Indatoririle Duhovnicului Dupa Sfintele Canoane

Introducere

Potrivit învățăturii dogmatice a Sfintei noastre Biserici, Sfintele Taine sunt căi de pătrundere a vieții divine în comunitatea sacramentală a credincioșilor, uniți cu Dumnezeu prin har, credință și fapte bune. Prin intermediul acestor lucrări sfințitoare, Domnul nostru Iisus Hristos își prelungește în lume opera Sa mântuitoare, „ vine la noi, își face sălaș, în sufletul nostru…, sugrumă păcatul din noi, ne dă din Însăși viața Sa și din propria Sa desăvârșire și ne face părtași biruinței Sale.” Deci, viața spirituală a creștinului ortodox se naște, crește și se desăvârșește prin conlucrarea neîntreruptă cu harul divin revărsat prin Sfintele Taine.

Curăția sufletului este starea firească a omului. Pentru că Dumnezeu așa 1-a zidit dintru început, precum menționează Sfântul Ioan Damaschin: „Dumnezeu 1-a făcut pe om fără răutate, sincer, virtuos, fără supărare, fără griji, împodobit cu strălucirea fiecărei virtuți, în "" – "" zestrat cu toate bunătătile". Cu neascultarea protopărinților începe să se strice și să se înnegrească treptat această dumnezeiască icoană, iar locul virtuților care împodobeau sufletul omenesc este luat de răutățile de tot felul, omul pierzând din ce în ce mai mult bunătatea dintru început și a decăzând în starea cea potrivnică firii, în păcate și patimi. Astfel setocește continuu conștiința, legea morală sădită în om, și se instalează treptat uitarea lui Dumnezeu și stăpânirea cea demonică. Însă nici în această tragică stare dragostea lui Dumnezeu nu părăsește zidirea Sa. Se descoperă în multe moduri omului pe Sine și voia Sa, până la ,plinirea vremii", când Se va întrupa Fiul și Cuvântul Tatălui și va învinge pe diavol cu Sfintele Sale Patimi și slăvită Învierea Sa și va îndumnezei firea omenească. Legea lui Dumnezeu, așa cum este exprimată în Sfânta Scriptură, în Vechiul și Noul Testament, are rostul de a-1 readuce pe om de la starea cea potrivnică firii, a păcatului, la starea cea conformă firii, a virtuții, și de a-1 îndumnezei cu harul Duhului Sfânt. Vindecarea de patimi și dobândirea virtuților opuse acestora se realizează prin ținerea poruncilor dumnezeiești. După Sfântul Ioan Damaschin: ,,Sufletul se împarte în trei: rațiune, iuțime și poftă. Păcatele din rațiune sunt acestea: necredința, erezia, nebunia, hula (blasfemia), nemulțumirea, încuviințările păcatelor care se ivesc din partea pătimitoare. Iar tămăduirea și leacul acestor rele este credința neșovăită în Dumnezeu și în dogmele adevărate, neînșelătoare și ortodoxe, cugetarea neîncetată la cuvintele Duhului, rugăciunea curată și neîncetată și mulțumirea către Dumnezeu. Păcatele iuțimii sunt acestea: cruzimea, ura, necompătimirea, ținerea de minte a răului, pizma, uciderea și cugetarea necontenită la unele ca acestea. Iar tămăduirea și leacul lor: iubirea de oameni, dragostea, blândețea, iubirea de frați, compătimirea, nerăutatea și bunătatea. Păcatele părții poftitoare sunt acestea: lăcomia pântecelui, nesăturarea, beția, curvia, adulterul, necurăția, desfrânarea, iubirea de avuții,pofta de slavă deșartă, de bani, de bogăție și de plăcerile trupești. Iar tămăduirea și leacul lor: postul, înfrânarea, reaua pătimire, neaverea, împărțirea averilor la săraci, dorirea bunurilor viitoare nemuritoare, dorul după Împărăția lui Dumnezeu și poftirea înfierii". Cu siguranță, de vreme ce părtile sufletului omenesc constituie o unitate indestructibilă, patimile, ca și virtuțile, nu sunt independente, ci una este legată de cealaltă și, dacă sufletul rămâne în vreuna din acestea, nu va putea scăpa nici de celelalte. Cel care vrea să-și revină la cele după fire – la starea primordială – și să ajungă la îndumnezeire trebuie să pornească război împotriva tuturor patimilor. Sfințenia se dobândește prin curățirea de toate patimile și prin împroprierea binelui, în conlucrare întotdeauna cu dumnezeiescul har, cel care se dă după voința omului.

În practica ortodoxă a spovedaniei, credinciosul stă întotdeauna înaintea duhovnicului ca înaintea lui Hristos. Astfel, oricare duhovnic îl primește pe cel ce se spovedește, îl înfiază duhovnicește și îl renaște cu harul Duhului Sfânt, iar în sufletul celui ce se spovedește se pregătește smerenia. De aceea și preotul care spovedește este numit părinte duhovnicesc și, cu frica lui Dumnezeu, ,,având să dea seamă”( Evrei 13, 17) de el, urmărește lupta fiului duhovnicesc și îl îndrumă prin pocăință la viața duhovnicească. Sfântul Nectarie scrie referitor la aceasta: ,,…Dumnezeu ar fi putut păstra pentru sine puterea iertării păcatelor. Dar a dat această putere Apostolilor, nu doar să ierte, ci să le și țină pe acestea (neiertate)… Puterea dezlegării și a legării s-a dat ca prin folosirea ei să se arate: a) lăsarea păcatelor, iertarea păcătoșilor și primirea acestora în comuniunea lui Dumnezeu și b) păstrarea sfințeniei Bisericii, căci, spune Sfântul Apostol Pavel, Domnul nostru Iisus Hristos «a iubit Biserica, și S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească, curățind-o cu baia apei prin cuvânt. Și ca s-o înfățișeze Sieși, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă și fără de prihană» (Efeseni 5, 25-27)" Și părintele, cu glas cuvântător de Dumnezeu, continuă: ,,Dacă Biserica ar fi lipsită de această putere nu și-ar putea împlini misiunea ei; căci cum să slujească lucrarea de dezrobire? Cum și-ar apropia neamurile? Cum ar rămâne sfântă și fără prihană? Cum i-ar întoarce pe cei vinovați? Cum i-ar primi pe cei ce se căiesc? Ea, care are conștiința stării morale a mădularelor ei, cum s-ar fi cunoscut că dă sfintele sfinților, sau că nu le refuză pe nedrept acelora, spre dumnezeiasca împăcare a pocăinței?” . Am mai putea spune că Iisus Hristos, cu dragostea Sa părintească, a îndepărtat de la credincioșii săi care se căiesc și se spovedesc orice îndoială în privința iertării păcatelor lor. De vreme ce au fost iertate de către Duhul Sfânt prin duhovnic în Taina Spovedaniei, ele sunt iertate în veci. Din acest motiv, la sfârșitul rugăciunii de dezlegare duhovnicul, ca să dea asigurare pentru lăsarea de la Dumnezeu, spune categoric: Dumnezeu să-ți ierte prin mine păcătosul toate, și în veacul de acum, și în cel viitor, și neosândit să te arate la înfricoșătoarea Sa Judecată, despre păcatele mărturisite neavând nici o grijă (de acum înainte), mergi în pace”.

Părintele duhovnicesc, ca experimentat vindecător, când îl are înainte pe credinciosul ce se mărturisește, nu-i aude numai păcatele, ci concomitent ia pulsul măsurii frângerii de inimă, a durerii sale, adică dacă își menționează păcatele cu tristețe, lacrimi și durere sufletească sau dacă le enumeră doar, simplu și fără durere. Din motivele invocate mai sus este de prea puțin ajutor și în consecință trebuie evitat cunoscutul mod romano-catolic de așezare la spovedanie a credinciosului și a preotului în cabine separate, unde nu există posibilitatea nici unui contact personal și nici a unui mod individual de tămăduire, ci numai enumerarea păcatelor și respectiv a sfaturilor și canoanelor. La fel, spovedania protestantă fără preot, înaintea icoanei sau a crucifixului, și mai ales invenția duhovnicului-computer sunt născociri demonice, deoarece credinciosul nu numai că evită smerenia, dar nici nu primește din partea Bisericii, prin preot, harul Duhului Sfânt și iertarea, ci în mod fals își liniștește conștiința, cum că într-un fel și-a răscumpărat greșeala și poate a plătit păcatul cu vreo faptă bună indicată de „duhovnicul"-calculator. Biserica Ortodoxă, ca trup al lui Hristos, este loc de vindecare sufletească și centru de dezintoxicare de sub influența diavolilor, de vreme ce, după Sfântul loan Teologul, Dumnezeu-omul Iisus a venit pe pământ „ca să strice lucrurile diavolului”( I Ioan 3, 8 )

Principalul rost al Bisericii nu este lucrarea de asistență socială – care nu este totuși lăsată deoparte -, ci mântuirea credincioșilor, pentru care a murit Hristos”( Romani 14, 15 ), prin participarea lor la Sfintele Taine. În diferite religii există teorii și practici de îmbunare și îmblânzire a divinității. Ontologic însă numai Hristos dăruiește iertarea păcatelor și îndumnezeirea firii omenești. Sfântul Ioan Gură de Aur, interpretând chemarea iubitoare de oameni a Domnului „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi”( Matei 11,28 ), explică: ,,Nu cutare și cutare, ci toți veniți la Mine, toți cei împovărați, toți cei întristați, toți cei cu păcate! Veniți, nu ca să vă pedepsesc, ci ca să vă iert păcatele! Veniți, nu pentru că am nevoie să Mă slăviți, ci pentru că doresc mântuirea voastră. Că Eu vă voi odihni pe voi! N-a spus numai: «Vă voi mântui», ci ceea ce-i cu mult mai mult: «Vă voi da deplină odihnă! » Dacă noi, creștinii ortodocși, vom pierde raiul, îl vom pierde din indolență și prostie. Pentru că Biserica noastră, ca o mamă gingașă, ne hrănește cu Trupul și Sângele Domnului și ne oferă toate mijloacele pentru sfințirea și pentru unirea noastră mistică cu Mântuitorul Hristos. Conditia de bază pentru această unire este curăția inimii, cum limpede ne spune Dumnezeu-Cuvântul în Predica de pe Munte: „ Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu"(Matei 5, 8 ) . Avem deci nevoie de curățirea de gândurile viclene, curățirea de duhul nesațului, curățirea de trufia cea vrăjmașă lui Dumnezeu. Astăzi însă, mai mult decât oricând, curăția inimii este greu de găsit, este pasăre rară. Până și educația copiilor este curat egocentrism și, din cauza puținilor copii, înșiși părinții cultivă în ei egoismul, autosuficiența, slava deșartă, punându-i în situația de a se confrunta nepregătiți cu încercările vieții și cu fricțiunile legăturilor interpersonale. Excitațiile provenite din mediul exterior, imaginile și sunetele televizorului și ale celorlalte mijloace de informare în masă murdăresc în mod explicit rațiunea sufletului, stârnesc pofta și strivesc puterea voinței, infiltrând specificul consumismului, specificul unui mod de viață fără îngrădiri și interdicții morale. Duhul autojustificării și al protejării patimilor pe baze psihologice, refuzul celor mai mulți oameni de a-și recu noaște greșelile și neputințele și de a se smeri creează oameni egoiști și demonizați, fiindcă egoismul este robie diavolilor, care îndepărtează harul Duhului Sfânt din suflet.

Raționalismul în aplicarea la alegere a Sfintelor Canoane și a poruncilor evanghelice (de ex. în cazul postului sau al înfrânării) în numele vremii (modei), continuul regres pe tema sobrietății, vestimentația rudimentară, goliciunea în numele atotstăpânitoarei mode, toleranța pe teme de morală, chiar și față de păcatele împotriva firii, cărora – vai de noi! – vor să le găsească acoperire juridică după noul drept al Uniunii Europene, refuzul muncii cinstite și fuga după câștiguri ușoare prin mijloace ilegale (comerțul cu droguri, comisioanele ilegale, spălarea banilor)…, toate acestea îi conduc pe duhovnici la gândul că îndrumarea în pocăință trebuie să constituie nu numai ajutorul în cultivarea duhului umilinței, ci, în același timp, evanghelizare și instruire, mai ales a generației tinere, despre ceea ce este concret păcatul, ce presupun legea și dragostea lui Dumnezeu, de vreme ce la ieșirea sufletului din trup și la viitoarea judecată nu vom fi judecați după principiile vreunui organism social, ci pe baza Sfintei Evanghelii, ale cărei adevăruri, veșnice și neschimbate, ne este de folos să le cunoaștem.

Pe măsură ce viața creștină a început să se dezvolte sub toate aspectele ei (doctrinar, moral, liturgic), atât clerul, cât și credincioșii au simțit nevoia unor norme bine precizate care, pe de o parte, să stabilească și să păstreze rânduiala corectă de slujire creștinească ce decurge din învățătura de credință revelată, iar pe de altă parte, să împiedice abuzurile de orice natură. Astfel, autoritatea Bisericii (Sfinții Apostoli mai întâi, apoi Sfinții Părinți și membrii ierarhiei superioare întruniți în Sinod), în funcție de realitățile vremii și în consens cu poporuă acoperire juridică după noul drept al Uniunii Europene, refuzul muncii cinstite și fuga după câștiguri ușoare prin mijloace ilegale (comerțul cu droguri, comisioanele ilegale, spălarea banilor)…, toate acestea îi conduc pe duhovnici la gândul că îndrumarea în pocăință trebuie să constituie nu numai ajutorul în cultivarea duhului umilinței, ci, în același timp, evanghelizare și instruire, mai ales a generației tinere, despre ceea ce este concret păcatul, ce presupun legea și dragostea lui Dumnezeu, de vreme ce la ieșirea sufletului din trup și la viitoarea judecată nu vom fi judecați după principiile vreunui organism social, ci pe baza Sfintei Evanghelii, ale cărei adevăruri, veșnice și neschimbate, ne este de folos să le cunoaștem.

Pe măsură ce viața creștină a început să se dezvolte sub toate aspectele ei (doctrinar, moral, liturgic), atât clerul, cât și credincioșii au simțit nevoia unor norme bine precizate care, pe de o parte, să stabilească și să păstreze rânduiala corectă de slujire creștinească ce decurge din învățătura de credință revelată, iar pe de altă parte, să împiedice abuzurile de orice natură. Astfel, autoritatea Bisericii (Sfinții Apostoli mai întâi, apoi Sfinții Părinți și membrii ierarhiei superioare întruniți în Sinod), în funcție de realitățile vremii și în consens cu poporul dreptmăritor, a întocmit anumite reguli de conduită moral-practică, menite să îndrume viața personală și comunitară a creștinului. Așa au luat naștere canoanele sau legea bisericească.

Patrimoniul canonic al Bisericii cuprinde norme privitoare la cult, la morala creștină, la disciplina clerului (mirean și monahal) și la organizarea bisericească. Bunăoară, în privința cultului, canoanele reglementează administrarea de către slujitori (episcopi, preoți și diaconi) a Sfintelor Taine și a celorlalte lucrări sfințitoare, însoțite de propovăduirea doctrinei evanghelice, păstrarea cuviincioasă a lăcașului de cult cu toate ale sale și buna chivernisire a structurii eclesiastice (patriarhie, mitropolie, eparhie, mănăstire, parohie). Deopotrivă, pentru credincioși sunt alcătuite îndrumări pentru participarea corespunzătoare la rânduielile de slujbă. Prescripțiile canonice referitoare la aplicarea principiilor de morală creștină, atât de către cler, cât și de către mireni, prevăd rânduieli amănunțite pentru rugăciune (cuprins, rostire, citire, poziție, timp etc.), postire (modalități, perioade), pocăință (număr de metanii, rugăciuni specifice, durată), milostenie, citirea și tâlcuirea Sfintei Scripturi, viața de familie, relațiile cu semenii ș.a.

În acest mod, toate manifestările vieții creștine sunt puse în bună rânduială, pentru ca toți cei ce le practică să dobândească folos spre mântuire. Pe lângă toate acestea, canoanele cuprind și anumite pedepse bisericești pentru cei care săvârșesc abateri de la disciplina moral-religioasă. Această ultimă dimensiune a încetățenit concepția că unica rațiune de existență și funcționalitate a normelor canonice ar fi cea punitivă. Astfel, la auzul cuvântului canon sau regulă bisericească, mulți creștini au o percepție ușor timorată. O posibilă explicație rezidă în experiența pastorală pe care au avut-o cu un duhovnic poate puțin mai sever în privința "canonului" sau epitimiei date, la spovedanie, ca mijloc de tămăduire sufletească. În aceste cazuri, se uită faptul, experimentabil în medicină, că medicamentul amar la gust vindecă finalmente boala, sau, cu o analogie mai convingătoare din același domeniu, țesutul bolnav suferă chiar și când i se administrează doctoria potrivită. De aceea, unul dintre instrumentele de bază ale pastorației ortodoxe îl reprezintă învățătura canonică a Bisericii. De aici reiese datoria credincioșilor de a cunoaște și a respecta cu conștiinciozitate legea bisericească.

Departe de a fi o colecție de interdicții și pedepse rigide, "sfintele canoane ortodoxe", cum adesea și frumos sunt numite de către cei care le înțeleg rolul în pedagogia creștină, constituie o veritabilă călăuză morală, un îndreptar al vieții noastre duhovnicești (cuvântul canon înseamnă măsură, dreptar), fundamentat pe Sfânta Scriptură și pe Tradiția apostolică. Sfințenia și autoritatea celor care le-au întocmit le conferă puterea de a ne orienta către o viețuire autentică, în conformitate cu rânduiala divină. Pentru vremurile de acum, marcate în multe privințe de relativism și indiferență, apelul temeinic la valorile moralei ortodoxe tradiționale, păstrate în tezaurul canonic al Bisericii, reprezintă o revenire salutară în făgașul normalității.

Capitolul 1: Despre preoție și rolul preotului ca păstor de suflete

1.1 Preotul de azi, ca liturghisitor

O primă afirmație pe care trebuie să o facem este aceea că în fiecare om dimensiunea sacerdotală este constitutivă și dacă omul pierde această dimensiune, el pierde tocmai ceea ce este esențial în el. Părintele Stăniloaie spunea: „Calitatea de preot a omului nu-i decât ultima concluzie a calității lui de ființă responsabilă. . . prin calitatea de preot se dăruiește lui Dumnezeu răspunzând la aceeași chemare a Lui care voiește ca prin dăruirea Sa, să -L umple e darurile Sale”.

În îndeplinirea datoriilor sale aduse de cultul divin, preotul oficiază în numele și persoana Mântuitorului, dar totodată și ca mijlocitor al obștii credincioase către El. Sfinții Părinți și tâlcuitori ai Liturghiei, afirmă că preotul liturghisitor reprezintă pe de o parte persoana lui Iisus Hristos dar el este și delegat al comunității credincioșilor săi, deoarece el vorbește și se roagă nu pentru sine sau în numele său, ci pentru credincioși și în numele acestora”. Preoția a fost instituită întâi de toate pentru nevoile cultului, adică pentru a mijloci legătura oamenilor cu Dumnezeu. Când săvârșește slujbele sfinte, preotul ortodox se găsește în exercițiul chemării sau sarcinii sale primordiale, preotul fiind mai întâi un sfințitor și pe urmă învățător și conducător al turmei sale. Mântuitorul întemeiază preoția creștină, în primul rând în vederea menirii sacramentale la Cina cea de Taină, când lasă ucenicilor Săi puterea de a săvârși Sfânta Euharistie,(„Aceasta faceți întru pomenirea Mea”, Luca XXII, 19), completând-o apoi cu puterea de a lega și dezlega și autoritatea deplină prin cuvintele de trimitere la predică, pentru a converti lumea întreagă.

Oficiul de liturghisitor al preotului ortodox constituie nu doar punctul cel mai sublim al preoției, precum și latura cea mai însemnată a misiunii sale, adică aceea de a fi, în ultima linie, organul sfințitor al vieții credincioșilor săi. De acea preotul ortodox a fost întotdeauna un organ de sfințire a parohiei sale, un împuternicit și deținător al harului de sus, pe care îl pune la îndemâna credincioșilor; supunerea slujitorului la regulile orânduite de Biserică și îndeplinirea conștiincioasă și exactă a oficiului său liturgic, constituie o dovadă evidentă a conștiinței sale de membru, cu o menire specială și răspunderi deosebite, al Bisericii sau comunității religioase din care face parte. Iată de ce, Biserica prescrie în canoanele și rânduielile ei obligația pentru preot de a respecta tipicul slujbelor fixat și predat în cărțile noastre liturgice.

1.2 Sensul preoției la Sfinții Părinți

În istoria religiilor din toate timpurile și de pe întreaga suprafață a pământului, preoția a jucat întotdeauna un rol important și decisiv. Ea reprezintă nu doar firul tradiției rituale și teologice, ci concentrează în sine religia pe care o actualizează continuu. Preoții, deși au mintea și credința îndreptate spre cer, ei au trăit pe pământ și între oameni, au luptat pentru alinarea durerilorpe care aceștia le-au avut, pentru îmbunătățirea stării sociale, materiale și spirituale a contemporanilor și nu s-au dat înapoi de la realizarea sacrificiului suprem, și anume viața lor pentru realizarea marilor idealuri ale credinței lor religioase. Preoții precreștini și necreștini aduceau sacrificii zeilor, se rugau pentru popor și pentru ei „ anunțau și explicau poruncile divine, prezidau și interpretau oracolele, făceau inițierea în mistere și interveneau, la nevoie, în treburile statului”.

În Vechiului Testament, preoția era de origine dumnezeiască și reprezinta o cinste excepțională pe care nu o egala decât imensa răspundere pe care o avea. Diferitele preoții ale păgânismului nu depășeau oficiul magiei, clerul păgân era o clasă aparte, asocială și anti-socială. Recrutarea acestor preoți nu interesa niciodată societatea . În statele aristocratice „ preoția era rezervată claselor conducătoare”. Începând cu epoca lui Alexandru cel Mare, în Asia Mică, în insule și în colonii, preoția se cumpăra pentru sine sau pentru alții.

Situația era cu totul altfel în preoția creștină. Instituție divină prin harul lui Iisus Hristos, ea continuă opera Lui în lume. Caracterul supranatural al preoției creștine vine de la Întemeietorul ei istoric.”Definirea rolului și ținta preoților lui Hristos sunt menționate și lămurite încă din primele scrieri creștine, îndeosebi în acelea ale Sfântului Pavel”. În primele trei secole preoția își impunea rolul printr-o intensă lucrare duhovnicească consfințită de nenumărate ori prin opere scrise de prestigiu și prin sânge martiric, prin lucrări de educație și asistență socială.

Cu toate aceste eforturi, clerul era considerat prea zelos, și câteodată i se contesta și autoritatea. Un exemplu în acest sens este și cazul tulburărilor preoțești de la Corint cărora la pune capăt Sfântul Clement Romanul prin scrisoarea de la 96-98, care privește insultele pe care un diacon le aduce episcopului său. Sfântul Ignatie precizează că: „fără episcop nu se poate face nimic; cel ce face ceva fără știrea episcopului face slujba diavolului, căci episcopul este totul”. În scrisoarea către Trallieri el rezumă astfel concepția despre ierarhia bisericească : „ cinstiți pe diaconi ca pe Iisus Hristos, pentru că ei sunt păzitorii bisericii Lui, așa cum episcopul este chipul Tatălui universului, iar preoții sunt sinedriul lui Dumnezeu și legătura cu Apostolii lui Hristos. Fără aceștia nu e Biserică aleasă”.

