarativ, ci e relație vie și dinamică în care „omul credincios participă efectiv la opera mântuitoare a lui Hristos… Firea umană este transformată ontologic, real, fizic, nu formal sau declaratoriu, prin faptul că harul divin intră în structura intimă spirituală a omului nu îl acoperă pe dinafară, ca un clopot. El este mereu prezent și lucrător în cei care acceptă să conlucreze cu El”.

Raportarea la teologia patristică în cadrul lucrării de față dorește să pună în valoare afirmarea consensului Sfinților Părinți asupra Persoanei și operei mântuitoare realizată de Domnul Iisus Hristos precum și liniile principale trasate de aceștia în formularea și explicarea învățăturii hristologice. Astfel pentru actul Întrupării ne vom referi cu precădere asupra teologiei Sf. Atanasie cel Mare care prezintă necesitatea imperioasă a venirii pe pământ a Fiului prin prisma stricăciunii și morții care se întăreau în neamul omenesc în așa fel încât „neamul omenesc se strica, și omul rațional, zidit după chipul lui Dumnezeu, dispărea, iar lucrarea făcută de Dumnezeu se pierdea… Era necuvenit ca cele odată create ca ființe raționale (cuvântătoare) și părtașe de Cuvântul să se piardă și să se întoarcă iarăși prin stricăciune la neexistență. Nu era potrivit cu bunătatea lui Dumnezeu să se strice cele făcute de El, datorită înșelăciunii uneltite de diavol împotriva oamenilor”. Logosul divin, fiind totdeauna prezent în lume prin rațiunile Sale, a putut fi văzut „numai slab de tot” de către oamenii care s-au dedicat căutării Lui. Aceasta face pe Sfântul Iustin Martirul și Filosoful să vorbească despre acțiunea Logosului spermatikos (σπερματικός λόγος) în lume mai înainte de Întruparea Sa, deoarece „toți scriitorii, prin sămânța Cuvântului care s-a găsit în ei de la natură, au putut vedea numai slab de tot, adevărul. Dar altceva este a poseda o sămânță și o asemănare potrivită cu facultățile proprii și altceva este obiectul însuși, a cărui participare și imitare provin de la harul care vine de la El”. Sfântul Maxim Mărturisitorul învață în două rânduri despre taina „unirii negrăite și neînțelese a dumnezeirii și a omenității într-un singur ipostas”… Căci Acesta (Hristos) a dezvăluit… și a arătat în Sine sfârșitul pentru care au primit făpturile începutul existenței. Fiindcă pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit toate veacurile și cele aflătoare înlăuntrul veacurilor începutul existenței și sfârșitul în Hristos”. La fel în Capete gnostice, cap. 66-67, Sf. Maxim lasă de înțeles că „această sălășluire a Cuvântului în om și în cuprinsul creațiunii, ar fi avut nu numai caracterul de răscumpărare, dobândit în urma căderii, ci și acela de împlinire, deoarece numai prin ea omul și lumea ar fi ajuns la adevărata plenitudine”.

Sfântul Atanasie, după ce arată motivele arătării Fiului în lume, învață conformitatea Întrupării cu toate cele create, spunând că „nu e necuvenit ca El, Care a orânduit toate și dă viață tuturor, să Se facă cunoscut, dacă voiește, prin oameni, folosindu-Se de trupul omenesc ca de un organ spre arătarea adevărului și spre cunoașterea Tatălui… Să știe că Domnul n-a venit simplu pentru a Se arăta, ci pentru a vindeca și învăța pe cei ce pătimesc”.

Tema centrală a hristologiei patristice o reprezintă unirea ipostatică. În funcție de erezia pe care o combăteau, Părinții vorbeau fie de dumnezeirea, fie de omenitatea Mântuitorului Hristos, însă afirmând totdeauna unitatea Persoanei Sale divino-umane. Astfel unii au învățat despre plenitudinea umanității asumate de Hristos punând accentul pe vindecarea întregii firi omenești. Sfântul Atanasie afirmă realitatea sufletului în cele două lucrări: Tomosul către antiohieni și Contra lui Apolinarie, învățând că „Domnul n-a avut un trup fără suflet, nici sensibilitate, nici inteligență. Căci este imposibil ca Domnul, făcându-Se om pentru noi, trupul Său să fie fără inteligență, și mântuirea nu numai a trupului, ci și a sufletului să nu fie lucrată de Cuvântul însuși.

Sfântul Grigorie de Nazians spune că „s-a îmbrăcat cu trup, ca să te scape pe tine de patimi… Căci n-a pierdut nimic din cele ale Dumnezeirii și apoi m-a și mântuit. Medicul care s-a aplecat peste patimile mele atât de rău mirositoare”. Termenul folosit pentru a desemna unirea celor două rațiuni în Hristos este „amestecare” (κράσις) însă distingând în mod clar, chiar dacă numai prin gândire, naturile în Hristos. „Acesta o voiește dumnezeirea care s-a întrupat, acea nouă amestecătură, adică Dumnezeu – omul, unul în amândouă (firile) și amândouă în unul”.

Pentru a descrie modul unirii ipostatice, Sfântul Grigorie de Nyssa se folosește de parabola oii celei pierdute, afirmând că „Stăpânul Răscumpărării ia pe umerii Săi toată oaia pentru că înșelăciunea nu se află doar într-o parte a oii, ci, dat fiind că s-a îndepărtat în întregime, ea a fost în întregime readusă. De aceea nu numai pielea a fost înălțată, iar ceea ce era înăuntru abandonat, după cum vrea Apolinarie”. Sfântul Chiril al Alexandriei folosește termenul de „îmbinare”, căci „s-au îmbinat și s-au amestecat într-o unitate naturile dumnezeiască și cea omenească în mod de negrăit și nedescris… Fiecare persistă în definiția și rațiunea proprie, dar întâlnirea lor într-o extremă și de nedesfăcut unitate o exprimă termenul folosit aici, de îmbinare”.

Același Sfânt Părinte vorbește despre teoria enipostaziei sau a însușirii omenității de către Logos, „cu un secol înaintea lui Leonțiu de Bizanț”, în Apologia sa contra răsăritenilor și tratează explicit despre comunicarea însușirilor. „Vezi că i-a acordat propriului Său trup slava de a lucra într-un mod dumnezeiesc, în timp ce, pe de altă parte, Își apropriază cele ale trupului, și într-o anumită manieră, conform iconomiei unirii, le atribuie propriei Sale naturi”.

