Interpretarea Cartii Iov

Teologie

Interpretarea Cartii Iov

Byadmin ianuarie 1, 2024

INTERPRETAREA CĂRȚII IOV

CUPRINS

INTRODUCERE LOCUL ȘI ROLUL CĂRȚII LUI IOV GENERALITĂȚII 1. O SCHIȚĂ A CĂRȚII IOV

1.1. IOV ȘI ARGUMENTUL MORAL

1.2. OBIECȚIILE ȘI INTEROGAȚIILE LUI IOV

1.3. LOGICA LUI IOV. 1.4. O SCURTĂ AȘEZARE A CĂRȚII 2. IOV ȘI SATAN 3. SUFERINȚA ÎN GENERAL 3.1.SUFERINȚA LUI IOV

3.2. CAUZE PENTRU CARE SUFERĂ CREDINCIOȘII. 3.3. TEMA SUFERINȚEI, O SCURTĂ DESCRIERE A ACESTEIA . 3.3.1. SUFERINȚA – UN ASPECT CE ÎȘI ARE RĂDĂCINA ÎN NEASCULTAREA OMULUI FAȚĂ DE DUMNEZEU. 3.3.2. SUFERINȚA – ASPECT CHEIE AL CONTEXTULUI GÂNDIT DE DUMNEZEU PENTRU MODELAREA COPIILOR SĂI. 3.3.3. SUFERINȚA – CONCEPT TRADIȚIONAL 3.4. ADÂNCIMEA SUFERINȚEI 3.5. MOTIVE PENTRU CARE ÎNGĂDUIE DUMNEZEU SUFERINȚA CELUI DREPT 3.6. SFINȚIREA UN MOTIV AL SUFERINȚEI 3.7. SUFERINȚA LA SFÂNTUL VASILE CEL MARE 3.8. TEOLOGIA SUFERINȚEI 4. RĂBDAREA LUI IOV 4.1. RĂBDAREA LA SFÂNTUL VASILE CEL MARE 4.2. AFIRMAȚII DESPRE RĂBDARE 4.3. RĂBDAREA DIN PERSPECTIVĂ BIBLICĂ 4.4. RĂBDAREA ÎN CARTEA IOV 4.5. TEOLOGIA RĂBDĂRII 5. CREDINȚA LUI IOV ȘI NECREDINȚA SEMENILOR LUI 6. CALEA LUI DUMNEZEU PENTRU RECÂȘTIGAREA SUFLETULUI UMAN. 7. CEI TREI PRIETENI AI LUI IOV 8. ÎNSEMNĂRI PE CARTEA IOV CONCLUZII BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Lucrarea ce urmează a fi prezentată,relatează sinteza unor cercetări sau investigații în literatura de specialitate, izvorâtă din dorința de a cunoaște mai în detaliu,în deosebi Problema suferinței în cartea Iov. Pentru început vom face o scurtă prezentare a cărții.

Cartea Iov este prima carte poetică dintr-o serie de cărți între care sunt cuprinse și cartea Psalmilor, Proverbele,sau Eclesiastul,Cântarea Cântărilor și Plângerile lui Ieremia. Când spunem poetice ne referim la forma conținutului,nu la un conținut imaginar sau fantezist.

Este prima și ce-a mai veche formulare a eternei probleme: destinul omului și modul în care se poartă Dumnezeu cu el, aici pe pământ. Durerea sublimă, reconcilierea sublimă; cea mai străveche melodie corală ce picură din inima omenirii atât de dulce atât de măreață, ca o noapte caldă în miez de vară asemenea lumii cu mările și aștri săi. Nu cred că mai există în Biblie în altă scriere, o opera care să-i egaleze măiestria literară.

Judecănd după dimensiunile ei și dintr-o scurtă privire asupra conținutului, ne dăm imediat seama că avem în cartea o parte importantă din Cuvântul lui Dumnezeu. Și totuși cât de neglijată este, de către cei mai mulți, această parte însemnată a Bibliei.

Marele reformator Martin Luther, el însuși un talentat scriitor și traducător, a afirmat că Iov este mai sublimă și mai magnifică decât orice altă carte din Scriptură. Dialogul din cartea Iov este la un moment dat poetic. Conversația se facea în formă poetică în vremea aceea. În ce privește autorul cărții se pare că este înca necunoscut deși de-a lungul timpului au fost unii care au afirmat că este posibil să fie Moise, Ezra, Solomon, Elihu sau chiar Iov. Cel mai probabil autor pare să fie Elihu (32:16).Nici în ceea ce privește data la care a fost scisă cartea Iov nu pare a fi foarte exactă.Este însă evident că această carte a fost scrisă în perioada patriarhilor. Se pare că a fost scrisă înainte de Exod pentru că nu se face nici o referire la Legea mozaică sau la alt eveniment consemnat în cartea Exodul. Iată argumentele care par să-l plaseze pe Iov în vremea patriarhilor: I.Durata vieții lui Iov (Iov 42:16). II. Iov avea calitatea de mare preot în familia sa. III. Elifaz din Teman era un descendent al fiului cel mare al lui Esau (Geneza 36:10, 11). Scopul cu care a fost scrisă cartea Iov este acela de a arata de ce suferă cel drept. Dar nu aceasta este învățătura principală a acestei cărți ci aceea de a combate batjocura lui Satan și mai mult sa-i arate lui Iov cum este el cu adevărat. Cartea Iov vorbește și despre problema suferinței omului drept pe pământ, oferind în persoana lui Iov un model de răbdare în suferință. Un alt scop al cărții pare a fi acela de a stăvili scrutarea cu prea mare ușurință a Providenței divine. Autorul dorește să ne învețe despre răbdare. Însă scopul principal este acela de a învăța despre pocăință. Dumnezeu a ales omul cel mai bun care a trăit vreodată pe pământ, cu excepția lui Iisus Hristos, și i-a arătat că trebuie să se pocăiască. Cartea lui Iov este ca și o Biblie în miniatură. Ea debutează, ca și Geneza, aparent cu un conflict desfășurat în sferele cerești între Dumnezeu și Satana, continuă prin a-l așeza pe om în mijlocul acestui conflict și se termină cu pocăința omului,respectiv a lui Iov, singura în stare să-l readucă pe om în privilegiile binecuvântărilor inițiale.Cartea lui Iov este o profundă analiză filozofică a problemei răului și nu putem decât să recuInoaștem inspirația ei când ne spune că nu este nici unul bun, nici unul măcar, nici chiar nevinovatul Iov, ci toți suferă de lipsa bunătății. Cartea Iov începe foarte interesant dar și mai interesant este cum într-o singură zi Iov pierde absolut totul.Totul se ruinează în jurul lui și în viața lui într-o singură zi, același lucru se intamplă uneori în vița oamenilor și în vremea noastră, însă parcă oamenii devin tot mai rai chiar și în momentele respective.

Suferința unui om bun și integru a fost întotdeauna o problemă mare pentru cei care cred într-un Dumnezeu drept. Cum poate permite un Dumnezeu drept ca o persoană ascultătoare și credincioasă să aibă parte de tragedii și necazuri de tot felul? Este o întrebare pertinentă care pretinde un răspuns pe măsură. Cartea lui Iov pune această întrebare și îi dă și un răspuns surprinzător și oarecum neașteptat. Acest răspuns nu este dat în cursul dezbaterii dintre Iov și prietenii săi. În timp ce Iov insistă cu încăpățânare că este nevinovat, prietenii lui cred că el trebuie să fie un păcătos, deoarece ei consideră că boala lui este o pedeapsă din partea lui Dumnezeu pentru păcatele sale. Ei cred că unui om drept și credincios, Dumnezeu îi dă totdeauna sănătate și prosperitate. La sfârșitul dezbaterii, fiecare participant își menține poziția inițială: nici Iov, nici prietenii lui nu izbutesc să convingă cealaltă parte. În consecință, nici noi nu obținem răspunsul care ne interesează din dezbaterea lor, ci de la însuși autorul cărții. El răspunde la întrebarea pusă mai sus atât în prologul, cât și în epilogul cărții sale.

LOCUL ȘI ROLUL CĂRȚII LUI IOV

Cartea lui Iov ocupã în Cuvîntul lui Dumnezeu un loc deosebit. Ea are un caracter specific, cuprinzând în sine învãțãturi care nu se gãsesc în nici o altã parte a scripturii, dar pe care Dumnezeu le-a prevãzut pentru binecuvîntarea și luminarea poporului Sãu. Cred cã voi fi de folos multora, venindu-le în ajutor cu o analizã amãnunțitã a conținutului prețios al acestei cãrți peste care se trece adesea cu prea multã ușurințã. Primele pagini ale acestei cãrți aduc în fața noastrã persoana patriarhului Iov. Îl gãsim înconjurat de tot ceea ce-i putea asigura o poziție importantã în lume și o existențã plinã de fericire. Iatã ce scrie în Cuvînt : „Era în țara Uț un om care se numea Iov. Și omul acesta era fãrã prihanã și curat la suflet. El se temea de Dumnezeu și se abãtea de la rãu” Iov 1:1 Vedem aici ceea ce era Iov în sine. Sã vedem în al doilea rînd ce avea el : „I s-au nãscut șapte fii și trei fete. Avea șapte mii de oi, trei mii de cãmile, cinci sute de perechi de boi, cinci sute de mãgãrițe și un foarte mare numãr de slunt cu un conflict desfășurat în sferele cerești între Dumnezeu și Satana, continuă prin a-l așeza pe om în mijlocul acestui conflict și se termină cu pocăința omului,respectiv a lui Iov, singura în stare să-l readucă pe om în privilegiile binecuvântărilor inițiale.Cartea lui Iov este o profundă analiză filozofică a problemei răului și nu putem decât să recuInoaștem inspirația ei când ne spune că nu este nici unul bun, nici unul măcar, nici chiar nevinovatul Iov, ci toți suferă de lipsa bunătății. Cartea Iov începe foarte interesant dar și mai interesant este cum într-o singură zi Iov pierde absolut totul.Totul se ruinează în jurul lui și în viața lui într-o singură zi, același lucru se intamplă uneori în vița oamenilor și în vremea noastră, însă parcă oamenii devin tot mai rai chiar și în momentele respective.

Suferința unui om bun și integru a fost întotdeauna o problemă mare pentru cei care cred într-un Dumnezeu drept. Cum poate permite un Dumnezeu drept ca o persoană ascultătoare și credincioasă să aibă parte de tragedii și necazuri de tot felul? Este o întrebare pertinentă care pretinde un răspuns pe măsură. Cartea lui Iov pune această întrebare și îi dă și un răspuns surprinzător și oarecum neașteptat. Acest răspuns nu este dat în cursul dezbaterii dintre Iov și prietenii săi. În timp ce Iov insistă cu încăpățânare că este nevinovat, prietenii lui cred că el trebuie să fie un păcătos, deoarece ei consideră că boala lui este o pedeapsă din partea lui Dumnezeu pentru păcatele sale. Ei cred că unui om drept și credincios, Dumnezeu îi dă totdeauna sănătate și prosperitate. La sfârșitul dezbaterii, fiecare participant își menține poziția inițială: nici Iov, nici prietenii lui nu izbutesc să convingă cealaltă parte. În consecință, nici noi nu obținem răspunsul care ne interesează din dezbaterea lor, ci de la însuși autorul cărții. El răspunde la întrebarea pusă mai sus atât în prologul, cât și în epilogul cărții sale.

LOCUL ȘI ROLUL CĂRȚII LUI IOV

Cartea lui Iov ocupã în Cuvîntul lui Dumnezeu un loc deosebit. Ea are un caracter specific, cuprinzând în sine învãțãturi care nu se gãsesc în nici o altã parte a scripturii, dar pe care Dumnezeu le-a prevãzut pentru binecuvîntarea și luminarea poporului Sãu. Cred cã voi fi de folos multora, venindu-le în ajutor cu o analizã amãnunțitã a conținutului prețios al acestei cãrți peste care se trece adesea cu prea multã ușurințã. Primele pagini ale acestei cãrți aduc în fața noastrã persoana patriarhului Iov. Îl gãsim înconjurat de tot ceea ce-i putea asigura o poziție importantã în lume și o existențã plinã de fericire. Iatã ce scrie în Cuvînt : „Era în țara Uț un om care se numea Iov. Și omul acesta era fãrã prihanã și curat la suflet. El se temea de Dumnezeu și se abãtea de la rãu” Iov 1:1 Vedem aici ceea ce era Iov în sine. Sã vedem în al doilea rînd ce avea el : „I s-au nãscut șapte fii și trei fete. Avea șapte mii de oi, trei mii de cãmile, cinci sute de perechi de boi, cinci sute de mãgãrițe și un foarte mare numãr de slujitori. Și omul acesta era cel mai cu vazã dintre toți locuitorii Rãsãritului. Fiii sãi se duceau unii la alții și dãdeau, rînd pe rînd, câte un ospãț. Și pofteau și pe cele trei surori ale lor sã mãnînce și sã bea impreunã cu ei”. Iov 1:2-4 Și, pentru a completa tabloul, sã vedem în al treilea rând ceea ce fãcea acest om : „Și dupã ce treceau zilele de ospãț, Iov chema și sfințea pe fiii sãi : se scula dis-de-dimineața și aducea pentru fiecare din ei câte o ardere de tot. Cãci zicea Iov : Poate cã fiii mei au pãcãtuit și au supãrat pe Dumnezeu în inima lor. Așa avea Iov obicei să facã”. Iov 1:5 Iatã așadar un om model, așa cum existau și existã foarte puțini. Era un om integru : drept, pios și se abãtea de la rãu. Pe deasupra, mîna lui Dumnezeu era deasupra lui revãrsînd peste el cele mai bogate binecuvîntãri. Avea tot ceea ce iși poate dori inima omeneascã – copii și bogãții din belșug, cinste și onoare mai multã decat toți cei din jurul lui. Într-un cuvînt, aproape cã am îndrãzni sã spunem cã paharul fericirii sale pãmîntești era plin. A trebuit însã ca Iov sã fie pus la încercare. Exista în inima lui o rãdãcinã profundã și ascunsã, un rîu tainic și perfid care trebuia scos la luminã și condamnat. Într-adevãr, observãm deja din cele citite, aceastã rãdãcinã rea ascunsã în inima lui Iov : „El zicea : Poate cã fiii mei au pãcãtuit”. Aceasta înseamnã cã el nici nu se gîndea la posibilitatea unui pãcat sãvirșit de el. Un suflet care se analizeazã pe sine și care, umil în fața lui Dumnezeu, își simte propria stare, pornirile și înclinațiile lui rele, se gîndește înainte de toate la pãcatele lui și la necesitatea unui sacrificiu pentru iertarea lor. Sã nu uitãm totuși cã Iov era realmente un sfînt al lui Dumnezeu, pãrtaș la viața divinã și eternã. Nu gãsim suficiente cuvinte ca sã subliniem acest lucru. În capitolul 40 al acestei cãrti, el rãmîne același om al lui Dumnezeu care era și în capitolul 1. Dacã nu sesizãm destul de clar acest lucru, ne lipsim de una din cele mai mari învãtãturi ale acestei cãrți. Acest aspect este arãtat fãrã echivoc în versetul 8 din primul capitol. „Domnul a zis Satanei : Ai vazut pe robul Meu Iov ? Nu este nimeni ca el pe pamînt. Este un om fãrã prihanã și curat la suflet, care se teme de Dumnezeu și se abate de la rãu”. Cu toate acestea, Iov nu-și sondase încã niciodatã profunzimile ascunse ale inimii lui. El nu se cunoștea ; nu-și simțise încã vanitatea vinovatã și orgoliul pãcãtos. Nu învãțase încã sa spunã : „Știu în adevãr cã nimic bun nu locuieste în mine, adicã în firea mea pãmînteascã” (Rom.7:18). Imediat ce vom pierde acest punct de vedere din sfințenia noastrã, vom pierde și mesajul acestei cãrți, și ea va rãmîne pentru noi „o carte greu de înțeles”. Adevãratul scop al încercãrilor profunde și chinuitoare la care a fost supus Iov va scãpa înțelegerii noastre dacã nu ne îndreptãm privirea asupra acestui lucru de o importanțã deosebitã : Iov era un om a cãrui conștiințã nu fusese niciodatã într-un mod real în prezența lui Dumnezeu, care nu se vãzuse în lumina lui Dumnezeu, care nu se mãsurase niciodatã cu mãsura divinã și care nu se așezase niciodatã în balanța sfințeniei lui Dumnezeu. Gãsim în acest sens cea mai elocventã dovadã în capitolul 29, unde apare clar defectul acestui om : o mare si profundã mulțumire de sine. În viața acestui „rob al lui Dumnezeu” este interesant de remarcat cã aceastã rãdãcinã rea iși trãgea seva tocmai din probele materiale care dovedeau favoarea pe care i-o acorda Dumnezeu. Întreg capitolul 29 conține o tînguire adîncã dupã strãlucirea zilelor de altãdatã. Tonul și caracterul acestei lamentãri dovedesc cu tãrie cã Iov trebuia sã fie scos din întunericul necunoașterii de sine, tocmai ca sã învețe ce este el în lumina prezenței lui Dumnezeu, care scoate la ivealã toate necurãțeniile. Sã ascultãm cuvintele lui : „Oh ! Cum nu pot sã fiu ca în lunile trecute, ca în zilele în care mã pãzea Dumnezeu, cînd candela Lui strãlucea deasupra capului meu și Lumina Lui mã cãlãuzea în întuneric ! Cum nu sunt ca în zilele puterii mele, cînd Dumnezeu veghea ca un prieten peste cortul meu, cînd Cel Atotputernic încã era cu mine, și cînd copiii mei stãteau în jurul meu, cînd mi se scãldau pașii în sãmînțã, și stînca vãrsa lîngã mine pîraie de untdelemn ! Dacã ieșeam sã mã duc la poarta cetãții și dacã îmi pregãteam un scaun în piațã, tinerii se trãgeau înapoi la apropierea mea, bãtrînii se sculau în picioare. Mai-marii își opreau cuvîntãrile și își puneau mîna la gurã. Glasul cãpeteniilor tãcea, și li se lipea limba de cerul gurii. Urechea care mã auzea mã numea fericit, ochiul care mã vedea mã lãuda, cãci scãpam pe săracul care cerea ajutor și pe orfanul lipsit de sprijin. Binecuvîntarea nenorocitului venea peste mine, umpleam de bucurie inima vãduvei. Mã îmbrãcam cu dreptatea și-i slujeam de îmbrãcãminte, neprihãnirea îmi era manta și turban. Orbului ii eram ochi și schiopului picior, celor nenorociți le eram tatã și cercetam pricina celui necunoscut. Rupeam falca celui nedrept și-i smulgeam prada din dinți. Atunci ziceam : În cuibul meu voi muri, zilele mele vor fi multe ca nisipul. Apa va pãtrunde în rãdãcinile mele, roua va sta toatã noaptea peste ramurile mele. Slava mea va înverzi neîncetat și arcul îmi va întineri în mînã. Oamenii mã ascultau și așteptau, tãceau înaintea sfaturilor mele. Dupã cuvîntãrile mele, nici unul nu rãspundea, și cuvîntul meu era pentru toți o rouã binefãcãtoare. Mã așteptau ca pe ploaie, cãscau gura ca dupã ploaia de primãvarã. Cînd li se muia inima le zîmbeam, și nu puteau izgoni seninãtatea de pe fruntea mea. Imi plãcea sã mã duc la ei și mã așezam în fruntea lor ; eram ca un împãrat în mijlocul unei oștiri, ca un mîngâietor lîngã niște întristați. Și acum !… Am ajuns de rîsul celor mai tineri decât mine, pe ai caror pãrinți nu-i socoteam vrednici sã-i pun printre câinii turmei mele”. Iov 29:2-30:1 Iatã cu adevãrat cuvinte ieșite din comun. Ele nu au nimic din geamãtul unui suflet smerit și căit ; nimic care sã anunțe începutul unei revolte împotriva lui însuși sau a unei neîncrederi care urmeazã unei asemenea stãri. Nici o referințã la propriile slãbiciuni și neputințe. În cursul unui singur capitol, Iov vorbește de patruzeci de ori despre sine însuși, în timp ce despre Dumnezeu amintește numai de cinci ori. Iov este un om plin de sine. Acest raport – Om-Dumnezeu – ne amintește de eul care predominã în capitolul 7 al Epistolei cãtre Romani. Diferența este însã mare, deoarece în Romani o inimã slabã și pãcãtoasã se aflã în prezența sfintei Legi a lui Dumnezeu, în timp ce în Iov capitolul 29 eul aparține unei personalitãți importante, influente, admirate, sau mai bine zis aproape adorate de cãtre semenii ei. Trebuia ca Iov sa fie dezbrãcat de toate acestea, și dacã comparam capitolul 29 cu capitolul 30, putem întelege cît de dureroasã a fost aceastã dezbrãcare. Primele cuvinte au o deosebitã putere : „Și acum !”… Iov face o descriere care pune în evidențã contrastul izbitor dintre cele douã capitole. În capitolul 30, Iov se ocupã numai de sine, și aici auzim la tot pasul cuvintele : „eu” și „pe mine”, dar cît de schimbat este totul ! Aceiași oameni care îl flatau în timpul prosperitãții îl trateazã cu dispreț în timpul nenorocirii. Așa se întampla totdeauna în lumea aceasta falsã și înșelãtoare. Odatã trebuie sã ni se deschidã ochii și sã vedem falsitatea acestei lumi. Sã ne aducem numai aminte cã cei care astãzi sunt gata sã strige : „Osana”, mâine pot striga : „Crucificã-L”. Nu ne putem încrede în oameni. Totul surîde cînd soarele strãluceste ; dar sã vinã numai suflarea rece a crivãțului, și vom vedea cît ne putem baza pe promisiunile si asigurãrile naturii. Atît timp cît fiul risipitor mai avea avere de cheltuit a gãsit prieteni care sã profite de belșugul lui, dar „cînd a început sã ducã lipsa”, nimeni nu i-a dat nimic. La fel a pãțit și Iov, dupã cum reiese clar din cuprinsul capitolului 30. Cu toate acestea, desprinderea de sine însuși și revelatia falsitãții și nestatorniciei omenesti nu reprezintã tot ceea ce ne trebuie. Putem sã trãim ambele experiențe, dar dacã nu ajungem pînã la Dumnezeu nu ne alegem decat cu nemultumire și tristețe. Atît timp cît inima omeneascã nu și-a gãsit împlinirea deplinã „în Dumnezeu”, ea rãmîne nefericită. Ea se umple de amãrãciune și de durere, vãzînd atîta ipocrizie la oameni. Aceasta este învãțãtura fundamentalã din capitolul 30 al cãrții lui Iov. „Și acum !”… Am ajuns de rîsul celor mai tineri decît mine, pe ai căror pãrinți nu-i socoteam vrednici sã-i pun printre câinii turmei mele”. Cît de departe sunt aceste cuvinte de vorbirea lui Iisus ! Și cît de deosebite de felul în care vorbește Iov la sfirșitul vieții sale ! Deocamdatã însã, Iov nu terminase cu egoismul (capitolul 29) și cu amãrãciunea (capitolul 30). Sã-i ascultãm în continuare plîngerea : „Ființe mîrșave și disprețuite, sunt izgoniți din țarã. Și acum, astfel de oameni mã pun în cîntecele lor, am ajuns de batjocura lor. Mã urãsc, mã ocolesc, mã scuipã în fațã. Nu se mai sfiesc și mã înjosesc, nu mai au nici un frîu înaintea mea. Ticãloșii aceștia se scoalã la dreapta mea și îmi împing picioarele și își croiesc cãrãri împotriva mea ca sã mã piardã. Îmi nimicesc cãrarea și lucreazã ca sã mã prãpãdeascã, ei, cãrora nimeni nu le-ar veni în ajutor. Ca printr-o largã spãrturã strãbat spre mine, se nãpustesc sub pocnetul dãrîmãturilor. Mã apucã groaza. Slava îmi este spulberatã ca de vînt, ca un nor a trecut fericirea mea”. Iov 30:8-15. Acestea sunt tristele experiențe ale lui Iov și acestea sunt cuvintele lui amare. Ce deosebire între el și Domnul Iisus ! Din gura Lui în imprejurãri mult mai grele nu s-au auzit asemenea cuvinte. Pe buzele Lui nu și-au aflat locul tînguiri dupã o fericire trecutã și nici invective amare aruncate oamenilor ! Binecuvîntata Lui personalitate se manifesta cu totul altfel. Iisus înfrunta ostilitatea lumii „blînd și smerit cu inima”. Cu încrederea înșelatã de poporul Israel, împovãrat de necredința și nepriceperea discipolilor, El nu pronunța decît aceste cuvinte pline de umilințã : „Da, Tatã, pentru cã așa ai gãsit Tu cu cale” și Se depãrteazã de agitația gãlãgioãsã a oamenilor pentru a Se refugia în Dumnezeu. De aici, din aceastã poziție, lanseazã El dulcea chemare : „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovãrați, și Eu vã voi da odihnã” (Mt.11:28). Nici ciudã, nici amãrãciune, nici insulte, nici vorbe dure sau jignitoare nu întilnim la acest Salvator plin de milã, coborît într-o lume rece și fãrã inimã ca sã le reveleze oamenilor iubirea perfectã a lui Dumnezeu. Iar apoi, ca o încununare a acestei misiuni, Se aduce pe Sine ca sacrificiu de ispãșire pentru vinovãția unei lumi care-L urãște. Cei mai drepți și mai perfecți oameni intrã în umbrã imediat ce ii aducem sã-i comparãm cu etalonul iubirii perfecte a lui Iisus. Lumina standardului Sãu moral scoate în evidențã defectele și imperfecțiunile celor mai desãvirșiți dintre fiii oamenilor, pentru ca „în toate El sã aibã întâietatea”. Iisus este o lecție pentru Iov sau Ieremia în atitudinea fațã de suferințele îndurate. Iov se sufocã sub povara mîhnirii. Privind în viitor, el lasã sã-i scape un torent de invective amare, apoi blestemã ziua în care s-a nãscut. „Dupã aceea, Iov a deschis gura și a blestemat ziua în care s-a nãscut. A luat cuvîntul și a zis : Blestematã sã fie ziua în care m-am nãscut și noaptea care a zis : S-a zãmislit un copil de parte bãrbãteascã ! Prefacã-se în întuneric ziua aceea, sã nu se îngrijeascã Dumnezeu de ea din cer și sã nu mai strãluceascã lumina peste ea ! S-o cuprindã întunericul și umbra morții, nori groși sã vinã peste ea și neguri de peste zi s-o înspãimînte !” Iov 3:1-5. Gãsim aceastã stare și la Ieremia, la acest binecuvîntat om al lui Dumnezeu. Nici el nu poate rezista presiunii feluritelor încercãri care se nãpustesc asupra lui și lãsã sã-i scape un torent de cuvinte ce se revarsã în valuri de amãrãciune : „Blestematã sã fie ziua cînd m-am nãscut ! Ziua în care m-a nãscut mama sã nu fie binecuvîntatã ! Blestemat sã fie omul care a adus vestea aceasta tatãlui meu : Ți s-a nãscut un copil de parte bãrbãteascã, și l-a umplut de bucurie cu ea ! Omul acela sã ajungã ca cetãțile pe care le-a nimicit Domnul fãrã milã ! Sã audã gemete dimineața și strigãte de rãzboi la amiazã ! De ce n-am fost omorît în pîntecele mamei, ca sã-mi fi fost ea mormîntul meu ! De ce n-a rãmas ea veșnic însãrcinatã cu mine? Pentru ce am ieșit din pîntecele mamei ca sã vãd numai suferintã și durere și sã-mi ispãșesc zilele în rușine ?” Ier.20:14-18 Ce limbaj ! Ieremia blestema pe cel care a raspîndit vestea nașterii sale, și-și dorește sã fi fost omorît atunci cînd era în pîntecele mamei lui. Ce contrast izbitor prezintã patriarhul și profetul în fața lui Iisus din Nazaret, Cel „blînd și smerit cu inima” El, Salvatorul fãrã cusur, a trecut prin încercãri mult mai numeroase și mai teribile, dar niciodatã, nici un murmur nu I-a pîngãrit buzele. S-a supus pînã la capãt întimpinînd cele mai sumbre ore ale vieții Lui cu cuvintele : „Nu voi bea oare paharul pe care Mi l-a dat Tatãl Meu sã-l beau ?”

GENERALITĂȚII

Pentru investigația noastră nu este necesar să trecem în revistă diferitele teorii privitoare la felul cum a fost scrisă Cartea lui Iov. Este suficient să spunem că o vom aborda așa cum ieste, ca pe un întreg. Vrem să auzim ce are ea de spus celor de pe vremea cînd a fost scrisă, apoi celor din vremea Noului Testament, precum și celor din secolele următoare, și vom încerca să auzim ce are să ne spună nouă,celor din pragul secolululi XXI-lea.

Cartea începe cu prezentarea lui Iov, un cetățean din Uț, un om fără pată și curat la suflet, care se temea de Dumnezeu și se abătea de la rău(1:1). Tată a zece copii, el era cel mai bogat om din Răsărit. Ori de cîte ori copii lui se adunau pentru o petrecere, Iov aducea dupaceea sacrificii pentru ei, în eventualitatea că au păcătuit în timpul petrecerii.

Acțiunea de la începutul cărții are loc în cer, la o întâlnire a fiilor lui Dumnezeu(1:6). Satan este și el printre ei. Dumnezeu îl întreabă pe Satan dacă l-a văzut pe Iov, un om pe care Dumnezeu Însuși îl descrie ca pe o persoană diferită de toți ceilanți de pe pământ, ca pe un om fără pată și curat la suflet, care se teme de Dumnezeu și se abate de la rău(1:8). Se pare că Satan nu poate să-L contrazică pe Dumnezeu în privința descrierii făcute, însă el ridică problema motivației care stă la baza integrității lui Iov și a loialității lui față de Dumnezeu. Satan creează suspiciunea că dreptatea lui Iov este motivată de multele bogății pe care i le-a dat Dumnezeu și de faptul că l-a ferit de tot felul de necazuri. Satan își exprimă convingerea că dacă Dumnezeu i-ar lua aceste bogății, Iov L-ar blestema în mod fățiș.

Titlul
În toate traducerile Bibliei cartea aceasta poartă numele personajului ei central: Iov. Dar se pune intrebarea,a fost acest Iov un personaj real? Da, profetul Ezechiel îl considera drept o personalitate proeminentă demnă să fie pusă alături de Noe și Daniel (Ezec. 14:14, 20), iar Sfântul Apostol Iacov îl citează în Noul Testament ca pe un exemplu de răbdare în suferință. (Iacov 5:11).

Autorul Chiar dacă am mai vorbit în introducerea mea despre autor, și am subliniat că nu se știe cu exactitate care este autorul,se pare că această carte a fost scrisă inițial în proză de Elihu, unul dintre personajele cărții și mai apoi a fost tradusă în ebraică și versificată mai tîrziu de Moise. Elihu preferă să ramînă anonim ca autor, tot așa cum a preferat să nu se prezinte prea mult pe sine nici în textul cărții.

Data Scrierii Iov a trăit înainte de vremea lui Avraam. Lungimea vieții lui este caracteristică acelei perioade. Numai dupa suferința sa, Iov a mai trait încă 140 de ani! (Iov 42:16). În textul cărții se amintește de o monedă numită în evrreiește: „Chesita". Despre această moneda nu mai aflam decît în textele care amintesc de viața patriarhilor (Gen. 33:19). Viața lui Iov ar trebui plasată între capitolele 11 si 12 ale carții Geneza,cel puțin așa susțin unii teologi. Țara „Uț" în care a trăit Iov poartă numele unuia dintre nepoții lui Noe (Gen. 22:20-21).

Specificul Scrierii Cartea lui Iov nu este numai o carte de istorie. Ea este un poem dramatic care ni-l prezintă pe Iov în aspectul sau filosofic. Tema cărții este realitatea și sensul suferinței în viața oamenilor lui Dumnezeu. Scena acțiunii cuprinde cerul și pămîntul deopotrivă. Dumnezeu și Satan se înfruntă în lumea nevăzută, iar consecințele se fac resimțite în lumea noastră prin încercări, binecuvîntări și bineînțeles și prin suferințe. Cartea lui Iov, se poate spune cu adevărat că este o perlă a literaturii universale. Profunzimea ideilor ei transcend timpul și civilizațiile, fiind la fel de actuale astăzi ca și în vremea în care au fost asezate pe hîrtie.

Conținutul Cărții Cartea ni-l prezintă pe Iov în cîteva ipostaze distincte: Iov – omul neprihănit persecutat de Diavol din pricina neprihănirii lui (Iov 1:1-2:10), Iov – omul plin de sine care se ceartă neîncetat cu prietenii săi dar și cu Dumnezeu (Iov 2:11-31:40), Iov – omul care se pocăiește în fața măreției lui Dumnezeu (Iov 32: l – 42:6), Iov – omul pus în slujbă pentru recuperarea celorlalți (Iov 42:7-9) și Iov – omul binecuvîntat din nou de Dumnezeu (Iov 42:10-17).

