Incetarea Casatorie Si Divortul

ARGUMENT

Taina Cununiei sub aspect teoretic dar mai ales practic, este complexată atât prin sensurile ei duhovnicești cât și prin multitudinea problemelor existențiale pe care le ridică, fiind Taina care intră cel mai mult în tangență cu viața creștinilor. Într-adevăr, ea privește însăși ființa omului, tot atât de mult ca și viața de zi cu zi.

Taina Cununiei poartă un rol foarte important in viața omului deoarece, în spatele acesteia stă preocuparea ființei umane de a-și împlini vocația de ființă socială ce caută mântuirea, prin sacrificiu și dăruire. Omul nu a fost creat să fie un însingurat, ci persoană în comuniune.

Se poate naște întrebarea de ce mi-am ales acestă temă pentru lucrarea de disertație, pentru că de exemplu nu sunt căsătorit, nu am deloc experiență de familie (ca și om căsătorit) dar nădăjduiesc că Dumnezeu îmi va ajuta să realizez această lucrare sub îndrumarea profesorului coordonator.

Importanța unei astfel de tratări astazi este de netăgaduit, observând problemele apărute în societatea secularizată din țara noastră, răspunsurile așteptate de la Biserică pentru rezolvarea crizei morale netrebuind să întârzie. Este de datoria teologilor și a canoniștilor Bisericii să afirme cu tărie, alături de juristi, că instituția familiei trebuie să se bazeze întotdeauna pe unirea liberă și plină de iubire a bărbatului cu femeia în comuniunea matrimonială, promovând în armonie condițiile pentru încheierea căsătoriei, eventualele impedimente care pot apărea din lipsa condițiilor, dar și reglementarea desfacerii căsătoriei și a motivelor de divorț într-o perspectivă religios-morală.

Normele canonice ale Bisericii, întemeiate pe Revelația divină și care reglementează legătura omului cu Dumnezeu, precum și raporturile între credincioșii Bisericii, în vederea împlinirii scopului existențial al omului, moștenirea Împărăției cerurilor, constituie chiar temelia importanței și a necesității abordării acestui subiect cu atenția cuvenită. Canoanele Bisericii Ortodoxe, ca reguli care ne conduc în viață după vointa lui Dumnezeu, nu sunt opera subiectivă a gândirii unei persoane, ca în Biserica Apusului, ci sunt emise de organe colegiale sau individuale competente, întărite de sinoadele ecumenice ale primelor opt secole, fiind păstrate spre tămăduirea sufletelor și vindecarea suferințelor (can. 2 Trulan) , bucurându-ne de ele ca și când cineva ar găsi comori multe, cu bucurie le primim în inimile noastre sfintele canoane, și întărim întreaga și nestrămutata orânduire a lor, a celor ce sunt așezate de către sfintele trâmbițe ale Duhului, ale preaslăviților Apostoli, ale celor șase Sfinte Sinoade Ecumenice, și ale celor ce s-au întrunit local pentru așezarea unor astfel de rânduieli, și ale sfinților nostri Părinți (can. 1 sin. VII ec.).

Părintele Constantin Dron a afirmat tăria de nezdruncinat a Sfintelor Canoane, afirmând că hotărârile dogmatice și morale ale Sinoadelor ecumenice nu pot fi puse niciodată la îndoială și contrazise, canoanele fiind până la desființarea lor, cu totul sau în parte de alt Sinod ecumenic, obligatorii pentru toată lumea, în ciuda unei eventuale legislatii ostile din partea puterii seculare.

În această lucrare am încercat să lămuresc câteva probleme ce privesc Sfânta Taină a Cununiei din punct de vedere atât civil cât și canonic.

INTRODUCERE

Mediul familial este astăzi, așa cum a fost și în trecut, o realitate sociologică esențială în care converg elemente de resort juridic, religios și filosofic. Familia apare, astfel, ca o zonă a convergențelor pluridisciplinare iar existența acestei pluralități a perspectivelor asupra ei a generat în timp definiții ale familiei specifice fiecărui domeniu. Aceasta nu înseamnă, însă, că se poate vorbi despre o separație netă între domeniile implicate. Și, pentru că ne preocupă acum modul în care legislația bisericească include elemente de drept succesoral, o incursiune în trecutul instituției familiei ne demonstrează, chiar fără drept de apel, faptul că zona juridică interferează cu religiosul în ceea ce privește familia. Este ușor de sesizat în acest sens faptul că Biserica, în multe privințe – inclusiv în dreptul succesoral – nu a formulat o legislație proprie, asumând și aplicând dispozițiile civile din Dreptul roman. Relația este însă bidirecțională, existând aspecte în care perspectiva religioasă manifestă o influență asupra rolului, structurării și funcționării familiei. Se crează astfel un echilibru care, pentru a fi înțeles, trebuie în mod necesar să fie analizat din ambele perspective.

Pe acest fond al convergerii juridicului cu religiosul în cadrul familiei, propun o abordare a principalelor repere din istoria legislației bisericești privitoare la familie și căsătorie, în care se reflectă cu claritate preluarea și prelucrarea elementelor de drept succesoral civil și investirea lor cu autoritate eclesială.

Importanța unei astfel de tratări astăzi este de netăgăduit, observând problemele apărute în societatea secularizară din țara noastră, o societate aflată pe calea integrării depline în marea familie europeană (Uniunea Europeană), răspunsurile așteptate de la Biserică pentru rezolvarea crizei morale netrebuind să întârzie. Este de datoria teologilor și a canoniștilor Bisericii să afirme cu tărie, alături de juriști, că instituția familiei trebuie să se bazeze întotdeauna pe unirea liberă și plină de iubire a bărbatului cu femeia în comuniunea matrimonială, promovând în armonie condițiile pentru încheierea căsătoriei, eventualele impedimente care pot apărea din lipsa condițiilor, dar și reglementarea desfacerii căsătoriei și a motivelor de divorț într-o perspectivă religios-morală. Astfel, familia creștină devenind celula vie a Trupului Tainic al lui Hristos, în care este integrată prin Taina Cununiei , așa cum afirma Înalt Prea Sfințitul Profesor Doctor Laurențiu Streza, responsabilizează și ne determină să readucem în lumină caracterul său de taină, subliniind bazele sale religios-morale, dar și temeiurile canonice și juridice

În noile împrejurări în care societatea modernă trece printr-o criză morală caracterizată de libertinaj, indiferentism, necredință și ignorarea dimensiunii religioase a unirii în căsătorie, Biserica trebuie să intervină și să întărească propria sa disciplină canonică, normele ei de conducere putând să contribuie decisiv la întărirea familiei creștine, bazată pe căsătorie, prin ferirea sa de neajunsurile actuale, rămânând „ rai pământesc care să adăpostească și fericească generațiile viitoare ”. Normele canonice ale Bisericii, întemeiate pe Revelația divină și care reglementează legătura omului cu Dumnezeu, precum și raporturile între credincioșii Bisericii, constituie chiar temelia importanței și a necesității abordării acestui subiect cu atenția cuvenită.

Am considerat că este indispensabil, ținând seama de fundamentul de bază al căsătoriei creștine în viața Bisericii, să alcătuiesc o lucrare pe tema căsătoriei. Am pornit acest demers observând faptul că mulți din cei care vor să încheie o căsătorie, nu știu care sunt obligațiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru aceasta iar după soldul căsătoriei, care sunt sarcinile și îndatoririle lor și mai precis care este statutul lor în fața lui Dumnezeu și al oamenilor, adică în Biserică.

La Nunta din Cana Galileii, Mântuitorul nostru Iisus Hristos restabilește cuplul uman din ordinea inițială a creației. Unitatea inițială este reintegrată, consubstanțialitatea conjugală este restabilită.

La Nunta din Cana Galileii are loc prima minune a Mântuitorului Hristos. El a venit în lume tocmai pentru a restabilii adevărul condiției omului. Trebuia deci schimbată direcția greșită a cugetării omului, dinspre rău, înspre bine, înspre adevăr. El trebuia să înceapă activitatea Sa, prin însăși refacerea demnității persoanei umane, prin reintegrarea acesteia în starea sa adevărată. Astfel, El își începe minunile prin recrearea unității primordiale, prin recentrarea omului (bărbat și femeie) în adevărata sa natură ființială. Căci nu există om adevărat în singurătate, în dezbinare, ci doar în unire, în armonie.

Nu este vorba, la Nunta din Cana Galileii și la orice Sfântă Cununie, de o simplă reunire a bărbatului cu femeia, ci de o repunere a omului în adevărata sa stare, în adevărata sa natură. La începutul semnelor, deși părea să fie chemat întâmplător. Mântuitorul vine la nuntă pentru a o sfinți, refăcând unitatea lui Adam, stricată prin păcat, pentru a redeveni „un singur trup și pentru a pregăti omenirea în vederea nașterii din nou din apă și din Duh” (In 3.5).

Nunta din Cana Galileii vedem că s-a săvârșit în ziua a treia (In. 2.1) adică în ziua Învierii, după cum spune Sfântul Chiril al Alexandriei că: „ nunta se săvârșește în a treia zi, adică în ultimele timpuri ale veacului acesta. Căci numărul trei ne înfățișează începutul, mijlocul, și sfârșitul. Astfel se măsoară timpul întreg … Iar cel bătut prin stricăciune și moarte iarăși s-a tămăduit în a treia zi, adică nu în primele timpuri și în cele de mijloc, ci în cele din urmă, când, făcându-Se om a arătat firea sănătoasă, înviind-o în Sine însuși din morți … Deci spunând ziua a treia, când s-a săvârșit nunta, arată timpul din urmă ”.

Dar tot el ne arată că și locul unde are loc nunta are o semnificație aparte pentru că ea nu are loc în Ierusalim ci în Cana Galileii, în afara Iudeii, în țara neamurilor, „în Galileea neamurilor” cum zice Proorocul (Is. 8.23; Mt. 4.15). Căci e vădit că Sinagoga iudeilor a respins pe Mirele din cer, dar L-a primit, cu multă iubire, Biserica dintre neamuri. Și Mântuitorul nu vine la nuntă cu grabă. Căci a fost chemat de glasurile multor Sfinți. Dar comesenii erau lipsiți de vin. Căci Legea nu le-a făcut nici o pregătire. Scrierea lui Moise nu le-a dat putința să se bucure desăvârșit.

I . SFÂNTA TAINĂ A CUNUNIEI – perspective socio – juridice

Definirea noțiunii de familie poate fi abordată sub trei aspecte, unul sociologic, altul juridic și altul moral-creștin.

Noțiunea sociologică

Încă din veacurile primare, familia s-a cristalizat și s-a consacrat drept celula de bază a societății, din familie făcând parte soții, părinții și copiii, dar și alte persoane între care există relații de rudenie. Familia este printre cele mai răspândite grupuri sociale existente. Orice persoană (dacă ar fi întrebată) ar răspunde cu ușurință la întrebarea ce este familia?, pentru că fiecare a intrat în contact cu familii, fie că este vorba de propria sa familie, fie că este vorba de familii existente în comunitatea din care face parte.

O familie reprezintă un grup de persoane care trăiește după anumite obiceiuri, tradiții, reguli, care creează o atmosferă de grup. Elisabeta Stănciulescu consideră familia: ca o unitate socială constituită din adulți și copii, între care există relații de filiație – naturală sau socială – indiferent de orice alte considerente.

Ca realitate socială, această instituție, ca formă de comunitate umană, reprezintă grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie între ele existând relații de ordin moral, psihologic, spiritual, biologic, economic, și juridic, răspunzând unul pentru altul în fața societății.

Relațiile de familie au un caracter de complexitate neîntâlnit în alte relații sociale. Familia ia naștere prin căsătorie. Ea, familia, începe prin a fi formată din cei doi indivizi de sex opus, în cazul familiei heterogame, pe când familia homogamă este întemeiată de doi indivizi de același sex, această ultimă formă fiind una aberantă, dar nu și pentru unele state vestice care aduc ca argument libertatea democratică a omului.

Familia tipică este cea formată din părinți și copii, apărând următoarele raporturi:

de căsătorie, cele dintre soți:

de factură personală și patrimonială, cele dintre părinți și copii;

cele dintre alte persoane care fac parte din familie.

Sociologii disting familia simplă sau nucleară, formată din părinți și copiii lor necăsătoriți, și familia extinsă sau largă, alcătuită din alte persoane decât în primul caz.

În sens sociologic, familia ca și comunitate umană, desemnează acel grup de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viață, interese și întrajutorare. Noțiunea de familie a fost intersul primordial în acest domeniu și nu numai. Astfel o găsim definită într-un domeniu și altfel într-altul. Cu toate acestea îmbinate la un loc, ne dau ideea în ansamblu a rolului și rostului ei în conviețuirea în relație cu alte grupuri de indivizi. Putem defini familia ca: formă primară de comunitate umană care cuprinde un grup de oameni legați prin consanguinitate și înrudire.

În acest înțeles se poate afirma faptul că familia este o realitate socială prin comunitatea de viață dintre soți, părinți și copii, precum și dintre alte rude. În cadrul relațiilor de familie apar aspecte morale, psihologice, fiziologice și economice între cei care formează comunitatea de viață și interese. familia poate fi definită ca o formă specifică de comunitate umană, formată dintr-un grup de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viață, interese și întrajutorare.

Studiile lui Le Play asupra structurilor de rudenie în strânsă corelație starea societății omenești, îl conduc la descoperirea a trei tipuri de comunități familiale: comunitatea familiei patriarhale, familia istabilă și familia tulpină. La această tipologie, Edmond Demolins adaugă tipul de familie particularistă și semi-particularistă. Iată schema pe care o propune marele sociolog Edmond Demolins:

În cadrul relațiilor de familie, privită în sens sociologic, apar aspecte morale, fiziologice, psihologice și economice, care dau acestor relații un caracter de complexitate ce nu poate fi întâlnit la alte categorii de comunități sociale. De aceea, comunitatea socială familială are trăsături caracteristice distincte față de alte categorii de comunități umane.

Noțiunea juridică

Privită sub aspect juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații ce izvorăsc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopție), precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie. În sens restrâns, familia ca nucleu social elementar, cuprinde soții și descendenții lor necăsătoriți. În sens larg, din familie fac parte soții și copiii lor, părinții soților, precum și alte persoane cu care aceștia se află în relații de rudenie. Acest sens se desprinde din ansamblul dispozițiilor noului Cod civil.

Comform articolului 48 punctul 1 din Constituția României familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți si pe dreptul și îndatorirea părinților de-a asigura creșterea și instruirea copiilor. În acest înțeles, familia este o realitate juridică prin reglementarea ei de către lege. Din acest articol vedem că familia are numeroase funcții care-i confera valențe juridice dar și sociale:

funcția demografică. Având în vedere că familia este privită și ca o entitate biologică și social juridică, alcătuită fiind din două persoane de sex diferit – soții, uniți între ei prin căsătorie – putem spune că ea îndeplinește o funcție de procreație, de perpetuare a speciei umane, fără de care societatea ar fi de neconceput;

funcția biologică, ce se referă la relațiile biologice între viitorii soți și care au o încărcătură socio-emoțională foarte puternică, asigurându-se astfel perpetuarea speciei și reproducerea de noi indivizi cu caracterele genetice combinate ale ambilor părinți. Această funcție poate constitui un factor de echilibru moral, juridic și de coeziune între soți;

funcția sanitară se referă la asigurarea prin efectul ambilor soți, a stării de sănătate adecvată a familiei în ansamblul ei;

funcția economică poate fi exprimată prin caracterul de producție în mediul rural, meșteșugăresc sau al altor întreprinzători în sens particular, iar în sens general această funcție este prestarea de activități administrative. Importanța funcției economice a familiei diferă de la o societate la alta. În prezent, funcția economică a familiei își găsește expresia în libertatea alegerii regimului matrimonial de către soți (art. 312 noul C. civ.), în posibilitatea încheierii de către aceștia a unor convenții matrimoniale (art. 329-338 noul C. civ.), în modul de reglementare a locuinței familiei, în posibilitatea dezvoltării vieții economice a familiei prin aportarea de bunuri în societăți comerciale și, totodată, ca o expresie a funcției economice a familiei este și obligația legală de întreținere dintre membrii familiei, solidaritatea acestora în ajutorul acordat membrilor de familie aflați în nevoie din cauza incapacității de a munci ș.a;

funcția de solidaritate familială se referă la ajutorul acordat membrilor aflați în nevoie din cauza incapacității de muncă sau din cauza vârstei și, de asemenea la suportul moral și material pe care fiecare din membri îl găsește la ceilalți;

funcția educativă se referă la rolul familiei în formarea indivizilor, educația în familie având drept scop creșterea copiilor prin îngrijirea stării sănătății lor și de dezvoltare fizică armonioasă, dar și pregătirea lor pentru viață prin învățătură. Educația în familie are ca scop formarea caracterului și personalității copilului.

Din perspectivă juridică, familia este un grup de persoane între care s-a instituit un set de drepturi și obligații, reglementat prin norme legale. Aceste norme se referă la modul de încheiere a căsătoriei, stabilirea paternității, drepturile și obligațiile soțiilor, relațiile dintre părinți și copii, modul de transmitere a moștenirii, etc.

Tot juridic vorbind, cuplul consensual nu este o familie, deoarece raporturile dintre parteneri nu sunt sancționate prin căsătorie legală. În alte situații, sensul juridic poate fi mai larg decât sensul sociologic. De pildă, un cuplu separat prin divorț nu mai este o familie, întrucât nu mai îndeplinește funcțiile definitorii esențiale ale familiei. Totuși, separarea celor doi parteneri în menajuri diferite nu semnifică încetarea oricăror raporturi juridice între ei. În cazul în care partenerii care divorțează au copii, între ei continuă să existe anumite raporturi juridice privind încredințarea copiilor unuia dintre soți, obligațiile celuilalt soț pentru sprijinul financiar al copiilor minori, dreptul de vizită.

În dreptul român, actul juridic al căsătoriei prezintă două caractere distinctive, și anume: este un act civil sau laic și este un act religios, solemn. Caracterul civil al actului juridic al căsătoriei rezultă din următoarele împrejurări: încheierea căsătoriei numai în fața delegatului de stare civilă (art.3 C. fam.), înregistrarea căsătoriei în registrul actelor de stare civilă (art. 17. C. fam.), desfacerea căsătoriei numai pe cale judecătorească (art. 38-39 C. fam).

Libertatea cultului religios și pe plan mai larg, a conștiinței, prevăzută prin Constituția României (art. 44, pct.3), se reflectă și prin posibilitatea celebrării religioase a căsătoriei, dar numai după încheierea celei civile, fără a avea vreun efect juridic. Rezultă așadar, “per a contrario”, că în dreptul român, căsătoria religioasă nu are valoare juridică, ea având doar semnificația binecuvântării spirituale a căsătoriei.

Dreptul roman a recunoscut ca având valoare juridică (iustum matrimonium) atât căsătoria religioasă (confarraetio), cât și căsătoria civilă (coemptio, usus).

În dreptul român, căsătoria a fost secularizată prin Codul civil din 1865, iar Constituțiile române din 1866 (art.22) și 1923 (art.23), au dispus că întocmirea actelor de stare civilă este de atribuția legii civile și că întocmirea acestora trebuie să preceadă întotdeauna binecuvântarea religioasă. Potrivit Constituției României din 1991, art.44, pct. 2, căsătoria religioasă are loc după încheierea căsătoriei civile. Caracterul solemn al căsătoriei, prevăzut de lege ’’ad validitatem’’, rezultă din prezența personală și împreună a viitorilor soți la oficierea căsătoriei, darea consimțământului în fața delegatului de stare civilă, care, constatând acordul de voință, declară încheiată căsătoria (art. 16, C. fam).

În Imperiul Roman, căsătoria avea caracter civil, pentru ca prin secolul al X – lea căsătoria să devină o institutie cu caracter pur religios, determinat desigur și de preceptele dreptului canonic. În dreptul roman, încheierea căsătoriei, din solemnă la început, când implica îndeplinirea unor formalități religioase, în fața a 10 martori și a preotului lui Jupiter, „flamen Dialis", a devenit cu timpul pur consensuală. În dreptul roman, sensul fundamental al căsătoriei rezida într-un contract încheiat între două părți libere în alegerea lor.

Pentru greci, ca pentru întreaga Antichitate clasică, căsătoria era o problemă care se rezolva între familii, fără ingerințe din partea cetății sau a puterii religioase. Părinții aveau obiceiul de a recurge la un intermediar (promnestia), care avea rolul de a face legătura, de a face cunoscute condițiile, de a formula întrebări în privința viitorilor părinți. În ceea ce privește dreptul matrimonial, trebuie subliniat faptul că, după obiceiul din Orientul Apropiat, se considera esențială încheierea formală a unui contract de căsătorie, ceea ce implica un contract scris culminând cu stabilirea arvunei. Putem observa că, căsătoria era mai curând o afacere privată atât pe plan juridic cât și pe plan religios.

Mergând mai departe pe firul istoriei, observăm ca au fost perioade în care logodna era separată de cununie. Începând cu secolul al IV-lea, scriitorii creștini din Răsărit menționează celebrarea publică a unei slujbe propriu-zise a Tainei Cununii. Documentul civil, cunoscut sub numele de Epanagoga, care descrie în detaliu relațiile dintre Biserică și Imperiul Bizantin, propunea creștinilor trei modalități de a se căsători. În timpul lui Justinian (527-565) deja, contractele scrise privind căsătoria aveau în dreptul cutumiar o importanță mai mare decât le-o recunoștea termenii din dreptul roman clasic. O nouă etapă în dreptul bizantin îl reprezintă Ecloga împăratului Leon al III-lea prin distingerea a două modalități de căsătorie : căsătoria înregistrată și cea neînregistrată. Observăm că abia începând cu împăratul bizantin Leon al VI-lea prin Novela 89, Biserica s-a văzut învestită cu responsabilitatea de a da un statut legal căsătoriei. Ca o concluzie la cele spuse, putem afirma că abia începând cu secolul al VIII-lea, căsătoria pur ecclesială este considerată validă din punct de vedere civil.

În dreptul feudal, încheierea căsătoriei a rămas secole de-a rândul, un act consensual. In aceste condiții, dovada căsătoriei a devenit din ce în ce mai anevoioasă, deoarece nu se putea face decât cu martori sau cu posesiunea de stat. (nomen, tractatus și fama), ceea ce explică dictonul din acele vremuri: a bea, a mânca și a se culca împreună este după cât se pare căsătoria. Prima Constituție europeană scrisă, Constituția franceza din 1791, proclama căsătoria ca un contract civil, teorie preluată și de Codul civil român din 1864.

De aceea, Biserica a preluat asupra sa recunoașterea socială a căsătoriei, dispunând obligativitatea încheierii acesteia în fața preotului și a unor martori , in faciae Ecclesiae, proprio praesente parocho, (Conciliul din Trento, 24 iulie 1563, Soborul de la Iași, 1642), încheierea căsătoriei devenind astfel solemnă.

În dreptul român, actul juridic al căsătoriei este un act solemn, dar prin solemnitatea căsătoriei nu trebuie înțeleasă și publicitatea acesteia, care este o condiție diferită cerută de legiuitor a fi îndeplinită alături de cea a solemnității. Publicitatea căsătoriei urmează a fi înțeleasă în sensul că o căsătorie trebuie încheiată în astfel de condiții încât să permită oricărei persoane să asiste, fără a fi necesară prezența unor persoane, la încheierea căsătoriei.

Potrivit Codului familiei, familia desemnează fie pe soți, fie pe aceștia și copiii lor, fie pe toți cei care se găsesc în relații de familie care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopție și relațiile asimilate, din unele puncte de vedere, cu cele de familie. Familia are la bază căsătoria liber consimțită între soți. Egalitatea, dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor (art.48, pct.1 din Constituția României) reprezintă tot atâtea acțiuni ce reglementează viața familială. Trebuie precizat însă că numai căsătoria încheiată în fața delegatului de stare civilă dă naștere drepturilor și obligațiilor între soți, prevăzute în Codul familiei.

Căsătoria aparține actelor juridice-condiție, deoarece părțile pot decide numai cu dispozițiile legale care stabilesc statutul legal al căsătoriei să li se aplice sau nu. Codul familiei folosește termenul de căsătorie în sens de act juridic în art.1 (căsătoria liber consimțită), în art. 16 (căsătoria se încheie prin consimțământul viitorilor soți), în art. 19 și dispune că este „ nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispozițiilor".

Căsătoria, în al doilea rând, înseamnă situația juridică a celor doi căsătoriți. Căsătoria este definită ca fiind unirea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată potrivit dispozițiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie și reglementată de normele imperative ale legii. Actul juridic prin care se încheie căsătoria nu poate fi considerat un contract. Ea are următoarele caracteristici: este o unire dintre un bărbat și o femeie, liber consimițită, este monogamică, are un caracter civil, se încheie în formele cerute de lege și pe viață, având la bază deplina egalitate în drepturi dintre bărbat și femeie.

Iată câteva dintre definițiile date căsătoriei :

1. Căsătoria este actul juridic cu caracter civil, încheiat pe viață între un bărbat și o femeie (celibatari, văduvi, divorțați), prin liberul lor consimțământ, manifestat – în condițile cerute de lege – personal și necondiționat, în scopul întemeierii unei familii de tip nou, în care se înfăptuiește și deplina egalitate în raporturile juridice dintre soți;

2. Căsătoria este uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie, încheiată cu respectarea dispozițiilor legale, în scopul întemeierii unei familii;

3. Căsătoria este uniunea – încheiată în principiu pe viață, în forma solemnă prevăzută de lege – între un bărbat și o femeie, în scopul crearii unei familii;

4. Căsătoria este uniunea dintre un bărbat și o femeie, încheiată potrivit legii, în scopul de a întemeia o familie;

5. Căsătoria constituie o juxtapunere de acte juridice unilaterale, care dă naștere raporturilor de căsătorie, în condițiile legii;

6. Căsătoria reprezintă actul juridic solemn, prin care un bărbat și o femeie încheie între ei o uniune, în scopul crearii unei familii, uniune căreia legea îi reglementează imperativ condițiile, efectele și desfacerea;

7. Căsătoria este o uniune liber consimțită dintre un bărbat și o femeie încheiată cu respectarea dispozițiilor legale, în scopul întemeierii unei familii;

Se poate constata din definițiile căsătoriei menționate, că sintagma "uniune" a bărbatului cu femeia arată starea juridică a căsătoriei, iar sintagma "incheiată potrivit legii" indică actul juridic și celebrarea căsătoriei, sintagma "în scopul de a întemeia o familie" indicând scopul juridic al căsătoriei.

Art. 259 din Noul Cod Civil, sintetizează principiile instituției căsătoriei, având corespondent în dispozițiile art. 48 alin. (2) din Constituție. Este de remarcat faptul că alin. (1) cuprinde o definiție legală a căsătoriei ca fiind uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii. În esență, aceasta nu diferă față de definițiile date în literatura juridică, în condițiile în care Codul familiei nu conținea o asemenea definiție. Se remarcă din nou intenția legiuitorului de a insista asupra faptului că este vorba doar de o uniune între bărbat și femeie. Alin. (2) al art. 259 consacră faptul că Bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători în scopul de a întemeia o familie. Textul are corespondent în prevederile art. 12 din Convenția europeană a drepturilor omului (CEDO), potrivit căruia începând cu vârsta stabilită de lege, bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie conform legislației naționale ce reglementează exercitarea acestui drept Există însă și de această dată o deosebire între cele două texte. Astfel, art. 12 din CEDO consacră nu un singur drept, ci două, respectiv dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie; chiar dacă cele două drepturi sunt strâns legate, totuși nu sunt condiționate unul de celălalt. Astfel, este posibil ca „familia” să fie întemeiată pe baza unor legături de fapt, în lipsa încheierii unei căsătorii, dar aducând pe lume copii în cadrul acestei conviețuiri în fapt. De asemenea, întemeierea unei familii se poate realiza și prin adoptarea unui copil de către o persoană necăsătorită. Prin urmare, dreptul de a întemeia o familie nu este condiționat de dreptul la căsătorie, ci – mai curând – de dreptul de a avea copii, deci de a procrea, precum și de dreptul de a adopta copii.