Cel care a sintetizat pentru prima oară într-o singură lucrare întreita demnitate a Mântuitorului a fost scriitorul bisericesc, episcopul Eusebiu de Cezareea (265-339/340). „La evrei nu au ajuns să fie cinstiți numai anumiți bărbați din pricina arhieriei ori să fie unși cu untdelemn întru numele lui Hristos, ci la ei se ungeau și regii și proorocii prin inspirație dumnezeiască, devenind astfel și ei imagini ale lui Hristos… Așa încât toți aceștia au o oarecare asemănare cu Hristos cel adevărat, cu Cuvântul cel dumnezeiesc și ceresc, singurul arhiereu al lumii, singurul împărat al făpturilor, singurul mare prooroc între proorocii Tatălui”. Ungerea lui Iisus nu a fost „trupească în cadrul poporului evreu, întrucât nici nu făcea parte din seminția preoțească, ci și-a luat ființa din Dumnezeu însuși, „înainte de luceafăr”, adică înainte de a fi fost creată lumea, de aceea preoția Lui este nemuritoare și netrecătoare pentru veci de veci”.

Arhiereul Hristos este prezentat în condiția lui Adam cel Nou care vine să repare prin jertfă neascultarea lui Adam cel vechi. Noutatea exclusivă a Jertfei Mântuitorului Hristos este indentificarea jertfei cu Jertfitorul și tocmai această noutate face de neprețuit răscumpărarea adusă de Fiul lui Dumnezeu Care „a fost jertfă, dar și arhiereu; jertfitor, dar și Dumnezeu; Și-a dat lui Dumnezeu sângele, dar a curățit lumea întreagă”.

Slujirea arhierească a Domnului Hristos sintetizează întreaga opera de mântuire pe care Sfântul Chiril o prezintă într-o formă complexă. Aducerea noastră în fața Tatălui și cuprinderea în jertfa Arhiereului Hristos a tuturor oamenilor peste care apăsa povara păcatului este un act al Celui sfânt și sfințitor: „Deci Jertfa pentru păcat nu e alta decât Emanuil, care este Mielul adevărat, Cel ce ridică păcatele lumii. Și se junghie în locul arderii de tot. Căci Hristos nu e parțial și e sfânt ca noi (pentru că n-a făcut păcat), ci e întreg binemirositor și sfințit și pricinuitorul sfințeniei pentru toți ceilalți”.

Hristos – Biruitorul este lăudat de Sfântul Ioan Hrisostom care îndeamnă pe toți credincioșii la bucurie și veselie în Praznicul Învierii deoarece „datorită învierii râdem de moarte. Datorită învierii ne grăbim cu dor spre bunătățile cele viitoare. Astăzi Stăpânul nostru, după ce a înfipt trofeul împotriva morții, după ce a pus capăt tiraniei diavolului, ne-a deschis, prin înviere, drum spre mântuire”.

Răscumpărarea, ca viață nouă oferită oamenilor de Mântuitorul Hristos, rămâne vizibil eficientă și vine din această ridicare voluntară de către Hristos a patimilor care erau în firea umană și a morții, căci „Cuvântul luând de bună voie osânda noastră în trăsătura pătimitoare a firii Sale și făcând din această trăsătură o armă spre desființarea păcatului și a morții de pe urma lui, adică a plăcerii și a durerii de pe urma ei. Pentru că în trăsătura pătimitoare stătea puterea păcatului și a morții, adică domnia silnică a păcatului prin plăcere și stăpânirea morții prin durere”.

Importanța soteriologică a Învierii reiese din efectul pe care îl are aceasta asupra naturii umane pe care o transformă și o transfigurează, înnoind firea căzută luată de Hristos căci „firea a fost preschimbată întru nestricăciune pentru neclintirea voii libere spre rău… neclintirea voii libere din Hristos a adus nepătimirea, nestricăciunea și nemurirea cea după fire, prin înviere”. Ceea ce aduce la împlinire această nestricăciune este conținutul ontologic al învierii înțeles de către Sf. Grigorie de Nyssa ca acțiunea prin care „ipostasul divin nu împiedică trupul să se desfacă, prin moarte, de suflet și împlinirea necesară a legii firii, dar le readuce iarăși una la alta prin Înviere ca să se așeze la mijloc între amândouă, între moarte și viață, statornicind în El firea divizată prin moarte”.

Lucrarea de față este structurată în două părți care însumează 15 capitole. În prima parte a lucrării, alcătuită din 6 capitole, vom face o prezentare extinsă a Persoanei Mântuitorului, pornind de la ideea de mântuire, necesitatea și premisele Întrupării Fiului lui Dumnezeu, argumentând apoi scripturistic divino-umanitatea lui Iisus Hristos. Vom analiza modul în care Biserica a conceput soteriologia în primele ei secole, apelând la formularea Simbolului de credință care ne descoperă ideea centralității lui Hristos care nu anulează nicidecum fundamentul trinitar al credinței. Apoi vom urmări drumul trasat de Biserică în formularea dogmei hristologice de la Părinții Apostolici, care nu cunoșteau o doctrină anume despre Hristos ci ne descoperă experierea relației vii cu El, până la efortul susținut al Sfinților Părinți ai secolelor al IV-lea și al V-lea de a apăra învățătura în fața ereziarhilor, completat și reafirmat de Sf. Chiril al Alexandriei, Leonțiu de Bizanț, Sf. Maxim Mărturisitorul și Sf. Ioan Damaschin. Punctul central al primei părți îl constituie definiția dogmatică elaborată la Sinodul de la Calcedon – cheia hristologiei ortodoxe -, învățătura fundamentală a unirii ipostatice a celor două firi, dumnezeiască și omenească, în Persoana teandrică a lui Iisus Hristos, și vom încerca să expunem istoria acesteia caracterizată în principal de viața și opera Sf. Chiril al Alexandriei și de strădania lui împotriva ereziei nestoriene, muncă preluată de Sfinții Părinți ai celui de-al IV-lea Sinod ecumenic. Capitolul al V-lea al primei părți este dedicat în întregime consecințelor unirii ipostatice în care vom expune importanța și eficacitatea ontologică a acestei realități pentru natura umană împropriată de Logosul divin dar și modul în care cele două firi se întrepătrund în Unicul Ipostas al Fiului lui Dumnezeu. Ultimul capitol din prima parte este rezervat limitării voluntare a lui Dumnezeu și rolului pedagogic divin care se arată în chenoza Fiului de a se „adapta” prin Întrupare la ordinea de existență creată, prin care se evidențiază caracterul personalist al modului de a fi în lume prin care Fiul Își exprimă iubirea supremă pentru creația Sa. Totodată se vor analiza teoriile moderne ale chenozei născute în mediul protestant în comparație cu modalitatea de înțelegere a chenozei Fiului lui Dumnezeu în Ortodoxie.