O operă de o importanță deosebită pentru istoria și sensul preoției la sfârșitul secolului IV, care anticipează atâtea din ideile Sfântului Grigorie de Nazians și ale Sfântului Ioan Gură de Aur, este lucrare anonimă „ Constituțiile apostolice”, care stabilește în cartea a doua primul cod sacerdotal dezvoltat din primele perioade ale literaturii patristice. Această epocă, numită pe drept cuvânt, clasicismul creștin, a realizat performanțe în toate domeniile atinse de noua credință: duhovnicesc, moral și social. Preoții patristici și-au dat seama de rolul lor și au încercat să definească misiunea nu doar prin fapte, dar și prin opere scrise: tratatele „Despre preoție”. Patru scriitori de geniu și sfinți mari au scris despre misiunea dumnezeiască a preoției: Sfântul Grigorie de Nazians, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ambrozie și Sfântul Grigorie cel Mare. Preoția creștină este „ semnul iubirii lui Hristos. Ea este dregătoria dragostei față de turma pe care Hristos a încredințat-o păstorului”. Preoția creștină fiind semnul și lucrarea dragostei între cer și pământ, se deosebește celelalte prin întruparea esenței religiei creștine care este reprezentată de dragostea.

Părinții secolului IV erau îngrijorați de unele moravuri ce nu erau acceptate cu ocazia recrutării preoților. Sfântul Ioan Hrisostom enumera câteva dintre criteriile practicate probabil, în vremea lui: aristocrația familiei, bogăția care avea avantajul că preotul nu avea să fie întreținut din veniturile Bisericii; Sfântului Ioan se ridică cu vehemență împotriva acestor practici, prin care înțelege să le stăpânească prin aplicarea a trei principii de bază: pregătirea integrală desăvârșită, caracterul democratic al preoției și responsabilitatea neștirbită a episcopului hirotonisitor.

„ Preotul trebuie să fie înfrânat, veghetor pentru că el trăiește nu numai pentru el ci și pentru o atât de mare mulțime de oameni”. El este al poporului și preoția sa nu e validă decât atâta timp și în măsura în care el lucrează și se mistuie pentru fericirea poporului încredințat spre păstorire. Tot Sfântul Ioan spunea: „Mulțimea păstoriților se uită la purtările conducătorilor lor ca la un model și caută să se asemene în purtări cu ei”. Episcopul joacă un rol decisiv la alegerea candidaților. Sfântul Vasile cel Mare insistă în Regulile Monahale, că hirotonia nu trebuie dată cu ușurință și fără băgare de seamă. Condițiile pentru admiterea la hirotonie sunt: fizice, religios-morale, intelectuale. Referitor la condițiile fizice, sfântul Ioan spune că „ Dacă trupul nu e robust, ardoarea sufletului rămâne redusă la ea însăși și nu e capabilă să treacă la realizări” . Prestanța fizică este o cinste adusă Mântuitorului și un adaos la frumusețea servirii preoțești, dar nu este de ajuns doar aceasta. Unii Părinți cer și o educație severă a mișcărilor trupului.

Pregătirea religioasă și morală este una dintre cele trei funcții ale preoției. Cea sfințitoare sau sacramentală, cere candidatului și preotului o aleasă și adâncă sensibilitate religioasă, in puternic simț al divinului. Pregătirea morală este o lege supremă pentru preoție. Trebuie ca preotul să fie virtuos în toate laturile vieții sale. Se cuvine ca „ el să fie un buchet de frumuseți morale și duhovnicești”.

Preotul trebuie să depășească pe ceilalți oameni prin virtutea sufletului său, prin caracterul său exemplar; el trebuie să posede o cultură solidă și înaltă. Conducătorul de suflete se află necontenit în fața a nenumărate probleme de gândire, de simțire și de atitudine ale turmei sale spirituale. Activitatea preotului se desfășoară pe trei planuri: planul sacramental, haric sau teandric, planul moral și planul social. Pe plan haric, preotul face din preoție o slujire supraomenească unică în existența omenească și dumnezeiască. Iată cum înfățișează preoția pe plan haric un pasaj celebru din cartea a treia a tratatului „Despre preoție” al Sfântului Ioan Gură de Aur:” Preoția se săvârșește aici pe pământ, dar ea are rang între depărtările cerești. Și pe foarte bună dreptate, că slujirea aceasta n-a rânduit-o un om sau înger sau un arhanghel ci Însuși Mângâietorul …. Pentru acea preotul trebuie să fie atât de curat ca și cum ar sta chiar în cer printre puterile cele îngerești”.

Lucrarea preotului pe plan sacramental sau haric urmărește teandria, adică îndumnezeirea omului. Lumina și dragostea pe care Dumnezeu le trimite prin intermediul Sfintelelor Taine, umplu în primul rând sufletul preotului. Preotul este ambasadorul către Dumnezeu nu doar al întregii parohii, ci al întregii lumi. El se roagă lui Dumnezeu pentru greșelile tuturor, vii și morți. Prin Sfintele Taine și prin rugăciunile sale, preotul unește în sine pe cei ce au fost, cu cei ce sunt și cu cei ce vor fi.

Activitatea preotului pe plan moral decurge din activitatea sa pe plan haric. Lipsa curățeniei morale anulează toate faptele preotului. Preotul nu poate avea succes în lucrarea sa de îmbunătățire și desăvârșire a oamenilor decât dacă el însuși este îmbunătățit și desăvârșit sau pe cale a deveni astfel:” Mai multe sunt valurile care tulbură sufletul preotului decât vânturile care frământă marea”, exclama Sfântul Ioan. Prin natura misiunii și a legăturii lui cu oamenii, preotul este expus continuu la primejdii, care pot deveni ușor păcate; în continuare voi arăta unele dintre aceste pericole, care pot distruge sufletul preotului.” Mânia, tristețea, invidia, cearta, hula, pâra, minciuna, fățărnicia, uneltirea, pornirea împotriva celor care nu ne-au făcut nici un rău, dragostea de a fi lăudat, dorința după posturi de cinste, onoruri nemeritate, smerenia mare de ochii lumii și nu smerenia adevărată; pe toate aceste fiare și mai mult decât acestea le hrănește și le crește stânca aceea a slavei deșarte”.

De aceea preotul trebuie să-și facă o educație morală sacerdotală continuă și să culeagă foloasele de la preoții cu adevărat îmbunătățiți. Oamenii judecă preotul ca și cum el nu ar fi într-un înveliș trupesc, nici nu ar avea fire omenească, ci parcă ar fi înger și lipsit de orice slăbiciune. În general, preotul nu se bucură de o afecțiune excesivă din partea oamenilor, chiar dacă greșelile lui sunt neînsemnate. De aceea el trebuie să se aștepte la batjocoriri, la insulte și chiar la amenințări din partea oricui.

Activitatea preotului pe plan social este continuarea și încununarea celorlalte activități pe plan haric și moral. Sfinții Părinți au depus eforturi considerabile pentru a îmbunătăți serios stările sociale ale vremurilor lor. Preotul se roagă pentru „ stingerea războaielor de pretutindeni, pentru încetarea tulburărilor, pentru pace, pentru prosperitate; de aceea Sfinții Părinți treceau de la rugăciune pe teren și interveneau pentru a ușura sau elimina neajunsurile sociale; Sfântul Ioan Gură de Aur constată că în sarcina episcopatului din vremea lui cădeau și ajutorarea văduvelor și îngrijirea bolnavilor , grija deosebită pentru fecioare, judecata bisericească și vizitele zilnice. Această practică era generală în Biserica veacurilor patristice și oamenii, cum erau marii capadocieni, îndeosebi Sfântul Vasile cel Mare, au organizat-o transformând-o în instituții de caritate ca: spitale aziluri de bătrâni, case pentru educare fetelor. Preoții patristici interveneau masiv pentru înlăturarea sau ușurarea efectelor flagelelor naturii ca: seceta, inundațiile, ciuma, cutremurele de pământ.

Mergând pe urmele Sfinților Părinți, preoțimea nu va ezita să colaboreze cu toate inițiativele și operele pentru crearea unei orânduieli sociale mai dreaptă și mai bună. Toate planurile activității preotului: haric, moral, social, sunt orientate spre viață, spre progres și spre pace.

Preoția creștină, spre deosebire de alte preoții, este o slujire dumnezeiască, fără rang printre dregătoriile omenești. Ea este semnul dragostei, al dragostei culminate pentru Hristos și pentru oameni. Preoțimea patristică și cea creștină, în general, a inițiat și a sprijinit opere considerabile și de folos obștesc și de transformări sociale. Sfinții Părinți au iubit oamenii până la totală lepădare de sine: au renunțat la averea lor, la faima lor, la sănătatea lor de dragul turmei iubite „ Iată stil duhovnicesc vrednic de învățat” .

1.3 Sfințenia și răspunderile preotului

Elogiul preoției l-au făcut unii mari Părinți Bisericești, în opere pastorale cunoscute, în tratate teologice și în cărțile de ritual. Elogiul preoției s-a făcut cu pilda marilor păstori creștini și a altor slujitori devotați sfintei lor misiuni, unii cunoscuți de noi, alții smeriți ostenitori ale căror urme le-a scris sigur Domnul în Cartea Vieții. Elogiul preoției se face continuu prin sacrul ei oficiu, prin puterea și prin chemarea ei, care vin de dincolo de om prin necesitatea și prin binecuvântatele ei efecte în viața noastră religios-morală.

Biserica este opera și trupul lui Hristos în lume, între noi, preoția este organul prin care se face actual, activ, simțit,luminător, roditor și sfințitor harul dumnezeiesc acordat Bisericii. Preotul săvârșește lucrarea lui Dumnezeu; preoția este acest lucru al lui Dumnezeu săvârșit de om cu puterea Lui; preotul este astfel împuternicitul lui Dumnezeu pentru noi, este – cum îl numește Sfântul Apostol Pavel – „ omul lui Dumnezeu”(I Timotei 6,11).”Când Mântuitorul a întâlnit pe Apostolii Săi cu putere de sus, a întărit prin ei pe toți slujitorii Săi în Biserica Sa, Hristos trimițând pe ucenicii Săi să propovăduiască în toată lumea cuvântul Lui, să învețe și să boteze popoarele; a dat prin ei acest mandat tuturor slujitorilor Săi; când Iisus Hristos a cerut Apostolilor Săi ca să săvârșească Sfânta Cină a jertfei euharistice, a cerut-o tuturor slujitorilor Săi până la sfârșitul veacurilor”.

Preoția este prelungirea și perpetuarea misiunii sfinților apostoli în lume, este un mandat încredințat de „Mântuitorul slujitorilor Săi din toate timpurile. Preoția este o lucrare din lucrarea lui Hristos, putere din puterea lui Hristos, cuvânt din cuvântul lui Hristos, chemare din chemarea lui Hristos”. Preoția s-a bucurat de cinste dintotdeauna și în toate religiile.

Între preoția anticreștină și cea creștină se găsește distanța dintre religiile naturale omenești, denaturate, degenerate coborâte la nivelul superstiției păgâne sau al formalismului iudaic. Nici un zeu sau semizeu, nici un om divinizat, nici un pontifex maximus, nu a exercitat sacerdoțiul, ca funcție și ca misiune spirituală. Singurul Iisus Hristos a exercitat preoția cea nouă, ca har și ca misiune dumnezeiască, preoția ca un drept și ca u privilegiu al Fiului lui Dumnezeu, preoție ca mijlocire între oameni și dumnezeu; preoția creștină vine din preoția lui Hristos, fiind un atribut al lui Iisus Hristos.

Biserica se menține prin preoție;” prin preoție este și va fi Hristos în mijlocul nostru , prin preoție se însușește cuvântul lui Hristos, harul Lui, prin preoție devenim mădulare ale Bisericii, primim Sfintele Taine ale ei” . Harul și slujirea fiecărui preot se înșiră pe un lanț de aur, în care el este o verigă și care leagă în Hristos pe toți clericii până la sfârșit prin sacră și neîntreruptă succesiune apostolică. Preotul primește și comunică altora, din depozitul harului sacerdotal, puterea de a se mântui prin el și alții. El trăiește nu numai viața sa ci și viața comunității lui. Prin el se binecuvintează și se sfințește viața noastră , de al naștere și de la baia Botezului și până la rugăciunea de înmormântare a credinciosului. Credincioșii sunt în gândul și în rugăciunea lui la fiecare liturghie, la fiecare ierurgie, la fiecare zi „ Fără aceștia nu se cheamă Biserică” zicea Sfântul Ignatie despre clerici, iar fără Biserică ( adică fără preoți) nu se realizează opera mântuirii. Pe cât de mare este cinstea și puterea preotului în calitatea lui de om sfințit și sfințitor, pe atât de mare este răspunderea lui înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor pentru primirea și purtarea cu cinste a sarcinii lui, pentru plinirea cu scumpătate a datoriilor lui.

Mântuitorul a spus Apostolilor Săi: „ Voi sunteți sarea pământului, iar dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? Voi sunteți lumina lumii. Nu se poate cetatea să se ascundă stând deasupra muntelui, nici nu aprind făclia și o pun sub obloc, ci în sfeșnic și luminează tuturor celor ce sunt în casă” (Matei 5, 13-16). În aceste cuvinte dumnezeiești se cuprinde misiunea apostolică și preoțească. Nu se poate închipui apostolat și preoție fără deplină și riguroasă consecvență, între preot și preoție, între om și chemare. Preoția este mai întâi slujire cu sufletul, este atitudine interioară, este o convingere, o mărturisire. Dacă preotul face din Evanghelie doar o simplă carte de ritual din care citește credincioșilor pericolele indicate de tipic și eventual le explică bine, credincioșii nu vor vedea în Evanghelie decât” o carte de slujbă din care se fac citiri și care se sărută ca un obiect de cult”.

Cultul creștin este un cult în duh și adevăr; este o manifestare a credinței și a evlaviei, a unui sentiment curat, înălțător. Preotul trebuie să mediteze cu cutremur asupra acestui lucru pentru a nu deveni din ierurg un profanator. El trebuie să se știe totdeauna în prezența lui Dumnezeu, Căruia I se adresează cultul ca un suprem omagiu , ca actul religios cel mai important și să se reculeagă în adâncă stăpânire de sine și liniște, de smerenie și înălțare sufletească. În misiunea sa sacră, preotul nu este numai un liturghisitor, un propovăduitor și tălmăcitor al cuvântului lui Dumnezeu. Înzestrat cu misiune și cu putere de sus, preotul este între noi încărcat cu o răspundere egală cu sfințenia, cu înălțimea și cu cinstea slujirii lui.

Preotul este „un vas ales”, pentru un lucru sfânt, un om deosebit cu ceilalți. Faptele care pot fi pentru ceilalți indiferente sau tolerante, prin slăbiciunea omenească sunt pentru el necuviincioase și nepermise. Preotul trebuie să știe totdeauna că el nu se poate purta, manifesta, bucura, supăra, distra ca alții; nu poate vorbi și face ceva decât ca un preot. Lucrul acesta impune preotului un continuu examen de conștiință. Prin el ca slujitor și împuternicit al lui Dumnezeu, se slăvește sau se de faimă Dumnezeu; dacă preotul prin purtarea sa împotrivește voii lui Dumnezeu și dezminte cuvântul Lui, lumea va face cu atât mai ușor acest lucru. Răul se imită mai ușor decât binele. Preotul este apostol, care nu se mulțumește cu forme, nu caută lauda lumii, nu caută ale sale, ci se smerește și se străduiește să-l sporească și să-l facă mai bun. Lauda și câștigul lui este mântuirea sa și a credincioșilor săi. Un preot nu trebuie sa fie în întrecere cu lumea pentru bunuri și plăceri lumești, în atitudine de om cu pântecele plin, superficial, uneori pedant și provocator prin lipsa sa de modestie. Preotul este un om ca noi toți. El este covârșit de slujba sa, obligat la multă răbdare, la tact, la prudență, la înfrânare, la devotament, la spirit de sacrificiu.

Preotul ortodox nu este obligat la asceză, el se bucură de drepturile sale firești ca oricare om, dar cu o măsură, cu o bunăcuviință, un spirit al răspunderii pe care nu le au în același grad ceilalți oameni.

Preotul nu trebuie să-și măsoare și să cântărească nici drepturile nici datoriile cu cele ale lumii. Între a putea face orice și a mântui pe oameni, mai mare faptă și mulțumire este în ordinea sufletească cea din urmă. Aceasta ridică slujba și cinstea preotului cu mult peste toate celelalte: o ridică în grijă, în durere, în luptă sufletească, dar, și în mulțumire și câștig moral. Preotul trebuie să sufere cu orice suferind, cu orice neputincios, să pătimească împreună cu cei care pătimesc. Sufletul lui să fie de o sensibilitate deosebită, deoarece el va da seama înaintea lui Dumnezeu pentru fiecare păstorit. El este „ crainicul, mesagerul, interpretul, omul lui Dumnezeu între credincioși” .El este apostolul,el este lumina lumii și sarea pământului. Oricare ar fi numărul credincioșilor , oricât ar fi știința sau puterea noastră a tuturor celorlalți , el ne întrece pe toți prin vrednicia și prin puterea slujirii sale. El este mai mult decât noi toți, el simte mai mult decât noi toți, el face ceea ce nu putem face noi toți; liturghisește împreună cu îngerii înaintea lui Dumnezeu și ne înduhovnicește pe noi credincioșii „ spre mântuire, în numele din harul și cu puterea lui Dumnezeu”.

1.4 Preoția lucrare cerească

Printre feluritele slujiri ale lui Dumnezeu de către om, nu vom putea găsi nici una mai frumoasă și mai înălțătoare decât preoția. Preoții sunt slujitorii lui Hristos, moștenitorii puterii și slujbei apostolicești. Luați aminte – zice apostolul „ fiți cu băgare de seamă”, având o dregătorie așa de înaltă, ca să fiți lumina lumii și nimeni niciodată să vă găsească lipsuri. Pe culmi înalte este rânduit, așadar preotul, slujitorul lui Dumnezeu.

Sfântul Simeon Noul Teolog a fost întrebat odată: „ Cum trebuie să fie preotul? Eu nu sunt vrednic a fi preot, dar cum trebuie să fie un preot, știm. Sfântul Simeon a răspuns: Mai întâi de toate el trebuie să fie curat și trupește și sufletește; să nu fie părtaș la nici un păcat”. „Slujirea noastră preoțească”, zicea Sfântul Ioan de Kronstadt – „Este o lucrare cerească, o slujire a dreptății și sfințeniei, o slujire prin care sufletele se nasc din nou, se curăță, se sfințesc și se înalță spre desăvârșire”.

Preotul prin îndurările negrăite ale lui Hristos Domnul, se învrednicește de noianul întreg al darurilor lui Dumnezeu, prin deasa împărtășire cu Sfintele Taine, precum și prin săvârșirea celorlalte Taine ale Bisericii. El, preotul, „trebuie să viețuiască după toată buna cuviință, având în vedere darul pe care îl poartă și pe care trebuie să-l înmulțească la fel ca pe un talant , dat de Dumnezeu, pentru mântuirea lui și a credincioșilor lui”. Mai înainte de toate, preotul trebuie să-și câștige prin harul lui Dumnezeu, darul cel mai necesar, dragostea evanghelică. De această dragoste el are nevoie în orice vreme, în orice clipă; când săvârșește serviciul public sau particular, Taine și ierurgii, preotul este dator să aibă duhul lui Hristos și să iubească păstoriții săi și pe toți oamenii, cu dragostea lui Hristos.

Preotul – zice Sfântul Ioan de Kronstadt – este puternic, este mare în timpul săvârșirii Sfintelor Taine, este atotputernic atunci când este îmbrăcat cu cea mai înaltă vrednicie aceea de a se ruga și a -L milostivi pe Dumnezeu pentru toată lumea. În timpul slujbei preotul nu este numai o slugă a lui Dumnezeu, el este un prieten care stă înaintea lui Dumnezeu ca mijlocitor pentru popor și în același timp ca săvârșitor al ierurgiilor celor mai presus de ceruri; pravilele bisericii îl îndeamnă pe preot să fie cu toată evlavia față de ierurgia pe care o săvârșește aducându-i aminte că:

Sfânta Masă în fața căreia stă el, este scaunul Împăratului Cerurilor;

„Blestemat este tot cel ce săvârșește lucrul Domnului cu nepăsare”.

Pentru preotul lui Dumnezeu podoaba cea mai mare este smerenia și blândețea. Smerenia este temelia oricărei virtuți, nu numai în cuvinte și fapte ci și în toate purtările. Blândețea este primul rod al smereniei. „ Ea este o însușire a spiritului omenesc datorită căreia preotul poate potoli toate răscolirile patimilor și mai ales ale mâniei”. Preoția este frumoasă în toată slujirea și sub toate aspectele ei. Toate activitățile desfășurate de preot în parohia sa sunt de mult folos, dar pe lângă acestea, fiecărui preot îi este netăgăduit lipsa de a avea în sine și cu sine starea duhovnicească – duhul rugăciunii. Cuviosul Nil zice:” Fericit este acela care niciodată nu încetează a se ruga. Tu, preotule al lui Dumnezeu, prin glasul rugăciunii tale să cuprinzi picioarele nevăzute ale lui Dumnezeu și atunci inima ta cea întinată se va preface într-o comoară de aur neprețuit, într-un jertfelnic al Domnului”.

Preoții sunt purtătorii mărețelor învățături dumnezeiești ; ei sunt purtătorii mistriei darurilor lui Dumnezeu și sunt săvârșitorii Sfintelor Taine. Preoților odată cu harul li s-a dat și o putere pe care nu o are nimeni afară de cei aleși. Lor li s-a dat puterea de a lega pe cei păcătoși pentru iad, pentru a-i scoate de acolo. Mântuitorul a spus: „Câte veți lega pe pământ vor fi legate și în ceruri și câte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în ceruri”(Matei 18,18). Dar, preotul duhovnic trebuie să fie și sălaș al darului lui Dumnezeu, rugător, smerit, înțelept ca șarpele și curat ca porumbelul. Părintele duhovnicesc în scaunul mărturisirii este oarecum înlocuitorul lui Hristos. Duhovnicul trebuie să fie adânc pătruns de simțul compătimirii față de cei ce se căiesc. Sfântul Pavel zice: „ Fraților, chiar de va cădea un o în păcat, voi, cei duhovnicești îndreptați pe unul ca acesta cu duhul blândeții” (Galateni 6,1). Nu este nimic mai puternic decât blândețea și mai viguros decât bunătatea, spunea Sfântul Ioan Hrisostom.

1.5 Sfântul Apostol Pavel– despre personalitatea religios-morală a păstorului de suflete

În bogatul și valorosul tezaur scris al Sfântului Apostol Pavel cele două epistole către Timotei și Tit, formează un grup omogen; ele sunt „singurele scrieri pauline destinate unor păstori de biserici locale, cu scopul de a-i ajuta să-și îndeplinească în cele mai bune condiții misiunea de Întâistătători ai credincioșilor”.

