Incercarile de Unire Dintre Biserica Rasaritului Si Biserica Apusului In Timpul Dinastiei Paleologilor
CUPRINS
INTRODUCERE
I. DEZBINAREA BISERICII CREȘTINE
I.1.Cauzele politice și religioase ale schismei de la 16 iulie 1054
I.1.1.Cauzele politice
I.1.2.Cauzele religioase
I.2.Schisma de la 1054
I.2.1.Neînțelegerile dintre patriarhii Fotie și Ignatie – Prima fază a schsimei
I.2.2.Înfăptuirea schismei – divergențele dintre patriarhul Mihail Cerularie și cardinalul Humbert
II. ÎMPĂRATUL MIHAIL AL VIII-LEA PALEOLOGUL ȘI „UNIREA” DE LA LYON
II.1.Probleme politice și religioase ale imperiului până la instaurarea dinastiei Paleologilor
II.1.1.Problemele politice din imperiu până în anul 1261
II.1.2.Situația religioasă și alte încercări de unite până la cea de la Lyon (1274)
II.2. Sinodul unionist de la Lyon (1274)
II.3.„Beneficiile” acestei uniri și „veceniile siciliene”
III. „UNIREA” DE LA FERRARA-FLORENȚA (1438-1439)
III.1.Imperiul bizantin până la împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-1448)
III.2.Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-1448) și Sinodul unionist de la Ferrara-Florența (1438-1439)
III.3.Avantajele aduse de această „unire”. Constantin al XI-lea Dragases Paleologul (1448-1453) și căderea Constantinopolului
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru omenire ca să o scoată din păcatul pe care Adam îl săvârșise și să restabilească legătura dintre om și Dumnezeu. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în cadrul activității sale ziditoare de pe pământ, a pus bazele și unei instituții divino-umane care s-a numit Biserica creștină. Această Biserică a fost întărită prin activitatea celor doisprezece Apostoli ai Mântuitorului și a celorlați ucenici, iar membrii acesteia s-au înmulțit. A urmat o perioadă de aproape trei secole de persecuții, de la Nero, din anul 60, și până la edictul de toleranță al augustului Deciu din anul 311, dar și a Edictului de la Milano, din anul 313, emis de cei doi auguști de atunci: Constantin cel Mare și Liciniu. De acum, Biserica creștină începe să se dezvolte, iar din timpul împăratului Constantin I, care rămâne singur împărat în imperiu, aceasta pătrunde activ în viața publică, în viața Statului.
Din păcate, datorită unor factori religioși, dar și politici, Biserica creștină începe să se divizeze prin schisme. Încă din timpul împăratului Dioclețian, care aduce în imperiu o reformă ce îl va scoate pe acesta dintr-o criză de aproape o jumătate de secol și mai ales după ce Constantin cel Mare inaugurează o nouă capitală a imperiului la 11 mai 330, încep să apară divergențe între cele două orașe, care reprezentau și sediul primelor două scaune patriarhale: Constantinopol și Roma. Disensiunile aveau să se accentueze pe parcursul celor aproape opt secole, când are loc una din cele mai regretabile fapte din istoria Bisericii creștine: Schisma de la 16 iulie 1054. Până la căderea Constantinopolului sub dominație otomană, la 29 mai 1453, au existat încercări de unire, iar inițiativa a venit atât din partea împăraților bizantini care aveau nevoie de suport militar din partea occidentalilor pentru a putea ține piept dușmanilor care veneau dinspre Asia Mică, dar și din partea papei care dorea mai mult ca oricând să îi fie recunoscută titulatura inventată de el, cea de „întâistătător” al Bisericii universale. Papa nu se limita doar la atât, ci spera să acapareze și puterea politică, iar această obsesie se vede și din apariția tiarei (mitra cu cele trei coroane) pe capul papei, de la începutul secolului al XVI-lea.
În lucrarea de față vrem să expunem care au fost cele mai importante cauze care au dus la schisma dintre cele două Biserici și care au fost factorii, atât de ordin religios, cât și de ordin politic care au favorizat formarea celor două gândiri teologice diferite. Aceste cauze ne vor ajuta să înțelegem mai bine care sunt motivele pentru care acum avem Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică, dar și faptul că ele au adâncit atât de mult ruptura dintre ele, încât încercările de unire din timpul dinastiei Comnenilor și cea a Paleologilor au devenit aproape imposibil de realizat.
Celelalte două capitole ale lucrării de față vor aduce îaninte analiza a două dintre cele mai importante încercări de unire din timpul dinastiei Paleologilor: Unirea de la Lyon, din anul 1274, și Unirea de la Ferrara-Forența, care s-a realizat în anul 1439, dar și care au fost „beneficiile” de care s-au bucurat bizantinii de pe urma acestor două „uniri”.
Motivul pentru care am ales dezbaterea, analiza și aprofundarea acestui subiect este următorul: majoritatea studenților teologi nu știu care au fost cauzele principale care au dus la realizarea acestei schisme (eveniment destul de tragic pentru întreaga Biserică creștină). De asemenea, puțini dintre noi știm din ce motive împărații bizantini din dinastia Comnenilor și cei aparținând dinastiei Paleologilor au dorit această apropiere de Biserica Romei și de papalitate. Vom observa pe parcursul celor prezentate mai jos că toate aceste încercări de unire au fost niște mutări politice, care urmăreau doar un ajutor strict politic, și nicidecum o inițiativă izvorâtă dintr-un puternic sentiment religios. Personal, după absolvirea celor patru ani de studii într-o Facultate de Teologie, simt că era era necesar să aprofundez această diferență dintre cele două Biserici și care sunt cauzele pentru care s-a realizat această ruptură și ce au presupus cele mai importante încercări de unire din ele pe parcursul celor patru veacuri, până la cucerirea Constantinopolului de către armata otomană condusă de Mahomed al II-lea Cuceritorul.
În ce privește stadiul cercetării, câțiva istorici au încercat să prezinte cât mai clar și mai complex evenimentele care au precedat și urmat schismei din anul 1054 și a căror gânduri și referințe le vom expune în cadrul acestei lucrări. Unul dintre cei mai buni istorici care a prezentat foarte complex situația politică și religioasă a Imperiului Bizantin în răstimpul de la încheierea dominației latine în Orient (1261) și „trecerea capitalei de pe Bosfor” sub stăpânire otomană (1453), a fost Aleksandr Aleksandrovici Vasiliev, a cărui lucrare (Istoria Imperiului Bizantin) a apărut la Editura Polirom în anul 2010. Evident că am mai folosit și lucrările altor bizantinologi precum Timothy E. Gregory, Emanoil Băbuș, Steven Runciman etc. care au scris foarte bine despre acest subiect. Pentru că tema atinge nu doar problemele de politică ale Imperiului Bizantin, cât și cele religioase, am ales lucrările celor mai importanți istorici bisericești, care s-au ocupat îndeaproape de acest subiect: Nicolae Chifăr, Ioan Rămureanu, Eugen Drăgoi, Dimitrie G. Boroianu, Diarmaid MacCulloch ș.a. De asemenea, am folosit și referințele istorice ale unor autori care au scris despre primul împărat bizantin, Sfântul Constantin cel Mare: Kostas Karastathis și Charles Matson Odahl. În lucrarea de față am mai folosit și alte lucrări și articole de referință pe care nu le mai expunem aici, dar în care au fost aprofundare în încercarea de a reda cât mai fidel firul evenimentelor prezentate în lucrare. Evident că nu am reușit să înglobăm aici tot ceea ce s-a scris pe această temă sau să atingem toate problemele în detaliu, care s-ar putea ridica pe margine subiectului ales și tratat. Cu toate aceastea, având ca bază bibliografică lucrările autorilor menționați mai sus, am încercat să facem o analiză cât mai pertinentă a evenimentelor din Imperiul Bizantin, mai din timpul dinastiei Paleologilor, dar am expus și câteva puncte de vedere inedite.
I. DEZBINAREA BISERICII CREȘTINE
I. 1. Cauzele politice și religioase ale schismei de la 16 iulie 1054
Schisma de la 16 iulie 1054 este unul dintre cele mai discutabile momente din istoria Bisericii creștine, iar acest eveniment este doar un momentul de explozie al unor neînțelegeri politice și religioase care au început încă din timpul domniei împăratului Dioclețian. În cele ce urmează, dorim să expunem și să dezbatem câteva din cele mai importante cauze, atât politice, cât și religioase, ce au favorizat această ruptură care, după părerea noastră, nu credem că se va soluționa niciodată.
I. 1. 1. Cauzele politice – de la Dioclețian (284-305) la Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1055).
Prima cauză care a produs formarea unor concepții separate între Răsărit și Apus, este împărțirea imperiului pe care împăratul roman Dioclețian a făcut-o, imediat după proclamarea lui ca împărat (20 noiembrie 284), în două teritorii noi (Orient și Occident), dar și alăturarea unui co-august care să îl ajute în domnie. Astfel, în anul 285, Dioclețian devine august peste partea orientală a imperiului, iar Maximian Herculius devine conducător peste partea occidentală.
Această mutare îndrăzneață a lui Dioclețian, a fost o tentativă reușită de restaurare a unui imperiu vast, dar care traversa una din cele mai importante și mai puternice crize din istoria sa. Iată ce ne spune istoricul Timothy E. Gregory despre situația imperiului din ultimii 50 de ani pană la urcarea pe tron a lui Dioclețian: „În cei 50 de ani scurși între moartea lui Alexandru Sever și ascensiunea lui Dioclețian (235-284) la tron, întregul stil roman de viașă s-a aflat la un pas de colaps, de la guvernare și structură militară până la economie și sistemul de gândire ce caracterizează lumea antică până în acel moment. În termeni politici, în toată această perioadă nici un împărat nu a avut o poziție sigură și aproape toți au avut parte de moarte violentă, fiind uciși de rebeli. Frontierele imperiului s-au rupt, inamicii statului au dat năvală, mai ales din miazănoapte și din răsărit, și diverse părți ale imperiului au devenit practic independente. Între timp, economia se prăbușise, inflația ridicase prețurile, iar banii își pierduseră practic orice valoarea. Deloc surprinzător, în mijlocul acestor dificultăți a apărut și ceea ce am putea numi o criză culturală, caracterizată de schimbări de stil în artă, literatură și religie. De multe ori, istoricii descriu această perioadă ca pe una de «anarhie militară», pentru că puțini împărați au domnit îndeajuns de mult încât să fondeze dinastii ori să implementeze măsuri ferme; majoritatea acestor conducători efemeri au fost militari simpli și fără prea multă educație sau pregătire pentru cârmuirea imperiului”. Putem observa că această reformă a lui Dioclețian era necesară pentru o reînflorire a unui imperiu care în ultima jumătate de secol se afla în declin. Cu toate acestea, se vor forma concepții separate și specifice care vor fi într-o continuă rivalitate până astăzi.
Această mutare a lui Dioclețian, nu este singura reformă care avea să aducă ideea de dezbinare și de separare. Putem să susținem cu tărie că și formarea tetrarhie avea să formeze noi gândiri, noi orientări și rivalitate între toate aceste regiuni care avea conducători diferiți. După ce Dioclețian îl numește pe Maximian Herculius ca și co-august, pentru partea occidentală, în anul 292, respectiv 293, cei doi își iau câte un ajutor numit cezar: Dioclețian îl numește ca cezar pe ginerele său, Maximiam Galeriu, iar Maximian Herculius, pe Constanțiu Chlor. Putem observa că imperiul, după nici 10 ani este împărțit în patru regiuni, care avea conducători diferiți. Evident că acești conducători aveau să se impună și să guverneze în felul lor, ceea ce duce la specificitate și distincție între cele patru teritorii. Dioclețian este augustul suprem și întreg imperiul știa acest lucru, deși exista această împărțire teritorială. Acesta emite patru edicte impotriva creștinilor (trei în anul 303, iar unul în anul 304), iar fiindcă Dioclețian este corelat foarte ușor cu partea orientală, apare repulsia din partea occidentalilor persecutați față de partea răsăriteană a imperiului. Această repulsie se va evidenția mai pregnant în timpul iconoclasmului, care este susținut, în totalitate, de orientali, dar despre aceastea vom discuta pe parcursul lucrării.
Deci, după ce am adus înainte aceste argumente, putem spune că prima cauză politică a schismei din anul 1054 este reforma lui Diope Maximian Herculius ca și co-august, pentru partea occidentală, în anul 292, respectiv 293, cei doi își iau câte un ajutor numit cezar: Dioclețian îl numește ca cezar pe ginerele său, Maximiam Galeriu, iar Maximian Herculius, pe Constanțiu Chlor. Putem observa că imperiul, după nici 10 ani este împărțit în patru regiuni, care avea conducători diferiți. Evident că acești conducători aveau să se impună și să guverneze în felul lor, ceea ce duce la specificitate și distincție între cele patru teritorii. Dioclețian este augustul suprem și întreg imperiul știa acest lucru, deși exista această împărțire teritorială. Acesta emite patru edicte impotriva creștinilor (trei în anul 303, iar unul în anul 304), iar fiindcă Dioclețian este corelat foarte ușor cu partea orientală, apare repulsia din partea occidentalilor persecutați față de partea răsăriteană a imperiului. Această repulsie se va evidenția mai pregnant în timpul iconoclasmului, care este susținut, în totalitate, de orientali, dar despre aceastea vom discuta pe parcursul lucrării.
Deci, după ce am adus înainte aceste argumente, putem spune că prima cauză politică a schismei din anul 1054 este reforma lui Dioclețian, care este primul împărat ce are puterea și curajul de a restructura un imperiu care se afla în declin. Prin acțiunile sale de împărțire, care erau necesare pentru o mai bună conducere și gestionare a imensului teritoriu, el crează regiuni noi care au gândiri și mentalități specifice și diferite, ceea ce dă naștere la repulsie și rivalitate, care timp de șapte secole vor alimenta tensiunea care avea să răbufnească în secolul al XI-lea.
Imediat după renunțarea la tron a lui Dioclețian, își începe activitatea de conducător cel mai important împărat bizantin, Sfântul Constantin cel Mare. Este cel care legiferează toate religiile, acestea având posibilitatea de a se manifesta fără a fi amenințate de lege, dar și cel va sprijinii creștinismul, punând bazele unui stat în care Biserica avea unu rol important în conducere. Constantin a dorit formarea unui stat creștin, iar pentru acest lucru avea nevoie de o capitală nouă, deoarece Roma era simbolul păgânismului și al filosofiilor care nu contravineau cu învățăturile creștine. Locul unde avea să fie amplasată următoarea capitală care va fi cea mai importantă metropolă bizantină a fost descoperit în timp ce îl asedia pe Liciniu, în estul Traciei, în anul 324. „O peninsulă iese din capătul sud-estic al Thraciei europene spre o altă peninsulă care se proiectează în afara laturii nordice a Anatoliei bithyniene incluzând și Strâmtoarea Bosfor care leagă Marea Neagră și Marea Marmara. În colțul sudic al peninsulei se află un promontoriu triunghiular înconjurat pe trei laturi de ape – un golf numit Cornul de Aur spre nord, partea sudică a Strâmtorii Bosfor la est și Marea Marmara la sud. Din secolul al VII-lea î. Chr. acolo se afla o colonie grecească numită Byzantion (Byzantium, în latină) care se înălța pe dealul abrupt din partea de nord-est a promotoriului. La sfârșitul celui de al doilea secol d. Chr., romanii au extins colonia spre sud și sud-vest și au construit un zid în jurul orașului extins”. După cum putem vedea, locul pe care l-a ales Cosntantin pentru amplasarea noii capitale nu este unul oarecare, iar acest lucru îi va oferi imperiului un punct forte în războaiele care vor urma. Nu doar ca punct strategic a fost ales această colonie și regiune, ci și pentru că „era situată confluența mai multor drumuri și căi de comunicație care legau estul de vest și nordul se sud în lumea romană. Un drum ducea spre Thessalonic în vest și apoi prin Grecia spre Dyrrachium care lega Grecia de Italia peste Adriatica, iar altul mergea pe la nord-vest de Adrianopol și apoi prin Balcani, de-a lungul Dunării spre Europa de Vest. Imediat peste Strâmtoarea Bosfor, o cale importantă ducea spre Nicomedia și apoi spre sud prin Niceea și traversând Anatolia spre Siria și provinciile din Orientul Mijlociu, sau spre este spre Ankara și mai departe prin Armenia către Imperiul Persan. Căile maritime mergeau spre nord de Byzantium prin Bosfor spre Marea Neagră sau spre sud prin Marea Marmara și Strâmtoarea Hellespont spre marile cetăți din bazine Mării Egee și Mediterană”. Cu alte cuvinte, noua capitală avea să fie punctul de legătură din partea asiatică și partea europeană, iar această calitate a sa avea să o facă râvnită de multe popoare care au dorit să o cucerească.
După ce Constantin cel Mare a ales locul unde avea să fie amplasată noua capitală a început construcția acestui oraș după modelul Romei. Aici se găsea un Capitoliu, dar reproducerea celor mai importante clădiri și elemente specifice vechii capitale a imperiului. De aceea, Constantinopolul s-a numit „noua Romă”. Evident că locuitorii vechii Rome nu s-au bucurat de această inițiativă îndrăzneață a lui Cosntantin de a muta capitala imperiului, fapt care a dus la rivalitate și divergență. Nu întâmplător am adus înaintea cititorului și descrierea pe care Charles Matson Odahl o face orașului care avea să fie fundamentul noii capitale Constantinopol, tocmai pentru a arăta că splendoarea regiunii depășea cu mult pe cea a Romei vechi. Evident că acest lucru a alimentat starea de separare dintre partea occidentală și cea orientală. Constantin a mai „dezamăgit” vechea Romă și prin atitudinea s-a față de religia păgână și convertirea la creștinismul pe care l-a promovat întreaga viață, dar despre cauzele religioase vom vorbi mai pe larg în subcapitolul următor.
Vom expune acum o altă cauză politică care avea să alimenteze dorința de separare a celor două Biserici și anume alianța Romei cu Pepin cel Scund și vom vorbi și despre donația pe care acesta o face scaunului papal (Donatio Pepini). Despre ce este vorba? Iată cum ne prezintă pe scurt aceste evenimente din secolul al VIII-lea, istoricul Diarmaid MacCulloch, profesor de Istoria Bisericii la Universitatea Oxford: „Încă din anii 760, cronicarii ecleziastici din Francia cultivau asiduu ideea că papa poruncise clar și autorizase alungarea regelui merovingian de către Pepin (s-au străduit din răsputeri și să-i zugrăvească pe ultimii merovingieni ca pe niște nefericiți predispuși la accidente pentru care nici un asigurator divin nu ar fi semnat o poliță). Nu încape îndoială că Pepin a câștigat repede aprobarea pentru abrupta schimbare de regim din partea papei Zaharia, iar succesorul imediat al acestuia, Ștefan al II-lea (752-757), a cules răsplata pentru această afirmare. În 751, anul în care Pepin l-a înștiințat pe regele Chideric de vocația sa călugărească, longobarzii îl alungaseră în sfârșit pe reprezentantul împăratului bizantin din Ravenna, după care au invadat toate teritoriile care erau controlate de bizantini în Italia, mergând în sud până la Roma. Regele Pepin a recucerit aceste ținuturi, însă nu le-a înapoiat guvernării imperiale: în schimb (spre furia bizantinilor), le-a dat papei Ștefan. Această decizie a avut consecințe pe tot parcursul următorilor o mie de ani; întemeiase una din cele mai durabile unități politice din Europa, statul pontifical din centrul Italiei, a cărui dizolvare finală în secolul al XIX-lea influențează și acum mentalitatea papalității moderne”. După cum am putut observa, această donație a regelui Pepin și acceptatea acesteia de către statul pontifical condus de întâistătătorul Bisericii Romei, este o ofensă adusă Bisericii Răsăritene și statului. Se poate observa și de aici rivalitatea dintre cele două Bisericii și, mai ales, ura pe care Biserica Romei o avea pentru statul bizantin. Papa știa că în Răsărit Biserica este strâns legată de stat, iar prin acceptarea acestui dar al regelui Pepin, va lovi nu doar în conducerea politică, ci și în Biserică.