În partea a doua a tezei vom încerca să prezentăm lucrarea mântuitoare a Domnului Iisus Hristos, în primul rând prin prisma unității celor trei demnități sau slujiri în Persoana Sa, urmând ca apoi să le evidențiem pe fiecare în parte sub raport biblic și patristic, încercând să precizăm principalele învățături dogmatice ale acestora. Referitor la chemarea profetică vom insista asupra autorității supreme a Domnului ca Profet în comparație cu profeții Vechiului Testament și asupra revelației împlinite în Persoana Lui conferind astfel noutatea profeției Sale. Pentru slujirea arhierească vom analiza în special absoluta necesitate a jertfei Fiului lui Dumnezeu întrupat, jertfă fixată din veșnicie care se prezintă sub forma dreptății divine cu cele trei aspecte ale sale: de împăcare, de restaurare și de recapitulare, și care este continuată de Arhiereul Hristos în cer. În ceea ce privește demnitatea împărătească a lui Hristos vom prezenta manifestările acesteia în viață pământească a Mântuitorului dar și activitatea Sa de Împărat după Înviere și Înălțare, în Biserică și credincioși. Ultimele capitole ale părții a doua sunt rezervate momentelor activității răscumpărătoare, Răstignire, Moarte, Înviere și Înălțare, analizate în mod cronologic, sistematic și prin prisma eficienței ontologice pe care o au asupra firii umane a Mântuitorului și prin aceasta asupra tuturor oamenilor. Prin acestea teza se încheie cu evidențierea conlucrării Fiului cu Duhul în Biserică și a legăturii lui Iisus cel înălțat cu omenirea istorică din poziția Celui conduce pe toate și poartă de grijă tuturor.

Menționăm că în ceea ce privește metoda folosită, teza urmează în general firul hristologiei și soteriologiei clasice, dar se ghidează în special după manualele de Teologie Dogmatică ale celor trei mari teologi ortodocși: Părintele Dumitru Stăniloae, Părintele Iustin Popovici și Panagiotis N. Trembelas, iar pentru a ne folosi de învățătura actuală a Sfinților Părinți ne vom putea raporta în general la aceasta în mod direct, fără intermediari eterodocși, grație traducerilor teologilor români cuprinse în colecția Părinți și Scriitori Bisericești. De asemenea vom încerca să aprofundăm dimensiunea apofatică a dogmei hristologice prin apelarea la cărțile de cult ale Bisericii noastre Ortodoxe care prin conținutul lor oferă o nemaiîntâlnită interpretare dogmatică a evenimentelor mântuitoare.

Demersul nostru are în vedere exclusiv aprofundarea învățăturii ortodoxe iar diferențele confesionale vor fi abordate punctual folosind opera unor teologi catolici și protestanți de marcă: K. Rahner, W. Kasper, A. Grillmeier, J.N.D. Kelly, W. Pannenberg, însă numai acolo unde este necesară clarificarea și înțelegerea dogmei ortodoxe.

Lucrarea prezintă învățătura ortodoxă despre Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat, accentuând dimensiunea hristologică a iconomiei mântuirii care pune în lumină pregătirea omenirii pentru venirea Mântuitorului, evenimentul Întrupării înțeles ca revelația deplină dar și ca răscumpărare. Aspectele hristologiei ortodoxe, fidelă Calcedonului, pun în valoare centralitatea Persoanei lui Hristos în toată opera de mântuire. „Iisus Hristos este mijlocitorul Care stă între Dumnezeu și creație: în Hristos întâlnim o mediere într-un sens dublu de la Dumnezeu la umanitate și de la umanitate la Dumnezeu, opera răscumpărătoare a lui Hristos având implicații ontologice”. Dacă Occidentul cunoaște mai multe formule hristologice aceasta este urmarea unei interpretări eronate a omenității Sale despărțită de dumnezeirea Sa, însă aceasta are repercursiuni asupra înțelegerii mântuirii în și prin Hristos. Tocmai pentru că rămâne fidelă chipului evanghelic al lui Iisus, Biserica Ortodoxă „cunoaște o singură formulă dogmatică fundamentală cu privire la Persoana lui Iisus Hristos, cea care ne arată că firea Sa omenească și cea dumnezeiască sunt unite fără separație și fără confuzie în Persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat”.

Dogma soteriologică este mereu actuală deoarece Domnul Hristos cel înviat este mereu prezent în actele Sale, „Persoana Sa Își manifestă prin ele neîncetat iubirea Sa culminantă sau Se manifestă ca un izvor de iubire nesfârșit și inepuizabil”. De asemenea mântuirea se dovedește actuală mai ales prin dimensiunea eshatologică a credinței creștine deoarece „evenimentele care au format-o și care constituie atât obiectul cât și conținutul ei: viața, moartea, Învierea și Înălțarea lui Iisus Hristos, pogorârea Duhului Sfânt, instituirea Bisericii – toate acestea sunt văzute și experimentate nu numai ca sfârșit și ca împlinire în istorie a actului mântuirii, dar și ca inaugurare și dobândire a unei vieți noi, al cărei sens este Împărăția lui Dumnezeu, comuniunea cu El”. Criza omului modern vine de la neînțelegerea Persoanei și operei Mântuitorului Iisus Hristos, criză spirituală și liturgică amplificată de fenomenul secularizării aproape omniprezent în vestul Europei și care pătrunde și în spațiul est-european, accentuând criza de identitate a omului neancorat prea adânc în viața eclezială. Pentru revenirea din această criză, misiunea Bisericii lui Hristos în orice timp deci și în timpul nostru primește putere de la Întemeietorul Său prin realitatea că „actul întrupării Sale și momentele mai importante din lucrarea mântuirii aduse de El pentru neamul omenesc și întreaga creație, constituie repere de foc și lumină într-o societate secularizată sau aflată în curs de secularizare”… Biserica trebuie să mărturisească „viața cea adevărată pe care a adus-o în lume Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, chemând pe toți fiii ei să participe la această viață în mod conștient tinzând permanent spre ținta desăvârșirii care este Hristos”.

Biserica Ortodoxă învață că, atât în trecut cât și în prezent, preocuparea omului față de mântuirea sa a fost și este o problemă definitorie, care își va găsi rezolvarea numai atunci când el va fi convins că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu reprezintă „Calea, Adevărul și Viața” (In. 14, 6), când va înțelege că scopul său final nu se îndeplinește într-o viață materială, imanentă, ci într-o viață spirituală transcendentă, liberă de orice monotonie și orice pasivitate, în relația cu Persoana transcendentă și liberă a Mântuitorului Hristos din care se poate îmbogăți la nesfârșit prin dialogul iubitor cu Ea.