Privită sub aspect moral-creștin, familia este o instituție de origine divină stabilită de la Creație. Ea a fost constituită prin căsătorie, ale cărei principale caracteristici au fost unitatea și indisolubilitatea. Fiind instituită de Dumnezeu, familia are caracter sacru, acest caracter de sacralitate fiind pus în evidență prin caracteristicile: iubirea desăvârșită, comuniunea, unitatea și egalitatea membrilor acesteia.

I. 1 . Noțiunea și principiile generale ale dreptului familiei

Definiția dreptului familiei

Dreptul familiei reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile personale și patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, înfiere și raporturile de familie, în scopul întăririi și ocrotirii familiei.

Toate aceste norme se găsesc în Codul Familiei, Legea nr. 4 din 4 ianuarie, care a intrat în vigoare la data de 1 februarie 1954, aducându-se apoi modificări prin Legea nr. 4 din 4 aprilie 1956, prin Decretul nr. 779 din 8 octombrie 1966, prin Legea nr. 3 din 25 iunie 1970, prin Decretul nr. 174 din 1 august 1974, Legea nr. 11 din 1 august 1990 și Legea nr. 48 din 16 iulie 1991.

Obiectul dreptului familiei

Obiectul de reglementare al normelor dreptului familiei îl formează raporturile de familie. Acestea sunt :

a) raporturile de căsătorie. Normele dreptului familiei reglementează o serie de probleme referitoare la căsătorie : încheierea căsătoriei, desființarea și desfacerea căsătoriei, raporturile personale și patrimoniale dintre soți;

b) raporturile care rezultă din rudenie. Prin rudenie se înțelege legătura dintre mai multe persoane care coboară unele din altele sau care, fără a coborî unele din altele, au un ascendent comun. În primul caz rudenia este directă, iar în cel de-al doilea caz rudenia este în linie colaterală;

c) raporturile care rezultă din înfiere. Efectele înfierii diferă după cum este vorba de înfierea cu efecte restrânse sau de aceea cu efectele unei filiații firești;

d) unele raporturi care sunt asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie. Aparțin dreptului familiei : unele relații rezultând din luarea spre creștere a unui copil, fără înlocuirea formelor cerute de lege pentru înfiere; unele raporturi dintre un soț și copiii celuilalt soț; unele raporturi dintre moștenitorii unei persoane care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care i-a dat întreținerea fără a avea obligația legală și minorul îndreptățit la întreținere; unele relații între fostul înfietor și fostul înfiat; unele relații dintre foștii soți .

Raporturile care se stabilesc între membrii familiei nu aparțin în totalitate dreptului familiei, ci numai acelea care se nasc din căsătorie, rudenie, înfiere și cele asimilate de lege.

În cele ce urmează voi cita din Codul familiei articolele cu privire la drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților :

“Art. 29 – Soții sunt obligați sã contribuie, în raport cu mijloacele fiecãruia, la cheltuielile cãsniciei.

Art. 30 – Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților. Orice convenție contrară este nulă. Calitatea de bun comun nu trebuie sã fie doveditã.

Art. 31 – Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soț: a) bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei; b) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moștenire, legat sau donație, afară numai dacă dispunătorul a prevãzut că ele vor fi comune; c) bunurile de uz personal și cele destinate exercitării profesiunii unuia dintre soți; d) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensã, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții sau inovații, precum și alte asemenea bunuri; e) indemnitatea de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei; f) valoarea care reprezintă si înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare.

Art. 32 – Soții răspund cu bunurile comune pentru: a) cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile comune; b) obligațiile ce au contractat împreună; c) obligațiile contractate de fiecare dintre soți pentru împlinirea nevoilor obișnuite ale căsniciei; d) repararea prejudiciului cauzat prin însușirea de cãtre unul dintre soți a unor bunuri proprietate publicã, dacã prin aceasta au sporit bunurile comune ale soților.

Art. 33- Bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soți. Cu toate acestea, dupã urmãrirea bunurilor proprii ale soțului debitor, creditorul sãu personal poate cere împãrtirea bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanței sale. În acest din urmă caz, bunurile atribuite prin împărtire fiecărui soț devin proprii.

Art. 34- Soții administrează și folosesc împreună bunurile comune și dispun tot astfel de ele. Oricare dintre soți, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are și consimțământul celuilalt soț. Cu toate acestea, nici unul dintre soți nu poate înstrăina și nici nu poate greva un teren sau o construcție ce face parte din bunurile comune dacă nu are consimțământul expres al celuilalt soț.

Art. 36- La desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart între soți, potrivit învoielii acestora. Dacă soții nu se învoiesc asupra împărțirii bunurilor comune, va hotărî instanța judecătorească. Pentru motive temeinice, bunurile comune, în întregime sau numai o parte dintre ele, se pot împărti prin hotărâre judecătorească și în timpul căsătoriei. Bunurile neâmpărțite, precum și cele ce se vor dobândi ulterior, sunt bunuri comune.

Art. 37. – Cãsãtoria înceteazã prin moartea unuia dintre soti sau prin declararea judecãtoreascã a mortii unuia dintre ei. Cãsãtoria se poate desface prin divort.

Art. 38. – Instanta judecãtoreascã poate desface cãsãtoria prin divort atunci când, datoritã unor motive temeinice, raporturile dintre soti sunt grav vãtãmate si continuarea cãsãtoriei nu mai este posibilã. Divortul poate fi pronuntat si numai pe baza acordului ambilor soti, dacã sunt îndeplinite urrnãtoarele conditii: a) pânã la data cererii de divort a trecut cel putin un an de la încheierea cãsãtoriei si b) nu existã copii minori rezultati din cãsãtorie. Oricare dintre soti poate cere divortul atunci când starea sãnãtãtii sale face imposibilã continuarea cãsãtoriei. La solutionarea cererilor accesorii divortului, referitoare la încredintarea copiilor minori, obligatia de întretinere si folosirea locuintei, instanta va tine seama si de interesele minorilor.

Art. 39. – Cãsãtoria este desfãcutã din ziua când hotãrârea prin care s-a pronuntat divortul a rãmas irevocabilã. Fatã de cel de-al treilea, efectele patrimoniale ale cãsãtoriei înceteazã de la data când s-a fãcut mentiune despre hotãrârea de divort pe marginea actului de cãsãtorie sau de la data când ei au cunoscut divortul pe altã cale.

Art. 40. – La desfacerea cãsãtoriei prin divort, sotii se pot învoi ca sotul care, potrivit Art. 27 a purtat în timpul cãsãtoriei numele de familie al celuilalt sot, sã poarte acest nume si dupã desfacerea cãsãtoriei. Instanta judecãtoreascã va lua act de aceastã învoialã prin hotãrârea de divort. Instanta, pentru motive temeinice, poate sã încuviinteze acest drept chiar în lipsa unei învoieli între soti.

Dacã nu a intervenit o învoialã sau dacã instanta nu a dat încuviintarea, fiecare dintre fostii soti va purta numele ce avea înainte de cãsãtorie.

Art. 41. – Pânã la desfacerea cãsãtoriei în conditiile prevãzute de Art. 39, sotii îsi datoreazã întretinere. Sotul divortat are dreptul la întretinere, dacã se aflã în nevoie din pricina unei incapacitãti de muncã survenite înainte de cãsãtorie, ori în timpul cãsãtoriei; el are drept la întretinere si atunci când incapacitatea se iveste în decurs de un an de la desfacerea cãsãtoriei, însã numai dacã incapacitatea se datoreazã unei împrejurãri în legãturã cu cãsãtoria. Întretinerea datoratã potrivit dispozitiilor alin. 2 poate fi stabilitã pânã la o treime din venitul net din muncã al sotului obligat la plata ei, potrivit cu nevoia celui care o cere si cu mijloacele celui ce urmeazã a o plãti. Aceastã întretinere, împreunã cu întretinerea datoratã copiilor, nu va putea depãsi jumãtate din venitul net de muncã al sotului obligat la platã. Când divortul este pronuntat numai din vina unuia dintre soti, acesta nu va beneficia de prevederile alin. 2 si 3 decât timp de un an de la desfacerea cãsãtoriei. În toate cazurile, dreptul la întretinere înceteazã prin recãsãtorirea sotului îndreptãtit sã o primeascã.

Art. 42. – Instanta judecãtoreascã va hotãrî, odatã cu pronuntarea divortului, cãruia dintre pãrinti vor fi încredintati copiii minori. În acest scop, instanta va asculta pãrintii si autoritatea tutelarã si, tinând seama de interesele copiilor, pe care de asemenea îi va asculta dacã au împlinit vârsta de zece ani, va hotãrî pentru fiecare dintre copii, dacã va fi încredintat tatãlui sau mamei. Pentru motive temeinice, copiii pot fi încredintati unor rude ori unor alte persoane, cu consimtãmântul acestora, sau unor institutii de ocrotire. Totodatã, instanta judecãtoreascã va stabili contributia fiecãrui pãrinte la cheltuielile de crestere, educare, învãtãturã si pregãtire profesionalã a copiilor. Învoiala pãrintilor privitoare la încredintarea copiilor si la contributia fiecãrui pãrinte la cheltuielile de crestere, educare, învãtãturã si pregãtire profesionalã a acestora va produce efecte numai dacã a fost încuviintatã de instanta judecãtoreascã.

Art. 43. – Pãrintele divortat, cãruia i s-a încredintat copilul, exercitã cu privire la acesta drepturile pãrintesti. Când copilul a fost încredintat unei alte persoane sau unei institutii de ocrotire, instanta judecãtoreascã va stabili care dintre pãrinti va exercita dreptul de a-i administra bunurile si de a-l reprezenta sau de a-i încuviinta actele. Persoana sau institutia de ocrotire cãreia i s-a încredintat copilul va avea fatã de acesta numai drepturile si îndatoririle ce revin pãrintilor privitor la persoana copilului. Dispozitiile Art. 108 se aplicã prin asemãnare. Pãrintele divortat, cãruia nu i s-a încredintat copilul, pãstreazã dreptul de a avea legãturi personale cu acesta, precum si de a veghea la cresterea, educarea, învãtãtura si pregãtirea lui profesionalã.

Art. 44. – În cazul schimbãrii împrejurãrilor, la cererea oricãruia dintre pãrinti sau a copilului, dacã acesta a împlinit vârsta de paisprezece ani, a autoritãtii tutelare sau a vreunei institutii de ocrotire, instanta judecãtoreascã va putea modifica mãsurile privitoare la drepturile si obligatiile personale sau patrimoniale între pãrintii divortati si copii. Modificarea mãsurilor luate potrivit dispozitiilor Art. 42 alin.1 si 2 se va putea face cu paza cerintelor prevãzute de acele dispozitii.

TITLUL II RUDENIA

CAPITOLUL I DISPOZITII GENERALE

Art. 45. – Rudenia este legãtura bazatã pe descendenta unei persoane dintr-o altã persoanã sau pe faptul cã mai multe persoane au un ascendent comun. În primul caz rudenia este în linie dreaptã, iar în al doilea rând colateralã. Rudenia în linie dreaptã poate fi ascendentã sau descendentã.

Art. 46. – Gradul de rudenie se stabileste astfel: a) în linie dreaptã, dupã numãrul nasterilor; astfel, fiul si tatãl sunt rude de gradul întâi, nepotul de fiu si bunicul sunt rude de gradul al doilea; b) în linie colateralã, dupã numãrul nasterilor, urcând de la una dintre rude pânã la ascendentul comun si coborând de la acesta pânã la cealaltã rudã; astfel, fratii sunt rude de gradul al doilea, unchiul si nepotul de gradul al treilea, verii primari de gradul al patrulea.

CAPITOLUL II FILIATIA

Sectiunea I FILIATIA FATÃ DE MAMÃ

Art. 47. – Filiatia fatã de mamã rezultã din faptul nasterii. Ea se dovedeste prin certificatul constatator al nasterii.

Art. 48. – Dacã nasterea nu a fost înregistratã în registrul de stare civilã ori dacã copilul a fost trecut în registrul de stare civilã ca nãscut din pãrinti necunoscuti, mama poate recunoaste pe copil. Recunoasterea se poate face fie prin declaratie la serviciul de stare civilã, fie printr-un înscris autentic, fie prin testament. Recunoasterea, chiar fãcutã prin testament, nu se poate revoca.

Art. 49. – Recunoasterea care nu corespunde adevãrului poate fi contestatã de orice persoanã interesatã.

Art. 50. – În cazul în care, din orice împrejurãri, dovada filiatiei fatã de mamã nu se poate face prin certificatul constatator al nasterii, ori în cazul în care se contestã realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al nasterii, dovada filiatiei fatã de mamã se poate face în fata instantei judecãtoresti prin orice mijloc de probã.

Art. 51. – Copilul nu poate reclama o stare civilã contrarã aceleia care rezultã din certificatul de nastere si folosirea stãrii civile conforme cu acest certificat. De asemenea, nimeni nu poate contesta starea civilã a copilului care are folosirea unei stãri civile conforme cu certificatul sãu de nastere.

Art. 52. – Actiunea pentru stabilirea filiatiei fatã de mamã apartine numai copilului; ea poate fi pornitã de reprezentantul legal, în cazul în care copilul este minor sau pus sub interdictie. Dreptul de a porni actiunea pentru stabilirea filiatiei fatã de mamã nu trece asupra mostenitorilor copilului; ei pot continua actiunea pornitã de acesta. Actiunea pentru stabilirea filiatiei tatã de mamã poate fi pornitã si împotriva mostenitorilor pretinsei mame. Actiunea nu se prescrie în timpul vietii copilului.

Sectiunea a II-a FILIATIA FATÃ DE TATÃ

Art. 53. – Copilul nãscut în timpul cãsãtoriei are ca tatã pe sotul mamei. Copilul nãscut dupã desfacerea, declararea nulitãtii sau anularea cãsãtoriei are ca tatã pe fostul sot al mamei, dacã a fost conceput în timpul cãsãtoriei si nasterea sa a avut loc înainte ca mama sa sã fi intrat într-o nouã cãsãtorie. Dispozitiile Art. 51 sunt aplicabile si situatiilor prevãzute în prezentul articol.

Art. 54.- Paternitatea poate fi tãgãduitã, dacã este cu neputintã ca sotul mamei sã fie tatãl copilului. Actiunea în tãgãduirea paternitãtii poate fi pornitã numai de sot; mostenitorii acestuia pot continua actiunea pornitã de el. Dacã sotul este pus sub interdictie, actiunea va putea fi pornitã de tutore, însã numai cu încuviintarea autoritãtii tutelare. În toate cazurile, mama copilului va fi citatã.

Art. 55. – Actiunea în tãgãduirea paternitãtii se prescrie în termen de sase luni de la data când tatãl a cunoscut nasterea copilului. În cazul în care, mai înainte de împlinirea acestui termen, tatãl a fost pus sub interdictie, un nou termen curge pentru tutore de la data când acesta a aflat despre nasterea copilului. Dacã actiunea nu a fost pornitã de acesta, ea poate fi pornitã de tatã dupã ce i s-a ridicat interdictia, înlãuntrul unui nou termen de sase luni.

Art. 56. – Filiatia fatã de tatã se stabileste, în afarã de cazurile prevãzute în Art. 53, prin recunoastere sau hotãrâre judecãtoreascã.

Art. 57. – Copilul conceput si nãscut în afarã de cãsãtorie poate fi recunoscut de cãtre tatãl sãu; dupã moartea copilului, acesta poate fi recunoscut numai dacã a lãsat descendenti firesti. Recunoasterea se face prin declaratie fãcutã la serviciul de stare civilã, fie odatã cu înregistrarea nasterii, fie dupã aceastã datã; recunoasterea poate fi fãcutã si prin înscris autentic sau prin testament. Recunoasterea, chiar fãcutã prin testament, nu se poate revoca.

Art. 58. – Recunoasterea care nu corespunde adevãrului poate fi contestatã de orice persoanã interesatã. Dacã recunoasterea este contestatã de mamã, de cel recunoscut sau de descendentii acestuia, dovada paternitãtii este în sarcina autorului recunoasterii sau a mostenitorilor sãi.

Art. 59. – Actiunea în stabilirea paternitãtii din afara cãsãtoriei apartine copilului si se porneste în numele sãu de cãtre mamã, chiar dacã este minorã, ori de reprezentantul lui legal. Dreptul de a porni actiunea în stabilirea paternitãtii nu trece asupra mostenitorilor copilului; ei pot continua actiunea pornitã de acesta. Actiunea în stabilirea paternitãtii poate fi pornitã si împotriva mostenitorilor pretinsului tatã.

Art. 60. – Actiunea în stabilirea paternitãtii din afara cãsãtoriei poate fi pornitã în termen de un an de la nasterea copilului. Dacã, în cazul prevãzut în Art. 54 alin. 1, un copil a pierdut calitatea de copil din cãsãtorie prin efectul unei hotãrâri judecãtoresti, termenul de un an pentru pornirea actiunii în stabilirea paternitãtii din afara cãsãtoriei va curge de la data când acea hotãrâre a rãmas definitivã. În cazul în care mama a convietuit cu pretinsul tatã ori dacã acesta din urmã a prestat copilului întretinere, termenul de un an va curge de la încetarea convietuirii ori a întretinerii.

Art. 61. – Timpul cuprins între a trei suta si a o suta optzecea zi dinaintea nasterii copilului este timpul legal al conceptiunii. El se socoteste de la zi la zi.

I. 2. Canonicitatea Sfintei Taine a căsătoriei

Familia este un așezământ dumnezeiesc, prima instituție întemeiată de Însuși Dumnzeu, de asemenea, familia are și o însemnată importanță socială fiind adeseori, numită “celula mamă a societății” și cea mai importantă alcătuire socială de care depind dezvoltarea, stabilitatea și mai ales existența întregii omeniri.

Noologia cuprinde în corpusul ei teoretic o idee axialã, aceea că între cadrele spirituale și cadrele concrete ale existenței zilnice a insului și a colectivităților pot surveni rupturi generatoare de crize durabile. Una dintre cele mai frecvente forme de manifestare a unui atare tip de fracturare survine în condiția omului ca ființă însoțită, deci în cadrul căsătoriei, ca o rupturã dintre fiziologia împreunării și Taina Cununiei, rupturã pe care preotul Arsenie Boca o numea cădere din taina cununiei.

Toate rânduielile canonice pe care Biserica le-a elaborat în decursul istoriei sale nu sunt altceva decât reflexe și concretizări ale învățăturii ortodoxe despre căsătorie și familia creștină, rânduieli care nu numai că sunt complet diferite de concepțiile precreștine, dar și apără Biserica de toate influențele negative venite din partea acestora. În felul acesta, doctrina canonică a Bisericii în general, și cea cu privire la căsătorie și familie în special, izvorăște direct și inevitabil din învățătura dogmatică a Bisericii. Cea mai mare, dar și cea mai facilă eroare la adresa sfintelor canoane este aceea de a le confunda sau asemăna cu prevederi juridice formale, străine de credința creștină”.

Toate rânduielile canonice cu privire la Taina Cununiei, la căsătorie și familie, care alcătuiesc obiectul dreptului matrimonial ortodox, urmăresc același scop, acela de a întări și a apăra credința ortodoxă odată cu urcușul duhovnicesc al celor care, prin întemeierea unei familii creștine, râvnesc Împărăția Cerurilor.

În continuare vom vorbi despre actele premergătoare cununiei:

Spovedania

Biserica Ortodoxă a evidențiat întotdeauna, prin slujitorii ei sfințiți, necesitatea Sfintei Taine a Spovedaniei pentru viața duhovnicească a credincioșilor, iar pentru faptul că greșelile morale, păcatul dezorganizează viața harică necesară mântuirii în căsătorie, Însuși Mântuitorul a pus la îndemâna credincioșilor mijlocul de curățire și de ușurare sufletească pentru normalizarea vieții harice, așa cum afirma Profesorul Orest Bucevschi.

Dat fiind efectul mărturisirii, lipsa conlucrării între cei doi soți cu preotul lor duhovnic în scaunul spovedaniei, i-ar aduce pe aceștia în situația de a fi sfâșiați, cum se exprimă Părintele Stăniloae, de tot felul de tendințe contradictorii ce nu se pot unifica într-o mare și clară tensiune spre o țintă superioară, prin păcat omul neputând să înainteze pe calea urcușului său duhovnicesc cu frică și cu cutremur (Filipeni II, 12).

Cei doi soți, înainte de primirea Sfintei Taine a Cununiei trebuie să se prezinte înaintea preotului duhovnic, întrucât pocăința nu e suficientă, ci trebuie urmată de mărturisirea personală a păcatelor fiecăruia, cu căință și cu hotărârea de a se îndrepta și dând posibilitatea lucrării harului se reface comuniunea acestuia cu Dumnezeu, cu Biserica și cu semenii și se pregătește pentru comuniunea deplină prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului. Preotul este dator să cerceteze în scaunul spovedaniei, nu numai dacă cei doi soți își plac unul altuia și consimt să se căsătorească religios, dar și celelalte condiții canonice care nu se regăsesc printre condițiile cerute pentru validitatea. încheierii căsătoriei civile, fiind specifice cununiei.

Menționăm aici condițiile specifice pentru administrarea Sfintei Taine a Cununiei, lipsa lor ducând la prezența impedimentelor la cununie:

1. Religioase – calitatea de membru al Bisericii, nefiind supuși vreunei pedepse bisericești; să nu fie de o altă religie, confesiune, eretici sau schismatici; partea bărbătească să nu fie hirotonită și nici măcar hirotesită în treapta de ipodiacon; să nu fi depus voturile monahale; nașii să fie ortodocși și căsătoriți religios, iar nu de o altă credință.

2. Morale: să fie conștienți, responsabili și să consimtă pentru primirea cununiei; să facă dovada moralității lor; candidații la preoție să se căsătorească numai cu persoane de moralitate ireproșabilă

3. Fizice: să aibă integritate fizică; să nu fie în legătura de înrudire fizică a cuscriei; dispensă, dacă este posibil;

4. Sociale: să aibă deplina libertate socială; să existe aprobarea autorității superioare, dacă se impune (ex. binecuvântarea arhierească pentru candidații la hirotonie).

Spovedania te pune în temã cu vinovãțiile tale față de hotarele legii de la cununie , pe care le-ai călcat și-ți dă iertarea lui Dumnezeu pentru neștiință, dacă aceasta a fost, sau pentru neputință dacă aceasta este, și-ți dă puterea și răbdarea ispășirii, dacă te îndrepți ca și conviețuire.

Importanța Sfintei Taine a Spovedaniei pentru purificarea și sporirea vieții duhovnicești a soților, îl determină pe duhovnic să fie atent în privința administrării ei, mai ales că cei ce se prezintă spre a se mărturisi au o structură morală foarte variată. Ca urmași ai Sfinților Apostoli, preoții duhovnici trebuie să exercite cu seriozitate puterea lui Hristos (Ioan XX, 22- 23), fiind demni de luat în seamă, având garanția obiectivă că au fost aleși de Hristos lucrând ca învățători, medici spirituali și judecători.

Logodna

Contractul juridic al căsătoriei, în Imperiu era redus la ceea mai simplă expresie. Pentru juristi nu era importantă forma, ci obținerea consimțământului public. Așa cum a cunoscut-o Sfântul Ioan Hrisostom, logodna era însoțită de arvuna de logodnă.

Din punct de vedere juridic, aceste daruri sau arvune, reprezentau o garanție reală. Pe langă bani , se obișnuia să se ofere un inel, inele ce mai târziu va constitui paretea esențială a actului religios de la logodnă. Logodna este acel act prin care persoanele care vor să se căsătorească se declara înaintea preotului, a părinților sau a tutorilor și a rudeniilor lor pentru a se lua în căsătorie. Declarațiile se pot face în scris sau prin viu grai.

În manualele de Drept bisericesc, logodna este definită de către profesorii de teologie în mod asemănător.

Sfântul Andrei Șaguna, definește logodna, din punct de vedere al dreptului canonic, ca fiind actul prin care persoanele căsătorindu-se declară înaintea preotului miresei, a părinților sau a tutorilor și a rudeniilor lor, pentru a se lua în căsătorie. Declarațiunea aceasta se poate face în scris, sau prin viu graiu. Părintele Dumitru Stăniloae spune că: „logodna este făgăduința ce și-o dau viitorii soți de a se uni în căsătorie, făgăduință binecuvântată și ea de preot”.

Logodna este primul act prin care se arată în public dorința internă a două persoane de a se uni prin căsătorie, după cum spune Vasile Pocitan în Compendiu de Drept Bisericesc sau promisiunea reciprocă dată și primită de două persoane de sex diferit de a încheia împreună în viitor o căsătorie, după cum scrie Valerian Șesan în Curs de Drept Bisericesc Universal.

Biserica creștină a folosit de la început logodna ca un act premergător căsătoriei, fiindcă ea era practicată – fiind chiar legiferată – atât în Vechiul Testament cât și în dreptul roman. Definiția logodnei – sponsalia – a adoptat-o Biserica din dreptul roman (Dig. XX III, 1, 1) ca promisiunea reciprocă a unui bărbat și a unei femei că se vor căsători în viitor. Importanța și consecințele logodnei Biserica și le-a însușit însă din Vechiul Testament, în care logodnica era socotită ca soție a logodnicului, iar acesta ca soț al logodnicei lui (Deut. 22, 23-27; Matei 1, 18-20).

Părinții Sinodului VI ecumenic, în canonul 98, socotesc ca vinovat de adulter pe cel care va lua în căsătorie pe o femeie logodită cu altul, fiind încă în viață logodnicul ei, iar Sfântul Vasile cel Mare, în canonul 69, rânduiește ca logodnicul care ar fi avut raporturi de intimitate cu logodnica sa înainte de încheierea căsătoriei, să fie sancționat numai cu oprire de la Sfânta Împărtășanie.

În dreptul roman, logodna nu avea urmări de drept, deși se încheia printr-un contract verbal sau scris, iar mirele dădea o arvună (arra) , ca semn că logodna s-a încheiat. Cei logodiți nu erau însă obligați să-și țină promisiunea dacă între timp se răzgândeau. Singura consecință la care se putea expune bărbatul vinovat de nerespectarea logodnei era restituirea darurilor pe care le primise cu prilejul logodnei, uneori chiar dublul acestor daruri. La greci, tinerii mergeau la templu, aduceau sacrificii și făceau rugăciuni.

Biserica a intervenit la încheierea logodnei cu binecuvântare, ca și la încheierea căsătoriei, logodna devenind astfel obligatorie ca act premergător al cununiei, act îndeplinitor al căsătoriei creștine. Încheiată înaintea episcopului sau a preotului, după o formă anumită (rugăciuni, schimbarea inelelor), logodna are aproape un caracter în toate egal căsătoriei.