Prin această donație Pepiniană, „ambiția Papilor a fost satisfăcută, iar episcopul Romei a fost inverstit și cu diadema împărătească. Înarmat acum într-o mână cu crucea și în cealaltă cu sabia, el își apăra vechile planuri de întemeiere a statului papal și a hegemoniei papale în scopul de a domni asupra sufletelor și a trupurilor fiecărei rase și neam credincios și necredincios. Apostolul Petru s-a încins cu sabie, sabie care în mâinile succesorilor lui Petru, Papa, nu mai apărea ca nepotrivită slujirii sale, de vreme ce și Petru a scos sabia pentru Iisus și i-a tăiat urechea lui Malhus, slujitorul arhiereului, fapt în baza căruia este justificată utilizarea sabiei împotriva ereticilor și a celor care se împotrivesc Papei”. Putem observa și aici ingeniozitatea papilor de a-și motiva activitățile lor și implicarea în viața politică, care contravin moralei creștine. De asemenea, după schismă, această dorință a papilor de a se implica și în viața politică a întrecut menirea pe care ei o aveau, de păstori de suflete, iar activitățile cu caracter religios au scăzut, în detrimentul celor administrative și politice. Aceasta este și una dintre cauzele care vor duce la apariția unor reformatori care doreau să reintroducă religiozitatea care se pierduse.
După nici chiar o jumătate de secol, Biserica Romei mai întreprinde o acțiune care avea îți arate independența față de împăratul de la Constantinopol. La data de 25 decembrie 800, papa Leon al III-lea îl încoronează pe regele francilor și fondatorul imperiului Carolingian, Carol cel Mare (Carolus Magnus), ca și Imperator Augustus (acest lucru presupunea împuternicirea lui carol ca ocrotitor al Bisercii și al Romei). Această acțiune a fost vazută de cei mai mulți istorici ca o tentativă de reînviere a Imperiului Roman de Apus, care fusese desființat de Odoacru, în secolul al V-lea. Evident că și această tentativă de ascensiune politică a Bisericii Romei nu a fost privită cu ochi buni de partea răsăriteană, iar reacțiile nu au întârziat să apară. Împăratul bizantin Nichifor I (802-811) refuză să îi recunoască lui Carol titlul atribuit de Biserica Romei, care cerea acest lucru printr-o solie, în anul 803. Acest lucru avea să aducă o serie dispute între împărații bizantini și regele Carol, care vor fi soluționate abia după un deceniu. Carol cel Mare ocupă prin fiul său Veneția și Dalmația, care erau posesiuni bizantine. Nichifor este nevoit să încheie o alianță, dar acest lucru avea să fie posibil abia în timpul succesorului său, Mihail I Rangabe (811-813). Acest ultim împărat menționat îi va recunoaște lui Carol titlul de împărat al romanilor, iar posesiunile bizantine ocupate vor fi cedate de conducătorul imperiului carolingian. Cu toate acestea, urmașii lui Mihail I mai purtau titlul de împărat al romanilor, iar cei ai lui Carol doar cel de imperator augustus. Acest lucru se clarifică abia în anul 996, în timpul lui Otto al III-lea (980-1002), când titlul este schimbat în Romanorum imperator augustus, ca împărat al Sfântului Imperiu Roman.
O ultimă cauză politică pe care dorim să o expunem în această lucrare este așa-numitul document Donația lui Constantin (Donatio Constantini), care s-a dovedit a fi un act fals, redactat de papalitatea care dorea să conducă nu numai religios, ci și politic întregul imperiu. Este evident faptul că după ce Constantin a mutat capitala imperiului la Constatntinopol și a inaugurat aici un faimos oraș (11 mai 330), papalitatea care era foarte fidelă vechii capitale și-a retras simpatia față de acest prim împărat roman creștin. Despre acest document a vorbit pentru prima dată Papa Adrian (771-795 d. Hr.), care îi adresează lui Carol cel Mare o scrisoare pentru a-i solicita înapoierea tuturor teritoriilor care se aflau sub stăpânirea lui și care erau proprietatea de drept a papalității, având ca argument donația pe care Constantin cel Mare a făcut-o papei Silvestru I, în urma botezului său. Cred că nu mai trebuie să menționăm faptul că acest lucru a adus revoltă din partea orientalilor care nu mai auziseră de așa ceva până atunci.
În urma anchetei care a luat amploare din inițiativa bizantinilor, s-a descoperit faptul că se spunea că împăratul Constantin suferea de lepră, iar în urma botezului pe care papa Silvestru i l-a administrat, acesta s-a vindecat complet de această boală. În semn de respect și mulțumire, Constantin îi dă acest „dar” papei. „Conform acestui Dar, Constantin, mutând administrarea Imperiului în Răsărit, a făcut față de episcopul Silvestru al Romei inimaginabile concesii. Cu acordul Senatului dar și al poporului, el a dăruit acestuia și urmașilor săi palatul Lateran, omoforul care se pune pe grumazul împăratului, hlamida, de porfiră, hitonul cel roșu, sandalele roții, sceptrul imperial, pecețile și bijuteriile împărătești, diadema împărătească, coroana de aur împodobită cu mărgăritate neprețuite, «spre lauda lui Dumnezeu și în cinstea Sfântului și a celui mai mare dintre Apostoli», toate veșmintele împărătești, precum și posibilitatea ca toate acestea să fie purtate de papa Silvestru și urmașii săi. A mai cedat și toate rangurile, primatul tronului de Alexandria, de Antiohia, de Ierusalim și Constantinopol (care nici nu luase ființă, încă!!!) și, în general, al tuturor bisericilor lumii. I-a mai cedat și toate țările din Imperiul de Apus, popoarele și conducătorii lor, precum și posibilitatea de a menține emblema acestora, după cum consideră el că este mai bine etc. În timp ce împărații și domnitorii ar fi primit din mâinile papei stema, totodată ar fi primit și protecția tronului papal, printre altele fiind și aceasta: împărații și domnitorii sunt datori să sărute genunchiul papei, iar în anumite momente speciale să execute și îndatorirea de servitori ai acestuia: împărații erau datori să țină calul de căpăstru și să-l conducă pentru o scurtă bucată de drum”. Ne putem da seama cât de naivă trebuia să considere Roma ca fiind lumea, pentru ca papalitatea de să se dedea la falsificarea unui astfel de document. Concesiile pe care Constantin le-a facut papei, după cum spunea acest document, sunt, realmente, imposibil de crezut. Nici un împărat, oricât ar fi el de pătruns de sentimentul milei și al recunoștinței nu putea face un astfel de gest. După citirea tuturor darurilor lui Constantin, ne dăm seama că el a dat apusenilor aproape tot ceea ce avea. Credem că nu mai e nevoie de nici un argument în defavoarea autentității aceastui act, mai ales că există un argument rațional simplu: este imposibil să îți dai aproape tot ce se află sub autoritatea ta altcuiva.
Donatio Constantini a fost un alt gest necugetat și meschin din partea apusenilor care a amplificat ruptura dintre cele două Biserici și pe lângă celelalte motive politice și religioase vor duce la un eveniment tragic din istoria bisericească: Schisma de la 1054. Am putut analiza, pe scurt, câteva din cauzele politice care au dus la ruptura dintre cele două Biserici, din secolul al XI-lea. Acum, dorim să vă expunem câteva din cele mai importante cauze religioase care au alimentat același conflict, menționat mai sus, și să le analizăm din punctul de vedere al unor istorici, dar și al nostru, personal.
I. 1. 2. Cauzele religioase – de la patriarhul Alexandru I al Constantinopolului (314-337) și papa Silvestru I (314-335) la patriarhul Mihail I Cerularie (1043-1059) și papa Leon al IX-lea (1048-1054)
Este foarte clar că toate cauzele religioase sunt strâns legate de cele politice. Atitudinea de repulsie a Occidentului fața de Orient s-a datorat și convertirii la creștinism a împăratului Constantin cel Mare. Este evident că papii nu au fost nemulțumiți de această alegere, dar lumea păgână nu a privit cu ochi buni acest lucru. Clar că această nemulțumire a instaurat o stare de tensiune în lumea romană, iar această stare avea să alimenteze toate disensiunile care vor apărea pe tot parcursul celor șapte secole și vor răbufni în anul 1054. De aceea, este necesar să amintim de evenimentele din Roma care au tensionat lumea păgână din vechea capitală, atât cele de după victoria de la Pons Milvius, cât și cele din cadrul Vecennaliei (iulie 326).
Mai întâi, vom vorbi de intrarea triumfală a lui Constantin cel Mare din Roma, după ce îl învinge pe rivalul său, Maxențiu, la Podul Vulturului. Iată ce ne spune istoricul Eusebiu de Cezareea, legat de acest subiect: „Constantin și-a făcut intrarea în împărăteasca cetate în glasul cântecelor de biruință. Toată lumea – senatori, nobili, oameni de vază, laolaltă cu toată omenirea din Roma – i-a ieșit în întâmpinare din toată inima, cu ochi veseli, primindu-l cu urări de fericire și cu o nesfârșită bucurie, ca niște scăpați din închisoare. Bărbați, femei și copii se înghesuiau laolaltă cu nenumăratele cete de slujitori și nu mai conteneau a striga, numindu-l când salvatorul, când dezrobitorul și când binefăcătorul lor. El însă – pătruns cum era, prin însăși firea lui, de credința în Dumnezeu –, la auzul strigătelor lor nu s-a lăsat furat de mândrie, la lauda lor n-a lăsat să crească în el trufia, ci, știind bine cât ajutor Îi datora lui Dumnezeu, s-a grăbit să răsplătească adevăratului prilejuitor al biruinței sale o rugăciune de mulțumire. Apoi a descoperit Constantin tuturor semnul cel mântuitor – și a înălțat chiar în inima orașului împărătesc un monument triumfal în amintirea biruinței asupra dușmanului, monument pe care a scris cu litere săpate, că acesta se dovedise să fie semnul izbăvitor al statului roman și ocrotitorul împărăției întregi. Și a mai pus să se așeze în mâna statuii sale, înălțate într-unul dintre locurile cele mai umblate ale Romei, o lance lungă în chipul crucii, poruncind să se sape dedesupt, cu slove latinești, următoarea inscripție: «Prin acest semn mântuitor – adevărata dovadă a bărbăției – am izbăvit eu orașul vostru de sub jugul tiranului, redându-vă libertatea și izbăvindu-vă, am redat atât senatulu, cât și poporului roman însemnătatea și strălucirea de odinioară»”. Putem spune că gestul lui Constantin a fost un reflex al trăirii sale și a conștientizării faptului că Dumnezeu este Cel care i-a dăruit puterea de a-l învinge pe rivalul său a cărui armată era, numeric vorbind, dublă față de a sa. Maxențiu era un tiran, iar moartea lui nu a întristat pe nimeni, ba mai mult, a bucurat poporul și senatul care îți dorea libertatea. Constantin a ridicat monumentul care reprezenta Sfânta Cruce în inima unui oraș care era centrul păgânsimului. Credem că datorită euforiei provocate de eliberarea de robia tiranului, poporul nu a perceput acest gest care promova pur și simplu creștinismul în lumea păgână. Evident, că și un astfel de gest, deși poate îl considerăm neimportant, va provoca mai târziu repulsia apusenilor. După cum am mai spus, orice act de rivalitatea, de repulsie față de cineva sau de nemulțumire se imprimă genetic în firea oricui. Putem spune că orice sentiment de acest gen care se regăsea în toate controversele (politice sau religioase) dintre cele două părți ale imperiului vor ajuta și vor favoriza crearea unei prăpastii peste care nu poate fi zidit nici o punte.
Cu toate acestea, Constantin, după aceste evenimente, participă și la ceremoniile religioase care au avut loc pe Capitoliu, în cinstea zeului solar Sol Invictus, pentru că întreaga campanie pornise sub protecția acestui zeu, dar și pentru că Senatul, care fusese un aliant de-al lui Constantin, dorea pregătirea unor ofrande pentru zeul solar. Cu siguranță acest gest a ajutat la neobservarea promovării vizibile a creștinismului de către împăratul Constantin cel Mare. Acest lucru avea să nu se mai repete și în cadrul ceremoniilor care au avut loc cu ocazia celebrării celor 20 de ani de domnie ai împăratului Constantin, iar acum evenimentele vor aduce un sentiment de repulsie a romanilor pentru împăratul creștin.
În iulie 326, după ce Constantin sfârșește organizarea Sinodului I Ecumenic, el pleacă la Roma pentru a serba vecennalia. Aici aveau se întâmple câteva evenimente care vor marca profund (sau putem spune chiar că vor păta) personalitatea împăratului Constantin. Prima dată, trebuie să menționăm că tocmai venise de la Sinodul I Ecumenic, unde avusese discuții cu nenumărați episcopi și monahi care au supuși la chinuri și toturi în timpul domniei împăraților romani persecutori și de a căror duhovnicie a rămas profund impersionat. Era anul 326, iar capitala imperiului era tot orașul Roma, dar și centrul lumii păgâne. Evident, Senatul și autoritățile orașului au pregătit mai multe manifestări cu tentă păgână pentru împăratul care venea în orașul lor pentru o săptămână.
Aici, „împăratul a fost chemat de Senat, pe dealul Capitoliului, ca să ia parte la o sărbătoare militară păgână și să aducă jertfe, prevăzute prin lege, zeilor. Ce ar fi trebuit să facă împăratul, care iubea creștinismul; După clipele unice de binecuvântare și înălțare sufletească, pe care le trăise la Sinodul de la Niceea, înconjurat de atâția Părinți luminați și Sfinți, ar fi trebuit să se întoarcă la obiceiurile idolatre ? Bineînțeles că nu. Constantin nu numai că a refuzat să participe la aceste jertfe dar le-a mai luat și în râs. Refuzul său a fost o ofensă evidentă adusă Senatului și poporului care se aprinsese de indignare și ură împotriva acestuia; după cum ne spune Zosima, ura a fost atât de mare încât mulțimea a început să arnce cu pietre în statuia sa”. Gestul este perfect legitim pentru Constantin, care era creștin, dar și acesta va lăsa o urmă de repulsie la adresa unui împărat care peste patru ani avea să locuiască și să activeze în partea orientală a imperiului.
Necugetatul gest la poporului nu l-a supărat pe împărat. Cu toate acestea, în aceste zile avea să aibă loc alte două evenimente care vor marca profund lumea romană și vor afecta personalitatea și memoria împăratului Constantin: moartea lui Crispus (fiul din prima căsătorie, cu Minervina) și moartea Faustei (a doua soție a împăratului și fiica co-augustului lui Dioclețian, Maximian Herculius). Evident, părărerile sunt împărțite în această privință, iar acuzele ce i se aduc lui Constantin pentru moartea celor doi pot fi argumentate din scrierile unor istorici, dar în același timp demontate de părerile altor istorici. Cu toate acestea, a rămas până astăzi o urmă de îndoială și umbră asupra celor două evenimente, dar poporul roman a rămas cu zvonurile care îl acuzau pe Constantin și odată cu el, pe tot Orientul. „Constantin a părăsit Roma cu un gust foarte amar, cu gândul de a nu se mai întoarce vreodată acolo. Și în timp ce se construia noua capitală, Constantinopolul, acesta a locuit la Nicomidia”. Constantin a plecat, dar îndoiala pe care a lăsat-o în sufletul poporului roman avea să fie un motiv pentru crearea unei discrepanțe între lumea occidentală și lumea orientală.
Toate aceste evenimente vor fi alimentate și de toate acțiunile de la sinoadele care s-au convocat până în secolul al XI-lea. Toate sinoadele ecumenice au fost convocate doar în partea orientală, ci doar sinodul al doilea s-a convocat și la Aquileea. Acest lucru a fost văzut de papalitate ca fiind o dorință a patriarhului Constantinopolului de a deveni suveran al întregii Bisericii, dar și faptul că toate deciziile au fost luate sub influență orientală.
O altă cauză, poate fi considerată și deviația de la dreapta credință a patriarhului Constantinopolului Nestorie (428-431) și promovarea unei erezii care va avea o largă răspândire în toată Biserica creștină și va duce la realizarea unor schisme și concepții noi, separatiste, în lumea creștină. Este evident faptul că Roma și papalitatea nu a privit cu ochi buni acest incident și a acuzat Biserica Răsăritului pentru acest motiv. Ne dăm seama ce satisfație a simțit papalitatea când a văzut că este în tabăra celor ce susțineau calea cea dreaptă, cu siguranță a fost alimentată din nou concepția ei potrivit căreia este vârful de lance al credinței cele adevărate.
Nu mult după acest eveniment, la nici două decenii, la Efes este convocat un sinod care trebuia să discute problema monofiziților conduși de Eutihie. La data de 1 august 449, împăratul Teodosie al II-lea permite convocarea unui sinod la Efes, la cererea patriarhului Dioscor al Alexandriei, pentru a exemina dacă patriarhul Constaninopolului, Flavian, are o gândire teologică creștină corectă și potrivită tradiției (mai precis, să se verifice dacă întâistătătorul de la Constantinopol are o gândire nestoriană, cunoscându-se evenimentul dintre anii 428-431). Legații papali au participat și ei, reprezentându-l pe papa Leon I. În ședințele din 18 august 449, Dioscor a forțat pe toți participanții să semneze hotărârile sinodului care cuprindeau o serie de învățături monofizite. Patriarhul Constantinopolului, legații papali și alți episcopi au refuzat acest lucru, dar au fost maltratați de garda militară și de câțiva călugări parabolani foarte violenți, care se aflau sub conducerea lui Dioscor. După aceste evenimente, la trei zile, patriarhul Flavian moare în drumul său spre exil. Papa Leon I a numit acest sinod ca fiind unul „tâlhăresc”, iar legații săi nu au mai participat la acest sinod. Împăratul Teodosie al II-lea a confirmat hotărârile acestui sinod și l-a considerat a doua fază a sinodului Ecumenic de la Efes (431), dar acest lucru nu a ajutat la nimic, pentru că se formase o schismă între episcopii din Siria, Asia și Pont formând o tabără, iar cei din Egipt, Palestina și Tracia o alta.
Pe lângă aceste tragice evenimente, „schisma provocată de sinodul de la Efes (449) s-a reflectat și asupra relațiilor dintre Răsărit și Apus. Episcopii Flavian al Constantinopolului, Eusebiu de Dorylaeum și Teodoret de Cyr au cerut papei Leon I să mijlocească pe lângă împărații Teodosie și Valentinian al III-lea convocarea unui nou sinod. Papa Leon I ținu un sinod la Roma, la 15 octombrie 449, respingând deciziile sinodului lui Dioscor. Când împăratul Teodosie îi ceru să recunoască pe Anatolie, ales episcop al Constantinopolului după depunerea lui Flavian, papa condiționă aceasta de acceptarea din partea împăratului a Epistolei Sfântului Chiril către Nestorie și a Epistolei sale dogmatică către Flavian. Papa era dispus chiar să renunțe la convocarea unui alt sinod dacă legații săi trimiși la Constantinopol obțineau din partea împăratului, episcopului Anatolie al Constantinopolului și episcopatului răsăritean recunoașterea Epistolei dogmatice”. Putem observa că papa nu a fost el chair așa de nemulțumit de faptul că Dioscor a promovat o gândire teologică monofizită, ci mai ales pentru faptul că nu a fost acceptată epistola sa dogmatică. El dorea mai mult îndeplinirea intereselor sale și de aici arată dorința de independență a Romei, atât față de lumea politică, cât și de cea religioasă orientală.