CONCLUZII

În Biserica Ortodoxă mântuirea constituie fundamentul întregii vieți a fiecărui credincios, o lucrare pentru care nu există ceva mai de preț și care cuprinde persoana umană în integralitatea ei. Învățătura despre mântuire, departe de a fi cunoscută pur și simplu, este trăită plenar în Ortodoxie deoarece are la temelia sa dialogul de taină dintre Persoanele Sfintei Treimi și persoana umană, cu ajutorul căruia omul își găsește sensul său adânc întipărit în sine de Dumnezeu. Descoperindu-se ca un plan etern al lui Dumnezeu Cel în Treime lăudat, adevărul mântuirii este esența Evangheliei: Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care prin întreaga Sa activitate devine centrul divino – uman unificator și mântuitor al lumii și al omului.

Dogma soteriologică nu vrea să demonstreze nimic; ea doar mărturisește că Iisus Hristos Mântuitorul este obârșia și destinația tuturor. În Biserică Adevărul nu trebuie demonstrat ci, în urma întâlnirii reale cu El, trebuie trăit, afirmat și propovăduit, fapt pentru care lucrarea de față expune încă o dată mărturisirea Bisericii despre Persoana care cuprinde în Sine totul și datorită Căreia oamenii pot realiza aspirația și chemarea după viața veșnică de comuniune în iubire cu Dumnezeu.

I. În prima parte a lucrării a fost analizată Persoana lui Iisus Hristos prin care a venit mântuirea la toată lumea, accentuându-se premisele Întrupării răscumpărătoare și prezența în lume a Mântuitorului în calitatea dublă de Fiul lui Dumnezeu și de Logos Pantocrator. Deoarece Biserica Ortodoxă a fost preocupată în hristologie de transfigurarea și îndumnezeirea omului, definirea Persoanei Mântuitorului pornește de la actul înnomenirii Fiului lui Dumnezeu, lucrare săvârșită prin coborârea Celei de-a doua Persoane divine pentru a Se „odihni” în creația Sa, pentru a repara greșeala primordială a omului și de a ne repune în starea de dialog neîntrerupt, liber și conștient cu Dumnezeu. Aceasta acțiune divină, hotărâtă din veșnicie, are ca premisă actul creației dar și căderea în păcat a protopărinților prevăzută de Dumnezeu prin care omul a pierdut harul și sfințenia originară pe care o avea când a ieșit din mâna Creatorului. Plecând de la realitatea omenirii căzute, făgăduința unui Răscumpărător este împlinită în momentul unic și central al istoriei prin care Dumnezeu intră în cea mai intimă legătură cu creația Sa, actul Întrupării supranaturale în Sfânta Fecioară Maria constituind începutul aspectului obiectiv al mântuirii pentru că a unit pentru prima oară și pentru totdeauna, în modul suprem, voința divină cu „fiat-ul” omenesc. Prin asumarea creației și a firii umane de către Logosul întrupat se pune începutul transfigurării tuturor în Hristos, astfel mântuirea, pe lângă vindecarea lăuntrică a omului, presupune acțiunea de înnoire și sfințire a firii umane în general.

II. Cine vorbește despre Hristos are la bază Sfânta Scriptură tocmai pentru că aceasta ne arată istoricitatea Mântuitorului, mărturia Sfinților Apostoli despre Persoana lângă Care au stat și de Care s-au convins că este „Cuvântul vieții” prin realitatea că Iisus Hristos S-a descoperit ca adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, Dumnezeu și om, o singură Persoană reală, istorică de la care pornește mântuirea lumii prin pârga umanității Sale asumate și incluse în Ipostasul Său divin mântuitor. Evanghelia nu este o carte de istorie, chiar dacă realitatea istorică a lui Iisus Hristos se arată foarte ușor din cuprinsul Sfintei Scripturi, totuși realitatea Sa divină este cea care primează și totodată atrage pe toți care simțeau și simt dumnezeirea Lui. Experiența Învierii și comuniunea cu Hristos cel înviat oferă adevăratul chip evanghelic al Lui și asigură pe Apostoli de divino-umanitatea lui Iisus Hristos. Orice separație care se face în Iisus Hristos, înțelegându-L fie om, fie Dumnezeu, atrage după sine o neînțelegere și o nedobândire a mântuirii realizate de El. Înțeles doar ca om, Iisus nu are puterea să transforme întreaga creație și pe om, nu o poate scăpa de moarte, nu ne poate introduce în sânul Sfintei Treimi; de fapt nu poate nimic, confundându-Se și pierzându-Se în șirul nenumărat de oameni, așa-ziși întemeietori de religii, culte sau credințe.

III. Opera de mântuire a umanității a fost realizată de Fiul lui Dumnezeu întrupat, în timpul istoric, cu deplina colaborare a Tatălui și a Duhului Sfânt ceea ce afirmă legătura nedespărțită a hristologiei cu triadologia, definirea dogmatică a Persoanei Mântuitorului decurgând din înțelegerea sau explicitarea învățăturii Sfintei Treimi, prinsă într-o formulare concisă în cadrul primelor două Sinoade ecumenice. Pentru această analiză am folosit metoda istorico-dogmatică în vederea prezentării cât mai clare a discuțiilor ce au avut loc în cadrul acestor Sinoade unde s-a formulat textul Simbolului de credință care afirmă în articolele sale hristocentrismul operei de mântuire săvârșite de Logosul divin Creator, Mântuitor și Pantocrator.

IV. Unirea firii dumnezeiești cu firea omenească în Unicul Ipostas divin al Fiului lui Dumnezeu întrupat și menținerea acestei uniri pentru veșnicie are ca efect universal restaurarea ontologică a firii asumate și redă astfel omului modul de existență teandric deoarece Iisus Hristos ne arată prin aceasta modelul dumnezeiesc prin care putem reveni la starea de fii ai Tatălui: „Omul ceresc”. Dogma unirii ipostatice este un mare mister, iar cei ce au căutat să înlăture taina și să se îndepărteze de definiția Calcedonului au sfârșit în erezie. Posibilitatea unirii ipostatice este dată de elementul comun care leagă firea umană de Ipostasul veșnic al Fiului și anume raționalitatea creației. Pe baza acesteia Logosul divin întrupat, prin Care toate au fost aduse la existență, este și rămâne în relație ontologică și interioară cu toată firea creată. Teologia ortodoxă, atunci când vorbește despre Sfânta Treime, pornește de la Persoanele divine, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, și apoi ajunge la ființa divină cea una pe care o vede existând totală și deodată în cele trei Persoane, însă necunoscând-o de fapt. În hristologie, teologia ortodoxă pornește la fel, tot de la nivelul Persoanei, de la Persoana vie, experiabilă a Fiului lui Dumnezeu întrupat, existând în două firi, unite în singura ipostasă a Cuvântului în mod „neîmpărțit, nedespărțit, neamestecat și neschimbat”. Firile sunt unite în singura ipostasă compusă a Fiului întrupat pentru ca să nu fie periclitată mântuirea noastră prin lipsirea Mijlocitorului care să fie atât deoființă cu Tatăl cât și deoființă cu noi. Dialogul în El nu mai este unul exterior, ca între străini, ci Ipostasul simplu și veșnic al Fiului Se face compus, dar nu trasnformă și nu pierde dumnezeirea, ci înalță și dă valoare inestimabilă umanului. Numai prin unirea ipostatică Hristos ne poate mântui făcându-Se Mijlocitorul intim al nostru și venind în maximă apropiere de noi. Numai prin această dogmă se restabilește legătura firii umane cu Dumnezeu. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, S-a făcut prin unirea cu umanitatea ipostas direct al firii umane dar și ipostas ultim și de centru al persoanelor umane, ca atare desăvârșirea și îndumnezeirea omului se realizează numai prin El și cu ajutorul Lui.