La puțin timp, Leon Filosoful a intervenit cu o nouă lege – Novela 109 – prin care a menținut interdicția ca logodna să fie binecuvântată înainte ca logodnicii să fi împlinit vârsta prevăzută de Novela 74, și ea să nu se dezlege cu ușurință, dacă a fost binecuvântată de Biserică. Împăratul Alexie I Comnenul prin bula de aur din anul 1084, prevede ca la logodnă să se facă rugăciuni și cântări, hotărând că numai atunci logodna va avea putere iar dacă s-ar strica o logodnă, nebinecuvântată de Biserică, persoana care a stricat-o nu este supusă amenzii.

Urmările logodnei, după canonistul Valerian Șesan, sunt: oprirea logodnicilor de a se logodi cu alte persoane; obligația morală de a încheia căsătoria cu cel logodit; produce o rudenie între cei logodiți și neamurile de sânge ale lor; pe candidații la preoție îi oprește de la hirotonie în următoarele cazuri: dacă după desfacerea legală a logodnei s-a căsătorit cu alta (fiind privit ca bărbatul femeii a doua) și dacă s-a căsătorit cu logodnica altuia (fiind considerat drept căsătorit cu una și divorțată; can. 98 Trulan).

În Imperiul bizantin și alți împărați au întărit asimilarea logodnei cu căsătoria, dar după ce au luat naștere state naționale cu Biserică Ortodoxă autocefală, asemenea dispoziții au putut fi respectate numai în statele în care jurisdicția asupra căsătoriei a fost încredințată Bisericii. În statele în care logodna nu a mai fost legiferată, iar efecte juridice s-au recunoscut numai căsătoriei civile, respectarea rânduielilor bisericești, referitoare la logodnă și căsătorie, a devenit tot mai dificilă.

Prin canonul 98 al Sinodului Trulan, canoniștii bizantini asimilează căsătoria unui bărbat cu logodna altui bărbat , aflat încă în viață, adulterului.

De aceea, pentru a fi evitate inconvenientele ce ar fi rezultat dacă fiecare Biserică autocefală ar fi aplicat legislația proprie, făcând abstracție de legislația statului respectiv, Sinodul fiecărei Biserici autocefale a luat hotărârea ca logodna religioasă să nu se mai oficieze separat, ci numai odată cu Sfânta Taină a Cununiei și Taina Cununiei să se săvârșească numai celor ce fac dovada că au încheiat în prealabil căsătoria civilă. În ceea ce privește binecuvântarea preotului la logodnă, iată ce se spune în Corpus Juris : „ceremonialul schimbării inelelor se face prin mijlocirea preotului și a altor clerici”.

Biserica Ortodoxă Română s-a confruntat cu această situație începând cu 1 decembrie 1865, când a intrat în vigoare Codul Civil. Caracterul exclusiv civil al căsătoriei l-a păstrat și Codul Familiei care a intrat în vigoare de la 1 februarie 1954.

Noul Cod civil sau Legea nr. 287/2009 privind Codul civil aduce o noutate în această chestiune. Astfel, Capitolul I intitulat "Logodna" din Titlul II consacrat exclusiv instituției căsătoriei se referă pe rând la definiția, încheierea și ruperea logodnei, la restituirea darurilor în urma desfacerii logodnei, la răspunderea pentru ruperea logodnei, precum și la termenul de prescripție în care partea corectă poate să aibă pretenții materiale în ceea ce privește dreptul la acțiune în restituirea darurilor.

La cele spuse, ne putem întreba, care este momentul din care două persoane pot fi considerate logodite? Întrebarea poate părea nesemnificativă, mai ales în contextul în care astăzi cei mai mulți consideră logodna ca o manifestare romantică fără implicații juridice. Din punct de vedere juridic lucrurile nu stau așa, deoarece fiecare pereche, care dorește să se căsătorească, este considerată logodită începând cu un anumit moment, chiar dacă legea prevede faptul că încheierea căsătoriei nu este condiționată de încheierea logodnei.

c) Strigările sau vestirile

Căsătoria ca act civil este reglementată de către stat, iar ca act religios de către Biserică. De aceea, atât Statul cât și Biserica, înainte de a aproba încheierea unei căsătorii, caută să se documenteze cu privire la raporturile dintre soți, pentru ca nu cumva între ei să existe impedimente legale sau religioase care s-ar opune încheierii căsătoriei lor, pe care ei nu le cunosc sau vor să le treacă sub tăcere.

Vestirile se fac de către preotul competent al parohiei în care locuiesc cei doi soți. Dacă cei doi soți locuiesc în parohii diferite, vestirile se vor face în ambele parohii în trei duminici sau sărbători consecutive, după Sfânta Liturghie, între sărbători fiind cel puțin 8 zile. Dacă după vestiri cei anunțați nu se prezintă la căsătorie timp de un an, atunci vestirile trebuie să se repete, existând posibilitatea intervenirii unor legături de rudenie între cei ce doresc să se căsătorească.

Vestirile pot fi dispensabile, după cum urmează: pentru cazurile urgente se dau dispense pentru primele două vestiri, iar pentru cazurile foarte grave (deces) se acordă dispensă și pentru vestirea a treia. Prezența vestirilor în Biserică s-a dovedit ca necesară, credincioșii colaborând pentru cunoașterea impedimentelor între cele două persoane și aducerea lor la cunoștința preotului oficiant. Această practică trebuie stimulată astăzi în Biserică, în condițiile lipsei de armonie între impedimentele la căsătorie și impedimentele la cununie.

Codul Familiei în articolul 13 prevede datoria viitorilor soți de a arăta în declarația de căsătorie că nu există nici o piedică legală la căsătorie iar în articolul 14 precizează că: Orice persoană poate face opunere la căsătorie dacă există o piedică legală, ori dacă alte cerințe de legi nu sunt îndeplinite , aceasta trebuind să arate în scris dovezile în virtutea cărora își întemeiază opunerea.

Biserica respectă toate dispozițiile prin care statul reglementează căsătoria, sub aspect civil, inclusiv hotărârile prin care delegatul de stare civilă conform articolului 15 din Codul Familiei: în temeiul verificărilor ce este dator să facă, al opunerilor primite sau al informațiilor ce are, găsește că cerințele legii nu sunt împlinite, ar respinge unele cereri de căsătorie.

Căsătoria ca și act civil este reglementată de către stat, iar ca act religios de către Biserică. De aceea atât Biserica cât și Statul caută ca înainte de a aproba încheierea unei căsătorii, să se documenteze cu privire la raporturile dintre viitorii soți, pentru ca nu cumva între ei să existe piedici legale sau religioasecare s-ar opune încheierii căsătoriei lor, dar pe care ei nu le cunosc, fie ar fi ispitiți a le trece sub tăcere, a nu le mărturisi. Pentru o cât mai largă informare asupra raporturilor dintre viitorii soți, Codul Familiei, după ce în art. 13 prevede datoria lor de a arăta în declarația de căsătorie că nu există nici o piedică legală la căsătorie, în art. 14 precizează că « Orice persoană poate face opunere la căsătorie dacă există o piedică legală, ori dacă alte cerințe ale legii nu sunt împlinite », trebuind să arate însă în scris dovezile pe care își întemeiază opunerea.

Cât privește importanța și necesitatea vestirilor sau strigărilor pentru cununie, putem spune că atât în legislația civilă cât și în Biserică, se anunță căsătoria între două persoane, pentru ca toți cei ce cunosc vreun impediment să-l aducă la cunoștință preotului oficiant și să nu se încheie căsătoria respectivă cu existența unor impedimente nemărturisite. Vestirile (publicitatea) sunt necesare cu atât mai mult cu cât parohiile sunt mai întinse, iar preotul nu poate să cunoască toate legăturile de rudenie ce ar putea să existe între cei ce urmează să se căsătorească. Atunci când preotul este încunoștiințat de existența unor impedimente, el este obligat să cerceteze cazul și dacă se constată că cele aduse la cunoștință sunt reale, atunci nu va oficia căsătoria religioasă. Dacă gradele de rudenie sunt dispensabile, atunci preotul săvârșitor cere dispensă de la episcopul locului, săvârșind Sfânta Taină a Cununiei numai după primirea dispensei.

Prezența vestirilor în Biserică s-a dovedit ca necesară, credincioșii colaborând pentru cunoașterea impedimentelor între cele două persoane și aducerea lor la cunoștința preotului oficiant. Această practică trebuie stimulată astăzi în Biserică, în condițiile lipsei de armonie între impedimentele la căsătorie și impedimentele la cununie.

I. 3. Impedimente la căsătorie

Noțiuni introductive

Biserica creștină nu numai că nu a neglijat instituția familiei, dar i-a atribuit o nuanță nouă, o însemnătate deosebită, ridicând-o la rangul de Sfântă Taină. Mântuitorul Hristos Însuși ia parte la nunta din Cana Galileii, binecuvântând-o, iar Sfântul Apostol Pavel o numește „Taină Mare în Hristos și în Biserică” (Efes. 5, 32). De aceea, Sfinții Părinți și canoniștii au rânduit cele privitoare la familie, potrivit dreptului romano-bizantin, dând normelor formulate un profund caracter religios. Biserica necontenit a căutat să țină trează în conștiința credincioșilor ideea de Taină a căsătoriei, care devine valabilă numai prin harul sfințitor al Duhului Sfânt, ce se pogoară, sfințește și întărește legătura dintre cei doi soți.

Prin impedimente la căsătorie trebuie să înțelegem împrejurările sau situațiile care se opun la încheierea unei căsătorii. Determinarea acestor impedimente aparține autorității civile, pentru caracterul civil al căsătoriei și autorității bisericești pentru caracterul religios.

Impedimentele la încheierea validă a căsătoriei și administrării cununiei, sunt desemnate în literatura de specialitate prin termenul moștenit din terminologia latină (impedimentum, -i n.), impedimentele fiind invocate împotriva viitorilor soți pe calea opoziției la căsătorie, în urma publicității ei sau din oficiu de către ofițerul stării civile și prin vestirile specifice cununiei, susținând ideea readucerii lor în atenția preoților ortodocși astăzi drept un act premergător obligatoriu pentru cununie. Căsătoria poate fi încheiată numai dacă sunt îndeplinite condițiile necesare, lipsa condițiilor producând prezența impedimentelor, ca piedici la încheierea legală a căsătoriei, existând așadar, o strânsă legătură între condiție și impediment.

Stabilirea uniformă a impedimentelor la căsătorie nu este posibilă pe cale unilaterală întrucât situația este diferită în Bisericile particulare. Pe lângă impedimentele de la căsătorie stabilite de Biserică mai sunt și dispozițiile stabilite prin legiuirile civile ale statelor dintre care unele au fost recunoscute de Biserică, iar altele nu. Dar sunt si unele impedimente la căsătorie stabilite de Biserică care sunt nerecunoscute de legiuirile civile ale statelor.

În Codul familiei din România, noțiunea juridică de impediment la căsătorie este menționată sub denumirea de piedică legală la căsătorie (art. 13 și 14) , iar în sens larg, condițiile de fond se opun celor de formă, cuprinzând atât pe cele pozitive, cât și pe cele negative (impedimentele la căsătorie).

În privința impedimentelor la căsătorie ar fi necesar să se stabilească o practică uniformă în toată Biserica Ortodoxă, punându-se de acord și cu legislațiile civile ale statelor respective pentru înlăturarea coliziunilor între dispozițiile canonice și cele civile. Astfel,“impedimentele pot fi dirimante și prohibitive, din punct de vedere al sancțiunii, dar pot fi și absolute și relative, datorită persoanelor care creează impedimentul”.

a) Impedimentele dirimante sunt acelea a căror încălcare atrage nulitatea căsătoriei încheiate. Sunt impedimente dirimante :

– existența unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soți;

– rudenia în gradul prevăzut de lege (gradul IV inclusiv);

– adopția;

– alienația și debilitatea mintală;

– lipsa autorizației legale pentru încheierea căsătoriei unui cetățean român cu un străin.

b) Impedimentele prohibitive sunt acelea a căror încălcare nu atrage nulitatea căsătoriei încheiate. Ele pot atrage unele sancțiuni pentru delegatul de stare civilă care a instrumentat încheierea căsătoriei. Acestea sunt :

– adopția, în celelalte cazuri decât când este impediment dirimant (art. 7 lit. b și c);

– tutela;

c) Impedimente absolute sunt acelea care creează interdicție unei persoane care vrea să se căsătorească cu oricare altă persoană. De exemplu : existența unei căsătorii nedesfăcute; alienația și debilitatea mintală.

d) Impedimentele relative opresc căsătoria între o anumită persoană cu o altă persoană specificată legal. Se întâlnesc în cazurile de tutelă, adopție și rudenie.

Codul familiei actualizat cunoaște următoarele impedimente :

a) art. 4 arată că nu se poate căsători o persoană care este deja căsătorită deoarece se încalcă principiul monogamiei, iar încălcarea lui se numește bigamie care este sancționată atât civil, cât și penal;

b) rudenia constituie impediment la căsătorie dacă viitorii soți sunt înrudiți până la gradul IV, inclusiv, atât pe linie directă, cât și colaterală. Acest impediment are la bază considerații de ordin moral, deoarece unirea prin căsătorie a rudelor apropiate ar avea o influență nefavorabilă în familie. Încălcarea impedimentului se numește incest; astfel, nu se pot căsători mama cu fiul, vărul cu vara. Aceste situații constituie impediment indiferent dacă ruda este din căsătorie sau din afara ei. Există, însă, motive temeinice care pot încuviința căsătoria între rude, în linie colaterală de gradul IV, această dispensă fiind dată de prefectul județului;

c) relațiile rezultate din adopție pot constitui impediment la căsătorie, potrivir art. 7, Codul familiei. Este oprită căsătoria între adoptator și adoptat, între copiii adoptatorului și copiii celui adoptat, precum și între cei adoptați de aceeași persoană. Situațiile în care căsătoria este permisă între copiii adoptatului și copiii adoptatorului, precum și între adoptații de aceeași persoană sunt : graviditatea sau nașterea unui copil.

d) în timpul tutelei, conform art. 8, Codul familiei, este oprită căsătoria între tutore și persoana minoră aflată sub tutelă;

e) alienatul mintal, debilul sau cel lipsit temporar de facultățile mintale nu poate încheia o căsătorie, deoarece starea sa psihică constituie un impediment (art. 9 Codul familiei).

Rudenia ca impediment la căsătorie

Rudenia de sânge constituie impediment la căsătorie atât din punct de vedere bisericesc, cât și civil, aceasta fiind oprită între rudele apropiate. Acest impediment se întemeiază pe considerente de ordin biologic, medical, pe de o parte, căci unirea dintre rude apropiate nu asigură descendenți sănătoși, iar pe de altă parte, pe considerente de ordin moral, deoarece acest tip de căsătorie ar avea o influență nefavorabilă asupra vieții de familie.

Cu privire la înrudire, după natura ei, poate fi religioasă, morală sau fizică. Când aceasta se constată în anumite grade sau trepte care exprimă o înrudire mai îndepărtată, ea nu constituie o piedică la căsătorie și cununie, sau eventual, constituie o piedică ce poate fi înlăturată pe cale de dispensă. Când însă înrudirea se constată a fi prea apropiate la primitorii Sfintei Taine a Cununiei, atunci ea poate constitui o piedică, de la care nu se poate da dispensă, și în acest caz se oprește căsătoria, iar dacă s-a încheiat totuși aceasta, produce efectul anulării.

Rudenia religioasă

Rudenia religioasă întemeiată pe actul asistării sau ținerii la botez a fost socotită inițial ca formând impediment la căsătorie numai între naș și fini, adică în gradul întâi (Justinian, Cod. V.26). Mai târziu însă, prin canonul 53 al Sinod. VI ec. (Trulan) s-a extins impedimentul acestei înrudiri până în gradul doi, specificându-se în termeni clari că este interzisă căsătoria între nași și mama finului.

Textul canonului spune: Fiindcă mai mare este rudenia cea după Hristos decât legătura cea a trupurilor, ne-am înștiințat însă că în oarecare locuri, unii primind copiii din Sfântul și mântuitorul Botez, și după aceasta, văduvind maicile acelora, se învoiesc de fac împreună locuință prin nuntă; hotărâm ca de acum nimic de acest fel să se facă. Iar oarecare după Canonul acesta s-ar vădi făcând-o aceasta, mai întâi să se despartă de această nelegiuită însoțire.Iar apoi și certărilor curvarilor să se supună.

Vasilicalele au extins până în gradul trei, în toate cazurile impedimentul rudeniei religioase întemeiate pe actul ținerii la botez (Vasilic. 27, 5, 14) totuși, în mod practic s-a statornicit rânduiala că se poate obține dispensă pentru gradul trei dar pentru gradul I și II nu se poate cere și nici acorda dispensă.

Cât privește rudenia religioasă întemeiată pe actul asistării la cununie, deși nu este prevăzut în rânduielile canonice ale Bisericii, s-a impus ca și obicei, înrudirea aceasta fiind asimilată cu aceea care se naște din actul ținerii la botez, stabilindu-se că acest grad de rudenie constituie – ca și cel dintâi – un impediment la căsătorie, până în gradul trei exclusiv în toate cazurile, cu posibilitatea acordării de dispensă în gradul trei.

Rudenia morală

1) Cel mai simplu fel de înrudire morală, care constituie numai într-un singur grad impediment de căsătorie, este înrudirea ce se naște din actul tutelei. Aceasta constituie impediment la căsătorie numai între tutore și persoana aflată sub tutelă, bineînțeles ca ele să fie de sex diferit, însă numai pentru durată tutelei. Această regulă trebuie înțeleasă însă și aplicată în funcție de existența sau inexistența altor eventuale înrudiri ce ar putea exista între tutore și persoana tutelată, în mod independent de tutelă și adică de o înrudire religioasă, altă înrudire morală sau înrudire de sânge ori de cuscrie.

2) Asemănătoare formal cu tutela, dar deosebită prin natura sa de tutelă, îmfierea sau adopțiunea crează raporturi depline de familie și pentru întreaga viață, cel puțin în principiu, între părintele adoptiv și fiul adoptiv sau între cel ce înfiază și cel înfiat, precum și între ceilalți membri ai familiilor acestora. De aceea, înfierea sau adopțiunea constituie tocmai din această pricină un impediment la căsătorie, în toate cazurile până în gradul trei.

Biserica, binecuvântând printr-o slujbă specială actul adopțiunii, a socotit înrudirea ce se naște din acest act un impediment până cel mult în gradul patru, dar pe urmă, cedând, practica binecuvântării adopțiunii de către Biserică, a redus acest impediment până la gradul doi inclusiv, rânduială ce se păstrează și acum.

Legile de stat însă, inclusiv Codul familiei din țara noastră (art.7) extind impedimentul adopțiunii sau al înfierii până la gradul trei în toate cazurile, așa încât față de practica bisericească numai cu privire la acest singur fel de rudenie este mai puțin exigentă decât legile de stat, socotind-o impediment numai până la gradul doi.

3) Alt fel de înrudire morală, ce constituie impediment la căsătorie, provocând complicații mai multe, este logodna bisericească (logodna civilă nu este socotită creatoare de impediment la căsătorie). Considerând că încheierea logodnei obligă pe tineri să facă promisiunea solemnă de căsătorie sau arvuna căsătoriei, în care constă de fapt logodna, ea însemnâmd anticiparea căsătoriei și deci stabilirea prin actul logodnei a relațiilor respective de intimitate pe întreaga scară și în întreaga scară și în întreaga extensiune în care se stabilesc acestea prin actul căsătoriei.

Raționând tocmai în acest chip, Biserica a asimilat logodna cu căsătoria în materie de impedimente și de efecte, adică de creere a unor noi impedimente și în consecință socotește ca a doua căsătorie, căsătoria ce o încheie o persoană care mai fusese logodită bisericește cu altă persoană decât cea cu care se căsătorește. Sinodul VI ecumenic (Trulan) reglementează acest lucru arătând că logodna este percepută ca o căsătorie prin canonul 98 :Cel ce va lua întru împărtășie de nuntă muiere, pe cea logodită cu altul, încă viu fiind logodnicul ei, să se supună vinovăției preacurviei.

Rudenia fizică

A treia categorie de înrudire care constituie în diverse grade un impediment la căsătorie, este rudenia fizică cu cele două modalități ale ei, rudenia de sânge și rudenia cuscriei.

În privința limitelor în care rudenia de sânge constituie un impediment la căsătorie sau adoptat la început normele dreptului mozaic, cuprinse în capitolul 18 din Levitic. Potrivit acestora, este interzisă căsătoria între rudele de sânge, atât în linie directă cât și colaterală, până în gradul trei inclusiv. Împăratul Teodosie cel Mare l-a extins până în gradul patru, interzicând căsătoria între verii primari. Sinodul Trulan prin canonul 54, o interzice din nou și categoric, oprind totodată căsătoria între rudele de sânge de gradul patru în toate cazurile, adică și pe linie directă și pe linie colaterală. Mai târziu Vasilicalele au extins acest impediment până ăn gradul șase în toate cazurile, iar la gradul șapte au fost extinse întâi provizoriu, de un sinod întrunit la Constantinopol, între anii 1023-143, și definitiv printr-un alt sinod de la Constantinopol, întrunit în anul 1166.

În concluzie, regula ce poate fi stabilită pentru rudenia de sânge, ca impediment la căsătorie este următoarea: atât pe linie directă cât și pe linie colaterală, ea constituie un impediment până în gradul șapte inclusiv. Practica vieții bisericești a stabilit, că pe linie directă înrudirea de sânge constituie impediment nelimitat, adică s-ar putea spune până la infinit.

Cât privește gradele acestei înrudiri pe linie colaterală, practica vieții bisericești a stabilit următoarea regulă: în gradul șapte, șase și cinci se poate acorda dispensă de către episcop chiar și în gradul patru, în unele cazuri posibile ca de exemplu între verii primari și până la gradul trei, nu se poate și nici obține dispensă, iar în gradul patru al verilor primari, se poate obține dispensă numai de la sinod.

A doua modalitate a rudeniei fizice, rudenia cuscriei, pentru impedimentele la căsătorie ce iau naștere din aceasta, se prezintă în trei feluri și anume:

a) Cu privire la cuscria de felul întâi, ca impediment la căsătorie, Biserica s-a orientat tot după normele dreptului mozaic (Levitic cap. 18) și după dreptul roman, socotind că înrudirea de acest fel între un soț și consângenii celuilalt soț constituie un impediment la căsătorie până în gradul trei în toate cazurile.

Pe linie colaterală a fost extins mai târziu prin analogie cu impedimentul rudeniei de sânge, până la gradul cinci, prin hotărârea unui sinod întrunit în anul 966 la Constantinopol și apoi până la gradul șase, printr-un sinod întrunit tot la Constantinopol, la anul 1199.

Drept regulă cu privire la limitele în care înrudirea cuscriei de felul întâi constituie un impediment la căsătorie, pot fi stabilite următoarele:

Cuscria de felul întâi pe linie directă constituie un impediment la căsătorie, până la infinit, iar cuscria de felul întâi pe linie colaterală, constituie un impediment la căsătorie, până la gradul șase inclusiv.

Dispensele pentru acest impediment în gradele cinci și șase se pot acorda de episcop, iar în gradul patru numai de către sinod.

b) Cuscria de felul al doilea, rudenia ce se stabilește între consângenii celor doi soți, a fost privită de Biserică dintru început ca impediment la căsătorie, de aceeași greutate ca și cuscria de felul întâi. Pe baza normelor dreptului roman și a obiceiurilor stabilite între creștini și pe baza prevederilor canonului 54 al sinodului VI ecumenic, cuscria de felul doi a fost socotită ca impediment la căsătorie până în gradul patru inclusiv. Dar cu timpul, impedmentul acestei înrudiri a fost extins până în gradul șase inclusiv, de către sinodul de la Constantinopol, din anul 966.

Pe temeiul celor spuse în legătură cu înrudirea cuscriei de felul al doilea se pot anunța următoarele reguli:

Cuscria de felul al doilea constituie un impediment la căsătorie în toate cazurile până inclusiv în gradul cinci, iar în gradul șase și șapte numai în cazul când prin căsătorie s-ar produce amestec ilicit de nume care în gradul șapte este inevitabil.

Dispensele de acest impediment în gradele cinci, șase și șapte, pot fi acordate de către episop, iar în gradul patru, numai de către sinod.

c) Cuscria de felul al treilea, rudenie ce se realizează între trei familii, prin cel puțin două căsătorii, constituie și ea un impediment după rânduielile bisericești, până inclusiv în gradul trei așa cum s-a stabilit pe cale de obicei.

În Art. 203 din Codul penal actual se definește infracțiunea de incest drept raportul sexual între rude în linie directă sau între frați și surori, prevăzându-se pedeapsa cu închisoare de la 2 la 7 ani, fiind inclusă în categoria infracțiunilor privitoare la viața sexuală.

Can. 75 al Sf. Vasile cel Mare prevede epitimia de 11 ani pentru cel care are relații sexuale cu sora vitregă (de mamă sau de tată), epitimie executată în public, trecând prin cele 4 trepte de penitență. În canoanele 68 respectiv 79 Sfântul Părinte subliniază cât de grav este acest impediment. Astfel :

Can. 68 al Sf. Vasile cel Mare: Legătura de căsătorie a persoanelor din rudenia oprită, de se va dovedi, ca una ce s-a făcut întru păcatele oamenilor, va primi epitimia adulterilor.

Can. 79 Vasile cel Mare: Iar cei ce înfurie asupra vitregelor, se supun aceluiați canon ca și cei ce se pornesc asupra surorilor lor.

Sfântul Ioan Postitorul în canonul 24 spune: „ Acela dintre cei ce au căzut în incest, care a comis necuviința cu sora sa proprie se exclude pe cincisprezece ani de la Împărtășanie. Iar noi rânduim ca acesta să se învrednicească de Împărtășanie după trei ani, dacă în fiecare zi va posti până seara și va mânca mâncare uscată și va face în fiecare zi 500 de metanii”.

Impedimente absolute

Lipsa unor însușiri fizice, necesare pentru căsătorie, poate prezenta și ea o gravitate din cauza căreia scopul căsătoriei nu poate fi asigurat și prin urmare atunci când se constată o anumită lipsă, căsătoria nu se poate permite, cel puțin atât timp cât durează respectiva lipsă.

Cei care vor să se căsătorească să dispună de sănătatea fizică trebuitoare, adică să nu sufere de astfel de boli, care ar primejdui sănătatea celuilalt sau care ar primejdui sănătatea urmașilor.

Lipsa facultăților sau însușirilor fizice necesare, aduce prejudicii încheierii căsătoriei, fie că această lipsă se constată la partea bărbătească sau la cea femeiască. Impedimentul impotenței lovește în dreptul vieții sexuale, spune canonistul Valerian Șesan, acest drept formând o parte esențială din drepturile divine și umane ale contractului matrimonial, în acest sens participarea la viața sexuală fiind privită ca datorie conjugală (debitum conjugale). Sub impotența de a presta datoria conjugală se înțelege însă numai neputința împreunării sexuale, nu și infertilitatea.

I Lipsa facultăților mintale a ambilor sau a unuia din soți constituie un impediment absolut, pentru motivul că aceștia trebuie să aibă toate facultățile spirituale normale. Dacă la încheierea oricărui act se cere ca ce-l care-l face, îl semnează sau consimte la contractarea lui să fie om sănătos din punct de vedere sufletesc, cu atât mai mult se cere acest lucru la contractarea celui mai însemnat act din viața omului, căsătoria. Legile bisericești interzic dreptul de a se căsători celor care suferă de o boală permanentă cronică, cum ar fi nebunia furioasă, idioțenia, tâmpenia, etc.