Două din disciplinele teologice – Noul Testament și Teologia Pastorală – se opresc cu atenție și interes deosebit asupra acestor epistole pastorale. Cea dintâi, caută să le aprofundeze înțelesul, iar cealaltă valorifică rezultatele cele dintâi pentru reușita pastorației de astăzi și de totdeauna. Fără să fie primele documente neotestamentare care atestă existența în Biserica creștină a unei ierarhii bisericești de drept divin, alcătuită din trei trepte, epistolele pastorale ale Sfântului Apostol Pavel reprezintă cea mai fermă confirmare acestui adevăr; dacă textul inițial al epistolei către Filipeni indică precis aceste teri trepte ierarhice epistolele pastorale ne familiarizează cu ideea trecerii la ceea ce se numește „ succesiune apostolică”. Sfinții Timotei și Tit sunt considerați ca precursori firești ai deținătorilor actuali ai supremei slujiri preoțești în Biserică( arhierei). Firi complet diferite, Sfinții Timotei și Tit au îndeplinit în locuri diferite aceeași misiune binecuvântată de locțiitori apostolici cu aceleași succese, iar secretul succesului lor este din dorința de a se identifica cu năzuințele Sfântului Apostol Pavel. „ Adevăratul cârmuitor bisericesc este cel ce în exercitarea succesiunii apostolice lucrează așa cum ar lucra un apostol în locul său”. Misiunile îndeplinite de Sfinții Timotei și Tit stau mărturie despre elasticitatea metodologică a exercitării misiunii lor de ocârmuitori bisericești. Un ocârmuitor bisericesc este îndatorat să ia măsuri în privința reglementării vieții religioase a diferitelor categorii de credincioși, prevenind abuzurile care s-ar putea produce în acest sens. În sfârșit, ocârmuitorul bisericesc trebuie să aibă deosebită luare aminte pentru felul în care preoții și diaconii își îndeplinesc sfânta lor misiune, calificându-i după meritele lor reale și răsplătind vredniciile lor.

În scopul menținerii intacte a depozitului de credință este absolut necesar un cler anume rânduit pentru acest lucru. Una din datoriile de căpetenie ale Sfinților Tit și Timotei constă în. Recrutarea de cler. „Recrutarea preoților nu se face nici la întâmplare, nici la nimereală, ci în temeiul unui examen minuțios și temeinic al însușirilor lor”.

Credinciosul care aspiră la darul preoției, trebuie să fie ireproșabil,” fără prihană”(I Timotei 3,2). Candidatul la preoție trebuie să fie :

bărbat al unei femei;

treaz;

prudent;

cuviincios;

primitor de oaspeți;

destoinic să învețe pe alții;

nedat vinului;

nedeprins să bată;

necămătarnic;

pașnic;

neiubitor de argint;

chivernisindu-și bine casa, având copii ascultători, cu toată bunăcuviința.

Însușirile cerute de Sfântul Apostol Pavel, candidatului la preoție, au scopul de a înzestra clerul Bisericii creștine cu elemente pătrunse de duhul vocației pastorale. Aproape aceleași condiții ca și candidații la preoție trebuie să le îndeplinească și candidații la treapta de diacon. Subordonați preoților, diaconii aveau însemnătate practică mult mai mare decât în zilele noastre. Ei purtau de grijă bolnavilor și săracilor, propovăduiau Evanghelia și întrețineau legătura Bisericii cu familiile credincioșilor. Suprema îndatorire care apasă pe umerii unui slujitor al lui Hristos este rezumată în cuvintele Sfântului Apostol Pavel către Timotei: „ Să știi cum trebuie să te porți în casa lui Dumnezeu, care este Biserica lui Dumnezeu Celui Viu, stâlp și temelie a adevărului”(I Timotei 3,15). Să slujești lui Dumnezeu care „ S-a arătat în trup, s-a îndreptat în Duhul, s-a văzut de îngeri, s-a propovăduit între neamuri, s-a crezut în lume și s-a înălțat întru slavă”(I Timotei 3,16). „Își dau oare seama toți păstorii Bisericii noastre de adâncimea tainei creștinătății și de îndatoririle care curg din cunoașterea ei?”

1.6 Vocația și pregătirea pentru preoție

Vocația pentru preoție este o problemă veche și mereu nouă. Ea e strâns legată de problema pregătirii pentru preoție, cele două mergând împreună. Dar ce este vocația preoțească? Vocația preoțească în general,este o alegere dumnezeiască binecuvântată și o stăruitoare chemare de sus. Ea este o chemare tainică, răsărind din harul lui Dumnezeu și ducând pe cel chemat pe culmi nebănuite. Vocația preoțească e împărțită de obicei în două: „1. Vocație subiectivă. 2. Vocație obiectivă”.

Prin vocație subiectivă se înțeleg înclinările sufletului spre acte de evlavie: plăcerea de a se ruga, de a auzi vorbindu-se despre Dumnezeu, de sfinți, de a merge la Biserică, de a citi sau a cânta la strană, de a respecte posturile și sărbătorile, de a se spovedi și de a se împărtăși, de a respecta persoanele bisericești. Dar, vocația preoțească nu e numai rodul închinărilor evlavioase, ci mai ales efectul lucrării lui Dumnezeu, care cunoaște că din sânul mamei sale și ajută pe cel ce se va împodobi cu înalta slujire. Prin vocație obiectivă, se înțelege hirotonirea, adică acea chemare de la Dumnezeu prin înalta ierarhie bisericească. Părinții Bisericii pun mare preț pe hirotonie, fiindcă prin ea se dă deplinătatea harului, prin ea cel ce o primește are rang mai mare decât îngerii. Vocația preoțească nu se improvizează. Ea trebuie descoperită și îndrumată. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „ Pentru ce în armată, în comerț, în agricultură și în alte domenii omenești, e lucru hotărât că nimeni nu încalcă domeniul celuilalt”. Vocația reală face din preot un om ireproșabil, gata de a instrui pe oricine, iubitor de străini, devine un exemplu frumos pentru toți.

Biserica cere preotului o ținută fizică de prestanță și demnitate. Ea cere mai ales ca preotul să fie împodobit cu darurile alese ale minții și cu o întinsă cultură. Misiunea pastorală și învățătorească a preotului, în obligă pe acesta să-și însușească numeroase și variate cunoștințe. Preoți nu pot fi creatori de cultură decât dacă sunt misionari, adică, dacă retrăiesc în inima lor pe Mântuitorul, așa cum l-au retrăit Sfinții Apostoli și toți misionarii creștini până astăzi. Cultura preoților de vocație trebuie să fie întinsă și adâncă, asemenea glorioasei epoci patristice. Sfinții Părinți ca: Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur, Ambrozie, stăruie îndelung asupra meșteșugului vorbirii în lucrarea pastorală. Dar, arta cuvântului, care trebuie să convingă și să captiveze nu va fi un simplu joc de sonorități verbale, ci expresia unei bogate comori de credință, cugetare și simțire.

Preotul de vocație este mai ales un moderator și un conducător de suflete. El trebuie să posede neapărat știința conducerii sufletelor. Preotul tânăr nu posedă de la început această știință, dar el și-o poate însuși treptat, prin administrarea continuă a Sfintelor Taine din care primește puteri înălțătoare, prin săvârșirea deasă a Sfintei Liturghii, prin stăpânirea de sine, prin râvna neîncetată după desăvârșire. Cu puterea lor deosebită de pătrundere Sfinții Părinți au văzut că pastorația sufletelor, este o sarcină copleșitoare, pe care ei o numesc „ Arta artelor și știința științelor”.

Conducerea sufletelor angajează toate forțele preotului în special în duhovnicie. Preotul nu e de la început un duhovnic desăvârși, dar, râvna lui neîncetată pentru curăția sufletelor, îl vor ajuta să ajungă un adevărat păstor. Din cele de mai sus , rezultă că vocația este absolut necesară pentru preoție. Ea se arată uneori mai devreme, alteori mai târziu, dar totdeauna ea se află ca o făgăduință de logodire cu Biserica în inima candidatului. Vocația trebuie însoțită de o pregătire atentă și stăruitoare, căci Dumnezeu nu cheamă la preoție oameni inapți pentru această înaltă slujire, fără capacitate pentru exercitarea ei.

1.7 Chipul preotului după Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți

Preoția este misiune și o funcțiune sacră prezentă în toate religiile și la toate formele de credință religioasă ale pământului. Recrutat prin alegere, prin sistemul transmisiunii sacre ereditare, preotul a fost totdeauna necesar vieții religioase și spirituale a oamenilor. Un pas serios înainte spre preoția cea adevărată a fost preoția Vechiului Testament, preoție instituită de Dumnezeu prin Moise. Cartea Numeri ne arată pe larg cum a apărut preoția mozaică, al cărei prim reprezentant a fost Aaron: „A zis Domnul către Aaron: Tu, fiii tăi și casa tatălui tău cu tine, veți purta păcatul pentru nepăsarea de locașul sfânt; iar tu și fiii tăi împreună cu tine, veți purta păcatul pentru nepăsarea de preoția voastră”. (Numeri,18,1-2). Dar, preoții Vechiului Testament pierduseră simțul misiunii lor. Uitaseră de poruncile lui Dumnezeu cu privire la conducerea poporului și se dădeau la fapte de exploatare și împilare a poporului. Proorocii Miheea, Ioil,Zaharia și Maleahii au cuvinte dure la adresa acestor preoți: „ Din pricina voastră Sionul va fi arat cu plugul, iar Ierusalimul va fi prefăcut într-un morman de ruine”( Miheea, 3,11). Imaginea unor astfel de preoți este dezolantă și întristătoare.

Dar, Dumnezeu în mare lui iubire de oameni nu pute lăsa pe om să se prăbușească prin absența unei preoții adevărate și definitive. Preoția creștină derivă direct din Marele Preot Iisus Hristos. Preoția Lui este nemuritoare, pentru că El este Fiul lui Dumnezeu „ ca rugător, sfințitor, mijlocitor și Mântuitor, Hristos este și rămâne izvorul și modelul preoției creștine”. Sfinții Apostoli fără să fie preoți propriu-ziși, au purtat o grijă deosebită de acest așezământ al Domnului Hristos, așezământ de care Biserica Lui era organic legată. Nimeni n-a reprezentat un chip mai ideal al îngrijitorului de suflete decât Sfântul Pavel, acest vas ales, el fiind citat de către doctrinarii preoției creștine ca model neîntrecut pentru cei ce vor să-și ia asupra lor această covârșitoare misiune. Sfântul Ioan Gură de Aur așează pe Pavel alături de îngeri pentru râvna și ascultare sa necondiționată fașă de Dumnezeu în slujba misiunii sale.

Preoția Noului Testament a fost continuată de preoția Sfinților Părinți. Dar, preoții patristici s-au aplecat cu grijă pioasă asupra vieții preoțești și i-au consacrat tratate de o importanță deosebită pe care istoria preoției le cunoaște destul de bine. Chipul preotului în Sfânta Scriptură se impune prin frumoase calități religioase, morale și sociale. Ei sunt „ modele de evlavie, bunătate, dreptate ospitalitate și pace”. Preotul patristic e continuarea și dezvoltarea preotului biblic. Ales și chemat de Dumnezeu, preotul lucrează din dragoste, în dragoste și pentru dragostea tuturor. „ Preoțimea ortodoxă de azi va câștiga mult împodobindu-se cu chipul preotului biblic și preotului patristic”.

1.8 Slujirea preoțească după Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție

A vorbi despre preoție înseamnă a vorbi despre rostul și temeiul acestei slujiri, de conștiința chemării și darului ei, izvorul de inspirație pentru slujirea preoțească îl avem în Sfânta Scriptură și Sfânta tradiție. S-a vorbit și s-a scris mult despre slujirea preoțească, tema rămâne mereu actuală, mereu vie.

Slujirea preoțească își are temeiul în iconomia mântuirii. Adânc și revelator ne redă Sfântul Luca momentul chemării și alegerii Apostolilor : „În zilele acelea Iisus a ieșit la munte ca să se roage și a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu; și când s-a făcut ziuă a chemat la Sine pe ucenicii Săi și a ales din ei doisprezece, pe care I-a numit Apostoli”( Luca VI, 12-13).

„ Părinții și învățătorii Bisericii disting în iconomia și preoția mântuitoare a Domnului, trei slujiri: profetică, arhierească și împărătească, slujiri care se continuă de la Iisus Hristos în activitatea păstorului de suflete a preotului”. Slujitor al lui Dumnezeu pentru cei credincioși, preotul ortodox are conștiința că slujește timpului lui, cu întrebările și soluțiile ce trebuie căutate și aflate. El e dator să cunoască, deci, preocupările, scrisul, cultura vremii lui, „ pentru a nu cădea sub osânda unui înstrăinat, a unui izolat de viață”.

Asemenea Sfântului Ignatie al Antiohiei pe care Biserica l-a numit „teoforul” (purtătorul de Dumnezeu), preotul e un „teofor”, purtător al darului lui Dumnezeu. „Mă ofer și slujesc cu ceea ce am primit prin harul, prin ziditoarea punere a mâinilor, cu ceea ce am devenit, sunt și port în mine ca preot”.

Noi, toți, care am primit Taina Sfintei Preoții avem în fața conștiinței ace moment liturgic de după Sfințirea Darurilor, când arhiereul sfințitor ne-a încredințat în mână Sfântul Agneț, rostind: „ Primește odorul acesta și-L păstrează pe El până la a doua și slăvita venire a Domnului Nostru Iisus Hristos, când El are să-L ceară de la tine.” Acest gest sacru cuprinde în sinteză întreaga răspundere a preotului pentru Trupul lui Hristos. Nu numai pentru cel de pe Sfântul Altar ci pentru întreg Trupul Domnului – Biserica; și fiecare preot pentru parohia, pentru biserica încredințată lui.

Capitolul 2: Sfintele Canoane

2.1. Autoritatea Sfintelor Canoane

Se consideră că puncctul de maximă divergență între în jurul Sfintelor Canoane se referă la autenticitatea sau relativitatea acestora, precum și la temporalitatea sau caracterul lor permanent. Unele persoane vorbesc despre autoritatea trecătoare și relativă, altele despre autoritatea veșnică și exclusivă a Sfintelor Canoane. Această problemă, privind autoritatea exclusivă a Sfintelor Canoane, este importantă, deoarece este indisolubil legată și de problema corectitudinii lor, adică de adevărul exprimat prin ele, fapt ce are legătură și cu aspectul provenienței Sfintelor Canoane, dacă acestea sunt, într-adevăr, porunci dumnezeiești sau, mai degrabă, invenții și dispoziții omenești.

Prin urmare, în canonul al II-lea de la Sinodul V-VI Trulan, care reprezintă un fel de codificare sinoptică oficială a Sfintelor Canoane ale Bisericii, sunt precizate următoarele:”…Și nimănui să nu-i fie îngăduit a preface canoanele , sau să le strice, sau să aducă alte canoane, afară de cele pe care le avem în față, puse sub semnătura falsă de vreunii dintre cei ce s-au spurcat să falsifice adevărul. Iar dacă cineva ar concepe un oarecare canon aducând ceva nou din cele ce s-au spus, sau încearcă să-l răstoarne, răspunzător va fi în ceea ce privește acest canon, așa cum acesta spune, acceptând epitimia, și prin ea în ceea ce exact greșește să se vindece.”

La fel și în primul canon de la Sinodul al VII-lea Ecumenic se precizează: „Pentru cei ce au primit demnitatea preoțească, mărturii și împliniri sunt formulările hotărârilor canonice; pe care primindu-le cu bucurie, noi cântăm Domnului Dumnezeu cu David, cel ce face cunoscut pe Dumnezeu, zicând: În calea mărturiilor Tale m-am desfătat ca de toată bogăția…Astfel fiind lucrurile, și aducându-ni-se la cunoștință, punând în ele bucuria noastră, ca unul care ar fi găsit comoară mare, adoptăm dumnezeieștile canoane cu bunăvoință, iar întreaga lor poruncă și neclintită o întărim.”

Așadar, autoritatea exclusivă a Sfintelor Canoane desemnează în primul rând faptul relevant că Sinoadele Ecumenice, în mod lămurit, interzic denaturarea sau falsificarea acestora. Despre tema acestei interziceri, profesorul C. Mouratidis scrie:” Această…insistență exclusivă infidelitatea și validitatea Canoanelor mai vechi, precum și a interzicerii oricărei încălcări, inovații sau anulări a conținutului acestora de către Sinoadele Ecumenice de mai sus, exprimă exact adânca convingere a conștiinței bisericești despre autoritatea veșnică și neschimbătoare a conținutului Sfintelor Canoane, inspirat de către Sfântul Duh.”

Din acest fapt, adică interzicerea de către canoane a falsificării lor, rezultă și concluzia că ele sunt infailibile și că exprimă ceea ce este drept, conținând adevărul. Iar aceasta deoarece, în mod concomitent, au mărturia de la sine că ele au fost decretate de către Sinoadele Ecumenice, sub iluminarea și supravegherea Sfântului Duh, Duhul Adevărului . Astfel, în primul canon de la Sinodul al VII-lea Ecumenic se proclamă: „adoptăm dumnezeieștile canoane cu bunăvoință, iar întreaga lor poruncă și neclintită o întărim, adică a canoanelor care au fost rânduite de către trâmbițele Sfântului Duh, prea vestiții Apostoli și Sfinți Părinți de la Sinodul șase Ecumenic și de la cele care au fost convocate local pentru pronunțarea unor asemenea decrete, precum și Sfinții noștri Părinți; deoarece, de la Unul și Același Sfânt Duh, de vreme ce au fost iluminați, au stabilit acelea care sunt cu folos pentru noi”. Ca urmare, se declară de către Sinodul al VII-lea Ecumenic, într-un mod mai mult decât solemn, adânca convingere permanentă în conștiința bisericească despre natura și caracterul Dumnezeieștilor și Sfintelor Canoane ale Bisericii, ca roade ale Sfântului Duh.

Despre mărturia de mai sus nu poate cineva să susțină faptul precum că aceasta ar indica ignoranța Sfinților Părinți în legătură cu adevărata natură a legilor Bisericii, sau că , în mod greșit, canoanele conțin această confirmare. Și asta deoarece, dacă cineva ar dori, pentru moment, să presupună că mărturia oricărui Sinod Ecumenic, în întregime, este eronată, atunci ce autoritate ar fi posibil să îndreptățească părerile oricăror Sfinți Părinți izolați ai Bisericii, sau a episcopilor și teologilor mai noi? Cu toate acestea, părerea unui Sinod Ecumenic nu poate să fie contrazisă de către opinia oricărui om de știință modern, ca și mărturia de mai sus.

Dincolo de aceste aspecte, este firesc ca mărturia acestor canoane să fie autentică, iar în consecință, toate canoanele decretate de către Sinoadele Ecumenice să fie fără de greșeală, atâta timp cât și Sinoadele Ecumenice, ca glasuri constitutive ale Bisericii, care este stâlp și temelie a adevărului, sunt infailibile. De aceea, Sfântul Atanasie cel Mare, în mod corect, spune în Epistola acestuia către episcopii din Africa: Cuvântul Domnului cel care a fost dat prin Sinodul Ecumenic din Niceea, rămâne pe veci.

Se impun de asemenea câteva lămuriri în legătură cu Sfintele Canoane:

a) Existența dispozițiilor-canoanelor

Marele canonolog bizantinist Zonaras spune în mod caracteristic: Așadar, dispoziția este numită regula sau canonul. Iar dintre cei contemporani, D. Petrakakos scrie: în zadar va căuta cineva sensul propriu al cuvintelor canon și dispoziție, până și pe cel al cuvântului dogmă, pe parcursul primelor cinci secole. Acest aspect se datorează și faptului că multe dintre canoane au un conținut dogmatic (XVII, XVIII de la Primul Sinod Ecumenic, IV, X, XIV, XVII de la Sinodul al IV-lea Ecumenic etc), aproape toate având o strânsă legătură cu învățătura dogmatică a Bisericii care reprezintă și aplicarea lor practică. Astfel încât, în mod just, sublinia VI. Lossky: canoanele, care reglementează viața Bisericii în înfățișarea pământească a acesteia, sunt nedespărțite de dogmele creștinilor. Nu sunt numai regulamente juridice, ci și aplicări practice ale dogmelor Bisericii. Referitor la cele de mai sus și Mitropolitul de Servia și Kozani, Dionisios, observă cu precizie: în Biserică nu există probleme separate teoretice și practice, după cum am învățat să le numim în epoca modernă și contemporană. Problemele Bisericii sunt probleme de viață, în care nu se separă teoria de practică. Separarea problemelor Bisericii în așa numite teoretice și practice conduce și la fragmentarea organismului bisericesc, precum și la antinomie în viață…Fără îndoială, unul dintre cele mai mari păcate care se săvârșesc în epoca noastră, în cadrul Bisericii, este cel care separă trăirea de dogmă, dragostea de credință, Biserica de Teologie.

Legat de acest aspect, ar putea cineva să scoată în vedere următoarea contestație: În contradicție cu dispozițiile care erau cunoscute în mod amplu și confirmate de către membrii Bisericii, canoanele nu erau confirmate de către aceștia, de vreme ce aceștia nu au avut cunoștința lor imediată. Această contradicție, însă, nu este gravă, căci de vreme ce un sinod era recunoscut ca Ecumenic, adică autentic și infailibil, așa și orice hotărâri ale acestuia, prim urmare și canoanele sunt drepte și infailibile. De altminteri, dacă sinodul în discuție nu ar fi infailibil, atunci nu ar fi nici ortodox.

Patriarhiile Ortodoxe de Răsărit, în răspunsurile lor către anglicanii cei fără de jurământ (1716/25), spuneau; Așadar, constituțiile și canoanele celor șapte Sfinte Sinoade, cât și a celor locale, care s-au întrunit mai înainte (din vremea Sfinților Apostoli până în timpul celui ce a domnit în Constantinopol, Vasile Porfirogenetul), le primim cape Sfintele Evanghelii, conform canonului al II-lea de la Sinodul al VIl-lea Ecumenic și Sfânt, precum și cu cea de a III-a dispoziție din al II-lea titlu al Novelelor, în care găsim că trebuie să ținem canoanele celor șapte Sinoade Ecumenice, precum și dogmele, cape Dumnezeieștile Scripturi…

Este vădit pentru ce motiv primim canoanele Sfintelor Sinoade ca pe Dumnezeieștile Scripturi, căci legi ale oamenilor purtători de Dumnezeu sunt, pe care Dumnezeu le-a așezat în Biserică, ca și pe Apostoli și pe Profeți, precum și pe învățători, așa după cum dumnezeiescul Apostol învață (I Cor. 12, 28), iar cei inspirați în Duhul Dumnezeiesc au decretat aceste canoane, astfel încât să le avem cape niște făclii ce strălucesc în loc întunecos (II Petru 1, 19), asemenea ca și pe Dumnezeieștile Scripturi. Așadar, Duhul Sfânt Care a grăit prin Apostoli, după cum s-a spus mai înainte, Același și prin Părinții purtători de Dumnezeu a vorbit, și nu altul. Iar cel mai mare dintre canonologiștii mai noi, Sfântul Nicodim Aghioritul, spune: „Această Carte (adică, colecția Sfintelor Canoane-Pidalionul) este după Sfintele Scripturi, Scriptură, după Vechiul și Noul Testament, Testament. După primele și inspirate de către Dumnezeu cuvinte, cele de al doilea și inspirate de către Dumnezeu cuvinte. Aceasta reprezintă hotarele veșnice pe care le-au așezat Părinții noștri, și legi care există pe vecie …pe care Sinoadele Ecumenice și locale prin Duhul Sfânt le-au decretat… Această Carte este cu adevărat, după cum am denumit-o, Pidalionul (Cârma) Bisericii Sobornicești, prin ajutorul căruia/căreia aceasta, conducând în siguranță pe marinari și pe călători, adică spun pe cei ce au primit preoția și pe mireni, îi însoțește către limanul cel fară de valuri al împărăției de Sus”.