V. Prin faptul că cele două firi în Iisus Hristos își păstrează însușirile, concurgând într-o persoană și într-un ipostas, iar natura umană pe care Fiul Și-a asumat-o nu exista ca atare înainte de Întrupare, tot așa cum Fiul nu a asumat o persoană umană concretă pe care ar fi anulat-o prin împropriere, din unirea ipostatică rezultă câteva implicații sau consecințe care evidențiază opera de mântuire a Fiului întrupat în direcția spre firea Sa omenească și din aceasta spre noi toți. Aceste aspecte ale unirii ipostatice precum și chenoza Fiului lui Dumnezeu ca haina Dumnezeului întrupat prin care se arată condiția umană de smerenie asumată de Acesta, reprezintă definiția dogmatică a unice Persoane divino-umane a Mântuitorului Hristos Care, lucrând de la Întrupare asupra firii Sale omenești, extinde lucrarea Sa și în ființa celor ce se unesc cu El prin credință, manifestând slava Sa dumnezeiască la nivelul și prin lucrarea Bisericii.

Partea a doua a lucrării a fost consacrată prezentării operei de mântuire trecându-se de la analiza Persoanei lui Iisus Hristos la explicarea Persoanei Lui în desfășurare și înfățișându-L pe Hristos ca Învățător, Arhiereu și Împărat, cele trei slujiri exercitate de Mântuitorul fiind parte integrală a operei răscumpărătoare pe care Domnul Hristos le însumează unitar și le ridică la cel mai înalt grad de eficiență. Chiar dacă cele trei slujiri sunt prerogative ale umanității, acestea au fost cuprinse în Unicul ipostas al Fiului Care prin acțiunea asupra lor le desăvârșește, le transformă în lucrări divino-umane și ni le transmite și nouă ca model pentru îndumnezeire.

I. Pentru fiecare dintre demnități am precizat mai întâi fundamentele biblice și patristice, tratându-le în ordinea tradițională a dogmaticii ortodoxe și încercând să cuprind învățătura despre acestea referindu-mă la o arie cât mai largă a Sfinților Părinți. Totodată s-a dorit a fi evidențiat raportul fiecăreia cu celelalte două slujiri cât și viziunea teologiei ortodoxe moderne asupra acestor demnități care stau la baza învățăturii soteriologice a Bisericii Ortodoxe. Astfel am descoperit că fără întreita slujire – Profet – Învățător, Arhiereu și Împărat – nu poate fi înțeles Iisus Hristos și nici opera Sa de mântuire mai ales pentru faptul că aceste trei demnități sau forme de slujire se combină cu direcțiile lucrării mântuitoare a Lui. În Persoana Sa cele trei slujiri au coexistat permanent fără să fie neglijată vreodată una sau alta în detrimentul celei de-a treia. Toate cele trei demnități sunt nedespărțite în El, iar această simultaneitate este dată tocmai de identitatea ipostatică a lui Hristos Care a manifestat demnitatea împărătească alegând ucenicii și chemându-i prin puterea cuvântului Său, prin învățătura care izvora din El și prin jertfa supremă, învățând în sinagogă și completând învățătura iubirii Sale prin vindecările minunate săvârșite prin puterea Lui de Împărat asupra naturii, omului și morții. Mântuitorul a îndeplinit în sens propriu aceste trei slujiri pentru că S-a identificat total cu ele și numai așa a putut înfăptui opera de mântuire. Prin Întrupare, Fiul devine profet, arhiereu și împărat într-o formă nouă ce ia în calcul omenitatea Lui și apropierea Lui maximă de întreaga ființă umană.

II. Chemarea profetică a Mântuitorului Iisus Hristos poate fi înțeleasă numai prin prisma descoperirii Lui ca Învățătorul prin excelență, prin aplicarea la Sine a profeției despre Mesia Care este Unsul Duhului Domnului și prin afimarea scopului pedagogic divin realizat de Fiul lui Dumnezeu de a învăța pe oameni adevărul dumnezeiesc și lucrarea esențială a misiunii Sale de a mântui pe om. Slujirea profetică se descoperă ca un element esențial al activității mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu prin faptul că, dacă omul se afla în întunericul necunoștinței de Dumnezeu, Mântuitorul eliberează omenirea din toată neștiința, fiind Cel care aduce adevărul salvator prin comunicarea directă cu Dumnezeu în Iisus Hristos. Mântuitorul Iisus Hristos este Profetul și Învățătorul suprem deoarece atunci când învață omenirea El nu întrerupe niciodată legătura cu Tatăl, mai ales în condiția Sa pământească, afirmându-Se ca „trimisul” Tatălui, arătând intimitatea cu Tatăl pe care nu o mai are nimeni. Prin aceasta Mântuitorul nu este ca ceilalți profeți: profeții sunt doar oameni aleși, nu au putere proprie. Ei primeau de la Dumnezeu fondul și mesajul Revelației și comunicau doar atât cât li se descoperea. Însă Iisus Hristos, prin puterea cuvântului Său, fiind identic cu Adevărul și descoperind voia Lui, se impune cu prezența Sa, iar descoperirea Sa ne duce tot spre El ca spre centrul ultim al vieții.