În secolele al VIII-lea și al IX-lea, împărații bizantini vor susține o gândire teologică influențată de islamul care a prins rădăcini încă din secolul al VI-lea și va apărea o erezie care cu greu va putea fi scoasă din lumea politică și relioasă bizantină, iconoclasmul. Evident că și evenimentele din aceste două secole vor alimenta dorința papalității de a se separa de Biserica Răsăritului și vor arunca o stare de incertitudine asupra Constantinopolului.
Această dispută nu va începe doar sub influența lumii islamice care nu accepta nici o imagine, ci și datorită, devianțelor care vor apărea pe marginea acestor obiecte de cult și care erau considerate de unii ca fiind motivul pentru care Dumnezeu pedepsește imperiul. „Concepția asupra lumii atât de transcendentală precum cea bizantină trebuia să ducă inevitabil la iconoclasm: mai devreme sau mai târziu, adică, trebuia să se afirme conceptul imposibității de a reprezenta divinitatea în mod material. Încă din epoca paleocreștină curentele iconoclaste se răspândiseră larg atât în Orient, cuprinzând întregi mase populare, cât și în Occident, printre cele mai înalte sfere ale clerului. Asemenea curente n-au dispărut niciodată cu totul în Asia Mică și continuă să subziste în comunitățile montaniștilor și ale novațianiștilor, ca și în numeroasa sectă a pavlicienilor. Iconolatria, care devenea tot mai puternică, paralel cu fetișismul grosolan și cu niște primitive superstiții populare, nu putea să nu suscite opoziția chiar și în cercurile pur grecești. De altfel, arta secolelor al VI-lea și al VII-lea era încă destul de senzuală pentru a genera îndoiala în privința posibilității de a se reprezenta cum se cuvine divinitatea în sculptură și pictură. Îngerii de la Niceea, fragmentul de mozaic constantinopolitan și primele icoane în encaustică sunt exemple pentru acea direcție a artei mitropolitane care părea deosebit de primejdioasă în ochii iconoclaștilor. În ciuda rafinatei spiritualități a expresiei, chipurile îngerilor de la Niceea sunt atât de senzuale încât fac îndoielnică sfințenia icoanei”. După cum putem observa din cele spuse de istoricul și iconograful Lazarev, parcă era nevoie de o astfel de mișcare pentru se forma o părere teologică corectă în privința icoanelor, lucru ce nu exista până atunci, dar și pentru a se corecta unele devianțe care deja deveniseră prea pregnante și sminteau pe cei mai mulți oameni.
Împăratul bizantin care a promovat acest această luptă împotriva icoanelor a fost Leon al III-lea Isaurul, în anul 726, prin lucrarea sa cu caracter juridic, Ecloga. Timp de patru ani, acțiunile sale de scoatere a icoanelor din biserici și din locurile publice au fost haotice și nu aveau nici un fundament teologic și rațional. După silentium-ul de la palatul imperial (17 ianuarie 730), patriarhul Gherman I al Constantinopolului (715-730) este depus pentru că nu a acceptat ca Biserica să susțină această mișcare, iar în locul lui este ales Atanasie (730-754), un adept la mișcării iconoclaste. Nici acum nu era cristalizată problema icoanelor, dar nici lupta pe care curtea imperială a susținut-o împortiva acestor obiecte de cult. Cel care avea să fie vârful de lance în lupta acestui flagel care a distrus nenumărate icoane valoroase, este Sfântul Ioan Damaschin. După anul 741, când pe tronul imperial al imperiului urcă Constantin al V-lea Copronim (741-775) se convoacă la Hieria (754) un sinod care va formula o teorie dogmatică pentru a susține iconoclasmul. După anul 775, împăratul Leon al V-lea Hazarul (775-780), a încetat persecuțiile împotriva iconodulilor, iar împărăteasa Irina (797-802) și fiul ei Constantin al VI-lea (780-797) au adus prima victorie împotriva iconoclasmului, prin Sinodul al VII-lea Ecumenic (787). Următorii trei împărați bizantini (Nichifor I, 802-811; Stavrachios, 811; Mihail I Rangabe, 811-813) au respectat hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic, dar următorii trei împărați (Leon al V-lea Armeanul, 813-820; Mihail al II-lea, 820-829; Teofil I, 829-842), au repornit lupta împotriva icoanelor. Cu toate acestea, s-a concretizat teologia icoanei, mai ales prin Sfântul Teodor Studitul († 824), iar Victoria finală și decisivă a iconodulilor împortiva iconoclaștilor se va înregistra la 11 martie 843, cu ajutorul împărătesei Teodora.
Problema iconclasmului a fost complexă și abia într-un secol și jumătate s-a reușit eliminarea acestuia din viața politică și religoasă. Din păcate, majoritatea pictorilor din Bizanț s-au refugiat la Roma, pentru a scăpa de persecuții, iar aici începe să se concretizeze un al tip de iconografie, mult mai apropiat de uman decât de divin. Toate acestea aveau să adâncească prăpastia dintre Biserica Răsăritului și cea a Apusului, dar și să mai adauge încă o filă în dosarul cu motive pentru materializarea acestei rupturi (care până acum exista doar la nivel ideologic) printr-un eveniment istoric. Trebuie menționat că iconoclasmul a promovat formarea unui alt stil iconografic în Apus. În următoarele secole, după schisma de la 1054, reprezentările iconografice din Biserica Romano-Catolică ne arată pe cei reprezentați ca fiind mai mult umani, decât pătrunși de duhul și harul sfințeniei și al curăției. Michel Quenot spunea: „Dacă marii pictori ai Renașterii, cum ar fi Rafael, Leonardo da Vinci pentru a-i cita doar pe ei, ne oferă în tratarea temelor religioase o frumusețe mai degrabă fizică decât spirituală în care grija pentru detaliul anatomic, perspectiva, culorile fidele realității înconjurătoare au o foarte mare importanță, în ceea ce îl privește pe iconograf, acesta lasă de-o parte orice detaliu de prisos ca să înconjoare domeniul imaterialului, al spiritului și al veșniciei unde spațiul și timpul își pierde rațiunea lor de a fi”.
Un alt motiv religios pe care îl considerăm important și pe care îl expunem în acest subcapitol este problema decretelor pseudo-isidoniene. Acestea sunt alcătuite dintr-o serie de epistole enciclice contrafăcute, din false canoane ale unor sinoade și din legi imperial false. Prin acestea se dorea sporirea puterii papale și concentrarea în mâna Papei a toată puterea bisericească. Ele se numesc pseudo-isidoniene pentră cu întreaga colecție în care se regăsesc aceste documente false, poartă numele lui Isidor de Sevilia, sub numele căruia există o serie de canoane și decrete papale autentice, dar printre acestea sunt amestecate și aceste falsuri. „Potrivit decretelor pseudo-isidoniene, episcopii de pretutindeni sunt vicari, adică reprezentanți ai Papei care-și dobândesc puterea episcopală doar de la acesta. Împotriva hotărârilor oricărui sinod de episcopi se poate face recurs la Papă. Nici un sinod, fie local, fie ecumenic, nu poate fi întrunit fără permisiunea Papei. Hotărârile sinoadelor, inclusiv ale celor ecumenice, au valabilitate doar în urma aprobării lor de către Papă. În Biserică, Papa este administratorul suprem și neîngrădit, legislator și judecător”. Toate aceste decrete sunt falsuri și sunt un reflex al dorinței nestăvilite a papalității de a concentra toată puterea religioasă și politică în mâna sa. La fel ca și Donația lui Constantin, decretele pseudo-isidoniene au avut un rol important în dobândirea puterii de către Biserica Romei, iar efectele acelor falsuri se vede până astăzi. Sfântul Nectarie din Eghina, aduce o serie de argumente prin care combate așa-zisa „autenticitate” a acestor decrete, susținută de Biserica Apusului.
Am putut observa care au fost motivele religioase și politice care au stat la baza acestui eveniment, zicem noi tragic, din viața Bisericii creștine, și anume, Schisma de la anul 1054. Analizarea acestor motive sau cauze, ne ajută să înțelegem faptul că evenimentul din anul 1054 nu a fost unul spontan, ci o izbucnire a unor divergențe și rivalități adunate pe parcursul a șapte secole. În cele ce urmează, vom expune succint și cele două faze ale schismei: disputa dintre patriarhii Constantinopolului Fotie și Ignatie (secolul al IX-lea) și controversa dintre patriarhul ecumenic Mihail I Cerularie și cardinalul Humbert (secolul al XI-lea).
I. 2. Schisma de la 1054
Acest eveniment care a marcat istoria Bisericii creștine, avea să fie rezultatul a două faze, una înregistrată în secolul al IX-lea, iar cealaltă, în secolul al XI-lea. În cele ce urmează, dorim să analizăm puțin cele două faze și care au fost evenimentele care le-au caracterizat.
I. 2. 1. Neînțelegerile dintre patriarhii Fotie și Ignatie – Prima fază a schsimei
După moartea patriarhului Metodie al Constantinopolului (18 iulie 843), sinodul dorea să aleagă în scaunul patriarhal pe arhiepiscopul Gregorios Asbestas de Siracuza, care, la fel ca și predecesorul său, avea o atitudine conciliantă, dar a învins voința împărătesei Teodora care îi sprijinea pe călugării studiți care erau mai rigoriști. Astfel, în scaunul de patriarh este ales fiul fostului împărat Mihail I Rangabe (811-813), Ignatie (847-858) care era recunoscut pentru evlavia și moralitatea sa severă. În acest răstimp, patriarhul Ignatie face câteva greșeli diplomatice care îl vor costa în anul 858 pierderea calittății de patriarh al Constantinopolului:
a. Prima greșeală diplomatică care nu se cuvenea să fie făcută de un patriarh este neacceptarea la hirotonia sa a arhiepiscopului de Siracuza, Gregorios Asbestas. Pentru a-și justifica și întări hotărârea, el convoacă un sinod și îl excomunică pe arhiepiscopul de Siracuza. Papa Leon al IV-lea (847-855), își prezintă interesul de a se implica în cauza lui Gregorios și îi cere socoteală patriarhului pentru gestul său, dar în același timp cere retrocedarea teritoriilor bizantine dorite dintotdeauna de papalitate (sudul Italiei și Illyricul).
b. Patriarhul Ignatie, în cadrul rezolvării acestui conflict, îl trimite pe călugărul Lazăr la Roma și face o a doua greșeală diplamatică: îi trimite papei Leon un omofor în dar. Acest gest din nou neinspirat al patriarhului îl face pe acesta să devină neagreat de Biserica Apusului. Dăruirea omoforului era, în acea vreme, o prerogativă a papei pentru toți cei care se aflau sub autoritarea sa. Evident că acest gest a fost considerat de papă ca fiind o dorință a întâistătătorului de Constantinopol de a-și arăta superioritatea față de scaunul Romei.
c. De asemenea, partiarhul Ignatie a avut o atitudine deloc favorabilă față de curtea imperială. El era susținătorul împărătesei Teodora, care era srijinită de ministrul Teoctist. În schimb, fiul ei minor, Mihail al III-lea, era susținut de unchiul său, cezarul Bardas. Nu după mult timp, ministrul Teoctist este asasinat de un complot pus la cale de Bardas, iar în urma acestor evenimente, împărăteasa Teodora este detronată, Mihail este numit împărat de către senat, iar acesta îi încredințează conducerea efectivă a imperiului unchiului său. Evident că Ignatie nu a fost privit cu ochi buni de această nouă conducere, dacă până atunci era susținător al Teodorei. Ignatie îți agravează situația prin faptul că pe baza unui zvon neverificat de el, care spunea că Bardas întreține relații conjugale cu nora sa văduvă, refuză să îl împărtășească. În urma acestui gest, el este depus din scaunul de patriarh la data de 23 noiembrie 858 și este exilat în insula Terebint.
Acum trebuia ales un nou patriarh, iar printre candidați era Gregorios Asbestas, dar nu se mai afla în grațiile sinodalilor. În schimb, este ales un laic pe nume Fotie. El era „prim-secretar, șeful gărzii imperiale, profesor la Universitatea din Bizanț, având relații în ambele partide. Prin erudiția, moralitatea și distincția sa adăugate la formația sa de teolog, politician și diplomat a înscris o pagină memorabilă în istoria Bisericii din Constantinopol”. Deși era o personalitate marcantă a imperiului, el va avea dispute cu partida ignatienilor care nu erau de acord cu alegerea sa. El îi va trimite papei Nicolae I o enciclică prin care îl anunța că a fost ales patriarh de Constantinopol și îl ruga să trimită delegați pentru a discuta ultimele probleme legate de iconoclasm. Sinodul care a avut loc la Costantinopol îl excomunica pe Ignatie, dar papei nu îi erau trimise toate dovezile pentru a se susține hotărârile. Nemulțumit, deși trimisese delegați, el cere Constantinopolului mai multe dovezi pentru cazul Ignatie și rediscutarea problemei Illyricului.
În locul acestora, starețul Theognost, ca delegat al fostului patriarh Ignatie, duce la Roma o prezentare a evenimentelor care au avut loc la Constantinopol, dar din perspectiva ignatienilor. Papa, nemulțumit de ce întâmplate, dar mai ales pentru că legații lui și-au depășit atribuțiile, convoacă un sinod, îl excomunică pe Fotie, îl recunoaște pe Ignatie ca patriarh al Constantinopolului și îi depune pe cei doi episcopi care l-au reprezentat la Constantinopol: Radoald de Porto și Zaharia de Anagni. Împăratul Mihail al III-lea îl avertizează pe papa Nicolae în vederea faptului că nu are putere se implice în probleme interne ale Bisericii Răsăritene.
În septembrie 867, Vasile I Macedoneanul, după ce îl ucide pe cezarul Bardas și, mai apoi, pe împăratul Mihail al III-lea, pune bazele dinastiei macedonene. Patriarhul Fotie este depus și el, pentru că a refuzat să îl primească pe noul basileu în catedrala Sfânta Sofia. În locul său este repus Ignatie, care nu uită de răzbunare și convoacă un sinod la Constantinopol (5 octombrie 869 – 29 februarie 870), la care participă și legații papali, în cadrul căruia excomunică pe Fotie și pe toți susținătorii lui. Acest sinod este recunoscut de Biserica Romano-Catolică ca fiind al VIII-lea ecumenic. Deși papalitatea era mulțumită de hotărârile sinodului și îl susținea de acum pe Ignatie, acesta din urmă nu va ține seama de acest lucru și când țarul bulgar Boris a dorit ruperea legăturilor cu Roma, a trimis o delegație la acesta pentru a-și arăta dorința de a-l ajuta. Astfel, tensiunea dintre Constantinopol și Roma crește. Ignatie moare în octombrie 877, iar Vasile I Macedoneanul, care se împacase cu Fotie, îl repune pe acesta în treapta de patriarh.
Trebuia rezolvată și problemele cu papalitatea care era nemulțumită de implicarea patriarhiei Constantinopolului în zona bulgară. Astfel, „în octombrie 879 se deschid lucrările unui sinod în biserica Sfânta Sofia, la care au luat 383 episcopi, precum și legații papei Ioan al VIII-lea (872-882). Fotie este recunoscut în demninatea de patriarh și se anulează hotorârile Sinodului din 869-870. Sinodul a întărit hotărârea anterioară privind jurisdicția bizantină asupra Bisericii bulgare, ceea ce a nemulțumit în continuare Roma papală”.
Aceasta a fost prima fază a schismei, în care, Biserica Răsăritului și Biserica Apusului au avut o serie de neînțelegeri în ce privește alegerea unui patriarh al Constantinopolului, dar din fericire, disensiunile au fost mediate și s-a ajuns la o stare de pace. Această stare irenică a fost dar fomalistă, care nu a fost acceptată decât din principiul, pentru că peste nici două secole, ruptura definitivă se va realiza, fiind alimentată și de aceste evenimente care au marcat istoria bisericească din secolul al IX-lea.
I. 2. 2. Înfăptuirea schismei – divergențele dintre patriarhul Mihail Cerularie și cardinalul Humbert
Toate cauzele politice și religioase care au alimentat o ruptură de principiu între cele două Biserici, dar și formarea unei concepții specifice de fiecare parte și toate acestea, adunate timp de aproape opt secole, vor răbufni în vara anului 1054, când se va produce unul dintre cele mai importante evenimente din istoria Bisericii creștine, dar și cel mai tragic, Schisma dintre Biserica Răsăritului și Biserica Apusului, formându-se două Bisericii separate și independente: Biserica Romano-Catolică (cu sediul la Roma) și Biserica Ortodoxă (cu sediul la Constantinopol).
După sinodul din anul 869, Bizanțul, atât Biserica, cât și Statul, au avut legături fructoase cu Roma. „Succesorii lui Antoniu au rămas, în decursul secolului X, în relații cu Roma; alți patriarhi din Orient au continuat să poarte (sa pomenească n.r.) numele de episcopi romani în diptice și în canonul liturghiei. Sub Constantin Monomahul (1042-1054) Bizanțul a cerut ajutorul papei Leon IX (1048-1054) împotriva mormanzilor ce amenințau posesiunile bizantine din Italia de Jos. Patriarhul de acum, Mihail Cerularie (1043) a început din nou lupta împotriva Romei, în uniune cu episcopul bulgar Leon de Orhida, aducând separarea definitivă. Ambii trimit lui Ioan, episcop de Trani (în Apulia) o enciclică, în care reproduc vechile argumente ale lui Fotie și adaugă și altele împotriva Romei, privitoare la purcederea Sfântului Duh de la Tatăl și Fiul, celibatul clericilor, excluderea clerului – exceptând episcopul – de a da confirmarea la botez, întrebuințarea pâinii și vinului în euharistie, postul sâmbetei, întrebuințarea cărnii, suspendarea cuvântului Aliluia în Postul Mare etc.”.
Împăratul bizantin Constantin Monomahul, deoarece avea nevoie de ajutorul papei pentru a contracarea pericolul venit din partea normanzilor și pentru a apăra sudul Italiei care era un beneficiu pentru ambele tabere, i-a cerut acestuia să trimită la Roma câțiva legați pentru a convoca un sinod prin care să reglementeze aceste învinuiri care erau aduse orientali împotriva occidentalilor. Papa Leon al IX-lea (12 februarie 1049 – 19 aprilie 1054) trimite o delegație papală la Constantinopol, formată din cancelarul Frederic de Lorena (care va deveni succesorul papei Leon, sub numele de Ștefan al IX-lea) și arhiepiscopul Petru de Amalfi, care îl aveau în frunte pe cardinalul Humbert, un antigrec declarat. Nu s-a ajuns la nici un consens, iar atitudinea de repulsie față de lumea orientală a cardinalului Humbert, dar și răceala patriarhului Mihail, l-au făcut pe occidental să compună un act de excomunicare pe care il va prezenta întâistătătorului Bisericii din Constantinopol, în data de 16 iulie 1054, la începutul Sfintei Liturghii. „Actul anatemiza pe patriarh, pe clerici și pe toți credincioșii Bisericii Ortodoxe. Cât de paradoxal ar părea, Bisericile nu se vor separa acum din cauza punctelor care le divizau și continuă să le țină la distanță și astăzi: papalitatea și prucederea Duhului Sfânt, ci din cazua unor diferențe de rit între Biserica Orientală și cea Occidentală, cum ar fi folosirea azimei, postul de sâmbăta etc. Ori sub acest aspect nu putem vedea decât reducerea orizontului universal al Bisericii. Accesoriul, aparențele, ritul eclipsau adevărul”. Un diacon a fugit cu bula după cardinal în scopul de al face să se răzgândească, dar acesta a lăsat actul în stradă până cineva l-a ridicat și l-a dus patriarhului.