II. Impotența fizică de a îndeplini datoria conjugală. Acest impediment nu era cunoscut la romani ca un motiv de anulare a căsătoriei. Cineva denunța căsătoria în caz de impotență pe cale de divorț, care era așa de larg admis în legislația romană, și care înlătura orice alte probe atât de dificile și chiar rușinoase.

Deși nu este prevăzut în chip expres în legislația civilă, el constituie, totuși, un motiv serios de divorț, în cazul în care această situație nu a fost cunoscută înainte de căsătorie și când nu a existat un consimțământ, o acceptare a unei astfel de situații.

Impotența bărbatului era un motiv de divorț, tot ca și sterilitatea femeii. Numai bărbatul avea drept de a repudia soția, iar aceasta era lipsită de privilegiul de a părăsi bărbatul.

III. Lipsa consimțământului autorității tutelare constituie iarăși un impediment la căsătorie fiind condamnați copiii care se căsătoresc fără consimțământul părinților cu pedeapsa desfrânării, dacă sunt mai ales minori. În legislația noastră veche se spune: Vârstnicii având părinți cu blagoslovenia lor să se însoare.

În privința acestui impediment, legislațiile civile sunt de acord cu legislația bisericească, fiind oprită căsătoria băieților și fetelor neajunși la vârsta prescrisă de lege, fără consimțământul autorităților tutelare de a da acest consimțământ.

IV. Căsătoria existentă legal. Singura legătură dintre bărbat și femeie corespunzătoare scopului și funcției a fost întotdeauna monogamia principiu care a fost respectat în Vechiul Testament și în legislația romano-bizantină.

Biserica creștină a dat o nouă autoritate acestui principiu socotind desfrânare orice legătură sexuală a unui bărbat cu o femeie în afară de căsătoria încheiată legal. Legislațiile civile prevăd și ele acest impediment la căsătorie, așa că este acord între dispozițiile Bisericii și legislațiile civile.

Este necesar să se mențină practica în vigoare, în sensul că nu se poate trece în a doua căsătorie religioasă fără ca cea dintâi să fi fost desfăcută și de Biserică.

V. Graviditatea logodnicei constituie un impediment important firesc la contractarea căsătoriei. Chiar încheiată, căsătoria se poate anula. Din clipa în care graviditatea logodnicei este dovedită, cel care cere desfacerea este îndreptățit, deoarece el a fost încredințat de neseriozitatea și necinstea logodnicei. După vechea legislație, logodna avea și un caracter legal obligatoriu. Actualul cod civil dă însă toată libertatea de acțiune tinerilor logodnici, prin faptul că o ignoră complet. Nu obligă să se efectueze după ea căsătoria, mai ales când unul s-a dovedit a fi incorect. Se poate însă expune la daune de interese acela care fără motiv, provoacă desfacerea logodnei.

VI. Hirotonia. Cel care a acceptat să fie hirotonit în treptele ierarhiei de drept divin – diacon, preot, episcop – fiind necăsătorit, nu se mai poate casatori după aceea (Can. 26 apostolic ; Can. 3, 6 Trulan ; Can. 1 Neocez.).

Este un impediment absolut la căsătorie formulat de canoane, încă din primele veacuri ale vieții creștine. Biserica potrivit dispozițiilor canonice, interzice căsătoria după primirea hirotoniei în treptele ierarhice.

Cel ce voiește a se hirotoni în diacon sau preot trebuie să se căsătorească înainte de hirotonie. Constituțiile Apostolice și canonul 26 apostolic opresc căsătoria după hirotonie.

La Congresul panortodox de la Constantinopol din 1923 s-a hotărât căsătoria a doua a preoților și diaconilor rămași văduvi prin deces. Rânduielile canonice prevăd oprirea clericilor de la căsătoria a doua după hirotonie și indică sancțiuni pentru infractori.

VII. Voturile monahale. Cel care a fost tuns în monahism, depunând voturile ascultării, sărăciei și castității, nu se mai poate casatori (Can. 16 – IV Ec, Can. 6 al Sf. Vasile cel Mare s.a.).

Din primele veacuri ale existenței sale, creștinismul promova viața morală, trăită în castitate, pe lângă viața socială și familială bazată pe Taina Căsătoriei, prin care de asemenea se poate ajunge la realizarea idealului creștin. Căsătoria monahilor, de la început, a fost oprită și supusă acelorași penalități bisericești. Acela care își alege viața monahală, se leagă în mod solemn că renunță la orice legături trupești și această promisiune trebuie s-o respecte, căci altfel e un sperjur și un renegat.

Pe temeiul canoanelor 6 și 18 ale Sfântului Vasile cel Mare,19 al Sinodului de la Ancira și 44 Trulan, votul monahal definitiv este considerat impediment la căsătorie.

Canonistul Nicodim Milaș interpretând canonul 16 al Sinodului IV Ecumenic, care prevede excomunicarea monahilor căsătoriți și dreptul episcopului de a dispune umanitar de cei în cauză, spune: dar aceasta nu trebuie să se interpreteze în felul că episcopul ar avea dreptul de a recunoaște legală căsătoria încheiată între persoanele respective…, ci poate numai să nu excludă cu totul din comunitatea Bisericii pe infractori, hotărând o epitimie mai mică sau mai mare , conform dreptului de a dispune cu pogorământ.

Întrucât Canonul 44 Trulan, care recunoaște acest impediment este ultima hotărâre cu autoritate ecumenică, Biserica nu poate renunța la acest impediment.

VIII Existenta căsătoriei a treia. După desfacerea primei casatorii – prin moartea unui soț sau prin divorț, Biserica a îngăduit, cu epitimii, încheierea căsătoriei a doua și a treia (Can. 4 si 50 ale Sf. Vasile cel Mare). Prin hotărârea luată de sinodul din Constantinopol, în anul 920, prin Tomus-ul Unirii, existența căsătoriei a treia a fost decretată ca impediment absolut la încheierea unei noi casatorii.

Canonul 4 al Sfântului Vasile cel Mare spune că adevărata căsătorie este numai prima, pe a doua o tolerează ca o indulgență față de slăbiciunea omenească. În acest canon ca și în canoanele 50 și 80, are în vedere pe cei ce contractează o a treia sau a patra căsătorie. Și pe una ca aceasta o numește nu nuntă ci poligamie, ba mai curând desfrânare ce se pedepsește. Pentru aceea și Domnul a zis samarinencei care schimbase cinci bărbați: „cel pe care-l ai acum nu-ți este bărbat” (Ioan 4, 18).

Potrivit dispozițiilor canonice, Biserica îngăduie căsătoria a doua și a treia, cu aplicarea epitimiei prevăzute de sfintele canoane. Căsătoria a patra nu mai poate fi îngăduită din punct de vedere religios, astfel că ea devine un impediment la care Biserica nu poate și nu se cuvine să renunțe.

În secolul al X-lea patriarhul Poliact l-a oprit pe împărat de a intra pe ușile împărătești până ce nu va face penitență, pentru că s-a căsătorit a doua oară. Căsătoriile a doua sau a treia nu se celebrează de către Biserică la fel ca prima căsătorie. Căsătoria a treia era privită de Biserică drept o neînfrânare și mai mare (față de a doua), Sfântul Vasile cel Mare în canonul 50 declarând-o direct nelegiuire, dar tot Sfântul Vasile o declară mai bună ca desfrânarea.

Impedimente la impedimente

I Lipsa vârstei necesare pentru încheierea căsătoriei. Pentru a se săvârși o căsătorie, trebuie să se aibă în vedere posibilitatea îndeplinirii scopului fizic și moral care se urmărește prin unirea conjugală.

Dreptul roman și cel bizantin, ca și cel bisericesc sunt de acord în această privință, stabilind vârsta de 14 ani, pentru genul masculin și 12 ani pentru genul feminin. Aceasta este vârsta socotită ca matură pentru contractarea unei căsătorii legale și canonice. La această vârstă se socotește, că ambele părți au ajuns la pubertate.

Ținându-se seama de scopul esențial al Căsătoriei, nașterea de copii, prin lege s-a stabilit o vârstă minimă, care presupune dezvoltarea fizică a viitorilor soți ca să poată da naștere la copii sănătoși. Această vârstă, potrivit articolului 4 din „Codul Familiei” , este de 18 ani pentru bărbat și 16 ani pentru femeie. În acest caz impedimentul vârstei este absolut și cazul este viciat din cauza stării de minorat.

În timpurile moderne vârsta pentru contractarea căsătoriei variază după loc, climă, țară, etc.Biserica în acest caz ținând seamă în binecuvântarea căsătoriei religioase de prescripțiile legislației civile. La noi la români, codul civil prevede vârsta de 18 ani pentru bărbat și 15 ani pentru femeie.

II. Timpul oprit pentru încheierea căsătoriei stabilit de Biserică. Biserica având în vedere petrecerile ce sunt în legătură cu căsătoria, oprește săvârșirea nunților în anumite zile de post și de praznice mari (Porunca a-IX-a, a Bisericii).

În toate posturile de peste an este oprită oficierea cununiei și a logodnei: în postul Paștelui, postul Crăciunului, în postul Sfinților Apostoli și al Adormirii Maicii Domnului.

De asemenea, nu se poate face nuntă în zilele de post din cursul săptămânii: Miercurea și Vinerea, nici în zilele de sărbători, care se serbează cu post precum: Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 August) și Înălțarea Sfintei Cruci (14 Septembrie). Sunt oprite nunțile și cununiile în perioada de la Crăciun și până la Teofania sau Botezul Domnului, apoi în săptămâna luminată a Învierii, până la Duminica Tomii.

Sfântul Ioan Gură de Aur, este unul din Sfinții Părinți care a combătut cu mare curaj toate viciile epocii sale. Oprirea în timpul posturilor a nunților este întărită și prin canoanele 66,69 Apostolic, dar ;i 49 Trulan.

Pentru acest impediment este bine să se păstreze normele în vigoare în Biserica Ortodoxă, să se dea dispensă de chiriarhul respectiv, cu aplicarea unei epitimii.

IV. Înșelăciunea. Este o cauză de nulitate a căsătoriei, căci în locul consimțământului real, înșelăciunea face loc numai aparenței. Și în privința acestui impediment legislațiile civile sunt de acord cu dispozițiile Bisericii.

Eroarea asupra persoanei constă în înlocuirea persoanei cu care cineva a consimțit a se căsători, printr-o altă persoană. Deci prin eroare sau înșelăciune de persoane trebuie să înțelegem prezența unei tinere, care în momentul căsătoriei a trecut drept soție înlocuind pe aceea cu care se consimțise mai înainte. Dreptul contractantului față de persoana care s-a substituit alteia și a înșelat buna credință, poate să fie acela de a cere anularea căsătoriei.

V. Logodna. Este noua formă a contractului căsătoriei; logodnicul și logodnica se făgăduiesc în fidelitate reciprocă dar, în același timp se făgăduiesc în logodna lor, lui Dumnezeu. Întrucât ea corespunde contractului, care pentru dreptul roman reprezenta esența și forma concretă a consimțământului care valida căsătoria, pentru o perioadă binecuvântarea logodnei era suficientă și avea un rol în sine și nu era, ca astăzi, doar o pregătire pentru Cununie.

Logodna religioasă săvârșită separat, înainte de nuntă este socotită ca impediment la căsătoria cu o altă persoană decât cu cea cu care s-a logodit.

Până astăzi Biserica tratează logodna cu aceeași severitate și, asimilând logodna cu căsătoria, nu permite hirotonia acelor candidați care la intrarea în cler au fost logodiți bisericește și apoi au stricat logodna, considerându-i ca și când ar fi divorțați și neîngăduindu-le să se căsătorească cu o altă persoană, pentru că această căsătorie se socotește ca a doua.

Legislațiile civile nu prevăd acest impediment, dar printre motivele de divorț este prevăzută vrășmășia săvârșită de un soț împotriva vieții celuilalt soț.

VI. Condamnarea pentru crimă. Acest impediment, deși nu este menționat în mod expres în dreptul canonic, totuși potrivit Canoanelor 22 Ancira, 56 și 65 ale Sfântului Vasile cel Mare, condamnarea pentru o crimă este considerată ca impediment la căsătorie, până la expirarea pedepsei.

Întrucât condamnarea pentru crimă este considerată de legislațiile civile ca motiv de divorț, socotim că este cazul a se menține acest acord între legislațiile civile și normele Bisericii.

VII. Anul de doliu. Trebuie să fie respectat de către soț și în special de către soție pentru jalea bărbatului, pentru săvârșirea parastaselor, ca și pentru motivul de a nu fi rămas gravidă. Uzul acesta a existat și în dreptul roman și în cel bizantin. Biserica a admis această dispoziție și a înțeles să formuleze regula, că în timpul unui an de zile, anul de doliu, nu se poate săvârși cununia văduvei cu altă persoană. Este dispensată soția unui trădător de țară, a unui fugar, a unui criminal. Codul civil român prevede 10 luni de doliu pe care trebuie să le respecte văduva, pentru a preveni o eventuală naștere posterioară primei căsătorii.

Un copil născut la 11 sau 12 luni de la decesul soțului legitim atrage după sine bănuiala de desfrânare asupra soției. Soțul, din punct de vedere civil, nu are obligația de a respecta un an sau 10 luni de doliu.

VIII. Serviciul militar. Biserica a privit la început acest impediment cu rezervă, din motivul că, potrivit învățăturii ei, cel care voiește să contracteze o căsătorie, nu trebuie să fie legat de obligații care ar putea tulbura viața conjugală.

În prezent socotim că acest impediment bazat pe anumite concepții depășite asupra serviciului militar, nu mai este îndreptățit, cu atât mai mult cu cât nu se întemeiază pe un canon cât și datorită faptului că satisfacerea serviciului militar nu mai este o îndatorire obligatorie.

Pentru faptul că această condiție este evidentă din reglementarea relațiilor de familie între persoane de sex diferit (art. 1, 4, 5, 25, 47-52, 53-60, C. fam.), legea civilă nu o mai prevede expres Dacă unul dintre scopurile căsătoriei este nașterea de prunci, căsătoriile între persoane de același sex nici nu pot fi concepute.

Condiția diferenței de sex interesează mai mult în situația persoanelor al căror sex nu este suficient diferențiat, adică în situația intersexualizării și a transsexualismului, acestea fiind probleme de ordin medical.

Din punct de vedere biologic, viitorii soți trebuie să aibă capacitatea fizică de a se căsători, ei trebuind să ajungă la vârsta pubertății. Numai persoanele pubere au dreptul de a încheia o căsătorie legal, considerându-se că la această vârstă ele pot procrea copii sănătoși și normali, în același timp avându-se în vedere și sănătatea personală a soților.

Pentru faptul că vârsta pubertății diferă între persoane, s-a stabilit o vârstă minimă pentru căsătorie, superioară vârstei pubertății reale, legea civila din Romania a stabilit vărsta de 18 ani împliniți pentru bărbat și de 16 ani împliniți pentru femeie: " Bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vîrsta de optsprezece ani, iar femeia numai dacă a împlinit șaisprezece ani " (art. 4 alin. 1, C. fam.), existând astăzi propuneri la nivelul Consiliului Superior al Magistraturii de a se scădea vârsta căsătoriei până la 16 ani pentru minori în noul Cod al familiei, dar numai cu aprobări și pentru "motive temeinice".

În Biserica Ortodoxă se respectă vârsta impusă de legea civilă pentru administrarea Sfintei Taine a Cununiei și pentru faptul că urmează căsătoriei civile, majoratul matrimonial fiind o condiție fizică. Însă, atunci când logodna, ca primă parte a căsătoriei se săvârșea independent de cununie se ajunsese până la acceptarea vârstei de 7 ani și chiar sub această vârstă, considerându-se că de la această vârstă se dezvolta facultățile spirituale ale copilului.

Pravila de la Târgoviște prevedea: "Nunta ce nu e de vârsta, acea fără de nici o socoteală să se dispartă, și nevârsta se cheamă când nu este bărbatul de paisprezece ani și muierea de doisprezece ani cel puțin", iar clericii care săvârșeau cununia cu încalcarea prescripțiilor legale, adică celor care nu impliniseră vârsta prescrisă de codul civil erau destituiți, iar cei doi tineri se supuneau excomunicării.

II. RÂNDUIELI CANONICE- cu privire la modul în care se administrează Sfânta Taină a căsătorie și efectele Tainei

Săvârșitorul Tainei Cununiei

Potrivit rânduielilor religioase, cât și a celor juridice bisericești, săvârșitorul Tainei Cununiei poate fi numai episcopul sau preotul care are hirotonia validă și care să nu fie pus sub vreo pedeapsă, care să-l oprească de la săvârșirea Sfintelor Taine.

Vechile Pravile îi opresc pe preoții-călugări (ieromonahi) să oficieze nunta, ca unii care au făcut votul castității și care nu pot deci lua parte nici la dansul ritual de la „Isaie dănțuiește …”, nici la ospățul și petrecerea cu care e împreunată de obicei nunta. În cazuri exepționale, atunci când nu există un alt preot care să oficieze nunta preotul poate să oficieze cununia propriului său fiu sau a fiicei sale.

Săvârșitorul Tainei este în Biserica Ortodoxă preotul, pentru că prin el vine în fața celor ce se căsătoresc și în mijlocul lor în mod invizibil Însuși Hristos, care pecetluiește legătura naturală pe care ei o realizează prin consimțirea între ei și care îi menține pe aceștia uniți în El. A considera căsătoria încheiată numai prin consimțirea soților, ca în catolicism, unde preotul este numai martor, înseamnă a o vedea doar la nivelul ei de legătură naturală. Sfântul Ignatie al Antiohiei spune: „că cei ce se căsătoresc trebuie să se adreseze episcopului, nu numai ca să primească de la el permisiunea, ci și binecuvântarea pentru ca nunta să se facă în Domnul și nu după poftă”.

Acolo unde preotul nu slujește nunta nu poate fi vorba de Taină. Mărturisirea Ortodoxă o spune lămurit: „Care este a șasea Taină? Răspuns: Cinstita nuntă. Aceasta se face mai întâi cu învoirea bărbatului și a femeii între dânși, nefiind la mijloc vreo împiedicare. Dar învoirea nu este îndestulătoare pentru adevărata nuntă, decât numai dacă ei înșiși vor mărturisi unul altuia, înaintea preotului, făgăduința lor și să-și dea mâna că vor păzi unul altuia credința și dragostea nunții până la sfârșitul vieții lor și că în nici o primejdie nu va lăsa unul pe altul. În sfârșit, preotul întărește și binecuvintează această înțelegere și făgăduială a lor. Și astfel se împlinesc cele scrise: «Cinstită este nunta și patul neîntinat» (Evrei 13.4).

Primitorii Sfintei Taine a Cununiei

Primitorii sunt doi credincioși ai Biserici, de sex diferit care dovedesc că au botez valid și îndeplinesc condițiile pe care le impune Biserica spre a fi respectate. Despre aceste condiții am vorbit în capitolul trecut. Persoanele care vor să se căsătorească trebuie să se mărturisească în prealabil și să primească dezlegare de păcate.

Nașii la Cununie

Atât la logodnă, cât și la cununie, mirii sunt asistați de nași sau nuni. Rostul nașilor la Cununie este la fel ca și la Botez: ei sunt părinții spirituali ai celor care se vor naște ca familie, în Biserică.

Nașii nu sunt doar simpli asistenți așa cum sunt ceilalți nuntași, nu au doar un rol estetic sau întregitor al decorului, ci ei sunt sau devin din acel moment părinți sufletești sau sppirituali ai finilor.

Având în vedere aceste considerații mirii trebuie să fie călăuziți, în alegerea nașilor, de principii creștinești sănătoase, duhovnicești și nu deinterese care pot crea stări conflictuale crize sau cel puțin indiferentism.

Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească nașii la cununie pot fi sintetizate astfel:

nașii să fie ortodocși;

nașii sau nunii să fie mai în vârstă decât mirii , pentru a avea mai multă autoritate în fața lor și mai multă experiență de viață;

trebuie ca ei să fie căsătoriți civil și religios, având o viață de creștin model. În Regulamentul Instanțelor de Judecată al Bisericii Ortodexe Române la articolul 47 se spune că : “Clericii sunt obligați să nu oficieze Taine Cununiei decât între ortodocși, asistați de nuni ortodocși” .

Materia Sfintei Taine a Cununiei

Materia este consimțământul liber al bărbatului și al femeii de a se uni și trăi împreună întreaga viață, în iubire și sprijin reciproc, pentru îndeplinirea tuturor îndatoririlor prin care se realizează scopul căsătoriei.

Materia Sfintelor Taine nu este numai un „semn vizibil”, ci și substratul natural care se schimbă datorită prezenței energiilor divine. În Taina Sfintei Cununii materia este dragostea dintre bărbat și femeia, după Sfântul Ioan Gură de Aur: „ Dragostea îi unește pe cei doi miri și îi unește cu Dumnezeu”.

Locul săvârșirii Sfintei Taine a Cununiei

Locul în care se săvîrșește Slujba Cununiei este biserica și nu în alte locuri cum se obișnuiește. De ce? Pentru că biserica este locul în care Dumnezeu este tot timpul prezent prin Sfintele Daruri și este locul în care se săvârșesc și celelalte sfinte taine; săvârșindu-se deci în biserică ea este făcută în fața lui Dumnezeu.

Un alt motiv pentru care cununia se face în biserică este faptul că ea este unul din evenimentele cele mai de seamă din viața omului, trebuie săvârșită în mijlocul comunintății creștine din care fac parte mirii, deci în biserică – locașul de adunare al comunității, locul unde comunitatea se bucură împreună cu mirii și sunt copărtași la bucuria mirilor și la cele mai importante evenimente din viața religioasă a fiecărui creștin.

Timpul săvârșirii Sfintei Taine a Cununiei

Cât privește timpul săvârșirii Sfintei Cununii sunt socotite potrivite zilele care nu sunt prevăzute ca zile de post și cele în care nu se serbează praznice mari ale Bisericii. În nici un caz nu se săvârșesc Cununii în zilele de Miercuri și Vineri, la 29 august, și la 14 septembrie. Cu aprobarea episcopului, pentru cazuri speciale, pot fi săvârșite Cununii după prima săptămână și înainte de ultima săptămână a posturilor mai mari de peste an, în principiu la domiciliul soților și cu recomandarea evitării petrecerilor. Nu se mai fac, de asemenea, nunți în Săptămâna Luminată , în timpul dintre Crăciun și Bobotează (25 dec.- 6.ian.), în Duminica Rusaliilor, în toate praznicele împărătești, precum și în ajunul tuturor praznicelor împărătești, pentru ca veselia lumească a nunții să nu eclipseze bucuria duhovnicească a celor mai mari sărbători creștine, transformându-le în prilejuri de desfătare și petrecere lumească. Canonul 52 Laodiceea și canonul 62 Apostolic menționează că nu se cade ca în timpul „patruzecimii” să nu se facă nunți.

Efectele Sfintei Taine a Cununiei

Încheierea căsătoriei dă naștere, pentru cei care o încheie, unor raporturi multiple, complexe, de naturi diferite, unele dintre ele făcând obiectul reglementărilor juridice. Sunt reglemente din punct de vedere legat atât raporturile patrimoniale și nepatrimoniale dintre soți, stabilindu-se drepturi și obligații reciproce pentru aceștia.

Relațiile ce se nasc între soți în urma încheierii căsătoriei au la bază principiul egalității între sexe, art. 258 din Codul civil stabilind că “familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora, precum și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura căsătoria ”conform prevederilor din articolul 308 din Codul civil.

1) Obligații juridice și morale dintre soți

Prin încheierea căsătoriei se creează obligații din punct de vedere juridic, dar și numeroase relații personale din punct de vedere social. Relațiile personale dintre soți cuprind un domeniu foarte vast, iar normele dreptului familiei reglementează numai o parte din aceste relații, celelalte relații personale de exemplu, acelea referitoare la prietenia și afecțiunea reciprocă, au un caracter moral.

Toate relațiile dintre soți sunt bazate pe principiul deplinei egalități în drepturi și obligații, acest lucru fiind reglementat atât în privința relațiilor personale, cât și patrimoniale, stare de fapt consfințită atât de Constituția României în art. 44 pct. 1, cât și în art. 1 alin. 4, Codul familiei.

Există mai multe obligații cu privire la relațiile personale dintre soți :

obligația de sprijin moral reciproc (art. 2 Codul familiei);

obligația de fidelitate;

obligația de a locui împreună;

îndatoriri conjugale;

obligația de a stabili numele de comun acord pe care-l vor purta viitorii soți (art. 28 Codul familiei).

Enumerarea și întinderea obligațiilor dintre soți

Conform art. 2 Codul familiei, căsătoria este consecința prieteniei și respectului pe care fiecare din cei doi parteneri îl au pentru celălalt. Aceasta are ca efect sprijinul moral pe care fiecare din soți trebuie să și-l acorde într-o situație dificilă, ca de exemplu : îngrijiri atente și devotate, încurajări și ajutor pentru a spori nivelul intelectual.

1) Obligația de fidelitate. Dacă în Codul familiei această obligație nu era prevăzută, fiind considerată una intrisecă căsătoriei, legiuitorul a prevăzut obligația de fidelitate expres in Noul Cod Civil. Obligația de fidelitate presupune doua aspecte: unul pozitiv prin îndeplinirea de către fiecare soț a îndatoririlor conjugale, dar și unul negativ prin a nu întreține o relație sexuală în afara căsătoriei.

2) Obligația de a locui împreună este exprimată prin decizia celor doi asupra domiciliului unde vor locui cei doi soți, iar dipozițiile legale din art. 26, Codul familiei, facilitează viața în comun. În cazul în care nu există motive temeinice pentru domicilii separate, refuzul nejustificat de a locui împreună cu celălalt poate constitui motiv de divorț. Abandonul domiciliului sau evacuarea forțată a soțului este pasibilă de pedeapsă penală, conform art. 305, litera a.

3) Îndatoririle conjugale se referă în mod distinct la relațiile conjugale, fie că locuiesc în comun sau seperat. Cei căsătoriți „sunt considerați ca formând cea mai mică unitate socială religioasă, adică familia creștină sau sanctuarul familial creștin”. Prin căsătorie, cei doi soți s-au unit trupește și într-o măsură chiar sufletește. După căsătorie, soții trebuie să ajungă la o desăvârșire sufletească, pentru că numai atunci se vor purta unul față de altul așa cum se poartă cu ei înșiși. Neîndeplinirea obligației conjugale de către unul sau de către ambii soți nu înseamnă neapărat infidelitate. Neîndeplinirea culpabilă a obligației conjugale de către unul dintre soți nu-l îndreptățește pe celălalt soț supună la raporturi sexuale prin constrângere, deoarece într-un asemenea caz se săvârșește infracțiunea de viol. Neîndeplinirea acestei obligații constituie motiv temeinic de divorț pentru soțul care dorește îndeplinirea ei.

Obligații de sprijin morale. Aceasta este reglementată în articolul 309 din Codul Civil. Prin denumire această obligațiune pare să aibă un caracter moral, dar în realitate este o îndatorire cu caracter juridic a cărei neîndeplinire poate constitui motiv de divorț, tototdatăpoate îmbrăca forma contravenției sau chiar a infracțiunii de abandon de familiei.

Din referatul biblic asupra creației primei perechi de oameni reiese că scopul căsătoriei este îndoit :

conservarea și înmulțirea neamului omenesc: “Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul !” (Facere 1, 28). Nașterea de prunci devine astfel un mijloc de dobândire a mântuirii, cu condiția să fie crescuți „în credință, iubire și sfințenie” (I Tim 2, 15). După cum spune și Părintele Stăniloae: „actele de unire trupească se îmbibă prin asumarea acestei responsabilități de un element spiritual și mai accentuat”.