III. Învățătura lui Iisus Hristos este singura învățătură adevărată pentru că El este Adevărul. Pretenția creștinismului de religie absolută nu poate rămâne valabilă dacă nu răspunde la aceste întrebări: Ce este adevărul? Și: Cine Îi dă dreptul lui Iisus să facă afirmația halucinantă și neobișnuită potrivit căreia El este Adevărul? Într-o lume în care totul este considerat relativ și deci toate „adevărurile” sunt relative, Iisus Hristos, prin suveranitatea și proprietatea cuvântului Său, ne comunică tot adevărul în învățătura Sa deoarece El este prezent cu puterea Sa dumnezeiească în fiecare cuvântul al Său. Pentru că orice cuvânt are un duh al lui, cuvintele veșnice ale Fiului le primim prin Duhul Sfânt prin Care experiem adevărul mântuitor comunicat oamenilor întâi prin umanitatea îndumnezeită a lui Iisus Hristos și apoi prin cuvintele învățăturii Sale. Astfel fiind adusă și înnoită mereu oamenilor de „Duhul Adevărului”, învățătura Mântuitorului Hristos este însăși garanția cunoașterii sigure și adevărate a Fiului. Nimeni altcineva nu putea să învețe pe om despre mântuire decât Cel care, în timp ce învăța, în același timp săvârșea mântuirea. Hristos nu e departe cu cuvântul Său pentru că oriunde se vestește Evanghelia El este prezent prin viața Lui reală și pătrunzătoare. Tocmai de aceea nu se poate compara învățătura Mântuitorului Iisus Hristos cu doctrinele altor religii.

IV. Pentru teologia ortodoxă, slujirea arhierească reprezintă o învățătură deosebit de importantă care reiese din necesitatea, noutatea și valoarea jertfei Mântuitorului Hristos. Realitatea condiției căzute a omenirii și neputința oricărui om de a restaura creația în adevărata sa teonomie fac absolut necesară slujirea de Arhiereu a lui Iisus Hristos. Însuși Mântuitorul învață despre Sine că „și Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți”(Mc. 10, 45). Astfel singura jertfă posibilă o aduce numai Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel Care încheie cu omenirea un „Legământ nou”(Mat. 26, 8). Întruparea este actul mântuitor prin care începe preoția lui Iisus Hristos deoarece numai făcându-Se și om poate mijloci la Dumnezeu pentru acesta, îndeplinindu-Și lucrarea de restaurare care include jertfa. Preoția Vechiului Testament a fost organizată de către Moise și Aaron la porunca lui Dumnezeu și aceasta închipuie preoția lui Iisus Hristos. Legământul cel vechi și preoția levitică sunt inferioare lui Hristos. Edificatoare în acest sens este epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel care învață că Iisus Hristos, ca Arhiereu suprem, este superior atât lui Moise (Evr. 3, 5-6), cât și îngerilor „care se închină Lui”(1, 6), această superioritate calitativă provine din caracterul divin, veșnic și definitiv al acesteia, sensul ei fiind restabilirea și solidificarea comuniunii oamenilor cu Dumnezeu, dar și din faptul că preoția lui Hristos nu este ereditară, ci de drept personal. Noutatea preoției o aduce jurământul lui Dumnezeu (7, 20) și faptul că ea nu trece din generație în generație la fel ca în cazul preoției levitice.

Un alt aspect al acestei demnități îl constituie identitatea dintre jertfă și Jertfitor în cazul Mântuitorului Iisus Hristos și continuarea slujirii arhierești a Marelui Preot – Iisus Hristos având ca temei fundamental starea de jertfă permanentă a Lui în care suntem atrași tocmai datorită voinței Fiului de a ne cuprinde pe toți în dispoziția Lui jertfitoare pe care o are dintotdeauna însă în mod culminant prin Jertfa de pe Golgota. Această jertfă unică și nerepetabilă își arată conținutul și eficiența continue prin acțiunea de mijlocire a lui Iisus Hristos acum pentru noi (Evr. 7, 25) și de înfățișare a Lui pentru noi înaintea Lui Dumnezeu Tatăl (Evr. 9, 25). Cele două direcții – către Tatăl ca predare și către oameni ca preluare în dispoziția Lui de jertfă – arată că Jertfa și moartea Lui nu au fost o simplă echivalență juridică pentru păcatele oamenilor, anterioare sau viitoare, ci sunt acte transformatoare și mântuitoare care au ca temei ascultarea Fiului de Tatăl și iubirea supremă a Sa pentru oameni, tocmai de aceea Jertfa este desăvârșită căci nu este a unui om oarecare, ci a Fiului lui Dumnezeu.

V. Nedespărțită de celelalte slujiri, demnitatea împărătească a Mântuitorului Hristos își trasează coordonatele din veșnicie prezentându-L ca Stăpân Creator și Proniator, apoi ca Fiul întrupat propovăduind Evanghelia Împărăției și stăpânind peste natura întreagă, însă puterea și slava Sa de Împărat al lumii și al oamenilor se arată în mod categoric prin cele cinci momente reprezentative: coborârea la iad, învierea Sa din morți, înălțarea la cer, legătura cu omenirea istorică și conducerea operei de mântuire. Împărățind peste viață și moarte, Hristos Se arată pe Sine ca Stăpân al lumii întregi, nu numai al iudeilor, iar universalitatea Împărăției Lui reiese din actul Învierii Sale prin care a transfigurat istoria și ne-a cuprins pe toți în această temporalitatea plină în care avem posibilitatea de a fi contemporani cu Hristos cel veșnic viu, așteptând și totodată chemând Împărăția Sfintei Treimi în mijlocul nostru.

VI. Continuând analiza operei de mântuire teza a accentuat în cuprinsul capitolelor cele trei direcții principale ale Răscumpărării și anume direcția către Tatăl, susținută prin aspectul de jertfă – Jertfa de pe Golgota a Mântuitorului, direcția spre firea Sa umană care înfățișează aspectul ontologic al mântuirii noastre în Hristos și direcția spre toți oamenii care presupune recapitularea întregului neam omenesc în Hristos pentru ca roadele mântuirii să cuprindă virtual pe toți oamenii din toate locurile și timpurile, El devenind centrul nostru relațional prin a cărui legătură descoperim relația cu Dumnezeu și cu semenii, uniți și ei în Același Hristos, și fără de care suntem pierduți în neantul existenței fără de lumină și comuniune.

De asemenea au fost subliniate evenimentele răscumpărătoare continuând cu jertfa, învierea și înălțarea la cer, culminând cu Cincizecimea prin care Biserica intră în cadrul istoriei și face prezentă umanitatea îndumnezeită a Fiului înălțat pe care o extinde în umanitatea mântuită. Teologia ortodoxă nu elimină niciodată din soteriologie evenimentele concrete prin care a fost realizată Răscumpărarea, ci știind că mântuirea a fost realizată prin marile acte ale Fiului întrupat – Întrupare, Naștere, Jertfă, Înviere și Înălțare – ne descoperă realitatea că această acțiune este produs al voinței divine, iar nu un act al necesității, fundamentându-se pe suprema comuniune de iubire veșnică din sânul Prea Sfintei Treimi de a Cărei împărtășire suntem chemați cu toții. Pe această temelie, așezată de Hristos în Trupul Său ridicat la treapta de supremă spiritualizare, Biserica nu face decât să prezinte mântuirea fiecărui credincios ca un proces viu și dinamic de actualizare a efectelor răscumpărătoare ale lui Hristos, un act personal și comunitar în același timp prin care omul, sub acțiunea harului divin câștigat de Mântuitorul, împropriază viața cea nouă în Hristos și crește în sfințenie, însușindu-și rând pe rând stările prin care Hristos și-a trecut firea Sa umană. Toată acestea arată că omul este chemat, pregătit și renăscut la viața harică din Hristos prin Duhul și în spațiul spiritual al Bisericii în care trăiește sub ambianța de har, împărtășit prin Sfintele Taine, și în comuniunea de credință și iubire cu semenii a Aceluiași Hristos nedespărțit de învățătura Sa mântuitoare.