După această dispută, legații papali și-au luat rămas bun de la împărat și au luat drumul Romei, dar patriarhul i-a cerut lui Constantin Monomahul să trimită un curier imperial care să le solicite apusenilor întoarcerea la Constantinopol, pentru a-și susține acuzațiile în fața unui sinod, dar legații, deși s-au întors, nu au participat la un sinod din teama ca Cerularie să nu fi instigat poporul împotriva lor. Se spune că însuși împăratul a dorit ca legații să plece, pentru că situația era destul de tensionată. Patriarhul nu dorea să lase chestiunea să fie nediscutată într-un sinod și să se ia o hotărâre în privința acestui aspect. Acest fapt a dus la convocarea unui sinod, la data de 24 iulie 1054, format din șaisprezece mitropoliți și cinci arhiepiscopi, care aruncă anateme asupra autorilor bulei de excomunicare de la data de 16 iulie 1054. Nu la un interval mare de timp, „s-a pus pe hârtie un σημείωμα, adică un raport oficial cu privire la evenimentele, în care, ca inserat, era redat textul grecesc al bulei humbertiene de excomunicare. Acest σημείωμα, dar și scrisorile patriarhului către confratele său de slujire Petru III de Antiohia, cu privire la poziția înalților păstori bizantini. În primul rând: Cerularie are convingerea sau cel puțin pretinde să creadă că scrisoarea papală, pe care Humbert i-a înmânat-o, nu ar putea proveni din pana papei, ceea ce nu este deloc incorect potrivit stadiului actual al cercetării. El relatează și că pecetea scrisorii nu ar fi fost în ordine și, deoarece legații se sfătuiseră înainte de plecarea spre Constantinopol cu Argyros, insinuează că acesta ar fi responsabil de text, ceea ce, firește, este o exagerare. Așa că legații nu sunt pentru el deloc legații papali, ci oamenii lui Argyros. Că Cerularie considera scrisoarea un fals, putem să îl credem, deoarece arhiepiscopul de Trani îi relatase cu totul altceva cu privire la poziția papei. Totuși, semnificativ faptul că Cerularie vrea să-l excludă din joc pe papă. În ceea ce privește Biserica bizantină în totalitatea ei, atât Humbert, cât și colegii săi s-au ferit să o anatemizeze, ba chiar au vorbit despre credința vie pe care ei ar fi întâlnit-o în capitală. La fel de puțin l-a anatemizat Cerularie pe papă sau Biserica Romană. Totuși chestiunea nu trebuie trecută cu vederea ca și cum ar fi vorba doar de o dispută între două capete înfierbântate nestăpânite, așa cum au și fost”. Este evident faptul că, după cum am spus și mai sus, acest eveniment istoric nu s-a datorat strict intransigenței și orgoliului pe care le dețineau patriarhul Cerularie și cardinalul Humbert, ci unor evenimente care au avut loc timp de aproape șapte secole.
Schisma de la 1054 nu a fost un fapt care să fie asimilat de întreaga populație, ci a fost o ruptură care, aproape timp de un secol, a rămas doar la nivelul ierarhiei și a credincioșilor din Constantinopol și împrejurimi. Se spune că atât creștinii catolici, cât și cei ortodocși, nu au știut de ruptura dintre cele două Biserici, iar acest lucru l-au aflat de la cruciații latini care au parcurs aproape ținuturile creștine.
II. ÎMPĂRATUL MIHAIL AL VIII-LEA PALEOLOGUL ȘI „UNIREA” DE LA LYON
II. 1. Probleme politice și religioase ale imperiului până la instaurarea dinastiei Paleologilor
Până la instaurarea dinastiei Paleologilor, imperiul Bizantin a trecut prin grele încercări, fiind și timp de aproape șase decenii sub stăpânirea latinilor care au devastat orașul care altădată era considerat centrul civilizației. Împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul a preluat puterea când teritoriul Imperiului era divizat, când expansiunea turcilor otomani era la apogeu, când papalitatea își dorea mai mult ca niciodată să acapareze nu numai puterea religioasă, ci și cea politică, când flota și armata puteau fi întreținute cu greu, dar și când scaunul imperial era dorit cu aviditate nu doar de conducători din afara granițelor, ci și de persoane influente din interior, fapt care a condus la multe războaie civile și, inevitabil, la slăbirea imperiului din toate punctele de vedere.
II. 1. 1. Problemele politice din imperiu până în anul 1261
După schisma din 1054, Imperiul bizantin început să intre încet în declin, mai ales pentru că popoarele vecine intraseră într-o perioadă de înflorire, iar cel mai mare pericol venea din partea turcilor selgiucizi. Aceștia au pătruns în secolul al XI-lea în Persia și Mesopotamia și atacă Armenia bizantină, ceea ce dezvăluie faptul că erau o forță demnă de luat în seamă. Bătălia decisivă va avea loc la Mantzikert, în Armenia, la 26 august 1071, dar turcii conduși de Alp Arslan au înfrânt armata bizantină, iar împăratul Roman al IV-lea Diogen (1067-1071) este luat ca și prizonier. Pentru că la Bizanț era posibilă și uzurparea, Roman al IV-lea este detronat înainte să se întoarcă din captivitate, apoi orbit și schimbat cu Mihail al VII-lea Ducas (1071-1078), ceea ce făcut să agraveze din nou situația imperiului. Un împărat care era captiv pentru că luptase pentru a apăra granițele statului este detronat în capitală de un alt pretent la tron. Se poate vedea de aici câte intrigi existau atunci chiar în interiorul statului și cât de posibilă era întreținerea unui imperiu când toată lumea era împărțită în tabere și nu știa ca și conducător de unde vine o posibilă lovitură de stat.
După victoria împotriva bizantinilor, turcii și-au continuat expansiunea teritorială și au înaintat până în centrul Asiei Mici unde au înființat sultanatul de Iconiu sau Rum, care avea să dăinuie până în anul 1307. Primii împărați din dinastia Comnenilor, Alexios I (1081-1118) și Ioan al II-lea (1118-1143) s-a reușit recucerirea unor teritorii, dar nu pentru mult timp, pentru că succesorul acestora, Manuel I (1143-1180), în lupta de la Myriokephalon, din 17 septembrie 1176, este înfrânt de către turcii conduși de sultanul Kiligi Arslan și se pierd într-o singură zi toate posesiunile cucerite mai înainte. Odată cu acest eșec, turcii se instaurează în Asia Mică și vor mai putea fi scoși niciodată din acest ținut.
Cu toate acestea, Manuel I și-a îndreptat atenția spre o alianță cu marile puteri din partea occidentală, și mai precis cu Germania. „Negocierile cu Conrad al III-lea al Germaniei, întrerupte din cauza morții lui Ioan, au fost reluate. A fost pusă din nou și problema căsătoriei lui Manuel cu cumnata lui Conrad, Bertha de Sulzbach, care fusese propusă în timpul lui Ioan. În scrisoarea sa către Manuel, Conrad scria că această căsătorie trebuie să fie o garanție «a unei alințe permanente și a unei prietenii statornice», că suveranul german a promis să fie «prietenul prietenilor împăratului și inamicul inamicilor săi» și, în caz de pericol pentru Imperiu, să-i vină în ajutor nu doar cu câteva trupe auxiliare, ci, la nevoie, în persoană și cu toate forțele statului german. Căsătoria lui Manuel cu Bertha, care în Bizanț primise numele de Irina, a pecetluit alianța dintre cele două imperii. Această alianță i-a dat din nou lui Manuel speranța de a scăpa de pericolul care amenința Imperiul, pericol reprezentat de Roger al II-lea. Bineînțeles, trebuind să se facă față celor doi adversari, suveranii Bizanțului și Germaniei, Roger nu putea risca să înceapă război cu Bizanțul sperând să aibă succesul de odinioară. Dar un eveniment important neașteptat a distrus brusc visurile lui Manuel și speculațiile politice. Cea de a doua cruciadă a schimbat total situația, cel puțin pentru un timp; ea a deposedat Bizanțul de sprijinul german și a expus Imperiul unui pericol dublu, din partea cruciaților și din partea normanzilor”. Ideea lui Manuel nu a fost rea, doar că toată puterea politică din partea occidentală se afla cumva sub mâna papei (el încorona și depunea regi), iar orice alianță era anulată dacă papa avea nevoie de ajutor militar. Conducătorii occidentali nu erau supuși doar papei, ci aveau și interese persoanale (cum ar fi îmbogățirea), fapt ce se realiza adesea în cadrul cruciadelor. De aceea, alianța cu Germania nu i-a adus mari beneficii lui Manuel, deoarece ceea ce oferea cruciada și papa erau mai presus de ceea ce oferea el.
Comnenii nu au reușit să păstreze pentru multă vreme integritatea imperiului, deoarece Constantinopolul este cucerit la data de 13 aprilie 1204 de către cavalerii latini ai Cruciadei a patra, eveniment tragic care s-a datorat și războiului civil care avea loc între doi conducători bizantini care revendicau tronul. Conform evenimentelor istorice, Constantinopulul le-a fost pus pe tavă latinilor, care au pus bazele unui imperiu latin condus de Balduin I de Flandra (1204-1205).
Evident, șocul produs de căderea „orașului de pe Bosfor” în mâna latinilorca fost imens, dar au apărut trei state grecești, în Asia Mică, care revendicau tronul. „În estul fostului Imperiu Bizantin, o ramură a marii dinastii comnene se stabilise la Trapezunt. Dar conducătorul Trapezuntului, deși adoptase titlul de împărat și mare Comnen și era posesorul unei imense bogății, datorate minelor de argint și poziției capitalei sale, la capătul animatei rute comerciale spre Asia mongolilor, nu putea să revendice decât formal calitatea de moștenitor al vechiului imperiu ecumenic; puterea lui avea un caracter local, limitându-se la Antiohia, o fâșie a coastei Mării Negre. La vest, în în Epir, o ramură o ramură a casei imperiale Anghelos formase un principat. Despotul de Epir a cucerit în 1224 Thessalonicul de la dinastia italiană instaurată acolo de cea de-a patra cruciadă, adoptând titlul de împărat. Dar dorința lui de a intra în Constantinopol se confrunta cu aceeea a celui mai puternic stat grecesc, Imperiul de la Niceea, care își datora existența eforturilor lui Teodor Lascaris, ginerele unuia din ultimii împărați bizantini, Alexios III Anghelos. Teodor îi adunase în jurul său pe principalii refugiați ai Constantinopolului, inclusiv pe patriarhul ortodox, a cărui prezență oferea legimitate Curții sale. Până la moartea sa din 1222, Teodor reușise să recupereze toate teritoriile din Asia pierdute în favoarea francilor. Ginerele și succesorul său, Ioan Vatațes, era un om și mai capabil, care a recucerit de la împăratul latin toate teritoriile, în afară de Constantinopol și suburbiile lui, și care a oprit dezvoltarea imperiului rival al familiei Anghelos, prin cucerirea în 1246 a Thessalonicului. În acelașii timp, el a reformat administrația propriilor sale dominioane și i-a ținut la distanță și pe turcii din Anatolia. La moartea lui, în 1254, posesiunile sale se întindeau din inima Asiei Mici și până în Tesalia. Părea clar că Imperiul de la Niceea va include în curând și Constantinopolul”. După moartea împăratului Teodor al II-lea Lascaris, fiul său, Ioan al IV-lea Vatațes, devine împărat, dar îl avea ca regent pe Mihail Paleologul care deși promisese că îi va ceda conducea la vârsta de 20 de ani, împăratului minor, acesta îl orbește în anul 1262, la vârsta de doar 10 ani.
Împăratul Mihail Paleologul recucerește capitala în anul 1261, cu mai mult noroc se poate spune, decât cu forța, iar acest lucru ne aduce aminte de cucerirea cetății Troia de către greci. Să privim pe scurt care au fost evenimentele. Mihail Paleologul se afla în conflict deschis cu Mihail al Epirului, iar după bătălia de la Pelagonia, acesta a cerut ajutorul lui Manfred și al papei, dar fără nici un rezultat. Astfel, el trimite unul din cei mai competenți generali, Alexie Strategopulos, cu o mică armată să respingă câteva atacuri ale dușmanilor de la granița bulgară. Ajunși în fața cetății Constantinopolului, ei fac o demonstrație militară în fața acesteia (dând curs dorinței împăratului Mihail Paleologul), iar șeful localnicilor din suburbii se oferă să conducă o mică armată în inima cetății, printr-un pasaj subteran. De asemenea, aceeași persoană le spune că orașul este aproape fără nici o apărare, pentru că flota venețiană era plecată pentru a cuceri o insulă din Marea Neagră. Evident că cetatea este cucerită în noaptea de 24 spre 25 iulie 1261, iar generalul Alexie intră triumfător în cetate. Împăratul latin, Balduin, șocat de cele petrecute peste noapte a cerut ajutorul flotei venețiene care era în drum spre casă, dar aceasta nu a putut face nimic, pentru că grecii puseseră foc pe cheiul de acostare. Balduin scapă ca prin minune din mâna noilor cuceritori și orașul îi revine lui Mihai Paleologul.
Împăratul se afla la mai bine de 300 de kilometri de eveniment, în satul Meteorium, de lângă Thyatiara, iar istoricul Steven Runciman prezintă foarte interesant modul cum împăratul a aflat de această reușită și mirarea de care era cuprins: „Eologia, sora lui, se afla împreună cu el, Unul din slujbașii ei se afla din întâmplare pe coasta Bithyniei, în apropierea Constantinopolului, și a aflat acolo știrea. A plecat călare, în cea mai mare grabă, raportându-i stăpânei sale vestea a doua zi de dimineață. Împăratul dormea atunci când sora lui a intrat în cameră, strigând că orașul era al lui. Pe jumătate treaz, nu a vrut să o creadă; a trebuit să-l scuture și să-i repete că Isus Cristos îi dăruise Constantinopolul până când l-a convins. S-a pregătit apoi de călătorie. La jumătatea drumului, la Achyraus, i s-au adus însemnele imperiale ale lui Balduin. A traversat Marea Marmara pe 4 august și și-a făcut intrarea solemnă prin Poarta de Aur, străbătând călare vechea cale de procesiuni imperiale de-a lungul întregului oraș, până la catedrala Sfintei Înțelepciuni (Sfânta Sofia), unde i-a mulțumit lui Dumnezeu. Încoronarea a avut loc câteva zile mai târziu, la aceeași catedrală, locul tradițional de încoronare a împăraților, ceremonia fiind oficiată de patriarh”. Începând cu acest eveniment se instaurează o nouă dinastie pe tronul Imperiului bizantin, dar din păcate este ultima. Va dăinui timp de aproape două secole și se va confrunta cu cele mai grave probleme interne ale imperiului, dar și cu cei mai puternici dușmani (atât din partea orientală, cât și din partea occidentală) care doreau cu orice preț Constantinopolului, care cândva era recunoscută ca fiind cea mai celebră cetate și centru civilizației și al fastului. Dacă analizăm puțin evenimentele care au dus la îndepărtarea stăpânirii latine, dar și ușurința cu care s-a realizat acest lucru, ne putem da seama cât de slab era imperiul din punct de vedere defensiv, dar și la ce stadiu ajunsese Constantinopolului, să fie cucerit de o armată care să treacă printr-un pasaj subteran. Cetatea în față căreia se opreau cele mai crunte și puternice armate se află acum într-o stare deplorabilă. Ne vor opri puțin, în cele ce urmează, asupra problemelor religioase, dar și asupra încercărilor de unire ale celor două Biserici, până la Mihail al VIII-lea Paleologul.
II. 1. 2. Situația religioasă și alte încercări de unite până la cea de la Lyon (1274)
După Schisma de la 16 iulie 1054, Imperiul Bizantin a avut de suferit, mai ales din partea turcilor selgiucizi care atacau adesea dinspre Asia Mică. Contantinopolul devenise un oraș mai puțin fregventat, deoarece apăruseră alte rute comerciale, iar genovezii și venețieni aveau o flotă mult mai dezvolată decât cea bizantină. Cu alte cuvinte, capitala imperiului începe să piardă teren pe plan comercial și nu numai. Astfel, dacă nu mai era în sfera de influență a marilor puteri și veniturile scădeau, ceea ce a dus la o întreținere tot mai grea a celebrului fast constantinopolitan, dar și a armatei și flotei care avea ca menire apărarea imperiului. Cum atacurile se înmulțeau și apăreau tot mai multe pierderi teritoriale și armate, împărații bizantini aveau nevoie de ajutorul cuiva din partea occidentală, iar cel care supraveghea toată puterea politică și religoasă era papa. Astfel, o promisiune de unire din partea răsăriteană ar fi schimbat clar calculele și papa și-ar fi arătat interesul apărării Bisericii sale „unite”.
După dezastrul de la Mantzikert, din 19 august 1071, în care armata bizantină este distrusă de turcii selgeucizi, Mihail al VII-lea Dukas (1071-1078) s-a adresat papei Grigorie al VII-lea (1073-1085), în anul 1073, în vederea încercării de unire a celor două Biserici surori, iar acest lucru aducea și un sprijin militar din partea pontifului pentru respingerea atacului venit din partea turcilor. Papa a fost atât de entuziasmat de această propunere, încât a cerut contelui Guillaume de Bourgogne, contesei Matilda de Toscana și lui Henric al IV-lea al Germaniei să organizeze o expediție militară pentru a susține cauza împăratului bizantin, iar el avea să meargă în fruntea acesteia. Evident că acest ajutor nu era unul făcut gratuit și fără ca papa să aibă un beneficiu direct. Mai precis, prin lucrarea sa (Dictatus papae) scotea în evidență pretenția sa de a deveni conducător suprem al întregii Biserici și îi cerea împăratului Mihail al VII-lea recunoașterea primatului papal. Vom vedea că în toate aceste încercări de unire papa cerea aceeași recunoaștere a primatului papal, mult mai important pentru el decât chestiunile de ordin teologico-doctrinar care adânceau tot mai mult ruptura dintre cele două Biserici. Această campanie nu s-a realizat, deoarece conflictele cu normanzii din sudul Italiei nu i-au permis papei și celorlalte puteri din Occident să părăsească ținutul care avea nevoie de apărare.
O altă încercare de unire a avut loc între împăratul Alexios I Comnenul (1081-1118) și cei doi papi care au ocupat scaunul Romei în timpul domniei sale: papa Urban al II-lea (1088-1099) și papa Pascal al II-lea (1099-1118). Această unire avea ca scop apărarea bizantinilor din sudul Italiei care erau atacați adesea de normanzi. Și papa era mulțumit de această inițiativă, pentru că stopa și el părtunderea acestui inamic în centrul Italiei. Papa Urban al II-lea convoacă la Bari un sinod (1098) și s-au purtat discuții mai aprinse mai ales pentru problema Filoque, iar învățatul arhiepiscop Anselm de Canterbury, părintele scolasticii, era cel care s-a distins cel mai mult în cadrul acestor întruniri. Tratativele au continuat și în timpul papei Pascal al II-lea, dar datorită jafurilor care au avut loc în ținuturile bizantine, inițiate de latini, s-au adâncit și mai mult relațiile dintre Apus și Răsărit. În schimb, Boemond, duce la normanzilor, a colindat (sub autorizația papei) toată Europa pentru a pune bazele unei cruciade contra Bizanțului, dar împăratul Alexios I învinge trupele inamice la Dyrrachios (1107-1108) și totul se termină prin încheierea unui tratat de pace umilitor din partea lui Boemond. Și urmașii lui Alexios, Ioan al II-lea Comnenul (1118-1143) și Manuel I Comnen (1143-1180), au dus tratative de unire cu papalitatea, dar tot din interes politic. Acesta din urmă i-a trimis papei Alexandru al III-lea (1159-1181) ajutor militar și bani pentru lupta împotriva împăratului german, Friederich I Barbarossa (1152-1190). Suveranul german este învins în anul 1176 la Pavia, dar relațiile dintre papalitate și autoritatea politică bizantină s-a înăsprit după masacrarea latinilor din Constantinopol la 1182 de către greci și mai ales după învazia normanzilor din anul 1185 în Tesalonic.