În felul acesta, în faza întâi a căsătoriei un mare rol în transfigurarea legăturii trupești, care deține un loc mai mare între soți, îl are asumarea răspunderii nașterii de prunci, ca în partea a doua această legătură să fie în mare măsură depășită în ființa ei de unirea spirituală în care soții au progresat”.

b. întrajutorarea reciprocă a celor doi soți: „Nu este bine să fie unul singur ; să-i facem ajutor asemenea lui !”(Facere 2, 18).

Din momentul unirii lor, cei doi soți își datorează unul altuia fidelitate deplină și întrajutorare cu tot devotamentul și la bine și la rău, abținându-se de la folosirea oricărui mijloc care ar împiedica nașterea de copii.

Prin căsătorie soții dobândesc anumite drepturi și își asumă anumite obligații atât unul față de celălalt, cât și împreună față de copiii lor. De aceea e bine ca soții să cunoască, înainte de a încheia căsătoria, atât drepturile pe care le vor putea pretinde unul față de celălalt în urma căsătoriei lor, cât și obligațiile de la care nu se vor putea sustrage fără motiv bine întemeiat.

Soții trebuie să știe că impulsul natural sexual care îndeamnă pe bărbat și pe femeie să se apropie și să se unească a fost sădit în firea lor în primul rând pentru nașterea de copii, dar că atâta timp cât, fără vina lor, acest scop nu se realizează, afecțiunea și iubirea lor, ca și întrajutorarea, nu trebuie să slăbească, ci cu conștiință împăcată că nu au păcătuit împotriva poruncii divine, ”creșteți și vă înmulțiți”, să-și îndeplinească celelalte îndatoriri care corespund esenței și scopului căsătoriei.

În ce privește înțelegerea cu care sunt datori să-și răspundă reciproc la solicitarea pentru satisfacerea impulsurilor naturale, cei doi soți e bine să cunoască recomandarea și precizarea Sfântului Apostol Pavel, care spune : „Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul, asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia ; să nu vă lipsiți unul de altul decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciți cu postul și cu rugăciunea și iarăși să fiți împreună ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre”(I Corinteni 7, 4-5).

Soții, din povățuirea preotului duhovnic, trebuie să cunoască, că prin binecuvântarea căsătoriei lor, ei devin răspunzători înaintea lui Dumnezeu, în primul rând, și apoi înaintea oamenilor, pentru nerespectarea fidelității. Această nerespectare, adulterul , scoate pe cel care îl săvârșește de sub harul Duhului Sfânt și îl face răspunzător înaintea societății pentru distrugerea unității, cinstei și demnității familiei, întrucât de stabilitatea și tăria familiei depinde însăși tăria și progresul societății. In cadrul îndatoririlor pe care și le asumă căsătorindu-se, soții trebuie să-și îngrijească în mod special copiii, care sunt sânge din sângele lor. La creșterea fizică a copiilor, la pregătirea lor intelectuală și la educarea lor spirituală și morală, soții – ca și părinți – sunt obligați atât de dreptul divin și bisericesc, cât și de dreptul uman, dreptul care reglementează viața socială a fiecărui soț.

Părinții Sinodului local din Gangra au hotărât aspre și grave sancțiuni, atât pentru părinții care nu și-ar îngriji copiii (canonul 15) cât și pentru copiii care nu ar da cinstea cuvenită părinților, chiar și în cazul în care părinții lor n-ar fi ortodocși (canonul 16).

Întemeiați pe referatul biblic despre crearea omului ca bărbat și femeie, precum și pe învățătura apostolică după care în Hristos nu mai este parte bărbătească și parte femeiască (Galateni 3, 28). Sfinții Părinți susțin în termeni clari ideea egalității dintre bărbat și femeie. Si unul și celălalt sunt purtători ai chipului lui Dumnezeu, cu aceleași daruri creaturale și cu aceeași responsabilitate.

Codul Familiei, reglementând amănunțit Căsătoria și Familia, spune : „ în relațiile dintre soți, precum și în exercițiul drepturilor față de copii, bărbatul și femeia au drepturi egale” (art.1, aliniat 3) și, mai precis : Bărbatul și femeia au drepturi și obligații egale în căsătorie (art. 25) , apoi : Ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori… (art. 97). Mama și copiii, în țara noastră, au parte de o ocrotire deosebită, în scopul asigurării unor generații viitoare cu o bună dezvoltare fizică, spirituală și morală.

Biserica Ortodoxă Română se străduiește – folosind mijloacele specifice misiunii ei – ca toți membrii ei să considere căsătoria și nașterea de copii ca o datorie de cea mai înaltă responsabilitate morală, socială și națională, identificându-se cu toate îndatoririle ce le revin, după învățătura Sfintei Scripturi, ca soți și părinți, pentru a asigura astfel permanența și tăria neamului, de-a lungul mileniilor viitoare, așa cum au asigurat-o toți înaintașii noștri, de-a lungul mileniilor trecute, până în prezent. Căsătoria, dacă e săvârșită după legea cununiei sfinte și a unirii fecioriilor, devine cadrul cel mai obișnuit de împlinire a acestei calități. De aceea, familia este și cadrul virtual al celei mai desăvârșite armonii trupești, sufletești și al unității bărbatului cu femeia lui.

Bărbatul, omul în genere primește și pãstreazã prin darul dumnezeiesc aceastã putere de a le ridica pe cele pãmântești la cele cerești, lucrare prin care se face, cu adevãrat, colaborator al lui Dumnezeu în lume. Înțelegem de ce Iisus a „ridicat căsătoria la rangul de Taină, cu toate că Moise coborâse rațiunile creației (îngăduirea datã de Moise referitoare la cartea de despărțire) . Iisus intervine așadar re-creator, întărind căsătoria la rostul ei de la începutul zidirii, adică ridicând-o la rangul de Taină.

Preotul Arsenie Boca leagã aspectul acesta tocmai de caracterul „înălțat al familiei și citeazã spre lămurire din Maleahi: „Oare nu i-a fãcut El ca sã fie o singurã făptură cu trup și suflet? Și această făptură întrunitã (unitatea căsătoriei), la ce năzuiește ea? Odrasle pentru Dumnezeu.

Efectele juridice ale cununiei reglementate de Biserică:

cei căsătoriți formează o mică unitate socială adică, familia creștină care împreună cu alte familii, formează o comunitate locală;

cu toate că fiecare persoană își păstrează propria individualitate, totuși cele două formează un singur trup, având importanță în calcularea gradelor de înrudire;

sub raport religios se crează îndatoriri și drepturi reciproce și egale între soți;

soții au aceleași drepturi față de copii;

prin administrarea Tainei Cununiei, cei doi soți sunt obligați să viețuiască împreună până la sfârșitul vieții;

încetarea căsătoriei este admisă doar în situația morții unuia dintre soți sau în cauze asimilate cu moartea;

divorțul este admis având ca și cauză adulterul sau motive asimilate cu moartea parțială sau totală, fie fizică, fie religioasă, fie morală sau civilă.

Prin încheierea căsătoriei, după rânduielile legilor de stat și după canoanele Bisericii, are loc înființarea familiei, care este piatra de temelie a întregului edificiu social al Bisericii.

Relațiile de familie se bazează pe prietenie și afecțiune reciprocă între membrii ei, care sunt datori să-și acorde unul altuia sprijin moral și material. Potrivit acestor documente normative, familia îndeplinește următoarele funcții:

– reproducerea populației, perpetuarea neamului omenesc, avându-se în vedere funcția biologică a familiei, care asigură această funcție;

– funcția economică care își găsește expresia în ducerea în comun a treburilor casnice și comunitatea de bunuri a soților, precum și în ajutorul acordat membrilor ei aflați în incapacitate de a munci;

– funcția educativă, prin care educația în familie are ca scop formarea unui om cu o dezvoltare multilaterală și armonioasă. Constituția României, art.29, pct.6, arată că părinții au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine. Statul edictează norme juridice și stabilește atribuții anumitor organe de stat în vederea asigurării desfășurării corespunzătoare a procesului educativ în familie.

Statul ocrotește căsătoria și familia, el sprijină prin măsuri economice și sociale, dezvoltarea și consolidarea familiei . Acest lucru îl realizează cu ajutorul normelor dreptului familiei și al normelor juridice. Legea folosește termenul de „căsătorie” în două sensuri și anume: în primul rând „căsătorie” înseamnă actul juridic pe care îl încheie cei ce vor să se căsătorească. Încheierea căsătoriei presupune acordul de voință al viitorilor soți care consimt să li se aplice regimul legal al căsătoriei, fără a avea posibilitatea să-l modifice.

Concluzionând, putem afirma că binecuvântarea căsătoriei prin preot este o obligație pentru toți creștinii, chiar dacă legislația de stat nu-i obligă pe cei căsătoriți civil să primească și Sfânta Taină a Cununiei. Ei sunt datori să primească binecuvântarea Bisericii pentru ca legătura firească a lor să devină perfectă. Atât pentru căsătoria civilă, cât și pentru cununie trebuie respectate condițiile de fond și de formă, pentru evitarea impedimentelor, ca piedici la căsătorie. Aceste condiții sunt prevăzute în Codul familiei, pentru căsătoria civilă și în dreptul canonic pentru cununie. Prin despărțirea căsătoriei civile de cea religioasă (Codul civil din 1864) suntem nevoiți să privim în paralel aceste condiții, mai ales atunci când ele nu se armonizează. În cele de mai sus am pus în paralel condițiile de fond și de formă la căsătorie și cununie, pentru a fi mai evidente asemănările și diferențierile existente astăzi între dreptul familiei din România și dreptul bisericesc ortodox. Încheierea căsătoriei creează pentru cei doi soți un ansamblu de drepturi dar și obligații reciproce.

III. CĂSĂTORIILE MIXTE

Biserica a impus și obligativitatea botezării și educării copiilor rezultați din asemenea căsătorii în dreapta credință.

Problema căsătoriilor mixte, trebuie analizată pornind de la o realitate concretă: frecventele dislocări de persoane, cauzate de războaie, sărăcie sau de emigrare, pentru a trata problema din punctul de vedere al Bisericii. În societatea actuală, o societate caracterizată tot mai frecvent de mișcările populației cu tot mai multe contacte între bărbați și femei, aparținând unor culturi și rase diferite, fenomenul căsătoriei dintre catolici și botezați ai altor comunități creștine, devine tot mai frecvent.

Prima abordare a problemei căsătoriilor mixte, după terminarea Conciliului Vatican II, este făcută în Raportul de la Malta din anul 1968, elaborat de Comisia pregătitoare anglicano – romano – catolică. În acest raport se recunoaște necesitatea unui studiu atent asupra doctrinei căsătoriei și a dimensiunii sale sacramentale, în exigențele sale etice, în situația sa canonică și implicațiile sale pastorale.

În privința căsătoriilor mixte, canoanele sunt categorice. Vom cita pentru edificare canonul 72 al Sinodului Trulan, de la Constantinopol din 692: Să nu se îngăduie ca bărbatul ortodox să se lege (prin căsătorie), cu femeia eretică, nici femeia ortodoxă să se unească (prin căsătorie) cu un bărbat eretic, ci de s-ar vădi că s-a făcut un lucru ca acesta de către vreunul dintre soți, căsătoria (însoțirea nelegitimă) să se dezlege; căci nu se cade a amesteca cele ce n-au amestecare, nici ca oaia să se împerecheze cu lupul și nici părtașii lui Hristos soarta (ceata) păcătoșilor, iar dacă cineva ar călca cele orânduite de noi, să se afurisească. Iar dacă oarecare, găsindu-se încă în necredință și nefiind încă numărați în turma ortodocșilor s-au legat întreolaltă, prin căsătorie legiuită și apoi unul dintre ei, alergând bine, a alergat la lumina adevărului, iar celălalt a fost ținut de legătura sărăciei, nealergând (nedorind) să vadă razele dumnezeiești, dacă soția cea necredincioasă socotește că este bine (consimte) să viețuiască cu soțul credincios sau credincioasă, să fie despărțiți, după dumnezeiescul Apostol: Căci bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă și femeia necredincioasă se sfințește prin bărbatul credincios (I Corinteni VII, 14). Din canon se vede limpede că orice căsătorie cu necreștinii sau ereticii era interzisă. Numai cele rezultate din unirea păgânilor sau necreștinilor, dintre care unul se convertea la creștinism erau îngăduite în virtutea principiului și îndemnului paulin, cunoscut în drept cu denumirea privilegiu paulin, că soțul și soția rămași necreștini se sfințesc prin soțul și soția deveniți creștini.

În același spirit, canonul 21 al Sinodului local din Cartagina interzice copiilor clericilor să se căsătorească cu păgâni sau eretici, ca și canonul 31 al aceluiași sinod care face precizarea că aceste căsătorii sunt interzise în principiu, dar îngăduite numai cu condiția ca partea neortodoxă să treacă la Ortodoxie.

Pe baza hotărârilor fixate de canoane, Bisericile Ortodoxe și deci și Biserica Ortodoxa Romană nu au admis și nu admit oficial și legal, nici în prezent căsătoriile mixte, decât în condițiile fixate în normele disciplinare menționate și obligatorii în toată Ortodoxia. Ele au fost aplicate cu acrivie sau rigurozitate mai ales în cazurile în care, prin căsătoriile mixte s-a urmărit și s-a realizat și o acțiune de prozelitism. Spiritul și obligativitatea prevederilor canonice, sprijinite și întărite și de autoritatea de Stat a Imperiului Bizantin, s-au reflectat și în legislația fiecărei Biserici ortodoxe și în atitudinile unitare fată de căsătoriile mixte. Cât privește Biserica Ortodoxa Romană, acestea sunt clar exprimate în legiuirile sale. Astfel, în Regulamentul de procedură al instanțelor disciplinare și de judecata ale Bisericii Ortodoxe Române, articolul 47, se precizează următoarele: Clericii sunt obligați să nu oficieze Taina Cununiei decât între ortodocși, asistați de nuni ortodocși. Cei de alt cult sunt obligați, înaintea căsătoriei, să îndeplinească formalitățile de trecere la Ortodoxie. Preoții care se vor abate de la aceste norme, se vor pedepsi cu canonisirea la sfânta mănăstire, până la transferare, afară de cazul când au avut dezlegarea chiriarhului.

Aceasta este deci poziția oficială a Bisericii noastre, pe care preoții trebuie să o respecte. Singura observație, care se poate face în legătura cu dispozițiile canonice și poziția Bisericii Ortodoxe fată de căsătoriile mixte este aceea că, din punct de vedere doctrinar sau haric, preotul ar putea săvârși cununia unui creștin cu o creștină care aparține oricărei confesiuni creștine în cadrul căreia se săvârșește valid Taina Sfântului Botez, care creează starea harică necesară primirii celorlalte Sfinte Taine.

De asemenea, între creștinii neortodocși cu creștine ortodoxe. Ba mai mult, preotul ortodox poate administra Taina Cununiei chiar creștinilor de orice confesiune care sunt botezați valid, chiar neortodocși, daca i s-ar cere. Cum însă legislația canonică și cea proprie Bisericii noastre cer ca preotul să nu săvârșească Taina Nuntii celor de altă confesiune sau dintre ortodocși și neortodocși, decât cu condiția ca aceasta din urmă să îndeplinească formalitățile și ritualul trecerii la Ortodoxie, această legislație trebuie respectată. Altfel, preotul este pasibil de pedeapsă. Dacă, însă în această privință există o dezlegare sau dispensă dată de chiriarhul locului, aceasta primează.

Poziția Bisericii Ortodoxe fată de căsătoriile mixte constituie și tema de discutat la Sfântul și Marele Sinod Ortodox care urmează să se țină. În vedera unei hotărâri sinodale, conferința a doua presinodală de la Chambesy din 3- 12 septembrie 1982 a ajuns la următoarele puncte de vedere care urmează a fi propuse aprobării sinodului: Căsătoria între ortodocși și eterodocși este interzisă conform acriviei canonice. Cu toate acestea, ea poate fi oficiată cu pogorământ și din dragoste față de om, cu condiția expresă ca pruncii rezultați din această căsătorie să fie botezați și educați în Biserica Ortodoxă. Bisericile ortodoxe locale pot totuși lua hotărâri cu privire la aceste căsătorii de a aplica iconomia pastorală fată de soțul ortodox, ținând cont de necesitățile lor pastorale specifice.

După rânduiala canonică și practică a Bisericii Ortodoxe, ca și conform celor stabilite de a doua conferință presinodală panortodoxă, problema căsătoriilor mixte se poate rezolva fie pe calea acriviei canonice, fie pe cea a iconomiei. Este de la sine înțeles că Biserica Ortodoxa va aplica acrivia numai în cazul în care există primejdia unui prozelitism confesional care se poate exercita și prin căsătoriile mixte. Ea este însă deschisă iconomiei, căci nu poate închide nimănui ușa mântuirii, suplinind prin aplicarea ei lipsa de har a celor care au primit Sfintele Taine în mod valabil . În acest caz, Biserica Ortodoxă poate valida atât Botezul cât și Cununia eterodocșilor care solicită ajutorul ei.

Poziția Bisericii Romano-catolice față de căsătoriile mixte a fost reglementată abia la Sinodul de la Trident, în anul 1563, când s-a luat o hotărâre formală și general valabilă care interzicea încheierea căsătoriei catolicilor cu necatolicii în alt chip decât după rânduielile Bisericii Romane, care impunea obligatoriu oficierea căsătoriei de către preotul catolic, precum și botezarea și educarea copiilor în credința catolică. Această hotărâre s-a schimbat și a evoluat între timp. Așa de pildă, după 1648, Biserica Romano- catolică a interzis căsătoriile între catolici și protestanți, dar la 1696, aceasta permitea căsătoria protestanților cu catolicii, având în vedere la încheierea acesteia doar paritatea botezului, nu a credinței. Această atitudine față de protestanți, ca și cea față de “greci”, adică față de ortodocși, care era la început mai îngăduitoare, s-au schimbat în secolul al XVIII-lea, când Biserica Romano-Catolică a impus două condiții pentru încheierea căsătoriei necatolicilor cu catolicii și anume: 1. Că soțul necatolic nu-l va stânjeni pe soțul catolic în credința sa; 2. Că el consimte să fie botezați și crescuți în credința catolică toți copiii care ar rezulta din căsătoria cu un catolic. În 1748, Papa Benedict al XIV-lea a interzis căsătoriile mixte, socotindu-le un sacrilegiu prin care s-ar practica communio in sacris cu necatolicii, ceea ce este cu desăvârșire interzis, iar în anul 1781 împăratul Austriei, Josef al II-lea, a modificat hotărârea mai veche, stabilind ca numai când tatăl este catolic copiii trebuie să fie educati toți în religia catolică, iar dacă tatăl este necatolic, copiii să urmeze după sex religia părinților, adică băieții religia tatălui, iar fetele pe cea a mamelor. De la începutul secolului al XIX-lea, atitudinea Bisericii Romano-catolice a oscilat între rigorism și îngăduință. Abia în 1916 Codex Juris Canonici a impus obligația ambilor soți de a-și boteza și educa copiii născuți din căsătoriile mixte în credința romano-catolică, cât și obligația soțului de a stărui pentru convertirea la catolicism a soțului necatolic, ca și aceea a soțului necatolic de a nu-l stânjeni pe soțul catolic în practica liberă a credinței sale (canoanele 1060-1065). Ultimele hotărâri privitoare la căsătoriile mixte au fost luate de Conciliul al II-lea de la Vatican, care au fost cuprinse și în Noul Cod canonic romano-catolic, intrat în vigoare din ianuarie 1983 (canonul 1125). Hotărârea Conciliului II Vatican a fost că aceste căsătorii se pot încheia fără dispense între catolicii orientali și necatolicii orientali, cu condiția respectării a două condiții esențiale: 1. Obligația soțului catolic să facă tot ceea ce-i stă în putință spre a-l converti pe soțul necatolic la credința catolică; 2. Obligația în scris a ambilor soți sau măcar verbal dar solemn la botezarea și educarea religioasă catolică a viitorilor copii. Singurul element nou este acela că se admite intercomuniunea cu ortodocșii în problema căsătoriilor mixte, în sensul că se permite ca, în cazul unei asemenea căsătorii serviciul cununiei să fie oficiat în biserica ortodoxă de către un preot ortodox , însă numai dacă acest lucru îl va găsi potrivit episcopul catolic competent.

În ceea ce privește Bisericile protestante, inclusiv Biserica Anglicană ca și cea Veche catolică, acestea nu au adoptat nici una dintre aceste atitudini obstructive sau intolerante în problema căsătoriilor mixte, ci au acceptat și acceptă ca valide căsătoriile oficiate după rânduielile catolice și, de asemenea, au oficiat și oficiază fără nici o dificultate orice căsătorie mixtă între creștinii socotiți botezați valid.

În urma prezentării acestei situații a căsătoriilor mixte, conform legislațiilor bisericești, proprii fiecărei confesiuni, ne dăm seama că, pe de o parte avem de-a face cu un cadru legal juridic, care încearcă să reglementeze cât se poate de strâns această problemă, mergând până a face aproape imposibile căsătoriile mixte, iar pe de altă parte, ne izbim de realitatea concretă a existenței căsătoriilor mixte. Datorită liberei circulații, condițiilor noi de viață, emancipării sub toate aspectele, la acest început de secol și de mileniu, căsătoriile mixte devin tot mai frecvente. Ele se efectuează sau se încheie atât între creștinii de diferite confesiuni, cât și între creștini și necreștini: mahomedani, evrei, budiști, hinduiști, brahmani și alții. Aceste căsătorii sunt ușurate în încheierea lor și de legislațiile multor state care nu consideră impediment la căsătorie deosebirea de religie sau confesiune și prin urmare nu le interzice. În condițiile în care trăim la acest început de mileniu, ele nu mai pot fi evitate, nefiind oprite de legislația civilă, iar pe de altă parte luând în considerare îngăduința Sfântului Apostol Pavel ca soțul care s-a încreștinat să rămână în căsătorie cu soțul cu care se căsătorise înainte de a se încreștina, dacă acesta consimte cu această situație.

De asemenea, trebuie avut în vedere și faptul că, bazându-se pe dragoste reciprocă și respect, ele trebuie îngăduite și respectate. Odată încheiate, ele aduc după sine implicații și urmări ecumenice și pastorale.

Tradiția apostolică a lui Ipolit prevede obligația ca soții să se căsătorească, adică să încheie o căsătorie legală atât din punct de vedere civil, cât și din punct de vedere bisericesc. Dar, căsătoria creștină nu este numai o instituție juridică, ci îndeosebi o realitate sacramentală. Instituția matrimonială nu poate fi în întreaga ei dimensiune ontologică dacă ne limităm numai la examinarea și expunerea legislației matrimoniale așa cum se întâmplă în Biserica Romano-catolică. De altfel, de abia de la începutul secolului al XII-lea, sub influența dreptului civil apare expresia de contract pentru căsătorie, expresie noțională care va fi consacrată la Sinodul tridentin și reluată de Codul canonic din anul 1917. Preocuparea constantă a Bisericii Ortodoxe de a păstra rânduiala și tradiția apostolică este învederată și de faptul că, cei care sunt bine instruiți păstrează Tradiția care s-a transmis până în prezent.

Articolul 47 din Regulamentul de procedură al instanțelor disciplinare și de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române în vigoare, a reafirmat posibilitatea binecuvântării căsătoriilor mixte sub aceeași rezervă a încreștinării soțului eterodox, a creșterii copiilor rezultați dintr-o asemenea căsătorie în spiritul învățăturii ortodoxe, și, implicit, a aprobării prealabile a episcopului eparhiot. De aceea, în situația în care preoților Bisericii noastre li se prezintă asemenea cazuri, ei sunt datori să ceară în prealabil aprobare de la Chiriarhul respectiv.

Potrivit reglementărilor Bisericii Ortodoxe, starea civilă a clerului poate fi, în virtutea canoanelor și a hotărârilor Sinoadelor ecumenice, de căsătorit sau necăsătorit, pe când în Biserica din Apus starea civilă a clerului este celibatul.

Reglementările care au dus la formula celibatului încep cu hotărârea can.3 al Sinodului local de la Elvira (300-305), prin care se impune clerului starea civilă a celibatului. Apoi, la Sin. I Ecumenic., s-a hotărât respingerea generalizării celibatului ca stare obligatorie pentru întregul cler, fiind îngăduită alături de cea a căsătoriei, iar la Sinodul Trulan s-au emis canoane prin care se acceptă și se impune ca obligatoriu celibatul pentru episcop (can.12 Sin. VI ec.), dar este respins pentru ceilalți clerici (can.13 Sin. VI ec.).

Generalizarea și obligativitatea celibatului a fost consfințită în a II-a jumătate a secolului al XI-lea, când papa Grigore VI a impus celibatul obligatoriu în 1074 prin Epistola III. Evident că această decizie contrazicea canoanele Sin. al VI-lea Trulan.

Canonul 5 Apostolic, precum și can. 3, 4, 33 ale Sinodului local de la Cartagina amintesc de înfrânarea cu soțiile lor a celor hirotoniți, când trebuie să săvârșească Sfânta Liturghie.

Generalizându-se celibatul și la preoții de mir, s-a dat naștere la tensiuni care au culminat cu mișcările pentru libertățile bisericilor galicane din secolul al XVIII-lea și apoi, cu prilejul Conciliului I Vatican (1869-1870) și Conciliului II Vatican (1962-1965), s-a impus iarăși problema recanonicității impunerii celibatului, iar la ultimul s-a îngăduit în mod excepțional pentru diaconi ca alternativă, căsătoria.

Starea civilă a episcopilor putea fi aceea a căsătoriei, a celibatului sau a monahismului; până la hotărârile Sinodului al VI-lea ec., prin canoanele 12 și 48, se interzicea căsătoria și se instaurează celibatul, ca mai târziu, sub influența monahismului, să se impună treapta monahală ca și condiție sine qua non la ridicarea în treapta episcopală, cu toate că acest lucru fusese un impediment stabilit prin can. 2 al sinodului din anul 879 ce s-a ținut la Constantinopol.

În ceea ce privește punctul de vedere al Bisericii Răsăritene, până la treapta episcopală este permisă starea civilă a căsătoriei, conform hotărârilor canonice (can. 26 Ap. și can.6 Sin al VI-lea ec.).

O altă deosebire dintre reglementările Bisericii Apusene și cele ale Bisericii Răsăritene e aceea că Biserica Ortodoxă nu permite căsătoria a IV-a în nici un caz, nici chiar dacă persoana a rămas văduvă de trei ori sau a avut trei căsătorii nule, această practică avându-și temeiul în hotărârile Sinodului de la Constantinopol (920), care au fost general acceptate în spațiul ortodox.

Biserica Romano-Catolică, în caz de văduvie sau nulitate, pe baza unor hotărâri papale, permite mai mult de patru căsătorii.

Alte deosebiri ar fi așa-numitele inovații, referitoare la divorț, la caracterul indelebil etc., apărute în Biserica Apuseană fără nici un temei biblic, apostolic sau patristic, creând confuzii de interpretare sau de punere a lor în practică.

Prima inovație catolică este cea a indelebilității, ceea ce consfințește faptul că harul revărsat asupra celor căsătoriți religios nu se poate pierde niciodată și în acest caz, nu poate fi vorba de divorț bisericesc, iar cei căsătoriți nu s-ar putea despărți, lucru infirmat de practica liturgică romano-catolică, precum și din motivele cu care Ortodoxia combate această inovație, ea acceptând practic și teoretic divorțul.