Importanța dogmei soteriologice se descoperă a fi capitală pentru societatea contemporană în care misiunea Bisericii se confruntă cu mai multe provocări. Mântuirea realizată de Fiul lui Dumnezeu întrupat, așa cum este propovăduită de învățătura Bisericii Ortodoxe, poate să înlăture din peisajul vest-european cultura secularizată care nu vrea să vadă și să audă pe Dumnezeu prezent în cadrul creației Sale. A gândi omenește despre Dumnezeu înseamnă a nu accepta Revelația Lui sub forma celor două căi, deoarece în această cultură care separă radical creatul de necreat nu mai poate fi vorba de prezența lui Hristos ca Logos Creator și Proniator care face trecerea de la transcendent la imanent. Cultura contemporană are nevoie de mântuirea adevărată a Bisericii lui Hristos deoarece viziunea strict imanentă a acestei culturi nu oferă salvarea omului nici chiar prin intermediul științei și progresului tehnic, ci prezintă acestuia o salvare prin forțe proprii și un sens al vieții orientat exclusiv antropocentric. Dogma soteriologică propovăduită de Biserica Ortodoxă pune în centrul vieții realizarea comuniunii personale cu Unicul Mântuitor Iisus Hristos care înlătură orice dezechilibre și confuzii prezente în activitatea omului contemporan. De asemenea, ca mărturie necesară în fața lumii, dogma soteriologică afirmată cu responsabilitatea celor conștienți că sunt „trimiși la propovăduire” pune un zid de netrecut noilor mișcări religioase care, într-un curent sincretist foarte periculos, prezintă cu o ușurință debordantă o „salvare la minut” ce lasă pe om în continuare, debusolat de multitudinea „ofertelor”, să se piardă într-un laxism moral și într-o căutare a fericirii absolute aici pe pământ și prin niște activități ce ignoră glasul lui Dumnezeu din fiecare om.

O ultimă provocare la care este astăzi chemată să răspundă Biserica prin misiunea ei este dialogul ecumenic, iar aceasta se realizează prin dimensiunea reconciliatoare a mântuirii în Hristos care a zis: „Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” ( Mat. 18, 20). Dogma soteriologică este cel mai important ajutor atât pentru dialogul inter-ortodox în privința refacerii unității ecleziale a celor două familii de Bisericii: Ortodoxă și cea Veche-Orientală prin menținerea formulării hristologice a Calcedonului și găsirea unor formulări largi și echilibrate, cât și pentru dialogul inter-creștin prin afirmarea apropierii între denominațiunile creștine care pornește de la Persoana divino-umană a lui Hristos, nefăcând abstracție nici de divinitatea nici de umanitatea Lui. Pentru aceasta credinciosul ortodox găsește în dogma soteriologică unicul sprijin necesar pregătirii pentru dialogul în care este obligat să se prezinte cu o stăpânire fermă a învățăturii despre mântuirea realizată de Hristos, lucrând la unitatea societății în primul rând prin modul său de viață prin care confirmă și dă mărturie de prezența și lucrarea în el a Mântuitorului Iisus Hristos.

În toate împrejurările vieții Dumnezeu cheamă pe om la unirea cu El însă numai în Biserică – laborator și mediu al lucrării mântuirii – omul realizează comuniunea în mod total și în același timp „nedeplin”, căci în Biserică Duhul aduce Răscumpărarea și pe Hristos prezent în actele Sale în sufletele oamenilor prin energiile Sale îndumnezeitoare. Constituind prelungirea Întrupării Fiului și spațiul de manifestare sigură a Duhului Sfânt, Biserica lui Hristos are misiunea de a lucra neîncetat la mântuirea oamenilor prin păstrarea Revelației și administrarea Sfintelor Taine și a altor lucrări sfinte, deoarece acestea sunt cele care sporesc credința și dau naștere în sufletele credincioșilor, din iubire jertfelnică pentru Hristos și semeni, la porniri spre fapte bune mântuitoare. Bucuria credinciosului și totodată nădejdea lui în mântuire își găsesc ecoul în faptul că în Biserică – mediu comunitar al harului – și înconjurat de sfinți, omul credincios nu este niciodată singur, ci în comuniune și niciodată în concurență, ci în rugăciune și iubire continuă cu ceilalți. Numai prin această atitudine Îl putem experia pe Hristos Mântuitorul prezent în Biserică și în noi prin Duhul Său cel Sfânt și numai așa putem dobândi Împărăția lui Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE

Sfanta Scriptura sau Biblia, EIBMBOR, Bucuresti, 2005.

Pierre Emile BONNARD & Pierre GRELOT, Vocabular de Teologie Biblică, editat de Leon Xavier DUFOUR și Jean DUPLACY, trad. Francisca Băltăceanu et alii, Ed. Arhiepiscopiei Romano Catolice, București, 2001.

Novum Testamentum Graece et Latine, Ed. Augustinus Merk, Roma, 1938.

IZVOARE PATRISTICE ȘI LITURGICE

Sf. ATANASIE cel MARE, Tratat despre Întruparea Cuvântului, traducere, introducere, note și indicii Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în colecția Părinți și scriitori bisericești, vol. 15, EIBMBOR, București, 1987.

CABASILA, Nicolae, Despre viața în Hristos, trad., studiu introductiv și note de Pr. Prof. Dr.Teodor Bodogae, Ed. Arhiepiscopiei Bucureștilor, 1989

Sf. CHIRIL al ALEXANDRIEI, Despre Întruparea Unuia Născut, trad. Lucian Turcescu, în rev. Studii Teologice, 1993, nr. 3-4.

Sf.GRIGORIE DE NAZIANZ, Cuvântare la arătarea lui Dumnezeu sau la Nașterea Mântuitorului,Ed. Herald, București, 2002.

Sf. IOAN DAMASCHIN, Dogmatica, traducere, note și introducere de Pr. D. Fecioru, EIBMBOR, București, 2001.

CĂRȚI, STUDII, ARTICOLE

Beldie, I.C. „Genealogia Mântuitorului”, București, 1933.