O SCHIȚĂ A CĂRȚII IOV

Partea de proză: capitolele 1,2 Scena I: În țara lui Uț prosperitatea și liniștea lui Iov 1:1-5
Scena II: În ceruri ocara pe care Satana o aduce împotriva lui Iov, înaintea lui Dumnezeu 1:6-12
Scena III: În țara lui Uț pierderea copiilor săi și a tuturor bogățiilor 1:13-22
Scena IV: În ceruri Dumnezeu și satana 2:1-6
Scena V: În țara lui Uț Iov își pierde sănătatea și sprijinul soției lui 2:7-10

Partea de poezie: capitolele 2:11-42:6 Secțiunea de poezie a cărții reprezintă o întrecere în argumente, o dispută ideologică între Iov și cei trei prieteni ai lui. O dezbatere aprinsă era în aceea vreme ca un meci de fotbal din zilele noastre. Scena VI: La groapa de gunoi a cetății 1. Iov nu mai este înțeles de prietenii săi 2:11-13
2. Iov contra lui Elifaz, Bildad și Țofar 3:1-32:1
3. Iov în dispută cu Elihu 32:2-37:24 Scena VII: Disputa dintre Domnul și Iov 38:1-42:6

Încheierea în proză: capitolele 42:7-17 Scena VIII: În țara Uț- Binecuvântarea îndoită (dublă) a lui Iov cu zile, familie, copiii și bogății.

În trei serii de dialoguri niște prieteni, Elifaz, Bildad și Țofar, veniți inițial să-l mângâie încep mai târziu să-l critice nemilos conform unor șabloane religioase curente atunci și curente și astăzi. Ei erau siguri că toate aceste suferințe îngrozitoare ale lui Iov sunt cauzate de păcatele lui. În mod simplist ei susțin că suferința este rezultatul categoric numai al păcatului săvârșit de om. De aceea, dacă Iov s-ar pocăi doar de păcatele sale totul va fi bine din nou. Însă Iov a știut mai bine. El știa bine că nu merita această pretinsă pedeapsă crudă, dar totuși nu putea să înțeleagă de ce a îngăduit Dumnezeu ca așa ceva să i întâmple lui. De aceea, Iov părea confruntat cu dilema ori că Dumnezeu îl tratează nedrept, sau că există o altă explicație care îi este necunoscută lui. În final, s-a plecat în fața Necunoscutului, care i s-a făcut cunoscut chiar prin intermediul necazurilor pe care le-a îndurat.

S-a scris mult despre Cartea lui Iov. Unele dintre comentariile și reflecțiile exegetice care au scormonit profund subtextul poemului, au provocat reverberații sufletești, care prin intesitatea lor cutremură structura argumentelor metafizico-teologice.

Interogațiile lucide ale lui Iov, ne dau dimensiunea metafizică a căutării lui Dumnezeu, cercetare ce se încheie într-o tăcere smerită în care mai palpită doar sentimentul nimicului. În acest punct al limitei extreme, în care omul este redus la condiția de pulbere și cenușă, ca să preiau cuvintele lui Avram, se naște și ideea mistică a re-legării la Dumnezeu. În căutarea legii morale ce dă seama de ordinea lumii, lege ce trebuie să-i fie garant al existenței, omul s-a confruntat cu însăși urmările căutării. Din gândirea modului în care un anume individ, fie Iov, fie oricare om din specia lui homo religiosus, se legitimează ca om, deci creatură privilegiată a lui Dumnezeu, s-au ivit unele consecințe, dintre care aici ne interesează: argumentul moral, paralogismul justificării pedepsei divine și reprezentarea sacrului în Vechiul Testament. Toate acestea sunt aspecte conexe ale ceea ce numim problema –Iov. Intuitiv problema poate fi surprinsă în însăși cuvintele lui Iov: Căci Dumnezeu nu este un om ca mine, ca să stau cu El de vorbă și ca să mergem împreună la judecată. Iov 9,32. Și atunci sub judecata omului nu cade întotdeauna numai omul?

IOV ȘI ARGUMENTUL MORAL

Ca să înțelegem problema – IOV cred că este necesar în prealabil să recurgem la un exercițiu de gândire, prin intermediul căruia să surprindem deschiderile textului biblic înspre domenii de investigare teoretică. Prin urmare, este vorba de o succintă referire la reflecțiile pe care Cartea Iov le-a generat și care s-au concretizat în diverse analize cu caracter logico-filosofic. Cauza acestor reflecții este pariul descris în prologul cărții și anume între Dumnezeu și Satan, precum și urmările acestuia, adică, răul pe care îl trăiește Iov.

1.2. OBIECȚIILE ȘI INTEROGAȚIILE LUI IOV

Obiecția 1: În cazul argumentului moral avem o variantă de petitio principii, adică postulăm pe cazuri individuale ceea ce trebuie demonstrat ca fiind universal. Se știe că prin inducție, adică dacă pornim de la cazuri particulare, oricât de mare ar fi numărul acestora, concluzia nu poate fi decât probabilă. Or, un adevăr relativ este de neconceput atunci când este vorba de absolutul divinității.

Ioan lasă prin testament averea azilului de bătâni, Petru miluiește întotdeauna cerșetorii, Vasile donează bani bisericii, deci fiecare creștin cinstește prin fapte credința în Dumnezeu.

Acest raționament, în fond este o aplicație a argumentului moral, implică o petitio principii, deoarece trece de la punerea de cazuri particulare la aserțiunea universală. Este suficient un singur individ din clasa creștinilor să nu fie cu suflet generos și atunci expresia conclusivă fiecare creștin cinstește prin fapte credința în Dumnezeu devine contradictorie.

Obiecția 2: Standardul judecăților duble implică binele în sensuri contradictorii. De exemplu:

A)Epidemiile sunt o binefacere pentru doctori, deoarece îi îmbogățește.

B)Epidemiile sunt sărăcie pentru săraci, întrucât îi sărăcește.

C)Jocul de noroc are pentru unii chipul binelui, iar pentru alții imaginea răului.

D)Regalistul :Monarhul este unsul lui Dumnezeu și garantul binelui pentru popor.

E)Republicanul: Monarhul este un anacronic și un parazit ce aduce răul pentru popor

Rezultă că binele este o valoare relativă. Dar această obiecție suferă ea însăși de eroarea petitio principii. Și atunci, binele este absolut sau relativ? Dacă eu pot formula o asemenea întrebare, cum poate fi răspunsul? Răspunsul lui Petru Creția: Din întregul comentariu, care deschide propria traducere a acestui text biblic, cred că acest citat este deosebit de elocvent ,,Problema răului apare atunci și numai atunci când se postulează că lumea a fost creată de o entitate conștientă și responsabilă. În această ipostază, cei care pătimesc de răul existent în lume se pot raporta la aceea entitate ca la autorul răului din lume și se pot întreba de ce a făcut lumea așa și nu altfel. Și îl pot considera fie ca deus malignus, fie ca lipsit de atotputernicie, fie ca instituind răul în vederea unui scop final bun, numai de el știut,,.

1.3. LOGICA LUI IOV.

Cuprinderea modului de a gândi a lui Iov într-o schemă logică, din care să rezulte și sensul unei viziuni opusă tradiției, deci cu deschidere înnoitoare, presupune în prealabil câteva precizări:

1.Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul și asemănarea Sa, iar sufletul este elementul de înrudire-cum se exprima Sf. Grigorie de Nazianz.

În componența sufletului omenesc-afirmă Aristotel-,,există un intelect de așa natură în cât să devină toate,,, adică el are în vedere intelectul activ prin care se exprimă,,Principiul Suprem,, de care ,,Atârnă Cerul și natura,,. Acest ,,element divin,,-spune Aristotel,,este cuprins în intelect și se manifestă în act atunci când,,Gândirea se gândește pe sine însăși prin participarea la inteligibil,, devenind ea însăși inteligibilă,,astfel că intelectul și inteligibilul se confundă devenind identice,,. Or, acelașii lucru afirmă si Sf. Grigore de Nazianz, când precizează că proprietățile lui Dumnezeu se distribuie ierarhic,regăsindu-se numai la nivelul rațiunii cugetătoare.

2.Potențial, asemănarea între Dumnezeu și om ar fi posibilă în baza a trei elemente: chipul, cunoașterea binelui și a răului, viața veșnică. Astfel Dumnezeu însușii în actul creației a dat omului chipul Său: ,,Si a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său,,(Facerea:1,27), iar în urma căderii în păcat confirmă al doilea element comun, chiar dacă a fost obținut printr-un act fraudulos de necredință:,,Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele și răul,,(Facerea 3,22), însă il alungă din rai,,nu cumva să-și întindă mâna și să ia roade din pomul vieții, să mănânce și să trăiască în veci!,,(Facerea: 3,22). Dar viața veșnică, ca al treilea element al asemănării, îi va fi totuși accesibilă omului pri Iisus Hristos,,Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică,,(Ioan 5,24). Mai mult posibilitatea asemănării a însemnat întruparea divinului în om:,,Și cuvântul S-a făcut trup și s-a sălășluit între noi…,, mărturisește evanghelistul Ioan(Ioan: 1,14).

Aceste repere ale textului biblic privind relațile Dumnezeu – existența umană ne ajută să arătăm că Iov este parte a planului divin și ca atare prefigurează omul epocii neotestamentare.

Cartea Iov este unul dintre mesajele lui Dumnezeu adresate omenirii. Ea ne spune că suferința este de multe ori un sol pe care ni-l trimite El pentru a ne ajuta să ne vedem corect pe noi înșine și să ne dăm seama că sîntem neputincioși și avem nevoie de mîntuire: „Dumnezeu vorbește însa, cînd într-un fel, cînd într-altul, dar omul nu ia seama. Și prin durere este mustrat omul în culcușul lui, cînd o luptă necurmată îi framîntă oasele" (Iov 33:13-19), „Dar Dumnezeu scapă pe cel nenorocit prin nenorocirea lui, și prin suferință îl înștiintează" (Iov 35:15).

Cîta vreme căuta să se dovedească nevinovat înaintea lui Dumnezeu, Iov nu face altceva decît să se umple de vinovație: „Este vreun om ca Iov, care să bea batjocura ca apa" (Iov 34:7). Cît timp se lăuda în fata lui Dumnezeu, Iov este vinovat de păcatul mîndriei, iar pentru cei mîndrii cerul se închide: „Să tot strige ei atunci, căci Dumnezeu nu răspunde, din pricina mîndriei celor răi. Degeaba strigă, căci Dumnezeu n-ascultă, Cel Atotputernic nu ia aminte" (Iov 35:12-13).

1.4.O SCURTĂ AȘEZARE A CĂRȚII

I. PROOLOG l – 2
a. Iov – neprihănit în belsug, 1:1-5
b. Satan – răutăcios și pornit pe rău, 1:6-19
c. Iov – neprihănit în nenorocire, 1:20-22
d. Satan – perseverent în răutate, 2:1 -8
e. Iov – neprihănit pînă la capăt, 2:9-13

II. DIALOG 3 – 42
a. Plîngerea lui Iov, 3
b. Prima triadă de dialoguri, 4-14
c. A doua triadă de dialoguri, 15 – 21
d. A treia triadă de dialoguri, 22-31
e. Elihu intervine, 32 – 37
f. Dumnezeu intervine, 38-41

III. EPILOG 42:7-17
a. Iov – lăudat de Dumnezeu, 42:7
b. Cei trei prieteni condamnați de Dumnezeu, 42:8
c. Iov – suferința lui încetează, 42:10
d. Iov – răsplatit cu binecuvîntare, 42:11-17

IOV ȘI SATAN

Așa cum deja amspus mai sus, suferința unui om bun și integru a fost întotdeauna o problemă pentru cei care cred într-un Dumnezeu drept. Și de aici trebuie să plecăm cu cercetarea noastră. Cum poate permite un Dumnezeu drept ca o persoană ascultătoare și credincioasă să aibă parte de tragedii și necazuri de tot felul? Pe drept este pusă această întrebare pentru-că logica noastră omenească ne forțează să ne punem astfel de întrebări, însă și mai curios este faptul că citim în cartea Eclesiastul 9:2,3 că tuturor oamenilor li se întâmplă lucrurile in viață deopotrivă. Și cel bun are parte de durere și suferință ca și cel rău, și asta parcă schimbă logica noastră.

Cartea lui Iov pune această întrebare și îi dă un răspuns surprinzător și neasteptat. Acest răspuns nu este dat în cursul dezbaterii dintre Iov și prietenii săi. În timp ce Iov insistă cu încăpățânare că este nevinovat, prietenii lui cred că el trebuie să fie un păcătos, deoarece ei consideră că boala lui este o pedeapsă din partea lui Dumnezeu pentru păcatele sale. Ei cred că unui om drept și credincios Dumnezeu îi dă întotdeauna sănătate și prosperitate. La sfârșitul dezbaterii, fiecare participant își menține poziția inițială, nici Iov, nici prietenii lui nu izbutesc să convingă cealaltă parte. În consecință nici noi, nu obținem răspunsul care ne interesează din dezbaterea lor, ci de la însușii autorul cărții. El răspunde la întrebarea pusă mai sus atât în prologul cât și în epilogul cărții sale.

Pentru investigația noastră nu este necesar să trecem în revistă diferitele teorii privitoare la felul cum a fost scrisă cartea lui Iov. Este suficient să spunem că o vom aborda, așa cum este ca pe un întreg. Vrem să auzim ce are ea de spus celor de pe vremea când a fost scrisă, apoi celor din vremea Noului Testament, precum și celor din secolele următoare,și vom încerca să auzim ce are să ne spună nouă, celor din pragul secolului al XXI-lea.

Cartea începe cu prezentarea lui Iov, un cetățean din Uț,un om fără pată,și curat la suflet, care se temea de Dumnezeu și se abătea de la rău(1:1). Tată a zece copii, el era cel mai bogat om din Răsărit. Ori de câte ori copii lui se adunau pentru o petrecere, Iov aducea după aceea sacrificii pentru ei, în eventualitatea că au păcătuit în timpul petrecerii.

Acțiunea de la începutul cărții are loc în cer, la o întâlnire a fiilor lui Dumnezeu. Satana este și el printre ei. Dumnezeu îl intreabă pe Satan dacă l-a văzut pe Iov, un om pe care Dumnezeu Însușii îl descrie ca pe o persoană diferită de toții ceilalți de pe pământ, ca pe un om fară pată și curat la suflet, care se teme de Dumnezeu și se abate de la rău. Se pare că Satan nu poate sa-l contrazică pe Dumnezeu în privința descrierii făcute, însă el ridică problema motivației care stă la baza integrității lui Iov și a loialității lui față de Dumnezeu. Satan crează suspiciunea că dreptatea lui Iov este motivată de multe bogății pe care i le-a dat Dumnezeu și de faptul că l-a ferit de tot felul de necazuri. Satan își exprimă convingerea că dacă Dumnezei i-ar lua aceste bogății Iov l-ar blestema în mod fățiș. Ca o părere pur personală și fără să am pretenția că sunt cel mai în măsură să hotărăsc, eu cred că defapt aici Satan a folosit un tertip, pentru-că in mod real Satan știa care îi este motivația lui Iov, pentru care este atât de curat. Iov își făcuse un obicei pur natural în a se apropia de Dumnezeu dorind să se sfințească atât el cât și familia lui, motiv pentru care și procedează în a aduce jertfe pentru fii și ficele lui după fiecare petrecere. Însă deși în mod răutăcios Satan, apreciază că Iov ar avea un interes categoric, în realitate era convins de puritatea de curăția de inimă de care era vrednic neprihănitul Iov. Sigur că este foarte interesant cum de Dumnezeu acceptă acest pariu pe care Satan îl propune pentru-că asta presupune pentru Iov o serie de examene care mai de care mai grele.

Atacul lui Satan la adresa integrității lui Iov este totodată un atac la onoarea lui Dumnezeu. Dumnezeu declarase înaintea întregii oștiri a cerurilor că Iov este omul lui special pe pământ. Pentru a-L discredita pe Dumnezeu, Satan declara în fața aceluiași auditoriu că evlavia lui Iov nu este autentică. Iov îi este credincios lui Dumnezeu nu pentru-că l-ar iubii cu adevărat, ci pentru-că El i-a oferit bogății și protecție. Dacă evlavia lui Iov este falsă și dacă el este tot ce are Dumnezeu mai bun pe pământ, atunci pe cine mai poate prezenta Dumnezeu ca fiind robul Lui credincios? Atacându-l astfel pe Iov, Satan insinuează că Dumnezeu îi mituiește pe oameni pentru ai fi credincioși, că le-ar cumpăra loialitatea prin bogății și că oamenii i se închină doar din cauza bunurilor primite de la El, și nu pentru-că El este singurul Dumnezeu. Este foarte interesant pentru noi care citim acum și privim tot acest tablou a celor petrecute în cer, să putem vedea obrăznicia cu care Satan își permite să insinueze lucruri chiar despre Creatorul Dumnezeu. Acest caracter fără nici o urmă de limită a jignirilor, a ofenselor aduse lui Dumnezeu îl defineste pe Satan de la începutul căderii lui și până în ziua de azi când cu așa multă înverșunare lucrează în caracterele semenilor noștri care îi fac voia, deformând defapt natura noastră umană care a fost umplută de Dumnezeu prin chiar faptul că omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Probabil că a fost o mare și înspăimântată tăcere în cer, când a fost lansată această provocare la adresa onoarei lui Dumnezeu. Totuși este extrem de remarcabil faptul că Dumnezeu și Satan sunt deacord cu privire la un lucru esențial. Ei sunt deacord în privința faptului că o loialitate și o credincioșie față de Dumnezeu care se bazează pe bogățiile oferite de El, și sunt dependente de aceste bogății, nu sunt autentice.

Lăsând această provocare la adresa autenticității evlaviei lui Iov și implicit la onorabilitatea lui Dumnezeu, Satan a creat o situație din care singura ieșire era testarea lui Iov. Nici Dumnezeu însușii nu avea altă soluție decât sa-l încerce pe Iov, luându-i toate bogățiile pentru ai putea urmări comportamentul la pierderea tuturor posesiunior sale pământești.

Prin urmare, Dumnezeu îi permite lui Satan să-l testeze pe Iov și astfel acesta provoacă o serie de atacuri din partea unor oameni ostili și câteva furtuni puternice care distrug toate bunurile lui Iov și-i omoară pe toți cei zece copii ai lui. Pe baza discuției din cer, suntem îndreptățiți să credem că în acel moment toți cei care făceau parte din imperiul spiritual priveau cu sufletul la gură reacția acestui singur om. Va rămâne el oare credincios lui Dumnezeu? Îl va blestema oare pe Dumnezeu pentru aceste calamități îngrozitoare? Însăși onoarea lui Dumnezeu atârna de răspunsul acestui om. Va dovedi el oare că Dumnezeu are într-adevăr oameni pe pământ care I se vor închina chiar dacă îi despoaie de toate bunurile lor? În acele momente, Iov a devenit un spectacol pentru întregul Univers.

Când mesagerii se perindă unul după altul ca să-l anunțe pe Iov despre dezastre și când își dă seama că tot ce avusese, inclusiv cei zece copii ai lui, a pierit și a fost distrus, Iov rămâne cufundat în tăcere, năucit și înmărmurit. Apoi, contrar așteptărilor lui Satan, Iov nu explodează împotriva lui Dumnezeu cu proteste sau cu întrebări; singura lui reacție este un comentariu obișnuit la adresa destinului comun al ființelor umane; ,,Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat și Domnul a luat…,,;apoi, după această afirmație, înțelegând că într-o asemenea situație se așteaptă de la el o declarație care să oglindească atitudinea lui față de acest Dumnezeu care dă și ia înapoi după bunul Lui plac, Iov exclamă: ,,binecuvântat să fie Numele Domnului!,, (1,21). Prin aceste cuvinte Iov declară de fapt: Nu am adus cu mine aceste lucruri atunci când am venit pe lume. Ele mi-au fost date de Dumnezeu și, fiind ale Lui, are dreptul să le ia înapoi. În ceea ce privește atitudinea mea față de Dumnezeu, lauda mea nu depinde de aceste bunuri materiale. Nu, fiindcă eu mă închin Lui pentru ceea ce este El, pentru simplul fapt ca El este Dumnezeu.

Satan a prezis că Iov ÎL va blestema pe Dumnezeu. În loc de așa ceva, Iov L-a binecuvântat. E oare prea mult să ne imaginăm că în momentul în care Iov a spus: ,,Binecuvântat fie Numele Domnului!,, toți îngerii au izbucnit în aplauze furtunoase și au început să cânte imnuri spre lauda lui Dumnezeu?

În ciuda acestei înfrângeri atât de evidente, Satan nu renunță. Adresându-I-se îmcă o dată lui Dumnezeu, El spune că Iov se mai poate bucura încă de viață pentru că este sănătos. Dar, în agonia unei boli cumplite, cu siguranță că el Îl va blestema pe Dumnezeu. Aceasta era o nouă provocare la adresa onoarei lui Dumnezeu și El a acceptat să-l supună pe Iov unui nou test.

Făcând ceea ce face el cel mai bine, Satan i-a provocat lui Iov o boală dureroasă, determinându-l să se simtă nespus de mizerabil. Se pare că el a fost alungat din oraș. Zăcând pe o grămadă de cenușă, Iov se scarpină cu un ciob dintr-un vas spart pentru a-și alina suferința. Soția lui este uimită că el Îi rămâne încă loial lui Dumnezeu si-l sfătuiește să-L blesteme, argumentând că atunci Domnul îl va ucide, punând astfel capăt nenorocirii lui. Bineînțeles ea nu bănuia că Satan dorește tocmai acest lucru. Fără să fie conștienă de acest lucru, ea a devenit vocea lui Satan.

Prietenii lui Iov au venit să-l mângâie, însă din cauza înțelegerii lor limitate și a miopiei lor, ei nu au fost în stare decât să-l someze să recunoască în fața lor că păcatul lui i-a cauzat boala. În ciuda perorațiilor lor obositoare, Iov își susține totuși nevinovăția. Deși nu înțelege de ce îl tratează Dumnezeu în felul acesta, Iov persistă până la capăt să dea glas credinței sale în El: ,,Chiar dacă mă va ucide, eu tot mă voi încrede în El,,(13:15, NKJV).

Nu ni se mai înfățișează un al treilea dialog în cer între Dumnezeu și Satan, dar este ușor de înțeles că Iov i-a adus o mare victorie lui Dumnezeu în acea zi, învigându-l în mod clar pe Satan și dovedind că acesta nu are dreptate. Bineînțeles că Iov nu știa nimic despre cele petrecute în cer. Dar acum, întreaga lume spirituală putea mărturisi că Dumnezeu are într-adevăr un om credincios pe pământ. Satan a fost făcut de rușine în fața întregului univers, iar onoarea lui Dumnezeu a fost răzbunată.

Pentru înțelegerea întregului mesaj al cărții, este necesar să se citească discursul lui Dumnezeu adresat lui Iov, discurs redat în capitolele 38-41, dar și epilogul din capitolul 42. Mesajul lui Dumnezeu constă dintr-o lungă listă de întrebări referitoare la misterele universului. Din nou și din nou, Dumnezeu îl întreabă pe Iov dacă are cunoștință despre aceste mistere, sau dacă le poate explica. Evident că Dumnezeu vrea prin aceasta să-l aducă pe Iov în situația de a admite complexitatea Universului creat de El și că Iov, ca ființă limitată, nu trebuie să se aștepte să cunoască toate explicațiile sau toate răspunsurile la întrebarea de ce se întâmplă lucrurile așa cum se întâmplă. Iov trebuia să ajungă în situația în care să poată afirma că deși evenimentele din viața lui par a fi absurde și lipsite de logică, el tot va crede cu fermitate că Dumnezeu a avut motivele Lui pentru tot ceea ce a făcut. Iov trebuia să justifice rațional încrederea lui nezdruncinată și copilărească în faptul că Dumnezeu își va împlini în cele din urmă bunele intenții față de el.

Există câteva idei de bază pe care Cartea lui Iov dorește în mod evident să le comunice. Prima dintre ele este că atâta timp cât suntem pe acest pământ, Dumnezeu nu ne descoperă toate motivele pentru care hotărăște unele lucruri în viețile noastre. A doua idee este că suferința noastră poate avea o dimensiune cosmică. Pot exista unele motive pentru suferința noastră care sunt cu totul dincolo de înțelegerea noastră. Ea poate servi foarte bine la glorificarea lui Dumnezeu și la învingerea lui Satan. Al treilea concept este că în timp ce suferința este un test al fidelității noastre față de Dumnezeu, procesul prin intermediul căruia suntem testați ne face mai buni. La un moment dat în timpul teribilelor sale suferințe, Iov a devenit conștient de faptul că este testat de Dumnezeu. Înțelegând că Dumnezeu cunoștea rezultatele testului înainte chiar ca acesta să aibă loc, Iov a declarat: ,,Dar El știe ce cale am urmat; și dacă m-ar încerca, aș ieși curat ca aurul,,(23:10). Iov nu știa care este scopul testării, însă știa că testarea îl va transforma , făcându-l să iasă ,,ca aurul,,(ibid.).

Abea în epilog găsim relatarea lui Iov cu privire la ceea ce a câștigat în urma suferințelor sale: ,,Urechea mea auzise vorbindu-se despre Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut,,(42:5). Se poate deduce din această afirmație că înainte de această experiență,Iov îl cunoștea pe Dumnezeu doar teoretic. El învățase despre Dumnezeu de la părinții lui, învățătorii lui etc; datorită învățături lor, Iov a crezut în El, și chiar s-a temut de El. Totuși, în timpul suferințelor sale i s-a întâmplat ceva ciudat: ochii i s-au deschis și Dumnezeu a devenit ,,vizibil,, pentru el. Doar în suferință Dumnezeu a devenit real pentru Iov; numai atunci a cunoscut el din experiență personală prezența Lui.

SUFERINȚA ÎN GENERAL

Întreaga teologie creștină își fundamentează învățătura pe Sfânta Scriptură. Personalitățile prezentate de-a lungul timpului de către autorii inspirați au devenit modele de credință, de dragoste, de ascultare, de jertfă, căci prin virtuțile lor ne descoperă existența lui Dumnezeu și experiența lor personală cu divinitatea. Revelația Vechiului Testament ne face cunoscute experiențe și exemple ale întâlnirii divinului cu umanul, întâlnire care este doar începutul unei relații care pornește de la parte la întreg, Dumnezeu manifestându-se și comunicând în lumea noastră prin Duhul Sfânt în cei capabili și dispuși să-I ducă mesajul în lume. Profeții și oamenii aleși de Duhul Sfânt au avut propria experiență cu harul divin, însă omul nu se întoarce niciodată mai instruit în cele ce țin de cunoașterea lui Dumnezeu, ci aduce întotdeauna și exclusiv mesajul ce ține de voia lui Dumnezeu privitoare la planurile Lui față de cei aleși și nicidecum ceva în plus ca să satisfacă oarecum curiozitatea omului.

Trebuie înțeles faptul că Dumnezeu niciodată nu i-a ales la întâmplare pe cei care urmau să le fie încercată credința, ci doar pe aceeia despre care știe că vor ieși învingători. De aceea l-a preferat pe patriarhul Avraam căruia i s-a revelat, i-a ales apoi pe profeți, care au transformat suferința în virtute și au păstrat poporul evreu în credința față de Dumnezeu, l-a ales pe poporul biblic, fiind totuși sigur că deși mulți vor cădea în ispită și se vor întoarce de la fața Sa, El își va realiza integral planurile Sale cu privire la mântuirea lumii. Așadar El alege întotdeauna pe cel cu care va conlucra și cu care va și fi mereu în câștig.

Dumnezeu îl alege pe Avraam pe timpul regelui Hamurabi (sec. XIX-XVI î.Hr.), din Urul Caldeii, acolo unde el era singurul monoteist în mijlocul închinătorilor la idoli. Urmând îndemnul Domnului, el se așează o vreme în Haran ca în cele din urmă să ajungă în Canaan, țară idolatră stăpânită de șapte neamuri canaaneice ( Facerea 12, 1-5).

Este arhicunoscut faptul că suferința, indiferent de formă, fizică sau psihică, este legată de însăși această existență fiind comună tuturor ființelor vii. Izvorul suferinței este considerat a fi călcarea poruncii divine de către protopărinții noștri în Rai. Prin neascultare omul a devenit rob al păcatului și implicit al suferinței, iar căderea sa a antrenat de la sine și alterarea creației, toate fiind supuse pedepsei căci „întreaga fire sau creatură a fost supusă deșertăciunii, nu de voie, ci din pricina celui care a supus-o, cu nădejdea că și ea va fi izbăvită” (Romani 8, 20-21).

Dicționarul Universal al Limbii române definește termenul suferință ca fiind „o durere fizică sau morală, stare a celui care suferă”; verbul a suferi este definit în mai multe sensuri: a răbda, a îndura chinuri, neplăceri.

Termenul suferință este legat de conceptele de rău și durere. Deși verbul a suferi poate fi folosit în sensul de a trece prin suferință sau a îndura sau în sensul de a suferi și a tolera, substantivul este legat de obicei de primul sens.

Suferința este experiența durerii sau a nenorocirii, în care ființele umane sunt conștiente de lipsa voinței lor. Pentru omenire, suferința, cu elementele ei biologice, psihilogice și ontologice, poate fi rezultat al decăderii morale, unde păcatul uman și nebunia conduc la chin (nedreptate, exploatare, lăcomie, război, violență, viol, părăsire, boală legată de un comportament greșit) sau rău natural (secetă, inundații, cutremure, accidente, boală și moarte, care nu sunt legate de vina omenească). Suferința, ca o stare a minții, poate fi legată de împrejurările de loc, posesiuni și oameni, decât de problema răului. Deși suferința poate fi datorată durerii neameliorate, nu orice durere, ca și senzație psihică, duce neapărat la suferință.

În Biblie suferința este considerată o apariție nedorită în lumea creată. Creațiunea a fost făcută bună (Facere 1,31). Când a intrat în continuare păcatul a intrat și suferința, sub forma conflictului, durerii, descompunerii, muncii trudnice și a morții (Facere 3,15-19). Biblia ne prezintă o legătură strânsă între căderea umanității și suferință: păcatul uman este legat de depărtarea de Dumnezeu, de discordia și dușmănia dintre ființele umane (Facere 3,15) și de nenorocirea și chinul în supunerea față de ordinea creată (Facere 3,17-19). Mai mult decât atât, se vede în Vechiul Testament că Dumnezeu a trimis binele, a îngăduit răul și suferința pentru care a creat înschimb vindecarea (Amos 3,6).

Povara suferinței a fost întotdeauna profund resimțită de către poporul lui Dumnezeu (Genesa 27,3; 2 Samuel 14,14). Prezența ei a devenit adesea o problemă, deoarece s-a considerat că a fost trimisă de Dumnezeu (Psalmul 39:9) și astfel trebuia raportată la realitatea dragostei și a neprihănirii lui Dumnezeu (Psalmul 73).

Cartea Iov prezintă așadar viața omului care a răbdat suferința și a ridicat-o pe aceasta la rang de virtute. Ea poartă numele personajului principal și nu are un autor cunoscut, numele lui Iov înseamnă potrivnic, dușman. Iov, nume propriu, poate fi pus în relație cu ebraicul iib- care înseamnă a dușmăni, a trata pe cineva drept dușman, însă punând aceste traduceri în directă corelare cu conținutul cărții am deduce sensul de cel dușmănit și persecutat. Pus la pasiv, verbul iav sau iiv, face ca numele Iov să fie unul simbolic. Semnificația filologică a numelui poate fi pusă în legătură și cu radicalul `ayab- a urî, care arată faptul că sursa suferințelor lui Iov a venit tocmai de la ura și invidia lui Satan

În primul rând, suferința este o pedeapsă pentru păcat. Cartea Facerii ne arată că originea suferinței este în păcatul omului. Dar răspunsul acesta nu epuizează semnificația suferinței. Prietenii lui Iov s-au limitat la acest răspuns și Dumnezeu i-a condamnat din cauza aceasta. Al doliea răspuns ce se adaugă celui dintâi este că suferința vine ca o consecință a păcatelor pe care le-au comis părinții cuiva. Exodul 20,5 ne spune că Domnul îi pedepsește pe copii pentru fărădelegile părinților până la a treia și a patra generație. În fine, a treia explicație ne spune că suferința vine asupra omului în vederea echipării și educării lui, căci nuiaua și certarea dau înțelepciunea (Proverbe 29,15).

Mulți dintre marii profeți se pare că au suferit într-un mod reprezentativ pentru poporul lor. Moise a împărtășit suferința poporului său astfel încât părea că toată povara este pe umerii lui. Osea a suferit în relația de căsnicie, care era un act al pildei despre dragostea și relația iertătoare a lui Dumnezeu față de poporul Lui. Isaia, Ezechiel, și, de-asupra tuturor, Ieremia au simțit asprimea vocației lor profetice.

3.1. SUFERINȚA LUI IOV

2:7. Atunci Satan a plecat dinaintea Domnului și a lovit pe Iov cu lepră, din tălpile picioarelor până în creștetul capului.

8. Și a luat Iov un ciob ca să se scarpine și ședea pe gunoi, afară din oraș. Credincioșia lui Dumnezeu nu garantează credincioșilor scutirea de dificultate, durere si suferintă în viețile lor. De altfel, Iisus a învățat că noi trebuie numaidecât să ne asteptăm la aceasta. Biblia oferă numeroase exemple de oameni cu frică de Dumnezeu care au îndurat multă suferință din cauza unei diversități de cauze-de exemplu Iosif, David,Ieremia și Sfântul Apostol Pavel.

Mai întai de toate trebuie spus că suferința lui Iov nu a fost urmarea directă a păcatului său personal. Pentru-că chiar Dumnezeu a depus mărturie despre el că este un om drept. In al doilea rând, deși Iov nu a suferit pentru-că a păcătuit, totuși încercările prin care a trecut, au scos la iveala mândrie, îndreptățire de sine,și animozitate în inima lui. El nu a fost izbăvit sau salvat până nu a avut o imagine clară a nimicniciei sale și a măretiei lui Dumnezeu și până nu s-a rugat pentru prietenii săi.