În acest sens, Profesorul Ioannis Karmiris adaugă: „Astfel, sfintele canoane cele ce sprijină trupul bisericesc, având un caracter universal și veșnic, asemenea fiind și destinația Bisericii, constituie dreptul pozitiv al ei, modul de soluționare a relațiilor dintre membrii ei, astfel încât toate să se facă după cuviință și după rânduială (I Cor. 14, 40). Deci, Biserica fiind așezământ dumnezeiesc, a dobândit același regim, care este dumnezeiesc, deoarece provine în mod direct de la lisus Hristos sau de la Apostoli si de la urmașii lor canonici, inspirați de către Sfântul Duh, și nu se supune stricăciunii firei omenești, ci are autoritate exclusivă”.

b) Deosebirea dintre canoane-dispoziții canonice

Principiile privind autoritatea exclusivă, sunt valabile pentru Sfintele Canoane, decretate de Sinoadele Ecumenice, cât și pentru acele canoane care au fost stabilite de sinoadele locale sau de către Părinții Bisericii, dar care au fost legalizate de către vreun Sinod Ecumenic. ele nu sunt valabile, însă și pentru canoanele care au fost rânduite numai de un sinod local sau de vreun părinte bisericesc. Despre ultimele canoane nu putem afirma cu certitudine că sunt infailibile. Iar acest lucru se datorează faptului că pe lângă cele spuse mai sus despre infailibilitatea Sinoadelor Ecumenice, avem în practică ca exemplu și canonul al XVI-lea de la Sinodul Quinisext, care îndreaptă canonul XIV de la Sinodul local din Neocezareea.

Această părere despre caracterul supus greșelii a oricăror canoane, decretate de către un oarecare Sinod local sau Părinte al Bisericii și nu legalizate de vreun Sinod Ecumenic, întărește și cazul canoanelor Patriarhului Constantinopolului, Ioan, cel numit și Postitorul. Canoanele patriarhului în cauză, cu toate că erau scrise înainte de convocarea Sinodului Quini-Sext, totuși nu au fost legalizate de către acesta, deși el a legalizat mulțime de alte canoane. Acest fapt nu credem că este la întâmplare, ci se datorează câtorva motive. Nicolae, Patriarhul Constantinopolului, în al Xl-lea răspuns al său despre Kanonikon spune, adică despre colecția canoanelor Sfântului Ioan Postitorul, că acest Kanonikon, folosindu-se cu multă îngăduință, a distrus cu desăvârșire pe mulți. Sfântul Nicodim Aghioritul nu acceptă, însă, această justificare, spunând: nu numai că este îngăduitor, dar că este aproape de cei ce iubesc plăcerile trupului și puțin aspru.

Neputând să justifice motivul pentru care Sinodul Quinisext nu a legalizat canoanele Sfântului Ioan Postitorul, Sfântul Nicodim adaugă epigramatic: Nu cunosc pentru care pricină (s-a întâmplat aceasta). Noi credem că nu au fost legalizate datorită faptului că ele ar conține oarecare greșeli, poate și dogmatice. De altminterea, printre altele în primul canon al Sfântului Ioan citim: „Cu toate acestea, dacă cineva crede că va îndupleca mânia Dum-nezeirii prin aplecarea repetată a genunchilor, asemenea să facă. În consecință, se pare că în acest canon se introduce sensul ispășirii și al satisfacerii lui Dumnezeu din partea omului, ceea ce nu este în concordanță cu învățătura dogmatică a Bisericii.

Dincolo de acest motiv, se crede că aceste canoane, atribuite Sfântului Ioan Postitorul, nu au fost păstrate exact cum au ieșit din mâna lui, ci au suferit anumite denaturări în urma unor abrevieri făcute de copiști, cărora probabil se datorează și greșelile dogmatice. Poate că la aceste canoane, care poartă în mod fals numele Sfântului Ioan Postitorul, se referă cel de la II-lea canon de la Sinodul Quinisext, când spune:… Și nu stă în puterea nimănui să falsifice canoanele arătate mai sus, sau să le neglijeze, sau să primească altele decât canoanele rânduite, în mod măsluit scrise de către unii, care au dorit să denatureze adevărul. Pentru toate aceste motive se pare că aceste canoane au fost suspecte de erezia cuiva sau de greșeala privind dreapta credință, iar datorită acestui fapt nu au fost legalizate de către Sinodul Quinisext.

Numai canoanele decretate și legalizate de către Sinoadele Ecumenice indică și redau cu siguranță ceea ce este corect, sprijinindu-se pe caracterul infailibil al Bisericii. Desigur, prin această afirmație nu dorim să susținem că toate celelalte canoane nu conțin adevărul, că sunt greșite, sau că suntem datori să le îndepărtăm. în mod contrar, este foarte probabil ca într-un viitor Sinod Ecumenic să se legalizeze multe dintre acestea, iar prin acest mod sa dobândească autoritate ecumenică și exclusivă. Până la acel moment, însă, nu există siguranța și certitudinea despre infailibilitatea și corectitudinea lor, pe care ne-o dau canoanele Sinoadelor Ecumenice. Pentru aceste motive, canoanele în sine, adică în sensul propriu al cuvintelor, sunt numite numai cele ale Sinoadelor Ecumenice, ca și cele legalizate de ele.

După cum este cunoscut, canon înseamnă băț, nuia etc. de lemn (riglă linie), pe care o folosea cineva pentru a trage o linie dreaptă, sau pentru a verifica rectilinitatea liniei cuiva. În mod metaforic, canon se numește și tot ceea ce se folosește ca model pentru îndeplinirea faptei cuiva, ca îndreptar sau criteriu al ei. Prin urmare, și canoanele sinoadelor Ecumenice, conținând ceea ce este corect, adevărul, oferă fiecărui credincios modelul, în baza căruia este dator acesta să se cultive, sau pe baza căruia poate să-și verifice corectitudinea faptelor lui. Canoanele constituie o măsura, un criteriu de infailibilitate. Pe baza lor sunt judecate faptele credincioșilor, a păstorilor, cât și a celor păstoriți. Canoanele reprezintă un etalon de desăvârșire, și cu cât cineva pășește, acționează si se cultivă mai mult în conformitate cu acestea, cu atât mai mult trebuie să se considere mai desăvârșit, mai sfânt și mai drept. Oricine, din contră, se îndepărtează de ele, se îndepărtează de ceea ce este corect, desăvârșit, drept și sfânt.

2.2. Validitatea Sfintelor Canoane

Ar putea cineva să spună, de vreme ce Sfintele Canoane sunt îndreptare de viață și se adresează membrilor Bisericii, că ele sunt valabile, atâta timp cât se găsește în această viață și aparține Bisericii luptătoare de aici. În cazul în care cineva s-a mutat la Biserica triumfătoare din ceruri, încetează asupra lui valabilitatea oricărui canon, după cuvintele Sfântului Apostol
Pavel: "…Legea are putere asupra omului, atâta timp cât el trăiește" (Rom. 7, 1). De asemenea, din moment ce un membru la Bisericii încetează să mai trăiască în lume și intră în rândurile monahilor, în mod automat, încetează pentru el să mai fie valabile canoanele privitoare la viața celui căsătorit. În urma acestui fapt, nicidecum nu înseamnă că respectivele canoane nu își mai
păstrează valabilitatea.

Se întâmplă adesea ca în cazuri extraordinare Biserica, prin organul bisericesc autorizat, să suspende în mod temporar vigoarea canonului privind fapta săvârșită de o anumită persoană, pentru îndeplinirea unui mai mare folos, astfel încât se aplică instituției iconomiei. Iconomia este, în mod competent și dintr-o așezare creștină, abaterea temporară și rezonabilă în orice punct de la ținerea întocmai a canonului, adică de la exactitate-acrivie, fără schimbarea limitelor dogmatice, pentru mântuirea sufletelor ce se găsesc în interiorul și în afara Bisericii. Sfântul Nicodim Aghioritul scrie: două feluri de conducere și îndreptare sunt păstrate în Biserica lui Hrislos. Unul se numește Acrivia, iar celălalt este numit iconomia sau îngăduința, prin care chivernează mântuirea sufletelor iconomii Duhului (clericii), când cu una, când cu cealaltă. După Dositei, Patriarhul Ierusalimului, lucrurile bisericești sunt considerate în două feluri: după acrivie și după iconomie.

De exemplu, condiție necesară mântuirii omului este Botezul, adică întreita afundare și ridicare a celui chemat la lumină din apa sfințită de către preotul cu preoție canonică. Totuși, în caz de moarte subită a pruncului, Biserica îngăduie, pentru mântuirea acestuia, abaterea de la acrivia de mai sus și aplicarea Botezului după iconomie. În această împrejurare, un simplu credincios poate să înalțe de trei ori în aer pe pruncul aflat în pericol, în numele Sfintei Treimi, pentru a fi considerat copilul botezat. De asemenea, spre a nu se agrava situația unui bolnav, este posibil ca să i se îngăduie acestuia dezlegarea de ținerea postului din zilele de Miercuri și Vineri sau din perioada Postului Mare (vezi și canonul apostolic LXIX). Așadar, pentru cele două cazuri tocmai amintite este valabil ceea ce s-a spus la Sinodul Quinisext (canonul LXXXVIII):” …astfel încât, mai mult decât orice alt ceva, trebuie să aibă întâietate mântuirea omului și să nu sufere ceva.”

Pe lângă forma concretă a iconomiei bisericești de mai sus, avem și un fel al iconomiei specifice, ar spune cineva al iconomiei permanente și îndelungate. În primul rând, trebuie să se ia în considerație faptul că în ceea ce privește tema prelungirii și a duratei timpului de aplicare a iconomiei, nu poate să existe o limită fixă, nici o serioasă divergență sau reacție față de această temă, fiindcă dintru început sensul timpului este convențional, exemplar fiind și pasajul de la II Petru 3, 8: "Și aceasta una să nu vă rămână ascunsă, iubiților, că o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani și o mie de ani ca o zi" (v. și Ps. 89/90, 4). De altfel, trebuie să se noteze faptul că durata de aplicare a oricărei iconomii bisericești poate să difere în analogie cu situația sau concursul de împrejurări.

Am caracterizat acest fel de iconomie ca și tacită, fiindcă acordarea acestei iconomii practicate are loc, de obicei, fără nici o menționare specială sau vreo declarație oficială din partea vreunui organ bisericesc autorizat. În mod simplu, organul bisericesc competent îngăduie tacit, din cauza circumstanțelor, abaterea credincioșilor de la aplicarea fidelă și exactă a anumitor Sfinte Canoane, neimpunând pedeapsa prevăzută. De aceea, referitor la ceea ce se întâmplă astăzi, ar putea cineva să spună că unele canoane, deși au o autoritate veșnică și exclusivă, adică indică ceea ce este drept și ideal, totuși, ele se găsesc într-o stare de apatie, de desuetudine, în nevalabilitate, prin practicarea iconomiei tacite.

De cea mai mare importanță este faptul că această aplicare a iconomiei tacite se cuvine să se facă în cunoaștere și în cunoștință de cauză de către organele bisericești, astfel încât să fie pregătite și sa răspundă oricui va cere socoteală (I Petru 3, 15). Prin urmare, în ceea ce privește întrebarea dacă această aplicare trebuie să se facă cunoscută public și enoriașilor, acest aspect depinde de cazul concret. Dacă problema în discuție s-ar întinde în cadrul membrilor Bisericii și ar produce neliniște sau scandalizarea lor, se cade ca autoritate bisericească să ia o poziție clară și să înștiințeze poporul asupra a ceea ce se întâmplă sau ce va urma să se înfăptuiască. însă, dacă starea de desuetudine a unui canon nu provoacă probleme sau frământări printre membrii Bisericii, cu atât mai mult dacă nu suferă vătămare cineva din cauza lui, atunci este posibil ca să nu întreprindă conducerea bisericească luarea publică de poziție, pentru a nu provoca o neliniște inoportună sau dezordine între membrii Bisericii.

Conform celor de mai sus, cineva ar putea adăuga următoarele: Biserica, prin suspendarea temporară sau îndelungată a validității – nu a autorității -Sfintelor Canoane, continuă iconomia lui Dumnezeu, astfel încât să caute și să mântuiască pe cel pierdut (Luca 19, 10). Așadar, urmând dumnezeiasca iconomie în istoria mântuirii, în mod continuu sau repetat, Biserica arată înțelegere față de slăbiciunea firii omenești și îngăduie, fără să pedepsească, abaterea de la acrivie, venind în ajutorul omului, ca să-1 mențină în Trupul Bisericii și să-i dea imbold în viața după Hristos, în cunoașterea adevărului pentru întregirea personalității lui la starea bărbatului desăvârșit.

2.3. Câteva interpretări greșite. Cauzele și interpretarea lor.

Există bineînțeles și unii care consideră că Sfintele Canoane nu au o autoritate exclusivă sau că sunt temporare și relative, adică creații omenești. În consecință, sunt fără de folos și ar trebui să fie anulate.

Această evaluare greșită a Sfintelor Canoane se datorează faptului că ele și, în general, acțiunile Bisericii în legătura cu acestea (aplicarea practică sau nu), au fost judecate, măsurate prin criterii omenești și lumești. Mai ales în cazul acesta cineva ar spune că sunt valabile cuvintele Sfântului loan Gură de Aur: Câțiva fiindcă au măsurat lucrurile lui Dumnezeu, prin rațiuni omenești, au fost rușinați prin iconomie.

Această interpretare greșită se mai datorează și unei confuzii de sensuri privind autoritatea și validitatea Sfintelor Canoane. Însă, așa cum se constată din cele spuse până acum, nu înseamnă același lucru. Adică, am văzut că în anumite cazuri grave și din rațiuni de necesitate (psihică sau trupească), validitatea și aplicarea Sfintelor Canoane este abrogată, nelucrătoare, relativă și totuși, nu are nici o consecință nefavorabilă asupra autenticității, precum și a autorității exclusive proprie acestora.

Acest aspect se distinge cu claritate, dacă avem în vedere anumite evenimente, acțiuni (fapte) caracteristice și elocvente ale Bisericii și organelor ei competente. Astfel, în cazul furnizării concrete a unui document (ca urmare a cererii) privind iconomia acordată, organul bisericesc autorizat, care procedă la acordarea ei, este obligat să consemneze în scris pe încuviințarea respectivă, pe lângă iconomia acordată și acrivia ce se pretindea, adică să se sublinieze ceea ce este drept și canonic, cu alte cuvinte, canonul de la care se face, în mod temporar, concesia și se acordă îngăduință pentru vindecarea și binele general al membrului Bisericii. De aceea, pentru motivul că este indicat în mod exact canonul, se și spune cu dreptate că iconomia nu desființează, ci din contră, consolidează canoanele și întărește autoritatea lor.

Prin urmare, faptul că nu are validitate sau că nu se aplică pentru moment un canon, aceasta nu înseamnă că acel canon nu are autoritate exclusivă prin el însuși. În plus, este posibil ca nevaliditatea sau neaplicarea acestuia să dureze și o mie de ani într-o Biserică locală, fără ca acest lucru să aibă vreo repercusiune nefavorabilă asupra autorității acestuia. Dacă este posibil ca împrejurările actuale să pretindă aplicarea nefidelă a unui oarecare canon, acest lucru nu împiedică eventualitatea ca mâine Biserică să aducă din nou în atenție acest canon, spre folosul membrilor acesteia, să reînnoiască validitatea acestuia și să pretindă deplina lui aplicare.

Acest aspect al reînnoirii constituie un al doilea element elocvent în practica îndelungată a Bisericii. Deja, Sfintele Canoane reînnoiesc adesea pe cele mai vechi. Aceasta vedem exact în canonul al III-lea de la Sinodul Quinisext, care zice: Fixăm de acum și reinnoim canonul care porun ceste…etc, și se referă în continuare la canonul apostolic al XVII-lea. De asemenea, în canonul al VIII-lea al acestui Sinod citim: In toate cele care au fost legalizate de către Sfinții noștri Părinți și noi, fiindcă dorim să se întărească, reînnoim și canonul care poruncește ca în fiecare an să aibă loc Sinodul Episcopilor fiecărei Eparhii. În mod asemănător și canonul al Vl-lea de la Sinodul VII Ecumenic; Așadar, acest canon și noi îl reînnoim și dacă se va găsi un oarecare suveran să împiedice ceea ce spune canonul, să fie anatema!. Această reînnoire indică faptul că deși validitatea unui canon se micșorează, uneori în practică sau din rațiuni de iconomie, totuși autoritatea acestuia rămâne neștirbită.

Din cele de mai sus se poate ajunge ușor la concluzia că nu ne este în putință să subordonăm autoritatea exclusivă a unui canon, datorită ne-aplicării lui, și validitatea acestuia unui caz particular, unei anumite zone bisericești sau unei perioade determinate. Deoarece, dacă un canon nu este ținut de către toți credincioșii, ori nu se aplică intr-o anumită zonă sau în epoca actuală, fie pentru că ne găsim sub diferite și neprielnice condiții sau situații, fie sub diferite alte necesități sau slăbiciuni, nu rezultă că nu se poate aplica în alte zone sau perioade, sau de către alți creștini. Dacă acceptăm acest aspect ca fiind corect, vom risca să fim caracterizați că judecăm în mod subiectiv, egocentric, sau că gândim în mod limitat (redus) ca timp și spațiu.

Firește, așa cum se constată și din realitate, poate cineva să spună că ar împiedica și evita aprecierile și interpretările greșite de mai sus, cât privește tema Sfintelor Canoane, de vreme ce s-ar face o revizuire teologică, în sine, a lor, folosindu-se autentice criterii bisericești și nu măsuri omenești. De aceea, în mod corect se spune că prin abordarea, înțelegerea și evaluarea corectă a Sfintelor Canoane, esențială și, în mod exclusiv, necesară premiză este coordonarea spirituală a cercetătorului acestora cu duhul Bisericii și al Sfintelor Canoane. Numai existența acestei coordonări contribuie la depășirea literei, care ucide adesea și descoperă mărinimia duhovnicească interioară a Sfintelor Canoane. Dacă ar dori careva să cerceteze atent și să estimeze Sfintele Canoane, precum și acțiunile spirituale ale Bisericii prin criterii omenești și subiective, se află în pericolul grav de a greși, de a se rătăci și de a se înșela.

Acest lucru poate să fie mult mai palpabil și perceptibil din exemplul următor: mulți susțin că Sfintele Canoane sunt temporare, fiindcă astăzi, chipurile, nu mai este posibil ca ele să fie puse în practică, sunt impracticabile. Insă, această părere se dovedește a fi greșită. Constituie o greșeală logică, care mărturisește acceptarea punctului de vedere pus în discuție. într-adevăr, este posibil ca astăzi să nu putem aplica anumite canoane. Dar aceasta nu arată că respectivele canoane sunt greșite, ci că noi oamenii, în timpurile de acum, ne-am îndepărtat atât de mult de ceea ce este corect, sau că ne-am pierdut puterile și am decăzut întru atâta, încât să nu mai putem să punem în practică aceste canoane. De pildă, canonul LXIX apostolic impune post pe întreaga perioadă a Postului Mare. Faptul că noi, astăzi, nu putem să-1 ținem pe tot, deoarece simțim o slăbire a puterilor intelectuale și somatice, aceasta nu înseamnă că acest canon nu este corect, ci că omul orașelor, îndeosebi, a pierdut rezistența lui de odinioară și merge mai degrabă pe calea către stricăciune și distrugere, dacă va continua, firește, tactica actuală. Din aceasta rezultă că nu canoanele sunt temporare și relative, ci, în mod contrar, că noi oamenii suntem vremelnici, trecători, temporari și relativi.

Astfel, prin cele afirmate se arată că atunci când judecăm lucrurile în mod subiectiv, suntem în pericolul de a le judeca într-un mod eronat. în plus. există pericolul să urmăm propriile noastre păreri și să judecăm lucrurile cu criterii omenești, deoarece nu înțelegem adesea că ele ne conduc către distrugere. Pe de altă parte, pericolul acesta ne obligă să avem dorința și grija astfel încât să reintegrăm lucrurile în starea și pe calea lor firească și dreaptă, cu ajutorul autorității cuiva.

Canoanele arată calea dreaptă către cunoașterea și trăirea adevărului. Sunt semne plină de lumină, indicatoare veșnice și luminoase, care mențin în câmpul vizual al Bisericii, în general, și al fiecărui credincios. în mod special, conștiința vie a scopului urmărit, care este desăvârșirea și îndum-nezeirea omului, realizarea asemănării. În zadar ar fi, dacă aceste canoane nu s-ar preta fiecare către perceperea situației morale și spirituale a omului rănit și rătăcit. Atunci și mesajul de izbăvire al Omului-Dumnezeu ar fi fost trădat, precum și orice posibilitate de luptă spirituală ar fi fost pierdută, orice speranță de progres spiritual și moral ar fi fost imposibilă. Deoarece, în locul lui Iisus, Dumnezeu-Omul, am așeza în mod constant idolul omului modern, laicizat și decăzut, astfel încât să ajungem, încetul cu încetul, și la starea celor cu patru picioare. Iar prin Sfintele Canoane, ca și prin aplicarea lor de către credincioși cultul ortodox conduce omul la cel mai desăvârșit contact cu sfințenia, superior tuturor sistemelor atee și umaniste, care coalizate astăzi în uniuni internaționale neagă, categoric legăturile spirituale ale omului cu orice realitate dumnezeiască transcendentă, sunt dirijate de către un antropocentrism lumesc, îl așează, pe om în centrul tuturor, decad, în materialism, relativism, subiectivism și înăbușesc calitatea fundamentală a firii umane, înclinația către Dumnezeu.

Sinteza dintre acrivia canonică și iconomia bisericească, care constituie două fețe ale uneia și aceleiași opere ale slujirii bisericești spre desăvârșirea sfinților, adaugă cu totul aparte caracter duhovnicesc în dreptul Bisericii. Acest aspect îndeplinește o funcție fundamentală în Trupul Bisericii, țintesc (acrivia și iconomia) legătura membrilor cu Dumnezeiescul Cap al Bisericii. Dreptul Harului este desemnat de o mare importanță ca fiind, în ceea ce privește scopul urmărit în sine, un drept duhovnicesc și fundamente sfânt și dumnezeiesc, provenind de la însuși Fondatorul Dumnezeiesc al Bisericii.