BULGAKOV, Pr. Serghie, Ortodoxia, Ed. Paideia, București, 1997.

COMAN, Pr. Prof. Ioan.G., Și Cuvântul S-a făcut trup, Ed. Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1993.

HENRY, Michel, Întrupare – o filozofie a trupului, Ed.Deisis, Sibiu, 2003.

SANDU, Drd. Ștefan, „Întruparea Mântuitorului după învățătura celor trei confesiuni creștine”, ST 7-8/1970.

STĂNILOAE, Pr.Prof. Dumitru, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, EIBMBOR, București, 2005.

IDEM, Iisus Hristos – lumina lumii și îndumnezeitorul omului, Ed. Anastasia, București, 1993.

TULCAN, Pr. Prof. Ioan, „Misiunea Bisericii în societatea secularizată de astăzi, privită în lumina Tainei Sfintei Treimi, a Întrupării și a iconomiei mântuirii”, în rev. Altarul Banatului, Serie nouă, anul V (XLIV), 1994, nr. 10-12.

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, „Dumnezeu este lumină”, (I Ioan 1,5), O. 1/1974, p. 70-96.

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, „Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omului”, M.M.S. 9-12/1980, p. 733-763.

Alexa, pr. drd. Nicolae, „Întruparea și învierea Mântuitorului după Octoih și Penticostar”, BOR 1­2/1982, pp. 141­155.

Marcu, diac. prof. dr. Grigorie T., „Întruparea ­ prilej de gânduri pentru teologi și preoți”, RT 11­12/1942, pp. 469­476.

Tofană, pr. conf. dr. Stelian, „Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos și implicațiile ei antropologice și cosmice, în viziunea Sf. Apostol Pavel (Gal. 4, 4­7; Rom. 8, 19­22)”, ST 1­2/1996, pp. 37­53.

Demetrescu, dr. Dragomir, „Nașterea Domnului”, BOR 8/1905, pp. 961­975.

Mircea, pr. Ioan, „Nașterea de sus”, GB 7­8/1972, pp. 754­765.

Tofană, pr. conf. dr. Stelian, „Nașterea Mântuitorului Hristos oglindită în subtilități de limbă neotestamentară”, R 12/1997.

Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,8),Ortodoxia 3/1975, pp. 366-402;

Mihoc, Pr. Drd. Vasile, „FIUL OMULUI după N.T.” , ST 1-2/1973, pp. 33-44;

Achimescu, pr. D. D., „Fiul Omului”, RT 5­6/1935, pp. 236­249.

Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, „Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu cel intrupat si inviat ca om, reunificatorul creatiei in El pentru veci”, MO 4/1987, pp. 7-23;

Bria, Diac. Asistent I., „Iisus Hristos – iubitorul de oameni”, Ortodoxia 1/1966, pp. 54-69;

Răduleanu, pr. Boris, „Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu”, GB 5­6/1975, pp. 498­513;

Buchiu, Pr. Conf. Dr. Stefan, „Intruparea Fiului lui Dumnezeu ca revelatie divina desavarsita”, Ortodoxia 3/2007, pp. 12-20;

Stan, Drd. Nicolae Razvan, „Intruparea istorica si cea duhovniceasca a Fiului lui Dumnezeu”, MO 5-8/2003, pp. 152-165;

Arion, drd. Leon Gh., „Învățătura despre «Fiul Omului» în Sfintele Evanghelii”, ST 7­8/1966, pp. 470­488;

Buzdugan, drd. Costache, „Invatatura despre Intrupare la Fericitul Augustin”, ST 7-8/1973, pp.523-533;

Cârstoiu, protos. lect. Justinian, „Iubirea lui Dumnezeu față de oameni în scrierile Sfântului Ioan Evanghelistul”, ST 1­2/1998, pp. 287­296;

Pr. Conf. dr. Vasile CITIRIGĂ, Antropologia hristologică în Teologia Ortodoxă, vol. I, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2003, p. 7.

Mihaltan, Pr. Lector Dr. Ioan, „Necesitatea si roadele iubirii”, ST 5-6/1985, pp. 407-410;

Bucevschi, diac. prof. O., „Patimile și Învierea Domnului”, GB 5­6/1975, pp. 513­523;

Stan, Nicolae Razvan,” Prin inomenirea Fiului spre indumnezeirea omului”, MO 9-12/2002, pp. 50-64;

Felea, pr. Ilarion V., „Profețiile Mântuitorului”, RT 1­2/1935, pp. 66­72;

Mazilescu, Pr. asist. Dr. Grigore, „Profetiile mesianice cuprinse in cartea Profetului Ieremia reflectate in Noul Testament”, ST 1-2/2001, pp. 137-151;

Cîrstoiu, drd. Ioan, „Sensurile noțiunii de slujire după scrierile Sf. Ioan Evanghelistul”, ST 7­8/1985, pp. 510­521;

Bria, Pr. prof. Dr. Ion, „Iisus Hristos – Dumnezeu Mantuitorul. Hristologia”, ST 2/1991, pp. 3-52;

Chițescu, Prof. N., „Intrupare si Rascumparare in Biserica Ortodoxa si in cea Romano-Catolica”, Ortodoxia 4/1956, pp. 538-576;

Dinu, Natalia, „Intruparea Cuvantului, randuita din vesnicie”, BOR 1-2/1981, pp. 76-80;

Gheorghe, Pr. Conf. Dr. Pufu, „Nasterea si copilaria Mantuitorului Iisus Hristos”, GB 9-12/2001, pp. 55-65;

Crăciunaș, ierom. asist. Irineu, „Nașterea supranaturală a Domnului nostru Iisus Hristos”, ST 1­2/1958, pp. 5­13;

Cornițescu, Diac. Prof. Dr. Em., „Persoana lui Mesia și lucrarea sa în lumina profețiilor vechitestamentare”, ST 9­10/1985, pp. 606­615;

Gaspar, Pr. Mina, „Talcul umilei Nasteri a Mantuitorului”, MM 12/1931, pp. 330-332;

Belea, pr. Nicodim, „Hristos Lumina cea mare”, RT 1/1944, pp. 59­62;

Savin, prof. Ioan Gh., „Mântuitorul Iisus Hristos în lumina Sfintelor Evanghelii”, ST 9­10/1964, pp. 519­532;

Iancu, magistrand M., „Persoana Mântuitorului în lumina manuscriselor de la Marea Moartă”, ST 3­4/1959, pp. 138­163;

Beldie, pr. econ. Dr. I. C., „Persoana Mântuitorului în lumina profeției lui Isaia”, BOR 5­6/1939, pp. 286­298;

Neaga, pr. prof. dr. Nicolae, „Profețiile despre Hristos în preocupările Sfinților Părinți”, AB 10­12/1991, pp. 7­10;