Au mai existat încercări de unire și din partea împăraților bizantini aflați la Niceea, iar cea mai notabilă era cea a împăratului Ioan al III-lea Vatațes (1222-1254). Acesta se afla în relații strânse cu unul din cei mari și mai puternic conducători ai părții occidentale, Frederic al II-lea Hohenstaufen (rege al Siciliei între anii 1198-1250 și împărat al Germaniei între 1215 – 13 decembrie 1250), care era un anti-papă convins. Frederic dorea ca papa să renunțe la revendicarea puterii seculare și i-a promis lui Ioan Vatațes că va cuceri Constantinopolul pentru el, iar acesta trebuie să medieze unirea celor două Biserici. Papa a trimis o delegație formată din doi dominicani și doi franciscani la Niceea, în anul 1234, dar fără nici un rezultat. De atunci, împăratul Ioan al III-lea a fost considerat de papă ca fiind schismatic și un dușman al scaunului potifical.
În următorul subcapitol vom aduce înainte câteva referințe istorice privind încercarea de unire de la Lyon, care avut loc în anul 1074, la mai bine de un deceniu de la cucerirea Constantinopolului de către bizantini și instaurarea unei noi dinastii: cea a Paleologilor. După cum vom vedea și această unire avea ca scop ajutor militar (pentru bizantini) și dobândirea puterii seculare de către papalitatea tot mai avidă după putere.
II. 2. Sinodul unionist de la Lyon (1274)
Între anii 1204 și 1261, celebra capitală de pe Bosfor s-a aflat sub domiația apuseană, după ce Cruciada a IV-a a fost deturnată. Se spune că papa Inocențiu al III-lea nu a autorizat acțiunile din cadrul acestei cruciade, dar s-a bucurat de rezultatele acesteia. „Lunga perioadă a dominației latine asupra Constantinopolului a scos la iveală atât punctele tari cât și slăbiciunile Imperiului Bizantin. Ea a favorizat apariția rivalităților și conflictelor care s-au manifestat deschis în demersurile protagoniștilor politici care își disputau puterea în cvasi anarhia ce a domnit inițial printre bizantinii aflați în exil. Dar ea a ascuțit abilitățile politice și militare, poate chiar și diplomatice ale combatanților care luptau pentru restaurarea puterii imperiale. Într-o oarecare măsură, stăpânirea latină i-a și unit pe bizantini. În pofida ambițiilor și a conflictelor personale pentru puterea propriu-zisă, cu singura excepție a ciudatului Imperiu al Trapezuntului, în mintea bizantinilor aflați în captivitate sau în exil rămâsese un singur gând: recucerirea Constantinopolului și restaurarea imperiului”. Putem spune că această stăpânire latină a fost ca un semn de trezire pentru bizantinii care credeau că sunt invincibili. Acest eveniment i-a făcut să vadă realitatea cu alți ochi, iar timp de aproape șase decenii și-au schimbat politica pentru a putea să recucerească capitala. Putem spune că datorită acestui fapt care a trezit responsabilitatea bizantinilor și datorită diplomației Paleologilor, Imperiul Bizantin a mai dăinuit până în anul 1453.
Când Mihail al VIII-lea Paleologul a preluat imperiul în anul 1261 situația acestuia și a capitalei nu era prea favorabilă: „Capitala, care nu se refăcuse niciodată după jaful din 1204, a trecut în mâinile lui Mihail într-o stare de decadență și ruină; cele mai frumoase și mai bogate edificii arătau de parcă ar fi fost jefuite recent, bisericile fuseseră despuiate de ornamentele lor prețioase, palatul Blacherne, care, din vremea Comnenilor, devenise reședința imperială și uluise pe străini cu decorațiunile bogate și mozaicurile sale, era complet devastat; în interior era, a afirmat un grec contemporan, «plin de fum și abur de cărbune italian» de la banchetele împăraților latini, fiind, prin urmare, de neînlocuit”. Pe lângă această chestiune, Mihail se mai lovea și de alte două probleme: lipsa popularității persoanei sale în popor și controversa arseniților. Această negreare a sa venea din cauză că nu își ținuse promisiunea de a-i da conducerea imperiului succesorului Lascarizilor, Ioan al IV-lea, care era în vârstă de opt ani. Mai mult decât atât, l-a orbit pe acesta pentru a nu mai putea avea pretenție la tron niciodată și s-a declarat pe sine unicul împărat.
În ce privește relația sa cu patriarhul Arsenie, aceasta era dezastruoasă în special pentru uzurparea inițială a tronului Lascarizilor. Patriarhul l-a excomunicat pe împărat pentru această preluare forțată a puterii, în anul 1259. Arsenie este depus din funcția pe care o ocupa și înlocuit cu Nichifor al II-lea, dar numai pentru o perioadă de un an, pentru că noul episcop moare. Revenit din nou în treapta de patriarh, Arsenie îl excomunică din nou pe împărat, în anul 1262, când a aflat de orbirea și întemnițarea moștenitorului de drept al tronului, Ioan al IV-lea. După doi ani, când relațiile dintre Stat și Biserică deveniseră foarte tensionate, împăratul Mihail la exilat pe Arsenie și l-a înlocuit cu Gherman al III-lea. Acesta din urmă, pentru a-și arăta recunoștiința față de împărat, l-a excomunicat pe Arsenie susținând că este un trădător și dușman al imperiului, dar motivul real era opoziția acestuia pentru cele două uzurpări. Patriarhul Arsenie moare în anul 1073, dar în urma lui rămâne o facțiune care era catalogată ca fiind extremistă și lupta contra politicii unioniste a împăratului. Membrii acestei grupări purtau numele de de „arseniți”. Aceștia aveau să fie apărători ai dreptei credințe, când împăratul bizantin dorea unirea cu Roma și pot fi considerați mărturisitori ai Ortodoxiei.
Am putut observa că relațiile primului Paleolog cu Biserica nu erau prea bune, iar pe plan extern situația nu era nici ea prea favorabilă noii stăpâniri. În Orient, Mihail urmărea „menținearea echilibrului între mongolii iranieni din est, aflați sub conducerea hanului Hulagu, aliat tradițional al creștinilor împotriva mamelucilor egipteni, și axa musulmană Egipt-Hoarda de Aur. Formată în 1263 prin încheierea unei alianțe între sultanul mameluc Baibars al Egiptului și Berke, hanul Hoardei de Aur, această alianță era îndreptată împotriva lui Hulagu, dar pentru menținerea legăturilor celor două puteri nu puteau folosi decât calea maritimă ce trecea prin teritoriile bizantine Bosfor și Dardanele. Mihail s-a găsit într-o conjunctură delicată. O apropiere unilaterală de hanul Hulagu ar fi pus în primejdie teritoriile bizantine expuse atacurilor Hoardei de Aur. În aceeași situație s-ar fi aflat împăratul bizantin și dacă ar fi ales în mod unilateral cealaltă variantă. Prin urmare, Mihail a optat pentru crearea unor alianțe matrimoniale care să-i asigure liniștea și pacea din toate părțile. În acest scop a dat-o de soție pe fiica sa, Maria, hanului Hulagu. În cele din urmă, Maria s-a căsătorit cu Aboga, urmașul lui Hulagu, care s-a și creștinat. Această alianță matrimonială l-a determinat pe dușmanul lui Aboga, fostul sultan de Iconiu Izz ed Din, refigiat în acel moment la Constantinopol, să părăsească în ascuns Bizanțul și să formeze o coaliție antibizantină la care au participat țarul Bulgariei, Constantin Tich și hanul Berke. În scurt timp, în 1264, tătarii Hoardei de Aur jefuiau Tracia sub comanda lui Nogai, unul dintre cei mai capabili generali ai hanului Berke”. Putem observa că dușmanul din partea orientală nu era nici pe departe unul care să nu fie luat în seamă. Pentru a contracara acest atac, împăratul Mihail își pune speranțele într-o alianță cu una dintre marile puteri din partea occidentală.
Astfel, Mihail, profitând de divergențele dintre cele două mari puteri maritime, Veneția și Genova, a semnat un tratat cu Genova, la Nymphaeum, la 13 martie 1261. Deși Bizanțul i-a oferit sprijin militar Genovei, este învinsă de Veneția în anul 1263, iar Mihail denunță tratatul încheiat în anul 1261 și semnează un tratat similar cu Veneția. Pentru că Veneția nu ratificat tratatul, Mihail reînnoiește tratatul Genova în anul 1266. Veneția a fost nevoită și ea să ratifice la 4 aprilie 1268, tratatul încheiat la 18 iunie 1265. Dar cel mai periculos dușman al Imperiului Bizantin era Carol de Anjou, care primise ca dotă Constantinopolului, în urma căsătoriei sale din anul 1267 cu fiica fostului împărat latin, Balduin al II-lea. Mihail, după mai multe alianțe, dorește să contracareze acest pericol și printre altele alege să ceară și ajutorul papei în schimbul unirii celor două Biserici.
Mihail al VIII-lea Paleologul a purtat o corespondență cu papa Urban al IV-lea (1261-1264) în care și-a exprimat adesea dorința de a recunoaște primatul papal în schimbul unirii Bisericilor. După moartea lui Urban, scaunul pontifical este ocupat de papa Clement al IV-lea (1265-1268), o persoană intransigentă care nu dorea apropierea de Constantinopol și era convins că menirea lui este de a elibera locurile sfinte de musulmani. Papa a dorit ca împăratul bizantin să se supună lui, dar în același timp hrănea ambițiile occidentalilor de porni o cruciadă împotriva bizantinilor. Clement al IV-lea moare în anul IV-lea, iar încercarea de unire a trebuit să aștepte câțiva ani, pentru că succesorul acestuia aveas să fie ales abia în anul 1271. Noul papă, Grigorie al X-lea (1271-1276), era la fel de convins că trebuie să elibereze Locurile Sfinte, la fel ca predecesorul său, iar unirea cu Bizanțul ar fi favorizat acest lucru, pentru că oferea trecere liberă și ajutor material și militar în susținerea unei eventuale cruciade.
După o luptă de mai bine de zece ani, Mihail al VIII-lea primește confirmarea convocării unui sinod care să stabilească criteriile unui parteneriat cu Roma. Iată cum prezintă istoricul rus A. A. Vasiliev desfășurarea acestui sinod unionist:
„Conciliul s-a desfășurat în 1274, în orașul francez Lyon. Mihail a trimis o ambasadă solemnă, condusă de fostul patriarh Gherman istoricul Georgios Akropolites, marele logotet și intimul împăratului. S-a intenționat ca Toma d’Aquino, cel mai celebru reprezentant la teologie apusene medievale, să dețină, din partea Romei, rolul preponderent în acest conciliu, dar acesta a murit în drumul său spre Lyon. Locul i-a fost luat de nu mai puțin ilustrul cardinal Bonaventura. La conciliu a participat și un episcop mongol. Autorul Vieții Sf. Bonaventura, Petrus Galesinius (Pietro Galesino), în secolul al XVI-lea, și alți câțiva scriitori ai secolelor XV-XVI au susținut că, la invitația papei, împăratul Mihail Paleologul însuși s-a deplasat la Lyon pentru a asista la acest conciliu, eroare sesizată și respinsă de Leo Allatius în secolul al XVII-lea. Unirea de la Lyon s-a realizat cu condiția ca împăratul să recunoască filioque, azima (pâinea nedospită) și suprema autoritate pontificală; la toate aceste clauze, în numele lui Mihail, Georgios Akropolites a prestat un jurământ. Mihail și-a exprimat către papă disponibilitatea de a susține cu trupe, bani și provizii proiectata cruciadă comună pentru eliberarea Țării Sfinte, cu condiția de a se încheia pace cu Carol de Anjou, astfel încât împăratul să-și poată îndrepta toate forțele către Orient, fără a se teme de un atac din Apus”.
Actul de „unire” s-a semnat la 6 iulie 1274, iar ambele părți susțineau că își vor respecta promisiunile pentru a nu retracta aceasta „unire”. Evident că papa nu prea era el interesat de ajutorarea împăratului bizantin și cu siguranță l-ar fi susținut pe Carol în revendicarea Constantinopolului dacă acesta îi recunoștea suzeranitatea. Am putut observa că această „unire” nu a fost realizată dintr-un sentiment religios, ci din necesități politice. Oricum, vom vedea în capitolul următor că unirea nu a fost acceaptată de Biserica Răsăriteană, dar împăratul Mihail a încercat să respecte promisiunile pe care le-a stipulat în actul semnat în anul 1274. Această atitudine s-a datorat, credem noi, consecvenței cu care aborda lucrurile și verticalității cu care trata orice discuție și promisiune, dar acest lucru a dus și la unele persecuții regratabile împotriva celor nu au susținut religios această mutare politică.
II. 3. „Beneficiile” acestei uniri și „veceniile siciliene”
În acest subcapitol vom încerca să vorbim despre avantajele de care avut parte Imperiu Bizantin de pe urma acestei „uniri”, cum a soluționat împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul problema cu Carol de Anjou care dorea cu orice preț tronul constantinopolitan, dar și cum s-au raportat Biserica Răsăriteană și urmașii lui Mihail la evenimentul din anul 1274.
După ce patriarhul Gherman al III-lea, care era un susținător al politicii împăratului Mihail, chiar dacă ea contravenea sau nu cu învățătura Bisericii, se stinge din viață în anul 1266, succesorul său, Iosif I (1266-1275), era un luptător împotriva idealurilor unioniste ale primului Paleolog. Patriarhul Iosif și mulți episcopi îl avertizau pe împărat să aibă grijă ca probleme de doctrină dintre cele două Biserici să se soluționeze. Ei considerau unirea un act necesar și sfânt, pentru că orice dezbinare îndepărtează ideea de unitate, dar considerau necesar convocarea unui sinod pan-ortodox care să reglementeze toate probleme dintre cele două gândiri teologice (deoarece ruptura dintre cele două Biserici nu era doar una formală, ci putem spune că fiecare dintre ele aveau o gândire teologică specifică care susținea și alimenta schisma). Iosif I era susținut și de partida arseniților care erau ostili împăratului, iar nemulțumirea patriarhului față de unirea de la Lyon s-a arătat prin faptul că nu participat la celebrarea acestui eveniment în capela palatului Blacherne, la data de 16 ianuarie 1275 (trebuie menționat că Iosif fusese înlăturat din funcția care o deținea, cu cinci zile înainte de această celebrare).
Noul patriarh, Ioan al XI-lea Vekkos (1275-1282), era un adept înflăcărat al politicii împăratului și chiar dacă înainte de alegere era un anti-unionist convins, după ridicarea sa în treapta de patriarh devine un apărător al unirii și un luptător pentru recunoașterea acesteia de către toată Biserica Răsăritului. „Nu se poate afirma cu certitudine dacă Bekkos era un oportunist sau dacă începuse să creadă că declarațiile sale anterioare despre catolici erau o eroare. Dacă aceasta adevărat, atunci se poate ca extremismul adepților lui Arsenios să fi determinat schimbarea de opinie. Oricare ar fi adevărul, el a fost denigrat de anti-unioniști, și în general ar fi adevărul, el a fost denigrat de anti-unioniști, și în general de istoricii răsăriteni, din cauză că a impus violent și despotic, împreună cu împăratul, unirea de la Lyon. În cadrul unui sinod convocat în grabă la palatul Blacherne în 1277, împăratul și patriarhul Ioan – acceptând cererile papei Inocențiu al V-lea, unul dintre succesorii lui Grigorie al X-lea, care solicita ca grecii să ofere dovezi clare ale atașamentului față de unire – i-au excomunicat pe toți oponenții unirii, de la laici la cler”. Mai mult decât atât, patriarhul unionist și împăratul Mihail au trimis trupe și în Sfântul Munte Athos pentru ai atrage pe călugării de acolo de partea lor. Mulți călugări au fost persecutați, iar câțiva au suferit moarte martirică. Cele mai persecutate mănăstiri au fost Vatopedu și Zografu, dar și anumite schituri din jurul Careiei. Mănăstirea Iviron a acceptat unirea și s-a încercat oficierea liturghiei cu azima, dar un perete al bisericii s-a surpat peste clericii care doreau unirea și papistași. Se spune că împăratul Mihail a participat personal la această invadare a Sfântului Munte, iar această atitudine față de athoniți rămâne în istorie ca o faptă regretabilă și a pus într-o lumină nefavorabilă persoana împăratului Mihail al VIII-lea.
Deși împăratul bizantin și patriarhul Ioan al XI-lea au depus eforturi susținute pentru ca toții creștinii ortodocși să accepte unirea (de bunăvoie sau cu forța), aceasta nu a fost dorită și mulți au luptat pentru ca doctrina catolică impusă la Lyon să fie impusă. În ce privește papalitatea, ea și-a dat toată silința acest act semnat la 6 iulie 1274 să fie respectat (cu siguranță nu dintr-un sentiment religios și dintr-o dorință sinceră de a reface unitatea Bisericii, ci mai ales pentru ca papa să acapareze puterea seculară). „Între 1274 și 1280, cinci ambasade potificale au venit la Constantinopol pentru a confirma unirea. Dar în 1281 noul papă, francezul Martin al IV-lea, pe care Carol de Anjou îl impusese pe Scaunul pontifical, a denunțat unirea și a oferit întreaga susținere proiectelor agresive ale lui Carol împotriva Bizanțului”.
Putem observa că toate lucrurile erau defavorabile Împeriului Bizantin, iar împăratul Mihail risca să piardă scaunul Constantinopolului după nici două decenii de când l-a recucerit. Totuși, vom vedea că priceperea diplomatică a împăratului l-a scos din nou dintr-o problemă care, la prima vedere, nu ar avea nici o rezolvare, iar rezultatul părea inevitabil și total în defavoarea Bizanțului.
În jurul anului 1280, Carol de Anjou devenise cel mai puternic conducător din Occident și pregătea o campanie din care, cu singuranță, Constantinopolul nu ar fi avut nici o scăpare. Avea de partea pe venețieni și latini, care pierduseră capitala în anul 1261 și care doreau să își reintre din nou în drepturi. Monarhii slavi erau și ei departea lui Carol, iar principii greci din Epir și Thessalia așteptau cu nerăbdare să își vadă dușmanul și concurentul la tronul bizantic (Mihail al VIII-lea) deposedat. La toate acestea se mai adăugau și sprijinul și binecuvântarea suveranul pontif care acum susțineau cauzele lui Carol, deoarece nu mai avea nici o speranță că unirea de la Lyon va mai fi vreodată respectată de partea răsăriteană.
În pregătirile sale, Carol de Anjou a ignorat problema Siciliei, care încă rămâsese nerezolvată. Se considera mult prea puternic ca cineva să cuteze prea devreme să îl atace. Majoritatea agenților săi din Italia îl avertizaseră că Petru de Aragon și împăratul Mihail VIII-lea Paleologul infuzează o stare de tensiune și dorință de revoltă printre sicilienii tot mai nemulțumiți de taxele și impozitele tot mai mari impuse de suveranul francez. Giovanni de Procida colindase toată insula în vederea susținerii cauzei lui Petru de Aragon. Nepotul lui Carol, Filip al Franței, îl înștiințase de imensa flotă a Aragonului care pregătea, teoretic, să lupte împotriva necredincioșilor din Africa, dar toate acestea erau pregătite pentru o altă cauză, mult mai importantă decât lupta cu păgânii africani. Carol a neglijat toate acestea și și-a canalizat toată forța asupra pregătirii acestei cruciade împotriva Bizanțului, pentru a-l revendica, dar lovitura avea să vină de unde se aștepta cel mai puțin.