Prin urmare, nu se pune problema anulării Sfintelor Canoane, a celor legalizate și autorizate de către Sinoadele Ecumenice. Și nu este fără importanță faptul că Apostolul Neamurilor spune: Desființăm deci noi legea prin credință? Nicidecum! Dimpotrivă, întărim Legea (Rom. 3, 31). Nu există problema abrogării, nici a modificării lor, dar se pune problema recunoașterii autenticității și cunoașterii valorii lor, aceea a reînnoirii validității lor și a aplicării acestora până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos (Efeseni 4, 13).

Capitolul 3: Preotul Duhovnic în Biserica Ortodoxă

3.1. Personalitatea duhovnicului

Există două feluri de duhovnici. Cei dintîi sunt toți preoții, cărora li s-a citit de către episcop o hirotesie specială, care le dă dreptul să asculte mărturisiri să lege si să dezlege. Cei din a doua categorie sunt părinții duhovnicești, fără Hirotonie, meniți să sfătuiască duhovnicește poporul lui Dumnezeu.

Duhovnicul trebuie să fie pe măsura fiecărui penitent. Aici, în scaunul de duhovnicie, “preotul are putere cât Dumnezeu. Nu s-a spus îngerilor , ci oamenilor : ,,oricâte veți lega pe pămînt vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pămînt vor fi dezlegate și în cer”(Mt.18, 18). Au și stăpânitorii pământului puterea de a lega, dar leagă numai trupurile. Puterea de a lega a preoților, însă, leagă sufletele și străbate cerurile; Dumnezeu întărește sus în ceruri cele făcute de preoți jos pe pământ; Stăpânul întărește hotărârea dată de robi”

Convorbirea cu un duhovnic este și va fi întotdeauna sacramentală. Fiecare părinte duhovnic, este imaginea vie a lui Hristos, iar ucenicul este dator să-l asculte si să-l respecte. În scaunul duhovnicesc preotul este model, nu legislator. Canoanele pe care se întemeiază preotul sunt orientative, ele putând fi modificate, aplicându-se la cazuri concrete, ce diferă unele de altele. La o parte dintre credincioși preotul le aplică în literă, cu alții în spirit, pentru unii ele fiind neînduplecate iar pentru alții mai blânde. Duhovnicul are puterea să aprecieze.

De duhovnic nu se poate lipsi nimeni. Iată ce scria, în acest sens, Calist și Ignatie Xanthopol : ,,Se va hotărî cineva să pornească pe drumul ce i se deschide în față, dacă nu l-a cunoscut din cercare, fără un povățuitor neînșelător. Nu se va porni cineva pe talazurile mării, lipsit de un cărmaci priceput… Se va apuca atunci oare, de meșteșugul meșteșugurilor și de știința științelor și se va porni pe calea ce duce la Dumnezeu și pe marea nesfîrșită, sau va îndrăzni să înceapă viețuirea monahală, care s-a asemănat cu viețuirea îngerească, adică nevoința cu ea, și va crede sieși că va ajunge la capătul din urmă al ei, fără un povățuitor și acesta, oricine ar fi el, se amăgește pe sine în chip nebunesc și a rătăcit înainte de apune un început, ca unul ce nu se nevoiește dupș lege”. Sf. Simeon Noul Teolog, arată că pentru monahi, părintele duhovnicesc este cel care căruia trebuie să te predai în întregime: “Predă toate cu credință neștirbită hotărârii părintelui duhovnicesc, ca în mâna lui Dumnezeu”. Duhovnicul de asemenea trebuie cinstit cu evlavie: “Credință neîndoielnică dovedește cel ce cinstenște cu evlavie ca sfânt până și locul în care viețuiește călăuzitorul și părintele său”; “Cel ce a dobândit credință neîndoielnică față de părintele său după Dumnezeu, privindu-l pe el, socotește că privește pe Hristos Însuși”. De asemena, tot potrivit Sfântului Simeon, duhovnicul nu trebuie

Calist si Ignatie Xanthopol povățuiesc pe cel ce voiește să se linistească, ca mai întâi să-și caute un ,,povățuitor”, un duhovnic, și iată cum îl descriu pe acesta: ,,Caută, cu toată silința, să afli un povățuitor și un dascăl neamăgitor. Să fie neamăgitor prin mărturia ce o are pentru cele ce le spune, în Sfintele Scripturi și să arate că e purtător de Duh, prin viețuirea care consumă cu cuvintele. Să fie înalt la înțelegere, smerit la cugetare și blând la toate purtările. Să spună cuvintele Predaniei Dumnezeiești, ca un învățător, asemenea lui Hristos. Iar aflându-l pe acesta si lipindu-te cu toată ființa de el, ca un fiu iubitor de părintele său adevărat, rămâi întreg în atârnare de poruncile lui, socotindu-l ca pe Hristos Însuși…”. O altă persoană importantă, Ava Dorotei vorbește depre importanța povățuitorului pe calea mântuirii: “cei ce n-au cârmuiri cad ca frunzele, iar mânuirea este intru mult sfat” (Pilde 11, 14). Luați seama, fraților, la întelesul cuvîntului: luați seama ce ne învață Sfânta Scriptură. Ne îndemnă să nu ne încredem în noi înșine, să nu ne socotim pe noi înșine înțelepți, să nu creden că putem să ne cârmuim pe noi înșine.Avem nevoie de ajutor; avem nevoie de cel ce cârmiuește după Dumnezeu. Nimic nu este mai jalnic, nimic nu este mai pirzător decât să nu avem pe cineva care să ne povățuiască pe calea lui Dumnezeu…”. În alt loc, Ava Dorotei vorbind despre importanța supunerii și ascultării de duhovnic zice: “să nu hotărăști nimic prin tine, nimic fără sfat și fără întrebare, și să nu gândești și să socotești părerile tale sunt mai bune, sunt mai drepte decât ale îndrumătorului tău. Nici nu te face cercetător al faptelor lui. Căci te vei dovedi de multe ori amăgit … supune-te părinților (duhovnicești, n.tr.). Și tot Ava Dorotei spune despre duhovnic: “de ești povățuitor al fraților ingrijește-te de ei cu asprimea inimii si dragoste îndurătoare. Învață-i cu fapta și cu cuvântul cele ce trebuie făcute, dar cel mai mult cu fapta. Pentru că pildele sunt mai lucrătoare. De ești în putere, fii-le pildă și în cele trupești; iar de ești slab, fii-le pildă prin așezarea cea bună a sufletului și prin roadele Duhului înșirate de Apostol: prin iubire, ndelungă răbdare, bucurie, pace, blândețe, bunătate, credință și prin înfrânarea de la toate patimile (Gal. 5, 22) … Dacă trebuie să cerți, fă-o potrivit cu persoana și cu timpul (adică potrivit cu starea în care se află în acel moment persoana respectivă n. tr.). Nu judeca greșelile nici cu asprimea cu care le judeci pe ale tale, nici nu le mustra necontenit. Căci acesta e greu de purtat și obișnuirea cu mustrarea duce pe cel mustrat la nesimțire. Nu porunci cu trufie, ci sfătuiește-te smerit cu fratele. Căci acest cuvânt are putere de îndemn și înduplecă mai mult și odihnește fratele”.

Sfântul Nicodim Aghioritul, adresându-se duhovnicilor zice: “pe cât este de mare vrednicia duhovnicilor, pe atît de mult au nevoie și de mare trudă ca sa fie împlinită de ei cu folos și cu roadă”.

3.2. Paternitatea spirituală în Tradiția Ortodoxă

Părinții Bisericii, cunoscând slăbiciunea firii omenești, arată importanța si nevoia de a avea un părinte, un povătuitor în acest proces de desăvârșire: “Se va hotarî cineva sa pornescă pe drumul ce i se deschide în față dacă nu l-a cunoscut din cercetare, fără un povătuitor neînșelător? Nu va porni cineva pe talazurile mării fără de un cârmaci priceput!”.

În Constituțiile Apostolice se vorbește despre cinstirea de către mirean a părinților duhovnicești, ca fiind cei care i-au născut din apă si din duh si care ne-au socotit fiind vrednici de Sf. Trup si Sânge a Mântuitorului. În acest sens, se spune : ,, dacă despre părinții după trup, Cuvântul dumnezeiesc zice: Cinstește pe tatăl tău…cu atât mai mult despre părinții duhovnicești, Cuvântul vă sfătuiește sa-i cinstiți și să-i iubiți ca pe binefăcătorii și mijlocitorii către Dumnezeu, pe aceia care v-au născut din nou prin apă, care v-au umplut de Duhul Sfânt … care v-au socotit vrednici de Sfântul Trup și Sânge, care v-au dezlegat de păcate și v-au rânduit să vă împărtășiți la Sfânta Euharistie, precum și părtași și împreună moștenitori ai făgăduinței lui Dumnezeu.

Despre Sfântul Antonie cel Mare se spune că așa era de iubit de toți, încât toți îl rugau să le fie părinte.

Deși Taina Spovedaniei este cu siguranță un bun prilej pentru îndrumare duhovnicească, totuși lucrarea bătrânului nu se indentifică cu cea a duhovnicului. Bătrânul nu îndrumă numai prin sfaturile din timpul Spovedaniei, ci si în multe alte împrejurări. În timp ce duhovnicul trebuie să fie întodeauna preot, bătrânul poate să fie și un simplu monah, care nu este preot și poate să fie și o monahie, un laic sau o laică, fiindcă în Tradiția ortodoxă există părinți duhovnicesti și maici duhovnicesti.

În paralel cu succesiunea apostolică a episcopilor, există succesiunea sfinților și a bărbaților duhovinicești, cele două succesiuni fiind esențiale pentru adevărata funcționare a Trupului lui Hristos și numai prin acțiunea lor conjugală se realizează plenar viața Bisericii pe pământ.

Există așadar, în viața și istoria Bisericii o linie dublă de continuitate și dezvoltare a paternității spirituale: una care conferă numele de părinți oficial de organ al Sfântului Duh unor persoane hirotonite in virtutea lor de săvârăitori ai Sfintelor Taine; și alta, un fel de succesiune duhovnicescă deținută de persoane nehirotonite și transmisă în mod viu, personal, transmisă de la părinte la fiu, prin mijlocirea vie a Bisericii.

3.3. Calitățile necesare părintelui duhovnicesc

Calități sacerdotate și morale

S-a pus de nenumărate ori întrebarea dacă duhovnicul trebuie să fie și preot? Sau poate să fie si un simplu monah?! S-au confundat cele două feluri de mărturisire: spovedania păcatelor în vederea primirii dezlegării păcatelor si destinuirea gândurilor în vederea primirii unei povățuirii sau îndrumări duhovnicești. Marii trăitori, cum a fost Sfântul Antonie cel Mare și alții asemenea lui, n-au fost consacrați ca fiind preoți, dar au avut in jurul lor o adevarată școală de îndrumare duhovnicească. Unii dintre bătrânii vestiți au ajuns sfătuitori, chiar ai episcopilor. De asemenea, există aici chiar două linii în ceea ce privește viața și istoria Bisericii: una care conferă numele de părinte și oficiul de instrument, organ al Sfântului Duh, unor persoane hirotonite în virtutea calității lor de săvârșitori ai Sfintelor Taine, și alta, un fel de succesiune duhovnicescă, deținută de persoane nehirotonite și transmisă în mod viu de la părinte la fiu (ucenic), prin mijlocirea Tradiției vii a Bisericii. Trebuie să observăm că însăși preoția sacramentală nu este suficientă pentru ca cineva să devină părinte duhovnicesc, în sens de duhovnic. Prin hirotesie, duhovnicul primește duhul priceperii, ca să-si chivernisească cu vrednicie îndeltnicirea sa și să mântuiască cu întelepciune sufletele păcătoșilor, așa cum, prin punerea mâinilor lui Moise, a primit Isus Navi, duhul chibzuinței. Arhiereul care acordă duhovnicia constată că respectivul preot este “plin de tot harul”.

Lipsa experienței duhovnicesti a tinerilor, îndreptățește practica de a acorda duhovnicia numai preoților mai în vârstă. Condiția esențială și indispensabilă pentru a deveni părinte duhovnic al altuia este a ne face duhovnicești pe noi inșine. Părinte duhovnic al altora poate fi doar acela care a ajuns el însuși duhovnicesc, adică cel care a ajuns la sfințirea propriei sale vieți.

Astfel, Sf. Grigorie de Nazianz arată că ,,trebuie să fiu eu mai întâi curat și apoi să curăț pe alții. Să fiu eu înțelept ca să înțelepțesc pe alții. Să fiu eu lumină, ca să luminez pe alții. Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alții. Să fiu eu sfânt, ca să sfințesc pe alții”. Sau în altă parte: “când încă nu a ajuns în duh, Biserică a Dumnezeului celui viu (2 Cor. 6, 16) și locaș al lui Hristos!”.

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbind despre Preoție spune că: “Preoția se săvârșește pe pământ, dar are rânduiala cetelor cerești”. Precizează apoi că, pentru o astfel de slujbă ,,preotul trebuie să fie atât de curat, ca și cum ar sta chiar în cer, printre puterile îngerești”[…]. Sufletul preotului trebuie să fie mai curat decât înseși razele soarelui, pentru ca Duhul cel Sfânt să nu-l părăsească niciodată și ca să poată spună: ,, Iar de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Gal.2, 20)”.

Sfântul Grigorie Dialogul pretinde că aceia care nu împlinesc prin practica vieții ceea ce au învățat prin studiu să nu îndraznească să primească slujba de păstor. El constată cu amărăciune: ,,Nimic nu e mai vătămător în Biserică, decât acela care trăind o viață stricată, are numele și slujba sfințeniei”. Pentru Sfântul Simeon Noul Teologul cel ce ,,n-a primit Botezul Duhului, nu s-a născut la viața duhovnicească; în ce privește harul, el este inexistent, nu e în stare de nimic, mai cu seamă de a naște copii duhovnicești, nefiind încă născut”, căci „Dacă orb pe orb va călăuzi amândoi vor cădea în groapă” (Mt.15, 15).

În contextul celor de mai sus, Sfântul Apostol Pavel ,,schițează în trăsături foarte simple, dar foarte categorice liniile virtuții unei firguri sacerdotale”, precizând că: „Se cuvine dar ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să învețe pe alții, nebețv, nedesprins să bată, neagonisitor de câstig urât, ci blând, pașnic, neiubitor de argint, bine chevernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bunacuviința; căci dacă nu va purta grijă de casa sa, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?”(1 Tim. 3, 2-5; vezi și Tit. 1, 5-8).

Însușirile morale la care face referire Ap. Pavel se pot împarți în două categorii:

a. prima se referă la ținuta preotului, referindu-se la castitatea conjugală: iubitor de bine, cuvincios, blănd, pașnic.

b. o a doua categorie se referă la un grup de virtuti: înțelepciune, cumpătare, tărie, caritate sau altruism. Dintre virtutiile dohovnicului cea mai mare este “Dragostea” (1 Cor. 13, 13).

Sfântul Grigorie din Nazianz afirmă . ,,Cel căruia i s-a încredințat păstorirea credincioșilor nu trebuie numai sa nu fie rău, ci trebuie să strălucească și în bine, potrivit poruncii care spune ,,Să se abată de la rău și să facă binele”(Ps. 36, 27). Nu trebuie numai să șteargă din sufletul său pildele cele rele, ci să întipărească în el și pe cele bune, în așa fel încât să covârșească pe credincioșii săi cu virtutea mai mult decât îi depășește cu dregătoria. Nu trebuie să cunoască hotar binelui și propășirii în bine: și nici sa nu se uite mai mult la câștigul binelui săvârșit decât la paguba ce-o are de pe urma binelui pe care a evitat să-l facă, ci să facă întotdeauna din binele săvârșit, treaptă pentru pașii următori”.

Paginile Patericului sunt grăitoare în acest sens, unul dintre acesti părinți înbunătățiți, cutezând să spună: “Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, căci Îl iubesc pe El, că dragostea scoate afară frica”.

“Părintele duhovnicesc își manifestă dragostea în multe chipuri: prin răbdare, prin blândețe, și severitatea binevoitoare”. Dragostea față de păcătos se manifestă prin blândețea din timpul mărturisirii. “De va cădea omul într-o greseală, voi cei duhovnicești îndreptați-l pe unul ca acesta cu duhul blândeții”. Dragostea duhovnicescă merge până acolo încât îți asumi păcatele pe care nu le-ai făcut. Starețul Zosima al lui Dostoevski constata: “Ți se întamplă uneori să stai în cumpănă, nedumerit în fața păcatului întrebandu-te: cum sa îl iau, cu asprime sau cu smerita dragoste? Alege intotdeauna dragostea cea smerita. Și dacă te-ai hotărât așa, odată pentru totdeauna, nu-ti va fi greu sa cucerești întreaga lume. Dragostea împletită cu smerenia, este o putere înfricoșată, mai vajnică decât oricare alta de pe fața pământului, căci nu are asemănare”.

Calități intelectuale

Pe lângă o viață de sfințenie, preotul duhovnic trebuie să posede și o temeinică pregatire teologică și profană, prin care să aibă un larg orizont de cunoaștere. Preotul trebuie să fie informat. Fiecăruia dintre credincioșii săi trebuie să-i vorbescă pe limba lui. Să fie cult cu cei culți, să fie simplu cu cei simpli, dar simplitatea lui, spre deosebire de a credinciosului simplu, să izvorască dintr-o mare cultură, să fie o înălțime care se adaptează, nu pur și simplu pentru o simplitate-simplă. Cu acesta nu l-ar putea ajuta pe cel simplu căruia îi este de ajuns și nefolositoare propria lui simplitate. Desemenea, preotul duhovnic trebuie să fie si un bun cunoscator al Bibliei, și al învățăturilor de credintă și a normelor bisericești privitoare la viața creștină, cunostințe pe care trebuie să le împrospăteze permanent. Desemenea, duhovnicul trebuie sș fie cunoscător al misticii creștine, și să aibă o judecată dreaptă, aceasta numindu-se discernământ.

,, Trebuie ca tu care vrei să te faci duhovnic – recomandă Sfântul Nicodim Aghioritul–să ai spre deosebire de ceilalți o cunoaștere și iscusință deosebită a Scripturii celei Vechi și celei Noi, a dogmelor credinței care se cuprind în Crez și mai ales și ale Părinților, în deprinderea cărora trebuie să te îndeletnicești noaptea și ziua, astfel încât să le știi pe de rost. Peste ele să te culci, cum făcea Alexandru cu Iliada lui Homer, deasupra lor ca să îți tragi suflarea în fiecare ceas și în fiecare clipă”.

Sfântul Grigorie din Nazianz combate ignoranța și neștiința clericilor: ,, la noi atât de mult s-a neglijat lucrul acesta … și stăm atât de prost, încât cei mai mulți dintre noi, ca să nu zic toți, … pe când încă gângăvim copilărește, înainte de a fi intrat în curțile cele dumnezeiești, înainte chiar de a cunoaște numele sfintelor cărți … -ca să nu spun înainte de a ne fi spălat noroiul și întinăciunile sufletului, pe care păcatul le-a întipărit în noi – … îndată ne credem înțelepți, ne credem dascăli, ne credem sublimi în lucrurile dumnezeiești, ne credem întâi între cărturari și legiuitori, ne numim pe noi înșine oameni cerești și cerem să ne spună oamenii ,,Rabi”. Sau în alt loc, același Sfânt PĂrinte, zice: “…Nici atât de înțelepți nu sunt ca să cunoască lipsa lor de învățătură! Mi se pare că este să spun despre ei cuvântul lui Solomon: ,,Este o răutate, pe care am văzut-o sub soare, aceea ca omul să creadă despre el că e înțelept (Proverbe 26, 12). Dar mai mare răutate decât asta este să te crezi în stare să înveți pe alții, când ești nînvățat și nici să nu îți dai seama de asta! … Boala asta, de a te crede învățat când ești mai vrednic de lacrimi și de suspine mai mult decât orice altă boală…pentru că știu bine că pretenția aceasta îți pierde și bruma de învățătură ce o mai ai”.

Sf. Ioan Gură de Aur, arată: “când începe lupta pentru credință și când toți luptă cu argumente din aceleași Scripturi…Credincioșii care nu sunt destul de întăriți în credință, dacă ar vedea că povățuitorul lor este înfrânt și că nu mai poate răspunde celor potrivnici, nu pun înfrângerea pe seama neștiinței lui , ci pe seama șubrezeniei învățăturii. Și astfel, din pricina neștiinței unui singur om, este aruncat poprul cel mult, în cea mai adâncă prăpastie a pierzării”.

Sf.Grigorie Dialogul le arată celor nepregatiți că nu pot primi răspunderea slujbei de învățător: ,,Nu e bine să înveți pe alții vreun meșteșug înainte de a-l fi învățat tu însuți printr-o deprindere atentă și îndelungată. Cât de mare este, însă, îndrăzneala cu care cei nepregătiți primesc slujba de păstor, deși păstorirea sufletelor este arta artelor”.

Discernământul este capacitatea de a percepe intuitiv secretele inimii, de a înțelege profunzimile ascunse ale ființei de care de cele mai multe ori, noi înșine nu suntem conștienți … Este o putere mai mult duhovnicească decât psihică; fiind un fruct al harului dumnezeiesc ce presupune o rugăciune atentă și o luptă ascetică fără odihnă”. Un păstor sufletesc fără dreapta socoteala, care după Sf. Antonie cel Mare reprezintă calea impărătească, maică si păzitoare a tuturor virtutilor – poate face mult rău, dacă nu intervine la timp un duhovnic iscusit. Cunoștințele duhovnicului în domeniul psihanalizei și psihoterapiei, îl vor ajuta să descopere interfețele acestora cu Spovedania, dar și superioritatea celei din urma față de cea dintâi. Pe lângă toate acestea, de capătâi este viața în Hristos, care duce la experiența. Duhovnicul trebuie să fie purtător de duh după cum spune Sfântul Vasile cel Mare.

“Dacă tu vrei să renunți la lume- zice Sfântul Simeon Noul Teolog – și să înveți a trăi după Evanghelie, nu te da pe mâna unui dascăl fără experiență sau robit de patimi, ca nu cumva să desprinzi de la el în locul vieții evanghelice, o viață drăcească. Căci învățătura dascălilor buni este bună, iar a dascălilor răi este rea”.

3.4. Tactul Pastoral

În privința tactului pastoral, Sfântul Ioan Gura de Aur recomandă: “deci pentru că preotul trebuie să aibă legături cu oameni atât de feluriți, felurită trebuie să fie și purtarea lui față de ei … să știe să fie îngăduitor cu folos, când împrejurările o cer, să fie bun dar și aspru. Nu trebuie să se poarte la fel cu toți credincioșii. Căci nici doctorii nu se folosesc doar de un singur tratament pentru vindecarea bolnavilor … așa se face că preotul trebuie să se poarte față de credincioșii săi cu multă îngăduință și cu mare luare aminte”. Putem conchide ca tactul pastoral este sinteza virtuțiilor, sentimentelor și însușirilor necesare păstorului de suflete în activitatea sa.