Se pune totuși o întrebare în acest context: Oare mai poate omu, în cazul nostrum Iov, să vadă dragostea lui Dumnezeu în tot acest context al suferintelor lui? Când totul pare o taină fără sfârșit? Dar oare îl mai poate simții Iov pe Dumnezeu aproape de el sau se vede singur și abandonat? Dar în acest context, sau prinde foarte bine și în acest context o frumoasă afirmație pe care a făcut-o Părintele Dumitru Stăniloaie: De fapt prin cuvinte și înțelesuri trebuie să trecem mereu dincolo de cuvinte și înțelesuri. Numai așa sesizăm prezența plină de taine a lui Dumnezeu.

Cartea prezintă două motive pentru suferința lui Iov: pe de o parte, avem de a face cu suferința ca și consecință a înfruntarii nevăzute dintre Dumnezeu și Satan, iar pe de altă parte, avem de a face cu suferința ca o disciplinare a mîndriei și a unei prea mari încrederi în sine. Dacă toată acțiunea s-ar fi încheiat odata cu Iov 2:10, am fi rămas cu parerea că Iov a fost un om desăvîrșit: „În toate acestea, Iov n-a păcătuit de loc cu buzele lui". Acțiunea cărții continuă însă și noi descoperim treptat că Iov este un om remarcabil printre semeni, dar lipsit de perfecțiune cînd este confruntat cu standardul lui Dumnezeu. Cînd Dumnezeu intervine, după interminabilele înfruntari dintre Iov și cei trei prieteni ai săi, glasul Său răsuna din mijlocul furtunii plin de mînie acuzatoare: „Cine este cel ce îmi întunecă planurile, prin cuvîntări fără pricepere?" (Iov 38:2). Față în față cu Dumnezeu Creatorul, Iov se pleacă într-o pocăință sinceră și adîncă: „Da, am vorbit, fără să înțeleg, de minuni, care sînt mai presus de mine și pe care nu le pricep". „Urechea mea auzise vorbindu-se despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scîrbă de mine și mă pocăiesc în țărîna și în cenușă" (Iov 42:1-6). În fața lui Dumnezeu, nimeni nu poate să se laude: „Căci toți au păcătuit și sînt lipsiți de slava lui Dumnezeu" (Romani 3:23). Chiar și cel mai bun dintre oameni merită pedeapsa divină. Chiar și cel mai strălucit exemplar uman are nevoie de har și de iertare: „Dar știu că Răscumpărătorul meu este viu, și că se va ridica la urmă pe pămînt. Îl voi vedea și-mi va fi binevoitor" (Iov 19:25-27).

3.2. CAUZE PENTRU CARE SUFERĂ CREDINCIOȘII.

1.Credincioșii îndura suferințe ca o consecință, care contiinua, a căderii lui Adam și a Evei. Când păcatul a intrat în lume, durerea, necazul,conflictul și în cele din urmă, moartea au invadat viețile făpturilor umane. Sfântul Apostol Pavel afirma:De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el.(Romani 5:12).De altfel întregul univers suferă, geme sub efectele păcatului și tânjește după vremea unui pământ nou și a unui cer nou.

2.Unii credincioși suferă pentru același motiv ca și cei necredincioși, adică drept urmare a propriilor lor fapte. Aici trebuie să urmărim principiul Ce seamană omul acea va și secera(Galateni 6:7), care se aplică într-un sens general fiecăruia. Dumnezeu poate folosi astfel o suferință ca pe un mijloc de disciplinare a noastră așa încât să putem dobândii roada dădătoare de pace a neprihănirii.

3.Credincioșii suferă deasemenea, cel puțin în sinea lor, ca urmare a faptului că ei trăiesc într-o lume păcătoasă și coruptă. Tot ce ne înconjoară reprezintă efectele păcatului, iar noi suportăm întristare și chin pentru-că vedem puterea care stăpânește peste mulți oameni. Deaceea noi trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu deoarece El va dovedii biruința Sa asupra puterii păcatului.

Cartea lui Iov ne prezintă două motive pentru suferința lui Iov: suferința ca și consecință a înfruntării nevăzute dintre Dumnezeu și Satan și suferința ca o disciplinare a mândriei și a unei prea mari încrederi în sine. Dacă toată acțiunea s-ar fi terminat după capitolul 2 din carte, am fi rămas cu părerea ca Iov a fost un om desăvârșit. Acțiunea cărții continuă însă și noi descoperim treptat că Iov este un om remarcabil printre semeni, dar lipsit de perfecțiune atunci când este confruntat cu standardul Lui Dumnezeu.Chiar și cel mai bun dintre oameni merită pedeapsa divină pe drept, pentru-că chiar și cel mai strălucit exemplar uman are nevoie de har și de iertare de păcatul care îi umbrește viața.

Cartea Iov ne spune că suferința este de multe ori un sol pe care ni-l trimite Dumnezeu pentru a ne ajuta să ne vedem corect pe noi înșine și să ne dăm seama că avem tot mai mare nevoie de Dumnezeu. Chiar dacă nu cunosc prea multe detalii, aproape toți oamenii știu că Iov a suferit. Descrierea nenorocirii lui Iov este clară și desăvârșită. Iov a pierdut totul într-o zi mai puțin viața. Iov l-a avut pe Dumnezeu și tot ce și-a putut dori în viață dar de-o dată le-a pierdut pe toate,mai puțin pe Dumnezeu pentru-că el nu l-a pierdut niciodata pe Dumnezeu deși a îndurat o suferință cumplită și-a dat seama că relația lui cu Dumnezeu a devenit tot mai strânsă. Misterul suferinței umane nu a fost explicat pe deplin în cartea Iov așa cum ne-am aștepta fiecare din noi, acest lucru îl determina pe scriitorul Wesleey Baker să afirme urmatoarele: Când ajungem la capătul cărtii Iov, nu găsim scris nici un răspuns.Nimic care să satisfacă mintea logică.

Pentru noi creștinii, atunci când ne gândim la suferință, în primul rând ne gândim la suferința Mântuitorului Iisus Hristos iar apoi inevitabil ne gândim la suferința lui Iov. De multe ori, citind cartea Iov ne punem următoarea întrebare:Cum a putut un om să suporte așa de multă durere fizică și nunumai? Dacă citim cu atenție cartea Iov, putem observa faptul că nu se încearcă neaparat o explicare a suferinței lui Iov, ci mai degrabă se dă glas suferinței propriuzis, care îți lasă sentimentul unei usoare explicatii dar mai în finalul cărții. A spune că Iov a fost desăvârșit prin suferințele sale înseamnă a lua drept adevărat ceea ce trebuie în prealabil demonstrat, deoarece Iov era perfect din punct de vedere moral și religios înainte ca suferința să intervina în viața lui.Și Domnul a zis către Satan: "Te-ai uitat la robul Meu Iov, că nu este nici unul ca el pe pământ fără prihană și drept și temător de Dumnezeu și care să se ferească de ce este rău?" Dar totodată trebuie să spunem că Iov a suferit după voia lui Dumnezeu, el n-a cunoscut niciodata prefața istoriei sale. In felul în care ne tratează Tatăl nostru Cel Ceresc, există lucruri care nu au o explicatie imediată asta deși noi oameni cerem și așteptăm totdeauna explicații sau răspunsuri imediate. Există manifestări providențiale inexplicabile care ne testează până la exasperare și care dovedesc faptul că raționamentul nu este decât o atitudine mentală. Biblia și simțul realitătii pe care il avem sunt de acord că temelia vieții umane este logică nu rațională. Dumnezeu nu i-a explicat niciodată lui Iov calea Sa. Iov se lupta cu probleme, una dupa alta, iar providența îi aduce mereu probleme noi, totuși în final el spune: Din spusele unora și altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut.(Iov 42:5). El a văzut că de tot ceea ce el s-a agățat în întuneric este adevărat și că Dumnezeu este tot ceea ce el crezuse că este: Iubitor, Drept și Cinstit. Nu se putea să fie altfel pentru-că Iov așa îl știa pe Dumnezeu și așa trebuia să rămâna având în vedere că Dumnezeu nu se schimbă.

3.3. TEMA SUFERINȚEI, O SCURTĂ DESCRIERE A ACESTEIA.

Filosoful creștin C. S. Lewis face o distincție între durere și suferință. Sub un anumit nivel de intensitate, durerea nu este resimțită, ba poate fi chiar un lucru plăcut întru-câtva. Există două înțelesuri ale cuvântului durere și ele trebuie deosebite:

Un anumit gen de senzație, purtată probabil de a lungul anumitor fascicule nervoase, pe care pacientul o recunoaște ca atare, fie că îi produce plăcere, fie că nu (de pildă, ușoara durere în picioare va fi recunoscută ca durere, chiar dacă nu mă stânjenește câtuși de puțin).

Orice experiență , fie în plan fizic, fie în plan mental, care îi este dezagreabilă pacientului. Este de remarcat că toate durerile de primul tip devin dureri de tipul al doilea, dacă depășesc un anumit prag, foarte scăzut, de intensitate, dar că durerile de tipul al doilea nu pot fi dureri de primul tip. Durerea de tipul al doilea este de fapt sinonimă cu “suferința”, “ angoasa”, “ chinul”, “ restriștea”, sau “ nenorocirea” și în legatură cu ea se pune problema durerii.

Când un om ajunge față-n față cu natura, Dumnezeu pare să fie complet împotriva tuturor concepțiilor sale. El îngaduie în ordine cosmică lucruri refractate. Fiecare dintre noi, în zilele și în generația noastră, indiferent dacă a gândit vreodată profund sau nu, se confruntă cu urmatoarea problemă descrisă în Cuvânt în cartea Iov 9:1-12. Dacă Dumnezeu este dragoste, de ce îngăduie ca uliul să ucidă vrabia? De ce îngăduie ca un animal să se hrănească cu celălalt? De ce li se îngăduie națiunilor să lupte una împotriva celeilalte? Acestea nu sunt neclarități trecătoare, ci sunt adevărate enigme, și singurul lucru pe care-l putem face este fie să negăm realitățiile, fie să mărturisim că suntem agnostici.(A fi agnostic înseamnă a recunoaște faptul că există mai mult decât cunoaștem noi sau dacă o să cunosc vreodată ceva în plus aceasta trebuie să fie prin revelație.).Iov se confrunta cu problema că lucrurile nu arată cum ar trebui să arate dacă Dumnezeu ar fi Acel Dumnezeu pe care credințele implicate îl obligă să declare că ar trebui să fie. Prietenii lui Iov neagă realitățiile, forțele cosmice Il fac pe Dumnezeu să pară indifernt, crud și îndepărtat și dacă ești apărătorul unui anumit crez, trebuie să-ți închizi ochii în fața realității.

3.3.1. SUFERINȚA – UN ASPECT CE ÎȘI ARE RĂDĂCINA ÎN NEASCULTAREA OMULUI FAȚĂ DE DUMNEZEU.

Suferința implică atât durere fizică cât și durere morală. Aceasta este un semnal de alarmă, un clocot în lumea din afara omului și în lumea sa interioară ce anunță că ceva nu este bine. Necazurile și suferința încurajează pe om să caute soluția care însă este oferită numai de Dumnezeu. Se poate spune că suferința îl împinge pe om să-L caute pe Dumnezeu. In providența Sa, Dumnezeu folosește suferința spre binele omului, făcându-l pe om să înțeleagă că ceva nu este bine în viața lui, direcționându-l astfel spre singura soluție favorabilă oferită de El.

3.3.2. SUFERINȚA – ASPECT CHEIE AL CONTEXTULUI GÂNDIT DE DUMNEZEU PENTRU MODELAREA COPIILOR SĂI.

“ Când sufăr și știu că eu sunt de vină , îmi pot explica suferința; când sufăr și știu că nu sunt de vină, problema suferinței devine mai grea; însă atunci când sufăr și ajung să-mi dau seama că prietenii mei cei mai intimi cred că eu sunt de vină, aceea este limita suferinței” Biblia dovedește că nici credinciosul neprihănit nu este scutit de încercări, ba mai mult el este ținta încercărilor și a suferințelor, de exemplu Noe, Lot. Cel credincios nu are explicații întotdeauna pentru ceea ce se întamplă dar întotdeauna se poate baza pe încrederea în Dumnezeu. Cel credincios încadrându-se în standardele lui Dumnezeu va intra întotdeauna în conflict cu standardele Diavolului, de aceea va fi mereu ținta încercărilor. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Evrei, în capitolul 12, aplică acest principiu la toți copii lui Dumnezeu. In calitate de fii “ ni se poruncește”, “ suferiți pedeapsa”(Evrei 12:7)Răbdați spre înțelepțire, Dumnezeu se poartă cu voi ca față de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepsește?Așadar Dumnezeu ne pedepseste pentru binele nostru, ca să ne facă părtași sfințeniei Lui”(Evrei 12:10)Pentru că ei, precum găseau cu cale, ne pedepseau pentru puține zile, iar Acesta, spre folosul nostru, ca să ne împărtășim de sfințenia Lui. Ca un Tată bun, Dumnezeu este interesat să facă din noi oameni de caracter. Atat Sfântu Apostol Pavel cât și Iacov dezvoltă ideea că încercările și necazurile produc în caracterul nostru calități ca: răbdarea, nădejdea, smerenia, înțelepciunea, care ne vor face potriviți pentru destinul nostru final și veșnic (Romani 8:18).

3.3.3. SUFERINȚA – CONCEPT TRADIȚIONAL

Este foarte important a se constata care a fost conceptul tradițional despre suferintță în vremea lui Iov. Din capitolul 2:11 se remarcă faptul că există ideea aceasta , că cel în suferință trebuie cercetat și mângâiat. Elifaz încearca să explice situația lui Iov apelând la experiență, la tradiție dar toate acestea nu se potriveau situației lui Iov. Conform tradiției cel rău trebuia să sufere(Iov 5:2-5). Elifaz căuta să-l convingă pe Iov de greșeala lui ca apoi Iov să se întoarcă din rătăcirea vieții lui la Dumnezeu (5:16) . Pe parcurs Elifaz continuă acuzarea lui Iov sub motivul că Iov ar fi împotriva lui Dumnezeu (15:13). În gândirea noastră tradițională, noi oamenii atunci când ne uităm la un semen al nostru care se află în suferință, totdeauna ne gândim și ne întrebăm oare ce anume o fi greși bietul om, dar la Dumnezeu lucrurile par a fi cu o altă dimensiune decât dimensiunea noastră și nu doar că par ci și sunt!

3.4. ADÂNCIMEA SUFERINȚEI

Situația existențială și morală a lui Iov nu poate fi bine măsurată fără a înțelege gradul de suferință la care a fost redus. În întreaga literatură paleotestamentară, Iov singur este martorul suferinței absolute.

1.Un lucru definitoriu pentru starea lui Iov este trecerea lui bruscă de la starea de maximă fericire la cea de maximă nefericire. O asemenea răsturnare radicală de situație este analogă cu ceea ce teoria aristotelică a tragicului numește Katastropfe. În urma catastrofei, neanunțată de nimic, Iov își pierde, într-o zi, toți copiii, toate averile și apoi, ca o a doua, neîntârziată, năpastă, întreaga sănătate, cuprins de o boală degradantă, respingătoare și progresivă, țesătură roasă de molii, arbore măcinat de putreziciune. Și este făcut să sufere fără încetare, lovit mereu, îmbătat de durere.

2.Suferința nemijlocit trăită este tot timpul însoțită de asaltul unor armate de spaime și neliniști.

3.Suferința îi este lui Iov fără răgaz, fără speranță, fără liman (în afară de acela al morții, de care îi este sete, care nu mai vine).

4.Suferința lui Iov este mereu proiectată pe amintirea și imaginea fericirii și demnității de dinainte.

5.Prin inferența tradițională și dezgustătoare, Iov trăiește prăbușirea de la starea anterioară de mare prestigiu social: este înconjurat de oprobriul public, de disprețul celor mai de jos, care îl batjocoresc, îl scuipă și îl lovesc cu pietre. Nici slujitorii nu-l mai recunosc, iar toți ai lui s-au întors de la el și l-au părăsit cu dispreț și cu silă. Iar cei trei prieteni veniți să-l consoleze și să-i dea curaj se poartă fără înțelegere cu el, cu s-a văzut, și, din mângâietori, se arată a fi procurori și dușmani. Văzându-i cum sunt, sufletul neânfrânt al lui Iov nici măcar nu se îndurerează prea tare: doar îi respinge, agasat, câteodată exasperat, excedat, plictisit.

6.Suferința extremă, care îl sapă tot mai adânc, îi apare lui Iov ca fără sens, nemotivată, arbitrară.Nu este nici o ispășire, nici o puruficare către un statut moral mai înalt. Nu-l izbăvește nici pe el, nu aduce nici mărturie sau iertare de păcate altor oameni. Este numai atât: un om care se chinuie căzut în cenușă și tină, cu fața plină de lacrimi, de genele căruia atârnă mereu un val de umbră și care caută mereu o cale către dreptatea divină și se izbește în întuneric, de un zid, de o tăcere, de un refuz, de o absență. In singurul loc unde ar fi vrut să străbată ca să înțeleagă. Pentru că, spre deosebire de regele Lear, mintea lui Iov a rămas în întregime intactă până la urmă, până și în cele câteva excese ale ei.

3.5. MOTIVE PENTRU CARE ÎNGĂDUIE DUMNEZEU SUFERINȚA CELUI DREPT

Vedem în această carte încercarea disperată a prietenilor lui Iov, și uneori a lui Iov însuși de a explica suferința dintr-o perspectivă strict pământească și omenească. Nu se explică! Pentru a înțelege această problemă avem nevoie să-l luăm în considerare pe Dumnezeu. Într-adevăr vedem că explicația nu intervine până ce Iov nu se "resemnează" în credința că Dumnezeu știe mai bine ce face. Faptul că Dumnezeu a răsplătit credința lui Iov este mesajul culminant al cărții. Iov ne spune că omul nu este pierdut și fără speranță în fața răului și a suferinței. Are planul spiritual care să-l ajute să-l înțeleagă!

3.6. SFINȚIREA UN MOTIV AL SUFERINȚEI

Iov 23:10 Dar El știe ce cale am urmat; și, dacă m-ar încerca, aș ieși curat ca aurul.

"Eu cred că necazurile noastre repetate nu cad asupra noastră asemenea trăsnetului asupra unui copac putred, distrugându-l și mai mult, ci mai degrabă asemenea loviturilor unui sculptor ilustru asupra blocului de marmură în care va lua formă o imagine a frumuseții și splendorii. Dacă prezența divină se face simțită, nici o soartă nu este rea. Dacă îi voi vedea mâna, nici o întâmplare va veni ca o surpriză.

Un singur Fiu a avut Dumnezeu fără păcat, dar nici unul fără întristare/necaz/suferință." John Trapp

"Există mai mult rău într-o picătură de păcat decât într-un ocean de suferință." Thomas Watson

"Dacă o oaie se depărtează de turmă, păstorul nu-și trimite câinele ca să o devoreze ci ca să o aducă înapoi. Așa face și Păstorul nostru ceresc." Daniel Cawdray

"Beethoven a compus ce-a mai bună muzică a sa după ce a asurzit complet. Apoi, Pascal a făcut cele mai profunde observații despre om și Dumnezeu, despre viață și moarte în acele perioade de cruntă suferință." Robert J. McCracken (1904-1973)

"Dumnezeu putea să-l ferească pe Daniel de groapa cu lei… pe Sila și Pavel, să-i cruțe de închisoare …sau putea să-i cruțe pe cei trei tineri evrei de cuptorul încins, însă Dumnezeu nu ne-a promis niciodată să ne ferească sau să ne cruțe de necazuri ci doar a promis doar să ne treacă prin ele avându-l pe El alături!" Merv Rosell

În general reacția tuturora în fața răului și a suferinței dezvăluie o profundă imaturitate spirituală.

Pe lângă subiectul suferinței neprihănitului Iov și al explicării existenței răului, un alt subiect frecvent subliniat în această carte a lui Iov este înțelepciunea lui Dumnezeu. De fapt, "relele" ce au avut loc în viața lui Iov au sens doar în lumina înțelepciunii nepătrunse a lui Dumnezeu!

3.7. SUFERINȚA LA SFÂNTUL VASILE CEL MARE

Sfântul Vasile știe că o suferință împărtășită se alină, dar mai învață de asemenea că rolul suferinței este purificare sufletească. În necazuri, Sfântul Vasile cel Mare face apel la unitate și la pace: „Dumnezeu, care descoperă adâncurile și dă pe față dorințele inimilor, a dat și celor smeriți putere să înțeleagă și uneltirile greu de explicat pentru unii.Căci nimic nu ne-a scăpat și nici n-a rămas ceva ascunc din tot ce s-a săvârșit.Noi, însă, n-avem ochi și urechi pentru altceva decât pentru pacea lui Dumnezeu, pentru toate câte ne duc spre ea.Iar dacă alții sunt puternici și mari și se încred numai în ei înșiși, firește că noi, care nu suntem nimic și nu suntem vrednici de nimic, nu ne vom face despre noi o astfel de părere, încât să credem că am putea consolida situația dacă am trăi în izolare, pentru că știm sigur că avem nevoie de ajutorul fiecăruia dintre frați mai mult decât are nevoie o mână de alta.”

Sfântul recunoaște că omul nu poate nimic fără ajutorul lui Dumnezeu.În același timp recunoaște că în necazuri, foarte importantă este solidaritatea umană.

Sfântul Părinte, mângâie ca nimeni altul pe cei îndurerați;„Ar fi fost de dorit ca prima scrisoare pe care ți-o trimit să aibă o temă mai de bucurie.În ce mă privește așa aș dori-o, pentru ca vreau ca toți câți și-au pus în gând să urmeze viața evlavioasă să pășească zi de zi tot spre mai bine.

Sfântul Vasile știe că persoanele novice trebuie încurajate în lupta lor duhovnicească chiar și în realizări nu foarte însemnate pe plan duhovnicesc.

Sfântul Vasile știe că smerenia e cea mai înaltă, de aceea se smerește atunci când nevoile comunității o cer.

În momentele de grele încercări, Sfântul apelează la monahul Urbikios, un vechi prieten, dându-ne pildă de metodă de ușurare a necazurilor vieții, cererea sfatului unui prieten:„ De aceea vino odată pe la mine oricât de greu ar fi lucrul acesta, fie că mă consolezi, ori să-mi dai vreun sfat, fie să mai stai câtva timp cu mine, oricum să mă linuiștesc chiar și numai văzându-Te .Iar ceea ce este mai important, este să te rogi și iarăși să te rogi, pentru ca să nu mă copleșească gândurile rele, ci să-mi arunc mai bucuros ancora nădejdii în Dumnezeu, pentru ca să nu fiu numărat cu slugile cele nedrebnice, care numai când le face bine Îl binecuvântă, dar când le mai trimite câte o supărare nu vor să-L cinstească. Să te rogi, deci, pentru mine pentru ca să trag folos și din suferințe, încrezându-ne în Domnul, îndeosebi atunci când avem mai multă nevoie de El.”

Sfântul Vasile se pare că avea mai mulți sfătuitori de taină, printre care și acest monah Urbikios, pe care îi era deajuns să-l vadă, învățându-ne și pe noi ce mult contează fie și prezența fizică a unui om duhovnicesc la strâmtoare.

Marele Vasile mai știe că prea bunul Dumnezeu alternează tristețile cu bucuriile în chip minunat.Iată ce scrie el în epistola 127, episcopului Eusebiu de Samosata:„Prea milostivul Dumnezeu, care știe să alterneze tristețile cu bucuriile și care știe să mângâie astfel pe cei asmeriți, ca să nu fie copleșiți peste măsură de supărări, al căror rost nu l-ar înțelege, mi-a trimis o mângâiere tot atât de mare ca și tulburarea care a dat peste mine la Nicopole, poate anume ca să-mi confirme sosirea la vreme a Prea Iubitului episcop Iovin.Cât de bine venită a fost sosirea lui, să ne-o spună el însuși.Nu voi vorbi numai despre acest lucru ca să nu fac prea lungă epistola și ca să nu se pară că prin amintirea unei greșeli învinuiesc pe cei care din pricina schimbării intervenite au ajuns atât de îndrăgiți mie.”

Sfântul Părinte ne învață din această epistolă că Dumnezeu nu ne dă necazuri mai mult decât putem răbda.Și exact când simțim că răbdarea noastră a ajuns la limită trimite o rază de lumină printr-un om minunat sau o întâmplare minunată.

Sfântul Vasile este în stare să-și dea viața pentru apărarea păcii.Iată ce spune el:„ desigur că pentru pacificarea Bisericilor lui Dumnezeu eu n-am fost încă în stare să-mi dau tot concursul prin fapte deosebite, dar mărturisesc în inima mea că urmăresc acest lucru atât de mult încât mi-aș da bucuros și viața numai ca să pot stinge văpaia acestui rău care mi l-a aprins diavolul.Și dacă nu acesta mi-ar fi fost cuvântul în tot timpul, cu dorința de a apropia (sufletește n.tr.) pe cei din Coloneea, așa să n-am eu parte de pace în viața mea! Eu caut însă, adevărata pace, anume aceea pe care ne-a lăsat-o însuși Domnul.Ceea ce am cerut să mi se dea în mână drept confirmare e o garanție pentru omul care nu dorește nimic altceva decât pacea cea adevărată, chiar dacă unii certați cu dreptatea și cu adevărul tălmăcesc altfel lucrurile.Și aceia n-au decât să folosească limba după cum vor, pentru că odată și odată totuși se vor căi pentru cuvintele lor.”

Iată adevărata dragoste! Să-ți dai și pacea sufletului pentru pace în Biserică pentru că pacea e de 4 ori mai mare decât dreptatea, spune Sfântul Ioan Scărarul.

Sfântul Vasile își dă seama că în necazuri nu trebuie să răspundem la ură cu ură, ci trebuie să iubim pe vrăjmași noștri.Iată ce scrie el în epistola 131, către Olimpiu:„ Într-adevăr am început să simt o durere în suflet că „ s-a împuținat adevărul la fii oamenilor (Ps 11,1)” dar apoi m-am temut de mine însumi să mai adaug și alt păcat la cele de mai înainte și sa încerc să urăsc pe oameni, pentru că îmi dau sea ma că numai există bună credință la nimeni, dacă cei în care îmi pusesem încre derea, pentru lucrurile cele mai importante, s-au arătat într-o formă atât de dușmă noasă față de mine și de adevărul însuși.Să știi frate, Tu și orice prieten al adevăru lui că aceste scrieri nici nu-mi aparțin, nici nu le aprob și nici nu au fost alcătuite cu știrea mea.”

„Unele rele ne sunt date de Dumnezeu ca niște încercări, pentru arătarea bărbăției noastre, ca lui Iov, care a fost lipsit de copii, a pierdut într-o clipită toată averea sa și a fost lovit cu bube; alte rele sunt trimise de Dumnezeu pentru vindecarea păcatelor”. Dar „nu necazurile care vin asupra sfinților, pentru a-i încerca, pricinuiesc bucurie dușmanilor noștri nevăzuți, ci dușmanii noștri se bucură, bat din palme și se veselesc atunci când, din pricina necazurilor, ne pierdem nădejdea, nu mai putem judeca și renunțăm să ducem mai departe lupta. De pildă, Iov a pierdut averea, a rămas fără copii, trupul îi era plin de puroi și viermi, dar nu i-a dat vrăjmașului prilej de bucurie”.

Iov nu se ridică împotriva hotărârii Celui care l-a lovit. Iov nu este nici complet lipsit de emoție, pentru a nu-L disprețui pe Dumnezeu prin lipsa de sensibilitate, dar nici nu cedează emoției, ca să nu cadă în păcat printr-o întristare excesivă. El împlinește cele două porunci ale iubirii – iubirea față de aproapele și iubirea față de Dumnezeu – plângându-și copiii și rugându-se în mijlocul lacrimilor (Moralia in Iob II, 29)”.

„N-a socotit vrednice de lacrimi nenorocirile venite peste el. Când, însă, a venit un crainic și l-a vestit că un vânt puternic a prăbușit casa bucuriei peste fiii și fiicele lui, care erau la ospăț, atunci numai și-a sfâșiat haina, vădindu-și durerea firească și mărturisind prin cele ce făcea că este tată iubitor de copii. Dar și atunci a pus hotar și măsură durerii”. „Era, oare, de oțel inima lui Iov? Era oare de piatră trupul lui? Într-o clipită de vreme i-au murit cei zece copii, fiind striviți cu o singură lovitură în casa veseliei în timp ce se desfătau, dărâmând diavolul casa peste copii. A văzut masa plină de sânge, a văzut pe copiii săi, născuți de-a lungul anilor, morți în același timp; nu s-a văitat, nu și-a smuls părul din cap, n-a dat drumul la strigăte nepotrivite, ci a rostit acea mulțumită celebră [v. 21] pe care toți o laudă:

Gol mă voi întoarce-n matca mea: „Textual: gol mă voi întoarce acolo. E vorba de dubla semnificație a cuvântului mamă: mama care-l aduce pe om în viață prin naștere și mama universală, pământul, din care Dumnezeu l-a zidit pe Adam și în care omul, prin păcat, avea să se întoarcă (vezi Facerea 2,7 ; 3, 19)”. Iov se afla „nu gol de averi (că lucrul acesta este mic și comun), ci, ca drept, a plecat gol de răutăți, de păcat și de chipul urât care însoțește pe cei care au trăit cu nedreptate”

„Diavolul a pierdut averile și pe fiii lui. Dar auzi-l pe Iov zicând: Domnul a dat, Domnul a luat, cum a socotit Domnul așa a făcut. Fie numele Domnului binecuvântat în veci. Pentru ce, deci, nu numește pe pierzător, ci pe Cel îndelung răbdător și în stare să împiedice și să oprească răul? Dar ia seama că pentru nimic altceva nu i-a spus aceluia: Iată ți-l dau pe el în mâinile tale (1, 12), ci ca să-l arate pe Dumnezeu cauza mărturisirii dreptului Iov că de la El are toate binefacerile. Deci Dumnezeu este înfățișat ca Cel ce i-a dat aceluia putere și stăpânire, pentru că nu l-a împiedicat (de a face răul). Căci Dumnezeu i-a încredințat la început o stăpânire bună și dându-i-o, nu i-a luat-o înapoi; dar acela primind-o, s-a făcut neascultător și în locul ei s-a îmbrăcat cu facerea celor rele. Deci Dumnezeu S-a arătat ca neîmpiedicându-l, pentru că e Cel ce i-a dat puterea.”.

„Dumnezeu este Cel Care rânduiește soarta noastră, Care pune capăt vremii de trăit pe pământ, Care l-a adus [pe om] în această viață și tot Dumnezeu este Cel Care hotărăște să plece din ea. Avem ca învățătură în noianul durerilor pilda vestită a marelui Iov”. „Adu-ți aminte de firea ta! Gândește-te că gol ai intrat în lume și gol ai să ieși. Cine este oare mai sărac decât cel gol?”. „Bogăția, luxul și desfătarea și toată mulțimea celor la fel cu acestea, care cresc în jurul nostru din nebunia noastră în fiecare zi, nici nu intră odată cu noi în viață, și nici nu pleacă odată cu noi, ci pentru fiecare om se adeveresc și rămân cuvintele spuse odinioară de un drept: Gol am ieșit din pântecele maicii mele și gol mă voi întoarce”. Așadar, „nimeni, din pricina nenorocirilor suferite să nu ajungă la încredințarea de a gândi sau de a spune că purtarea de grijă a lui Dumnezeu nu mai rânduiește viața noastră și nici să nu învinuiască iconomia și judecata lui Dumnezeu”. „De aceea, pentru toate trebuie să preamărim iubirea Lui de oameni și să nu ne pierdem nădejdea, aducându-ne aminte de acea adâncă și vestită vorbă rostită de marele luptător care a fost Iov, când a văzut la o cină cum i s-au prăpădit cei zece copii”.

3.8. TEOLOGIA SUFERINȚEI

Diavolul „spune că bogatul numai când îi merge bine îi mulțumește lui Dumnezeu, dar când vin peste el unele împrejurări grele nu mai rămâne același. De acest fel este și înviniurea pe care diavolul a adus-o lui Iov înaintea Domnului. De aceea Dumnezeu, „ca să dovedească virtutea bărbatului, l-a lipsit de tot ce avea, ca prin toate să se arate mulțumirea pe care Iov I-o aducea lui Dumnezeu”. Diavolul îl auzise pe Dumnezeu spunând că „Iov e om drept, adevărat, cinstitor de Dumnezeu, ce se ferește de tot lucrul rău” (Iov 1, 1) și că nu mai este altul pe pământ asemenea lui. Chiar și așa, în pofida unor atât de multe și mari mărturii, a stăruit totuși, gândind că „aducând asupra lui rele mari unul după altul, va putea birui și surpa acest mare turn”.

Și totuși Iov nu-și înțelege suferința. Ea se consumă sub semnul absurdului. Suprema lui întrebare: De ce? (întrebarea dreptului care suferă) rămâne fără răspuns; un răspuns pe care nu-l poate primi nici de la înțelepți prin logica lor sofisticată, dar nici de la Dumnzeu, care Se mulțumește să tacă.

Absurdul situației are totuși o explixcație plauzibilă, dar care îl exclude din categoria în care a fost plasat. Și am putea spune asemenea „Nu tot ceea ce pare că începe pe pământ, începe cu adevărat aici. Cele două lumi, cea de aici și cea de dincolo sunt realități și concomitente și succesive”.

Astfel, dacă nu găsim o explicație aici, trebuie să o căutăm dincolo. Disputa reală este dincolo, între Dumnezeu și Satan, și prin urmare, Dumnezeu își lasă „dreptul” pradă ispitei numai pentru că el este încrezător că Iov nu se va lăsa învins de ispită, pe când ispititorul „garanta” că dreptul Iov va ceda și Îl va blestema pe Dumnezeu. Dar Dumnezeu a avut dreptate, ispititorul a fost învins iar „dreptul”a beneficiat de o „restitutio in integrum”.