Tot din caracterul indelebil a apărut o altă inovație și anume că dacă harul împărtășit la cununie nu se pierde, atunci ea nu se mai poate repeta și deci nu ar mai trebui să fie săvârșită; însăși practica acceptării mai multor cununii infirmă valabilitatea acestei inovații fără temei religios sau moral și chiar practic.

O inovație de ordin dogmatic e aceea că preotul sau episcopul nu are un rol activ în săvârșirea tainei cununiei, pentru că cei ce se căsătoresc, viitorii soți, își administrează în mod reciproc unul altuia această taină. Preotul prin prezența sa face doar posibilă această lucrare pe care o săvârșesc viitorii soți. Nici această afirmație nu are fundamentare practică și nici religios-morală. Pentru că dacă un preot sau episcopul creează legătura de taină dintre soți atunci ei nu au puterea să o desfacă iar în acest caz divorțul nu înseamnă, desfacerea unei taine, a legăturii de taină, dintre cei doi, ci doar destrămarea pseudo-tainei administrate de cei doi viitori soți.

Divorțul este posibil doar dacă este pronunțat de papă, iar ierarhia bisericească romano-catolică a descoperit trei posibilități de pronunțare a divorțului.

Prima situație care face posibil divorțul este declararea de către o instanță judecătorească matrimonial-religioasă, a căsătoriei nule sau inexistentă, în momentul pronunțării divorțului se mai recurge la instrumentarea unui proces de anulare a căsătoriei existente: ori stratagema convalidării căsătoriei în privința căreia ar exista cea mai mică îndoială că ar fi căsătorie adevărată, ori ar exista motive care să primejduiască căsătoria prin separația unui soț de celălalt.

La ultimul aspect prezentat, convalidare, trebuie menționat că ea reprezintă încercarea de a menține căsătoria și chiar de a o întări prin căutarea impedimentelor existente care nu erau cunoscute la încheierea căsătoriei și prin înlăturarea lor, să se redea căsătoriei un nou suport.

După înlăturarea impedimentelor, se reînoiesc consimțământul și căsătoria bisericească. Există cazuri când se reface numai consimțământul și atunci avem convalidare formală, iar în cazul în care acesta este urmat de repetarea cununiei avem o convalidare propriu-zisă; în ultima instanță se oficiază căsătoria pentru prima dată.

Aceste stratageme folosite de Biserica Apuseană în special convalidarea, este procedura prin care se oficiază o stare care există, de fapt, sub forma concubinajului, deoarece chiar în cazul în care căsătoria fusese săvârșită, din cauza impedimentelor ea era supusă nulității sau anulării sau declarării ca fiind inexistentă.

Biserica Ortodoxă, respectând tradiția întemeiată de Hristos și întărită de Sinoadele ecumenice, acceptă divorțul ca o realitate, iar pronunțarea lui produce despărțirea totală a celor doi soți, sub toate aspectele: religios, moral etc.

Biserica Romano-Catolică nu admite divorțul. Există o singură excepție, aceasta e pronunțată de papă, fiind singurul valabil, considerându-se că produce și efectele despărțirii în mod normal.

Divorțul nu este admis din motivele enumerate mai sus, dar în cazul în care există motive intemeiate care fac conviețuirea împreună imposibilă, se admite numai așa-numita separație de persoane, cu efecte numai în plan fizic și gospodăresc, cunoscută sub denumirea “de pat și masă”. Această separație este un artificiu care sporește tensiunile existente în sânul familiei, această motivație apuseană nefiind de nici un real folos.

Biserica Ortodoxă este în principiu împotriva divorțului, el fiind considerat un moment negativ, o cădere a relațiilor interioare, dar în cazul în care din motive grave căsătoria și relațiile normale dintre soți sunt alterate, Biserica este nevoită să admită divorțul pentru a evita urmările nefaste care pot apărea într-o asemenea situație.

În cazurile speciale, în general cele care privesc aspiranții la hirotonie, în problema celibatului, bisericile protestante sunt împotriva acestuia. După marea Schismă, toți reformatorii mari au militat pentru abrogarea obligativității celibatului.

Astfel, Biserica Anglicană admite starea civilă a căsătoriei prezbiterilor și a diaconilor, cât și a episcopilor, fără a condiționa hirotonia de căsătorie aceasta fiind săvârșită atât înainte cât și după. Bisericile luterane și calvine acceptă căsătoria clerului pentru toate treptele aceast, însă, nefiind obligatorie. Biserica Vetero-Catolică, organizată de la 1870 încoace, desprinzându-se din Biserica Romano-Catolică, a revenit și ea la vechile rânduieli care permiteau căsătoria clerului atât înainte cât și după hirotonie pentru toate treptele inclusiv episcop.

Remarcăm faptul că Biserica Romano-Catolică păstrează și astăzi prin noul Cod canonic noțiunea de contract pentru căsătorie, încercând să o apropie de căsătoria-sacrament chiar să identifice cele două noțiuni distincte. Noțiunea de contract pentru căsătorie provine din dreptul roman, deși la romani nu întâlnim căsătoria definită ca un contract.

IV. ÎNCETAREA CĂSĂTORIE ȘI DIVORȚUL

Legătura ce se stabilește prin căsătorie nu poate să înceteze în mod normal decât prin decesul unuia dintre soți sau prin decesul amândorura. În acest caz, căsătoria încetează să mai existe sau își pierde ființa legală.

Căsătoria este declarată nulă în cazul în care nu se respectă rânduielile Bisericii referitoare la condițiile de fond și formă, dar și în cazul existenței unor impedimente care nu pot primi dispensă.

În cazul în care sunt alte motive care fac imposibilă păstrarea și continuarea legăturii matrimoniale între soți, această legătură nu încetează de la sine, ci poate fi desfăcută printr-un act legal, care se numește despărțire sau divorț.

În legătură cu încetarea căsătoriei prin moarte firească, amintim că legile prevăd posibilitatea ca o căsătorie să înceteze și printr-o altfel de moarte decât prin cea firească și anume prin așa-zisa moarte civilă sau moarte legală. Aceasta se produce ca efect al declarării cuiva ca decedat printr-o hotărâre judecătorească, urmând o procedură specială, numită procedura pentru declararea morții civile.

Din punct de vedere juridic, divorțul este unica modalitate de desfacere a căsătoriei, făcându-se distincție cu încetarea căsătoriei ce intervine prin decesul unuia din soți, declararea judecătorească a morții unuia din soți si recăsătorirea soțului celui ce a fost declarat decedat (art. 37 Codul familiei). În noua reglementare, Legea nr. 59/ 1993, divorțul nu mai are un caracter excepțional, putând fi cerut de ambii soți, daca există motive temeinice care au vătămat grav raporturile dintre soți și căsătoria nu mai poate continua. În acest fel, reglementarea divorțului are la bază mai mult ideea divorțului remediu, decât cea a divorțului sancțiune, deși aceasta din urmă idee nu a fost părăsită în întregime, deoarece divorțul se poate pronunța, exceptând cazurile prevăzute de art. 38 alin.2 din Codul familiei, din vina unuia sau a ambilor soți (art.617 alin.3 din Codul de procedura civila).

Divorțul, cu toate că nu este agreat de către Biserică, a fost admis pentru un singur motiv și anume pentru acela pe care îl socotește ca atare și Mântuitorul însuși și anume adulterul. În cazul altor motive, Biserica s-a împotrivit întotdeauna divorțului, pornind de la temeiul scripturistic: ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă (Matei 19,6) și după spusele Sfântului Apostol Pavel: legatu-te-ai cu femeia, nu căuta despărțirea (I Corinteni 7,27).

În timpurile noastre, pentru a evita tensiunile care pot influența negativ societatea bisericească și familia, pornind de la ideea că Mântuitorul a acceptat divorțul pentru un act grav asimilat morții naturale, Biserica a acceptat și alte motive de divorț, ele fiind grupate în patru categorii:

motive care provoacă moartea religioasă: apostazia, erezia și ținerea la botez a propriului fiu;

motive care provoacă moartea morală: alienația incurabilă, crima, avortul, atentatul la viața soțului, pedeapsa gravă care se dă din partea duhovnicului pentru păcate foarte grele, cum ar fi cele strigătoare la cer, adulter, boală venerică, silirea la acte imorale, refuzul vieții conjugale;

motive care provoacă moartea fizică parțială; impotența, boli contagioase incurabile;

motive care provoacă moartea civilă: declararea unui soț dispărut, anularea unei căsătorii prin hotărâre judecătorească, călugărirea și alegerea de episcop.

În Biserica noastră, desfacerea legăturii de taină sau divorțul bisericesc se pronunță prin hotărârea episcopului eparhiot, în baza actului doveditor al obținerii divorțului civil.

Sistemul nostru juridic prevede ca modalitate al divorțului și acordul soților acesta fiind valabil doar prin îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 38 C. fam.: a) să fi trecut un an de la încheierea căsătoriei, b) să nu existe copii minori rezultați din căsătorie, și îndeplinirea unor cerințe legale prevăzute de Codul de procedură civilă la art. 613, astfel ca cererea de divorț să fie intemeiat pe acordul celor doi soți și să fie semnată de aceștia.

Căsătoria, ca bază a familiei, nu constituie numai o problema de ordin personal, nu interesează numai pe cei doi soți, ci și societatea. “In toate relațiile de familie trăiește un interes social”. că nu poate pronunța divorțul, conform art. 90 lit. i din Statutul de organizare al Bisericii Ortodoxe Române din 1949.

Prin articolele 22 și 37 din Codul Familiei, se face distincție între încetarea și desfacerea căsătoriei. Căsătoria încetează prin:

moartea unuia dintre soți (art.37 C. fam.);

declararea judecătorească a morții unuia dintre soți (art.37 C. fam.);

recăsătorirea soțului celui ce fusese declarat mort;

Căsătoria se poate desface prin divorț, dar cu respectarea condițiilor strabilite de lege, conform cărora datorită unor motive întemeiate raporturile dintre soți sunt iremediabil vătămate, iar continuarea căsătoriei este imposibilă. Divorțul poate fi pronunțat numai de o instanță judecătorească în cazul introducerii acțiunii de divorț sau pe baza acordului soților în cazul în care sunt îndeplinite anumite condiții legale.

În cazul încetării sau desfacerii căsătoriei, relațiile personale încetează, iar în cadrul relațiilor patrimoniale comunitatea de bunuri încetează, nu mai există obligația de întreținere între soți, iar dreptul de moștenire a soțului supravețuitor se naște la moartea celuilalt.

Căsătoria se încheie în principiu pe viață. Legătura căsătoriei este menită să dureze între soți pe tot timpul vieții lor. De aceea casatoria nu se poate desface decat pentru motive temeinice, si numai in fata instantei de judecata.

Există și divorțul pe baza acordului soților, dar pentru această formă de divorț trebuie să fie îndeplinite anumite condiții anume prevăzute de lege.

Desfacerea căsătoriei este un mijloc juridic, prin care la cererea unuia dintre soți, instanța pune capăt existenței căsătoriei. Divorțul este un mod de înfăptuire a desfacerii căsătoriei pe cale judecatorească atunci cand datorită unor motive temeinice raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. În literatura de specialitate intâlnim numeroase moduri de a defini divorțul, într-o altă opinie divorțul este: disoluția sau ineficacitatea căsătoriei survenită în timpul vieții soților fie datorită unor motive temeinice, imputabile soțului pârât sau ambilor soți fie, datorită dorinței exprimate a ambilor soți.

Orice aspect al problemei trebuie să-l privim pornind de la rânduiala potrivit căreia o căsătorie și o cununie religioasă încheiată cu observarea tuturor condițiilor care le dau ființă legală, fie în viața civilă, fie în cea bisericească, este destinată să dureze întreaga viață a celor care au încheiat-o.

Potrivit doctrinei Bisericii „Sfânta Taină a căsătoriei este indisolubilă”. Totuși, având în vedere slăbiciunea firii omenești, însuși Domnul Hristos a admis desfacerea căsătoriei, pentru motive bine determinate, cum sunt: moartea și divorțul.

Atunci când alte cauze intervin și fac imposibilă păstrarea sau continuarea legăturilor matrimoniale între soți, atunci această legătură nu încetează totuși de la sine, ci poate fi desfăcută numai prin respectarea unor anumite rânduieli, printr-o procedură și un act legal, care se numește act sau certificat de desfacere a căsătoriei sau de despărțire, sau divorț.

Cauze de nulitate în căsătorie

Nulitatea în dreptul civil este sancțiunea care lovește efectele unui act juridic încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale.

În dreptul familiei, nulitatea intervine ca o sancțiune a nerespectării condițiilor de fond și de formă în ceea ce privește încheierea căsătoriei. Dar legea conține dispoziții derogatorii de la dreptul comun al actelor juridice, dat fiind importanța căsătoriei și gravitatea deosebită a consecințelor pe care le implică desființarea ei. Aceste dispoziții derogatorii se referă la cauzele de nulitate și efectele acesteia, iar uneori, la distincția între nulitățile absolute și cele relative.

1) Nulități absolute

În anumite cazuri, nerespectarea dispozițiilor legale privind încheierea căsătoriei este sancționată cu nulitatea absolută și aici avem următoarele cazuri:

căsătoria a fost încheiată cu încălcarea dispozițiilor legale privitoare la vârsta matrimonială (art. 19 și 4 Codul familiei). Această nulitate poate fi acoperită de următoarele situații:

– dacă s-a împlinit vârsta legală la introducerea acțiunii;

– dacă soția a dat naștere la un copil;

– dacă soția a rămas însărcinată în această perioadă de timp.

căsătoria a fost încheiată de o persoană care este deja căsătorită (art. 19 și 5 Codul familiei);

căsătoria este încheiată între persoane care sunt rude de gradul prohibit de lege (art. 19 și 6 Codul familiei);

căsătoria este încheiată între cel care adoptă sau ascendenții lui pe de o parte și cel adoptat ori descendenții acestuia, pe de altă parte (art. 19 și art.7 lit.a C. Fam.);

căsătoria este încheiată de alienatul sau debilul mintal (art.19 și 9 C.fam.), deoarece nu pot manifesta consimțământul liber dar și din considerent biologic;

căsătoria este încheiată fără consimțământul viitorilor soți sau acesta a fost exprimat nerespectându-se condițiile de formă (art. 19 C.fam.);

atunci când căsătoria a fost încheiată de un delegat de stare civilă incompetent;

căsătoria între persoane de același sex (art. 1, 4, 25, 47-52, 53-60 C.fam.).

2) Nulități relative

Această nulitate intervine în cazul viciilor de consimțământ, și anume :

eroarea este viciu numai atunci când se referă la identitatea fizică a celuilalt soț;

dolul se manifestă atunci când unul din soți a ascuns cu bună știință starea sănătății, așa cum este prevăzut de lege;

violența poate fi exercitată de tatăl unuia dintre viitorii soți, iar căsătoria poate fi declarată nulă dacă acțiunea a fost introdusă la termen.

Acțiunea de nulitate absolută, ca și cea de nulitate relativă, este de competența instanțelor judecătorești, ele putând fi declarate nule numai prin instanță, iar în acest caz căsătoria se consideră că nu a fost încheiată, iar obligațiile ce decurg în mod normal dintr-o căsătorie sunt stinse, dacă nu există motive întemeiate.

Motivele de divorț

Motivele de desfacere a căsătoriei civile admise de legile civile și cele de desfacere a cununiei religioase, admise de legile bisericești, s-au deosebit atât ca număr cât și cu privire la greutatea acordată de o legislație sau alta. Prezentarea a câtorva dintre motivele de divorț, recunoscute de Biserica Ortodoxă fie ca acestea au fost acceptate din totdeauna de Biserică, fie că din anumite considerente aceasta le-a acceptat ulterior, ne permite să ne facem o imagine de ansamblu atât despre cum este privit divorțul din punct de vedere canonic, cât și despre modul cum dreptul bisericesc a evoluat datorită schimbărilor survenite de-a lungul istoriei.

Legislația bisericească ca și practica vieții bisericești nu a stabilit niciodată o listă determinată în care să precizeze motivele de divorț, în aprecierea acestor motive s-a orientat în primul rând după normele sale cu caracter religios și după aceea după normele stabilite de Stat, pentru acceptarea divorțului.

Canonistul Ioan Floca spune că: În țara noastră, potrivit legislației ce reglementează materia, nu mai există o listă amănunțită, ca în trecut, în care să se arate, sau să se încerce a se arăta toate motivele de divorț, ci aprecierea motivelor este lăsată la latitudinea instanței, care atunci când sunt întrunite condițiile, le poate admite pentru desfacerea căsătoriei sau le poate respinge, în cazul când constată lipsa temeiniciei acestora.

Același canonist precizează că din prevederile Codului Familiei pot fi determinate cinci motive de divorț: alienația și debilitatea mintală cronică, boala gravă cronică și contagioasă, condamnarea unui soț la detenție mai mare de trei ani, declararea unui soț ca dispărut prin hotărâre judecătorească, în aceste cazuri instanțele pronunțând divorțul.

Biserica la început, conform învățăturii ei, a admis divorțul pentru un singur motiv și anume pentru acela precizat și admis de Mântuitorul Însuși, și anume adulterul: Iar Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, și se va însura cu alta, săvârșește adulter; și cine s-a însurat cu cea lăsată săvârșește adulter (Matei 19, 9).

Alte motive nu au fost admise de către Biserică, aceasta ținând la trăinicia căsătoriei, după cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos: Ceea ce a împreuna Dumnezeu omul să nu despartă (Matei 19, 6). De asemenea, cu privire la aceasta și Sfântul Apostol Pavel rânduiește: legatu-te-ai cu femeia nu căuta despărțire (I Corinteni 7, 27) și Celor căsătoriți, nu eu, ci Domnul le poruncește: Femeia să nu se despartă de bărbat. (I Corinteni 7, 10).

Pentru a fi păstrată o bună rânduială în viața Bisericii, aceasta a socotit că și în materie de desfacere a căsătoriei poate stabili o serie de norme noi în scopul de a evita unele consecințe grave în cazul menținerii căsătoriilor care nu-și mai pot atinge scopul ei și care primejduiesc dea dreptul atât viața fizică, cât și cea morală și cea religioasă a soților, a unei familii sau chiar a mai multor familii, influențând negativ și societatea bisericească pe o rază destul de întinsă.

Mântuitorul a admis divorțul pentru motiv de adulter, un act grav, care în efectele sale a fost asmiliat cu moartea morală. Plecând de la acest aspect și ținând cont de faptul că mai sunt și alte acte care pot provoca moartea morală a unuia din soți iar altele moartea civilă, pe cale practică ca și prin anumite hotărâri, unele originare chiar din epoca apostolică, s-a admis pronunțarea divorțului bisericești pentru mai multe categorii de motive asimilate cu moartea. Aceste motive produc efecte asemănătoare cu moartea fizică iar precum prin moartea fizică încetează legătura căsătoriei, tot așa acestea pot impune uneori încetarea căsătoriei. Chiar dacă nu încurajează divorțul, Biserica Ortodoxă, în astfel de situații excepționale, permite soților să se despartă.

Din punct de vedere canonic, căsătoria fiind o uniune în fața Domnului, nu putea fi desfăcuta decît prin moarte sau în caz de adulter. Ulterior Biserica a permis divorțul și pentru alte cauze, atât din dorința de fi în armonie cu legile statului dar și din considerentul că anumite motive sunt asimilate cu moartea persoanei.

În legătură cu cele menționate Biserica Ortodoxă, admite următoarele categorii de motive de divorț: a) motive care provoacă moartea religioasă cum ar fi:

– apostazia,

– erezia

– ținerea în brațe la botez a propriului copil. Este oprită căsătoria nașului cu mama văduvă a finului, ceea ce înseamnă gradul doi de rudenie spirituală. Ca atare dacă tatăl ține în brațe la botez pe propriul său copil, atunci căsătoria dintre el și soția lui, devenită acum cumătră, urmeaza a se desface.

Sfântul Apostol Pavel spune : “Dacă însă cel necredincios se desparte, să se despartă. În astfel de împrejurare, fratele sau sora nu sunt legați; căci Dumnezeu ne-a chemat spre pace”(I Corinteni 7, 15).

Aceste motive sunt întărite și de Canoanele 72 Trulan cu privire la erezie și 53 Trulan cu privire la ținerea la botez a propriului fiu.

b) Motivele care provoacă moartea morală sunt: alienația incurailă, crima, avortul, atentatul la viața soțului, osânda gravă din partea duhovnicului care se dă pentru păcate foarte grele, cum sunt cele strigătoare la cer, adulterul, boala venerică, silirea la acte imorale, refuzul conviețuirii conjugale și părăsirea domiciliului.

c) Motivele care provoacă moartea fizică parțială sunt: Neputința îndeplinirii îndatoririlor conjugale sau impotența, boala gravă incurabilă și contagioasă (lepra).

d) Motivele care provoacă moartea civilă sunt: condamnarea la închisoare pe viață, condamnarea la închisoare mai mult de trei ani, declararea unui soț ca dispărut, anularea unei căsătorii prin hotărâre judecătorească, călugărirea și alegerea de episcop.

În cele ce urmează, voi analiza din punct de vedere canonic câteva motive de divorț:

1) Adulterul

De la inceput, adulterul a fost admis ca motiv de divorț de către Biserica Ortodoxă, o bună perioadă de timp fiind considerat drept singurul motiv acceptat de Biserică.

Ce anume a făcut ca divorțului determinat de adulter, Biserica să nu i se împotrivească, este faptul că permisiunea soților de a se despărți în acest caz se regăsește în versetul „Eu însă vă spun vouă: Că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârșească adulter, și cine va lua pe cea lăsată săvârșește adulter” (Matei V, 32), în care Mântuitorul, permite în acest caz despărțirea.

De asemenea a considera adulterul unul dintre cele mai mari pericole pentru o căsnicie își avea temeiul în opinia conform căreia : femeia adulteră putea rămâne însărcinată în urma infidelității sale, iar respectivul copil, va răpi copiilor legitimi o parte a moștenirii și va fi totodată pentru bărbat o sarcină în plus. Pe de altă parte, un bărbat infidel făcea soției sale o insultă gravă și copiilor săi o nedreptate ireparabilă. Canonul 8 de la Neocezareea tratează problema adulterului iar același canonist precizează că femeia măritată care comite adulter se consideră pătată iar bărbatul ei împreunându-se trupește cu ea, se pătează și el necurăția trecând și la el.

Canonistul Nicodim Milaș comentând canonul 8 al Sinodului local de la Neocezareea spune că: principiul de care se conduc Părinții de la Neocezareea la judecarea acestui caz, este unitatea soțului și soției în căsătorie și legătura strânsă dintre dânșii.

Consacrarea în treapta de episcop

După canonul 48 al sinodului din Trula, se va putea alege ca episcop un bărbat căsătorit, numai dacă soția acestuia consimte să se despartă de el, și după hirotonirea acestuia să se ducă la o mănăstire, și acolo să primească chipul monarhicesc. Din conținutul acestui canon, reiese că Biserica, admite acest motiv de divorț.

Trecerea unua dintre soți la o altă religie

Acest fapt este recunoscut de Biserica Ortodoxă ca motiv temeinic de divorț, fiind comentat în literatura de drept canonic. Motivul, este bazat pe cuvintele apostolului Pavel și admis de Părinții sinodului Trulan în canonul 72 : "Nu este permis bărbatului ortodox de a se căsători cu femeia eretică, nici bărbatului eretic a se însoții cu femeia ortodoxă; iar dacă se va afla că ceva de acest fel s-a facut, nunta să se socotească nelegiuită și însoțirea să se dezlege…".

Avortul

Avortul voluntar al soției este considerat de Biserică atât o crimă, un păcat cât și un motiv de divorț.

În canonul 91 Trulan se spune că avortul are canonul uciderii : “Pe cele care dau doctorii lepădătoare de făt (provocatoare de avort) și pe cele care primesc otrăvuri pierzătoare (omorâtoare) de prunci le supunem pedepsei ucigașului”. Canonul face referire nu numai la femeile care fac avorturi, ci și la persoanele care dau substanțe abortive.

Can. 21 Ancira: Pe femeile care sunt desfrânate și își omoară fătul și se îndeletnicesc cu pregătirea mijloacelor de avort, hotărârea de mai înainte le-a oprit până la ieșirea (din viață), și această hotărâre se ține (îndeobște). Dar găsind ceva (spre a le trata) mai blând, am hotărât ca vreme de zece ani să împlinească (în penitență), potrivit treptelor hotărâte .

Can. 2 al Sfântului Vasile cel Mare aduce un plus de claritate: Ceea ce omoară (fătul) prin meșteșugire se supune pedepsei uciderii; și la noi nu este subtilitatea expresiunii de (făt) format și neformat; căci aici se osândește nu numai pentru cel ce se va naște, ci pentru că și pe sine s-a primejduit; căci mai de multe ori mor femeile în acest fel de încercări. Dar pe lângă aceasta se mai adaugă și omorârea fătului, altă ucidere după intenția celor ce îndrăznesc acestea. Dar nu trebuie să se-ntindă pocăința lor până la moarte, ci să se primească după un termen de zece ani, dar vindecarea să se hotărască nu după timp, ci după chipul pocăinței.

Atunci când soțul este dispărut

Conform canonului 93 al sinodului al VI-lea ecumenic și canoanelor 31 și 36 ale Sfântului Vasile, dispariția soțului, este acceptată ca motiv de divorț, femeia putând să se căsătorească după trecerea unui termen de cinci ani.

Procedura în materie de divorț. Aceste proceduri au mai multe etape:

a) procedură de anchetă în cadrul căreia se investighează cazul respectiv, care avea ca scop împăcarea soților învrăjbiți și dornici de a divorța în Biserica noastră, mai demult, protopopul era cel care se ocupa de această procedură.

b) O procedură valabilă și astăzi acolo unde mai există instanțe bisericești ce au competență în probleme matrimoniale, este aceea de judecare a cauzelor de divorț în fața instanței eparhiale, iar dacă divorțul este admis se întocmește un act oficial de divorț numit Carte de despărțenie , iar căsătoria este declarată desfăcută.

Odată cu încetarea competenței instanțelor bisericești pentru probleme matrimoniale, în Biserica noastră divorțul bisericesc se pronunță prin hotărârea episcopului, în baza cererii celor care voiesc acest lucru, însoțită de actul divorțului civil, fără de care autoritatea bisericească este ținută să nu pronunțe divorțul, în conformitate cu art.90 litera 1 din Statutul de organizare al Bisericii Ortodoxe Române din 1949.

Cu privire la forma de desfacere a cununiei bisericești, putem spune că s-a simplificat foarte mult, fapt care : se pare că ar duce la necesitatea revenirii la pronunțarea divorțului religios printr-un act al episcopului care să însemneze de fapt dezlegarea legăturii de taină dintre persoanele care cer să fie despărțite pentru că fără o astfel de dezlegare, desfacerea cununiei religioase sau divorțul religios nu are decât caracterul unei îngăduințe sau toleranțe a separării conjugale a celor ce divorțează, iar nicidecum caracterul de act prin care căsătoria existentă anterior cu binecuvântarea bisericească… încetează să mai existe de la data pronunțării divorțului.

Socotindu-se în mod greșit că divorțul bisericesc nu ar desface de fapt legătura pe care o creează Sfânta Taină a Cununiei, ar însemna că Biserica ar admite bigamia și concubinajul, prin îngăduirea și administrarea celei de a doua și a treia căsătorii, dacă soții sunt considerați numai formal despărțiți.