Cuvintele pline de duioșie a Sfântului Efrem Sirul arată: “Ai fost învrednicit frate să primești treapta Preoției? Ai sârguință să placi Celui care te-a primit în armata Lui! Slujește-I Lui cu curăție, cu dreptate, cu înțelepciune duhovnicească și cu feciorie strălucită. Fiin râvnitor ca Ilie, purtător de grijă ca Ieremia, cuminte ca Iosif, curat ca Iisus al lui Navi, plin de dragoste ca David și blând ca Moise. Pe cel rătăcit călăuzește-l, pe cel șchiop sprijinește-l, pe cel căzut ridică-l, pe cel bolnav ajută-l și toate câte sunt asemenea … Și acolo, înaintea îngerilor, te va încununa Hristos cu cununa nemuririi și împreună cu cetele cele de sus, vei cânta Sfintei Treimi imn de biruință, în vecii vecilor”.

3.5. Responsabilitățile părintelui duhovnicesc

Această punere în lucrare a calităților, are o singură finalitate: sporirea duhovnicescă a ucenicilor. Părintelui duhovnic i se cere mult discernământ, pentru că numai așa va putea lua atitudini, dupa situația sufletescă a ucenicului, alternând blândețea cu asprimea, indulgența cu exigența si flexibilitatea cu inflexibilitatea.

Acceptarea responsabilitații de duhovnic

Prima manifestare a iubirii si a dreptății omului duhovnicesc este de nu se sustrage acestei responsabilitati. Părinții din vechime, nu se grăbeau să dea sfaturi nici atunci când cunoșteau multe lucruri, ci așteptau să li se pună întrebari la care răspundeau sau nu, după cum le spunea cunoștința. Din adâncă smerenie, părintii deșertului, de multe ori ziceau sau tăceau adesea zicând : “Iartă-mă ”. Sau în Pateric citim: “Au venit alții la Avva Sisoie să audă vreun cuvânt de la dânsul. Și nimic nu le-a grait lor, ci tot timpul zicea: Iertați-mă!”. Un alt Sfânt Părinte zicea: “îmi place mai mult să primesc sfaturi decât să dau”.

Umilința izvorâtă din adânca smerenie îi determină să nu se grăbească să primescă preoția și implicit sarcina de duhovnic. Pentru că un duhovnic căzut face cât alți mii de credincioși cazuți. “Tu cel care înveți pe altul, pe tine însuși nu te înveți? Tu cel care porpovăduiești: să nu furi si furi! Tu cel care zici: să nu săvârșești adulter, săvârșești adulter? … Căci numele lui Dumnezeu, din pricina voastră este hulit între neamuri, precum este scris ”(Rom. 2, 21-24)

Datoria de a se ruga pentru fii săi duhovnicești

Duhovnicul trebuie să fie un om virtuos. Virtuțiile nu sunt rezultatul exclusiv al efortului propriu, ci ele sunt și o lucrare a Sfântului Duh. Pentru desăvârșirea vieții creștine nu sunt suficiente numai virtuțiile (practicile ascetice), ci sunt necesare harismele care vin de la Dumnezeu. Viața duhovnicească, pretinde multă rugăciune pentru cel ce vrea să progreseze în ea. Părintele duhovnicesc trebuie el să fie cel care se roagă pentru fii săi duhovnicești: ,,A auzit avva Antonie despre un călugar mai tânar care a făcut pe cale un semn ca acesta, adică vazând el pe oarecare călugări bătrâni caălătorind și slăbind pe cale, a poruncit unor asini sălbatici de au venit și au purtat pe bătrâni până au ajuns la Antonie. Deci bătrânii au vestit acestea lui Avva Antonie. Și a zis lor: mi se pare că acest călugar este o corabie plină de bunătăți, dar nu știu de va ajunge la liman”. Înainte de a fi martirizat, Sfantul Policarp al Smirnei, s-a rugat timp de doua ore ”pomenind pe toti cei care s-au întâlnit vreodată cu el mici, mari, străluciți și smeriți și intreaga Biserica Universală din lume…”. Părinții deșertului îi purtau în rugăciune pe fii lor duhovnicesti. Din moment ce și-au asumat grija acestora, erau conștienți că trebuie să se frământe pentru mântuirea lor ca pentru propria lor mântuire. Rugăciunea paternă urmează ucenicul peste tot. Cu ajutorul ei, ucenicul va scăpa de multe necazuri, căci altfel acestea l-ar fi dus la pieire: ,,Un pustnic avea un negustor care locuia într-un sat. Și s-a întâmplat ca acesta să nu vină mai multe zile la pustnic. Pustnicului îi lipseau atât cele necesare pentru muncă, cât și cele necesare pentru hrană. Atunci i-a zis ucenicului: du-te în sat. Ucenicul i-a zis : voi face ceea ce poruncești părinte. Fratele avea însă frică de a merge în sat, pentru a nu cădea în ispită, dar pentru a-l asculta pe părintele s-a dus. Bătrânul i-a zis: eu am încredere în Dumnezeul Părinților noștri că te va ocroti de toate ispitele. După ce s-a rugat, i-a dat drumul. Ajuns în sat fratele a întrebat unde stă negustorul bătrânului. Când a găsit casa și a bătut la ușă, din întâmplare era acasă numai fata negustorului. Ea a deschis ușa, iar fratele a întrebat: de ce a întârziat negustorul? Ea l-a poftit să intre în casă, încercând chiar să îl tragă înăuntru. El nu voia, iar ea îl trăgea cu putere. Înțelegând că-l trage cu gând păcătos, și că i se tulbură simțirile, a suspinat și a strigat către Dumnezeu: Doamne, pentru rugăciunile părintelui meu, scapă-mă în ceasul acesta! Abia zicând acestea era pe malul fluviului, aproape de sihăstria lui. Și așa s-a întors nepângărit la părintele său”. Într-o apoftegmă care stă probabil la originea acestei istorisiri, Avva Ammun Nitriotul spune: ,,Ori în ce ceas îțî vine ispita, zi așa: Dumnezeul puterilor, pentru rugăciunile părintelui meu scapă-mă!”; “Deci în una din zile o fată a încuiat ușa după dânsul. Iar el strigând cu glas mare, a zis: Dumnezeul puterilor, pentru rugăciunile părintelui meu, scapă-mă! Și îndată s-a aflat pe calea către schit”.

Și Sfântul Ioan Scărarul dă mare importanță rugăciunii pe care o face duhovnicul pentru ucenicul său, relatându-ne următoarea întâmplare: “Îmboldit de râvna acestui purtător de Dumnezeu părinte, un oarecare dintre cei ce trăiau viață singuratică, cu numele Moise, îl ruga mult, folosindu-se de multele mijlociri ale părinților sa-i fie ucenic și să fie povățiut de el în adevărata filozofie. Silit fiind de rugăciunile lui, fericitul îl luă la el. Și odată poruncindu-i Sfântul Părinte să aducă dintr-un loc roditor niște pământ pentru cultivarea legumelor, ajungând Moise la locul ce i s-a spus a împlinit fără pregetare ceea ce i s-a poruncit. Dar fiind timpul amiezei depline și văpaia cea mai arzătoare înfierbântând locul ca un cuptor, Moise fiind cuprins de moleșeală și obosit de greutate, gândi să se odihnească puțin. Deci așezându-se sub o piatră foarte mare, adormi. Dar iubitorul de oameni Dumnezeu, nevrând să lase pe robii Săi să se piardă prin ceva, iar Moise fiind pe cale să se primejduiască, veni în ajutorul lui. Și voi spune îndată cum.Acest mare părinte al nostru Ioan, petrecând în chilie ca de obicei, și ocupându-se cu Dumnezeu, fu prins el însuși de o ațipire foarte ușoară. Și în această stare, vede pe cineva cu chip cuvios trezindu-l pe el și zicându-i: Ioane, cum dormi fără grijă, iar Moise se află în primejdie? Deci trezindu-se acesta repede se înarmă îndată cu rugăciunea pentru ucenic. Apoi venind acela către seară, l-a întrebat de nu cumva s-a întâmplat un lucru rău. Iar acela zise: o piatră foarte mare era să se rostogolească peste mine și să mă zdrobească, pe când dormeam adânc sub ea, de nu m-aș fi sculat din acel loc cu o săritură grăbită părându-mi-se că aud glasul tău. Și îndată am văzut piatra aceea desprinzându-se și căzând la pământ”.

Puterea rugaciunilor făcute de către Părinții îmbunătățiți, pentru ucenicii lor este uimitoare: ,, a fost odată ispitit Avram, ucenicul lui Avva Sisoe de un drac. Și a văzut bătrânul că a cazut. Dar sculându-se, și-a întins mâinile la cer, zicând: Dumnezeule, voiești, nu voiești nu te voi lăsa de nu-l vei tămădui. Și îndată ucenicul s-a tămăduit”. Avva Daniil ne spune : ,,…l-a chemat într-o zi Avva Arsenie și i-a spus: odihnește pe părintele tău, ca după ce va merge la Dumnezeu să se roage pentru tine și îți va fi bine”.

La fel, Sfântul Serafim de Sarovm ,,în prajma sfârșitului său le-a făcut următoarea făgăduință ucenicilor săi: Când eu nu voi mai fi printre cei vii, să veniți la mormântul meu ori de câte ori vă apasă durerile și necazurile vieții. În toate câte se vor întâmpla în calea vieții voastre, să veniți la mine și toată amărăciunea și durerea sufletului vostru s-o aduceți cu voi la locul meu de odihnă. Și acolo, îngenunchind la crucea care va străjui la mormântul meu, să vă apropiați cu această încredere cu care vă apropiați și acum când sunt încă printre voi și să îmi spuneți totul și eu vă voi asculta și toată întristarea voastră o voi mîngâia și o voi alina. Așa cum a-ți vorbit cu mine, cât am fost cu voi, așa să vorbiți cu mine și la mormântul meu. Pentru voi, eu sunt și voi rămâne viu pentru totdeauna”.

În cartea Sfinților Varsanufie și Ioan, ce cuprinde aproape 859 de întrebări adresate celor doi mari duhovnici din Palestina secolului VI, găsim răspunsul sfântului Varsanufie către fii săi duhovnicești. Iată ce găsim scris aici: ,,Cum știe Însuși Dumnezeu, nu este nici măcar o singură clipă, nici un singur ceas, să nu vă am în rugăciunea mea și în mintea mea … Mă îngrijesc de voi mai mult decât vă îngrijiți voi de voi înșivă … Cu bucurie îmi voi pune și viața pentru voi. “Iar rugăciunea lui către Dumnezeu era: Doamne, sau du-I pe copiii mei împreună cu mine în Împărăția Ta, sau șterge-mă pe mine din cartea Ta”. Voința slabă a unui ucenic poate să facă ineficientă orice rugaciune a duhovnicului: “Nici eu – spune Avva Antonie în acest sens – nu te miluiesc, nici Dumnezeu, dacă tu însuți nu te vei sili și nu te vei ruga lui Dumnezeu. Rolul părintelui de mijlocitor și rugător pentru fii săi sufletești nu se încheie cu moartea acestuia.

Datoria de a-i iubi pe fiii săi duhovnicești

O altă harismă a preotului este capacitatea de a-i iubii pe ceilalti și de a-și face ale sale, suferintele lor. Iubirea duhovnicului are o semnificație specifică dimensiunii paterne, ca și cum aceștia ar fi legati între ei cu o iubire reciprocă. În patericul Egiptean este o poveste, în acest sens: Ioan Tebeul ucenic a lui Avva Ammoi, a petrecut 12 ani slujind parintelui sau bolnav. În tot acest timp bătranul nu i-a multumit și nici nu l-a mângâiat cu un cuvant bun măcar odată. Dar când a fost pe moarte a spus despre el celorlalti batrani care-l înconjurau: acesta înger este, nu om.

Datoria de a purta sarcinile ucenicilor săi

Un mijloc foarte eficient de a purta sarcinile ucenicilor este rugăciunea făcută pentru ei. O sarcină pe lângă aceasta, este aceea de a-i asculta pe cei care își descarcă sufletul cu multă răbdare, de a răspunde cu blândețe la întrebări care se repetă mereu: ,,iar tu părinte duhovnicesc, călăuza acestei turme Sfinte, fii drept față de frați, plin cu băgare de seamă, având grijă să te porți față de ei ca un părinte. Te sfătuiesc cu stăruință să ai grijă de toți, ocupă-te de toți, sprijină și susține, sfătuiește, încurajează, învață, mângâie; dă celor bolnavi sănătate, celor slabi sprijin, celor lipsiți de curaj le dă putere; îndreptează pe cei care greșesc, iartă de șaptezeci de ori câte șapte după cuvântul Domnului; căci este mai bine ca imitându-l pe Domnul, să dăm răspuns pentru bunătatea noastră, că am lăsat să treacă unele amănunte din cele datorate, decât să fim osândiți cu cei nemiloși și lipsiți de dragoste părintească, fiindcă am cerut o dreptate extremă”. Duhovnicul trebuie sa-l ajute pe ucenic și din punct de vedere material, nu numai spiritual. Părintele duhovnicesc nu este obligat să-și asume întreg trecutul păcătos al ucenicului său, încât acesta sa fie scutit de orice canon. A pretinde că porți povara celuilalt, când tu însuți ești păcătos poate părea îngâmfare, mândrie. Dar poate fi și o simplă și foarte curată iubire paternă.

Iată cuvântul unui părinte duhovnicesc în acest sens: ,,Dar ia seama cât de mândru sunt, că poate fi o bătaie de joc a dracilor și socotind că am dragostea cea după Dumnezeu, sunt biruit ca să îți spun: port jumătate din povara ta și în ceea ce privește viitorul, Dumnezeu are să ne ajute. Am vorbit ca un lipsit de minte spunând acestea. Căci mă știu pe mine slab și neputincios și gol de tot lucru bun. Dar nerușinarea nu mă lasă să deznădăjduiesc. Caci am pe Stăpânul plin de duioșie, de milă și de iubirea de oameni care întinde mâna păcătosului până la ultima suflare. Lipește-te de El și El va împlini tot lucrul pr care îl cerem sau îl gândim“. Cu toate că Avva Varsanufie l-a asigurat pe destinatarul acestei scrisori că i-a luat jumate din povara păcatelor, totuși, acest fapt nu l-a mulțumit pe ucenic, care ar fi vrut să i se ia întreaga povară a păcatelor. Iar părintle îi răspunde: ,,Mă mir de iubirea ta de frate, că nu pricepi lucrurile iubirii celei după Dumnezeu …. Fiindcă nu ai înțeles deci ce ți-am spus, că port jumătate din păcatele tale, află că prin aceasta te-am făcut părtaș cu mine. Și nu ți-am spus că port o treime, ca să nu te las să porți mai mult ca mine și să fii mai îngreuiat. Pe de altă parte, ți-am spus aceasta ca să scot din mine mândria. De aceea nu ți-am spus că port două părți, ca să mă arăt mai puternic ca tine. Căci aceasta ar fi fost chip al slavei deșarte. Nu ți-am spus nici că îți port întreaga povară. Căci aceasta este propriu celor desăvârșiți, care au ajuns frați ai lui Hristos. Cel ce și-a pus Sufletul Său pentru noi și care voiește ca cei care iubesc, să facă aceasta cu o iubire desăvârșită. Și iarăși, pe de altă parte, dacă nu ți-aș fi spus așa, te-aș fi lăsat în afara lucrării duhovnicești. Deci nu caut slava deșartă luând asupra mea totul. Nici nu te pizmuiesc, odată ce te socotesc împreună părtaș al bunei întoarceri. Dacă suntem frați, să împărțim în mod egal moștenirea Părintelui nostru, ca să nu se afle între noi vreo nedreptate. Iar dacă voiești să iau asupra mea totul, o primesc și pe aceasta din ascultare. Iartă-mă că multa iubire, mă duce la multă vorbărie. Dar să fie aceasta spre bucuria ta în Hristos Iisus, Domnul nostru”.

3.6. Duhovnicul- terapeutul ortodox

Tot mai des auzim în vremurile noastre despre problemele psihologice ale omului. Omul contemporan împovărat și descumpănit de necazurile și grijile cotidiene este în căutare de odihnă și echilibru. Ce caută el este vindecarea sufletului, sau deoarece simte că acolo este adevărata lui rană. Depresiile psihice care afectează un număr impresionant de oameni din toate țările și toate domenile a făcut ca psihoterapia să aibă roade în aceste timpuri ale noastre. Tot mai mulți oameni apelează la un psihoterapeut mai mult decât la un preot, pentru alinarea și vindecarea sufletelor. În acest context, creștinismul recurge din ce în ce mai mult la psihoterapie sau altfel spus aceasta se transformă într-o Ortodoxie psihoterapeutică. Scopul Ortodoxiei este aducerea pe calea lui Dumnezeu, ducându-l pe om la îndumnezeire, pentru care trebuie mai întâi sa fim vindecați de bolile sufletești de care suferim. Locul în care se face vindecarea este Biserica. Ea reprezintă spitalul duhovnicesc care-i tămăduiește pe cei bolnavi de păcate.

Bolile sufletești slăbesc puterile spirituale ale omului. Un suflet mușcat de șarpele păcatului vine la duhovnic nu numai pentru a primi sfânta iertare, ci si pentru indrumarea pe care o așteaptă de la preot. Hristos, dupa cum spune Sfantul Grigorie Teologul este întâi de toate medic al omului. Lucrarea lui este terapeutică. Aceasta este continuată de către preoți, dar mai ales de catre episcopi. Ei devin colaboratori ai lui Dumnezeu la mântuirea oamenilor. Sfantul Grigorie de Nazianz zice: “Noi toți câți stăm în fruntea credincioșilor suntem slujitori și lucrători ai acestei vindecari. Viața liturgică si ascetică a Bisericii are ca scop vindecarea omului. Această vindecare nu este altceva decât întoarecerea omului la Dumnezeu și la comuniunea împreuna cu El”. Această lucrare trebuie s-o exercite omul prin libertate, adică să îi păstorească cu propriul lor consimțământ, preotul nu trebuie să îi păstoresca prin silnicie, ci să-i aducă la el prin convingere. O faptă făcută fără voie, pe lângă faptul că este o silnicie, nu-i de lăudat și nici nu-i trainică … De aceea, Legiuitorul și legea noastră ne poruncește să păstorim turma cu voie bună nu cu silnicie (1 Pt. 5, 2). Strădania multor psihoterapeuți și pedagogi de a îndruma omul la vindecare silindu-i constiința lui, se află departe de calea ortodoxă, echilibrată, unde se resprectă libertatea lui. Sfânta Liturghie și credința omului îl pot vindeca pe acesta de bolile sufletești, îndreptându-l spre comuniunea cu Dumnezeu. Preoția devenind o știință terapeutică, prin dimensiunea terapeutică a preoției care cu alte cuvinte, este lucrarea preotului.

Rolul terapeutic al părintelui duhovnicesc. În ceea ce privește calitatea sa de duhovnic, preotul este asemenea unui terapeut, deoarece Taina Spovedaniei nu este o simplă absoluțiune formală de tip occidental, cerută de faptul că Dumnezeu se înfurie pe om și pretinde ispășire pentru păcatele săvârșite. Ea este infinit mai mult decât atât, fiind o parte a psihoterapiei duhovnicești. Sfântul Ioan Scărarul, zice: “când vom ieși din Egipt și vom voi să fugim de Faraon, vom avea neaparată nevoință de un oarecare Moise, mijlocitor către Dumnezeu, care fiind pentru noi așezat în mijloc, între faptă și contemplație, să intindă mâinile către Dumnezeu, astfel ca cei ce umblă sub călăuzirea Lui să treacă marea păcatelor și să alunge pe Amalec al patimilor. În continuare, Sfântul Ioan Scărarul îi atenționează pe cei ce se încred în propriile lor puteri, și-și închipuie că nu au nevoie de îndrumător, astfel: “s-au amăgit cei care s-au încrezut într-înșii, închipuindu-și că nu au nevoie de îndrumător”. Așadar, preotul, acest Moise duhovnicesc este și medic în același timp, deoarece așa cum știm toți suntem bolnavi și toți avem trebuință de medic și de terapie duhovnicească. Rostul duhovnicului nu se mărgineste numai la cel de învățător și de sfătuitor, tradiția în unanimitate socotindu-l cu adevarat doctor, care poate tămădui de boli pe cel care se lasă în grija sa, făcându-l deplin sănătos.

Sfântul Simeon Noul Teolog reușește să biruiască patimile și să se descătușeze din robia lor, desciind această vindecare sufletească prin părintele său duhovnicesc: “a coborât și m-a aflat rob și străin și a zis: Vino, copilul meu, te voi duce la Dumnezeu”.

Capitolul 4 : Îndatoririle duhovnicului după Sfintele Canoane

4.1 Îndatoririle duhovnicului după Sfintele Canoane

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cunoscând slăbiciunea firii omenești, a lăsat în Biserica Sa cea sfântă, mijloacele necesare, Sfintele Taine, pentru ca prin ele să se ridice și să se sfințească toți credincioșii. Din marea Sa purtare de grijă față de situația în care se află membrii Bisericii, după primirea botezului, Mântuitorul a așezat Sfintele taine, ca mijloc de vindecare și iertare a tuturor păcatelor pe care creștinii le-au săvârșit, luptând pentru ca pe viitor să nu mai greșească.

Sfintele Canoane au fost așezate pentru a tocmi întreaga viață bisericească, în cele mai importante probleme și acte ale organismului bisericesc. Între acestea se numără, ca un sector deosebit de important, acela al duhovniciei, s-au a lucrării duhovnicești a mântuirii care se concentrează în jurul marelui act al administrării Sfintei Taine a Pocăinței. Astfel, Taina Pocăinței, implică actul mărturisirii, apoi al dezlegării și al epitimiei. Ea este administrată de către episcop sau preot, îndrepțățiți la aceasta prin hirotonia lor în treapta respectivă. Într-adevăr este cutremurătoare chemarea preotului duhovnic. Sfântul Ioan Gură de Aur, constată că deși preoții își îndeplinesc între oameni, pe pământ, slujba lor, ei sunt puși însă să se îngrijească de bogățiile cerului, căci, „ceea ce fac preoții pe pământ aprobă Dumnezeu sus în ceruri. Stăpânul întărește judecata slugilor. Preoții au ajuns la așa o mare demnitate ca și cum ar fi mutați deja în ceruri” .

Pe lângă moralitate și sfințenie, preotul duhovnic mai trebuie să aibă și știința necesară. Preotul să fie înțelept, isteț la minte, căci nu este vrednic de preot acela care „ pe lângă evlavie n-ar avea și multă înțelepciune”. Știința preotului îi slujește mai întâi pentru expirarea sufletului omenesc în cele mai intime cute ale sale, iar după ce i-a analizat sufletul se cere ca, cu socotință și destoinicie să-l ușureze pe acela cu învățătură. Știința preotului duhovnic, numai îngemănată cu o experiență bogată câștigată în ani grei și lungi îmbracă pe preot cu suma aptitudinilor necesare pentru duhovnicie. În ceea ce privește deosebirea între preotul duhovnic, de mir și călugărul duhovnic, Sfintele canoane și Dumnezeieștile Pravile îi privesc cu egală importanță și de o egală valoare, dând chiar anatemei pe aceia care ar ocoli să se lase cuminecați de un preot căsătorit, preferând pe altcineva.