Scăparea lui Mihail al VIII-lea avea să vină în primăvara anului 1282, mai precis în noaptea dintre 29 și 30 martie, în ziua de Paști. Agenții regali confiscau recoltele sicilienilor, iar în portul din Messina era ancorată marea flotă angevină. Francezii deveniseră tot mai detestați de populația care își dorea cât mai repede distrugerea acestor oamenii care nu făceau decât să profite de bunătatea localnicilor. Totul a început seara, înainte cu câteva minute ca sunetul clopotelor să anunțe Vecerniile. Un grup de funcționari francezi, beți, au început să le facă avansuri femeilor siciliene, iar un funcționat francez din Drouet dorea compania unei femei căsătorite care refuza această cerere a francezului. Soțul acestei îl ucide pe loc pe acesta, dar ceilalți prieteni ai celui răpus doreau răzbunarea. Evident, sicilienii au sărit imediat în ajutorul co-naționalului lor și nici un francez nu a scăpat cu viață. Atunci, sicilienii au început revolta, iar toți locuitorii orașului Palermo au cerut moartea francezilor. Până dimineața, două mii de francezi, bărbați și femei, dar și femei siciliene căsătorite cu francezi, și-au găsit sfârșitul în acea noapte. Acest eveniment care avea să scape Imperiul Bizantin de la cădere și îi va reda tronul Siciliei lui Petru de Aragon, va rămâne cunoscut în istorie sub numele de „vecerniile siciliene”. Exemplul orașului Palermo a fost urmat și de celelalte orașe care se aflau sub stăpânire franceză și în scurt timp au fost uciși și alungați francezii și din orașul Messina, care era cunoscut pentru susținerea și devotamentul față de regele Carol de Anjou. Acesta a aflat de cele întâmplate în Sicilia și, pentru a restabili ordinea, a trimis și trupele care erau cantonate în nordul Italiei și pregătite pentru campania împotriva Bizanțului.
Am prezentat pe scurt și acest eveniment pentru a vedea cum a scăpat împăratul bizantin de dușmanul său din Occident, iar „vecerniile siciliene” (un produs al diplomației lui Mihail Paleologul) reprezintă evenimentul care a salvat Constantinopolul de o cucerire iminentă. Acest fapt a ajutat capitala de pe Bosfor să nu capituleze în anul 1282, ci să mai dăinuie, sub stăpânire bizantini, până în anul 1453. Deși Mihail al VIII-lea a realizat „unirea” de la Lyon (reamintim, nu din considerente religioase, ci pur politice), papalitatea nu i-a oferit nici un ajutor și putem susține cu tărie că „beneficii” de pe urma acestei „uniri” nu au existat niciodată.
Împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul nu s-a bucurat prea mult de această reușită diplomatică, pentru că la 11 decembrie 1282 trece la cele veșnice, iar tron urmează Andronic al II-lea (1282-1328) și practic, de acum, începe declinul pentru Imperiul Bizantin. Deși împăratul Mihail al VIII-lea a fost detestat pentru cele două uzurpări, pentru tendințele sale unioniste, dar și pentru persecuțiile din imperiu care au urmat în urma evenimentului din anul 1274, putem spune că a stabilit, în timpul domniei lui, o stare de echilibru și a luptat ca granițele imperiului să nu mai fie mutate de cuceririle dușmanilor, iar pentru acest lucru trebuie considerat un mare împărat.
Incapacitatea urmașilor lui Mihail de a păstra starea de echilibru instaurată de primului Paleolog de pe tronul Bizanțului, s-a evidențiat încă de când Andronic al II-lea a preluat puterea. Acesta avea să se confrunte cu criză financiară care l-a obligat să renunțe la întreținerea flotei, iar apărarea maritimă este lăsată în seama genovezilor, dar acest lucru ducea la o dependență de Genova, nu tocmai benefică pentru imperiu. De asemenea, din lipsă de bani, a limitat și efectivele armatei terestre ceea ce le-a permis turcilor cucerească teritorii bizantine. Chiar dacă nu s-a remarcat aproape deloc pe plan politic, Andronic al II-lea, a făcut acest lucru pe plan religios. Nu a moștenit dorințele unioniste ale tatălui său și a fost reticent atât față de papalitate, cât și față de cei care susțineau acceptarea „unirii” de la Lyon. În anul 1282 el îl înlocuiește pe patriarhul unionist Ioan al XI-lea Vekkos, cu Iosif, care revenea pe scaunul patriarhal pentru a două oară. „O măsură importantă luată de Andronic a vizat statutul Muntelui Athos, prin hrisovul din 1291 el trecând mănăstirile sub autoritatea directă a patriarhului. Protosul Sfântului Munte, care din vremea lui Alexios I Comnenul era confirmat de împărat, acum era recunoscut de patriarh”. Acestea sunt doar câteva măsuri care au favorizat dezvoltarea și refacerea Bisericii Răsăritene care fusese zdruncinată puternic de politica unionistă a împăratul Mihail al VIII-lea.
În concluzia acestui de-al doilea capitol putem spune că încă din timpul dinastiei Comnenilor, când încep să apară turcii selgeucizi și mamelucii egipteni, dar și conturarea unor state occidentale puternice, imperiul intră într-o stare de declin, care va duce la pierderi teritoriale și războaie civile care vor slăbi legaturile dintre bizantini și vor favoriza dorințele expansioniste ale dușmanilor. Toate acestea vor culmina cu pierderea capitalei, în anul 1204, în favoarea cruciaților latini. Încă din timpul dinastiei Comnenilor au existat tratative între papalitate și puterea politică a Imperiului Bizantin în vederea unirii celor două Biserici, dar scopurile celor două părți erau departe de a fi izvorâte dintr-un sentiment religios (papalitatea urmărea acceptarea primatului papal și a doctrinei catolice, iar împăratul bizantin dorea ajutor militar din partea papei). Imperiul latin de Constantinopol nu a rezistat mult, iar în anul 1261, Mihail al VIII-lea readuce pe tronul Constantinopolului un bizantin și instaurează ultima dinastie a Imperiului Bizantin. Mihail al VIII-lea va realiza „unirea” de la Lyon, la 6 iulie 1274, care va rămâne în istoria bisericească ca un eveniment de referință, dar de pe urma ei, bizantinii nu au avut nici un „beneficiu” din partea papei, dar și din cauză Biserica Răsăriteană nu a rescunoscut acestă „unire”. Fiul lui Mihail, Andronic al II-lea a avut o atitudine anti-unionistă, dar o dată cu el Bizanțul intră într-o perioadă de declin care va culmina cu tragicul eveniment din 19 mai 1453, când Constantinopolul este cucerit de Mahomed al II-lea. În capitolul următor ne vom opri puțin asupra încercărilor de unire care au urmat după împăratul Andronic al II-lea, vom dezbate „unirea” de la Ferrara-Florența din timpul împăratului bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-1448), care a fost contextul politic care a favorizat acest eveniment, care au fost „beneficiile” acestei uniri și cum a fost ea percepută de Biserica Răsăritului.
III. UNIREA DE LA FERRARA-FLORENȚA (1438-1439)
III. 1. Imperiul Bizantin până la împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-1448)
Declinul Imperiului Bizantin a început încă din timpul urmașului lui Mihail al VIII-lea Paleologul, Andronic al II-lea. Criza economică nu i-a mai permis să întrețină armata și flota, fapt care a dus la o slăbire a imperiului în ce privește apărarea granițelor, dar și dependența de unele state care nu făcea toate acestea gratuit, ci aveau ca scop acapararea puterii bizantine. După împăratul Andronic al II-lea, la tron a urmat Andronic al III-lea (1328-1341).
În ce privește politica externă a acestuia, a avut de înfruntat doi noi inamici puternici, care ca și Carol de Anjou, doreau Bizanțul: Serbia și turcii otomani care erau într-o continuă expansiune a puterii. Încă din timpul lui Andronic al II-lea, va lua naștere o nouă dinastie de turci, iar fondatorul acesteia va fi Osman (Othman). Turcii otomani aveau să reprezinte pentru Bizanț un pericol permanent, iar armatele imperiale au putut cu greu să păstreze posesiunile bizantine din Asia Mică. Luptele erau așa de crâncene încât chiar co-împăratul Mihail al IX-lea Paleologul (1294/1295-1320) și-a pierdut viața într-una dintre ele, în anul 1320. Andronic al III-lea continuat relațiile cu mercenarii catalani, inițiate de predecesorul său și de conducătorul spaniolilor, Roger de Flor. Aceștia au intrat în contact cu Bizanțul și au fost de acord să susțină cauza bizantină după ce au rămas fără locuri de muncă în urma încheierii tratatului de pace dintre Sicilia și Napoli. Un alte pericol pentru imperiu venea din partea de nord-est și mai precis din partea regelui Ștefan Dušan al Serbiei (1331-1355), care în prima parte a domniei sale a anexat nordul Macedoniei și a cucerit o mare parte din Albania. Acest flux de cuceriri ale regelui Ștefan avea să aducă Bizanțului o nouă problemă care cu greu putea fi soluționată: migrarea albanezilor spre sud (mai precis, spre Thesalia), pentru că teritoriul lor era ocupat de sârbi. În ce privește relația imperiului cu cele doua mari puteri maritime ale imperiului, Veneția și Genova, cea care se bucura de privilegii din partea puterii imperiale era Genova, care primise suburbia Galata, iar în schimb, Genova trebuia să asigure apărarea capitalei pe mare. Veneția a rămas tot la stadiul de inamic nedeclarat al Constantinopolului, pentru că ea beneficiase de privilegii în timpul domniei latine în capitată, iar acum nu mai avea crezare în fața puterii imperiale.
După Andronic al III-lea, pe tronul Bizanțului urcă Ioan al V-lea Paleologul (1341-1391) și de acum începe o serie de războaie civile care vor agrava și mai mult situația imperiului. Mai precis, după moartea împăratului Andronic la 15 iulie 1341, Ioan Cantacuzino, care era un apropiat al împăratului răposat, pretindea titulatura de regent și în acest an se proclamă împărat la Demotica, în anul 1341, dar recunoaște legitimitatea lui Ioan al V-lea și a mamei sale, Ana de Savoia. După ce este încoronat 21 mai 1346 ca împărat de către patriarhul Ierusalimului, Ioan al VI-lea Cantacuzino intră triumfal în Constantinopol la data de 3 februarie 1347 și este recunoscut cu noua titulatură chiar de adversarii săi. Totuși, domnia lui nu va fi de lungă durată, pentru că după doar cinci ani intră în conflict cu Ioan al V-lea, dar acest război civil se încheie amiabil, prin abdicarea lui Ioan al VI-lea în noiembrie 1354, care îmbracă haina monahală și se retrage într-o mănăstire din Sfântul Munte Athos.
În ce privește politica externă a împăratului Ioan al V-lea Paleologul, acesta va avea parte de atacuri din nord, ca și predecesorii săi, iar Ștefan Dušan cucerește Serres-ul și Peninsula Calcidică și toate mănăstirile athonite trec sub autoritatea regelui sârb. După ce Ștefan este încoronat cu diademă imperiale de patriarhul Bisericii Sârbe, el mai avea un singur țel: revendicarea tronului bizantin și întemeierea unei dinastii sârbe la Constantinopol, dar acesta moare în anul 1355, fără să își atingă scopul. Un alt pericol major pentru imperiu era expedițiile militare ale turcilor otomani înspre vest, dar aceștia încă nu ajunseră încă în momentul ca să aibă pretenții la cucerirea capitalei Imperiului Bizantin. Cu toate acestea, ei au cucerit o serie de posesiuni bizantine din partea de este a imperiului și se anunțau a deveni un inamic redutabil al imperiului.
În ce privește politica religioasă a împăraților bizantini de la Andronic al III-lea, Ioan al V-lea și Ioan al VI-lea ei au păstrat tendințele anti-unioniste ale împăratului Andronic al II-lea și au refuzat acceptarea „unirii” de la Lyon, dar și orice apropiere de papalitate. Totuși, Ioan al V-lea Paleologul a avut tendința să se unească cu Roma. Călătoriile pe care le-a făcut în Ungaria (1366) și Roma (1369), „în încercarea de a-i cointeresa pe conducătorii Apusului catolic într-o cruciadă antiotomană sau de a obține cel puțin sprijin militar și material pentru ca Imperiul Bizantin să aibă posibilitatea de a se apăra în fața atacurilor turcilor, au rămas fără rezultat. Nici gestul disperat al împăratului, din octombrie 1369, de a trece la catolicism nu a dus decât vagi promisiuni de ajutor din partea papei, pentru că în relațiile cu Bizanțul ortodox, Apusul catolic se conducea după principiul «întâi unirea și apoi ajutorul»”. Oricum, această depărtare a catolicismului apusean de ortodoxia răsăriteană se datora și controversei isihaste (problemă religioasă a secolului despre care discutăm), în care erau implicate ambele părți și care s-a soluționat cu biruința isihaștilor conduși de Sfântul Grigorie Palama. Oricum, putem observa și din fragmentul citat din lucrarea Părintelui Cristian Gagu, că încercarea de acceptare a creștinismului de către autoritarea politică bizantină se datora problemelor externe cu care care se confrunta imperiul și dorinței de a găsi sprijin din partea occidentală și nicidecum dintr-un simțământ religios profund.
Împăratul Manuel al II-lea Paleologul (1391-1425), care până la moartea tatălui său Ioan, se afla la curtea sultanului turc Baiazid I, iar la vestea că trebuie să preia conducerea Imperiului Bizantin, a fugit de la curtea otomană și a venit la Constantinopol. Cu toate acestea, Baiazid organizează o expediție militară în Occident și păstrează relațiile amicale cu dinastia Paleologilor, iar Manuel este pus în fruntea flotei. Nu mult după acest eveniment, relațiile dintre sultanul turc și împăratul bizantin se răcesc. Nici cruciada lui Sigismund al Ungariei, de la Nicopole, din anul 1396, deși multe state trimiseseră trupe pentru această cauză, nu a reușit să înlăture pericolul turc, cruciații fiind zdrobiți de armatele otomane. Scăparea imperiului avea să vină din partea mongolilor conduși de Timur, care îi înfrâng pe turci la Angora (Ankara), în anul 1402.
În ce privește apropiere a împăratului Manuel al II-lea de papalitate, a existat o astfel de dorință având în vedere situația grea cu care se confrunta imperiul la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea. „Pentru salvarea Constantinopolului și unirea Bisericilor, împăratul Manuil al II-lea Paleologul a trimis la conciliul de la Constanz (1416-1418), în sudul Germaniei, socotit în Biserica Romano-Catolică al XVI-lea conciliu ecumenic, o importantă delegație, compusă din 19 mitropoliți răsăriteni – între aceștia și Grigorie Țamblac, ucenicul patriarhului Eftimie de Târnovo (1375-1393), vlah de neam din împrejurimile Adrianopolului, ajuns în 1415 mitropolitul Kievului – și din laici din Constantinopol. Atât Mircea cel Bătrân (1386-1418), domnul Țării Românești, cât și Alexandru cel Bun (1400-1432), domnul Moldovei, au trimis câte o delegație la conciliu, condusă de boieri de frunte, care s-au integrat în delegația bizantină. Evenimentul marchează prima participare a românilor la un congres internațional. Delegația bizantină ajunsese la Constanz, în Germania, în februarie 1418, dar nu realiză nimic deoarece sinodul avea de discutat alte probleme mai grave, care interesau Biserica Apuseană, îndeosebi încetarea schismei papale – și se închise la 22 aprilie 1418”. Cu toate acestea, unirea nu s-a realizat, dușmanii împresurau tot mai mult Constantinopolul care era tot mai aproape de cădere. În subcapitolul următor vom aduce câteva referințe istorice legate de cea mai importantă încercare de unire din această perioadă și chiar din istoria Bisericii creștine: Sinodul unionist de la Ferrara-Florența.
III. 2. Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-1448) și Sinodul unionist de la Ferrara-Florența (1438-1439)
Înainte de a prezenta pe scurt toate etapele acestui sinod unionist, trebuie să spunem câteva cuvinte despre situația imperiului în timpul împăratului Ioan al VIII-lea Paleologul, cu ce probleme se confrunta pe plan intern și extern, dar și care au fost motivele politice pentru care împăratului a dorit această „unire”.
Nici după două decenii de la înfrângerea turcilor de către mongoli la Angona, Bizanțul nu a reușit să îi alunge pe otomani din Europa. Împăratul Manuel al II-lea, pentru că numai era în stare să conducă imperiul datorită vârstei înaintate, dar și bolii de care suferea, i-a dat puterea imperială fiului său Ioan al VIII-lea, la 19 ianuarie 1421, iar celorlați fii lea împărțit restul teritoriilor, dar această mutare nu a fost una deloc inspirată, deoarece a facilitat cucerirea acestor despotate de către turci. După doar doi, Andronic îi le cedează venețienilor orașul Thesalonic, în anul 1423, dar și aceștia îl pierd în favoarea turcilor în anul 1430.
Când Ioan al VIII-lea a rămas singur conducător, imperiul a cunoscut cea mai mică întindere teritorială din istoria sa. După ce turcii au cucerit Thesalonicul și i-a masacrat pe toți locuitorii greci fără să se țină cont de vârstă și gen, Ioan a dispus refacerea zidurilor Constantinopolului, pentru că știa că este vorba doar de o chestiune de timp până turcii vor ajunge și la porțile cetății. Cu alte cuvinte, motivul pentru care Ioan al VIII-lea i-a cerut papei Eugen al IV-lea (1431-1447) să se convoace un sinod în care să se discute unirea celor două Biserici era amenințarea turcă, iar împăratul bizantin nu mai avea de unde să primească ajutor decât din Occident.
Încercarea de unire a început încă din anul 1431, când la Basel s-a convocat un sinod general care avea să discute posibilitatea unirii celor două Biserici. „Participanții la acest sinod au trimis în 1437 delegați la Constantinopol, care au încheiat o convenție cu trimișii greci pentru ca ei să sosească mai întâi în apele teritoriale ale Italiei și după aceea să se decidă locul unde urma să se țină sinodul care dorea unirea. Pe data de 18 septembrie 1437, prin bula Doctoris gentium, papa Eugen al IV-lea a hotărât transferul sinodului de la Basel la Ferrara, pe coasta orientală a Italiei”.
Ioan al VIII-lea a fost prompt în ce privește respectarea invitației din partea latinilor. Așa că, în noiembrie 1437, împăratul bizantin însoțit de fratele său și o delegație formată din 700 de persoane au plecat spre Italia cu corăbiile care au fost pregătite de papă pentru acest eveniment. Dintre ceilalți însoțitori mai importanți ai împăratului amintim: patriarhul ecumenic Iosif al II-lea (1416-1439), Visarion de Niceea, Antonie de Heracleea, Marcu Eugenicul al Efesului, Dionisie de Sardes și Grigorie Mamas. Din partea latinilor au participat: cardinalul Iuliu Cesarini, Ludovic de Forli și Ioan de Raguza.
Lucrările sinodului au început la 9 aprilie 1438 la Ferrara, iar apoi s-a mutat la Florența, iar tematica s-a împărțit următoarele puncte: Filoque, folosirea azimei la Sfânta Liturghie, despre purgatoriu și primatul papal. Prima dată s-a pus problema purgatoriului, iar cardinalul Cesarini este cel care a prezentat punctul de vedere catolic cu privire la acest aspect: „La sfârșitul vieții sufletele dacă sunt curate merg direct spre fericire, în cazul în celor care au păcătuit după botez, deși s-au pocăit, ei sunt curățați printr-un foc, care le dă în cele din urmă posibilitatea să atingă în final fericirea”. Evident, acest punct de vedere latin a fost respins de delegația ortodoxă. În ce privește adaosul Filioque, latinii au susținut legimitatea acestei explicări a dogmei; ea nefiind un adaos la simbolul niceo-constantinopolita. Marcu Eugenicul a fost cel care a susținut cauza ortodoxă, iar până la urmă s-a dispus redactarea unei formulări comune: „Sfântul Duh purcede din veșnicie din Tatăl și din Fiul, ca dintr-un singur izvor și dintr-o singură lucrare”. S-a hotărât, de asemenea, ca la Liturghie și Mesă să se folosească pâine dospită sau nedospită, în funcție de uzul fiecărei Biserici. În privința primatului papal, ortodocșii au reconfirmat titulatura papei susținută și de sinoadele ecumenic, ca fiind succesorul Sfântului Petru, iar patriarhul Constantinopolului să fie al doilea în rang. Prin acest fapt, răsăritenii evitau recunoașterea primatului jurisdicțional al papalității în întreaga Biserică.