În spatele oricărei suferințe inexplicabile și care, aparent cade sub incidența absurdului, se afla rațiunea ascunsă a lui Dumnezeu, Care întotdeauna știe ce face. Și totuși Iov, prin faptul că prietenii îl învinuiesc de minciună sau de nemărturisirea vreunui mare păcat pentru care Dumnezeu îl pedepsește, se întreabă, el știindu-se fără păcat înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor: de ce omul drept suferă, pe când nelegiuitorul se bucură de viață îmbelșugată și moarte liniștită. Iov nu suferă numai fizic, ci și moral. El nu suferă în mod deosebit pentru că este pedepsit, ci pur și simplu el nu înțelege de ce este pedepsit: „dar eu știu că Răscumpărătorul meu este viu și că el în ziua cea de pe urmăva ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă și afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El îl voi vedea și ochii mei Îl vor privi, nu ai altuia” (cap. 19, ver. 25-27).

RĂBDAREA LUI IOV

Dacă dorim să abordăm subiectul răbdarii lui Iov trebuie să amintim negreșit cuvântul rostit de Iov în capitolul 2 și versetul 9 și 10 Atunci nevasta lui a zis către el: "Te ții mereu în statornicia ta? Blesteamă pe Dumnezeu și mori!

10. Dar Iov i-a răspuns: "Vorbești cum ar vorbi una din femeile nebune! Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare și pe cele rele?" Și în toate acestea, Iov n-a păcătuit de loc cu buzele sale.

Acest sfat venit din partea nevestei lui Iov exprimă clar miezul testului de credință dar și de răbdare a lui Iov. Iată că pânaă și soția lui îi face o invitație ciudată dar și neinspirată să blasteme pe Dumnezeu și să moară.Peste tot în carte, marele său necaz produs de necazul aparent nedrept venit de la Dumnezeu l-a tentat să părăsească tăria sa morală, de a rămâne al Lui Dumnezeu, cât și să înceteze de a se încrede în El, sau în calitațile Sale de Dumnezeu și Îndurător. Dar adevarații credincioși trebuie să se pregătească atât pentru a fi încercați de Dumnezeu prin necaz, cât și pentru a primi binele din mâna Sa. A avea încredere în Dumnezeu nu înseamnă că El ne va scuti totdeauna de necaz, nici că loialitatea față de Dumnezeu garantează prosperitatea și succesul. Când vine nenorocirea, credinciosul care nu are cunoștință de nici un păcat sau răzvrătire împotriva lui Dumnezeu trebuie să-și încredințeze lui Dumnezeu sufletul și să aibe răbdare să vadă finalul lucrurilor pentru-că nu începutul unui lucru este cel mai important ci sfârșitul acelui lucru deja început este cu adevărat important. Credința cuiva în Dumnezeu chiar și în mijlocul încercărilor și apăsărilor exprimă triumful final al credinței și al răbdării. Iov era un om prosper, binecuvântat de Dumnezeu și turmele lui umpleau câmpiile țari, cu toate acestea a venit peste el ziua în care răbdarea lui a fost puternic încercata. În prima fază, un sol a venit și i-a adus vestea că toate turmele de boi și măgari i-au fost furate dar pe când incă primul sol vorbea, a venit un alt sol la Iov, care i-a adus vestea că s-a coborât foc din cer(probabil să fi fost vorba de un fulger)care au aprins de foc toate turmele de oi și toți slujitorii lui au ars. Mai apoi a primit și vestea că toți fii și toate ficele lui au fost pierduti într-o singură clipă. Dar ca și cum toate aceste lovituri nu ar fi fost deajuns pentru Iov mai vine și încercarea personală: 2:4 Dar Satan a răspuns Domnului și a zis: "Cojoc pentru cojoc! Că tot ce are omul dă pentru viața lui. Dar ia întinde-ți mâna și atinge-Te de osul și de carnea lui! Să vedem dacă nu Te va blestema în față!"

În felul acesta ajunge Iov să treacă prin toată suferința fizică, faără să păcătuiască în vreu-n fel față de Dumnezeu. Copiii i-au murit, averea s-a dus și sănătatea a dispărut ca aburul de dimineață. Boala s-a lipit de trupul lui, pielea i s-a umplut de viermi, rănile au început să-i supureze, iar respirația-i a ajuns o duhoare nesuferită până și soției lui. Și Iov s-a așezat pe grămada de cenușă, scărpinându-se cu un ciob. Iov era defapt un mort viu. Ce-i viața!
În timpul de strâmtorare, credința soției lui s-a năruit, iar ea a eșuat lamentabil la poarta veșniciei. Credincioasa lui soție a cedat nervos și s-a disociat de Iov, dragostea tinereții ei: „Blestemă pe Dumnezeu, și mori!” Marea ei „iubire” s-a transformat hâdos în dezgust, căci ea prefera acum să-l vadă mort pe iubitul ei.După ce nenorocirea a trecut, ei au rămas împreună, căci Iov a iertat nebunia soției sale. Frații de corp ai bietului Iov și-au întors fața de la el (Iov 19:17), rudele l-au părăsit, prietenii lui cei mai buni i-au întors spatele, societatea s-a lepădat de el ca de un gunoi, iar prietenii „mângâietorii lui Iov,” n-au făcut decât să aducă și mai mult întuneric și suferință sufletului său sensibil. Blestemul Judecătorului întregului pământ era asupra acestui om și era periculos să simpatizezi și să fi văzut de ochiul Ceresc în preajma lui. El era bătut de Dumnezeu; precis că acest Iov avea un păcat ascuns, poate o faptă nelegiuită, o crimă, poate siluise o fecioară sau fusese implicat în vreo aventură extraconjugală, sau poate devenise robul unui viciu secret pe care îl ascundea de societate. Dacă până și Dumnezeu l-a blestemat și fulgerele Cerului erau asupra lui, Iov nu mai merita decât să fie pus în proverbe și urât.Asa ar fi tentat si ar gândi orice om, dar Iov nu a primit pedeapsa si nu a rabdat suferinta pentru pacatul savarsit de el. Suferințele au scopul să ne întărească credința, să ne învețe sa cunoaștem voia lui Dumnezeu, să ne curețe inima de poftele stricăcioase, să ne întărească în răbdare și să ne îndemne la fapte bune, cum ne încredințează alte cuvinte ale Domnului: “Mare bucurie să socotiți, frații mei, când cădeți în felurite ispite, știind că încercarea credinței voastre lucrează răbdarea.”(Iac.1,2-3) căci iată : “noi fericim pe cei ce au răbdat: ați auzit de răbdarea lui Iov și ați văzut sfârșitul hărăzit lui de Domnul; că mult-milostiv este Domnul și îndurător.”(Iac. 5,11).

Suferințele vieții fiind o consecință a păcatului, sunt atribuite omului care le-a cauzat și deci pâna la restaurarea noii împărății în care va domni dreptatea lui Dumnezeu, viața pământească unde se dă tot timpul lupta între bine și rău, între lumină și întuneric, virtute și păcat, viață și moarte continuă a fi teatrul unor lupte care aduc suferințe, necazuri, dureri, fără a-și pierde scopl lor. Căci după cum crucea lui Iisus a însemnat suferințe, ea a adus și bucuria și fericirea învierii, a biruinței asupra diavolului și a morții. Și crucea suferințelor noastre ne va aduce biruință și bucurie pentru că acestea ne întăresc sufletul care este cel mai de preț lucru“Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marc.8,36-37) zice Domnul. Dacă toată lumea cu frumusețile și bogățiile și mărirea ei nu valorează cât sufletul nostru atunci ne dăm seama cât de mici sunt suferințele vieții, căci știm ca prin ele ne salvăm sufletele. Sufletul este nemuritor, este cel mai de preț lucru pe acest pământ care se va întoarce la Dumnezeu creatorul său. El tinde tot timpul spre nemurire dupa cum exclamă și psalmistul“În ce chip dorește cerbul izvoarele apelor, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule.”Sufletul este comoara cea neprețuită care o purtăm cu toții și vai de noi păcătoșii dacă o vom pierde.

Dar când a ispitit satana pe Iov, Dumnezeu i-a dat voie să-i ia cele 7000 de oi, să-i ia cele 7000 de cămile, 500 de perechi de asini, 500 de perechi de boi, 10 feciori, toate moșiile și toate palatele, dar nu i-a dat voie să se atingă de sufletul lui!Pentru-ca cel mai important este sufletul.Deaccea omul trebuie sa rabde incercarea vietii si ispitele vietii oricare ar fi ele pentru-ca la final sa-si pastreze sufletul curat si sfant.

Ralph Waldo Emerson vorbind despre rabdare a spus urmatoarea afirmaíe: Răbdarea și curajul cuceresc totul.”
In cartea sa Iov a fost prezentat ca fiind un om foarte credincios, a cărui credință este încercată și arată un exemplu extrem de perseverență în suferință … dar după părerea mea, de fiecare dată când citesc povestea lui Iov, sunt uimit de răbdarea supremă a acelui om.
În timp ce trăia o viață foarte credincioasă și dreaptă, totuși, el a îndurat problemă după problema una dupa alta fără ca niciodată să blesteme numele lui Dumnezeu. Cred că majoritatea dintre noi ne-am fi pierdut răbdarea și am fi devenit frustrați și furioși mult mai devreme în poveste aceasta a vietii lui daca am fi fost in situatia lui.
În timp ce răbdarea lui Iov este legendară, cred că chiar și cei mai nerăbdători dintre noi pot învăța să fie mai răbdători exersând.
Personal cred ca, răbdarea este ceva ce am cultivat de mult timp. Și în timp ce deseori nu reușesc, cred că am progresat de-a lungul anilor, iar lucrurile care obișnuiau să mă neliniștească și să mă deranjeze, acum doar plutesc pe lângă mine. Încă mă mai supăr, desigur, dar nici pe departe la fel de mult ca înainte. Mare taina a lui Hristos este răbdarea în viețile noastre!

4.1. RĂBDAREA LA SFÂNTUL VASILE CEL MARE

Sfântul Vasile în „Regulile” are multe povețe pentru răbdarea necazurilor astfel, la întrebarea : „sufletul care s-a ticăloșit în multe păcate, cu cel fel de teamă și cu ce fel de lacrimi trebuie să se despartă de păcate și cu ce nădejde și dispoziție sufletească trebuie să se apropie de Dumnezeu”, Sfântul Vasile a răspuns: „ mai întâi trebuie să urască viața lui dezordonată de mai înainte și însăși amintirea ei să o deteste și să-i repugne, căci Scriptura spune „nedreptatea am urât și m-am scârbit, dar am iubit legea Ta (Psalmii 118, 163) „.apoi trebuie să învețe teama de judecata și pedeapsa veșnică, iar ca timp al lacrimilor să cunoască timpul pocăinței, așa cum a învățat David in Psalmul 6, făcând cunoscută curățirea păcatelor prin sângele lui Hristos întru mărirea milei și a mulțumirii îndurărilor lui Dumnezeu, celui care a zis că: <<de vor fi păcatele voastre (negre ) ,cum e camâzul ca zăpada le voi albi ; și de vor fi roșii ca purpura, ca lâna le voi albii” (Isaia 1,18). Atunci luând autoritatea si puterea de a bineplăcea lui Dumnezeu sufletul spune: „seara vine cu lacrimi , iar dimineața îi bucurie”, „ai prefăcut plânsul în bucurie, luat-a-i sacul de pe mine, și nu m-ai încins cu veselie, ca să-ți cânte ție mărirea mea” (Psalmii 29,5 ,11, 12 ).Și așa apropiindu-se, cânta lui Dumnezeu grăind: <<înălța-te-voi Doamnecă m-ai ridicat și n-ai lăsat pe vrășmașii mei să se bucure împotriva mea” .(Psalmii 29, 1 ).În continuare, la întrebarea 11: Cum ajunge cineva să urască păcatele ,Sfântul Vasile răspunde : „Ura împotriva cauzelor se vor asemăna pe câtea se naște din consecința neplăcută și dureroasă a acestora. Așadar, dacă ai ceva se va încrediința cât de multe și de mari rele produc păcatele, în mod automat și din lăuntrul sufletului încearcă-mă făță de acestea, așa cum a arătat palmodul care a spus : „Am urât nedreptatea și m-am scârbit “(Psalmii 118, 163) .

Iar la întrebarea 12: Cum se va încrediința sufletul că Dumnezeu i-a iertat păcatele lui, Sfântul Vasile răspunde : „Dacă se va vedea pe sine în starea celui care a spus „Am urât și m-am scârbit.”(Psalmii 118, 163 ) Căci Dumnezeu,care

a trimis pe Unul-Înăscut , Fiul Său, pentru iertarea păcatelor noastre, anticipând iertase deja tuturor în măsura în care depindea de El .Dar fiindcă Sfântul David cântă milă judecată (Psalmii 100, 1) și mărturisește că Dumnezeu este milostiv și drept, este nevoie ca cele spuse de către Profeți și de către Apostoli să se întâmple la noi în privința locurilor pentru pocăință, pentru ca judecățile dreptății lui Dumnezeu să se arate și mila Lui să se împlinească spre iertarea păcatelor.

Sfântul Vasile compară rolul necazurilor cu acela al intervenției medicale întru-un corp bolnav.După cum medicul e un binefăcător, deși provoacă dureri trupești trupului, tot așa și Dumnezeu e bun, pentru că prin pedepse parțiale administrează tuturor credincioșilor mântuirea. După cum nu reproșăm nimic medicului, tot așa se cuvine să nu reproșăm nimic lui Dumnezeu.(„Omilia Hexa emeron”).Proporția răului în lume este până la un punct, expresia unui echilibru. În această viață nu toate păcatele sunt pedepsite, pentru că s-ar crede că nu s-a rezervat nimic pentru judecata finală.Și iarăși , dacă în această viață Dumnezeu n-ar pedepsi nici un păcat, s-ar crede că nu există providență.

Vorbind despre pedagogie răbdării necazurilor, Sfântul Vasile cel Mare, fiind în primul rând el împlinitor al răbdării prin excelență a acestora în toată viața sa, deoarece a fost unul din puținii oameni care a întrecut cu fapta ceea ce a învățat pe alții, după cum spune Sfântul Grigorie de Nazianz , scrie în epistolele sale:

În epistola 44, („Către un călugăr care a căzut”), Sfântul Vasile îl îndeamnă:

„Drept aceea, dacă ți-a mai rămas vreo nădejde de mântuire, dacă te mai găndești cât de puțin la Dumnezeu, dacă te mai dorești cât de cât după bunurile ce vor să vină, dacă mai păstrezi ceva din frica de pedepse care îi așteaptă pe cei nepocăiți, atunci întoarce-te din nou la viața de înfrânări, înalță-ți privirile spre cer, revino în sine-ți, scutură-ți amorțeala simțurilor, lasă-te de patimi, scutură-te de amețeala care te-a cuprins , ridică-te împotriva celui ce te-a doborât. Adună-ți toate puterile și ridică-te de jos. Adu-ți aminte de Păstorul cel bun, care te va însoți și te va ridica. Și de te-ar ține cel rău de amândouă mâinile sau chiar de te-ar prinde și de urechi, tu saltă-te și fugi din preajma celui ce te-a rănit.Adu-ți aminte de ceea ce stă scris: <<au doar cel ce cade nu se mai scoală ?sau cel ce se abate nu se întoarce?”. Or, cel ce a fost bătut iată că poate fi îngrijit, cel atacat de fiare le poate îmblânzi, cel care mărturisește nu-i respins.Într-adevăr: „Domnul nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu.”

Către un alt călugăr care a căzut , Sfântul Vasile scrie: „O teamă îndoită a cuprins cutele cugetului meu din pricina simțămintelor pe care le nutrec față de tine. În primul rând mă copleșește o stare de scârbă lipsită de milă, care mă duce până la răutate; în al doilea rând, dimpotrivă, dacă aș vrea să privesc lucrurile mai cu milă, starea aceasta m-ar sili să mă schimb în chip nedrept până a mă arăta prea îngăduitor față de păcat.Așa se face că pe când pregăteam să compun epistola aceasta am ajuns, pe de o parte, în urma unor anumite considerente, să-mi fac mai sprintenă mâna care-mi fusese amorțită până atunci; pe de alta parte , fața care-mi era nedumerită în urma încurcăturii în care tu m-ai pus, n-am avut puterea s-o schimb deloc:atât de tare mă copleșește rușinea, din pricina greșelii tale, încât trăsăturile gurii mi s-au slăbănogit dintr-o dată, iar buzele au început să tremure.”

Fiecărui fiu duhovnicesc îi aplică diferite povețe.Și tot acest har îl avea înainte de a fi episcop.Dar să vedem cu câtă măiestrie învață el să doboare necazurile ca episcop.Apoi îi dă soluția: „Ș totuși acum e posibilă o fugă.Și câtă vreme e posibilă ,o descoperim din căderea noastră,și să nu pierdem orice nădejde despre noi din clipa în care știm cum să ne ferim de răutăți.Iisus Hristos a venit în lume tocmai ca să mântuiască pe cei păcătoși :<<Veniți să ne închinăm și să cădem în genunchi înaintea Lui și să plângem înaintea Domnului (Ps.94,6)”. Căci când ne cheamă la întoarcere,cuvântul strigă,bubuie.O cale a mântuirii totuși există dacă o dorim. Moartea și-a înghițit prada,pentru că ea a fost cea mai tare,dar,să știi bine,Dumnezeu a șters toate lacrimile de pe fața tuturor celor ce se pocăiesc.Domnul este credincios intru toate cuvintele Sale.El nu minte atunci când zice: „De vor fi păcatele voastre cum e carmâzul,ca zăpada le coi albi, și de vor fi ca purpura,ca lâna albă le voi face (Isaia 1,18)”.Marele Doctor al sufletelor e gata să vindece și răul tău.Cuvintele Lui ne-au spus-o gura Lui,izvor de dulceață și de mântuire,atunci când a zis :”nu cei sănătoși au nevoie de doctor,ci cei bolnavi ,că n-am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință (Matei 9,12-13)”.Mântuitorul vrea să te curățească de roua ta cea dureroasă și să arate lumina după întuneric.Păstorul cel bun te caută,după ce a lăsat oile care nu se rătăciseră. Dacă tu te redai pe tine ție-ți,El nu va mai sta la îndoială și acest Prieten al oamenilor nu se va da înapoi de a te lua pe umerii Lui,fericit că a găsit oaia cea pierdută.

Tatăl stă și așteptă întoarcerea din rătăcire.Vino numai,iar pe când încă vei fii departe,El va alerga și se va arunca pe grumajii tăi și cu o strângere prietenească, va îmbrățișa ceea ce căința curățase deja! El va îmbrăca în haina dintâi un suflet care s-a dezbrăcat de omul cel vechi și de faptele lui,va pune un inel în mâinile care se spălaseră de sângele morții și va încălța picioarele care se întorceau acum de pe calea cea rea de dragul chemării la Evanghelia păcii.Va înștiința pe ai Săi, îngeri și oameni,că aceasta e ziua bucuriei și veseliei,prăznuind în tot felul mântuirea ta.Căci zice:”Adevărat zic vouă:va fi multă bucurie pentru un păcătos care se întoarce (Luca 15,7)”.Iar dacă vreunul din cei care se cred în picioare se va plânge că te-a primit prea repede,acest bun Păstor va răspunde în locul tău și va zice: „trebuie însă să ne bucurăm și să ne veselim pentru că această fiică a mea moartă a fost și a înviat,pierdută a fost și s-a aflat.” (Luca 15,32)

4.2. AFIRMAȚII DESPRE RĂBDARE

Înfrânarea cu răbdare și dragostea cu îndelunga răbdare usucă plăcerile trupești (Sf. Talasie Libianul). Cel ce vrea să biruiască ispitele fără rugăciune și răbdare nu le va depărta și mai tare se va încălci în ele (Sf. Marcu Ascetul). Numai prin răbdare se păstrează adevarata măsură a unității (Sf. Grigorie cel Mare). Răbdarea este cea mai puternică armă în ispite (Sf. Ioan Hrisostom). Cel răbdător poate păstra cu adevarat pacea (Sf. Efrem Sirul). Unde nu este răbdare, acolo nu este nici iubire (Sf. Grigorie cel Mare). Mântuirea nu stă numai în faptul că nu faci răul, ci în faptul că rabzi răul bărbătește (Sf. Ioan Hrisostom). Să nu ne despărțim de iubirea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, ci să răbdăm durerile cu tot sufletul, așteptând ajutorul Lui (Sf. Vasile cel Mare). Învinge îndrăzneala prin răbdare (Sf. Teofilact). Răbdarea este casa rugăciunii, iar smerenia este materia cu care se hrănește ea (Avva Ilie Ecdicul). Răbdarea este un leac împotriva mâniei și a ocărilor (Sf. Antonie cel Mare). Răbdarea este iubirea de osteneală. Iar unde este iubire de osteneală, s-a scos afară iubirea de plăcere (Sf. Talasie Libianul). Răbdarea nu are măsură dacă este amestecată cu umilință (Sf. Efrem Sirul). Cel ce nu rabdă nu e credincios; cine nu are nădejde nu mai poate stărui în rugăciune (Sf. Efrem Sirul). Cel cu adevărat fericit este acela care și-a agonisit îndelunga răbdare (Sf. Efrem Sirul). Ajutoarele credinței noastre sunt frica de Domnul și răbdarea, iar tovarăși de lucru sunt îndelunga răbdare și înfranarea (Sf. Barnaba). Cel cu adevărat răbdător mai bucuros rabdă orice rău decât să-și arate lumii ce are el mai bun, mândrindu-se (Sf. Grigorie cel Mare). Cel ce rabdă îndelung totdeauna este vesel și bucuros (Sf. Efrem Sirul). Iți vei pregăti o mare cunună de răbdare, deoarece furia altuia îți dă prilej să te cunoști de aproape și să te reculegi (Sf. Vasile cel Mare). Cel ce rabdă îndelung este departe de mânie (Sf. Efrem Sirul). Dumnezeu îți trimite necazuri pentru ca să te învețe răbdarea (Sf. Ioan Hrisostom). Îndelunga răbdare este înfranarea sufletului și mărinimia lui (Sf. Teofilact). Nimic nu reține atât de mult pe defăimători ca blânda defăimare a celor defăimați (Sf. Hrisostom). Până ce aruncăm pricinile neputinței noastre în socoteala altora, ne este cu neputință a ajunge la desăvârșirea îndelungii răbdări. Capătul îndreptării și al păcii noastre nu se câștigă din îndelunga răbdare ce o are aproapele cu noi, ci din suferința răului aproapelui de către noi (Cuviosul Casian Romanul). Cuvântul răbdare este egal cu sudori, osteneli și stăruință multă. Dar numai cine nădăjduiește poate răbda (Sf. Ioan Hrisostom). Cum poate răbdarea noastră să se întărească? Răbdarea omenească se dezvoltă prin încercări. Este scris în Biblie: Romani 5:3. Ne putem bucura chiar și atunci când dăm peste dificultăți și încercări, întrucât știm că ele ne sunt de folos, fiindcă ne învață să fim răbdători (NT pe înțelesul tuturor).Răbdarea noastră depinde de legătura noastră cu Dumnezeu. Este scris în Biblie: Apocalips 14:12. Fie ca aceasta să constituie o încurajare pentru creștini, care sunt copiii lui Dumnezeu, ca ei să îndure răbdători toate încercările și persecuțiile care vin, fiindcă sunt sfinții Lui care rămân neclintiți până la sfârșit, în ascultarea poruncilor Sale și în încrederea lor în Iisus. Oamenii lui Dumnezeu sunt răbdători unii cu alții. Este scris în Biblie: Efeseni 4:2. Fiți smeriți și blânzi. Aveți răbdare unii cu alții, manifestând îngăduInță față de greșelile celuilalt, din pricina iubirii voastre.Cei care sunt răbdători moștenesc ceeace le-a fost promis.Este scris în Biblie: Evrei 6:12. Deci, știind ce vă așteaptă, n-o să mai deveniți indiferenți și serbezi din punct de vedere spiritual, ci veți dori din toată inima să călcați pe urmele celor care au parte de tot ce le-a promis Dumnezeu, din pricina puternicii lor credințe și răbdări (NT pe înțelesul tuturor).

4.3. RĂBDAREA DIN PERSPECTIVĂ BIBLICĂ

Termenul necaz, se leagă cel mai mult de cel de : supărare, suferință, primejdie. Și toate acestea sunt în legătură cu persoana umană. Să spunem deci, că necazul nu poate fi atribuit decât persoanei umane , care-l conștientizează și care îl simte în toată plinătatea lui. Dar să vedem acum și soluțiile teologiei ortodoxe în vederea răbdării necazurilor.

În toiul nenorocirilor care se abat asupra lui, soția îi reproșează că dreptatea și virtutea lui nu mai valorează nimic deoarece necazurile l-au copleșit și, ca o răzbunare, îi propune să abandoneze viața curată și să-L renege pe Dumnezeu.

Întreaga Sfântă Scriptură este o carte de pedogogie a răbdării necazurilor. Începând cu Cartea lui Iov, care istorisește viața unui om ce s-a făcut pildă de răbdare, Sfânta Scriptură este înțesată cu îndemnuri la răbdarea necazurilor.La II Paralipomena 1, 5, 7, se spune: „Dar voi înstăriți-vă și să nu vă obosească mâinile, pentru că veți avea plată pentru faptele voastre!”Mai departe , la Pilde 14,14 Dumnezeu încurajează prin gura lui Solomon:„Nelegitimul se va sătura de căile sale și omul bun de roadele sale, îndemnându-ne la răbdare” , apoi, la 18, 20: „Din rodul gurii omului se satură pântecele lui; din ceea ce da buzele lui se îndestulează” îndemnându-ne la muncă.

La Isaia 3,10, se spune: „Fericit omul drept, că el va mânca din rodul lucrurilor lui”, îndemnându-ne mintea la răsplata de dincolo.”Mai departe la 11,4: „Ci va judeca pe cei săraci întru dreptate și după lege va mustra pe sărmanii din țară.Pe cel aprig îl va bate cu toiagul gurii Lui și cu suflarea buzelor Lui îl va omorî pe cel fără de lege, înfricoșându-ne la răbdare cu frica de pedepse. Apoi la 58, 8 , ne arată răsplata răbdării: „Atunci lumina te va răsări ca zorile și tămăduirea sa se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu”.

Constatarea suferinței nejustificate a dreptului o remarcăm și la autorul Eclesiastului, care exclamă cu nedumerire, dar și cu o reală doză de amărăciune: „este încă o nepotrivire care se petrece pe pământ, adică sunt drepți cărora li se răsplătește ca după faptele unor nelegiuiți, și sunt păcătoși cărora li se răsplătește ca după faptele celor drepți” (cap. 8, 14).

Iar Psalmul 71,4 continuă: „Judeca-va pe săracii poporului și va milui pe fiii săracilor și va umili pe clevetitori”, arătând că cei ce au fost săraci sau clevetiți sau în orice fel prigoniți vor avea milă de Domnul. În Noul Testament, Mântuitorul spune direct că răbdarea necazurilor e cheia mântuirii. Astfel la Matei 10,22 El spune: „Și veți fi măriți de toți pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până la urmă, acela va mântui”, Sfinții Evangheliști punând tocmai în evidență importanța virtuții răbdării.

La Luca 21, 19 Mântuitorul spune : „Prin răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre.”Mântuitorul spune cu alte cuvinte acelasi lucru .Oare de ce subliniază Mântuitorul necesitatea răbdării necazurilor. Și epistolele pauline sunt pline de sfaturi și îndemnuri cu privire la necesitatea răbdării necazurilor.

Astfel, la I Corinteni 9, 25 Apostolul spune: „Și oricine se luptă se înfrâneaza de la toate .Și aceia , ca să ia o cunună stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă” comparând lupta noastră cu necazurile, cu lupta unui sportiv.Tot la I Corinteni 15, 58 Sfântul Pavel zice: „Drept aceea, frații mei iubiții, fiți tari, neclintiți sporind totdeauna în lucrul Domnului, știind că osteneala noastră nu este zadarnică în Domnul”.

La Galateni 6,9 Pavel scrie : „Să nu încetăm a face binele, căci vom secera la timpul său dacă nu ne vom lenevi” , arătând răsplata din Viața Veșnică a răbdării necazurilor. Iar în ultima carte a Scripturii – Apocalipsa – Sfântul Ioan Apostolul și Evanghelistul , scrie și el.La II 10 spune îngerului Bisericii din Lumina din porunca Domului : „Nu teme de cele ce ai să pătimești.Că iată diavolul va să arunce dintre voi în temniță, ca să fiți ispitiți, și veți avea necaz zece zile.Fii credincios până la moarte și îți voi da cununa vieții”, arătând că Dumnezeu nu ne dă necaz peste puterile noastre și că după necaz vine bucuria.

La Apocalipsa 3, 11, Domnul Hristos vorbește prin pana Sfântului Ioan: „Vin curând; ține ce ai , ca nimeni să nu ia cununa ta.”Și se poate încheia cu ultimile cuvinte ale Apolcalipsei, care aparțin chiar Sfântului Ioan Evanghelistul: „Amin!Vino Doamne Iisuse!” Iar la Evrei 10,36 Apostolul scrie: „Căci veți avea nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiți făgăduințe”, arătând că înaintea făgăduinței bucuriei veșnice din partea lui Dumnezeu se cere răbdarea necazurilor din partea noastră.

4.4. RĂBDAREA ÎN CARTEA IOV

Încă de la începutul cărții aflăm că Iov a fost un om bogat și credincios. El a trăit, după părerea unora, în perioada patriarhilor și ducea o viață exemplară în ținutul Uț (1,1) situat undeva în nord-estul Palestinei, aproape de pustiu (1,19), probabil între Damasc și Eufrat (1.3).

Denumirea țării în care a trăit Iov, Uț (Uz), o regăsim sub formă de nume propriu la primul fiu al lui Nahor și Milca (Facere 22, 21-22). Filozoful și teologul evreu Maimonide, un profund gânditor al Evului Mediu, pune substantivul în relație cu verbul „uț”, care are și formă identică, și îl traduce prin „a reflecta”, „a medita”, „a se sfătui”- sensuri pe care le socotește drept indiciu pentru a-i determina pe cei interesați să caute un alt sens, mai deosebit și mai profund decât cel literal. În dicționarele ebraice radicalul „uț” se traduce prin „fertil”, iar verbul este pus în relație cu cuvântul „ya`aț” – a sfătui. Dacă ne limităm numai la unul dintre sensuri, am înțelege că personajul carții Iov locuia într-o țară bogată, spațiu în care acesta a dobândit respect și faimă, pe care traducătorii au redat-o doar prin cuvântul „uț”. Dar din punct de vedere al rădăcinii verbale din care descinde, țara Uț era de fapt țara celui care a primit sfaturi de la prietenii săi, cărora le-a răspuns ca un bun sfătuitor, iar cel mai important sfat a venit totuși de la Dumnezeu cu care el a dialogat. Cu siguranță că acest ținut era undeva în afara teritoriului lui Israel deoarece adaosul la Septuaginta de după 42,17 situează acest ținut undeva în apropierea granițelor dintre Idumeea și Arabia.

Locul de origine al celor trei prieteni ai lui Iov ne ajută în mare măsură să precizăm ținutul de baștină al lui Iov. Elifaz era din Teman (Iov 4, 1) o regiune situată în nord-estul Arabiei, astăzi oaza Teima. Și celelalte două ținuturi de unde veneau Bildad și Țofar, Suahul și Naamahul, aparțin acestei regiuni de la Marea Moartă. Aici, în această parte de lume s-a derulat drama vieții acestui personaj biblic al cărui chip a fost atât de reușit conturat de autorul cărții.

În ceea ce privește perioada în care a trăit dreptul Iov s-au avut în vedere mai multe ipoteze, dar nici până astăzi nu s-a ajuns la o concluzie unitară. Sunt unii cercetătorii care au ajuns la concluzia că acesta a trăit pe vremea patriarhului Avraam sau în perioada dintre acesta și Moise. În sprijinul acestei ipoteze ar sta faptul că în cartea Iov nu se pomenește nimic despre legământul iudaic și nu conține nici o referire la elementele Legii lui Moise. Mai mult, releția directă a lui Iov cu Dumnezeu și felul lui de trai îl plasează în această perioadă. Atât Avraam cât și Melchisedec sunt persoane cărora Dumnezeu li se descoperă în același mod direct și personal astfel că perioada în care a trăit Iov este anterioară lui Moise.

Înaintea teocrației și a profetismului, ca instituții divine din timpul lui Moise, prima formă de organizare și administrare cunoscută în Vechiul Testament a fost cea patriarhală. În ordine cronologică, patriarhatul este cea mai veche și mai simplă organizare de acest gen în care tatăl avea principalul rol, el fiind capul familiei. De asemenea în persoana sa se afla toată puterea legislativă, executivă și preoțească toate acestea bazându-se pe legea morală naturală și pe obiceiul pământului. O astfel de formă de organizare a existat în vremea lui Avraam, Isaac și Iacob care, pe lângă grija față de asigurarea existenței familiei lor, făceau alianțe cu străinii prin depunerea jurământului (Facerea 21, 22), purtau lupte cu dușmanii, aduceau jertfe. Din studierea textului cărții constatăm că dreptul Iov nu era israelit, iar prietenia cu Elifaz, Bildad și Țofar este specifică perioadei patriarhatului. Mai mult, viața îndelungată a personajului este specifică acestei perioade căci Iov trăiește în starea sa restaurată încă o sută patruzeci de ani murind bătrân și încărcat de zile (Iov 42, 17).