Preotul duhovnic este deci, cel dintâi chemat a se spovedi cât mai des, căci nu poare orb pe orb să povățuiască. Teognost, scriitor bisericesc din secolul al IX -lea , din Constantinopol, sfătuiește pe un preot zicând: „ Sârguiește-te să rămâi nepătat în treapta în care ai fost chemat, prin toată virtutea și curăția”.

Nu numai preotul trebuie să se mărturisească des și să fie cu sufletul mereu curat, ci el trebuie să cheme pe păstoriții săi cât mai des la spovedanie, căci pocăința trebuie să se facă pe parcursul întregii vieți. Prin urmare, mărturisirea păcatelor de către creștini trebuie făcută înaintea preotului duhovnic, fiindcă mai prin dezlegarea acestuia primește cel ce se pocăiește dezlegarea sau iertarea păcatelor sale și de la Dumnezeu. De aici rezultă fără îndoială importanța cu totul excepțională ce se atribuie duhovnicului în scaunul mărturisirii. Asupra felului în care are a se desfășura actul mărturisirii, Pravilele ne învață că penitentul va sta în picioare, cu mâinile lăsata în jos, căutând spre pământ, având atitudinea și înfățișarea unui acuzat care a greșit mult, însă care are atâta putere morală să-și recunoască păcatul cu părere de rău. Duhovnicul prin priceperea și îndemânarea sa să fie asemenea medicului către care se îndreaptă bolnavul cu toată încrederea, că îi va identifica boala și îi va prescrie leacul corespunzător. Un duhovnic bun este căutat ca și un medic bun. Despre această pricepere și îndemânare a duhovnicului în tratarea penitentului, vorbesc Sfinții părinți, ai Sinodului VI Ecumenic, în Canonul 102, când zic: „ Cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a dezlega și a lega, trebuie să țină seama de calitate păcatului și de aplicarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit și astfel să dea bolii tratamentul potrivit. Drept aceea, cel ce dovedește pricepere medicală în privința sufletului trebuie să cerceteze dispoziția celui ce a păcătuit, să supravegheze în ce chip se îngrijește el între timp de întoarcerea sa, de nu se împotrivește medicului și de nu crește rana sufletului prin întrebuințarea doftoriilor puse asupra ei”.

După ce preotul duhovnic se pune la curent cu identificarea bolii și după ce a dat sfaturile și îndemnurile necesare, urmează prescrierea rețetei medicale, prescrierea tratamentului curativ, adică stabilirea canonului. Aici păstorul sufletesc are rolul de medic spiritual, fapt care reclamă din partea duhovnicului însușiri cu totul deosebite „ căci oricât de grea și anevoioasă ne pare arta medicinii, tot mai greu este să studiezi și să vindeci moravuri, pasiuni, vicii și rele înclinări”.

Din cele de până acum vedem clar că epitimiile pe care le dă duhovnicul ca medic spiritual nu au caracterul de pedepse, în adevăratul sens al cuvântului. Caracter de pedeapsă spirituală i se poate atribui epitimiei, numai în măsura în care epitimia îl aduce pe penitent în stare de privațiuni de la anumite plăceri trupești și sufletești, adică în stare de suferință. Canoanele urmăresc îndreptarea delicventului moral. Ele nu urmăresc satisfacția pe care, se zice că ar pretinde-o Dumnezeu de la om , pentru păcatul cu care a jignit acesta Divinitatea, căci ce satisfacție poate da omul lui Dumnezeu ? Dacă Dumnezeu ar pretinde omului păcătos satisfacție, El nu ar mai fi milostiv. Nici canoanele Soboarelor Ecumenice, locale și ale Sfinților Părinți nu văd în epitimii o satisfacție ci toate le numesc precis „ medicamente morale”.

În aplicarea acestor epitimii, Sfinții Părinți și Canoanele diferitelor Sinoade ecumenice și locale, au păreri diferite asupra timpului și asupra termenului de oprire de la Sfânta Împărtășanie. Acest termen variază de la un an și se întinde chiar și asupra întregii vieți a omului ( Sfântul Grigorie de Nissa, canonul 2 și 5 ; Ancira, canonul 22; Sfântul Vasile cel Mare, canonul 73).

Oprirea de la Sfânta Împărtășanie nu poate fi o pedeapsă deoarece însuși canonul nu are rost de pedeapsă ci unul de vindecare. Ceea ce înseamnă că oprirea de la împărtășanie este un mijloc corecțional care pregătește mai lesne dispoziția de căință și înaintarea în virtute a penitentului . din punct de vedere al tactului pastoral, e bine ca duhovnicul să nu abuzeze de oprirea de la Sfânta Împărtășanie ci, mai de grabă, să țină seama de nivelul râvnei duhovnicești a epocii, spre a nu îndepărta pe credincioși de la spovedanie. Trebuie să se facă distincție între dezlegare și canon. Dezlegarea este sfârșitul actului spovedaniei, iar canonul este rețeta și învățătura ce se dă după dezlegare.

Ca încheiere, mai amintim una dintre cele mai de seamă îndatoriri ale duhovnicului, care privește atitudinea sa după spovedanie. Este vorba de secretul mărturisirii, care a făcut parte integrantă totdeauna din Taina Spovedaniei. Sfântul Vasile cel Mare, în canonul 34 și Sfântul Nichifor Mărturisitorul, în canonul 28, opresc să se dea în vileag cele ce știe duhovnicul din scaunul mărturisirii. Violarea acestui secret constituie nu numai o înjosire a duhovnicului, dar îl duce și sub pedeapsă canonică. Canonul 120 al Nomocanonului, în 228 de titluri spune următoarele: „ Părintele spiritual, dacă descoperă cuiva păcatul mărturisit de cineva, să fie supus epitimiei; să fie pedepsit trei ani și lunar numai o dată să se cuminece și în fiecare zi să facă 100 de metanii”. Astăzi, violarea secretului mărturisirii atrage după sine depunerea, din partea legilor bisericești în vigoare. Un asemenea preot compromite întreaga acțiune de zidire a Împărăției lui Dumnezeu pe pământ și a mântuirii oamenilor încredințați lui.

4.2 Calitățile de îndrumător duhovnicesc ale Sfântului Apostol Pavel

Marele conducător duhovnicesc Sfântul Apostol Pavel, a făcut parte dintre privilegiații unei bogate dotări emotive, cu un registru de o impresionantă întindere. Cei ce s-au ocupat îndeaproape de cercetarea vieții și activității Apostolului, au rămas uimiți e bogatul zăcământ al sensibilității sale. Într-adevăr sensibilitatea sa înflăcărată îl îmboldea să ocolească singurătatea și să se grăbească spre semeni, spre credincioșii săi, pentru a-i scoate din răceala lor a-i însufleți și atrage în sfera unui ideal nou și înalt. Sensibilitatea sa delicată l-a pus în condiția de a se transpune cu ușurință în situațiile credincioșilor. Dar, zestrea Apostolului Pavel se vădește bogată nu numai în sensibilitate, ci și în privința voinței. Sfântul Ioan Gură de Aur , este, se pare, cel dintâi care vorbește despre Marele Apostol și din latura voinței personale. De repetate ori genialul exeget al Scrisorilor Pauline relevă faptul că, dacă Pavel a ajuns mare în cinstea întregii creștinătăți , aceasta se datorează în mare parte și voinței sale de fier. Prin voință a înfrânt în atâtea suflete eroarea , a redresat atâtea inimi slăbănoage, a înviorat atâtea minți opace, a făcut din atâția oameni îngeri.

Fără îndoială, firea noastră, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, este supusă răutății, păcatului, dar sfântul Pavel ne-a demonstrat practic ce lucru mare este voința în lupta pentru dominarea slăbiciunilor firii. De altfel, pentru a-ți da seama dacă Pavel a fost sau nu bărbat de voință, este destul să citești scrisorile sale. Chiar și o rapidă parcurgere a lor îți lasă impresia de neuitat că autorul lor fost nu om al reveriei ci, un luptător duhovnicesc de înaltă clasă.

Violența, prigoana, spectrul întunecat al morții nu însemnau nimic în fața impetuoasei sale năvale spre ținta ce și-a propus să o atingă: „ Una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, mă întind cât pot spre cele dinainte, alerg la semn” ( Filipeni III, 14).

Pentru a-și putea împlini cu rodiri cât mai bogate activitatea sa, educatorul duhovnicesc trebuie să fi trudit mult în vederea pregătirii sale temeinice și a formării propriului caracter religios – moral. Pentru a forma însă credincioși de caracter, e necesar ca educatorul însăși să aibă un caracter puternic. Nu-l poți îmbunătăți pe credincios dacă nu te-ai îmbunătățit mai întâi pe tine însuți, îndrumătorul lui. E peste putință să formezi credincioși hotărâți, perseverenți pe linia de credinți și viață a Bisericii, dacă mai întâi , tu, îndrumătorul lor, nu la arăți concret prin însăși viața ta de fiecare zi, frumusețea și foloasele unei vieți trăite im mod conștient și voit, la un nivel cât mai apropiat de acela al învățăturilor Domnului.

Cea dintâi trăsătură a caracterului lui Pavel care ne atrage fulgerător atenția este credința sa vie, neclintită, în idealul ales și convingerea adâncă despre necesitatea acestui ideal pentru mântuirea și dezvoltarea sănătoasă a celor ce primesc mesajul Evangheliei. Pavel credea cu atâta tărie și pasiune în idealul său, încât nici o putere n – ar fi fost în stare să i-l smulgă din ființa sa: „ Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos ? Oare necazul ? Ori strâmtorarea, ori prigoana, ori foametea, ori primejdia, ori setea ? Sunt încredințat că nici moartea, nici puterile înălțimii, nici puterile gheenei și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu cea întru Iisus Hristos, Domnul Nostru” ( Romani VII, 35,38-39).

Dar, mai presus de toate, credința în idealul ales i-a conferit marelui misionar și educator acea impresionantă putere de atracție asupra credincioșilor. Desigur cuvântările sale mișcau, încălzeau și prindeau inimile ascultătorilor, prin însuși conținutul lor, dar puterea de înrâurire a acestora era sporită prin ținuta, gesturile, prin înfățișarea persoanei sale înduhovnicite.

Ca îndrumător duhovnicesc Pavel ni se înfățișează așadar înzestrat cu podoabele unor alese calități: iubirea adâncă față de credincioși, convingerea că nici o altă îndeletnicire nu poți da mai mult și mai bun credincioșilor, sensibilitate delicată, voință de fier, viață neprihănită, iată însușiri care-l ridică pe Pavel la un nivel de neajuns în cinstea preotului educator din totdeauna.

Pregătirea profesională la preotul educator constă din însușirea cunoștințelor religioase și a deprinderilor practice pe care e chemat să le transmită și să le formeze le credincioșii săi. Pregătirea teologică este primordială pentru îndrumătorul duhovnicesc. E dă substanță activității sale, îi conferă autoritate și îi asigură roadele muncii sale. Cultura generală e necesară îndrumătorului duhovnicesc pentru că prin aceasta el e ferit de unilateralitate. Cultura generală îl ajută să ia contact mai strâns cu păstoriții săi să la cunoască ideile, sentimentele, trebuințele și cunoscându-le să-și poată adapta munca sa la realități. Așadar, un îndrumător duhovnicesc trebuie să aibă o temeinică pregătire profesională, o bună pregătire pedagogică și o bună orientare în domeniul culturii generale.

Putem spune, deci că Pavel era înzestrat și pregătit mai bine decât oricare ceilalți Apostoli,în vederea misiunii la care avea să fie chemat. Vocație, inteligență vie, inimă de jar, voință de cremene, un superior simț psihologic și tact de îndrumător, un caracter puternic conturat, bună orientare asupra „neamurilor” la care avea să fie trimis, iată calități care aveau să-l promoveze pe viitorul apostol la o treaptă de neajuns în ierarhia îndrumătorilor duhovnicești. Pavel, îndrumătorul duhovnicesc știe că pentru a face pe cineva mai bun, mai drept, mai plin de iubire, e necesar să-i pui mereu sub ochi modelul viu al vieții înalte pe care i-o ceri. Acest model al vieții duhovnicești este Iisus Hristos. Desigur, fără Iisus Hristos, Pavel n-ar fi săltat niciodată pe treapta la care l-au promovat realizările neobișnuite pe care i la cunoaștem. Însă tot atât de adevărat este că fără aptitudinile personale și mai ales fără voința sa de fier, „ darurile lui Hristos revărsate asupra lui ar fi rămas talant îngropat în pământ”.

4.3 Îndrumătorul duhovnicesc și ucenicul după Sfinții Părinți

Educația omului este una dintre cele mai nobile misiuni. Educatorul continuă pe Dumnezeu în opera de modelare a omului creat de el. Lucrarea educației este în acest sens o lucrare de mântuire și constituie o misiune generală pentru oameni. Educația creștină, însă vrea să ducă pe fiecare creștin pe culmile desăvârșirii morale. Această lucrare nu se poate realiza ușor, ea nu poate fi așteptată numai ca o consecință firească a solidarității morale dintre creștini. Ea are nevoie de oameni consacrați educației creștine. Lucrarea educației creștine este rezervată anumitor persane, care-și dăruiesc în mod special, întreaga lor viață și putere de muncă în slujba aceste sublime misiuni având o vocație deosebită pentru aceasta.

Cei chemați să îndeplinească această nobilă și grea misiune în viața creștinilor sunt membrii ierarhiei bisericești: episcopii, preoții și diaconii. Fiecare din ei este de drept și de fapt, un îndrumător și un părinte al credincioșilor, al ucenicilor încredințați spre povățuire. Într-adevăr, nu poate fi nume mai frumos pentru un îndrumător duhovnicesc și care să spună mai mult ca acela de părinte. Necesitatea unui îndrumător duhovnicesc în viața morală se impune ca o lege care nu permite nici o excepție, mai ales în faza de început a vieții duhovnicești. Sfântul Nil Ascetul spune: „Pentru că și în lucrurile evlaviei este o rânduială și o înșiruire ca și în oricare altul și trebuie pornit și în această viețuire de la început……… Cel ce vrea să țină seama de ordinea viețuirii, trebuie așadar să nu meargă de la sfârșit spre început, ci să înainteze de la început spre desăvârșire”.

Problema îndrumătorului duhovnicesc și a ucenicului este însăși problema mântuirii și a educației morale a creștinilor , problema centrală a creștinismului. Ea ocupă un loc de frunte în scrierile Sfinților Părinți, scrieri cu caracter educativ. Dacă fiecare creștin este chemat să fie un exemplu de viață creștină, cu atât mai mult este chemat la aceasta preotul, ca unul ce este îndrumătorul duhovnicesc al credincioșilor săi. Caracterul religios-moral bine conturat al îndrumătorului duhovnicesc, „constituie una din condițiile principale pentru formarea caracterului credincioșilor”. Nici o altă îndeletnicire nu angajează și nu obligă la conformitate între om și chemarea sa, între cuvânt și faptă, ca misiunea de preot și îndrumător. Calitățile fizice și intelectuale nu pot să înlocuiască niciodată pe cele morale, care se cer în mod obligatoriu și necondiționat, oricare ar fi celelalte însușiri ale preotului.

„ El trebuie să slujească mai ales cu viața, cu inima, și cu purtarea sa”. Sfântul Vasile cel Mare, marele îndrumător și organizator al monahismului, cere starețului, adică îndrumătorului duhovnicesc al călugărilor, să aibă o viață și o conduită ireproșabilă. Viața lui să fie legea cea vie a ucenicilor săi. Să fie tâlcuirea adevărată a îndrumărilor verbale date ucenicilor săi „ Să fie împodobit cu virtute pentru a zidi duhovnicește pe cei ce trăiesc în jurul lui”.

Așadar, înainte de a cere ceva ucenicilor săi de a cere lepădarea de păcat și râvna pentru virtute, preotul ca îndrumător urmând pilda Sfinților Apostoli și Sfinților Părinți, trebuie ca el însuși să ofere ceva credincioșilor prin viața sa și abia după aceasta să la înfățișeze și anumite pretenții. Preotul nu este preot și îndrumător numai în Biserică ci și în viața lui familială, particulară și socială. Misiunea lui nu începe doar la Altar și amvon, ci ea se săvârșește” cu timp și fără timp” în orice împrejurare și loc s-ar găsi. Preotul, deci, în calitate de învățător și în calitate de păstor duhovnicesc este în slujba faptei, a împlinirii învățăturii morale a Mântuitorului. Pentru îndrumătorul duhovnicesc, virtuțile sunt absolut necesare, dar pe lângă aceste însușiri, care constituie evlavia creștină, un bun îndrumător are nevoie și de alte însușiri caracteristice conducătorului de suflete. Deoarece conducerea sufletelor este după Sfântul Grigorie teologul „ arta artelor și știința științelor” și însușirile au o importanță foarte mare. Sfinții Părinți la menționează mereu. Preotul trebuie să fie: un om destoinic, stăpân pe sine, calm, plin de grijă ca un părinte, înzestrat cu un pronunțat spirit de observație și putere de discernământ. Conducerea sufletelor are nevoie de oameni de caracter, hotărâți, energici, dar cât mai înzestrați cu putere de acomodare când are de lucrat cu fiecare suflet în parte. Mare parte din succesul pastorației se datorează tactului și metodei folosite. Pentru aceasta îndrumătorul trebuie să cunoască temeinic Sfânta Scriptură în care se găsesc descoperite căile virtuții. Pe lângă acestea are nevoie de o pregătire teologică, pedagogică, psihologică și o bună orientare în domeniul culturii generale.

În general, Sfinții Părinți au cuvinte dure pentru acele persoane care deși nu au însușirile necesare, totuși doresc cu orice preț să ajungă îndrumători. Pentru a înlătura acest rău din viața Bisericii Sfinții Părinți urmând sfatul Marelui Pavel, insistă foarte mult asupra răspunderii pe care o au episcopii pentru cei hirotoniți, destinați a fi îndrumători duhovnicești.

Îndrumătorul are o răspundere foarte mare pentru credincioșii săi. El este dator a se ocupa de ecuație lor nu numai în virtutea iubirii creștine; prin alegere, hirotonie și instalare primite cu libera sa voie, îndrumătorul devine răspunzător în fața lui Dumnezeu de mântuirea și desăvârșirea ucenicilor săi și deci este obligat să se ocupe de educația lor. Dacă unul din ucenici va cădea în păcat din cauză că îndrumătorul nu l-a povățuit cum trebuia, se știe că sufletul acelui ucenic se va cere din mâinile lui mai ales dacă a făcut aceasta nu din neștiință ci din nepăsare, din comoditate și din lipsă de grijă pentru el.

Îndrumătorul este acela care îndrumă și ajută mereu pe ucenic pentru a-l apropia cât mai mult de Dumnezeu și de trăirea poruncilor sale. Este vorba despre o creștere reală și personală a ucenicului în comuniune cu îndrumătorul său spre comuniunea cu Dumnezeu. Din toate acestea ne putem da seama de importanța covârșitoare pe care o au pentru viața morală îndrumătorul și ucenicul său. Acest fapt pune pe umerii noștri o misiune grea, dar sublimă care angajează o răspundere nespus de mare în fața lui Dumnezeu și a oamenilor. Dumnezeu vrea să aibă în îndrumătorul duhovnicesc un următor al Fiului Său, un trăitor al Evangheliei sale, un iconom credincios al Tainelor Sale, un împlinitor al voinței Sale.

4.4. Datoriile morale ale preotului

Făcând cele încredințate de Mântuitorul, folosul lucrării preoțești se revarsă peste tot poporul deoarece lucrarea preoției are drept scop mântuirea credincioșilor. Preoția a fost pusă „ a chivernisi bogățiile cerului, să exercite o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor nici arhanghelilor” . Modelul acestei slujiri pentru preoția pământească este Iisus Hristos, iar preoții trebuie să devină imitatori ai modelului divin după îndemnul Mântuitorului care zice: „Fiți desăvârșiți precum și Tatăl Vostru desăvârșit este”( Matei V, 48). Condițiile pe care Sfântul Apostol Pavel le pune preoților, cer ca aceștia să fie purtători de valori morale deosebite și să tindă mereu spre realizarea lor având ca model pe Iisus Hristos, căci viața creștinului trebuie să fie o continuă reeditare a vieții Domnului.

Lucrarea sacerdotală în Biserică se desfășoară sub semnul marii porunci a dragostei, preotul fiind păstor la turmei cuvântătoare va da acesteia hrana trebuitoare pentru suflet. Primind prin hirotonie o asemenea demnitate, preotul își ia supra sa o seamă de obligații morale deosebite. De aceea încă de la început Biserica a căutat ca această vrednicie să fie acordată numai unor creștini cu un profil moral deosebit. Ei trebuie să fie „ bine văzuți, plini de Duhul Sfânt și de înțelepciune” ( Fapte 6,3), cum s-a cerut la alegerea celor șapte diaconi sau „ fără prihană, întreg la minte, neiubitor de arginți, și cu bună mărturie de la cei de dinafară” , cum îi sfătuiește Sfântul Apostol Pavel pe Timotei și Tit să facă alegerea preoților și diaconilor.

„ Nu poate fi vrednicie mai înaltă pe pământ decât aceea de a sluji lui Dumnezeu ca preot”, afirma Prea Fericitul Patriarh Iustinian. Această vrednicie trebuie să fie împodobită cu o seamă de virtuți care să ilustreze viața aleasă și moralitatea ireproșabilă a preotului. Pentru slujirea preoțească Sfântul Ioan Gură de Aur are o viziune extraordinară: „ Pe cei ce petrec în trup i-a făcut să săvârșească slujba îngerilor”, iar întrebării cum de e posibil ca pe unii dintre noi să ne facă Dumnezeu apți a ne apropia de El, tot Sfântul Ioan răspunde: „ De aceea preotul trebuie să fie așa de curat ca și cum ar locui în ceruri în mijlocul acelor puteri” .

Viața creștină în umbra crucii pe care Iisus Hristos a săvârșit suprema jertfă pentru mântuirea noastră, semnul dragostei supreme în care Dumnezeu ne-a cuprins. „ Rămâneți întru dragostea mea” ( Ioan 15,9) este o chemare către veșnicie. Iisus Hristos este începătorul jertfei de mântuire dar slujirea Sa nu este egală și nici asemenea slujirii preoțești. Datoriile morale ale preotului se înscriu în vremelnic, dar se înfăptuiesc „sub specie a eternitatis”. Vremelnicul este cu atât mai plin de sfințenie cu cât semnul veșniciei este mai aproape de conștiința morală a preotului: „ Sfântă și sfințitoare este deci misiunea preotului, dar și de mare responsabilitate morală în fața lui Dumnezeu”.

Trăind dragostea creștină datoria morală a preotului nu vor mai părea povară pentru aspectul uman al lui, deoarece intensitatea de trăire a iubirii devine izvorul tuturor acțiunilor lui, iar bucuria împlinirilor morale este corolar al optimismului pastoral. Preotul este un om al bucuriei, „fiindcă bucuria produsă de făpturile lui Dumnezeu și de plăcerea de a-L sluji pe El înseamnă pentru el o Evanghelie plină de viață. Aceasta este suprema lui bucurie: bucuria de a viețui în Hristos. La această bucurie se gândește și Apostolul când zice: Bucurați-vă întru Domnul în toate zilele vieții voastre și iarăși zic vouă: bucurați-vă” ( Filipeni IV, 4) .