Decretul, intitulat Laetentur caeli (Cerurile să se veselească), a fost semnat la 6 iulie 1439, iar acesta stipula câteva idei total contrare celor discutate și care contraveneau cu învățătura de credință ortodoxă. Tradiția spune că grecii au fost supuși la presiune fizică și psihică pentru a semna acest text, dar acest amănunt nu este prea veridic având în vedere că Marcu Eugenicul nu a semnat acest decret și a plecat nevătămat din Italia. „Când Marcu Eugenicul a refuzat să semneze, se spune că papa a declarat: «N-am realizat nimic». Evident, papa Eugeniu al IV-lea avea cunoștință deja, atunci, de situația reală din Răsărit și știa că Marcu Eugenicul reprezenta cu mult mai bine mentalitatea prevalentă din Rărăsit decât o făceau ceilalți membrii ai delegației grecești. Până la moartea sa, Marcu Eugenicul a rămas căpetenia partidei antiunioniste de la Constantinopol. El este declarat sfânt în Biserica Ortodoxă”. Putem observa că sinodul nu a decurs cum sperau latinii, iar refuzul Sfântului Marcu, viitor mitropolit al Efesului, a arătat faptul că decretul semnat în anul 1439 nu este decât un act formal, iar textul pe care îl conținea nu va fi niciodată acceptat de Biserica Răsăritului. În ce privește acceptarea și atitudinea Constantinpolului față de această încercare de unire, dar și dacă bizantinii au primit vreun ajutor din partea papalității, vom vedea în subcapitolul următor.
III. 3. Avantajele aduse de această „unire”. Constantin al XI-lea Dragases Paleologul (1448-1453) și căderea Constantinopolului
După sinodul unionist de la Ferarra-Florența, catalogat de Biserica Romano-Catolică ca fiind „ecumenic”, a fost mutat la Roma imediat după ce grecii au semnat decretul de unire, iar lucrările acestuia s-au desfășurat în continuare, până în anul 1445. În urma discuțiilor, s-au realizat o serie de uniri între Biserica Apuseană și Bisericile Vechi orientale: Biserica Armeană (22 noiembrie 1439), Biserica Iacobită (14220), Biserica Coptă și Abisiniană (4 februarie 1442), Biserica Monofizită din Mesopotamia (30 noiembrie 1444), Biserica Nestoriană din Cipru (7 august 1445), dar ele nu au avut o prea mare importanță și au rămas uniri doar la nivelul de decret.
În ce privește situația de la Constantinopol, împăratul Ioan al VIII-lea împreună cu suita imperială pleacă din Italia la 26 august 1439 și ajunge în capitală la 1 februarie 1440, dar în loc de o primire fastuoasă, toți au fost catalogați ca fiind „trădători” și „azimiți”. La data de 23 ianuarie 1444 moare mitropolitul Marcu Eugenicul al Efesului, care era conducătorul partidei ortodocșilor, iar cel care a preluat această calitate după anul 1444 este viitorul patriarh ecumenic și primul de sub stăpânia otomană, Ghenadie Scholarios. Visarion al Niceei, de teama să nu fie pedepsit pe poporul antiunionist s-a retras Roma, unde s-a bucurat de protecția papei și a primit titulatura de cardinal. În anul 1443, întâistătătorii celor trei scaune patriarhale răsăritene (Alexandria, Antiohia și Ierusalim) s-au adunat la Ierusalim și au declarat unirea de la Florența ca fiind nulă și nu au declarat că ei niciodată nu vor recunoaște acest eveniment și nu se vor face părtași la acesta. De asemenea, pe patriarhul ecumenic Mitrofan al II-lea (1440-1443), care era un susținător al partidei unioniste, l-au declarat depus din scaun. După moartea lui Mitrofan este ales ca patriarh un alt unionist, Grigorie al III-lea Mammas (1443-1450), care s-a refugiat la Roma în anul 1450 de frica poporului, unde moare în anul 1459.
Rusia a văzut în unirea de la Ferrara-Florența o trădare a Ortodoxiei, iar principele Vasile al II-lea al Moscovei a dispus arestarea mitropolitului Isidor al Kievului și Moscovei, pentru că acceptase unirea și a renunțat la credința străbună și adevărată. Tot de acum, Rusia s-a îndepărtat de Biserica Bizanțului care propusese această unire, își alege propriul mitropolit fără să mai ceară confirmare din partea patriarhului ecumenic și se consideră ca fiind Biserică autocefală. Mitropolitul arestat reușește să evadeze și se retrage la Roma unde primește protecția papei și titulatura de cardinal. După moartea împăratului Ioan al VIII-lea (31 octombrie 1448), noul succesor la tron, Constantin al XI-lea Dragases (1448-1453), a continuat să susțină unirea cu Biserica Romei, în speranța că va primi ajutor militar pentru a putea stăvili amenințarea turcilor care se apropiau tot mai mult de capitală. „La 1 octombrie cardinalul Isidor, fostul mitropolit al Kievului și Moscovei, a fost trimis în delegație de papa Nicolae al V-lea (1447-1455), ca să proclame unirea oficială cu latinii. Clerul și poporul ortodox au protestat violent. Monahul Ghenadie Scholarios a afișat la 1 noiembrie 1452 pe ușa chiliei sale de la mănăstirea Charsianit un manifest, adresat locuitorilor din Constantinopol, în care, între altele, le-a spus: «Iau martor pe Dumnezeu că faceți o unire rea: Veți fi pierduți»”. Unirea cu latinii a fost proclamată la data de 12 decembrie 1452, în catedrala Sfânta Sofia, făcându-se abstracție de protestele antiunioniste ale populației bizantine ortodoxe. S-a slujit Sfânta Liturghie de către patriarhul unionist Grigorie al III-lea Mamas împreună cu Isidor și legatul papal, în prezența multor demnitari bizantini și a unui grup de 300 de preoți. Populația, în schimb, scanda că mai bine să vadă în Constantinopol turbanul turcilor decât mitra catolicilor. Putem observa că unirea nu a fost acceptată de populația ortodoxă, iar înfăptuirea unirii și recunoașterea acesteia a fost una formală și doar în scop pur politic.
În ce privește situația externă a imperiului, acesta era tot mai rea. După unirea de la Ferrara-Florența, ultimii doi împărați bizantini sperau la un ajutor destul de consistent din partea papalității cu care să îndepărteze pericolul turc. Imediat după unirea din din 1439 a existat o tentativă de ajutorare a Bizanțului din partea occidentalilor. Astfel, papa Eugen al IV-lea, „a predicat o cruciadă și a reușit să-i ridice la luptă împotriva turcilor pe unguri, polonezi și români. O armată cruciată s-a cosntruit sub comanda regelui Vladislav al Poloniei și Ungariei și a celebrului erou și comandant maghiar Ioan Huniade. În lupta de la Varna, din 1444, cruciații au fost zdrobiți de turci. Vladislav a căzut în luptă. Cu restul armatei, Ioan Huniade s-a retras spre Ungaria. Bătălia de la Varna a reprezentat ultima încercare a Europei Apusene de a veni în ajutorul Bizanțului în agonie. După 1444, Constantinopolul a rămas abandonat sorții sale nefericite”.
Mahomed al II-lea Cuceritorul (1451-1481) este primul conducător otoman care dorește cucerirea Constantinopolului. Din ultimele lunii ale anului 1452 și până în luna aprilie a anului 1453, sultanul face pregătiri pentru asediu și duce toată armata în fața zidurilor capitalei, iar pe mare, flota otomană aștepta ordinul de atac asupra Cornului de Aur. Primele zile de asediu au fost în 5 și 6 aprilie, iar zidurile Constantinopolului care erau într-o stare destul de bună au rezistat mai bine de o lună și jumătate. Lupta finală avea să aibă loc în noaptea dintre 28 și 29 mai 1453, iar spre dimineață, rezistența bizantină cade lovită de iataganul turc, în frunte cu împăratul Constantin al XI-lea Dragases Paleologul și orașul revine otomanilor care se pregateau de acum de jaf și sărbătoare. De ce jaf? „Încă din vremea califului Omar și a celor dintâi mari cuceriri pentru Credință, tradiția islamică stabilise regului pentru chipul în care să fie tratate, după cuviință, popoarele cucerite. Dacă un oraș sau un ținut se predă de bunăvoie cuceritorului, atunci nu trebuie să fie jefuit, cu toate că poate avea de plătit o despăgubire. Locuitorii, fie ei creștini sau evrei, își păstrează lăcașurile de cult, fiind supuși anumitor prescripții care privesc aceste clădiri. Chiar când capitularea este determinată de o cruntă necesitate, odată ce apărarea nu mai poate ține piept mai departe, regula stabilită este încă socotită că stă în picioare, deși în acest caz, cuceritorul poate stărui asupra unor condiții mai aspre, cerând sume împovărătoare și pretinzând să fie pedepsiți adversarii săi cei mai înverșunați. Când însă un oraș este luat cu asalt, locuitorii lui să nu-și păstreze nici un drept. Armatei cuceritoare i se îngăduie trei zile de jaf fără opreliște, iar fostele lăcașuri de rugăciune, cu toate acareturile lor, ajung proprietatea căpeteniilor cuceritorilor. Acesta putea hotărî asupra lor după bunul lui plac”. Constantinopolul, după cele spuse de istoricul Steven Runciman, trebuia supus la cele mai rele jafuri, pentru că nu capitulase de bunăvoie. Cu toate acestea, sultanul Mahomed al II-lea intră în cetate în după-amiaza zile de 29 mai, fără să lase să se finalizeze cele trei zile de jaf obișnuite. Merge pe jos până la catedrala Sfânta Sofia, ia un pumn de pământ și îl presară pe propiul turban ca semn de mulțumire lui Allah, îi poruncește unui imam să urce în amvonul bisericii să rostească o rugăciune. De acum, catedrala devine moschee și întregul oraș intră în posesia otomanilor, iar prin acesta se termină activitatea unui imperiu care a dăinuit mai bine de un mileniu.
CONCLUZII
Am putut observa în lucrarea de față că Schisma care s-a avut loc, ca și fapt istoric (spunem aceasta pentru că, după cum am observat, prăpastia dintre cele două Biserici a început să se adâncească încă de când împaratul Dioclețian și-a început reforma sa), la data de 16 iulie 1054, a fost produsul unor mari divergențe de ordin politic și religios între Orientul și Occidentul care își formaseră o mentalitate specifică, dar aproape total opusă față de cealalată parte a imperiului.
Încă de când împăratul Dioclețian a împărțit imperiul, pentru o mai ușoară administrare, în două părți și după ce Constantin cel Mare inaugurează o nouă capitală a Imperiului Roman, pe structura vechiului oraș Byzantium, în anul 330, apare o mare rivalitate între Roma (vechea capitală) și Constantinopol („noua Romă”). De asemenea, în Roma se încetățenise încă din anul 326 un sentiment de repulsie față de Constantin cel Mare, care s-a resfrânt peste partea orientală, datorită celor două momente cheie din cadrul vecenaliei (refuzul împăratului de a aduce jertfe zeilor pe Capitoliu, dar și acuzația că acesta ar fi ordonat uciderea celor doi membri ai familiei sale, Fausta și Crispus). Evident că acest sentiment s-a întimpărit în sufletele romanilor din Apus și avea să fie un factor care va întreține starea de tensiune între cele două părți ale imperiului.
Perioada sinoadelor ecumenice nu a fost nici ea lipsită de evenimente care să adâncească ruptura care se formase între Biserica Apusului și Biserica Răsăritului. Mai ales după primele sinoade în care scaunul episcopal al Constantinopolului devine i se dă locul secund în Pentarhie, după Roma și mai târziu este ridicat la rangul de patriarhie, papa simțea că are un rival în ce privește titulatura de întâistătător al Bisericii universale.
Perioada 717-843, a fost una care avea să pună într-o lumină destul de nefavorabilă, pentru că împărații bizantini au inițiat și susținut lupta împotriva cinstirii icoanelor. Toți marii pictori s-au retras la Roma și în părțile occidentale, bucurându-se de protecția papei, dar, în acelașii timp, arhitectura și pictura bisericească din Biserica Apusului a primit o altă conotație, căpătând o altă caracteristică, care exprima mai mult lumescul decât divinul și sfințenia, care se reflectă din pictura bizantină. Toate aceastea aveau să susțină acea stare de divergență care se va oficializa prin evenimentul istoric din anul 1054.
După secolul al VII-lea, papa devenea tot mai avid în ce privește dobândirea puterii seculare. Cu alte cuvinte, Roma nu se mai mulțumea cu puterea bisericească și dorea cu orice preț ca toți conducătorii politici ai statelor să asculte de intențiile papei. Un gest care contravenea cu calitatea de conducător al Bisericii. Pentru ca acest lucru să se poată realiza și pentru a avea argumente care să ateste această calitate apar două donații de care se bucura Biserica Romei, Donatio Pepini (secolul al VII-lea) și Donatio Constantini (secolul al VIII-lea – care s-a dovedit a fi un act fals care nu avea decât scopul de a susține dorințele papei), care nu făceau altceva decât să afirme că papei i se cuvine atât puterea bisericească conducere, cât și toată puterea politică de administrare a imperiului. Evident că au apărut reacții din partea orientalilor care au dovedit și ei nedreptatea în ce privește Donația lui Pepin făcută Bisericii Apusului cel Scund și falsitatea documentului Donația împăratului Constantin cel Mare făcută episcopului Romei, Silvestru, dar partea occidentali au susținut toate aceastea și papa și-a putut atinge scopurile în secolele care au urmat pe baza acestor argumente.
Începând cu secolul al VIII-lea, „Bisericile occidentale părăsiră și mai multe puncte din doctrina pe care o prosedau în secolele precedente, și pe care Bisericile orientale au profesat-o în umanimitatea până în zilele noastre. Ele se constituie astfel în erezie. Și mai ales papalitatea a fost cea care le aruncă în această cale; ea a fost cea care inventă sau consacră noile erori”. Astfel, această îndepărtare de doctrina ortodoxă (apariția celor patru „puncte florentine”: adaosul Filioque, introducerea azimei în cult, susțienerea existenței purgatoriului și infaibilitatea papală), precum și divergențele dintre patriarhii ecumenici Ignatie și Fotie din secolul al IX-lea, dar și evenimentele din primăvara anului 1054 (tensiunea dintre patriarhul ecumenic Mihail Crerularie și cardinalul Humbert), au dus la înfătuirea, ca fapt istoric, a Schismei dintre Biserica Răsăritului și Biserica Apusului.
Împărați bizantini din dinastia Comnenilor au încercat să refacă această unire. Trebuie menționat că ortodocșii nu au fost împotriva unei uniri, au fost împotriva atitudinii papei care se credea „stăpân” în întreaga Biserică, iar Biserica Romei dezbătea toate probleme ca și cum Biserica Răsăritului ar fi cea care greșește și trebuie să se își modeleze doctrina după cea apuseană. Această retincență și superioritate arătată de partea occidentală a adus reacții din partea orientalilor și nu o posibilă unire cu Biserica Romei. Oricum, inițiativa în ce privește această situație a venit intotdeauna din partea împăraților bizantini, adică din partea puterii politice, care dorea ajutor militar și diplomatic din partea papalității care dobândise în acea perioadă nu doar o mare putere bisericească, ci și o mare influență politică.
Papalitatea, deși s-a arătat disponibilă pentru reconciliere, îți urmărea scopul ei și nu privea cu ochi buni partea orientală. Acest lucru se vede și din reacția papei Inocențiu al III-lea, care se spune că nu a aprobat oficial acțiunile cruciaților din anul 1204 (cucerirea Constantinopolului care timp de aproape șase decenii s-a aflat în posesia latinilor), dar s-a bucurat de acestea. De aici reiese, din nou, ceea ce am menționat de mai multe ori mai sus, că toate aceste încercări de unire nu au fost inițiate dintr-un sentiment religios și de comuniune (cel puțin nu din partea occidentalilor și a puterii politice orientale), ci numai în speranța că doar-doar vor exista ceva avantaje nicidecum duhovnicești.
Dinastia Paleologilor a preluat imperiul în cea mai rea situație, când deja era deja devastat de cei 61 de ani de domnie latină, dar și atacat mai ales din nord și este de popoare care doreau cu orice preț scaunul imperial din Constantinopol. În această perioadă au loc cele mai mari pierderi teritoriale, cele mai grele războaie cu turcii otomani și sârbii care erau în plină glorie, flota bizantină începe să piardă teren în fața celor două mari puteri maritime care evoluau continuu (Veneția și Genova) și chiar să se desființeze. Tot acum, au existat cele mai multe încercări de unite cu Biserica Romei, care era cam unica putere care putea și era dispusă (nu fără costuri precise) să ajute imperiul care se afla într-o situație politică delicată.
Unirea de la Lyon a fost o încercare de apropiere de papalitatea care putea să îi ofere un sprijin împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul împotriva pericolului otoman din est și împotriva lui Carol de Anjou care deja organizase o cruciadă (între anii 1280-1282), pentru a-și prelua tronul pe care l-a primit ca dotă de la ultimul împărat latin, Balduin al II-lea. Unirea s-a realizat în anul 1274, dar nu s-a materializat, pentru că lumea orientală nu a acceptat să îndeplinească cerințele papei, care erau infuzate de doctrina catolică, chiar dacă împaratul Mihail a vărsat mult sânge și a adus multă suferință celor care opuneau decretului de unire. Cu toate acestea, papa nu i-a oferit nici un sprijin lui Mihail, iar ceea ce l-a scăpat de o pierdere iminentă a scaunului imperial, a fost situația tensionată din Sicilia și evenimentul din primăvara anului 1282, cunoscut în istorie cu numele de „vecerniile siciliene”.
În secolul al XV-lea situația era din ce în ce mai grea, iar după moartea împăratului Manuel al II-lea Paleologul (†1425), Imperiul Bizantin mai deținea doar câteva teritorii din jurul Constantinopolului și Thesalonicul, care trece sub află sub dominație venețiană și apoi sub dominație otomană (1430). Penultimul împărat bizantin, Ioan la VIII-lea Paleologul, a încercat din răsputeri să prelungească agonia imperiului și a reușit să realizeze o unire cu Biserica Romei, la Ferrara-Florența (1438-1439), dar acest lucru nu a ajutat cu nimic imperiul. Cu toate că papa a încercat să ajute imperiul prin organizarea unei cruciade contra turcilor otomani, cunoscută sub numele de cruciada de la Varna, în anul 1444, Constantinopului nu a scăpat de asediu și de cucerire, la 29 mai 1453, de către armatele otomane care îl avea ca și conducător pe Mahomed al II-lea.
Imperiul Bizantin nu s-a stins cu totul după cucerirea din anul 1453, ci a reușit să dăinuie prin Patriarhia ecumenică de Constantinopol, care a primit bunăvoință din partea sultanului și a putut activa cât se poate de bine în capitala imperiului (evident, existau și o serie de reguli a căror încălcare nu era tolerată de sultan și era pedepsită uneori cu moarte). Situația nu a fost chiar așa de bună, pentru că unii sultani profitau de situație și aveau o serie de cerințe pentru Biserica Răsăritului destul de ambigue și care reflectau dorința de suprimare a acesteia.
În timp ce Biserica Răsăritului dăinuia sub ocupația turcească, Biserica Apusului îi continuă acțiunea de a acapara puterea seculară, dar acest lucru avea să o coste încă o schismă. Odată cu apariția umaniștilor care dorea o explicare rațională a tuturor elementelor din Biserică, dar și a unor reformatori dornici de a îndrepta devianțele tot mai multe din romano-catolicism, a apărut Biserica protestantă, care avea să aducă multe probleme în Biserica Romei. Au urmat secole întunecate pentru acestă Biserică, recurgând la unele practici total contrare păcii și toleranței pe care Iisus Hristos ne-a lasat-o moștenire.