Nu trebuie confundată epoca în care a trăit Iov cu perioada în care a trăit autorul necunoscut. În timpurile străvechi, cartea era atribuită lui Iov însuși, sau unuia dintre prietenii săi, dar astăzi această ipoteză este lipsită de orice susținere. Lectura cărții ne încredințează că altcineva decât eroul principal a descris încercările din viața acestuia. Este evident că scrierea este rezultatul unei tradiții care a circulat mai întâi pe cale orală, timpul scrierii fiind mult ulterior perioadei în care se desfășoară acțiunea.

Origen, Sfântul Efrem Sirul și alții considerau că Iov și cartea sa sunt mai vechi decât timpul lui Moise. Fericitul Ieronim susținea că opera a fost scrisă la început în limba arabă și că a fost tradusă de Moise sau de alți sciitori evrei. Atât părerile care atribuie opera timpului antemozaic, cât și celui mozaic, sunt cu totul improbabile, deoarece ar fi trebuit ca limba cărții Iov să conțină arabisme și ceva primitiv, nefiind cazul aici. „Limba cărții Iov este ebraica cea mai limpede, cea mai precisă, cea mai clasică. Se întâlnesc în carte toate calitățile stilului vechi: concizia, tendința spre enigmă, o întorsătură energică a frazei…, o lărgime a sensului departe de orice uscăciune, care lasă întotdeauna spiritului nostru câte ceva de ghicit. Întâlnim, peste tot, un timbru încântător care seamănă cu acela al unui metal pur”. Este, deci, puțin probabil ca Moise să fi scris cartea Iov. Această opinie nu poate avea credit deoarece limba cărții este mult prea evoluată în raport cu cea folosită în Pentateuh. Forma literară desăvârșită o plasează într-o epocă mult ulterioară lui Moise și în același timp nu se poate vorbi despre o traducere.

Sfântul Grigorie de Nazianz și Sfântul Ioan Gură de Aur atribuie cartea lui Solomon, dar această părere nu este susținută astăzi, deoarece autorul a trăit în perioada de plină înflorire a limbii ebraice, fără a depăși epoca lui Iezechiel (sec. VII).

Întrucât această carte era cunoscută de Isaia, Ieremia, Iezechiel și Amos, iar ideile din cartea Iov sunt în concordanță cu Psalmii lui David și cu Proverbele lui Solomon, putem concluziona că timpul scrierii trebuie fixat în perioada de înflorire a literaturii ebraice din timpul lui Solomon până in vremea lui Iezechiel.

Cartea Iov abordează problematica suferinței cu care adeseori se confruntă omul. Suferința este o problemă veche care nu a fost rezolvată și nici cartea aceasta nu dă o soluție finală. Însă, pe lâgă suferința umană, se face elogiul răbdării dreptului, care are deplină încredere în pronia divină. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de lume în general și mai ales față de cei drepți, îl determină pe Iov să rabde totul fără să se întoarcă împotriva lui Dumnezeu. Iov apare ca un model de răbdare în suferință și statornicie în credință. Cu toate că este dezbătută problema suferinței personale, totuși din context se poate observa că este vorba de suferința general umană, care se poate suprapune cu suferința colectivă a poporului lui Israel în vremea de încercare a exilului babilonic.

În cele 42 de capitole autorul surprinde atât dimensiunea suferinței umane, dar și puterea pe care o dă Dumnezeu celui drept pentru ca acesta să rămână credincios și răbdător. „Era odată în ținutul Uț un om pe care îl chema Iov și acest om era fără de prihană și drept; se temea de Dumnezeu și se ferea de ce este rău” ( Iov 1,1). Hesychius din Ierusalim accentuează termenul de om folosit în primul verset pentru a-l descrie pe Iov. În accepțiunea sa este numit om cel care poartă chipul lui Dumnezeu, care poate alege între bine și rău. Sfântul Ioan Gură de Aur vede în această expresie „un om” un elogiu adus lui Iov, în timp ce Grigorie cel Mare consideră că suferința lui este similară cu cea descrisă de profetul Isaia când a zis: „El suferințele noastre le-a purtat”(Isaia 53, 4).

Sfânta Scriptură numește om numai pe cel virtuos, iar pe ceilalți nu-i socotește oameni. Doar fericitul Iov, atletul credinței, încununatul lumii, singurul care a îndurat acele îngrozitoare rele, care, primind de la vicleanul demon săgeți mii de mii, a rămas nerănit și ca un diamant a putut îndura toate acele atacuri. El biruiește valurile venite asupra lui cu o răbdare vrednică de laudă. Sf. Ioan Gură de Aur îl compară pe Iov cu un atlet cu însușiri morale deosebite, care va susține o luptă cu demonul.

Frica de Dumnezeu, cinstea, dreptatea, neprihănirea sunt calități care dovedesc cât de bine era înzestrat Iov din punct de vedere moral și spiritual pentru a învinge în această luptă. Satana susține că evlavia și credința lui Iov nu ar rezista în împrejurări potrivnice și îi cere lui Dumnezeu să-l pună pe acesta la încercare, deoarece considera că toată credința acestui om are la temelie interesul: „Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu” ? (Iov 1, 9). Diavolului i se dă dreptul să ispitească, fapt care ne descoperă că tot răul ce se întâmplă în lume nu vine de la Dumnezeu, dar nici nu se întâmplă fără știrea Lui. Dumnezeu îngăduie ispita în anumite timpuri și față de anumite persoane, știind că cei drepți nu vor cădea în păcat.

Cartea se prezintă sub forma unui dialog poetic precedat de o parte în proză, prologul, cuprinzând capitolele I și II. În aceste două capitole sunt inserate date generale în legătură cu Iov, om drept și integru, temător de Dumnezeu. El era un om foarte bogat și cu o poziție socială înaltă, dar cartea se preocupă să sublinieze mai ales poziția lui între cei înțelepți.

4.5. TEOLOGIA RĂBDĂRII

Cartea Iov zugrăvește un frumos tablou al răbdării. Răbdarea este virtutea care descrie trăsătura de caracter a cuiva care poate să reziste sub povara necazurilor. De la răbdarea lui Iov noi trebuie să învățăm ce înseamnă a rămâne credincios lui Dumnezeu chiar și în mijlocul unor necazuri mari când nu înțelegem ce se întâmplă. Răbdarea în suferință este o faptă bună atât de mare încât ea și pe cei mai păcătoși îi eliberează de datoria lor cea grea; iar când ea se află la un om mai dinainte drept, îi dă cea mai mare siguranță despre fericirea cerească. Răbdarea este virtutea care trebuie să ne însoțească până la capătul vieții noastre, este legată mai ales de suferință, pentru că în suferință își probează creștinul răbdarea sa. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că „trebuie să răbdăm orice ispită luând ca pildă răbdarea lui Iov”. Marc Ascetul ne întărește și el spunând că „necazurile care vin asupra oamenilor sunt roadele păcatelor proprii. Iar dacă le răbdăm prin rugăciune ne vom bucura iarăși de venirea lucrurilor bune”. Și Evagrie Monahul spunea că „virtutea este hrana sufletului”. Așadar, omul virtuos, chiar dacă trăiește în strâmtoare pământească, având conștiința curată, îndură toate cu nădejdea în bunurile vieții viitoare și este liniștit în inima sa.

La început, viața alesului Iov este liniștită, plină de bucuriile realizării, fiind iubit de semenii pământeni, precum și de însuși Dumnezeu, însă, mai târziu, încep confruntările cu vicisitudinile vieții, ce se află în boală, în sărăcie, în deprimare socială, pentru ca mai apoi să i se întoarcă totul datorită înțelepciunii sale. Dreptul Iov trăiește în plină condiție umană. Cele două forțe antagonice care „se înfruntă în viața sa, binele și răul, își dispută posibilitățile de manifestare cu o intensitate maximă, dar câmpul lor de acțiune rămâne unul exterior”. Acum se cunosc cu adevărat cei care i-au fost prieteni. El este părăsit în aceste momente „de cei care nu l-au iubit niciodată, ci numai au avut beneficii de pe urma lui sau care stăteau sub lumina numelui său. Cauza răului ce s-a abătut asupra lui nu este aceea de a fi încălcat prescripțiile de ordin moral, dar, ca duh al dezordinii, ce se cheamă bineînțeles că răul nu poate accepta ordinea. Dreptul Iov nu mai încearcă să-și explice logica și mecanismul cauzalității procesului nefericirii sale, ci el încearcă să exprime constant starea sa de spirit. Domnul Însuși este amestecat în aceste explicații, pentru că Iov Îl întreabă: „Dacă am greșit, ce Ți-am făcut Ție, Păzitorule de oameni? De ce m-ai luat țintă pentru săgețile tale și de ce Ți-am ajuns povară? (Iov 10, 20). În mintea lui Iov, firescul și nefirescul se confruntă „într-o dialectică a relativității, căutătoare de sublim”.

Iov nu are sentimentul culpabilității, judecata lui nu poate fi clintită de nicio forță, nici interioară dar mai ales exterioară. Problema sentimentului culpei se mișcă între două forme de exprimare a spiritului: una organizată prin dreptul Iov și cealaltă adâncită în străfundurile întunecate ale spiritului uman, aflat în căutarea unei ordini, care să-i dea bietului muritor măsura tuturor lucrurilor.

Dar nu necazurile care vin asupra sfinților, pentru a-i încerca, pricinuiesc bucurie dușmanilor noștri nevăzuți, ci dușmanii noștri se bucură, bat din palme și se veselesc atunci când, din pricina necazurilor, ne pierdem nădejdea, nu mai putem judeca șirenunțăm să ducem mai departe lupta. Iov a pierdut averea, a rămas fără copii, trupul îi era plin de puroi și de viermi, dar nu i-a dat vrăjmașului prilej de bucurie.

„Atunci Iov s-a sculat, și-a sfâșiat hainele, și-a tuns părul capului, și-a presărat țărână pe cap, a căzut cu fața la pământ și s-a închinat” (Iov 1, 20). Gesturile pe care le face arată că resimte durerea încercării. Ultimul gest, închinarea, ne arată că Iov nu se ridică împotriva hotărârii Celui care l-a lovit. Iov nu este nici complet lipsit de emoție, pentru a nu-L disprețui pe Dumnezeu prin lipsa de sensibilitate, dar nici nu cedează emoției, ca să nu cadă în păcat printr-o întristare excesivă. El împlinește cel două porunci ale iubirii – iubirea față de aproapele și iubirea față de Dumnezeu – plângându-și copiii și rugându-se în mijlocul lacrimilor.

N-a socotit vrednice de lacrimi nenorocirile venite peste el. Când însă a venit un crainic și i-a vestit că un vânt puternic a prăbușit casa bucuriei peste fiii și fiicele lui, care erau la ospăț, atunci numai și-a sfâșiat haina, vădindu-și durerea firească și mărturisind prin cele ce făcea că este un tată iubitor de copii. Dar și atunci „a pus hotar și măsură durerii”, „… nu s-a văitat, nu și-a smuls părul din cap, n-a dat drumul la strigăte nepotrivite”.

Deși socotea că are multe lucruri, fiind încercat de Domnul, Iov a înțeles că nu are nimic afară de Dumnezeu. Răbdând orice încercare, din dragoste de Dumnezeu, Iov spune Domnul a dat, Domnul a luat. Merită să ne minunăm de cuvintele acestea la simpla auzire. Căci nu jumătate din copii i-a luat diavolul, lăsându-i cealaltă jumătate; nu i-a luat cea mai mare parte din ei și i-a lăsat măcar puțini – ci a cules toată roada, iar pomul nu l-a doborât; a tulburat toată marea cu valurile iar luntrea nu a scufundat-o; și a cheltuit toată puterea, dar turnul nu l-a clătinat. Dimpotrivă: izbit din toate părțile, rămânea neclintit și nori de săgeți veneau asupra lui fără a-l răni; erau trimise dar nu îl străpungeau. Ce durere să vadă pierind atâția copii, fiindcă toate împrejurările erau dureroase: îi fuseseră răpiți toți; pieriseră deodată, într-o singură zi; erau în floarea vârstei; dovediseră multă îmbunătățire iar viața le fusese curmată de asemenea urgie; și toate aceste lovituri erau primite de un tată iubitor. Că de ar fi pierdut odrasle rele, s-ar fi îndurerat, dar nu atât de mult, căci răutatea celor răposați nu îngăduie durerii să se întețească; dar când sunt îmbunătățiți, atunci rana nu se închide, pomenirea lor e neștearsă, necazul nu cunoaște alinare, îndoită fiind durerea, atât de pe urma firii, cât și de pe urma faptei bune a celor răposați. Iar că erau îmbunătățiți, asta se vede din următorul fapt: tatăl lor le purta mult de grijă, și sculânu-se aducea jertfe pentru ei din teamă de păcatele lor cele neștiute, și decât asta nimicnu îi era mai însemnat; iar asta arată nu doar viața cea îmbunătățită a fiilor, ci și iubirea tatălui.

Așadar, dacă Iov era părinte, și încă unul atât de iubitor, ce arăta nu numai dragostea cea din fire, ci și pe cea din cucernicie, ba cei răposați erau încă și atât de îmbunătățiți, înseamnă că întreit i-a fost focul necazului. Pe de altă parte, când odraslele sunt răpite doar în parte, suferința cunoaște oarecare mângâiere, fiindcă cele rămase alină durerea pentru cele răposate; dar când moare întreaga ceată, spre cine va putea să caute părintele cu mulți copii, ajungând deodată fără copii? Pe lângă acestea, poate fi arătată și o a cincea rană. Faptul că au fost răpiți toți copiii pe neașteptate: că dacă atunci când mor unii în trei, în cinci zile, toate femeile și toți apropiații se tânguie în primul rând pentru că cel ce s-a săvârșit a fost luat de la ei degrab și fără veste, cu atât mai mult nu era să se întristeze Iov, care nu în trei zile, sau în două sau într-una, ci într-un ceas a fost văduvit de ei în asemenea chip? Că necazul la care te aștepți, chiar de ar fi tare nesuferit, se ușurează prin aceea că ai răgazul să te obișnuiești cu gândul lui: dar cel care se întâmplă pe neașteptate și fără veste este de neîndurat. I-a pierdut pe toți fiind ei în floarea vârstei. Cât de mult dor morțile timpurii și cât înmulțesc ele jalea; iar mortea aceasta nu numai că a fost timpurie, ci și năpraznică. Iov nu i-a văzut dându-și duhul în pat, ci îngropați sub dărâmăturile casei. Săpând în mormanul de ruine, scotea când o piatră, când un mădular de odraslă; vedea ba o mână ținând încă paharul, ba o altă mână pe farfurie… și trupul copilului stâlcit. Și nu s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu; a suferit fără să grăiască nimic de hulă, „ba a și mulțumit lui Dumnezeu făcând rană de moarte diavolului”.

CREDINȚA LUI IOV ȘI NECREDINȚA SEMENILOR LUI

Iov era prietenul lui Dumnezeu, unul din cei mai buni pe care i-a avut Domnul

vreodată. Acest prieten credincios știa că nenorocirea nu vine de la Părintele său

ceresc, dar nu-și putea explica de ce i se întâmplau toate acele grozăvii. Pentru noi

este simplu: mâna lui Satana era „la lucru.” Lucifer făcea ce știa el să facă mai bine! Dar sărmanul Iov nu știa nimic despre marea controversă: Isaia nu scrisese capitolul 14 despre căderea luceafărului strălucitor, nici Ezechiel capitolul 28 despre heruvimul ocrotitor. Ioan încă nu explicase că „în cer s-a făcut un război” (Apocalipsa 12:7), iar Moise încă nu pomenise nimic de ispitirea omului din Geneza 3. Nici măcar Dumnezeu, atunci când a luat cuvântul, după ce Elifaz, Bildad și Tofar și-au expus

teologia, nu i-a vorbit despre războiul nevăzut din spatele vieții lui. El nu i-a descoperit nimic despre întâlnirea fiilor lui Dumnezeu din cer când „a venit și Satana.”

Iov n-avea alte explicații, decât cele ce i le puteau oferi frații din biserică, cele venite

din vârful ciobului cu care se scărpina sau sugerate de grămada de cenușă în care

zăcea.

Iov era singur, n-avea cu cine discuta și cine să-l înțeleagă; soția s-a lepădat de el, mânioasă în inima ei pe Dumnezeu, rudele l-au părăsit,iar frații din biserică i-au prezentat teologia vrăjmașului așezat pe tronul din Sfânta. Întâiul lui născut murise poate chiar de ziua lui (Iov 1:13), el udase cu lacrimi 10 „sicrie” cu trupurile

neînsuflețite ale copiilor săi și a încredințat țărânii, nu unul, ci 10 copii în floarea

vârstei. Și n-avea pe nimeni care să-l înțeleagă, nimănui cui să-i spună durerea. Iov

putea vorbi doar cu Dumnezeu și multă vreme Tatăl Ceresc n-a dat nici un răspuns

lacrimilor și strigătelor lui. Soarele apusese în viața acestui om, iar cerul era de aramă deasupra capului său. În „răbufnirile” lui, Iov Îi vorbește Prietenului Său,

Atotputernicul care permisese să i se întâmple toate aceste nenorociri, ca și cum El ar fi fost vinovatul. Iov se „certa” cu Dumnezeu și Îi vorbea într-un limbaj pe care doar

prietenii îl înțeleg: „Săgețile Celui Atotputernic m-au străpuns, sufletul meu le suge otrava, și groaza Domnului bagă fiori în mine!” (Iov 6:4). „Domnul a dat și Domnul a luat!” (Iov 1:21)

Dar Domnul, spre deosebire de noi, a înțeles glasul prietenului Său. El a

declarat că acest nenorocit a vorbit „drept” (Iov 42:7-8), așa cum de fapt și vorbise, și

i-a redat fericirea. Iar întâmplarea vieții lui a devenit istorie! „S-a îngăduit ca Iov să sufere: el a fost aspru încercat, dar n-a rostit nici un cuvânt împotriva lui Dumnezeu”

Pentru că Sfinții Părinți au văzut în păcat niște boli spirituale, scrierile lor sunt adevărate tratate de „medicină" duhovnicească, în care patimile sunt clasificate și împărțite pe categorii, după modul de acțiune și formele specifice de atac ale fiecăruia.

Sfântul Ioan Casian arată cum pot fi împărțite prin raportarea la diferitele „părți” ale sufletului sau la puterile acestuia, pe care le afectează și recurge pentru această demonstrație la o comparație clară cu bolile trupului: „Există un singur izvor și început al tuturor viciilor, după calitatea părții, sau, ca să spun așa, a porțiunii din suflet care a fost molipsită, iar numele patimilor și ale stricăciunilor sunt felurite. Aceasta se înțelege uneori mai ușor prin comparația cu bolile trupești, care pot avea o singură cauză, dar felurile suferinței sunt multe, după membrele care au fost atinse de boală. Când este atacată de puterea veninului vătămător fortăreața trupului, capul adică, apare cefalgia. Când acest venin a pătruns în urechi sau în ochi, se produc otita și oftalmia. Când acesta a atacat încheieturile sau extremitățile mâinilor, boala se numește gută, iar dacă s-a coborât în picioare, numele bolii este podagră. Aceeași singură obârșie, veninul vătămător, produce boli cu atâtea nume, câte părți ale sufletului a infectat. În același chip, trecând de la cele văzute la cele nevăzute, credem că se așează în părțile, sau, ca să spun așa, în membrele sufletului nostru, puterea fiecărui viciu, înțelepții spun că virtutea este de trei feluri, adică având drept obârșie rațiunea, voința și sentimentul, care se pot tulbura din vreo pricină oarecare. Când, așadar, puterea patimii vătămătoare a împresurat pe una dintre acestea, prin stricare, în locul ei se așează ceea ce numim viciu".Acest text este reprezentativ pentru felul Sfinților Părinți de a vedea păcatul și patimile. Aici, păcatul și patima sunt definite în mod clar ca boli sufletești, nu ca o simplă comparație, ci „în virtutea unei autentice analogii care există între afecțiunile trupului și cele ale sufletului".

Privit în acest fel, sufletul poate fi vătămat de o mulțime de boli după facultățile sale. Astfel, Sfântul Ioan Casian ne dă următoarea clasificare: „Dacă este infectată de viciu partea rațională va da naștere la slava deșartă, trufia, pizma, mândria, înfumurarea, sfada, erezia. Dacă va fi rănită voința (partea irascibilă) va produce furie, nerăbdare, tristețe, nepăsare, lașitate, cruzime. Iar dacă va strica partea poftitoare va zămisli: lăcomia pântecelui, desfrânarea, arghirofilia, avariția și poftele vătămătoare și pământești".

Sfântul Maxim Mărturisitorul face o împărțire a patimilor în trei categorii: cele care provin din căutarea plăcerii, cele care provin din ferirea de durere și cele ce apar din unirea primelor două. „Căutând plăcerea din pricina iubirii trupești de noi înșine și străduindu-ne să fugim de durere, din aceeași pricină, născocim surse neînchipuite de patimi făcătoare de stricăciune. Astfel, când ne îngrijim prin plăcere de iubirea trupească de noi înșine, naște: lăcomia pântecelui, mândria, slava deșartă, îngâmfarea, iubirea de arginți, zgârcenia, tirania, fanfaronada, aroganța, nechibzuința, nebunia, părerea de sine, înfumurarea, disprețul, injuria, necurăția, ușurătatea, risipa, neînfrânarea, frivolitatea, umblarea cu capul prin nori, moleșeala, pornirea de a maltrata, de-a lua în râs, vorbirea prea multă, vorbirea la nevreme, vorbirea urâtă și toate câte sunt de felul acesta. Iar când ascuțim mai mult prin durere modul iubirii trupești de noi înșine, naștem mânia, pizma, ura, dușmănia, ținerea de minte a răului, calomnia, bârfeala, intriga, întristarea, deznădejdea, defăimarea Providenței, lâncezeala, neglijenta, descurajarea, deprimarea, puținătatea la suflet, plânsul la nevreme, tânguirea, jalea, sfărâmarea totală, ciuda, gelozia și toate câte țin de o dispoziție care a fost lipsită de prilejurile plăcerii. în sfârșit, când din alte pricini se amestecă în plăcere durerea, dând perversitatea (căci așa numesc unii întâlnirea părților contrare ale răutății) naștem fățărnicia, ironia, viclenia, prefăcătoria, lingușirea, dorința de a plăcea oamenilor și toate câte sunt născociri ale acestui viclean amestec".

Deși numărul păcatelor enumerate de Sfântul Maxim Mărturisitorul este impresionant, el nu acoperă decât parțial câmpul de acțiune al răului, căci „a le număra pe toate și a le spune toate, cu înfățișările, modurile, cauzele și vremurile lor, nu e cu putință", încheie Sf. Maxim.

Potrivit duhurilor care le lucrează, Sfinții Părinți împart patimile în trupești și sufletești, în sensul că primele își iau prilejurile din trup, în timp ce celelalte își au cauza în lucrurile din afară. Dacă patimile trupești sunt mai grosiere – curvia, lăcomia, pofta cea rea – cele sufletești sunt mult mai grave, având efecte mult mai profunde asupra omului în întregul lui. Patimile – după Sfântul Maxim Mărturisitorul – fie sufletești sau trupești – se produc astfel: „mai întâi amintirea aduce gândul simplu în minte; acesta zăbovind, se stârnește patima. Aceasta, la rândul ei, nefiind scoasă afară, încovoie mintea la învoire; întâmplându-se aceasta, se ajunge, în sfârșit, la păcatul cu fapta".

Printre aceste nenumărate boli sufletești, ascetica ortodoxă deosebește unele care sunt fundamentale sau generice, în sensul că, într-un anumit fel, le conțin dau naștere tuturor celorlalte. Acestea sunt în număr de opt, după clasificarea Sfântului Ioan Casian, și anume:

1. Lăcomia pântecelui – gastrimarghia, este căutarea plăcerii provocate de mulțimea și felurimea mâncărurilor sau, altfel spus, dorința de a mânca nu din necesitate, ci de dragul plăcerii. Așa cum reiese din definiția ei, patima lăcomiei pântecelui are două forme principale: prima se îndreaptă spre o anumită calitate a mâncării și atunci înseamnă căutarea unor feluri de mâncare gustoase, fine și în diverse sortimente; a doua are în vedere cantitatea mâncării și se manifestă în dorința de a mânca cât mai mult.

În amândouă cazurile se caută o plăcere pur trupească și de aceea gastrimarghia a fost trecută printre patimile trupești. În această patimă, răul nu constă în hrană, ci în reaua folosire a ei întrucât „nu ceea ce intră în gură spurcă pe om" (Matei 15, 11). Prin lăcomia pântecelui, omul păcătuiește prin aceea că, dorind să se desfăteze cu mâncarea, pune dorința de hrană înaintea doririi Lui Dumnezeu, depărtându-se astfel de cele duhovnicești.

Sfântul Apostol Pavel identifică această patimă cu o formă de idolatrie zicând că lacomii și-au făcut din „pântece dumnezeul lor" (Filip. 3, 19). Într-adevăr, lacomii, în loc să aducă o jertfa curată Lui Dumnezeu, jertfesc tot ce au pântecelui și gurii lor.

Ca remediu împotriva acestei patimi, Sfinții Părinți recomandă înfrânarea, necăutarea anumitor feluri de mâncare și ferirea de orice exces, Sfântul Ioan Casian arătând că măsura cumpătării este „ca fiecare să mănânce cât îi cere menținerea corpului, iar nu (până la a-i împlini) dorința de sațiu".

În general, Părinții recomandă în privința hranei trupului ca regulă obișnuită, ridicarea de la masă înainte de saturare, pentru a nu da loc plăcerii.

2. Desfrânarea. Constă în reaua întrebuințare pe care omul o dă sexualității sale. Ea are mai multe aspecte: „relație trupească între sexe opuse în afara căsătoriei religioase; relații exagerate fără respectarea perioadelor de post și fără finalitatea de a naște copii; onania; relații contra firii între persoane de același sex sau de sex diferit; vorbele, glumele, cuvintele ușuratice, triviale și necumpătate, aluzii la desfrânare". Prin desfrânare, se neagă principala menire a funcției sexuale, procrearea. Atunci omul se folosește de sexualitatea sa numai pentru dobândirea plăcerii legate de ea, transformând plăcerea sexuală într-un scop în sine, ceea ce este un lucru pervers și patologic. Sfinții Părinți numesc această patimă „boală a sufletului", „boala cea mai rea", „boala plăcerii", „boală rea" și chiar nebunie, toate aceste numiri reflectând gravitatea ei. Din această cauză tămăduirea ,desfrânării este foarte dificilă, cerând multă tărie, strădanie și mult timp, după cum arată Sfântul loan Casian: „A doua luptă, după predania bătrânilor, este împotriva duhului desfrânării. Este război lung și mai crâncen decât toate celelalte, terminat cu biruință de foarte puțini. Războiul acesta înfricoșător începe să asalteze neamul oamenilor chiar din primul moment al tinereții și nu se stinge, decât numai după ce vor fi înfrânte mai întâi celelalte vicii".

Vindecarea patimii desfrânării trebuie începută prin curățirea gândurilor și a trăirilor interioare, lupta împotriva lăcomiei pântecelui, a trândăviei și a somnului, întrucât patimile se sprijină unele pe altele. Sfinții Părinți mai recomandă deasa spovedanie, rugăciunea, citirea psalmilor și ostenirea trupului.

Dată fiind gravitatea păcatului desfrânării, considerată aproape ca și asasinatul (Iov 24, 14-15), acesta se întâlnea rar în societatea israelită, iar legea prevedea condamnarea la moarte a celor vinovați (Lev.20,10; Deut. 22,22-24). Acest păcat era considerat ca o greșeală foarte mare înaintea lui Dumnezeu și-l făcea pe om necurat (Lev.18,20), Dumnezeu îl pedepsește degrabă, iar bărbatului i se recomandă neîncetat fidelitate conjugală.

Dacă în Cartea Iov desfrânatul este asimilat tâlharului când zice: „Ochii celui desfrânat pândesc amurgul zilei și își pune o mahramă pe față”(Iov 24,15), autorul cărții Pilde se apropie mai mult de învățătura Domnului Hristos, propunând mai ales tinerilor să lupte pentru înlăturarea ispitei chiar din faza incipientă: “Nu dori frumusețea femeii în inima ta și nu te lăsa vânat de genele ei… Că femeia desfrânată umblă după o bucată de pâine… cel ce se desfrânează cu o femeie este lipsit de minte și se pierde pe el însuși” (Pilde 6,25-26,32). Tot în Pilde se avertizează să nu se confunde desfrâul cu iubirea sinceră (Pilde 7,8), care nu trebuie să se manifeste decât în cadrul căsătoriilor legitime, iar cea din neorânduială nu poate aduce decât regrete cauzate de mustrările de conștiință pentru încălcarea poruncii divine, necaz și în final moarte: “Nu te uita la femeia lingușitoare, căci buzele celei străine picură miere și cerul gurii sale e mai alunecător decât untdelemnul. Dar la sfârșit ea este mai amară decât pelinul, mai tăioasă decât o sabie cu două ascuțișuri, picioarele ei coboară către moarte; pașii ei duc de-a dreptul in împărăția morții.”(Pilde 5,3-5)

3. Iubirea de argint (arghirofilia). Desemnează în mod general iubirea de bani și a altor forme de bogăție materială. Aceasta se manifestă prin plăcerea de a avea bani, străduința pătimașă de a-i obține, furtul, înșelăciunea, asuprirea semenului. Trebuie remarcat că, la fel ca în cazurile anterioare, nu banii sau bogăția materială sunt condamnabile atunci când vorbim de această patimă, ci atitudinea perversă a omului față de ele. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „nimic din cele create și făcute de Dumnezeu nu este rău", întrucât „nu mâncările sunt rele, ci lăcomia pântecelui; (…) nici banii, ci iubirea de bani".

Sfântul Ioan Casian indică drept cauze ale acestei boli fie lâncezeala unei minți bolnave și amorțite, fie o hotărâre greșită de a renunța la lume sau o dragoste căldicică față de Dumnezeu. Același Sfânt Părinte arată că, spre deosebire de celelalte patimi, care par să aibă începutul în noi, boala iubirii de arginți „vine asupra noastră mai târziu și din afară; (…) dacă, neluată în seamă la început, a și pătruns în inimă, ea ajunge rădăcina tuturor relelor din care ies lăstarii multor alte vicii", pe care le arată ca fiind :„minciuna, înșelăciunea, furturile, jurămintele strâmbe, dorința de câștiguri murdare, mărturiile false, violențele, neomenia, rapacitatea". Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune că iubirea de arginți „nu este sădită în fire nici firească".

Primul pas în vindecarea acestei boli este recunoașterea ei și cunoașterea urmărilor ei. Apoi tămăduirea iubirii de bani și averi presupune înțelegerea deșertăciunii lucrurilor după care aleargă cel împătimit de ea. Astfel Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață să punem :„în minte pe cei ce mai înainte de noi au nedreptățit, pe cei ce au năpăstuit și au murit. Oare nu de banii și ostenelile lor alții se îndulcesc, iar ei sunt în pedeapsă și în chin și în relele cele nesuferite ?". În acord cu toți Sfinții Părinți și Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă milostenia și abținerea de a dori bunuri străine ca remediu împotriva acestei boli, dar biruința deplina asupra demonului iubirii de arginți se dobândește prin convertirea dorinței, prin întoarcerea puterii poftitoare a sufletului de la bogățiile materiale la Dumnezeu și bogățiile duhovnicești. Dacă te întrebi: Cum mă pot vindeca de iubirea de avuțiile pământești? Ți se răspunde: "îndrăgostește-te de altceva! îndrăgostește-te de bogăția cea din ceruri! Cine se îndrăgostește de împărăția cerurilor disprețuiește lăcomia".

4. Mânia. Mânia a fost sădită în firea omului de însuși Dumnezeu și avea ca scop să ajute pe om să lupte împotriva ispitelor și să se ferească de păcat și de răutate. Aceasta era la origini folosirea normală a mâniei, dar, prin căderea în păcat, omul i-a schimbat sensul și în loc să se folosească de mânie pentru a se împotrivi celui rău, a îndreptat-o contra aproapelui. Aceasta face din mânie o boală a sufletului care, conform asceticii ortodoxe, constă în „toate formele de agresivitate ale omului, exteriorizate sau nu, fățișe sau ascunse, grosolane sau subtile, și care, în general, sunt îndreptate împotriva aproapelui".

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „nimic nu tulbură atât de mult curăția minții și limpezimea judecății ca mânia fără de socoteală". Descriind patima mâniei, Sfântul Ioan spune că cel cuprins de ea „nu mai poate deosebi pe prieteni de dușmani, nici pe cei cinstiți de necinstiți", arătând că în același timp aduce și o anume plăcere a sufletului pentru care cel mânios este dispus să suporte toate consecințele purtării sale: „Chiar de ar avea de suferit de pe urma purtării sale, îndură totul cu ușurință, numai și numai să-și împlinească această plăcere a sufletului. Că plăcere este aprinderea mâniei; o plăcere care muncește sufletul mai cumplit decât plăcerea trupească".

Pentru vindecarea acestei patimi, omul trebuie să se vindece mai întâi de patimile legate de poftele trupești, în special de desfrânare și iubirea de arginți; în același timp însă, practicând virtuțile care sunt opuse mâniei, în special blândețea și milostenia. Ca manifestare a iubirii de oameni, milostenia se opune în mod direct mâniei, care este o patimă îndreptată împotriva aproapelui. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că mânia este o patimă a iuțimii – partea irascibilă a sufletului – care, ca și cele ale părții poftitoare – se stârnește prin simțuri atunci când sufletul este lipsit de dragoste și înfrânare. Astfel, leacul cel mai puternic împotriva mâniei este împlinirea poruncii iubirii aproapelui.