O greșeală se mai face atunci când doi soți divorțați religios, căsătoriți chiar și a doua oară se întorc la prima căsătorie, gândindu-se că nu mai trebuie să se săvârșească Sfânta Taină a Cununiei. Episcopului i s-a recunoscut în chip tradițional, sau pe cale de obicei o putere și un drept care prin natura sa face parte din puterea arhierească, anume acea calitate pe care episcopul o are de a dezlega legătura de Taină a Cununiei. Dacă episcopul nu ar avea această putere, atunci toate divorțurile sau dezlegările de căsătorii bisericești pe care le-au săvârșit episcopii până acum, ar trebui socotite niște înscenări sacrilege și chiar hulitoare de Dumnezeu pe care Biserica nu numai că le-a tolerat ci chiar le-a oficializat.

La baza acestor păreri greșite despre natura divorțului stau două teze sau învățături greșite, apărute ca inovații în Biserica Apuseană și anume: învățătura conform căreia Taina Cununiei ar avea caracter indelebil și aceea potrivit căreia nu preotul este cel de administrează Sfânta Taină a Cununiei, ci cei care se căsătoresc și o administrează reciproc.

Prin caracterul indelebil al Tainei Cununiei, se înțelege că harul comunicat celor doi miri nu se șterge și nu se pierde niciodată, deci nu pot divorța niciodată: „ Că Ortodoxia a gândit și gândește altfel, rezultă clar din faptul că ea a admis și teoretic și practic, deci și doctrinar și practic, divorțul bisericesc, precum și repetarea tainei Cununiei, în cazul căsătoriei bisericești a doua și a treia oară ”.

Cu privire la cea de a doua inovație, potrivit căreia preotul este cel ce administrează Sfânta Taină a Cununiei și cei doi miri și-o administrează reciproc, rezultă că atât preotul cât și episcopul dacă nu ei sunt cei care administrează taina, atunci nu au putere nici de a dezlega această legătură. Totuși în Biserica Romano-Catolică, Papa este cel care are calitatea și dreptul de a dezlega legătura tainei cununiei fapt care infirmă întregul eșafodaj teologic și întreaga practică curentă a Bisericii Apusene, prin care se etalează: indisolubilitatea căsătoriei, caracterul indelebil al cununiei, nerepetarea acestei Sfinte Taine și neputința de a fi dezlegată prin divorț legătura cununiei.

Pentru a eluda în mod practic consecințele care s-ar impune din recunoașterea învățăturii și practicii Bisericii vechi în privința căsătoriei, cununiei și divorțului, lucruri care se recunosc prin admiterea divorțului numai prin lucrarea papei, în Biserica Apuseană ori de câte ori se pune problema unui divorț se recurge la trei stratageme și anume: la declararea căsătoriei ca nulă sau inexistentă din momentul încheierii ei, la instrumentarea unui proces de anulare a căsătoriei existente, la așa zisa convalidare a căsătoriei în privința căreia ar exista îndoiala că ar fi căsătorie adevărată, ori primejdia de a fi desfăcută pe calea admiterii simplei separații dintre soți, nu însă și a divorțului.

Efectele divorțului

În Biserica Ortodoxă divorțul bisericesc este admis și este socotit ca producând efectul despărțirii complete a căsătoriei religioase. În Biserica Romano-Catolică, divorțul apare doar ca o excepție a papei și doar atunci este socotit ca producând efectul desfacerii căsătoriei. În mod obișnuit divorțul nu este admis de romano-catolici, iar atunci când soții nu mai pot trăi împreună, se recurge la separația lor fizică și gospodărească, ce se numește separație de pat și masă.

Pe lângă efectul desfacerii reale și complete a căsătoriei, privitor la divorț mai putem menționa trei aspecte și anume:

a) efectul asupra dreptului celor divorțați de a se căsători cu alte persoane;

b) efectul asupra dreptului de a se recăsători între ele persoanele divorțate;

c) efectul asupra relațiilor de înrudire în care s-au găsit persoanele în cauză până la data divorțului;

În practica actuală, divorțul bisericesc nu prevede restricții cu privire la dreptul celor divorțați de a se recăsători cu alte persoane, dar, în practica veche a Bisericii el producea anumite interdicții și anume:

a) Sfânta Scriptură oprește pe soțul vinovat să se recăsătorească atâta timp cât trăiește soțul nevinovat;

b) oprirea soțului vinovat de a se căsători cu persoana din pricina căreia s-a provocat divorțul;

c) din vremea împăratului Justinian adică de prin sec.VI a început a se permite și căsătoria soțului vinovat, însă abia după trecerea a cinci ani de la divorț;

d) văduva sau divorțata trebuie să aștepte un an, sau 10 luni până la o a doua căsătorie, pentru a nu se face perturbațio seminis; văduva care nu respectă acest termen pierde data, iar bărbatul ce o ia divorțată înainte de 10 luni de la divorțul ei, pierde dreptul de a cere desfacerea căsătoriei, dacă află că ea este însărcinat.

În ce privește dreptul soților divorțați de a se recăsători între ei, divorțul bisericesc nu a produs nici un efect restrictiv, deci recăsătorirea soților divorțați a fost mereu admisă. În trecut, Codul Civil român nu permitea căsătoria soților divorțați dar prin decretul nr. 32 din 31 ianuarie 1954, această restricție din Codul Civil a fost abrogată și ca urmare de atunci se permite și în țara noastră recăsătorirea soților divorțați.

Relațiile de înrudire în care se găseau soții divorțați până la divorț nu sunt încetate, prin efectul divorțului bisericesc și a celui civil, ci în mod obișnuit se observă o răcire a lor. După divorț se păstrează raporturile rudeniei de cuscrie între aceia care, aceste raporturi se stabiliseră prin legătura căsătoriei de către soții care ulterior au divorțat. Rezultă că și după divorț raporturile de înrudire stabilite prin căsătoria celor ce au divorțat, continuă să existe și ca atare ele constituie impedimente la căsătorie, exact ca și în cazul când soții respectivi nu ar fi divorțat.

CONCLUZII

Viața creștinului este o continuă Nuntă în Biserică, nuntă care începe în Botez, se împlinește în Euharistie și se desăvârșește în unirea cu Hristos, pentru că așa cum spuneam al treilea între mire și mireasă în Sfânta Taină a Cununiei este Hristos, în care aceasta se desăvârșește.Taina Nuntii este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care prin preot, se împărtășește harul Sfântului Duh.

Căsătoria este socotită drept cea mai veche instituție a dreptului divin, fiindcă ea a luat ființă – așa cum se referă în Sfânta Scriptură – odată cu crearea primilor oameni, Adam și Eva: că "nu este bine să fie omul singur" și de aceea i-a făcut ajutor potrivit pentru el, făcând în acest scop pe femeie, "os din oasele lui Adam și carne din carnea lui"(Fac. 2, 23). Bărbatul și femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă. Dumnezeu a vrut ca această unire să fie și să rămână monogamă. În același timp, unirea este atât de strânsă încât ambii soți formează un trup. Unitatea trupului care se realizează între cei doi soți prin căsătorie presupune egalitatea lor și deci împărtășirea lor de aceleași drepturi și datorii, prevăzute atât de legile divine cât și de legile civile.

Căderea în păcat a primilor oameni – Adam și Eva – s-a răsfrânt cu consecințe păgubitoare și asupra căsătoriei. Evreii nu respectau nici egalitatea între soț și soție; pentru ei femeia trebuia să corespundă datoriei de a asigura soțului succesori. În privința infidelității, legislația pedepsea și pe femeie și pe bărbat pentru săvârșirea adulterului (Deut. 22, 22) , în practică însă, era pedepsită mai mult femeia. Mântuitorul a redat căsătoriei cinstea cuvenită, ridicând-o la rangul de Taină și i-a imprimat caracterul de indisolubilitate, dând poruncă și putere omului să lupte împotriva slăbiciunilor și desfrânării. Momentul în care Mântuitorul a ridicat căsătoria la rangul de Taină este participarea Sa la nunta din Cana Galileii.

Deci nunta își are obârșia în creație și scopul ei este creația, nu numai procreația. Taina facerii omului ca și Taina Nunții însăși ne conduc spre Taina Prea Sfintei Treimi. Trebuie să reținem că legislatorul și interpretul autentic al întregii legislații canonice sinodale, ecumenice, a primului mileniu a fost și rămâne Biserica. Deci, nici o autoritate individuală nu poate să-și revendice dreptul de legislator sau interpret al acestei legislații canonice sinodale, deoarece singurul organ legislativ suprem al Bisericii a fost sinodul ecumenic.

Credinciosul ortodox are ca primă îndatorire, aceea de a cunoaște și respecta rânduielile și normele prevăzute de Sfintele Canoane, întrucât prin observarea și cunoașterea acestora, în viața de zi cu zi și în mod special în vederea încheierii unei căsătorii, el rămâne în granițele legalității canonice, fiind ferit de sancțiunile prevăzute pentru încălcarea dispozițiilor canonice. Actele premergătoare și pregătitoare pentru cununie sunt: logodna, strigările sau vestirile și timpul încheierii cununiei. Logodna este promisiunea reciprocă dată și primită de două persoane de sex diferit de a încheia împreună în viitor o căsătorie. Strigările sunt practicate în Biserică pentru a se afla dacă între cei doi care vor să încheie o căsătorie, nu sunt piedici legale sau religioase, care s-ar opune încheierii acesteia. Timpul încheierii cununiei a fost stabilit de Biserică, aceasta interzicând cununia în zilele de post care sunt destinate înfrânării și căirii pentru păcate iar nu veseliei.

Impedimentele la căsătorie și cununie sunt lipsuri ale condițiilor necesare pentru încheierea căsătoriei și administrarea Sfintei Taine a Cununiei. Am văzut că aceste impedimente sunt de mai multe feluri, unele lovind esența cununiei (lipsa consensului liber; vârsta nepotrivită; impedimentul silei (vis) și a fricii (metus) sau al răpirii; impedimentul izvorât din lipsa facultății fizice, necesară pentru îndeplinirea datoriei conjugale; impedimente cu privire la forma cununiei; cu privire la săvârșitor; obligamente existente și lipsa sentimentului religios; impedimente cu privire la primitor: Rudenia cu cele trei aspecte ale ei) și altele lovesc formalitățile de încheiere ale cununiei.

Săvârșirea Sfintei Cununiei cu respectarea rânduielii stabilite de Biserică și rostirea corectă a formulei unește pe cei căsătoriți pentru toată viața, din acest moment creându-se anumite drepturi și îndatoriri atât între cei doi cât și între copiii lor. În lumina mărturiilor canonice și a ultimelor hotărâri luate de Biserica Ortodoxă cu privire la căsătoriile mixte, putem concluziona: căsătoriile interconfesionale și interreligioase sunt interzise, iar în cazul în care sunt tolerate, prin aplicarea iconomiei, slujba cununiei, trebuie să fie oficiată în Biserica Ortodoxă de către un preot ortodox. Cu privire la posibilitățile și formele de aplicare a iconomiei depind de necesitățile practice de fiecărei Biserici Ortodoxe locale, care are dreptul de a decide și a judeca fiecare caz în parte. Privitor la copiii rezultați dintr-o astfel de căsătorie, aceștia trebuie botezați și educați în credința ortodoxă. Căsătoria mixtă este admisă conform privilegiului paulin (I Corinteni VII, 12-16), numai în cazul în care ea a fost încheiată înainte ca unul dintre soți să fi fost încreștinat. Canoanele 10 Laodiceea, 23 Ioan Postitorul nu admit căsătoria unui creștin ortodox cu o persoană de altă credință, iar canoanele 31 Laodiceea și 14, IV ecumenic îngăduie această căsătorie, cu condiția expresă ca soțul eterodox să făgăduiască solemn – cu prilejul contractării căsătoriei – că va trece la Ortodoxie. Canonul 72 Trulan uniformizează practica canonică de până atunci, cu privire la căsătoriile mixte și interzice, în mod categoric, sub pedeapsa excomunicării, asemenea căsătorii.

Biserica, în principiu este împotriva divorțului, acesta nefiind socotit un act normal și pozitiv, ci unul negativ, care provoacă multe suferințe și neajunsuri întregii vieți omenești. Biserica a socotit că, atunci când o căsătorie nu mai poate fi continuată din motive grave, care fac să nu mai poată fi asigurat atât scopul natural cât și cel religios al căsătoriei, aceasta poate fi desfăcută prin pronunțarea divorțului, pentru a se evita un rău mai mare.

Viața creștinului este o continuă Nuntă în Biserică, nuntă care începe în Botez, se împlinește în Euharistie și se desăvârșește în unirea cu Hristos în Împărăția Veșnică; însușirea de creștin nu presupune o cunoaștere teoretică a adevărului Evangheliei, ci o trăire a acestuia. Iată de ce un creștin ortodox trebuie să facă tot ce-i stă în putință pentru a încheia o căsătorie canonică, prin care să primească de la Dumnezeu prin Taina Sfintei Cununii, harul sfințitor.

ANEXĂ

1. Canonul 51 Apostolic

Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon, sau oricine din catalogul (cinul) preoțesc, se ține departe (se abține) de nuntă și de cărnuri și de vin, nu pentru înfrânare, ci din scârbă, trecând cu vederea (uitând) că toate sunt foarte bune și că bărbat și femeie l-a făcut Dumnezeu pe om, ci hulind ar cleveti făptura, ori să se îndrepte, ori să se caterisească și să se îndepărteze (să se azvârle) din Biserică (să se afurisească). Asemenea și laicul.

2. Canonul 1 Sinodul IV Ecumenic

Am găsit că este cu dreptate (bine) să se ție canoanele așezate de către sfinții Părinți la fiecare sinod de până acum.

3. Canonul 2 Sinodul V-VI Ecumenic (Trulan)

Acestui sfânt sinod i s-a mai părut și aceia, că este un lucru foarte bun și de mare însemnătate, ca și de acum înainte să rămână tari (sigure) și statornice, spre tămăduirea sufletelor și vindecarea suferințelor, cele optzeci și cinci de canoane, care au fost primite și întărite de către sfinții și fericiții părinți, cei mai înainte de noi, și care au fost încă și predanisite nouă cu (sub) numele sfinților și slăviților apostoli.

Dar devreme ce în aceste canoane, ni se poruncește nouă să primim orânduirile acelorași sfinți apostoli date prin Clement, cărora încă din vechime li s-au mai adăugat (introdus) prin oarecari rătăciți (eterodocși) unde lucruri mincinoase și străine dreptei credințe (false), spre paguba Bisericii, și care ne-au întunecat frumusețea cuviincioasă a dumnezeieștilor învățături (dogme) – am făcut lepădarea cea de cuviință a unor astfel de orânduiri, spre zidirea și ferirea de primejdie (asigurarea) a prea creștineștei turme, nici într-un chip judecând a pune în rând cu învățătura dată (autentică) și (întreagă) desăvârșită a apostolilor, născocirile mincinoasei vorbiri eretice.

Pecetluim însă (întărim) și pe toate celelalte canoane care au fost așezate de către sfinții și fericiții noștri părinți, și adică ale celor trei sute optsprezece sfinți părinți care s-au întrunit la Niceia și ale celor de la Ancira, încă și ale celor de la Neocezareea, precum și a celor de la Gangra; iar către acestea și (cele) ale celor de la Antiohia Siriei dar și ale celor din Laodiceea Frigiei, încă și ale celor o sută cincizeci care s-au adunat în această de Dumnezeu păzită și împărătească cetate și ale celor două sute care s-au întrunit mai demult în cetatea de căpetenie (metropolă) – Efesenilor, și ale celor șase sute treizeci de sfinți și fericiți părinți din Calcedon, de asemenea și ale celor din Sardica și încă și ale celor din Cartagina, apoi încă și a celor ce de curând s-au adunat în această de Dumnezeu păzită și împărătească cetate în vremea lui Nectarie, înaintestătătorul acestei cetăți împărătești, și ale lui Teofil care a fost arhipăstor al Alexandriei, și ale lui Dionisie care a fost arhiepiscop al marii cetăți a Alexandriei, dar și ale lui Petru, care a fost (arhiepiscop) al Alexandriei și martirul, și ale lui Grigorie, care a fost episcop al Neocezareei și de minuni făcătorul (Taumaturgul), ale lui Atanasie, arhiepiscopul Alexandriei, ale lui Vasile Arhiepiscopul Cezareei, ale lui Grigorie episcopul Nisei, ale lui Grigorie Teologul, ale lui Amfilofie al Iconiei și ale lui Timotei, care a fost mai demult arhiepiscop al Alexandriei și ale lui Teofil, arhiepiscopul acelorași mari cetăți a Alexandrinilor, ale lui Chiril arhiepiscopul Alexandriei și ale lui Ghenadie, care a fost patriarh al acestei de Dumnezeu păzite și împărătești cetăți, dar încă și canonul așezat de către Ciprian, care a fost arhiepiscop al țării Africanilor și martir, și de către sinodul ținut sub el, care canon a avut tărie (a statornicit), a fost în vigoare (în) locurile înaintestătătorilor pomeniți mai înainte (menționați) și numai după obiceiul predonisit lor. Și nimănui să nu-i fie îngăduit a strica cele mai înainte arătate canoane sau a le lepăda (abroga) sau a primi în afară de cele de față stabilite (existente) alte canoane, mincinos intitulate de către unii care le-au alcătuit și care au încercat să precupețească adevărul.

Iar dacă cineva s-ar prinde înnoind vreun canon din cele zise sau încercând a-l surpa, să fie învinuit, primindu-și osânda precum rânduiește un asemenea canon împotriva căruia a greșit și prin aceasta se vindecă de ceea ce a greșit.

4. Canonul 1 Sinodul VII Ecumenic

Celor care au dobândit vrednicia (demnitatea) preoțească, rânduielile canonice le sunt mărturii și îndreptări, pe care primindu-le cu bucurie, cântăm împreună cu dumnezeiescul vestitor David, către Domnul Dumnezeu, zicând: <<Întru calea mărturiilor Tale m-am desfătat ca de toată bogăția>> (Psalmul 118, 14) și: <<Ai poruncit ca mărturiile toate să fie dreptate în veac; înțelepțește-mă și viu voi fi>> (Psalmul 118, 138-144).

Și dacă glasul proorocesc (profetic) ne poruncește nouă să păzim în veac mărturiile lui Dumnezeu și să viețuim întru ele, este învederat (evident), că ele rămân neclătinate și nestrămutate, căci și văzătorul de Dumnezeu Moise zice astfel: <<Acestora nu este a li se adăuga (nimic), și nici nu este să se scoată (ceva) dintr-însele>> (5 Moise 12, 32). Și dumnezeiescul Apostol Petru, proslăvindu-se întru ele strigă: <<Spre care și îngerii doresc să privească>> (I Petru 1, 12), și Pavel zice: <<Chiar dacă noi, sau înger din cer de ar binevesti vouă, în afară de ceea ce v-am binevestit noi vouă, să fie anatema>> (Galateni 1, 8).

Așadar, acestea astfel fiind, și fiindu-ne nouă mărturie, bucurându-se de ele ca și când cineva ar găsi comori multe, cu bucurie (ne însușim), primim în inimile noastre sfintele canoane, și întărim întreaga și nestrămutata orânduire a lor, a celor ce sunt așezate de către sfintele trâmbițe ale Duhului, de preaslăviților apostoli, ale celor șase sfinte sinoade ecumenice și ale celor ce s-au întrunit local pentru așezarea unor astfel de rânduieli, și ale sfinților noștri părinți. Căci ei, toți sunt luminați de către unul și același Duh, au orânduit cele de folos. Și pe acei pe care ei îi supun anatemei, și noi îi dăm anatemei; și pe cei pe care îi supun caterisirii, și noi îi caterisim; și pe cei care îi supun afurisirii, și noi îi afurisim, iar pe cei pe care îi dau certării (epitemiei) și noi așijderea îi supunem. Căci dumnezeiescul apostol Pavel care s-a urcat în al treilea cer și a auzit cuvintele cele negrăite, strigă lămurit: <<Fără iubire de argint să fie purtarea voastră, îndestulându-vă cu cele de față (pe care le aveți)>>. (Evrei 13, 5).

5. Canonul 98 Sinodul VI Ecumenic (Trulan)

Cel ce ia spre însoțire de căsătorie pe femeia logodită cu altul, trăind încă logodnicul, să fie pus sub învinuire de adulter.

6. Canonul 69 Sfântul Vasile cel Mare

Citețul, dacă s-ar împreuna cu logodnica sa mai înainte de nuntă, un an fiind oprit, se va primi spre a citi, rămânând neînaintat; iar împreunându-se pe ascuns fără logodnă, va înceta din slujbă. Asemenea și slujitorul bisericesc.

7. Canonul 22 Sfântul Vasile cel Mare

Pe cei ce au femei din răpire, dacă ar fi luat ei pe cele logodite mai înainte cu alții, nu se cade a-i primi mai înainte, până a nu se lua acelea de la dânșii și a se da în stăpânirea logodnicilor celor dintâi, de ar vrea aceștia să le ia, sau să renunțe la ele, iar de va lua cineva pe una liberă, trebuie a i se lua și a se da la ai săi și a se lăsa în socotința rudelor, ori părinți de vor fi, ori frați, sau orice fel de ocrotitori ai fetei; și de ar voi ei a o da lui, să se staornicească căsătorie, iar de nu vor voi, să nu se silească. Însă cel ce are femeie din necinstire, ori ascunsă, ori siluită trebuie să recunoască epitimia pentru desfrâu. Iar epitimia pentru cei ce desfrânează este hotărâtă la patru ani; și trebuie ca în cel dintâi să se scoată de la rugăciuni și a se tângui ei înaintea ușii bisericii; iar în al doilea a se primi la ascultare; iar în al treilea spre pocăință; iar în al patrulea să stea împreună cu poporul, fiind îndepărtați de la jertfa adusă; numai după aceea să li se admită împărtășirea cu cel Bun.

8. Canonul 27 Sinodul IV Ecumenic

Sfântul Sinod a orânduit (hotărât), ca cei ce răpesc femei sub cuvânt de căsătorie, sau părtașii, sau sfătuitorii celor ce răpesc, dacă ar fi clerici, să cadă din treapta lor, iar dacă ar fi laici să fie dați anatemei.

9. Canonul 92 Sinodul V Ecumenic este identic cu Canonul 27 de la Sinodul IV Ecumenic.

10. Canonul 30 Sfântul Vasile cel Mare

În privința celor ce răpesc, nu avem un canon vechi, ci am exprimat socotința noastră proprie, ca trei ani să fie afară de rugăciune atât dânșii cât și cei ce răpesc împreună cu ei. Iar pentru aceea ce nu se va face cu silă, nu este a se da socoteală, dacă nu se va fi întâmplat și necinstire, și nici n-a premers furarea lucrului, iar văduva este stăpână pe sine, și stă în voia sa de a urma pe răpitor, drept aceea noi nu avem să purtăm grijă de aparențele exterioare.

11. Canonul 21 Apostolic

Dacă cineva a devenit eunuc (scopit, famen) din sila oamenilor, sau dacă în persecuție a fost lipsit de cele ale bărbaților, (sau dacă așa s-a născut, și este vrednic) acela să se facă (să devie) episcop.

12. Canonul 24 Apostolic

Laicul castrându-se (scopindu-se) pe sine însuși, să se afurisească trei ani, căci este pizmașul propriei sale vieți.

13. Canonul 17 Apostolic

Cel care s-a legat cu două căsătorii după botez, sau care a luat concubină (țiitoare), nu poate să fie episcop sau presbiter sau diacon, sau peste tot orice altceva din rândul clerului (din catalogul stării preoțești).

14. Canonul 48 Apostolic

Dacă vreun laic, alungându-și pe soția sa, ar lua pe alta sau pe una părăsită de altul, să se afurisească.

15. Canonul 46 Sfântul Vasile cel Mare

Ceea ce s-a măritat din neștiință cu cel pe care l-a părăsit soția pe un timp, apoi l-a lăsat, fiindcă s-a întors la dânsul cea de mai înainte, a desfrânat, dar din neștiință. Deci nu se va opri de la nuntă, însă mai bine este dacă rămâne așa.

16. Canonul 80 Sfântul Vasile cel Mare

Părinții au trecut sub tăcere poligamia ca pe o faptă dobitocească și cu totul străină de neamul omenesc – iar nouă ni se arată că acest păcat este ceva mai mult decât desfrânarea. Drept aceea este de cuviință ca unii ca aceștia să se supună canoanelor; adică un om tânguindu-se și trei ani prosternându-se apoi să fie primiți.

17. Canonul 39 Sfântul Vasile cel Mare

Ceea ce viețuiește împreună cu adulterul, adulteră este tot timpul cât viețuiește cu acela.

18. Canonul 8 Sinodul I Ecumenic

În privința celor ce s-au numit pe sine cândva (curați) iar acum (se reîntorc) vin la soborniceasca și apostoleasca biserică, i s-a părut sfântului și marelui sinod, ca punându-și mâinile asupra lor să rămână astfel în cler. Dar înainte de toate se cuvine ca ei să mărturisească în scris că vor primi (se vor uni, vor fi de acord) și vor urma dogmele bisericii sobornicești și apostolice, anume că vor avea comuniune (împărtășire) și cu cei căsătoriți a doua oară și cu cei care au căzut în vremea prigoanei (persecuției), cu privire la care s-a rânduit timpul (de pocăință), și s-a hotărât sorocul (termenul de iertare), așa încât aceștia (catarii) să urmeze întru toate dogmele bisericii sobornicești. Prin urmare aceștia toți, fie că sunt în sate, fie că sunt în orașe, numai singuri cei cari s-ar găsi hirotoniți (adică) cei ce găsesc în cler, să fie în același chip (în același cin, în aceeași stare), iar dacă acolo unde este (există) episcop sau presbiter al bisericii sobornicești, se reîntorc (revin) oarecari (dintre clericii catari), este învederat că episcopul bisericii va avea vrednicia de episcop, iar acela ce se numește episcop la așa zișii catari, va avea vrednicia de presbiter; afară numai dacă nu cumva i s-ar părea episcopului (potrivit) să-l împărtășească pe acesta la cinstea numelui. Iar dacă lui nu i-ar plăcea acest lucru (atunci), pentru ca totuși să se vadă că este în cler, să-i să se găsească un loc, fie de horepiscop, fie de presbiter, ca să nu fie doi episcopi într-o cetate.

19. Canonul 1 Sinodul al V/lea Local de la Laodiceea

Am hotărât potrivit canonului bisericesc, ca celor care liber și legiuit s-au împreunat prin nunta a doua, și nu s-au căsătorit clandestin, după ce a trecut un timp scurt, pe care l-au petrecut în rugăciuni și posturi, după iertare trebuie să li se dea împărtășirea.

20. Canonul 3 Sinodul al II-lea local de la Neocezareea

Pentru cei ce cad în mai multe nunți este învederat timpul hotărât pentru penintență, dar întoarcerea și credința lor le scurtează timpul penitenței.

21. Canonul 7 Sinodul al II-lea Local de la Neocezareea

Presbiterul să nu mănânce la nunțile celor căsătoriți a doua oară, deoarece nunta a doua cere penitență; cine va fi acel presbiter, care prin participarea sa la ospătare aprobă aceste nunți?.

22. Canonul 54 Sinodul VI Ecumenic

De vreme ce dumnezeiasca Scriptură, ne învață pe noi în chip lămurit astfel: „Să nu intri la nici o rudă a trupului tău, spre a-i descoperi rușinea ei” (3 Moise 18, 6); de Dumnezeu purtătorul Vasile a numărat (înșirat) în canoanele sale proprii câteva dintre căsătoriile oprite, trecând cu vederea pe cele mai multe, dar cu amândouă gătindu-ne nouă ceea ce este de folos. Căci lăsând la o parte mulțimea numirilor celor rușinoase, ca să nu spurce cuvântarea prin vorbe, a cuprins necurățiile prin numiri îndeobște, prin care ne-a arătat nouă peste tot căsătoriile cele nelegiuite.