Relațiile dintre Biserica Apuseană și Biserica Răsăriteană s-au răcit mai ales pentru că fiecare parte se ocupa de problemele ei: răsăritul trebuia să reziste dominației otomane și islamului care era foarte intransigent, iar apusul trebuia să facă față atacurilor din partea reformatorilor. În secolul al XX-lea, cele două Biserici au început să se apropie. Patriarhul ecumenic Athenagoras I (1949-1972) a organizat întâlnirea de la Ierusalim, din 4-6 ianuarie 1964, cu papa Paul al IV-lea (1963-1978) prin care s-a deschis o fructoasă colaborare între cele două Biserici. Astfel, „momentul culminant fiind la 7 decembrie 1965 când prin declarații reciproce citite în catedrala Sfântul Petru din Roma și biserica Sfântul Gheorghe din Fanar/Istambul s-au ridicat anatemele rostite la 16 și 24 iulie 1054. Prin acest act de importanță covârșitoare pentru inițierea dialogului dintre cele două Biserici (pregătirile au început deja în anul 1968) s-au creat premisele colaborării prietenești și frățești dintre Roma și Constantinopol, ca centru spiritual al Ortodoxiei. Între acest context s-au înscris și vizitele reciproce ale papei Paul al VI-lea la Constantinopol și Efes (25-26 iulie 1967) și patriarhului Athenagora la Roma (26-28 octombrie acelașii an)”.
Această deschidere ecumenică a fost continuată și de patriarhul Dimitrios I (1972-1991), care avea să inaugureze o nouă reședință patriarhală în Fanar, dar și de actualul patriarh, Bartolomeu I (1991-), care o organizat întruniri și consfătuiri panortodoxe, dar și evenimente prin care a extins colaborarea cu Biserica Romei. Oricum, cele două Biserici credem că niciodată nu se vor mai uni vreodată, chiar dacă relațiile dintre ele sunt destul de amicale astăzi. Factorii religioși și politici care s-au adunat în răstimpul de două milenii au creat o prăpastie peste care nu se mai poate crea o punte, care să formeze ideea de legătură, de unire, de comuniune.
BIBLIOGRAFIE
1. Anania, Bartolomeu Valeriu, Apa cea vie a Ortodoxiei, Cluj-Napoca, Editura Renașterea, 2002.
2. Andreicuț, Andrei, Drept învățând cuvântul adevărului Tău, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2009.
3. Andreicuț, Andrei, Ospățul credinței, Alba Iulia, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia, 1999.
4. Băbuș, Emanoil, Bizanțul, istorie și spiritualitate, București, Editura Sophia, 2003.
5. Băbuș, Emanoil, Introducere în Istoria Bisericească Universală, București, Editura Sophia, 2003.
6. Băbuș, Emanoil, Bizanț și Islam în Evul Mediu, București, Editura Sophia, 2003.
7. Bănescu, Nicolae, Istoria Imperiului Bizantin, vol. II, ediție îngrijită de Tudor Teotei, București, Editura Anastasia, 2003.
8. Beck, Hans-Georg, Istoria Bisericii Ortodoxe din Imperiul Bizantin. Traducere și studiu introductiv de Vasile Adrian Carabă, București, Editura Nemira, 2012.
9. Beck, Hans-Georg, Erotikon bizantin: Ortodoxie – Literatură – Societate. Traducere și prefață de Mihai D. Grigore, ediția a II-a, București, Editura Nemira, 2013.
10. Bobrinskoy, Boris, Taina Bisericii, Cluj-Napoca, Editura Patmos, 2002
11. Boroianu, Dimitrie G., Istoria Bisericii creștine de la începutul ei și până în zilele noastre, vol. IV, București, Editura Anastasia, 2007.
12. Bria, Ioan, La împlinirea a 1100 de ani de la enciclica patriarhului Fotie al Constantinopolului către patriarhii răsăriteni, în „Ortodoxia”, nr. 4, 1967.
13. Brezeanu, Stelian, O istorie a Imperiului Bizantin, București, Editura Albatros, 1981.
14. Bulat, T. G., Fotie, Patriarh al Constantinopolului, București, Editura Credința, 1949.
15. Bulgakov, Serghei, Ortodoxia, traducere de Nicolae Grosu, București, Editura Paideia, 1990
16. Chifăr, Nicolae, Istoria creștinismului, vol. I, Sibiu, Editura Universității „Lucian Blaga”, 2007.
17. Chifăr, Nicolae, Istoria creștinismului, vol. II, Sibiu, Editura Universității „Lucian Blaga”, 2008.
18. Chrysostomos, Arhiepiscop, Relațiile dintre Ortodocși și Romano-Catolici. De la Cruciada a IV-a la controversa isihastă. Traducere de Raluca Popescu și Mihaela Precup, București, Editura Vremea, 2001.
19. Cizek, Eugen, Istoria Romei, Bucuresți, Editura Paideia, 2002.
20. Diehl, Charles, Figuri bizantine, vol. 1, București, Editura pentru Literatură, 1969.
21. Donciu, Ramiro, Împăratul Maxențiu și victoria creștinismului, Filipeștii de Târg, Editura Antet XX Press, 2007.
22. Drăgoi, Eugen, Istoria Bisericească Universală, București, Editura „Historia”, 2001.
23. Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase. Traducere și postfață de Cezar Baltag, București, Editura Univers Enciclopedic, 2000.
24. Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare. Traducere și note de Radu Alexandrescu, studiu introductiv de Prof. dr. Emilian Popescu, col. PSB, nr. 14, București, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991.
25. Gagu, Cristian, Teologie și umanism în epoca Paleologilor, Galați, Editura Episcopiei Dunării de Jos 2007.
26. Georgescu, Maria, Istoria Bizanțului, ediția a III-a revizuită, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2007.
27. Gerostergios, Asterios, Iustinian cel Mare Sfânt și Împărat, traducere din limba engleză de Ovidiu Ioan, București, Editura Sophia, 2004.
29. Gregory, Timothy E., O istorie a Bizanțului. Traducere de Cornelia Dumitru, Iași, Editura Polirom, 2013.
30. Guettée, Wladimir, Papalitatea eretică. Traducere de Protosinghel Gherasim Saffirin, București, Editura Scara, 2006.
31. Ică jr., Ioan, 950 de ani de la „Marea Schismă”, interpretări și documente, în „Revista Teologică”, nr. 3, 2004.
32. Kaplan, Michel, Bizanț, traducere Ion Doru Brana, București, Nemira, 2010.
33. Karastathis, Kostas, Marele Constantin. Învinuri și adevăr. Traducere din limba greacă de preot Ion Andrei Gh. Țârlescu, Galați, Editura Egumenița, 2013.
34. Kordis, Georgios, Ritmul în pictura bizantină, traducere de Mihai Coman, București, Editura Bizantină, 2008.
35. Lazarev, Viktor N., Istoria picturii bizantine. Traducere de Florin Chirițescu, prefață de Vasile Drăguț, volumul I, București, Editura Meridiane, 1980.
36. MacCulloch, Diarmaid Istoria creștinismului. Traducere de Cornelia Dumitru și Mihai-Silviu Chirilă, Iași, Editura Polirom, 2011.
37. Meyendorff, John, Teologia bizantină. Tendințe istorice și teme doctrinare. Traducere și cuvânt înainte de Pr. prof. univ. dr. Alexandru I. Stan, ediția a II-a, București, Editura Nemira, 2011.
38. Mommsen, Theodor, Istoria romană, traducere de Joachim Benno Nikolaus, studiu introductiv de Zoe Petre, volumul I, ediția a II-a, Iași, Polirom, 2009.
39. Muntean, Vasile V., Istoria creștinătății de la Hristos până la Reformă, București, Editura Sophia, 2004.
40. Odahl, Charles Matson, Constantin și Imperiul creștin. Traducere de Mihaela Pop, București, Editura All, 2006.
41. Quenot, Michel, Icoana fereastră spre Absolut. Traducere, prefață și note de Pr. Vasilie Răducă, București, Editura Enciclopedică, 1993.
42. Palade, Mihaela, Iconoclasmul în actualitate, București, Editura Sophia, 2005.
43. Popescu, T. M., Enciclica patriarhului Fotie către patriarhii orientali (867). Traducere din limba greacă, în „Studii Teologice”, nr. 2, 1930.
44. Popescu, T. M., Geneza și evoluția schismei, în „Ortodoxia”, nr. 2-3, 1954.
45. Popescu, T. M., Sentința de excomunicare de la 16 iulie 1954. Traducere din limba latină, în „Studii Teologice”, nr. 1, 1931.
46. Rămureanu, Ioan, Evenimentele isotirce înainte și după Sinodul de la Calcedon, în „Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXII, nr. 3-4, martie-aprilie 1970.
47. Rămureanu, Ioan, Istoria bisericească universală. Manual pentru Seminariile Teologice, București, Editura Istitutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2004.
48. Remete, George, Dogmatica Ortodoxă: Manual pentru Seminariile teologice, ediția a patra, revăzută și adăugită, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2007.
49. Runciman, Steven, Căderea Constantinopolului. Traducere de Alexandru Elian, București, Editura Nemira, 2011.
50. Runciman, Steven, Vecerniile siciliene. Traducere din limba engleză de Mihai Moroiu, București, Editura Nemira, 2011.
51. Sfântul Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaștilor, III, traducere de Pr. prof. Dumitru Fecioru, București, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1998.
52. Sfântul Nectarie din Eghina, De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos. Studiu istoric despre cauzele schismei, despre perpetuarea acesteia și despre posibilitatatea sau imposibilitatea unirii celor două Bisericii, răsăritene și apusene. Traducere din limba greacă de Caliopie Papacioc, București, Editura Evanghelismos, 2011.
53. Stăniloae, Dumitru, Motivele și urmările dogmatice ale schismei, în „Ortodoxia”, nr. 2-3, 1954.
54. Șesan, Milan, Schisma între patriarhii Fotie și Ignatie, Cernăuți, 1936.
55. Șesan, Milan, Patriarhul Fotie și Roma, în „Mitropolia Ardealului”, nr. 7-8, 1960.
56. Șesan, Milan, Considerațiuni asupra schismei de la 1054, în „Mitropolia Ardealului”, nr. 3-4, 1957.
57. Șesan, Milan, Problema Iliricului bisericesc, în „Mitropolia Ardealului”, nr. 11-12, 1959.
58. Șesan, Milan, Iliricul între Roma și Bizanț, în „Mitropolia Ardealului”, nr. 3-4, 1960.
59. Vasiliev, Aleksandr Aleksandrovici, Istoria Imperiului Bizantin. Traducere și note de Ionuț Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă, Sebastian-Laurențiu Nazâcu, studiu introductiv de Ionuț-Alexandru Todorie, Iași, Editura Polirom, 2010.
60. Voicu, Constantin, Patrologie, vol. III, București, Editura Basilica, 2010.
61. Whelton, Michael, Papi și Patriarhi. O perspectivă ortodoxă asupra pretențiilor romano-catolice. Traducere de Virgil Baidoc, Oradea, Theosis, 2010.
BIBLIOGRAFIE
1. Anania, Bartolomeu Valeriu, Apa cea vie a Ortodoxiei, Cluj-Napoca, Editura Renașterea, 2002.
2. Andreicuț, Andrei, Drept învățând cuvântul adevărului Tău, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2009.
3. Andreicuț, Andrei, Ospățul credinței, Alba Iulia, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia, 1999.
4. Băbuș, Emanoil, Bizanțul, istorie și spiritualitate, București, Editura Sophia, 2003.
5. Băbuș, Emanoil, Introducere în Istoria Bisericească Universală, București, Editura Sophia, 2003.
6. Băbuș, Emanoil, Bizanț și Islam în Evul Mediu, București, Editura Sophia, 2003.
7. Bănescu, Nicolae, Istoria Imperiului Bizantin, vol. II, ediție îngrijită de Tudor Teotei, București, Editura Anastasia, 2003.
8. Beck, Hans-Georg, Istoria Bisericii Ortodoxe din Imperiul Bizantin. Traducere și studiu introductiv de Vasile Adrian Carabă, București, Editura Nemira, 2012.
9. Beck, Hans-Georg, Erotikon bizantin: Ortodoxie – Literatură – Societate. Traducere și prefață de Mihai D. Grigore, ediția a II-a, București, Editura Nemira, 2013.
10. Bobrinskoy, Boris, Taina Bisericii, Cluj-Napoca, Editura Patmos, 2002
11. Boroianu, Dimitrie G., Istoria Bisericii creștine de la începutul ei și până în zilele noastre, vol. IV, București, Editura Anastasia, 2007.
12. Bria, Ioan, La împlinirea a 1100 de ani de la enciclica patriarhului Fotie al Constantinopolului către patriarhii răsăriteni, în „Ortodoxia”, nr. 4, 1967.
13. Brezeanu, Stelian, O istorie a Imperiului Bizantin, București, Editura Albatros, 1981.
14. Bulat, T. G., Fotie, Patriarh al Constantinopolului, București, Editura Credința, 1949.
15. Bulgakov, Serghei, Ortodoxia, traducere de Nicolae Grosu, București, Editura Paideia, 1990
16. Chifăr, Nicolae, Istoria creștinismului, vol. I, Sibiu, Editura Universității „Lucian Blaga”, 2007.
17. Chifăr, Nicolae, Istoria creștinismului, vol. II, Sibiu, Editura Universității „Lucian Blaga”, 2008.
18. Chrysostomos, Arhiepiscop, Relațiile dintre Ortodocși și Romano-Catolici. De la Cruciada a IV-a la controversa isihastă. Traducere de Raluca Popescu și Mihaela Precup, București, Editura Vremea, 2001.
19. Cizek, Eugen, Istoria Romei, Bucuresți, Editura Paideia, 2002.
20. Diehl, Charles, Figuri bizantine, vol. 1, București, Editura pentru Literatură, 1969.
21. Donciu, Ramiro, Împăratul Maxențiu și victoria creștinismului, Filipeștii de Târg, Editura Antet XX Press, 2007.
22. Drăgoi, Eugen, Istoria Bisericească Universală, București, Editura „Historia”, 2001.
23. Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase. Traducere și postfață de Cezar Baltag, București, Editura Univers Enciclopedic, 2000.
24. Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare. Traducere și note de Radu Alexandrescu, studiu introductiv de Prof. dr. Emilian Popescu, col. PSB, nr. 14, București, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991.
25. Gagu, Cristian, Teologie și umanism în epoca Paleologilor, Galați, Editura Episcopiei Dunării de Jos 2007.
26. Georgescu, Maria, Istoria Bizanțului, ediția a III-a revizuită, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2007.
27. Gerostergios, Asterios, Iustinian cel Mare Sfânt și Împărat, traducere din limba engleză de Ovidiu Ioan, București, Editura Sophia, 2004.
29. Gregory, Timothy E., O istorie a Bizanțului. Traducere de Cornelia Dumitru, Iași, Editura Polirom, 2013.
30. Guettée, Wladimir, Papalitatea eretică. Traducere de Protosinghel Gherasim Saffirin, București, Editura Scara, 2006.
31. Ică jr., Ioan, 950 de ani de la „Marea Schismă”, interpretări și documente, în „Revista Teologică”, nr. 3, 2004.
32. Kaplan, Michel, Bizanț, traducere Ion Doru Brana, București, Nemira, 2010.
33. Karastathis, Kostas, Marele Constantin. Învinuri și adevăr. Traducere din limba greacă de preot Ion Andrei Gh. Țârlescu, Galați, Editura Egumenița, 2013.
34. Kordis, Georgios, Ritmul în pictura bizantină, traducere de Mihai Coman, București, Editura Bizantină, 2008.
35. Lazarev, Viktor N., Istoria picturii bizantine. Traducere de Florin Chirițescu, prefață de Vasile Drăguț, volumul I, București, Editura Meridiane, 1980.
36. MacCulloch, Diarmaid Istoria creștinismului. Traducere de Cornelia Dumitru și Mihai-Silviu Chirilă, Iași, Editura Polirom, 2011.
37. Meyendorff, John, Teologia bizantină. Tendințe istorice și teme doctrinare. Traducere și cuvânt înainte de Pr. prof. univ. dr. Alexandru I. Stan, ediția a II-a, București, Editura Nemira, 2011.
38. Mommsen, Theodor, Istoria romană, traducere de Joachim Benno Nikolaus, studiu introductiv de Zoe Petre, volumul I, ediția a II-a, Iași, Polirom, 2009.
39. Muntean, Vasile V., Istoria creștinătății de la Hristos până la Reformă, București, Editura Sophia, 2004.
40. Odahl, Charles Matson, Constantin și Imperiul creștin. Traducere de Mihaela Pop, București, Editura All, 2006.
41. Quenot, Michel, Icoana fereastră spre Absolut. Traducere, prefață și note de Pr. Vasilie Răducă, București, Editura Enciclopedică, 1993.
42. Palade, Mihaela, Iconoclasmul în actualitate, București, Editura Sophia, 2005.
43. Popescu, T. M., Enciclica patriarhului Fotie către patriarhii orientali (867). Traducere din limba greacă, în „Studii Teologice”, nr. 2, 1930.
44. Popescu, T. M., Geneza și evoluția schismei, în „Ortodoxia”, nr. 2-3, 1954.
45. Popescu, T. M., Sentința de excomunicare de la 16 iulie 1954. Traducere din limba latină, în „Studii Teologice”, nr. 1, 1931.
46. Rămureanu, Ioan, Evenimentele isotirce înainte și după Sinodul de la Calcedon, în „Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXII, nr. 3-4, martie-aprilie 1970.
47. Rămureanu, Ioan, Istoria bisericească universală. Manual pentru Seminariile Teologice, București, Editura Istitutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2004.
48. Remete, George, Dogmatica Ortodoxă: Manual pentru Seminariile teologice, ediția a patra, revăzută și adăugită, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2007.
49. Runciman, Steven, Căderea Constantinopolului. Traducere de Alexandru Elian, București, Editura Nemira, 2011.
50. Runciman, Steven, Vecerniile siciliene. Traducere din limba engleză de Mihai Moroiu, București, Editura Nemira, 2011.
51. Sfântul Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaștilor, III, traducere de Pr. prof. Dumitru Fecioru, București, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1998.
52. Sfântul Nectarie din Eghina, De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos. Studiu istoric despre cauzele schismei, despre perpetuarea acesteia și despre posibilitatatea sau imposibilitatea unirii celor două Bisericii, răsăritene și apusene. Traducere din limba greacă de Caliopie Papacioc, București, Editura Evanghelismos, 2011.
53. Stăniloae, Dumitru, Motivele și urmările dogmatice ale schismei, în „Ortodoxia”, nr. 2-3, 1954.
54. Șesan, Milan, Schisma între patriarhii Fotie și Ignatie, Cernăuți, 1936.
55. Șesan, Milan, Patriarhul Fotie și Roma, în „Mitropolia Ardealului”, nr. 7-8, 1960.
56. Șesan, Milan, Considerațiuni asupra schismei de la 1054, în „Mitropolia Ardealului”, nr. 3-4, 1957.
57. Șesan, Milan, Problema Iliricului bisericesc, în „Mitropolia Ardealului”, nr. 11-12, 1959.
58. Șesan, Milan, Iliricul între Roma și Bizanț, în „Mitropolia Ardealului”, nr. 3-4, 1960.
59. Vasiliev, Aleksandr Aleksandrovici, Istoria Imperiului Bizantin. Traducere și note de Ionuț Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă, Sebastian-Laurențiu Nazâcu, studiu introductiv de Ionuț-Alexandru Todorie, Iași, Editura Polirom, 2010.
60. Voicu, Constantin, Patrologie, vol. III, București, Editura Basilica, 2010.
61. Whelton, Michael, Papi și Patriarhi. O perspectivă ortodoxă asupra pretențiilor romano-catolice. Traducere de Virgil Baidoc, Oradea, Theosis, 2010.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Incercarile de Unire Dintre Biserica Rasaritului Si Biserica Apusului In Timpul Dinastiei Paleologilor (ID: 167642)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.