5.Tristețea. Sfinții Părinți deosebesc două feluri de tristețe: prima este tristețea cea după Dumnezeu, care este folositoare și poate sluji drept bază a virtuții. Prin aceasta, omul se întristează pentru starea păcătoasă în care se află, ceea ce duce la plâns, la străpungerea inimii și îl îndreaptă pe calea mântuirii.

Cea de a doua este o boală a sufletului ce constă în reaua întrebuințare a primei forme de tristețe și prin care omul, în loc să-și plângă păcatele sale, se întristează pentru pierderea unor bunuri sau plăceri materiale. Această patimă se manifestă ca lipsă de îndrăzneală, slăbiciune, greutate și durere sufletească, deznădejde, strâmtorare, însoțită adesea de neliniște și chiar de spaimă. „Tristețea e o boală spirituală grea care zguduie din temelii mintea celui atins de ea și o cufundă în deznădejde adâncă. Ea nu îi îngăduie acestuia să-și mai facă lectura și rugăciunea cu liniște și bucurie, nici să fie blând și liniștit cu semenii, îl fac posac în toate obligațiile și fără răbdare. El este asemenea unuia ieșit din minți și căzut într-o beție oarbă, care se prăbușește într-o disperare dureroasă”.

6.Trândăvia (acedia) Prin acedie se cuprinde un complex de stări sufletești și trupești care cuprinde lene, plictis, lehamite, silă, lâncezeală, moleșeală, descurajare, toropeală, lipsă de grijă, amorțeală, somnolență, îngreunarea sufletului și a trupului. Această patimă generează un sentiment de insatisfacție vagă și generală, astfel încât pe cel bolnav de această patimă nu-1 mai interesează nimic și nu mai așteaptă nimic de la viață. Demonul trândăviei atacă în special pe cei dedicați viețuirii duhovnicești, încercând să-i îndepărteze de calea mântuirii, de pravilă și stăruință în nevoința ascetică, dar nu-i ocolește nici pe cei care, neavând o rânduială în viață și nepurtând grijă de sufletul lor, cad în trândăvia care îi face să se dezguste de orice formă de spiritualitate, disprețuind toate formele de post, rugăciune și orice fel de nevoința. Acedia, spre deosebire de celelalte patimi, cuprinde toate puterile sufletului, stârnind aproape toate patimile și distrugând toate virtuțile.

Pentru tămăduirea ei este necesar ca boala să fie scoasă la lumină și să fie recunoscută ca atare. Dat fiind faptul că acest demon îmbracă o multitudine de forme, Sfinții Părinți recomandă ca în ceasul atacului, monahul să caute să înfrunte patima făcând cele contrare. Dacă este îndemnat să părăsească chilia, să nu facă acest lucru cu nici un chip, în același timp conștientizând că este o încercare, în acest mod respingând toate ispitele acestui demon.

7. Slava deșartă Sfântul Ioan Casian o definește ca fiind „un dușman cu multe și felurite chipuri și atât de subtil încât cu ochii cei mai ageri abia poate fi zărit și recunoscut". Această patimă are o putere neobișnuită. Modul subtil de atac, diversitatea formelor, o fac foarte greu de recunoscut și mult mai dificil de combătut. Același Sfânt Ioan Casian spune că acest demon „încearcă a-și răni pe ostașul Lui Hristos și în ținută, și în înfățișare, în mers, în glas, în lucrare, în veghe, în posturi, în rugăciune, în retragerea în singurătate, în citit, în știință, în tăcere, în supunere, în umilință, în îndelungă răbdare".

Caracterul de boală sufletească a slavei deșarte, ține de faptul că ea constă în pervertirea unei atitudini normale, prin îndepărtarea de la menirea ei firească, ajungând să se manifeste contrar naturii. Căci Dumnezeu a sădit în firea omului să caute slava, dar nu cea de la oameni pe care o caută omul robit de această patimă, ci slava de la Dumnezeu, întrucât omului îndumnezeit i-a fost hărăzită slava veșnică.

Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie că „nu slava (e rea), ci slava deșartă", adăugând că „nimic nu e rău din cele ce sunt, decât reaua întrebuințare, care vine din negrija minții de-a cultiva cele firești".

Tămăduirea ei este o lucrare deosebit de dificilă și aceasta pentru că slava deșartă se hrănește din chiar lucrurile cu care omul i se împotrivește și se întărește chiar atunci când este înfrântă după cum scrie Sfântul Ioan Casian: „Toate păcatele odată biruite încep să se ofilească și, după înfrângere, devin din zi în zi mai slabe (…). însă această boală, odată ce a fost doborâtă, mai cu înverșunare se ridică la luptă și tocmai, când crezi că a fost stinsă, atunci se scoală din moarte și mai puternică". „Ferirea de această patimă, ca și tămăduirea ei se încep prin cunoașterea ei în amănunțime; căci are multe și felurite fețe, este plină de șiretlicuri și presară cursele cele mai viclene". Sfântul Maxim arată ca mijloc de apărare împotriva acestei patimi „lucrarea ascunsă a virtuților și rugăciunea deasă. Iar semnul izbăvirii sță în a nu mai ține minte răul de la cel ce te-a defăimat sau te defăimează".

8. Mândria Deși așezată la sfârșit, mândria este prima patimă prin origine și timp. Are două forme: prima este îndreptată împotriva oamenilor și constă în convingerea omului că este superior celorlalți, în disprețuirea și invidia față de ceilalți oameni. A doua este îndreptată împotriva Lui Dumnezeu și constă în negarea Lui Dumnezeu, în autoîndumnezeire. Mândria îi atacă atât pe cei sporiți duhovnicește, cât și pe cei cu totul trupești. La oamenii încercați duhovnicește, mândria atacă după ce au fost înfrânte celelalte patimi, făcându-i să creadă că toate virtuțile sunt rodul exclusiv al nevoințelor lor, prin aceasta facându-i să cadă în cea mai grea robie, pierzându-și rodul întregii lor osteneli și uneori ducându-i chiar la moarte.

Mândria afectează foarte mult și pe ceilalți oameni, dar nu este remarcată deoarece s-a „cronicizat", le-a cuprins întreaga ființă, devenind un mod de viață. La aceștia, mândria se manifestă printr-o existență autonomă și independentă de Dumnezeu, considerându-se pe sine singurul principiu și țel al propriei existente. Trăind departe de Dumnezeu, omul arată că „nu-L cunoaște sau că L-a uitat, că-L tăgăduiește și vrea să se pună în locul Lui". Primul și cel mai important pas în izbăvirea de acest demon este recunoașterea păcatului. Apoi, cel ce vrea să se vindece trebuie să recunoască realitatea că nimic din cele ce a făcut nu sunt meritul lui, „Vom putea scăpa de lanțul celui mai ticălos duh, dacă la fiecare virtute în care simțim că am înregistrat o sporire, vom spune acest cuvânt al Apostolului : «Nu eu, ci harul Lui Dumnezeu, care este în mine» și : «prin harul Lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt» (I Cor. 15, 1O)", ne învață Sfântul Ioan Casian.

CALEA LUI DUMNEZEU PENTRU RECÂȘTIGAREA SUFLETULUI UMAN.

Tema cea mai fertilã pe care o oferã meditațiilor noastre cartea lui Iov este :

Calea lui Dumnezeu pentru reciștigarea sufletului uman În acest context, marele scop al lucrãrii lui Dumnezeu în noi este acela de a produce în interiorul nostru o realã cãințã și o umilințã adevãratã ; de a extirpa din noi falsa îndreptãțire, de a ne elibera de balastul încrederii în noi însine și de a ni-L arãta pe Cristos Rãscumpãrãtorul, singura noastrã sperantã. Ca sã zicem așa, toți trebuie sã fim trecuți prin lucrarea de dezbrăcare și de abandonare de noi înșine. La foarte mulți, aceastã lucrare precede convertirea. La altii o urmeazã. Unii se întorc la Hristos prin experiențe chinuitoare și îndelungate, care pot dura uneori toatã viața. Alții ajung la Hristos prin experiențe relativ ușoare. Aceștia din urmã sunt cei care au rãspuns prompt la vestea bunã despre iertarea pãcatelor prin moartea rãscumpãrãtoare a lui Hristos ; inima lor s-a umplut dintr-odatã de o mare bucurie. Dar și în acest caz trebuie sã se realizeze lucrarea de dezbrãcare de sine, și ea se manifestã uneori așa de puternic, încat sufletul convertit ajunge în pragul crizei de a se îndoi de salvarea lui. Aceastã stare este foarte neplacutã dar absolut necesarã. Eul propriu trebuie mai devreme sau mai tirziu sã fie cunoscut și condamnat. Și dacã aceasta nu se realizeazã în comuniune cu Dumnezeu, se va realiza prin experienta amară a cîtorva căderi repetate, „pentru că nimeni sã nu se laude înaintea lui Dumnezeu”. Așadar, e absolut necesar sã ne recunoaștem totala noastrã neputința în orice domeniu, pentru ca sã putem gusta dulceața și mîngâierea care existã în adevãrul cã : „El a fost fãcut pentru noi întelepciune, neprihãnire, sfințire și rãscumpãrare” (1.Cor. 1:30). Dumnezeu vrea vase golite ; sã nu uitãm niciodatã adevãrul acesta serios și de neschimbat. „Cãci așa vorbește Cel Preaînalt, a cãrui locuințã este veșnicã și al carui Nume este sfînt : El locuiesc în locuri înalte și în sfințenie ; dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca sã înviorez duhurile smerite și sã îmbãrbãtez inimile zdrobite”. Is.57:15 „Așa vorbește Domnul : Cerul este scaunul Meu de domnie și pãmîntul este așternutul picioarelor Mele ! Ce casa ați putea voi sã-Mi zidiți și ce loc Mi-ați putea voi da ca locuințã ? Toate aceste lucruri doar mîna Mea le-a fãcut și toate și-au cãpãtat astfel ființa – zice Domnul – Iatã spre cine Îmi voi îndrepta privirile : spre cel ce suferã și are duhul mîhnit, spre cel ce se teme de cuvîntul Meu !” Is.66:1-2 Acestea sunt cuvintele care se aplicã fiecãruia dintre noi, deoarece cea mai actualã și acutã nevoie a sufletului uman e „un duh zdrobit”. Cea mai mare parte a suferințelor noastre sunt nãscute din necesitatea atingerii acestei stãri. În timp ce noi suntem robiți și chinuiți de propriul nostru „eu”, este uimitor sã vedem cîte proiecte ne facem – de parcã am fi liberi – pentru viața de familie, pentru adunările noastre, pentru lume, pentru toatã viața noastrã. Foarte multe lucruri sînt arãtate în totala lor lipsã de valoare abia atunci cînd începem sã stãm la picioarele Salvatorului. Numai din aceastã poziție putem suporta toate insultele, putem sã renunțãm și sã aducem la tãcere toate capriciile și toanele naturii noastre pãcãtoase. Numai astfel devenim apți pentru lucrãrile pozitive și faptele bune care așteaptã sã prindã viațã din credința noastrã în Dumnezeu. Dar vai, de cîte ori nu se întîmplã invers cu noi și ne arãtãm încã încãpãțînați, inflexibili, ținîndu-ne cu amîndouã mâinile de ceea ce numim „dreptul nostru” și de cite ori nu umblãm încã dupã interesul nostru egoist, fiind preocupați numai și numai de importanța noastrã personalã. Toate acestea sunt dovezi clare cã eul nostru nu a fost încã judecat și condamnat în lumina purificatoare a prezenței lui Dummnezeu. Repetãm iarãși aici cu toatã convingerea : Dumnezeu vrea sã lucreze cu vase goale. Ne iubește prea mult ca sã ne lase la discreția ambiției și inițiativelor noastre nepricepute. Iatã de ce gãsește El cã este necesar ca noi sã trecem prin tot felul de încercãri pentru a ne aduce într-o stare a sufletului care sã poatã fi folositã spre gloria Lui. Trebuie ca voința noastrã în noi înșine sã ne fie extirpatã din rãdãcinã, din rãdãcina naturii pãcãtoase. Pentru atingerea acestui scop, Dumnezeu este gata sã foloseascã foloseascã toate circumstanțele vieții și toate persoanele cu care viața ne aduce în contact. Împlinirea tuturor gîndurilor enunțate mai sus o întilnim materializatã cum nu se poate mai bine în cartea lui Iov. Este foarte evident cã Iov avea nevoie sã fie cernut cu toatã seriozitatea. Altfel, Dumnezeu nu ar fi îngãduit ca servitorul Sãu sã treacã prin toatã seria încercãrilor prin care a trecut. Dar așa, înțelegem cã Dumnezeu a avut un scop precis atunci cînd a permis lui Satan sã-și îndrepte sãgețile arzãtoare împotriva servitorului Sãu. Cu siguranțã, putem spune cã Dumnezeu nu ar fi îngãduit o asemenea serie de necazuri dacã starea lui Iov nu le-ar fi cerut. Dumnezeu îl iubea pe Iov cu o iubire perfectã, și tocmai de aceea, atunci cînd privirea Lui scrutãtoare a pãtruns pînã în adîncimile cele mai profunde ale ființei lui Iov, El a facut totul ca sã remedieze una din cele mai teribile lipsuri ale sufletului omenesc. Și ce-i lipsea lui Iov ? El nu se vãzuse încã niciodatã cu adevãrat în toatã rãutatea lui și de aceea nu se condamnase pe sine însuși în prezența lui Dumnezeu. Ce grație minunatã sã avem de-a face cu un asemenea Dumnezeu ! Ce grație minunatã sã fim încredințați în mâinile Celui care poate sã îndepãrteze tot ceea ce-I este neplãcut în noi și care poate sã rezideascã în noi chipul Sãu binecuvîntat. Este foarte important sã remarcãm aici cã Dumnezeu Se poate servi și de Satan ca de un instrument pentru punerea copiilor Sãi într-o stare dupã voia Sa. Aceeași situație o întilnim și în cazul lui Petru, situatie relatatã de Domnul prin cuvintele : „Simone, Simone, Satana a cerut sa vã cearnã ca griul”. Cernerea despre care vorbește Domnul era necesar imperioasã, cãci și în inima apostolului era ascunsã aceeași rãdãcinã de amãrãciune, încrederea în sine însuși. Și Dumnezeu a gãsit cu cale ca el sã treacã printr-un tratament dureros si profund – dar absolut necesar – pentru ca rãdãcina aceea amarã sã fie scoasã la luminã și condamnatã. Dumnezeu dorea ca Petru sã fie un vas gol, sã nu se mai încreadã în sine însuși, ci toatã încrederea lui sã si-o punã numai în Dumnezeu. Încrederea în om trebuie sã pãleascã și apoi sã disparã cu desãvirșire, pentru ca gloria divinã sã se poatã revãrsa în el, într-o constantã luminã. Ah, dacã patriarhul Iov ar fi cunoscut acest principiu fundamental, dacã ar fi înțeles de la început scopul divin, atunci ar fi suportat altfel totul. Dar, ca fiecare dintre noi, el a trebuit sã învețe prin suferințã acest lucru. „Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi de s-au înfãțișat înaintea Domnului. Și a venit și Satana în mijlocul lor. Domnul a zis Satanei : De unde vii ? Și Satana a rãspuns Domnului : De la cutreierarea pãmîntului și de la plimbarea pe care am fãcut-o pe el. Domnul a zis Satanei : ai vãzut pe robul Meu Iov ? Nu este nimeni ca el pe pãmînt. Este un om fãra prihanã și curat la suflet, care se teme de Dumnezeu și se abate de la rău. Și Satana a rãspuns Domnului : Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu ? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui și tot ce este al lui ? Ai binecuvîntat lucrul mâinilor lui, și turmele lui acopãr tara. Dar ia întinde-Ți mîna și atinge-Te de tot ce are și sunt încredintat cã Te va blestema în fatã. Domnul a zis Satanei : Iatã, iți dau pe mînã tot ce are, numai asupra lui sã nu întinzi mîna. Și Satana a plecat dinaintea Domnului”. Iov 1:6-12 Cît de clar se vede aici rãutatea Satanei. Cum vegheazã și pîndește el cãile aleșilor lui Dumnezeu ! Ce bine cunoaște el caracterul uman ! ce cunoștințe exacte are el asupra stãrii intelectuale și morale a omului ! Ce teribil este sã cazi în mâinile lui ! El este mereu la pîndã și totdeauna gata sã-și manifeste rãutatea fatã de aleșii lui Dumnezeu, daca Dumnezeu ii permite. Aceastã realitate trebuie sã ne punã pe gînduri, pentru cã, într-adevãr, faptul cã trãim într-o lume care „zace în cel rău” sã ne facã sã trãim „cu fricã și cutremur”. Laudã Domnului cã Satana este neputincios fațã de un suflet care se adãpostește în sîngele lui Hristos și în ascultare de Dumnezeu. Într-adevãr, Satana nu poate depãsi nici cu un fir de păr limita pe care i-a fixat-o Dumnezeu. Așa a fost și în cazul lui Iov. Domnul a zis Satanei : „Iatã iți dau pe mînã tot ce are, numai asupra lui sã nu întinzi mîna” (v.12). Aici îi este permis Satanei sã se atingã numai de ceea ce e al lui Iov, sã-i rãpeascã cei zece copii și sã-l arunce în ruinã. Și Satana nu pierde nici o clipã în înfãptuirea acestui lucru, ci își executã planul cu o promptitudine uimitoare. Una dupa alta, loviturile se abat asupra patriarhului. Mesager dupã mesager – purtãtori de vești dezastruoase – vin și se înfãțișeazã înaintea lui Iov, pînã cînd, ajungînd plin de mîhnire : „Iov s-a sculat, și-a sfișiat mantaua și și-a tuns capul. Apoi aruncîndu-se la pamînt s-a închinat și a zis : Gol am ieșit din pîntecele mamei mele și gol mã voi întoarce în sînul pãmîntului. Domnul a dat și Domnul a luat, binecuvîntat fie Numele Domnului !” Iov 1:20-21 Ce întîmplãri pline de durere a trebuit sã trãiascã Iov : Sã ajungã deodatã lipsit de cei zece copii și sã fie adus dintr-o bunãstare princiarã în cea mai neagrã mizerie ! Iatã omenește vorbind un motiv suficient ca sã ajungi total zdruncinat. Ce contrast categoric între primele și ultimele rînduri ale acestui capitol. În primele, Iov este înconjurat de o numeroasã familie, în mijlocul unei mari averi, în timp ce în ultimele rînduri ale capitolului 1 îl vedem rãmas deodatã singur și într-o cumplitã sãrãcie. Cel care a facut aceastã cumplitã schimbare este însuși Satana, și toate acestea cu permisiunea lui Dumnezeu. Ce gînd teribil ! Dar care a fost scopul tuturor acestor lucruri ? Un profit nemãsurat și etern pentru sufletul lui Iov. Dumnezeu vãzuse cã servitorul Sãu avea nevoie de o lecție pe care nu o putea învãța decît trecînd prin focul încercãrilor. Dar sã vedem relatarea biblicã a celor ce s-au întîmplat în continuare : „Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi de s-au înfãtișat înaintea Domnului. Și a venit și Satana în mijlocul lor și s-a înfãtișat înaintea Domnului. Domnul a zis Satanei : De unde vii ? Și Satana a rãspuns Domnului : De la cutreierarea pamîntului și de la plimbarea pe care am fãcut-o pe el. Domnul a zis Satanei : Ai vãzut pe robul Meu Iov ? Nu este nimeni ca el pe pãmint. Este un om fãrã prihanã și curat la suflet. El se teme de Dumnezeu și se abate de la rãu. El se ține tare în neprihãnirea lui și tu mã îndemni sã-l pierd fãrã pricinã. Și Satana a rãspuns Domnului : Piele pentru piele ! Omul dã tot ce are pentru viața lui. Dar ia întinde-Ți mîna și atinge-Te de oasele și de carnea lui, și sunt încredintat cã Te va blestema în fațã. Domnul a zis Satanei : Iatã, ți-l dau în mînã ; numai crutã-i viața. Și Satana a plecat dinaintea Domnului. Apoi a lovit pe Iov cu o bubã rea din talpa piciorului pînã în creștetul capului. Și Iov a luat un ciob sã se scarpine și a sezut pe cenușã. Nevastã-sa i-a zis : Tu rãmâi neclintit în neprihãnirea ta ! Blestemã pe Dumnezeu și mori ! Dar Iov i-a rãspuns : Vorbești ca o femeie nebunã. Ce ! Primim de la Dumnezeu binele și sã nu primim și rãul ? În toate acestea, Iov n-a pãcãtuit deloc cu buzele lui”. Iatã din nou cuvinte demne de luat în seamã. Ele ne reveleazã locul pe care-l ocupã Satana în raport cu guvernarea lui Dumnezeu. Deși totdeauna este gata sã acuze poporul lui Dumnezeu, el nu este nimic mai mult decat un instrument și nu poate sã facã mai mult decat îi este permis de Dumnezeu. Efortul lui s-a dovedit zadarnic în ceea ce l-a privit pe Iov. Așa cã dupã ce a încercat totul, el dispare. Oricare ar fi fost tentațiile și ispitele interioare ale lui Iov, pînã la sfîrșitul acestei cãrți nu mai auzim niciodatã vorbindu-se despre Satana și nici nu ni se relateazã cã el ar mai fi apãrut vreodatã. Iov a dovedit cã-și poate pãstra integritatea, și dacã totul s-ar fi terminat aici, el ar fi avut în rãbdarea pe care a dovedit-o un alt argument și mai puternic pentru a se mîndri cu sine însuși. Chiar Iacob, scriitorul epistolei, spune : „Ați auzit vorbindu-se de rãbdarea lui Iov… ați vãzut ce sfîrșit i-a dat Domnul, și cum Domnul este plin de milã și de îndurare” Iac.5:11 Dacã aceastã carte nu ar vorbi decît despre rãbdarea lui Iov, ea s-ar fi încheiat aici, și el ar fi rãmas plin de încredere în el însuși. Dar, dacã așa ar fi stat lucrurile, Iov nu ar fi ajuns niciodatã la „sfirsitul dat de Domnul”, iar Dumnezeu nu Și-ar fi îndeplinit scopul pe care Și l-a propus. Și aceasta, pentru cã numai un spirit blînd și o inimã umilã pot gusta bunãtatea și grația lui Dumnezeu pe de-a-ntregul. Și așa ceva îi dorea Dumnezeu lui Iov. Dar la sfirșitul versetului 10 din capitolul 2, Iov nu ajunsese încã în starea potrivitã pentru primirea binecuvîntãrii, deoarece chiar și cînd a ajuns sã zacă plin de bube în cenușã, el nu era înde-ajuns de umil în fața lui Dumnezeu. Da, Iov se mai credea încã „cineva”, o personalitate la fel de plinã de mãreție în nefericire, ca și în timpurile bune ; la fel de mare sub loviturile violente și secãtuitoare ale adversitãților ca și în zilele lui însorite. Inima lui Iov nu fusese încã atinsã. Strãfundul inimii lui nu ajunsese la starea care sã-l facã sã strige : „Am fost pedepsit, nu voi mai pãcãtui” (Iov 34:31) și „de aceea mi-e scirbã de mine și mã pocãiesc în țarînã și cenușã” (Iov 42:6). Nu trebuie sã trecem prea ușor peste acest aspect, cãci în el se gãsește în mare mãsurã cheia întregii cãrți a lui Iov. Scopul lui Dumnezeu cu acest servitor al Sãu era sã-i dezvãluie adîncimile reale ale inimii lui, astfel ca el sã nu se mai bucure de sine însuși, impiedicînd astfel lucrarea grației lui Dumnezeu în viața lui. Dumnezeu il dorea golit în totalitate de sine, pentru a putea revãrsa în viața lui mila sa și comorile de bogãție ale binecuvîntãrilor cerești. Iov era cu adevãrat un sfînt al lui Dumnezeu, și ca atare toate acuzațiile pe care le-a adus Satana s-au dovedit neîntemeiate. Dar el nu era pregãtit pentru sfirșitul pe care i l-a dat Domnul, pentru cã nu era, încã, un „vas gol”. Dumnezeu nu permite ca Satana sã ne învinuiascã („Cine va ridica pira impotriva aleșilor lui Dumnezeu ?”), dar El vrea sã ne dezvãluie ceea ce mai rãmîne ascuns în inimile noastre, pentru ca sã ne judecãm singuri și sã învãțãm în acest fel sã nu ne mai încredem în inimile noastre, ci sã ne odihnim în tãria eternã și de nezdruncinat a grației Sale.

CEI TREI PRIETENI AI LUI IOV

Vedem așadar cã Iov a rămas „tare în neprihãnirea lui”. El a făcut fațã cu succes încercãrilor grele prin care Satana a încercat sã-l înfrîngã. Ba mai mult, el respinge cu hotãrîre chiar și sfatul nebun al soției sale. Iov primește totul ca din partea lui Dumnezeu, plecîndu-și capul în fața hotãririlor Lui chiar și atunci cînd nu le înțelege lucrul acesta trebuie recunoscut, și trebuie sã i se acorde importanța cuvenitã. Iatã însã cã apariția celor trei prieteni ai lui Iov provoacã în el izbitoarea rãsturnare. Simpla lor prezențã lîngã el în starea de mizerie în care se afla îl nemulțumește într-un mod vizibil. „Trei prieteni ai lui Iov : Eliezar din Temer, Bildad din Șuah și Țofar din Naama, au aflat de toate nenorocirile care îl loviserã. S-au sfãtuit și au plecat de acasã sã se duca sã-i plîngã de milã și sã-l mîngâie. Ridicîndu-și ochii de departe nu l-au mai cunoscut. Și au ridicat glasul și au plîns. Și-au sfișiat mantalele și au aruncat cu țãrînã în vãzduh deasupra capetelor lor. Și au șezut pe pãmînt lîngã el șapte zile și șapte nopți, fãrã sã-i spunã o vorbã, căci vedeau cît de mare îi este durerea”. Iov 2:11-13 Ne place sã credem cã acești trei oameni erau în fond animați de sentimente frumoase fațã de Iov. Este un lucru foarte ușor de înțeles cã nu fusese un sacrificiu mic pentru ei sã-și pãrãseascã locuințele lor și sã vinã sã-și consoleze prietenul sãrãcit și abãtut. Dar prezența lor acolo a trezit în Iov sentimente și gînduri care dormitaserã pînã atunci în inima lui, care n-au fost vizibile la suprafațã, și a cãror prezențã nu se putea bãnui. Suportase cu rãbdare pierderea copiilor, pierderea averii și a sãnãtãții, făcuse zadarnicã tentativa Satanei și rezistase cu succes sfatului nebun al soției lui, dar acum, în prezența celor trei prieteni, sufletul sãu se rãzvrãtește și se rãscolește. „Dupã aceea, Iov a deschis gura și a blestemat ziua în care s-a nãscut”. Iov 3:1 Dupã toate aparențele, cei trei prieteni ai lui Iov nu spuseserã încã nici un cuvînt, stãteau încã într-o tãcere adîncã, cu hainele sfișiate și cu capetele acoperite de țãrînã, martorii unei teribile mihniri, a cãrei cauzã nu o puteau pricepe. Iov a trebuit sã rupã apãsãtoarea tãcere, și întreg capitolul 3 este un torent de plîngeri amare prin care face dovada unui spirit nezdrobit și nesupus. Într-adevãr, numai supus nu poate fi cel care trecînd prin proba unei încercari – oricare ar fi ea – ajunge sã spunã cu aceleași buze : „Doamne, facã-se voia Ta” și imediat dupã aceea : „Blestematã sã fie ziua în care m-am nãscut !”. Am mai spus-o, este foarte ușor sã-l condamnãm pe Iov, noi cei care nu știm ce înseamnã suferințele pe care le-a îndurat el. Ba mai adãugãm cã nici un alt om nu s-ar fi comportat mai bine ca Iov în aceleași circumstanțe. Dar toate acestea nu schimbã cu nimic însemnãtatea învãțãturii pe care trebuie s-o luãm din cartea lui Iov, noi care avem privilegiul sã învãțãm „pe pielea altuia”. Iov era cu adevãrat un sfînt al lui Dumnezeu, dar ca și noi toți, el trebuie sã învețe sã se cunoascã. Era necesar ca rãdacina de rãutate ascunsã în strãfundul ființei sale sã fie scoasã la luminã sub proprii sãi ochi, pentru ca astfel sã ajungã sã spunã : „Mi-e silã de mine și mã pocãiesc în praf și cenușã”. Lui Iov îi lipsea de fapt conștiința clarã și profundã a ceea ce este el și a ceea ce e Dumnezeu pentru un suflet care s-a predat în mâinile Sale pentru orice împrejurãri posibile. Ei bine, tocmai o asemenea stare îi lipsea lui Iov. „Iov … a luat cuvîntul și a zis : Blestematã sã fie ziua în care m-am nãscut și noaptea care a zis : S-a zãmislit un copil de parte bãrbãteascã. De ce n-am murit în pîntecele mamei mele ? De ce nu mi-am dat sufletul la ieșirea din pîntecele ei ?” Iov 3:2-3:11 Se potrivesc oare aceste cuvinte unui spirit blînd și umil, care a învãțat sã spunã : „Da, Tatã, pentru cã așa ai gãsit Tu cu cale” ? Unul dintre cele mai importante momente din viața unui suflet este acela în care el se apleacã în fața hotãrîrilor lui Dumnezeu. O voințã supusã este o calitate scumpã și rarã. Treapta de pe care putem sã spunem : „ … M-am deprins sã fiu mulțumit cu starea în care mã gãsesc” (Fil.4:11), este o treaptã înaltã în școala lui Hristos, și însuși Apostolul Pavel (Paul) a trebuit sã învețe aceasta. Și a trebuit s-o învețe, pentru ca nu era în natura lui așa ceva și nici nu ar fi învãțat-o niciodatã la picioarele Gamaliel. Saul din Tars nu ar fi fost niciodatã „mulțumit”, nici în cea mai înaltã poziție a acestei lumi. A trebuit ca el sã fie mai întâi prãbușit pe drumul Damascului la picioarele lui Iisus din Nazaret pentru ca sã poatã spune apoi din toatã inima : „Sunt mulțumit”. A trebuit mai întâi sã mediteze la cuvintele : „Grația Mea îți este de-ajuns” pentru ca sã poatã sã spunã apoi : „Mã bucur acum în slãbiciunile mele”. Un om care a învãțat toate acestea este un contrast categoric pentru acela care-și blestema ziua în care s-a nãscut și zice : „De ce n-am murit în pîntecele mamei mele ?”. Oh, dacã Iov ar fi fost în comuniunea prezenței lui Dumnezeu, cu siguranțã cã nu ar fi putut sã pronunțe aceste cuvinte. Atunci ar fi înțeles pe de-a-ntregul de ce nu este un moft și s-ar fi bucurat, fãrã sã murmure, pentru tot ceea ce Dumnezeu a pregãtit mai dinainte pentru el, acordîndu-I un credit total lui Dumnezeu în toate împrejurãrile. Dar Iov nu fusese încã în prezența lui Dumnezeu, ci doar în prezența prietenilor lui, iar aceștia se dovedesc neputincioși pentru a-l duce acolo, caci nici el nu cunoștea mai mult din caracterul și ființa lui Dumnezeu și nu avea nici cea mai micã pricepere în înțelegerea adevãratului scop pe care-l urmãrea Dumnezeu purtîndu-Se asa cu servitorul Sãu Iov. Nu intenționãm sã ne adîncim mai mult în dialogurile care continuã între Iov și cei trei prieteni ai sãi pe parcursul a douãzeci și nouã de capitole. Ne vom mãrgini doar sã luãm citeva fragmente din cuvîntãrile lor, pentru a-l ajuta pe cititor sã-și dea seama pe ce temelie falsã se aflau acești trei oameni. Primul care vorbește este Elifaz : „Elifaz din Teman a luat cuvîntul și a zis : Dacã vom îndrãzni sã-ți vorbim te vei supãra ? Dar cine ar putea sã tacã ? de multe ori tu ai învãtat pe alții și ai întãrit genunchii care se îndoiau. Și acum cînd este vorba de tine ești slab ! Acum cînd ești atins tu, te tulburi ! Nu este frica ta de Dumnezeu sprijinul tãu ? Nãdejdea ta, nu-i neprihãnirea ta ? Adu-ți aminte, te rog : care nevinovat a pierit ? Care oameni neprihãniți au fost nimiciți ? Dupã cîte am vãzut eu, numai cei ce arã fãrãdelegea și seamanã nelegiuirea îi secerã roadele. Aceia pier prin suflarea lui Dumnezeu, nimiciți de vîntul mîniei Lui”. Iov 4:1-9 Un duh a trecut pe lîngã mine … tot pãrul mi s-a zbîrlit ca ariciul… Un chip cu o înfãțișare necunoscutã era înaintea ochilor mei. Și am auzit un glas care șoptea încetișor : Fi-va omul fãrã vinã înaintea lui Dumnezeu ? Fi-va el curat înaintea Celui ce l-a facut ? ” Iov 4:15-17 Aceste cugetãri ne demonstreazã cã Elifaz fãcea parte din acea categorie de oameni care explica totul pornind de la experiențele lor personale. Punctul lor de plecare este : „Dupã cîte am vãzut”. Sã analizãm puțin acest punct de vedere. În ceea ce ne privește, ceea ce am văzut poate fi foarte adevãrat pentru noi, dar greșim fãrã îndoialã imediat ce facem din experiențele noastre o regulã generalã pentru alții. Iatã o greșealã spre care sunt înclinați mii și mii de oameni. Ce are a face experiența lui Elifaz cu starea lui Iov ? Probabil cã el nu întîlnise niciodatã un caz care sã fie mai deosebit decît al sãu, și acolo unde nu existã nici mãcar o trãsãturã asemãnãtoare între douã cazuri, experiența personalã a unuia nu are nici o valoare pentru rezolvarea celuilalt. Ce a rezolvat Elifaz cu raționalismul sãu ? Absolut nimic. Cãci de abia terminã de vorbit și Iov, care nu-i acordase oricum prea multã atenție, își reia cursul plîngerilor amare la care mai adãugãm pe deasupra o îndreptãțire de sine plinã de mîndrie și o învinuire nebunã împotriva felului de a lucra al lui Dumnezeu (Cap. 6 și 7). Al doilea care ia cuvîntul este Bildad din Șuah. Și el se dovedește a fi așezat pe o temelie total diferitã de aceea a prietenului sãu, dar nu mai puțin greșitã. Bildad nu face apel decît o singurã datã la experiența lui de viațã, sau cel puțin la ceea ce a vãzut, cãci acest Bildad este prin excelențã omul care ia ca punct de referințã antichitatea, tradiția, experiența celor din vechime. „Intreabã pe cei din neamurile trecute și ia aminte la pãțania pãrinților lor. Cãci noi suntem de ieri și nu știm nimic, zilele noastre pe pãmînt nu sunt decît o umbrã. Ei te vor învãța, îți vor vorbi …” Iov 8:8-10 Trebuie sã admitem cã Bildad deschide înaintea noastrã un cîmp de referințã mult mai vast decât Elifaz. Autoritatea unei mulțimi „de pãrinți” are mult mai multã greutate și ea meritã mult mai multã prețuire decit experiența unui singur om. De altfel, aparent dai dovadã de mult mai multã modestie atunci cînd te lași condus de vocea atîțor oameni mai înțelepți și mai cu experiența decît atunci cînd te bazezi numai pe lumina propriei tale experiențe. Aparent, dar adevãrat este cã nici experiența personalã și nici moralã a celor din vechime nu pot fi generalizate, și nu putem face din ele o autoritate supremã de judecatã. Prima poate fi adevaratã, dar limitatã, cãci cu greu vom putea gãsi doua persoane ale cãror experiențe sã fie pe de-a-ntregul identice. In ceea ce privește pe cea de-a doua, nu este oare tocmai ea tradiția, aceea care in loc sa aducã luminã, ne aruncã în cea mai adîncã confuzie, fiind cauza celor mai multe polemici contradictorii ? Pãrinții se deosebesc unul de celãlalt în punctele cele mai importante, astfel cã nu existã nimic mai nehotãrît și mai contradictoriu decît „vocea celor din vechime”. Drept urmare, așa cum era de altfel de așteptat, pentru nefericitul Iov cuvintele lui Bildad nu au avut mai multã importantã decat acelea ale lui Elifaz din Teman. Și unul și celãlalt erau la fel de departe de adevãr. In lumina revelației divine – cunoscind cuvintele de la începutul cãrții – ceea ce spun ei se dovedește a fi total lipsit de valoare și de adevãr. Adevãrul lui Dumnezeu este singurul etalon, singura autoritate supremã de judecatã. El este mãsura cu care totul trebuie mãsurat, cumpãna cu care, mai devreme sau mai tirziu, totul va fi cîntãrit. Nimeni, niciodatã și nicãieri, nu are voie sã considere experiența lui personalã drept etalon pentru alții și, dacã acest drept nu-l are Un Om, cu atît mai putin O Mulțime confuzã de oameni. Și asta, pentru cã pe noi trebuie sã ne guverneze nu voia vreunui om, ci voia lui Dumnezeu, nu experiența, celor din vechime, ci numai și numai Cuvîntul lui Dumnezeu, cãci doar acesta va pronunța într-o zi judecata adevãratã și finalã. Sã cãutam sã nu pierdem niciodatã din vedere acest adevãr fundamental, pe care dacã Elifaz din Teman și Bildad din Șuah l-ar fi cunoscut la adevarata lui valoare, atunci și numai atunci cuvintele lor ar fi avut mai multã greutate pentru nenorocitul lor prieten. Sã aruncãm acum o privire asupra celui de-al treilea prieten al lui Iov. Iatã cuvintele lui Țofar din Naama : „A ! De-ar vrea Dumnezeu sã vorbeascã, de Și-ar deschide buzele sã-ți raspundã, și de ți-ar descoperi tainele înțelepciunii Lui, ale înțelepciunii Lui nemãrginite, ai vedea atunci cã nu-ți rãsplãtește totuși dupã fãradelegea ta” .Iov 11:5-6 „Tu îndreaptãți inima spre Dumnezeu, întinde-ți mâinile spre El. Depãrteazã-te de fãrãdelege, și nu lãsa nedreptatea sã locuiascã în cortul tãu. Și atunci îți vei ridica fruntea fãrã teamã, vei fi tare și fãrã fricã ; îți vei uita suferințele și-ți vei aduce aminte de ele ca de niște ape care s-au scurs”. Iov 11:13-16 Aceste cuvinte sunt clãdite pe temelia legalismului și ne aratã cã Țofar nu cunoștea nici pe departe adevãratul caracter al lui Dumnezeu. El nu-l cunoștea pe Dumnezeu și nu venea din binecuvantarea lui Dumnezeu.