De vreme ce însă, printr-o astfel de tăcere și prin oprirea nelămurită a căsătoriilor celor nelegiuite, însăși firea s-a amestecat pe sine, am chibzuit (socotit) împreună să arătăm mai pe față (neacoperit) cele în privința aceasta, orânduind de acum înainte, ca să cadă sub canonul de 7 ani, – de bună seamă după ce aceia s-au despărțit de însoțirea nelegiuită, – cel ce s-a împreunat cu vara sa, (dintâia) spre însoțire de nuntă (căsătorie), sau tatăl și fiul, cu mama și cu fiica, sau tatăl și fiul cu două fete surori, sau mama și fiica cu doi frați, sau doi frați cu două surori.

23. Canonul 68 Sfântul Vasile cel Mare

Legăturile de căsătorie a persoanelor din rudenia oprită, de se va dovedi, ca una ce s-a făcut întru păcatele oamenilor, va primi epitimia adulterilor.

24. Canonul 11 Timotei Alexandrinul

De va chema cineva pe un cleric spre a încheia căsătoria, și va auzi că nunta este nelegiuită, ori căsătorie cu mătușă, sau ceea ce voiește a se însoți ar fi chiar sora celei moarte, se cuvine clericului a urma chemării, sau să săvărșească producerea?

Răspuns: Ați zis odată, dacă clericul va auzi că nunta este nelegiuită, deci de este nelegiuită nunta, nu se cuvine clericului a se face părtaș de păcate străine.

25. Canonul 87 Sfântul Vasile cel Mare

Deci mai întâi, ceea ce este foarte important în privința acestor fel de lucruri, avem a menționa obiceiul cel de la noi, care are putere de lege, pentru că de la bărbați sfinți s-au predanisit nouă legiuirile. Iar obiceiul acesta este acest fel. Dacă cineva stăpânit fiind cândva de patima necurăției, ar cădea spre însoțirea nelegiuită cu două surori, nici nuntă să se socoată aceasta, și în general nici să nu se primească ei în obștea bisericii mai înainte de a-i despărți unul de altul, drept aceea, dacă nimic altceva nu ar fi fost de zis, obiceiul este de ajuns pentru ferirea de răul acesta. Dar fiindcă cel ce a scris epistola, cu apucătură vicleană a încercat să introducă în viață răul acesta atât de mare, este de nevoie ca nici noi să nu ne ferim de ajutorul rațiunii, cu toate că în privința celor deplin lămurite mai importantă este prezumția fiecăruia decât raționarea. S-a scris, zice, în Levitic: „Să nu iei pe femeia care este geloasă pe sora ei, ca să descoperi rușinea ei peste dânsa, fiind ea încă în viață” (18, 18). Deci lămurit este din aceasta, se zice, că este îngăduit a lua pe sora ei după moartea dânsei. La ceasta dar, mai întâi zic că câte le spune Legea, celor ce sunt în Lege le grăiește. (Rom. 3, 19); fiindcă așa ne-am supune atât tăierii împrejur, cât și sâmbetei, și ceva să se potrivească plăcerilor noastre ne-am supune pe noi înșine jugului robiei Legii, iar de s-ar părea ceva greu din cele ale Legii, atunci alergăm spre libertatea cea întru Hristos. Am fost întrebați dacă este scris a lua femeie peste sora ei. Am răspuns ceea ce socotim că este sigur și adevărat, dar că nu este scris aceasta; iar a se conchide ceea ce s-a retăcut din adaosul de mai târziu este dreptul legiuitorului, iar nu al celui ce spune ale legii; fiindcă altfel ar fi cu putință celui ce vrea să îndrăznească a lua pe soția ei încă și în viață fiind femeia; căci sofisma aceasta se potrivește și la aceea. Dar este scris, zice: „Să nu iei pe ceea ce va fi geloasă”, așadar nu a oprit a lua pe ceea ce este libertă de gelozie. Deci înlăturându-se pricina de gelozie, pentru care a oprit împreună însoțirea amândorura, ce va fi ceea ce oprește a lua pe surori? Dar vom zice, acestea nu sunt scrise. Dar nici celelalte nu s-au hotărât; iar sensul după deducție dă libertate la fel pentru ambele înțelesuri. Dar trebuie revenind puțin la cele în urmă leghiferate, a se libera de circumstanțe. Căci se vede că legiuitorul nu îmbrățișează tot felul de păcate, ci mai cu seamă oprește pe cele ale egiptenilor, de unde s-a scos Israelă și pe cele ale cananeilor, la care s-a mutat. Căci expresia este așa: <<După obiceiurile Egiptului, unde ați locuit, să nu faceți; și după obiceiurile pământului Canaan întru care vă voi duce pe voi, să nu faceți, și după legile lor să nu umblați >> (III, Moise, 18,3); încât poate că este cu putință că felul acesta al păcatului nu era încetățenit pe atunci la acele neamuri. Din cauza aceasta legiuitorul n-a avut nevoie de păzirea de acel păcat, ci s-a reținut de a menționa obiceiul necunoscut, din cauza aversiunii față de faptele rușinoase.

Într-adevăr, legiuitorul, interzicând pe cel mai mare, cum de a retăcut pe cel mai mic? Legiuitorul a procedat astfel, fiindcă în privința viețuirii cu surorile cele vii aduc prejudiciu pildei patriarhului. Dar noi ce trebuie să facem? A spune cele scrise, ori cele retăcute a le iscodi? În acele lege nu este scris că nu se crede ca tatăl și fiul deodată să se folosească de aceeași țiitoare; dar, proorocul a socotit că acest lucru este vrednic de cea mai mare învinovățire. Căci zice: <<Fiul și tatăl intră la aceeași slujnică>> (Amos 2, 7). Dar, câte alte feluri de necurate patimi a născucit învățătura demonilor, pe care însă dumnezeiasca Scriptură le-a retăcut, nevrând să spurce demnitatea sa cu numirile celor rușinoase, ci pe cele necurate le-a amintit cu numiri generale, precum zice și apostolul Pavel: <<Iar desfrânarea și toată necurăția nici să nu se numească între voi, precum se cuvine sfinților (Efeseni 5, 3), înțelegându-se sub numirea de necurăție faptele cele de rușine ale bărbaților și femeilor, astfel că tăcerea cu nici un chip nu asigură celor dedați plăcerilor, libertatea de înfăptuire. Iar eu zic că nici nu s-a refăcut chestiunea aceasta, ci că legiuitorul a oprit-o chiar foarte strict, căci acea expresie: <<Nu vei intra către toată rudenia trupului tău, spre a descoperi rușinea lor>> (Moise 18, 6), cuprinde și felul acesta de rudenie. Căci ce ar fi bărbatului mai rudă decât soția sa, mai bine zis decât trupul său? Că nu mai sunt doi ci un trup; astfel că prin soție, sora ei intră în rudenie cu bărbatul. Că precum pe mama soției sale nu o va lua, nici pe fiica soției, fiindcă nu poate lua nici pe mama sa, nici pe fiica sa, așa nici pe sora soției, fiindcă nici pe sora sa nu o poate lua. Și dimpotrivă, nici soției nu-i este îngăduit a trăi în căsătorie cu rudele bărbatului său; căci normele de drept sunt comune pentru amândouă felurile de rudenie. Eu deci mărturisesc fiecăruia, care mă consultă asupra căsătoriei, că <<va trece chipul lumii acesteia și timpul este scurt, ca și cei ce au femei să fie ca și cum nu ar avea>>. (I Corinteni 7, 29). Iar dacă-mi va răspunde cineva aceasta: <<Creșteți și vă înmulțiți>> (I Moise 1, 18), râd că el nu face deosebire între timpurile legiferărilor. Nunta a doua este remediu împotriva desfrâului, dar nu mijloc de încurajare pentru necumpătare. <<Dar dacă nu se înfrânează, căsătorească-se>> (I Corinteni 7, 9), zice, iar nu și căsătorindu-se, să facă fărădelege. Iar cei ce nu au în vedere nici firea, cei ce-și orbesc sufletul cu patima necinstei, măcar să facă deosebire între felurile numirilor din vechime. Căci cu ce fel de numire de rudenie se vor numi cei născuți dintr-o astfel de căsătorie? Se vor numi frați unii altora, ori nepoți? Căci ambele se potrivesc lor din cauza amestecării. Să nu faci, o, omule, mașteră pe mătușa pruncilor, și nici pe ceea ce este datoare a-i ocroti în locul mamei, nu o înarma cu gelozie neîmpăcată; căci numai ura mașterilor întinde vrăjmășia și după moarte, chiar și dușmanii se împacă cu cei morți; nașterile însă încep ura după moarte. Rezumatul celor zise este că dacă cineva dorește căsătoria potrivit legii, îi este deschisă lumea întreagă; iar dacă năzuința lui este pătimașă, apoi cu atât mai vârtos să se oprească <<pentru ca să se învețe să-și țină vasul său în sfințenie, și cinste, iar nu întru patima poftei>> (I Tesaloniceni 4, 4). Aș dori să spun mai mult, dar mă oprește măsura epistolei. Mă rog însă ori ca sfatul nostru să se arate mai tare decât patima, ori ca acea crimă să nu se împământenească în ținutul nostru, că să rămână în acele locuri unde a odrăslit.

26. Canonul 53 Sinodul Trulan

De vreme ce rudenia (înrudirea) cea după suflet este mai mare decât legătura trupurilor, iar noi am aflat că în oarecare locuri unii primesc copii din sfântul și dătătorul de mântuire botez, și după aceea încheie însoțire de nuntă, (căsătorie) cu mamele văduve ale acelora, orânduim ca de la (canonul) de față, nimeni să nu mai facă un lucru ca acesta. Iar dacă oarecare ar fi prinși făcând acest lucru, după canonul de față, unii ca aceștia să se lase (depărteze) mai întâi de la această însoțire nelegiuită, iar apoi să fie supuși arătărilor (pedepselor) celor pentru desfrânați.

27. Canonul 12 Sinodul I Ecumenic

Iar cei ce sunt chemați de har și au arătat cel dintâi zel (pornire) și au lepădat cingătorile, iar după aceea s-au întors ca câinii la propria lor vomitură, încât unii și arginți (bani) au cheltuit și prin daruri au izbutit să ajungă din nou la slujba din oaste, aceștia zice ani să se plece (să cadă, să se umilească), după timpul de trei ani al ascultării. Dar la toți aceștia trebuie să se cerceteze bunăvoința și felul căinții. Iar câți arată întoarcerea lor cu fapte, dar nu de formă (cu chipul), ci cu frică și cu lacrimi și cu răbdare și cu faceri de bine, aceștia împlinind vremea hotărâtă a ascultării, se vor împărtăși neapărat de rugăciuni (vor participa la rugăciunile comune), episcopului fiindu-i îngăduit să hotărască (să dispună) ceva și mai omenos (blând) cu privire la aceștia. Iar câți au suferit (suportat) cu nepăsare (îndreptarea de la rugăciuni) și au socotit că pentru reîntoarcere le este de ajuns forma (aparența) intrării în biserică, să plinească întru totul (întocmai, pe deplin) timpul (penitenței).

28. Canonul 16 Sinodul IV Ecumenic

Nu este îngăduit ca fecioara care s-a închinat (consfințit, consacrat) pe sine Domnului Dumnezeu, de asemenea nici monahiilor (călugărițelor) să încheie căsătorie. Iar dacă s-ar afla făcând aceasta să fie afurisite (excomunicate). Dar am orânduit (hotărât), ca episcopul locului să aibă putere de a fi cu pogorământ (umanitar, cu omenie, cu îngăduință) față de acestea.

32. Canonul 72 Sinodul V-VI Ecumenic (Trulan)

Să nu se îngăduie ca bărbatul ortodox să se lege (prin căsătorie) cu femeia eretică, nici ca femeia ortodoxă să se unească (prin căsătorie) cu un bărbat eretic, ci ele s-ar și vădi că s-a făcut un lucru ca acesta de către vreunul dintre toți, căsătoria (nunta) să se socotească fără de tărie, și căsătoria (însoțirea nelegiuită să se dezlege); – căci nu se cade a amesteca cele ce n-au amestecare, nici oii să se împerecheze cu lupul, și nici părții lui Hristos cu soarta (ceata) păcătoșilor; iar dacă cineva al călca cele orânduite de noi, să se afurisească.

Iar dacă oarecare găsindu-se încă în necredință, și, nefiind încă numărați în turma ortodocșilor, s-au legat (potrivit), întreolaltă, prin căsătoria legiuită, și apoi unul dintre ei alegând binele a alergat la lumina adevărului, iar celălalt a fost ținut, (stăpânit) de legătura sărăcirii, nealegând (nedorind) să vadă (să ia în seamă), razele dumnezeiești; dacă soția cea necredincioasă socotește că este bine (consimte) să viețuiască cu soțul cel credincios, sau dimpotrivă, – cel necredincios cu soția cea credincioasă, să nu fie despărțiți, după dumnezeiescul apostol: <<Căci bărbatul necredincios se sfințește prin femeie, și femeia necredincioasă se sfințește prin bărbat>> (I Corinteni 7, 14).

34. Canonul 14 Sinodul IV Ecumenic

De vreme ce în unele eparhii (mitropolii) se permite citeților (lectorilor) și cântăreților să se căsătorească (și după hirotesie) sfântul sinod a orânduit (hotărât) să nu fie îngăduit vreunuia dintre aceștia să ia femeie eterodoxă. Iar cei ce dintr-o astfel de căsătorie au și dobândit copii, dacă au apucat să-i boteze la eretici pe cei născuți dintr-înșii, să-i aducă pe aceștia la împreunarea cu soborniceasca Biserică (în comuniunea Bisericii sobornicești), iar dacă nu i-au botezat, să nu poată (să nu le fie permis) să-i boteze pe aceștia la eretici, și nici să-i lege spre căsătorie cu eretic ori cu iudeu ori cu păgân, decât numai dacă fața (persoana) care va să se lege (prin căsătorie) cu cel ortodox, ar făgădui (promite) că va trece la credința ortodoxă. Iar dacă cineva ar călca această orânduire (hotărâre) a Sfântului Sinod, să fie supus pedepsei canonice.

35. Canonul 10 Sinodul local de la Laodiceea

Nu se cuvine ca cei ce sunt ai Bisericii să împreune cu nebăgare de seamă pe fiii lor cu ereticii prin legătura căsătoriei.

36. Canonul 21 Sinodul local de la Cartagina.

Așijderea s-a hotărât ca copiii clericilor să nu se căsătorească, cu păgânii sau cu ereticii.

37. Canonul 8 Sinodul local de la Neocezareea

De se va vădi în public că soția cuiva care este laic, a comis adulter, unul ca acela nu poate veni în slujba preoțească. Iar, dacă dânsa va comite adulter după hirotonie, el este dator să o demită; iar de va viețui cu dânsa, nu poate ține slujba ce i s-a încredințat.

BIBLIOGRAFIE

I IZVOARE

Biblia sau Sfânta Scriptura, Editura Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993.

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în PSB, vol. 41, Editura IBM, București, 2000.

Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Policarp, v,2, în „Scrierile Părinților Apostolici”, vol I, trad. de Pr. D. Fecioru, Editura IBMO, București, 1979.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, (II), Omilia XLVIII, 6, trad., introd., indici și note de Pr. D. Fecioru, Editura IBMO, București, 1989.

II DICȚIONARE ȘI ENCICLOPEDII

Bădescu, Ilie, Ioan Mihăilescu, Cătălin Zamfir, Enciclopedia sociologiei universale, vol I, Editura Mica Valahie, București, 2005.

Braniște, Pr.Prof .Dr. Ene, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura Diecezană, Caransebeș, 2001.

Dicționarul de filosofie, Editura Politică, București, 1978.

III CĂRȚI

Albu, Ioan, Căsătoria în dreptul român, Dacia, Cluj-Napoca, 1988.

Idem, Dreptul familiei, Editura Didactică și Pedagogică , București, 1975.

Avram, Conf Dr. Marieta și Laura Marina Andrei, Instituția familiei în Noul Cod Civil, București, 2010.

Arsenie, Boca. Tinerii, familia și copiii născuți în lanțuri, Credința strămoșeascã Iași, 2005.

Boroianu, Pr. Dr. D. G., Dreptul bisericesc. Principii de drept, Organizațiunea Bisericii Române, vol.III, Tipografia Dacia, P. Iliescu și D.Grosu, Iași, 1899.

Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica Specială (pentru facultățile de teologie), Editura Nemira, București, 2002.

Calendar creștin ortodox, Tiparit cu binecuvântarea IPS Teofan, Doxologia, Iași, 2015.

Catehismul Bisericii Catolice, editată de Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, 1993.

Chelaru, Ioan, Căsătoria și divorțul- aspecte juridice, civile, religioase și de drept comparat, Editura Acteon, Iași, 2003.

Codul Familiei, Editura Lumina Lex, București, 1993

Codul Familiei cu modificările ulterioare, Ediție îngrijită de prof. Dr. Victor-Dan Zlătescu, Editura Europress, București, 1993.

Constituția României, Lumina Lex, București, 1994.

Costea, Pr. Traian, Căsătoria din punct de vedere: istoric, dogmatic și canonic, teză de doctorat, București, 1935.

Dogaru Ion, Sevastian Cercel, Elemente de dreptul familiei, Themis, Craiova, 2001.

Dron, Pr. Constantin, Valoarea actuală a canoanelor, teza de doctorat, București, 1928.

Filipescu, Prof. Dr. Ion P., Dreptul Familiei, Ediția a II-a, București, 1976.

Idem., Tratat de Dreptul familiei, Editura Academiei R.S. România, București, 1989.

Idem., Încheierea căsătoriei, București, Editura Academiei, 1981.

Floca, Arhid Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, note și comentarii, Ediția a III- a îmbunătățită, Tipărită cu binecuvântarea I P S Antonie Mitropolit al Ardealului, Crișanei și Maramureșului Sibiu, 2005.

Idem, Administrarea Sfintei Taine a Cununiei, în “Drept canonic ortodox, legislație și administrație bisericească”, vol.II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1990

Idem, Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol.II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990.

Florian Emese, Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1997.

Gavrilă, Pr. Dr. Vasile, Cununia viață întru împărăție, Fundația Tradiția Românească, București, 2004.

Ionașcu Aurelian , Curs de drept civil român, vol. II, Cartea românească , Sibiu, 1941.

Ionașcu, Traian, Tratat de drept civil, vol. I, Editura Academiei, București, 1967.

Idem, Căsătoria în dreptul R. S.R, Editura Academiei, București, 1964.

Ionașcu, A., M. Mureșan, M. Costin, V. Ursa, Familia și rolul ei în societatea socialistă, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1975.

Învățătura de credință creștină-ortodoxă, tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod, 1952.

Lupșan, Gabriel, Dreptul familiei, Junimea, Iași, 2001.

Lupulescu, Dumitru, Numele și domiciliul persoanei fizice, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1982.

Mihăilescu, Ioan, Sociologie Generală, Editura Polirom, București, 2003.

Mihoc, Pr. Dr. Constantin, Taina căsătoriei și familia creștină în învățăturile marilor Părinți ai Bisericii din secolul IV, Editura Teofania, Sibiu, 2002.

Milaș, Dr. Nicodim, Canoanele Sinoadelor ecumenice însoțite de comentarii, trad.de Pr. U. Kovincici și Pr. Prof. N. Popovici, vol.II, partea a II-a, Tipografia Diecezană, Arad, 1936.

Idem, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii , traducere de Pr. U. Kovincici și Pr. Prof. N. Popovici, vol.II, partea I, Tipografia Diecezană, Arad, 1934.

Mitrofan, Iolanda și Nicolae, Familia de la A … la Z, Editura Științifică, București, 1991.

Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae D, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. II, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galati, 2001.

Neofit, Patriarhul Constantinopolului, Pidalion- Cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, Iași, 2004.

Piticaru, Gheorghe, Dreptul Familiei, Ediția a II-a, București, 1981.

Popa, Pr. Dr. Edmond Nicolae, Provocări la adresa familiei creștine azi, Tiparita cu binecuvantarea Preasfintitului Parinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, Editura Episcopiei Giurgiului, 2011.

Popescu, Ioan, Casatoria tratata din punct de vedere istoric, docmatic si moral , Tipografia Cartilor Bisericesti, Bucuresti 1889.

Popescu, Tudor R. , Dreptul familiei, tratat, vol. I, Editura Didactică și Pedagogică București, 1965.

Regulamentul de proceduură al instantelor de Judecată – regulamentul de procedură al instanțelor disciplinare și de judecată ale Bisericii Ortodexe Române .

Roman, Emilian-Iustinian, Miscellanea juris- Îndrumator bibliografic și canonic legislativ, Iași, 2008.

Sambrian, Teodor, Drept roman, Editura Helios, Craiova, 2001.

Statutul pentru organizarea si functionarea Bisericii Ortodoxe Române Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române de Biserica Ortodoxă Română, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003.

Stănciulescu, Elisabeta, Sociologia educației familiale, vol 1, Editura Polirom, Iași, 1997.

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru , Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, EIBMBOR, București, 1997.

Streza, P.S. Prof. Univ. Dr. Liviu (Laurențiu), Cununia – viață întru Împărăție, Fundația “Tradiția Românească”, București, 2004.

Șesan, Dr. Dr.Valerian, Curs de Drept Bisericesc Universal, ediția A IV-a, îngrijită de Dr.Dr. Milan Șesan, Profesor Universitar, Tipografia Mitropolitul Silvestru, Cernăuți, 1942.

Tîrîlă, Arhim. Zosima și H. Popescu, Pidalion cu orânduire nouă și tâlcuiri, Institutul de arte grafice, “Speranța”, București, 1933.

Voinea, Prof. Maria, Sociologia familiei, Universitatea, București, 1993.

Vladimir, Hanga, Drept privat roman , Editura Didactică și Pedagogică , București, 1977.

IV STUDII

Bădescu,Ilie, Familia în lumina sociologiei creștine, în “Sociologie Româneascã ’’, 3, 2005.

Broscăreanu, Drd. René, Despre Taina Sfintei Cununii, în „BOR”, nr.4, 1986.

Chirvasie, Pr. Magistrand Ioan Gh., Slujitorul Tainei Nunții în cele trei confesiuni creștine, în Ortodoxia nr. 2, 1959.

Constantinescu, Lect. univ. Dr. Iulian Mihai, Rudenia fizică și ideea de paternitate în dispozițiile canonice ale Sfântului Vasile cel Mare și în Tradiția Biblică și Canonică a Bisericii, în „Altarul Banatului” , nr 1-3, 2010.

Idem, Condițiile formale privind administrarea căsătoriei civile și cununiei ortodoxe, studiu juridic- canonic, în „Buletinul Centrului pentru dialog între științe și teologie” nr. 1-2, 2010.

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Încetarea și desfacerea căsătoriei civile și a cununiei religioase sau divorțul în lumina învățăturii creștine, în “Mitropolia Ardealului”, nr. 10-12,1974.

Ivan, Prof. Iorgu D., Codul Familiei, în “Biserica Ortodoxă Română”, nr. 4,1954.

Idem, Căsătoria – Sfântă Taină a Bisericii și Instituție Juridică a Statului, în „Biserica Ortodoxă Română ”, nr. 9-10, 1983.

Marga, Pr. Lect. Dr. Irimie, Actualitatea sfintelor canoane, în „Revista Teologică”, nr. 3, 2002.

Idem, Introducere în dreptul matrimonial ortodox în „Revista Teologică’’, nr 3, 2007.

Moldovan, Pr. Conf. Ilie, Taina Nunții, în „Ortodoxia”, nr.3-4, 1979.

Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae D., Familia azi. Probleme pastorale și sociale, în “Glasul Bisericii”, nr. 9-12, 2001.

Panțuru, Pr. dr. Cosmin, Logodna religioasă și logodna civilă, în “Ziarul Lumina”, 27 februarie 2012.

Rezuș, Pr. Prof. Petru, Impedimente la căsătorie, în „ Ortodoxia”, nr. 2, 1972.

Roman, Drd. Emilian-Iustinian, Avort și incest. O perspectivă canonico-juridică, în “ Teologie și Viață”, nr 5-8, 2009.

Slevoacă, Pr. Ștefan, Căsătoria creștină, în “Mitropolia Moldovei și Sucevei”, 1967, nr. 9-10.

Soare, Pr. Gheorghe, Impedimente la căsătorie. Necesitatea asigurării unei practici uniforme în toată Biserica Ortodoxă, în “Ortodoxia”, nr. 4, 1961.

Idem, Impedimentele la căsătorie și motivele, în “Altarul Banatului”, nr 1–3, ianuarie–martie, 2010.

Idem., Impedimente la căsătorie și motivele de divorț, în “Ortodoxia”, nr. 4, 1943.

Stan, Pr. Prof. Liviu, Noul cod al familiei, în „Mitropolia Olteniei”, nr.4-6, 1954.

Idem, Căsătoriile mixte și ultimile măsuri luate de Vatican în privința lor, în " Studii Teologice ", nr. 7-8, 1968.

Tomescu, M., Calificarea casatoriei in dreptul international privat roman, în “Analele Universitatii Bucuresti „ nr XLIV, 1995.

82. Tribunalul Suprem, Dec.Civ. nr.443-15.03.1978, în C.D. 1979.

CURRICULUM VITAE

DATE PERSONALE

Numele și prenumele: Gheorghiță Mirel-Ciprian

Data și locul nașterii: 15-08-1989 Dorohoi, Județul Botoșani

Starea civilă: necăsătorit

Domiciliul: Dorohoi, Strada Gheorghe Doja, nr.5 bl.5 apartament 1

STUDII

– 2013-2015, Master secția:Teologie practică și pastoral- misionară, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stănilaoe” Iași.

– 2014-2015, Diploma de absolvire- Nivel I, Modul Pshiopedagogic, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași;

2008-2012, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași;

– 2004-2008, Liceul Teologic Ortodox „Sfântul Ioan Iacob ” Dorohoi ; profil teologie pastorală.

– 1996-2004, Școala Generală, Nr.5, Oraș Dorohoi, Județ Botoșani.

3. ACTIVITATE SI EXPERIENȚA PROFESIONALĂ

– Paraclisier.

– Cântăreț bisericesc.

4. DIPLOME și CERTIFICATE OBȚINUTE

– Atestat de Capacitate – domeniul Teologie Pastorală (studii medii – 2008)

5. LIMBI STĂINE CUNOSCUTE

– Engleza – Bine

– Franceza – Începător

6. COMPETENȚE INFORMATICE

– o bună stăpânire a pachetului Office

DECLARAȚIE

Subsemnatul, Gheorghiță Mirel-Ciprian, absolvent al Masterului:Teologie practică și pastoral- misionară de teologie ortodoxă ,,Dumitru Stăniloae” din cadrul Universității “Alexandru Ioan Cuza” din Iași, declar pe propria-mi răspundere lucrarea de disertație cu titlul: Taina Sfintei Cununii- perspectivă canonică și civilă, pe care o prezint ca teză de disertație la disciplina Drept canonic bisericesc îmi aparține în întregime și că în afară de lucrările indicate în bibliografie nu am mai folosit alte lucrări.

De asemenea, declar că lucrarea nu este plagiată, fiind concepută în stil personal.

Data:

2015

Semnătura:

Gheorghiță Mirel-Ciprian.