Preotul își desfășoară activitatea sa sub două aspecte: ca sacerdot și ca membru al societății. Relațiile sale cu semenii îi vor da ocazia de valorificare creștină a principiilor de morală pe care le va ilustra înainte de toate cu exemplul său personal. Sfera relațiilor sale pornește de la funcția sacramentală prin care îl face prezent pe Hristos. Dacă preotul nu va putea sluji ca model vieții creștine pentru sfera lui de relații va fi o sminteală cu atât mai mare cu cât dezacordul între fapte și principii va fi mai mare.

Blândețea și umilința preotului sunt datorii care-l duc spre cea mai strânsă unitate morală cu credincioșii. „Prin blândețe a făcut pasul decisiv spre unificarea firii omenești din el cu firea omenească din ceilalți”. Blândețea și umilința preotului vor crește dragoste lui față de alții si a altora față de el pentru că va înlătura mândria și răutatea din cale lor: „ Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima” ( Matei 11,29).

Relația continuă a preotului cu credincioșii îi dă posibilitatea să cunoască durerile sufletești ale acestora și din dragoste creștină , preotul are datoria morală de a se apropia de cei ce i-au încredințat neliniștile sufletului, cu bunătate și înțelegere în cuvânt și faptă. Prin faptă bunătatea devine milostenie. Nici un preot nu se poate numi slujitor al lui Hristos dacă nu se străduiește să ilustreze milostenia și bunătatea creștină prin faptele sale de slujire, nelipsindu-i exemple atât de strălucite ca „ vasiliada” marelui ierarh din Cezareea Capadociei sau ascunsa bunătate a Sfântului din Mira Lichiei.

O mare responsabilitate morală a preotului este realizarea dreptății și a păcii. Slujitorul lui Hristos trebuie să iubească dreptatea și pacea. Vrednicia slujirii preoțești este apreciată de credincioși după modul în care preotul își duce viața în propria sa familie și în societate. Valoarea morală a trăirii preotului este cea care dă autoritate cuvântului și lucrării lui și astfel ele devine o „ personalitate religios-morală creștină care întrupează în mod liber și personal pe Hristos într-o dezvoltare consecventă și armonioasă în ființa sa” .

Datoriile morale ale preotului sunt datorii de viață, iar viața se transformă potrivit cu idealul moral. Curăția și vrednicia preotului depind numai de sine însuși, mai ales de modul de a înțelege trăirea principiilor morale creștine care îi cere „ să fie mai presus de mulțime în ceea ce pricește virtutea și apropierea de Dumnezeu și să fie față de comunitate ceea ce este sufletul față de trup”. Un preot care se străduiește să realizeze datoriile sale morale nu este singur, „căci lângă fiecare preot care trudește pentru Biserica lui Dumnezeu stă nevăzut Iisus Hristos”.

Biserica este o comuniune harică de credință, nădejde și dragoste, în care realizarea morală a credincioșilor se face pentru dobândirea mântuirii. Preotul zilelor noastre, va ajuta la rezolvarea tuturor problemelor bisericești în spiritul învățăturii creștine, din care rezultă și complexitatea datoriilor sale morale pe care Sfântul Apostol Pavel le rezumă cu îndemnul: „Fă lucrul evanghelistului, slujba ta fă-o deplin” ( II Timotei IV , 5).

4.5. Duhovnicul- păstrător al mărturisirilor

Obligația duhovnicului de a păstra secretul mărturisirilor primite în scaunul spovedaniei, a făcut parte integrantă din disciplina tainei mai inainte chiar de a fi fost legiferată de dispozie în chip expres de biserică. Secretul mărturisirii era în vigoare chiar în epoca mărturisirii și penitenței publice. Mărturisirea în taină în fața duhovniclului, precede în acelaș timp mărturisirea publică, la care se ajungea numai dacă duhovnicul găsea că acest lucru vine în srijinul înniorii sufletești a penitentului și nu contravine edificării întregii comunități. Secretul mărturisirii se vede legat de însuși taina, secretul fiind legat de dreptul natural. Credinciosul își dezvăluie toate secretele personale duhovnicului, de aici vine și condiția discreției. Păstrarea secretului e o obligație a tuturor oamenilor, iar nepăstrarea secretului constituie păcat împotriva iubirii față de aproapele și a dreptății, încălcându-se datoriile față de bunurile sufletești ale aproapelui. Mărturisirea în secret atrage după sine deschiderea credinciosului față de duhovnic, duhovnicul se obligă să păstreze în sine și să nu facă uz de cele auzite. Chiar dacă între preot si credincios are loc o discuție în afara scaunului de spovedanie.

Secretul spovedaniei a făcut și obiectul expres al unor canoane: 34 al Sfântului Vasile cel Mare, 123 Cartaginași al Sfântului Nichifor Mărturisitorul. Ultimul canon tratează cel mai clar despre secretul spovedaniei care cuprinde sși unele însemări pentru duhovnic: „Duhovnicul care primește mărturisirea celor ce mărturisesc păcate ascunse, trebuie să-i oprească pe aceștia de la împărtășire, dar să nu-i oprescă de a intra în biserică, nici să nu dea în vileag cele ce stie despre ei, ci să-i sfătuiască cu blândețe ca să stăruiască ei întru pocăință și rugăciune, și să le administreze epitiile ce li se cuvin, potrivit dispoziei sufletești a fiecăruia”.

Ca reprezentant al lui Dumnezeu, în numele Căruia administrează Taina Pocăinței și căruia credinciosul i se destăinuie, duhovnicul este obligat a păstra taina, pe care Dumnezeu însuși o păstrează față de păcatele oamenilor. Sfântul Ioan Gură de Aur deduce obligația duhovnicilor de a nu descoperii păcatele celui ce se mărturisesc din faptul că nici Dumnezeu nu descoperă păcatele oamenilor. „Penitentul are încredere în preot, tocmai că simte în el răspunderea față de Hristos pentru sufletul său, îl simte că-l ascultă în numele lui Hristos și cu putere reală de ajutorare ce-i vine de la Hristos”. Numai preotul poate cunoaște cu adevărat pe penitent, căci numai lui i se destăinuie penitentul cu toată seriozitatea, știind că preotul nu va divulga niciodată slăbiciunile sale și nici abaterile lui.

Deși păstrarea secretului face parte din îndatorarea preotului de după Mărturisire, totuși păstrarea discreției poate începe încă din scaunul spovedaniei. În felul acesta, nu este permis ca duhovnicul să întrebe în timpul mărturisirii despre numele persoanelor cu care a comis păcatul sau să facă aluzii la împreujurările aflate de la alți penitenți. Din acestea credinciosul ar trage concluzii că duhovnicul destăiunie păcatele altora. Aici se poate naște următoarea întrebare: dacă duhovnicul a aflat de la o altă mărturisire anterioară că un alt penitent a făcut cu un anumit credincios o un păcat grav, credincios care se mărturisește ulterior, iar acesta nu își mărturisește păcatul, cum procedează duhovnicul? Să-i dea Sfânta Împărtășanie pentru că pe răspunderea conștiinței lui a făcut o mărturisire incompletă, iar noi ca duhovnici nu avem voie să spunem secretul altuia sau să se oprească de la Sfânta Împărtășanie și utunci credinciosu ne va întreba pentru ce motiv? Socotim, că în aces caz nu ne putem baza pe conștiința întunecată a penitentului și îl oprim de la Sfânta Împărtășanie. Atitudinea duhovnicului se conduce mai mult referindu-se la sfințenia Sfintei Împărtășanii care desigur, se dezonorează prin primirea nedeamnă, decât la sigiliul mărturisirii, care numai se presupune că s-ar viloa prin oprirea de la Euharistie, evitându-se sacrilegiile care s-ar putea comite atât de primitor cât și de administrator-prin conlucrarea cu știința la nevrednica împărtășire.

Secretul spovedaniei se încalcă „dacă prin cuvinte sau fapte exprese sau prin oarecare împrejurări relative la mărturisire se descoperă păcatul persoanei, cunoscut numai din scaunul mărturisirii”. Sub mărturisire stau toate păcatele spovedite, oricum ar fi acestea apoi toate împrejurările care stau în legătură cu păcatul mărturisit: persoanle îm cauză, ocazia sau obec al păcatului, epitimia, oprirea sau amânarea dezlegării. „Preotul nu trebuie să-și schimbe atitudinea față de cel de la care a auzit spovedania. Acela trebuie să-și mențină în fața preotului aceași demnitate pe care a avut-o mai înainte. Preotul nu are voie să se prevaleze de aceea ce a auzit la spovedanie în nici o împrejurare și sub nici o formă. Fiincă ceea ce a spus poenitentul la spovedanie e lucru de taină, e lucru de mare încredere în preot, în Dumnezeu”.

„Preotul nu păstrează imaginea celui cea păcătuit, ci a celui ce-și poate mărturisii păcatele și se îndreaptă(…). el poate să facă dovada că-și poate aminti orce, numai păcvatele care i-au fost mărturisite nu”. În acelaș context precizăm că „duhovnicul se va feri chiar de a întreprrinde cu penitentul vreo conversație despre păcatele alftale la Spovedanie, fie și în cazul că ar socoto așa ceva necesar pentru îndrumarea lui”. Pentru a spulbera orice bănuială, preotul se va feri „de a vorbi de rău pe vreunul din parohienii lui în fața altora, deoarece acesta s-ar putea socoti că o face în teiul celor aflate în Taina Spovedaniei și ca urmare parohienii ar încerca să ocolească mărturisirea păcatelor în fața lui”. „Nici chiar pentru scopuri utile pentru penitent nu are drept duhovnicul să comită o astfel de indiscreție. Astfel, el nu trebuie să pună la curent, nici pe părinții tânărului penitent despre cele aflate în scaunul de mărturisire”. Duvovnicului nu-i este iertat a destăinui păcatele aflate nici chiar în fața autoritățiilor, oricâte presiuni s-ar face asupra sa, ducând chiar la pierderea vieții. „A muri apărând sfințenia Legii, este adevărată slavă și dobândirea Împărăției”. Violarea secretului mărturisirii constituie un delict în legătură cu exercitarea puterii sfințitoare a preotului. De aceea, această divulgare a fost interzisă prin cele trei canoane menționate anterior. Ca o continuare a lor, „legiuirile binzantine prevedeau acelaș delict”.

Este foarte important ca în cuvintele sale îndemnătoare pentru Spovedanie să lamurescă credincioșii asupra obligației sale absolute de a păstra secretul celor mărturisite. Atragerea atențeiei asupra acestei îndatoriri sfinte unor credincioși, chiar în timpul actului mărturisirii, poate avea darul unei destăinuiri totale, fara nici un secret. La fel de important este și cererea condițiilor spovedaniei, păstrându-se un spațiu eficent între preot și credinciosul care se spovedește și ceilalți creincioși aflați în biserica. Un spațiu mai modern, mai ales în bisricile noi construite, se află o încăpere micuță unde credinciosul poate sa de-a curs spovedaniei fărp nici o reținere că îl aude cineva din ceilalți credincioși. Acestă încăpere este primită de preoți și de credincioși și toată lumea recunoaște ca e de beneficiu aceasta.

Păstorul sufletesc se poate însă folosi de cunoștințele dobândite în scaunul spovedaniei. În predicile sale se poate inspira din constatările făcute, fie privind unele nejunsuri referitoare chiar Taina Pocăinței, fie tratând unele chestiuni care frământă un număr mare de credincioși, ca și pentru a combate unele păcate mai frecvente din acea parohie. Totul va fi făcut în termeni generali și impersonali pentru a nu lăsa nimănui impresia că se ocupă în mod special de o anumită persoană.

Păstrarea secretului spovedaniei discutate în timpul acesteia este o datorie și a credinciosului. Aceștia nu va trebuie sa discurte între ei despre modul în care au fost spovediți, făcând bilanțuri comparative dintre un duhovnic și altul. De aceea păstrarea secretului asupra celor auzite în Taina Mărturisirii este o datorie pentru credincioși, iar pentru duhovnic o obligație canonică, litugică și pastorală, făcând parte integrantă din misiunea lui și contribuind și prin aceasta la propășirea duhovnicească a credincioșilor.

Concluzii

Biserica Ortodoxă a avut întotdeauna ca mijloc de transmitere a cuvântului lui Dumnezeu și paternitatea duhovnicească. Paternitatea duhovnicească este strâns legată de nașterea cuvântului lui Dumnezeu în inimă prin rugăciune și transmiterea acestuia de la duhovnic la ucenic spre nașterea din nou. Această lucrare a părinților duhovnicești ai bisericii lui Hristos a fost descrisă de Sf. Siluan, ori ieromonahul Rafail Noica, și este numită și duhovnicie.

Duhovnicia este centrul vieții bisericești. Biserica este firea omului, iar venirea întru fire a unui om, a unui Adam ieșit din firea lui, este duhovnicia. Deci, duhovnicia, este centrul vieții noastre și de ea este strâns legată și paternitatea duhovnicească. De la duhovnicie pornesc toate și în duh se săvârșesc toate. Duhovnicia este duh și „Duh este Dumnezeu”, și în duhovnicie preotul trebuie să găsească felul în care Dumnezeu acum lucrează lucrarea de mântuire în fiecare suflet ce vine către biserică.

Această căutare a duhovnicului nu este o lucrare  în puterea omului, ci în puterea lui Dumnezeu, și puterea lui Dumnezeu el o caută, și prin puterea lui Dumnezeu duhovnicul încearcă să o desăvârșească. Puterea lui Dumnezeu este cea care mântuiește prin el pe cei care vin la scaunul duhovnicesc. În ortodoxie duhovnicia nu este lucrarea omului, ci lucrarea dumnezeiască prin omul ce este duhovnic.

Sf. Serafim spune că: „Atunci când vorbeam omenește”, puteau fi greșeli, și Sf. Siluan adaugă: „Și greșelile pot fi mici, dar ele pot fi mari (…)”. Sf. Siluan într-o convorbire cu un alt nevoitor din Caucaz, Stratonic, spunea: „Părinte, cum vorbesc cei desăvârșiți? Și Stratonic nu a știut să răspundă. Și Sf. Siluan zice: Cei desăvârșiți nu vorbesc niciodată de la ei, întotdeauna vorbesc numai ceea ce le dă Duhul”. În duhovnicie nu trebuie ca duhovnicul să născocească o desăvârșire a cuvântului, ci să o caute de la Duh (…).

Mântuirea nu este ceva scris într-o carte, un răspuns de tip „pagina 37, paragraful 3”. Mântuirea este un cuvânt tainic dumnezeiesc, pentru fiecare suflet ce s-a născut în lume și pentru fiecare suflet alt cuvânt. Vedeți în Pateric, cum vine un călugăr la avva cutare și cere un cuvânt, și avva zice: „Păstrează-ți chilia: mănâncă, bea, dormi, fă tot ce vrei, dar nu ieși din chilie!” Altul are aceeași căutare: „Cum să mă mântuiesc avva?” Și avva îi zice: „Păstrează postul până la ora șase” sau cât era. Poate să iasă din chilie, poate să intre să facă ce vrea, dar postul să-l păstreze. Altuia îi spune ceva despre gânduri, altuia îi spune alt lucru. Și cum spunea Părintele Sofronie, aici nu e vorba de teologie, nu-i vorba de o doctrină scrisă într-o carte, este vorba de o strategie duhovnicească, unde Duhul îi naște cuvânt în inima duhovnicului (…). Ori, acest cuvânt trebuie să-l căutăm în rugăciune, în rugăciune să se nască, în rugăciune să-l dăm și în rugăciune să fie primit și căutat de ucenici”.

Părinții duhovnicești sunt aceia care prin frica dumnezeiască, rămân neclintiți în curgerea veșnică a voii lui Dumnezeu, și se învrednicesc a auzi glasul blând al lui Hristos, supunându-se Acestuia cu smerenie și dreaptă socotință, neluând seama la mișcările lor sufletești lăuntrice, nici măcar atunci când ele par a fi după voia lui Dumnezeu. Părinții devin purtători ai cuvântului lui Dumnezeu, îl duc pe acesta mai departe „spre zidirea cea de trebuință” a poporului, și înștiințează prin har inimile „celor ce ascultă.”

Duhovnicul este cel după ce a fost născut el însuși duhovnicește, prin ascultarea desăvârșită față de alt duhovnic, naște spiritual pe alții la scaunul său duhovnicesc.  Duhovnicul este precum Moise, ori Isus al lui Navi, ce au condus poporul evreu în pământul făgăduinței. Duhovnicul este călăuză, far în întuneric, cărare ce străbate desișul lumii acesteia, felinar dătător de lumină, trâmbiță prin care se află voia lui Dumnezeu, el este părinte născător de fii duhovnicești.

Creștinii trăiesc și ei momentele lor istorice și nu sunt lipsiți de dorințele și de grijile vieții, dar sâmburele de adevăr ce există în om nu se poate să nu răscolească și să nu le trezească acea voce a ființei superioare din ei – conștiința. Nu cred că există vreun creștin care să nu aibă un sentiment și suspin de tresărire, care să nu se închine când aude bătaia clopotelor, legată de o tradiție religioasă sau un eveniment deosebit. El știe, cu acea scânteie divină din el, că acest sunet sobru, sacru și pătrunzător al clopotelor cheamă viii, plânge morții și împrăștie viforele năprasnice. Canoanele rămân valabile ca niște mari faruri de orientare, să se vadă, mai ales gravitatea păcatelor, ele având însemnările și subînsemnările lor, dar trebuie cunoscut că au și elasticitatea lor. Lupta mare este să-i vindeci rana, nu să-l lași singur ani întregi fără marile haruri ale Sfintelor Taine. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Ani vrei să-i dai? Trebuie să-l însănătoșești!“ Să ajungă la o cunoștință de sine și să intre singur în marile bogății ale harurilor cerești. Să știe că venirea Mântuitorului, Care „S-a pogorât până în adâncu-rile mizeriei omenești, nu ca să anihileze făptura Sa, ci pentru a o transfigura“, că marea jertfă a Mântuitorului s-a făcut ca să fim iertați prin pocăință de toate păcatele și el, creștinul, să rămână într-o mare nădejde fără să se teamă. Căci „nici o nenorocire nu înseamnă ceva și nimic nu este pierdut atât timp cât credința rămâne în picioare, cât timp capul se ridică din nou și cât timp sufletul nu abdică“.

Nu trebuie apăsat pe o puternică nevoință prin canonisire, ci mai mult pe o intensitate a ei. Nu timpul poate decide, ci calitatea viețuirii printr-o continuă dispoziție sufletească, nedând loc la amărăciuni opace. O sinceră și apăsată părere de rău îi va aduce o mai adevărată smerenie, atât de primită spre iertare și atât de binefăcătoare spre viziuni noi și descoperiri mai presus de rațiunea omenească, cu care dragostea lui Dumnezeu îmbogățește pe omul smerit, iar nu pe cel încorsetat într-o aspră nevoință. Iisus Hristos Se dăruiește mai cu plăcere unei inimi rănite, dar căită și smerită, decât unei inimi care postește și se roagă, dar care, desigur, își cere dreptul. „Nici văduva și nici fecioara n-au altă treaptă în cer decât aceea pe care o fixează umilința“.

Deci duhovnicul nu greșește, micșorând timpul pocăinței în marea lui răspundere, că spune Sfântul Vasile cel Mare în Canonul 74: „Cel care are putere de a lega și dezlega nu se canonisește micșorând timpul pocăinței, pentru cel care se căiește de bunăvoie, spovedindu-se, că unul ca acesta ajunge degrabă la iubirea lui Dumnezeu“.

Cine iubește pe fiii lui și mântuirea lor ar trebui să știe că eforturile și mărturisirea lor nu înseamnă chiar nimic, pentru ca tu să nu fii în inima lui și să nu poți face pogorământ, împărtășindu-l. Iisus Hristos, milostivul nostru Stăpân, S-a bucurat să bage primul om în rai, un tâlhar, care L-a mărturisit; același Hristos, Care a mustrat cu asprime pe mai-marii sinagogilor pentru împietrirea lor. Le-au luat-o înainte desfrânatele, tâlharii și vameșii, iertați cu blândețe, și rămâneau încurajați, sfințindu-și sufletele.

Ortodoxia este "calea cea strâmtă care duce la mântuire", însă este foarte important de știut că pe această cale creștinul nu poate să meargă singur. Cel care îl însoțeste și îl îndrumă este preotul duhovnic. Mântuitorul Hristos a instituit această Taină, a duhovniciei, înainte de Patima Sa când a suflat peste ucenici zicându-le: "Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute" (In. 20, 22-23). Iată, deci, importanța pe care o are duhovnicul în viața creștinilor: el este cel ce mijlocește pentru iertarea păcatelor celor încredințați lui; tot el este cel care face cunoscută fiului duhovnicesc voia Lui Dumnezeu.

Dacă în viața trupească părinții sunt cei care îi nasc pe fii, în viața duhovnicească fiii își aleg părinții. Sfântul Ioan Scărarul ne învață că este foarte important să cercetăm mai mulți duhovnici înainte de a ne încredința unuia "pentru ca nu cumva să încurcăm călătorul cu corăbierul sau bolnavul cu medicul". După ce însă ne încredințăm unui îndrumător trebuie să ne supunem acestuia, ascultându-l fără cârteală și trecând cu vederea eventualele lui lipsuri firești. Părintele Rafail Noica, "nepot duhovnicesc" al Sfântului Siluan și fiu spiritual al părintelui Sofronie Saharov, sfătuiește pe credincioși să meargă la duhovnic ca la scaunul de judecată și să primească cuvântul părintelui ca de la Hristos. De asemenea, părintele Noica evidențiază și imporțanta rugăciunii înainte de Taina Spovedaniei. Rugăciunea trebuie făcută atât de duhovnic, cât și de "fiu", ambii cerând să primească voia lui Dumnezeu. Este important de subliniat faptul că, pentru preot, această lucrare presupune o mare responsabilitate harică. Vorbind despre acest lucru, avva Iosif isihastul, duhovnic cu viață aleasă, zicea: "Pentru fiecare suflet pe care îl ia în primire, duhovnicul se înfășoară cu un lanț greu împrejurul gâtului său și are nevoie de multă rugăciune pentru a-și ușura greutatea". Din partea ucenicului, adică a fiului duhovnicesc, se cere supunere față de "părintele" său. Această supunere este ceea ce numește Ortodoxia ascultare. Credinciosul se roagă pentru ca Dumnezeu să-l lumineze pe duhovnic așa încât acesta să exprime voia Sa. Iată, deci, că rugăciunea trebuie să fie reciprocă în relația duhovnic-ucenic. Legătura dintre cei doi este veșnică și întărită de virtutea dragostei. Sfinții Părinți ne învață că înaintea scaunului de judecată al Mântuitorului ne vom înfățișa împreună cu duhovnicul. Cuviosul Paisie Aghioritul zice: "La spovedanie este judecat de Dumnezeu și cel ce se spovedește și duhovnicul, unul pentru cele pe care le spovedește, iar celălalt pentru cele pe care le hotărăște".