ÎNSEMNĂRI PE CARTEA IOV

1. Omul lovit de nenorocire trãiește ca și cum n-ar ține pe de-a-ntregul de lumea aceasta. Lui i se nãzare cã se aflã cu un picior în celãlalt tãrâm, al veșniciilor – și chiar din aceastã cauzã accesul la inima si priceperea lui este strict limitat. Cu el nu te mai poti întelege și nici el nu-și mai dã silinta sã se facã înțeles și sã afle, de unde pãrerea cã suferința lui n-are nevoie de vreo lãmurilre și numai orbii și surzii și cei de rea-credințã n-au ochi s-o vadã și urechi s-o audã. Eliberatã de orice constrângere, gândirea lui – altfel domesticitã de traiul printre semeni – se sãlbãticește. Dar tot atât de bine s-ar putea spune cã se întoarce la obișnuințele de demult, din vremea când se numea Adam și Dumnezeu sta de vorbã cu el în rãcoarea dimineții, cu deosebirea cã vorbirea și întrebãrile de acum vin și din nedumeririle multor veacuri de istorie și pãcat.

2. Nu este neapãratã nevoie sã citești Cartea lui Iov ca sã-ți dai seama cã omul lovit de nenorocire vorbește și se comportã ca un nebun. El iși ia drepturi de neatins în imprejurãri firești. Toate drepturile lui, cele ce-l fac de nesuferit chiar și pentru cei ce-l cunosc și spun cã-l iubesc, se rezumã la unul singur : dreptul omului la mila aproapelui „chiar și atunci când el pãrãsește frica de Domnul”. Omul ajunge neînchipuit de repede la credința cã nenorocirea lui nu seamãnã cu a nici unui alt om de pe fața pãmântului. Ceilalti ar vrea ca asemãnarea lui cu nimeni sã-l umileascã – iatã, însã, cã aceastã neasemãnare cu nimeni nu-l umilește, dimpotrivã, adaugã la suferința lui o suferințã nouã, necunoscutã încã la gust, cea a trufiei. Cel puțin așa li se pare celor ce se îndepãrteazã de el : cã loviturile sorții, în loc sã-l imblânzeascã și sã-l facã mai de înțeles, mai îndatoritor, l-au asurzit la bunele lui anume sfaturi ale prietenilor, l-au îndreptãțit sã caute singurãtatea și sã priveascã la toți binevoitorii lui ca la o adunãturã de neștiutori. Pare natural ca omului lovit de nenorocire sã i se întredeschidã, drept compensație, o poartã de înțelegere spre o lume inaccesibilã în fața suferinței. Este ceea ce admitem toți, în principiu. Este ceea ce nu știe sã ascundã, cu modestie, omul lovit de nenorocire. Este ceea ce nu izbutesc sã accepte cei ce vor sã mângâie doar un om nenorocit și nicidecum un om care a primit, prin nenorocire, un spor de cunoaștere, altminteri de necucerit.

3. Existã oare suferind care sã nu fi simțit cã Dumnezeu iși pãrãsește o vreme îndeletnicirile pentru a se ocupa în mod special de el, pentru a-i comunica lui anume ceva sortit sa rãmânã o tainã pentru restul oamenilor ? Pânã mai ieri, de el și de numele lui nu auzise încã nimeni ; semenii treceau pe lângã fãrã sã-l ia în seamã; pânã și cei ce apucau sã-l cunoascã ii uitau repede înfãțișarea și numele. Și acum, iatã-i, încetinesc pasul cand trec prin fața casei lui și se bat cu palma peste gurã, murmurând cuvinte de mirare și de spaimã. El este numai un om ; înțelegerea lui ajunge doar pentru o viațã de om și poate cã nici pentru atat; putinta lui de a traduce semnele și mesajele de dincolo se imputineazã pe ce trec anii; experienta și cunoașterea precedentelor nu-l ajutã, așa cum credea în tinerețea lui cã se va întâmpla; nu știe ce-ar trebui sã facã pentru a dovedi cã a înțeles bine vorbirea dumnezeiascã. Este numai un om și-și spune cã poate nu greșește întrutotul când începe sã creadã cã, lovindu-l, Dumnezeu a sãvarșit un act de opțiune, al carui scop urmeazã doar el sa-l cunoascã în chip deslusit. Pe cat coboarã în adancurile suferinței, pe atât se încredințeazã mai mult cã Dumnezeu s-a oprit în dreptul lui nu din întâmplare – cã dumnezeu l-a ales. Da, Dumnezeu l-a ales. L-a scos cu o mînã tare din suferințele și mai grele pe care le presupune anonimatul, chiar din infernul anonimatului l-a smuls și a fãcut ca numele lui sã straluceascã de la o vreme deasupra tuturor. Ieri nu-l cunoștea nimeni, sau, dacã-l cunoștea, faptul în sine rãmînea fãrã nici o urmare în viața lui și a lumii. Acum numele lui trece din gurã în gurã. Și ce prilej de mirare nu este și unul de pizmã ? Vrei tu, omule, sã ieși din anonimat ? Fãrã îndoialã cã vreau. Cu orice preț ? Da, chiar și cu prețul pieirii mele, n-ai auzit cã faima sãracului se trage numai din nenorocirea lui și, dacã nenorocirea se întâmplã sã fie și aducatoare de moarte, cel puțin o zi, ceea ce este mult, faima aceasta, abia ea, nu poate fi nici vorbitã de rau, nici contestatã ?

4. Acum, el umblã cu privirile în pãmant și adus de spate, ca și cum ar vrea sã-și acopere creștetul capului cu umerii și n-ar izbuti. Acum, el s-ar ascunde în crãpãturile pãmîntului și oriunde nu l-ar mai ajunge plansul celor de departe și mîngâierile celor de aproape ; acum, el nu se mai atinge de mîncare și bãutura, iși numãrã pãcatele din urmã, și le aduce unul cate unul și cautã sã afle din pricina cui a fost bãtut pînã aproape de nimicire. Dar tot acum, în sinea lui, în locul unde gîndurilor le este fricã sã-și gãseascã cuvintele, el simte cum ceva ca o adiere tãioasã de vînt ii rãpește mințile și-l face sa creadã cã nenorocirea l-a eliberat de toate obligațiile fațã de lume și cã i-a dat înapoi sfințenia pierdutã, dreptul de-a sta de vorbã cu Dumnezeu și celelalte drepturi ale unui fel de-a fi veșnic. Sînt nãzãriri care vin din trufie. Aceastã trufie, însã, este vrednicã de milã. Ea poate cel mult sã sperie, dar niciodatã sa stirneascã risul sau oprobiul oamenilor. Cand este atins de aceastã formã de smintealã, omul iși cucerește dreptul la mila aproapelui sãu. Mila este un simtãmînt poate mai rar decat însãși iubirea. Ea nu aduce ciștig și, cum s-a vazut în atitea rînduri, este mai nãruitoare decat însãși apucãtura risipei.

5. Nimeni n-a spus totul despre ziua necazului, nici omul care a gîndit istoria ei. Nici chiar el – dar cit a spus a fost destul. Fãrã el, bunãoarã, n-am fi știut cã ziua aceasta este hotãritã în cer și cã nimeni nu este lovit fãrã ca Dumnezeu sã fi fost înștiințat mai înainte.

6. Și totuși, nãzãririle omului suferind sã nu aibã ele nici un temei ? Asupra lui apasã chiar mîna lui Dumnezeu. De ce n-ar simți el cã aceastã atingere ii modificã natura și-l sfințește ? Sã intri astfel în relație cu Dumnezeu este un privilegiu într-adevãr nesuportabil, dar pînã la urmã un privilegiu.

7. Nu existã om care sã nu fi fãcut din suferința lui prilej de-a privi peste capetele semenilor cu certitudinea cã deosebirea dintre el și ceilalți nu poate fi acoperitã decat prin același fel de suferințã la care el însuși a fost supus. Oamenii nu se deosebesc prea mult unii de alții și, dacã vom avea în vedere cã toți mor, nu se deosebesc prin nimic. Și pentru cã fericirea e lucru rar și lesne de contestat dupa trecerea ei, și pentru cã din ea este cu neputința sã se facã un criteriu de comparație, iatã nenorocirea intrînd în casa fiecãruia, nenorocirea mai greu sau mai ușor de îndurat, lãsînd dire adanci în memorie ; iatã nenorocirea – singura în stare sa diferențieze, sã dea fiecãruia cînd mai puținã, cînd mai multã, cînd mai durabilã și cînd mai efemerã faimã. Este aceasta o judecatã de om posac, dar și de om care privește cu suspiciune la aparențe, așa cum privea, bunãoarã, cel ce a gandit cartea neprihãnitului Iov. Nu cu oricine și nu oricînd procedeazã Dumnezeu în așa fel încit sã stirneascã bãnuiala cã numai în vremuri și imprejurãri anume se poartã cu omul în felul unui om. Dacã ne gîndim mai bine, nu de o bãnuialã este vorba ci de un început de certitudine. Comportamentul Sãu uman este chiar jertfa pe care Dumnezeu o face din iubire pentru fãptura mâinilor Lui, un mod primejdios de a reduce diferențe altminteri de neacoperit. Renuntarea de bunãvoie la mãreția proprie este și ea o suferințã. Cînd I-a pãrut rãu (omenește) cã l-a facut pe om și, drept urmare, S-a hotãrit sã-l înece sub apele potopului, s-ar putea spune ca a suferit dupã cum a suferit cînd l-a izgonit pe Adam din Eden și cind, pentru a nu-l trimite despuiat in frigul istoriei, l-a inveșmintat (omenește) cu o hainã facutã de mâinile Sale. Suferindul Iov vorbește unui Dumnezeu care acceptã sã Se lase interogat și care rãspunde omului pe mãsura priceperii lui.

8. La ziua necazului, omul are toatã îndreptãțirea sã-L întrebe pe Dumnezeu dacã nu cumva El este om, de vreme ce-l urmãrește și-l hãrțuie în felul oamenilor. El trãiește cu toate simturile și cu tot cugetul ziua marelui sãu necaz. Dumnezeu a coborit la el și-i vorbește pe limba neamului sãu. Fãrã aceastã jertfã a Celui mai mare, omul s-ar pierde în propria deznãdejde, cu sufletul mutilat de convingerea cã deosebirile dintre el și Dumnezeu sînt întreținute doar spre a-l pãstra într-o stare de umilințã perpetuã. Dacã ne gîndim bine, faptul cã Dumnezeu a consimțit sã facã vizibil acest comportament uman, sã urascã („pe Esau l-am urit”) sau sã Se mînie – într-un cuvînt, sã facã dovada înzestrãrii Sale cu sentimente omenești, a fost singurul mod de a-l avertiza pe om cã starea lui umilã i se datoreazã în exclusivitate, dar și cã ea va lua sfirșit: un mod eficace de a-l obișnui cu ideea cã pogorirea Sa pe pãmant se va realiza în forme absolute, tocmai pentru ștergerea mai sus-amintitelor deosebiri. Cel care a gîndit Cartea lui Iov a întrezãrit cã Dumnezeu vorbește fiecãrui om în parte. Pentru asta, El alege ziua necazului, identificînd astfel momentul de functionare optimã a simțurilor omenești.

9. Existã o zi, prin urmare, cînd Dumnezeu vorbește omului în limba neamulu acestuia. Atunci, o face de-a dreptul, fãrã mijlocitori, provocînd suferințe de neînchipuit. Cel puțin asa crede omul, iar cel care a gîndit Cartea lui Iov a ținut seama de aceastã credințã. Ea traduce cum nu se poate mai bine ezitarea omului de a se apropia de Dumnezeu în absenta unui al treilea, a unui mediator în stare sã preia o bunã parte din iradierea prezenței dumnezeiești și s-o facã suportabilã. Cînd vrea sã vorbeascã tuturor, Dumnezeu însuși trãiește o astfel de zi, a necazului. Ce altceva sã însemne patimile și moartea Lui pe cruce, dacã nu dovada extremã a unei dorințe de comunicare cu toți oamenii ? La ziua necazului, omul Îl întreabã pe Dumnezeu dacã nu cumva este om. Întrebarea lui nu este tocmai nepotrivitã iar Iov nu este cel dintâi și cel de pe urmã care o pune. Da, Dumnezeu este un om. Cel ce a gîndit Cartea lui Iov și-a iubit personajul și nu avea nici un motiv sã scoatã din el un blasfemiator de rînd. Dumnezeu se aprinde de mînie. Dumnezeu se întristeazã. Dumnezeu privește cu milã la soarta omului și la soarta popoarelor. Dumnezeu il lasã pe om la voia inimii și pornirilor cînd vrea sã adune argumente impotriva lui și sã-l nimiceascã. Dunezeu il iubește pe om și cere sa fie iubit, la rîndul Sãu, din toatã inima și cu tot cugetul. Dumnezeu este gelos și trece la represalii cînd popoarele Îl pãrãsesc pentru a privi cu încredere spre alti dumnezei. Dumnezeu suferã. Dumnezeu uitã pãcatele omului. Dumnezeu iși aduce aminte de oameni și de popoare. Ca un om ? Într-adevãr, ca un om. Nu trebuie sã ne temem cã, acceptînd felul acesta de a vorbi cu privire la Dumnezeu, vom participa la știrbirea mareției Lui. Primejdia a existat mereu, dar mai cu seamã dupã ce teologia s-a fixat la o definiție a divinitãții în mãsurã sã inhibe înclinarea naturalã a omului de a o impovãra cu propriile lui atribute.

10. „Era un om în Țara Uț, care se numea Iov.” Astfel a gãsit cu cale istorisitorul sã ne încredințeze de faima personajului sãu. Rezumîndu-se cu strictețe la menționarea numelui, el a procedat în felul acelui copil care trimite o scrisoare într-o țarã îndepãrtatã și este atit de convins de celebritatea adresantului încit nu-i scrie pe plic decat numele. Oricum, istorisitorul anuntã numele personajului cu sentimentul cã a spus totul despre el, cã a nu i-l fi pomenit în acest fel simplu și categoric ar fi însemnat sã primejduiascã mersul viitor al narațiunii. Și dacã ne vom apropia cu mai multã grijã de text, va trebui sã recunoaștem cã, într-adevãr, oricînd altcîndva în durata naratiunii am fi aflat cum se numește neprihãnitul din Țara Uț, ar fi fost prea tirziu.

11. Curînd vom afla despre Iov cã era fãrã prihanã și curat la suflet, cã se temea de Dumnezeu si se ferea de rãu. Ni se spune, cu alte cuvinte, cã Iov și-a dobîndit atributul neprihãnirii în mod constient, din voințã proprie, printr-un efort pe care istorisitorul nu-l trece cu vederea. Asa, ni se impune ideea cã abaterea de la rãu nu intrã în înzestrarea naturalã a omului, ea se practicã potrivit cu imprejurarea și fãrã sã devinã vreodatã obișnuințã, ca viciul, bunãoarã, care trãiește din vigoarea primului impuls. Abaterea de la rãu presupune veghe continuã. Pe un drum presãrat cu multe capcane, fiecare construitã altminteri decat cealaltã și dispuse la distanțe niciodatã identice, nu te poti bizui pe mecanismele obișnuinței. Un cãlãtor hotãrit sã-și parcurgã întreg drumul trebuie sã se comporte pe întreagã durata cãlãtoriei cu aceeași prudențã de la începutul drumului, orice neatenție, orice lãsare în voia pasului fiind sancționatã cu promptitudine.

12. Întâi am aflat despre Iov cã era un om „fãrã prihanã și curat la suflet”, cã „se temea de Dumnezeu și se abatea de la rãu”. Abia mai pe urmã istorisitorul ne va vorbi despre bogãțiile lui Iov, despre averile trupului sãu și despre celelalte averi, dobîndite cu brațele și cu ajutorul neîndoielnic al înțelepciunii. Șapte fii și trei fiice, șapte mii de oi, trei mii de cãmile, cinci sute de perechi de boi, cinci sute de mãgãrițe și un foarte mare numãr de slujitori. Adãugate la neprihãnirea lui, toate acestea au fãcut din Iov „cel mai de vazã dintre toți locuitorii Rãsãritului” (Iov 1.3). Oameni bogați și avari, și apucãtori, și dornici sã-și întindã stãpînirea peste bunurile celorlalți – existã, dar nu se bucurã de faimã ; a fi bogat și plin de pãcate, și înconjurat de ura și disprețul celor din jur a ajuns sã intre în ordinea fireascã a lucrurilor. Existã vreunul care sa-și poatã închipui bogația neînsoțitã de pãcat ? Bogãția și pãcatul se condiționeazã reciproc, însoțirea lor nu mai mirã de multã vreme pe nimeni. A avea înseamnã fãrã excepție – și nu numai în vechimile rãsãritene – a te pune în slujba pãcatului. Acolo unde rãsunã aurul, unde alunecã untul, acolo unde scapãrã tot ceea ce stirnește ura strãinului și pofta celui înarmat, acolo pîndesc toate primejdiile pãcatului. Sãrãcia nu înseamnã numaidecat și sfințenie, dar este destul de aproape de ea ca s-o zãreascã fãrã sã-și puna mîna streașinã la ochi. Bogat și pãcãtos – ce poate fi nou și de mirare în aceastã imperechere de vorbe ca sã se ducã pomina din om în om ? Bogãția și neprihãnirea stau cu greu alãturi. Și dacã se întâmplã cumva sã le întilnești fãcînd casã bunã în viața cuiva, atunci da, rãmâi uimit și ori amuțești, ca înaintea oricãrui lucru de necrezut, ori spui cã așa ceva nu ți s-a mai întâmplat sã vezi de cand ești pe lume. Vrînd-nevrînd, te vei preschimba într-unul din mijlocitorii de bunã voie ai faimei lui, printre locuitorii Rãsãritului …

13. „Fiii lui Dumnezeu – ni se istorisește mai departe – au venit într-o zi de s-au înfãțișat înaintea Domnului. Și a venit și Satana în mijlocul lor. Domnul a zis Satanei : <<De unde vii ? >>. Și Satana a rãspuns Domnului : <<De la cutreierarea pãmîntului și de la plimbarea pe care am fãcut-o pe el >>. Domnul a zis Satanei : << Ai vãzut pe robul meu, Iov ? Nu este nimeni ca el pe pãmînt. Este un om fãrã prihanã și curat la suflet, care se teme de Dumnezeu și se abate de la rãu >>. Și Satana a rãspuns Domnului : <<Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu ? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui și tot ce este al lui ? Ai binecuvîntat lucrul mâinilor lui și turmele lui acopãr țara. Dar ia întinde-Ti mîna și atinge-Te de tot ce are, și sînt încredințat cã Te va blestema în fațã >>. Domnul a zis Satanei : << Iatã, iți dau pe mînã tot ce are, numai asupra lui sã nu întinzi mîna.>> Și Satana a plecat dinaintea Domnului „ (Iov 1.6 –12.) Dialogul dintre Dumnezeu și Satana nu poate fi redus la necesitãțile unui rezumat – așa încit l-am citat în întregime.

14. Satana a primit putere asupra averii lui Iov : case, turme de oi și de vite, mãgãrițe, cãmile, slujitori, fii și fiice. Lui i se îngãduie sã se atingã de tot ceea ce stirnește pizma oamenilor. Neprihãnirea – poate ea stirni pizma cuiva ? Unitã cu bogațiile lumii, neprihãnirea poate sã motiveze, cum spuneam mai înainte, faima unui om ; singurã, însã, ea este trecutã cu vederea, pusã la îndoialã, identificatã cu fãțãrnicia. Prin urmare, Dumnezeu îngãduie ca Satana sã se atingã de tot ceea ce lumea prețuiește cu adevarat, de tot ceea ce poate fi cîntãrit, verificat, luat ca temen de comparație. Satana însã nu se mulțumește sã atingã bunurile lui Iov, sã i le impuțineze, sã-i provoace neliniștea, sã-l avertizeze de posibilitatea unei pagube și mai mari. El nimicește, ca și cum aceasta ar fi atribuția lui principalã. L-ar fi putut lãsa pe omul Iov numai fãrã camile sau numai fãrã slujitori, numai fãrã fii sau numai fãrã fiice. Nesãțios, fãrã mãsurã, el nimicește. Este modul de-a lua în stãpînire lucrurile și ființele. El urmãrește sã provoace stupoarea, uimirea aceea care lasã omul fãrã replicã și din care nu se mai naște nici un alt gînd pentru ziua de mâine, uneori nici gîndul zãdãrniciei tuturor lucrurilor. Viata, care înseamnã ordine, iși conține propriul viitor, remediile, posibilitãțile de reîntoarcere la izvoare. Satana nimicește tot ce are Iov, ca nu cumva tocmai în ființele scãpate de sabie, de foc, de vînturi sã tresarã germenii redresãrii, leacurile, virtutea de a reface întregul. El este nimicitorul. Pentru cã nu-i este dat sã creeze viațã și pentru cã aceastã neputințã il ține legat într-o perpetuã stare de rãzvrãtire, puterea lui de acțiune se subordoneazã în exclusivitate distrugerii. În ziua necazului sau a și început, cã urma atingerii lui, tot ce are Iov se transformã în ruinã și cenușã. Nefiind stãpîn pe tainele facerii, lucrarea lui se va desfasura întotdeauna în sensul invers, al desfacerii, al distrugerii.

15. Ce înseamnã ziua necazului fãrã aducãtorii de vești rele ? Cã trãiește o astfel de zi omul aflã întotdeauna de la ceilalți. Cel puțin așa înțelegem din istoria neprihãnitului Iov. El stã liniștit în casa lui și nu știe cã și el a intrat în rîndul celor nenorociți, cã este sarac, și gol, și lovit de Dumnezeu. De aceastã neștiințã se vor ocupa aducãtorii de vești rele. La el vor ajunge martorii pieirii bunurilor sale, cei ce au scãpat doar pentru cã era nevoie de cineva care sã-l încunoștințeze cu privire la urgia abatutã asupra casei lui. Sînt mesagerii Satanei, patru la numãr, fiecare din ei aflîndu-se, dintr-odatã, în situația de a privi cu spaimã la stãpînul Iov. Cel dintâi mesager ii va da de stire cã niște straini din neamul Sabeenilor i-au luat toți boii și toate mãgãrițele, iar pe slujitori i-au trecut prin ascuțișul sabiei, pînã la unul. Cel de-al doilea mesager ii aduce vestea cã un foc din cer, al lui Dumnezeu, i-a mistuit turmele de oi laolaltã cu slujitorii care le îngrijeau. Cel de-al treilea – ca „niște Haldeeni, înșirați în trei cete”, i-au rãpit cãmilele, procedînd cu slujitorii în felul Sabeenilor, adicã omorîndu-i. Cel de-al patrulea mesager ii va aduce vestea cea mai rea dintre toate : „Fiii tãi și fiicele tale mîncau și beau vin în casa fratelui lor întâi nãscut. Și deodatã a venit un vînt mare de dincolo de pustie și a izbit în cele patru colturi ale casei : casa s-a prãbusit peste tineri și ei au murit”. (Iov 1.18—19.) Acești patru mesageri sînt singurii oameni care se mai aflã în preajma lui Iov în ziua necazului sãu. Drept replicã, dar numai la cea de-a patra veste, omul iși sfișie mantaua, iși tunde capul, apoi, la pãmînt, închinîndu-se rostește cuvintele care l-au fãcut celebru : ”Gol am ieșit din pîntecul mamei mele și gol mã voi întoarce în sînul pãmîntului, Domnul a dat și Domnul a luat, binecuvîntat fie Numele Domnului”. În toate acestea – subliniazã istorisitorul – , Iov n-a pãcãtuit deloc și n-a vorbit nimic necuviincios impotriva lui Dumnezeu.” (Iov 1.22)

16. Ar fi fost momentul cã în disputa dintre el și Dumnezeu, Satana sã fi recunoascut neprihãnirea lui Iov și sã se retragã în felul unui învins. Procedînd astfel, și-ar fi contrazis însã propria naturã, incapabilã de umilințã. Învins, prin urmare, dar nu și din punctul sãu de vedere, el iși aratã neputința de a recunoaște existenta unui altfel de comportament fațã de Dumnezeu decat al sãu propriu. Așa încat, pretinzînd, în fapt, anularea celei dintâi dovezi de loialitate pe care o produce Iov, va cere încercarea acestuia prin ceea ce este. „Piele pentru piele !” – iși va argumenta el cererea. „Omul dã tot ce are pentru viata lui.” Și va adãuga : „dar ia întinde-Ti mîna și atinge-Te de oasele și de carnea lui, și sînt încredintat cã Te va blestema în fațã.” (Iov 2.4 – 5.) Socotind neconcludentã întâia încercare, Satana il pune la încercare pe însuși Dumnezeu, ca pe un neștiutor de ce se aflã în inima omului și ca pe un cumpãrãtor cu daruri. În viziunea lui, Iov nu este altceva decit un închinãtor la sine însuși, care, pentru a rãmîne în viața (și, astfel, în bune raporturi cu Dumnezeu), nu considerã o pierdere de tot grea moartea propriilor odrasle, ca sã nu mai pomenim de averi, de turme și slujitori. Chiar și sãrac lipit pamîntului, Iov i se pare Satanei destul de bogat citã vreme el se mai are pe sine însuși, viu și nevãtãmat. Ce înseamnã sã pierzi ceea ce se poate dobîndi prin munca brațelor, prin înțelepciune, prin mila lui Dumnezeu și, odatã pierdut, se poate reface pe aceleași cãi ? Ce înseamnã sã pierzi ceea ce se dobîndește numai odatã și numai prin unica zamislire în pîntecul matern ? Ce înseamnã, mai pe scurt, a avea pe lîngã a fi ? Satana cere încercarea neprihãnirii lui Iov prin ceea ce este el. Iar Dumnezeu încuviințeazã și aceastã încercare. „<< Iatã, ți-l dau pe mînã ; numai cruțã-i viața>>. Și Satana a plecat dinaintea Domnului. Apoi a lovit pe Iov cu o bubã rea, din talpa piciorului pînã în creștetul capului. Și Iov a luat un ciob sã se scarpine și a sezut pe cenușã.” (Iov 2.6) Istoria disputei dintre Dumnezeu și Satana se încheie în prea putine cuvinte pentru a nu o transcrie întocmai : „Nevastã-sa i-a zis : <<Tu rãmâi neclintit în neprihãnirea ta ! Blastãmã pe Dumnezeu și mori !>>. Dar Iov i-a rãspuns : << vorbești ca o femeie nebunã. Ce ! Primim de la Dumnezeu binele, și sã nu primim și rãul ?>>. În toate acestea Iov n-a pãcãtuit deloc cu buzele lui.”

17. Iov va continua, totuși, sã sufere – și sã sufere în afara demonstrației. În chip firesc, Satana ar fi trebuit sã recunoascã neprihãnirea lui Iov și sã se retragã, recunoscîndu-și, implicit, înfrîngerea. Tenace și insistent, el se va retrage doar din planul principal al întimplãrilor, pentru a lucra mai departe impotriva lui Iov, de data aceasta într-ascuns, prin cei trei prieteni ai acestuia – Elifaz, Bildad și Țofar. Neimpãcat cu evidența pierderii, el continuã sã-l ispiteascã pe Iov*, astfel prelungind în ascuns o disputã care, cel puțin în termenii ei inițiali, se încheiase. Clipa cînd s-ar fi cuvenit sã fie scos din joc se va transforma în începutul unei noi suferințe. Rãmas fãrã fii și fãrã fiice, fãrã oameni de casã, bolnav de o boalã ce nu aduce moartea, ci întreține numai durerea, pãrãsit pînã și de femeia lui, în aceastã stare Iov va fi nevoit sã accepte o agresiune nouã, nemaiîncercatã încã de nimeni pînã la el – în spirit, întru lucrurile care nu se vãd. Pe cit de puțin vorbise cu Dumnezeu înainte de-a fi devenit cãlãul lui Iov, pe cit de puțin vorbise prin femeia acestuia, pe atit de elocvent va deveni Satana cînd va vorbi prin cei trei prieteni veniți de departe. Cãci, ne dã de înțeles cel ce a gîndit Cartea lui Iov, ziua necazului nu se încheie cu adevarat și nu se înfațiseazã în toatã cruzimea ei pînã cînd în preajma omului în suferințã nu se aratã cei ce țin cu orice preț sã-l mângâie și sã-i plîngã de milã și nu izbutesc decat sã vorbeascã despre ei înșiși. Satana nu are îngãduințã sã se atingã de viața lui Iov. Știe însã cã Iov iși va pierde viața de îndatã ce va vorbi impotriva lui Dumnezeu. Omul continuã, prin urmare, sã se afle în primejdie, dupã ce de doua ori demonstrase cã nu poate fi clintit din neprihãnirea lui. Spune povestea ca prietenii Elifaz, Tofar și Bildad au stat vreme de șapte zile și șapte nopți lîngã Iov și au tãcut. La capãtul acestor zile și nopți de tãcere, cînd ar fi trebuit sã-l mîngâe și sã-i plîngã de milã, ei trãiesc spaima de a-l auzi pe Iov blestemînd ziua în care s-a nãscut. Iov vorbește – și vorbește mult și pe muchie de cuțit – despre Dumnezeu, despre lume, despre sine însuși, va denunța nebunia și nelegiuirea oamenilor, dar și nedreptatea ce li se face prin faptul cã se nasc muritori și cã, buni sau rãi, înțelepți sau lipsiți de minte, intra de-a valma în locuința morților. El va cere înțelegerea și mila, dar nu va izbuti sã le obținã. Dimpotrivã, fiecare cuvînt al sãu le va provoca, dacã nu întodeauna oroarea, cel mai adesea o antipatie, ce le va pãstra mereu treazã nevoia de a-l judeca, de a se dezice de el și de îndrãznelile lui. Temãtori sã nu devinã cumva pãrtași la strigãtul de revoltã al suferindului, ei ii vor vorbi pe rînd, încercînd sã-l aducã în marginile unui mod de gîndire rezonabil, il vor sfãtui sã se cerceteze pe sine însuși și sã caute înlãuntrul sãu cauza ascunsã a nenorocirilor de acum ; acolo, în sine însuși, și nu în voința lui Dumnezeu de-a lovi cu tot dinadinsul o fapturã nevinovatã. Ei il vor sfãtui sã-și punã friu gandurilor și cuvintelor, sã renunțe în a mai vorbi în felul nebunilor, sã se teamã de Dumnezeu, sã se impace cu El, sã-I cearã iertare, ca unul care a sãvirșit nelegiuirea. Pe scurt, ii vor propune sã se îndoiascã de propria sa neprihãnire, sã accepte și el, ca și ei, ca și toatã lumea, cã nu se aflã pe toatã fața pãmîntului nici un om neprihãnit. Or, Iov iși va susține cu îndãrãtnicie nevinovãția în fața cerurilor și a oamenilor. El, care aștepta sã fie mîngâiat de prietenii sãi, constatã cu spaimã cã a devenit ținta atacurilor lor și cã de aici înainte va fi nevoit sã se apere – deși fãrã martori, deși copleșit de toate dovezile cã marea lui suferințã este rodul unor pãcate pe mãsurã. Din punctul sãu de vedere, cei mai buni martori ai neprihãnirii sale ar fi trebuit sã fie chiar prietenii sãi de odinioarã. Or, tocmai acești prieteni se feresc de cuvintele sale cu o înverșunare ce le tradeazã teama de a nu fi luați laolaltã cu un pãcãtos și cu un blasfemiator. Ei ii vor recomanda sã se imprieteneascã iarãși cu Dumnezeu, sã-și recunoascã nelegiuirile pentru care a fost bãtut și, cum ei il aud vorbind Atotputernicului fãrã sfialã, ca unui om ce l-ar fi nedreptãțit, sã priveascã de jur imprejur la miracolele cerului, pãmîntului, apei, sã ia seama la puterea Lui nemãsuratã, asa cum se manifestã ea în miracolul naturii. Iov cere mila înțelepților sãi prieteni. În privința acestui sentiment, el are o încredintare mai veche, potrivit cãreia „cel ce suferã are drept la mila prietenului, chiar dacã pãrãsește frica de Cel Atotputernic”. Impotriva tuturor așteptãrilor, cei trei nu-i vor trece cu vederea nici una din îndrãzneli și iși vor pune întreaga rivnã și întreaga pricepere în apãrarea lui Dumnezeu. Cu greu s-ar putea contesta buna-credințã a acestor oameni. Oricine citește cartea lui Iov va fi constrîns sã accepte cã Elifaz, Bildad și Tofar se strãduie din rãsputeri sã abatã gandurile celui suferind fie spre dreptatea lui Dumnezeu, fie spre nemãsuratã Lui forța – douã atribute în mãsurã sã-i tempereze avîntul polemic și, într-un fel, sã-l scuteascã de-a mai adãuga, vorbind, pãcate noi la pãcatele ce-l vor fi adus în starea de plîns în care l-au gãsit. Ceea ce observã ei nu scapã, credem, nici unui cititor al cãrții – și anume cã din toate cuvîntãrile neprihãnitului din Tara Uț lipsește frica. Or, ceea ce animã gîndurile celor trei înțelepți este tocmai frica – frica este aceea care-i îndeamnã pe prietenii veniti de departe sã punã stavilã cutezanței lui Iov, frica este aceea care-i învațã sã se apere pe ei înșiși, intrînd – cu tot mai multã convingere, cu tot mai multe argumente – în rolul unor apãrãtori ai lui Dumnezeu. Cei trei iși vor încheia discursurile fãrã sã fi obținut nimic de la Iov. El rãmîne de neclintit în credința despre propria neprihãnire. Cei trei rãmîn, la rîndul lor, neclintiți în opinia cã Iov suferã din pricina pãcatelor sale. În acest moment de crizã, apare un al patrulea vorbitor : Elihu, fiul lui Baracheel din Buz, din familia lui Ram. Aflãm despre el cã „s-a aprins de mînie impotriva lui Iov, pentru cã zicea cã este fãrã vinã înaintea lui Dumnezeu”. Și impotriva celor trei înțelepți, „pentru cã nu gãseau nimic de rãspuns și totuși osîndeau pe Iov” (Iov 32.2). Apariția acestui al patrulea personaj tulburã din mai multe motive. Întâi, pentru cã argumentele lui impotriva lui Iov sunt luate dintr-același depozit de cunoștințe, folosit și de Elifaz, Bildad și Țofar. Este drept, fãgãduința lui cã va spune adevãrul care va face luminã în cugetele celor mai bãtrîni decit el, fãgãduința aceasta, zicem, este rostitã cu o putere de participare și cu o certitudine care ne pun în cea mai bunã stare de așteptare a unei revelații. Elihu nu va avea ultimul cuvînt, el nu va izbuti sã închidã gura lui Iov, nici a celor trei înțelepți. În timpul discursului sau, Însuși Dumnezeu va lua cuvîntul, glasul Lui se va auzi. Decizia divinã se impotrivește oricãrei așteptãri. Ea face abstracție de vorbirea propriu-zisã a lui Elihu, atit de plinã de fãgãduințe, dar din care nu întelegem decit cã nici Iov, nici prietenii lui n-au gîndit cum se cuvine înaintea Atotputernicului. Ceeace se ridicã peste așteptãrile noastre, cum spuneam, este faptul cã Dumnezeu ii va vorbi lui Iov, il va mustra pentru cã a vorbit impotriva Lui („Vrei sã nimicești pînã și dreptatea Mea ? Și sã Mã osîndești, ca sã-ți scoți dreptatea ?” – Iov 40.8), il va sili sã-și recunoascã slãbiciunile și sã se pocãiascã „în țãrinã și cenușa”. Și totuși, adresîndu-i-se lui Elifaz și celor doi prieteni ai sai, Dumnezeu ii încredințeazã cã Iov a vorbit drept despre El. „Mânia Mea s-a aprins impotriva ta și impotriva celor doi prieteni ai tãi, pentru cã n-ați vorbit așa de drept de Mine, cum a vorbit robul Meu Iov” (Iov 42.7). Mai mult, celor trei înțelepți, Dumnezeu le poruncește sã aducã jertfe de iertare, care nu vor fi primite decit dacã Iov va mijloci pentru ei în rugãciunile lui. („Luați acum șapte viței și șapte berbeci, duceți-vã la robul Meu Iov și aduceți o ardere de tot pentru voi. Robul Meu Iov sã se roage pentru voi, și numai în vederea lui nu vã voi face dupã nebunia voastrã ; cãci n-ați vorbit așa de drept despre Mine, cum a vorbit robul Meu Iov.” – (Iov 42.8) Nu voi rezuma sfirșitul cãrții lui Iov, il voi reproduce întocmai (42.9 – 17), întrucit este el însuși un rezumat. „Elifaz din Teman, Bildad din Șuah și Țofar din Naama s-au dus și au fãcut cum le spusese Domnul. Și Domnul a ascultat rugãciunea lui Iov. Domnul a adus pe Iov iarãși în starea lui de la început, dupã ce s-a rugat Iov pentru prietenii sãi. Și Domnul i-a dat înapoi îndoit decit tot ce avusese. Frații, surorile și vechii prieteni ai lui Iov au venit toți sã-l vadã, și au mîncat cu el în casã. L-au plîns și l-au mîngâiat pentru toate nenorocirile pe care le trimisese Domnul peste el, și fiecare i-a dat un chesita și un inel de aur. În cei din urmã ani ai sãi, Iov a primit de la Domnul mai multe binecuvîntãri decit primise în cei dintâi. A avut patrusprezece mii de oi, șase mii de cãmile, o mie de perechi de boi și o mie de mãgãrițe. A avut șapte fii și trei fete ; celei dintâi i-a pus numele Iemina, celei de-a doua Cheția, și celei de-a treia Cheren-hapuc. În toatã țara nu erau femei așa de frumoase ca fetele lui Iov. Tatãl lor le-a dat o parte de moștenire printre frații lor. Iov a mai trãit dupã aceea o sutã patruzeci de ani și a vãzut pe fiii sãi și pe fiii fiilor sãi pînã la al patrulea neam. Și Iov a murit bãtrîn și sãtul de zile.”

18. Sãmînța de rãzvrãtire, care a încolțit și a dat roade în cel dintâi om, cade alãturi de sufletul lui Iov. Trecuserã veacuri de la cel dintâi dialog al fãpturii omenești cu Satana. Omul începuse sã deosebeascã chemãrile binelui de ademenirile rãului ; izbînzile Satanei de-a lungul unei lungi și nefericite istorii fãcuserã din el o creaturã prudentã. În Paradis, el primise din mîna femeii sale un fruct care se dovedise „bun de mîncat și plãcut de privit”. Vrînd sã-l asocieze la negarea ierarhiilor întemeiate de Dumnezeu, Satana il atrage pe om în capcana unei aparențe de bine și de plãcere, și chiar izbutește sã-l prindã în ea, sã-i deschida ochii asupra avantajelor ce pot fi trase pe pe urma cunoașterii – în felul lui Dumnezeu – a binelui și a rãului. În aceastã a doua mare ispitire, Satana va recurge la violențã. Nu numai el știe cã se poate sãvirși rãul fãrã știrea și voia (voia însemnînd aici îngãduința) lui Dumnezeu. Aceastã tainã ajunsese și la cunoștința omului. Pe asta se și bizuia Satana, pe faptul cã Iov percepînd tot rãul ca venit de la Dumnezeu și îngãduit de El se va întoarce impotriva lui cu o vigoare pe mãsura marilor pierderi provocate.

19. Cu știrea și cu îngãduința lui Dumnezeu nu înseamnã, cum ar putea sã-și închipuie cineva, din inițiativa lui Dumnezeu. Cel ce propune încercarea neprihãnirii lui Iov, cel ce nu este mulțumit cu evidența și bãnuie dedesubtul acesteia o motivație neapãrat obscurã – este Satana. El atribuie omului propria nemulțumire, propria viclenie, propria înclinare spre înșelãciune. Și dupã ce obține permisiunea Atotputernicului, tot el este cel ce alege modalitãțile acestei încercãri. De cei doi locuitori ai Edenului, Satana s-a apropiat fãrã sã cearã lui Dumnezeu un acord de principiu. Inițiativa și modul ispitirii cãd exclusiv în responsabilitatea lui. Nu existã nici o referire – de-a lungul Vechiului și Noului Testament – care sã ne încredințeze, fie și pe departe, cã apropierea lui Satana de Adam și Eva s-ar fi petrecut în urmarea vreunei înțelegeri prealabile cu Dumnezeu. Satana atacã direct, ca unul pornit sã-și asocieze la propria rãzvrãtire noua forțã aparutã în Univers odatã cu facerea omului. Așa încit cãderea acestuia trebuie perceputã ca o catastrofã de mari proporții. Fãrã a-l iubi pe om, Satana a vrut sã-l ademeneascã de partea sa – și a izbutit, dîndu-i sã înțeleagã cã are toate motivele sã fie nemulțumit de propria-i condiție, cã diferența pe care Dumnezeu a hotãrit-o între Sine Însuși și asemanarea Sa, poate fi stearsã pe cit de ușor, pe atit de îndreptãțit. „Veti fi ca Dumnezeu” – fãgãduiește Satana omului. Fãgãduința aceasta il caracterizeazã în chip desãvirșit. Satana a știut din capul locului cã nu-și poate ține fãgãduiala. Încã înainte de facerea omului, el însuși eșuase în încercarea de a fi „ca Dumnezeu”. Chemarea lui, prin urmare, va fi o chemare la rãzvrãtire și la eșec. Omul iși va pierde asemãnarea cu Dumnezeu prin încercarea lui de-a fi ca Dumnezeu. Poate este prea mult spus. Dupa cum, poate, ar fi prea mult sa spui cã, prin rãzvrãtire și eșec, omul se apropie de asemãnarea cu Satana. Neliniștit, bãnuitor, necunoscãtor al viitorului și tocmai de aceea neliniștit, neînstare sã-și foloseascã știința în folosul propriu, angajat mereu în conflict cu sine și cu ceilalți, cu tot ce-i intrã în raza preocupãrilor și tocmai de aceea bãnuitor, nemulțumit de condiția sa și de condiția semenilor, provocîndu-și, prin pãcat, acel climat de fricã și agitație continuã, care condiționeazã sãvirșirea tuturor culpelor încriminate prin lege, limitat în timp și spațiu și suferind toate urmãrile acestei dramatice deficiențe – iatã portretul pe scurt al omului dupã cãdere. Asemãnarea lui cu Satana este dobînditã prin liber-arbitru, adicã tocmai prin înzestrarea de cãpetenie a ființei omenești.

20. Între finalul dramei edenice și ispitirea lui Iov, în acest rãstimp, s-a petrecut un fapt de o importanțã covirșitoare în istoria relatiei lui Dumnezeu cu omul. Dumnezeu l-a izgonit pe om din Eden în spațiul plin de primejdii al istoriei – dar nu înainte de a-l face mai puțin vulnerabil decum se fãcuse el însuși prin neascultare. „Domnul Dumnezeu a fãcut lui Adam și nevestei lui haine de piele și i-a imbrãcat cu ele” (Gen.3.21). Era o înlesnire. Din lungul șir de înlesniri fãcute omului, aceasta a fost cea dintâi.

21. Este o realitate, peste care nu se poate trece cu ușurințã, cã Satana nu s-a apropiat de omul Iov fãrã permisiunea lui Dumnezeu. În Eden, atacul impotriva lui Adam se petrecuse fãrã ca Dumnezeu sã fi fost avertizat, în absența deci a oricãrei protecții și a oricãrei asistențe. Sîntem siliți sã remarcãm aceastã schimbare esențialã de comportament. Ea nu poate fi decat consecința unei interdicții. Satanei nu i se mai îngãduie apropierea de cel ce tinde sa-și redobîndeascã prin efort individual neprihãnirea, mai precis, accesul la Dumnezeu. Ca și gestul înveșmîntãrii omului în haine din piele, interdicția aceasta traduce cum nu se poate mai exact o modificare a raporturilor de forțe între Satana și om ; celui dintii i se limiteazã libertatea de acțiune, omului i se oferã mijloace care sã-l protejeze și sa-i asigure supraviețuirea în Univers. Stãpînirea omului în Eden încetase. Calitatea de stãpîn al pãmîntului pare a fi datã nu izgoniților, ci învingãtorului lor, uzurpatorului Satana, pãmîntul blestemat din pricina omului dã spini și pãlãmida, barbatul iși tine viața cu sudoarea frunții ; femeii i se înmulțesc muncile facerii – omul iși începe rãtãcirea pe pãmînt ca un strãin într-o lume strãina, amenințat de toate primejdiile, pîndit la tot pasul de pãcat și de moarte. Cu înveșmîntarea omului în haine de piele se inaugureazã o acțiune de compensare a slãbiciunilor omenești, cu punctul culminant în care Dumnezeu Însuși va accepta sã trãiascã în mod nemijlocit condiția propriei Sale creații, asa cum se configurase ea dupã izgonirea din Eden. Iov se va fi simțit impins și el, în durata ispitirii sale, sã se asocieze la crima de rãzvrãtire impotriva lui Dumnezeu. El rezistã singur acestei chemãri, singur, fãrã ajutorul nici unui alt om. Unica înlesnire de care se bucurã – fãrã știința lui – vine de la Dumnezeu, care interzice Satanei sã se atingã de viața lui. Nu a cerut-o omul, cãci nu el cunoscuse numele tuturor primejdiilor pe care o astfel de hainã urma sã le preîntimpine în viitor și sã le înlãture. Este oferta lui Dumnezeu – o compensație numai la îndemîna Lui. Omul înțelesese sã-și rezume fapta la simțãmîntul rușinii. Ființei cãreia i se dãduse în stãpînire pãmîntul, ființei puternice de dinaintea cãderii nu-i mai rãmãsese nici atita înțelepciune cit sã-și evalueze fapta. Brusc vulnerabil, despuiat de atributele puterii de odinioara, omul nu-și mai cunoaște nici propriile nevoi ; în loc sã cearã protecția lui Dumnezeu, el se ascunde. Tot ceea ce știuse în urmã cu o clipã despre sine și despre Creatorul sãu se acoperã de umbra unei amnezii absolute. Cel ce fusese inițiat de Însuși Creatorul în tainele vietii, cel ce se bucura de privilegiul vorbirii cu El „în rãcoarea dimineții”, stãpînul pãmintului devenise într-o singurã clipã ființa vulnerabilã, dar și obiectul principal al unui sentiment de care nici o fãpturã dumnezeiascã nu se bucurase pînã atunci : mila.

CONCLUZII

-Cei drepți nu sunt scutiți de suferință. Nici un om de pe fața pământului nu este absolvit de durere și încercare în viață. -Suferința nu este neaparat urmare a păcatului. Desfințăm astfel, idea preconcepută care spune că în mod automat cel care suferă, suportă consecințele păcatului săvârșit chiar de el. -Dumnezeu a așezat un gard protector în jurul celor drepți. Există totuși o limită oână la care Dumnezeu îngăduie ca cei drepți să fie încercați. -Dumnezeu nu trimite boala sau suferința ci ele vin de la Satana. Este poate cel mai controversat subiect din zilele noastre. Este adevărat că Dumnezeu permite să se întâmple și răul dar nu trebuie să privim răul ca venind din partea lui Dumnezeu. -Satan deține un anumit grad de control pe tărâmul celor răi(sabeenii și caldeenii)dezastrelor naturale(foc din cer)fenomenelor meteorologice(un mare vânt)bolii(furuncurile de pe corpul lui Iov)și morții. -Satana poate să aducă aceste lucruri asupra credinciosului numai cu permisiunea lui Dumnezeu. -De foarte multe ori oameni spun că Dumnezeu a făcut un lucru când defap El a permis să se întample dar nu l-a facut -În altă ordine de idei ar trebuii în viață să privim lucrurile ca venind de la Dumnezeu, prin permisiunea Sa, și nu de la Satan -Dumnezeu nu explică totdeauna motivul pentru care suferim. -Suferința dezvoltă capacitatea de a îndura sau de a deveni răbdători. -Raționamentele omenești nu sunt totdeauna utile în astfel de situații. -Răbdarea lui Iov în suferință l-a justificat pe Dumnezeu. -Răbdarea lui Iov l-a dovedit pe Satan ca un acuzator fals și mincinos. -Trebuie să ne ferim să facem afirmații generale, atotcuprinzătoare, care nu permit nici o excepție. -Satana nu este nici omniprezent ,nici omnipotent, nici omnișcient -Deși Dumnezeu permite suferința poate nemeritată, El este tot drept si bun. -Dumnezeu nu dă socoteală la nici un om pentru ceea ce face.

BIBLIOGRAFIE

Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989.

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, București, 2001.

Samuel Ridout, Job:An Exposition C.H.M., Iov și prietenii Sai, Editura Agape- Făgăraș Florea Lucaci, Avatarul ideii de absolut. De la Kant la filosofia limbajului, Editura Universității Aurel Vlaicu, Arad 2002, Petru Creția, Cartea lui Iov, Editura Humanitas, București, 1995 Aristotel: Despre suflet, Editura Stiințifică, București,1969 Aristotel: Metafizica,Editura Academiei, București, 1965, Iosif Țon, Suferință ,martiraj și răsplătire în cer,Editura Cartea Creștină Oradea 2002 Petre Semen, Experiența umanului cu divinul după Sfânta Scriptură, Ed. Performantica, 2007 Emilian Cornițescu, Vechiul Testament izvor spiritual al limbii române, Ed. Europolis, Constanța, 2008, Dicționar Biblic, Ed. Stephanus, trad. de Constantin Moisa, vol. III, P-Z, București, 1998, Lazăr Șăineanu, Dicționar Universal al Limbii Române, Chișinău, Ed. Litera, 1998, New Dictionary of Christian Ethics and Pastoral Theology, Leicester, Ed.Inter – Varsity Press, 1995, Dicționar Biblic, Oradea, Ed. Cartea Creștină, SMR, 1995, New Dictionary of Christian Ethics and Pastoral Theology, Leicester, Ed. Inter – Varsity Press, 1995, Nicolae Ciudin, Studiul Vechiului Testament, E.I.B.M.B.O.R., București, 2002, Ioan Sorin Usca și Ioan Traia, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinților Părinți, Ed. Christiana, București 2008, Petre Semen, Așteptând mântuirea, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 2000, Emilian Cornițescu și Nicolae Popescu, Vechiul Testament: aspecte religios-morale,culturale și sociale, Ed. Europolis, Constanța, 2008 The International Standard Bible Encyclopedia – Volumul 4 (Q-Z), Grand Rapids Michigan, Ed.Eerdmans, 1979 Dumitru Stăniloaie, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol.I, Editura Institutului Biblic și de misiune al B.O.R., 1996, Wesley C. Baker, More Than a Man Can Take: A study of Job, Oswald Chambers, Incercat pentru a lupta mai bine, Oradea, Ed. Cartea Crestina, 1996 Petru Murariu, Suferinta- binecuvnatare sau blestem, Teza de licenta, 1999 Petru Bozian, Problema suferintei credincciosului prezentata in cartea Iov, Teza de licenta, 1993 Ambrozie cel Mare, Tâlcuiri la Facere, vol. 1-2, Ed. Egumenița, Galați, Clement Alexandrinul, Scrieri, în PSB vol. 4 și 5, EIBMBOR, București, 1982, Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, în PSB vol. 17, Ed.IBMBOR, București, 1986 Jacob Ed., Théologie de l'Ancien Testament, Neuchatel, 1968, Cazelles H., De l’idéologie royale, Gaster Festschrift, New York, 1974 Von Rad, Gerhardt, Old Testament Theology, 2 vol. London 1996, Olivier Artus, Le Pentateuque, (Cahiers Evangile, 106), Paris, Editions du Cerf, 1998, Sf. Vasile cel Mare, Omilii și Cuvântări, in Părinți și scriitori bisericești, volumul XVII ,Ed.IBMBOR, București, 1986 Vasile cel Mare, Omilii și Cuvântări, , in Părinți și scriitori bisericești, volumul XVII Sf. Varsanufie și Ioan, Scrisori duhovnicești, Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XI, 10.

Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Parabola despre săracul Lazăr și bogatul nemilos,, I, 3.

Selected Writings of Ralph Waldo Emerson

Pr.Prof. Dr. Dumitru Călugăr, Sfinți și părinți ai Bisericii , Sibiu 1936

Gheorghe Aramă, Sfântul Vasile cel Mare în colindele religioase românești, în revista Studii Teologice, Nr. 11/1959

Vasile Borca, Omul – încununare a operei de creație, Ed. Universității de Nord, Baia Mare, 2007

Belea, N., Sfântul Pavel, eroul suferinței, RT 4/1932,

Pr. Ioan C.Teșu, Teologia necazurilor, Editura Christiane, București 1998

Vasile Talpoș, Studiu introductiv în Legea, Istoria și Poezia Vechiului Testamen, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1999

Encyclopedie de la Biblie, Paris-Bruxelles, 1967,

Paul Dhorme, Le livre de Job, Paris, 1926

Dumitru Abrudan și Emilian Cornițescu, Arheologia biblică, E.I.B.M.B.O.R., București, 1994

Vasile Tarnavschi, Introducere în sfintele cărți ale Testamentului Vechi, Cernăuți, 1928, p. 514.

H. Rongy, Le livre de la Job in Revue Ecclesiastique de Liege, XXV, 1933, p. 171, apud D. Abrudan,

V. Prelipcean, N. Neaga, Ghe. Barna și M. Chialda, Studiul Vechiului Testament, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2006,

Ene Braniște și Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Ed. Diacezană Caransebeș, 2001,

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XXIII,

Dicționar enciclopedic de iudaism, Ed. Hasefer, București, 2001,

Dicționar Biblic, Ed. Cartea Creștină, Oradea

Nicolae Morar, sentimentul culpei – paralelă întreOedip și dreptul Iov, în revista „Alarul Banatului”, an 4 (43), nr. 1-3, 1993,

Sf Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VI, 2.

Septuaginta 4, tom II, Iov. Înțelepciunea lui Solomon. Înțelepciunea lui Iisus sirah. Psalmii lui Solomon, București/Iași, 2007

Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Parabola despre săracul Lazăr și bogatul nemilos, V, 4.

Anton Van der Lingen, Les Guerres de Yahvé. L'Implication de YHWH dans les guerres d'Israël selon les livres historiques de l'Ancien Testament, Editions du Cerf, Paris, 1990,

Vladimir Petercă, Mesianismul în Biblie, Polirom, 2003,

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, în volumul Scrieri alese, Traducere de prof.Vasile Cojocaru și prof. David Popescu, prefață, studiu introductiv și note de profesor Nicolae Chițescu, colecția. „Părinți și Scriitori Bisericești", vol. 57, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990,

loan C. Teșu, Teologia necazurilor și alte eseuri, Editura Christiana, București, 1998,

Sfântul Ioan Gură de Aur, Puțul și împărțirea de grâu, Editura Bunavestire, Bacău, 1995,

Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în volumul Scrieri, Partea a treia, în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești", voi. 23, Traducere, introducere, indici și note de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994,

Sf. Ioan Gură de Aur, Despre Preoție, Traducere, introducere, note și un cuvînt înainte de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987,

Pateric despre vise si vedenii, Editura Bunavestire, Galați, 2002,

BIBLIOGRAFIE

Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989.

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, București, 2001.

Samuel Ridout, Job:An Exposition C.H.M., Iov și prietenii Sai, Editura Agape- Făgăraș Florea Lucaci, Avatarul ideii de absolut. De la Kant la filosofia limbajului, Editura Universității Aurel Vlaicu, Arad 2002, Petru Creția, Cartea lui Iov, Editura Humanitas, București, 1995 Aristotel: Despre suflet, Editura Stiințifică, București,1969 Aristotel: Metafizica,Editura Academiei, București, 1965, Iosif Țon, Suferință ,martiraj și răsplătire în cer,Editura Cartea Creștină Oradea 2002 Petre Semen, Experiența umanului cu divinul după Sfânta Scriptură, Ed. Performantica, 2007 Emilian Cornițescu, Vechiul Testament izvor spiritual al limbii române, Ed. Europolis, Constanța, 2008, Dicționar Biblic, Ed. Stephanus, trad. de Constantin Moisa, vol. III, P-Z, București, 1998, Lazăr Șăineanu, Dicționar Universal al Limbii Române, Chișinău, Ed. Litera, 1998, New Dictionary of Christian Ethics and Pastoral Theology, Leicester, Ed.Inter – Varsity Press, 1995, Dicționar Biblic, Oradea, Ed. Cartea Creștină, SMR, 1995, New Dictionary of Christian Ethics and Pastoral Theology, Leicester, Ed. Inter – Varsity Press, 1995, Nicolae Ciudin, Studiul Vechiului Testament, E.I.B.M.B.O.R., București, 2002, Ioan Sorin Usca și Ioan Traia, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinților Părinți, Ed. Christiana, București 2008, Petre Semen, Așteptând mântuirea, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 2000, Emilian Cornițescu și Nicolae Popescu, Vechiul Testament: aspecte religios-morale,culturale și sociale, Ed. Europolis, Constanța, 2008 The International Standard Bible Encyclopedia – Volumul 4 (Q-Z), Grand Rapids Michigan, Ed.Eerdmans, 1979 Dumitru Stăniloaie, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol.I, Editura Institutului Biblic și de misiune al B.O.R., 1996, Wesley C. Baker, More Than a Man Can Take: A study of Job, Oswald Chambers, Incercat pentru a lupta mai bine, Oradea, Ed. Cartea Crestina, 1996 Petru Murariu, Suferinta- binecuvnatare sau blestem, Teza de licenta, 1999 Petru Bozian, Problema suferintei credincciosului prezentata in cartea Iov, Teza de licenta, 1993 Ambrozie cel Mare, Tâlcuiri la Facere, vol. 1-2, Ed. Egumenița, Galați, Clement Alexandrinul, Scrieri, în PSB vol. 4 și 5, EIBMBOR, București, 1982, Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, în PSB vol. 17, Ed.IBMBOR, București, 1986 Jacob Ed., Théologie de l'Ancien Testament, Neuchatel, 1968, Cazelles H., De l’idéologie royale, Gaster Festschrift, New York, 1974 Von Rad, Gerhardt, Old Testament Theology, 2 vol. London 1996, Olivier Artus, Le Pentateuque, (Cahiers Evangile, 106), Paris, Editions du Cerf, 1998, Sf. Vasile cel Mare, Omilii și Cuvântări, in Părinți și scriitori bisericești, volumul XVII ,Ed.IBMBOR, București, 1986 Vasile cel Mare, Omilii și Cuvântări, , in Părinți și scriitori bisericești, volumul XVII Sf. Varsanufie și Ioan, Scrisori duhovnicești, Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XI, 10.

Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Parabola despre săracul Lazăr și bogatul nemilos,, I, 3.

Selected Writings of Ralph Waldo Emerson

Pr.Prof. Dr. Dumitru Călugăr, Sfinți și părinți ai Bisericii , Sibiu 1936

Gheorghe Aramă, Sfântul Vasile cel Mare în colindele religioase românești, în revista Studii Teologice, Nr. 11/1959

Vasile Borca, Omul – încununare a operei de creație, Ed. Universității de Nord, Baia Mare, 2007

Belea, N., Sfântul Pavel, eroul suferinței, RT 4/1932,

Pr. Ioan C.Teșu, Teologia necazurilor, Editura Christiane, București 1998

Vasile Talpoș, Studiu introductiv în Legea, Istoria și Poezia Vechiului Testamen, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1999

Encyclopedie de la Biblie, Paris-Bruxelles, 1967,

Paul Dhorme, Le livre de Job, Paris, 1926

Dumitru Abrudan și Emilian Cornițescu, Arheologia biblică, E.I.B.M.B.O.R., București, 1994

Vasile Tarnavschi, Introducere în sfintele cărți ale Testamentului Vechi, Cernăuți, 1928, p. 514.

H. Rongy, Le livre de la Job in Revue Ecclesiastique de Liege, XXV, 1933, p. 171, apud D. Abrudan,

V. Prelipcean, N. Neaga, Ghe. Barna și M. Chialda, Studiul Vechiului Testament, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2006,

Ene Braniște și Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Ed. Diacezană Caransebeș, 2001,

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XXIII,

Dicționar enciclopedic de iudaism, Ed. Hasefer, București, 2001,

Dicționar Biblic, Ed. Cartea Creștină, Oradea

Nicolae Morar, sentimentul culpei – paralelă întreOedip și dreptul Iov, în revista „Alarul Banatului”, an 4 (43), nr. 1-3, 1993,

Sf Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VI, 2.

Septuaginta 4, tom II, Iov. Înțelepciunea lui Solomon. Înțelepciunea lui Iisus sirah. Psalmii lui Solomon, București/Iași, 2007

Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Parabola despre săracul Lazăr și bogatul nemilos, V, 4.

Anton Van der Lingen, Les Guerres de Yahvé. L'Implication de YHWH dans les guerres d'Israël selon les livres historiques de l'Ancien Testament, Editions du Cerf, Paris, 1990,

Vladimir Petercă, Mesianismul în Biblie, Polirom, 2003,

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, în volumul Scrieri alese, Traducere de prof.Vasile Cojocaru și prof. David Popescu, prefață, studiu introductiv și note de profesor Nicolae Chițescu, colecția. „Părinți și Scriitori Bisericești", vol. 57, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990,

loan C. Teșu, Teologia necazurilor și alte eseuri, Editura Christiana, București, 1998,

Sfântul Ioan Gură de Aur, Puțul și împărțirea de grâu, Editura Bunavestire, Bacău, 1995,

Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în volumul Scrieri, Partea a treia, în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești", voi. 23, Traducere, introducere, indici și note de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994,

Sf. Ioan Gură de Aur, Despre Preoție, Traducere, introducere, note și un cuvînt înainte de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987,

Pateric despre vise si vedenii, Editura Bunavestire, Galați, 2002,

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Interpretarea Cartii Iov (ID: 167650)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Interpretarea Cartii Iov

Copyright Notice

Contributia Sf. Ioan Scolasticul LA Sistematizarea Dreptului Bisericesc

Sfanta Taina a Mirungerii

Invierea Mantuitorului Hristos, Nadejdea Invierii Noastre

Conceptul de Harofor Har Dumnezeiesc

Cadre de Evaluare Morala Limita Dintre Bine Si Rau

Viata Duhovniceasca a Sotilor In Sanul Familiei Crestine

Copyright Notice

Similar Posts