Inceputul Reformei Protestante

LUCRARE DE LICENȚĂ

Începutul reformei protestante

CUPRINS

CUPRINS

SIGLE ȘI ABREVIERI

INTRODUCERE

Capitolul I.

Situația politico-religioasă după Conciliul Trento

Capitolul II

Începutul Reformelor

Reforma lui Luter

Reforma lui Zwingli

CAPITOLUL III

REFORMA LUTERANĂ

Cauzele Reformei

Problematica motivației reformei

CAPITOLUL IV

VIAȚA LUI MARTIN LUTER

Prima etapă: de la naștere până la călătoria la Roma

A doua etapă: itinerarul interior al reformatorului

A treia etapă. Reformatorul, formarea noului concept de Biserică

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

SIGLE ȘI ABREVIERI

Aa. Vv. – Autori diverși

Cf. – Conform

ed. – sub îngrijirea

Ibidem – același autor, aceeași operă, în același loc

op. cit. – opera citată

trad. – traducere

Prescurtări din Noul Testament

Mc. – Evanghelia după sfântul Marcu

Mt. – Evanghelia după sfântul Matei

Lc. – Evanghelia după Sfântul Luca

INTRODUCERE

Încă de la începutul existenței sale ca entitate ființiala, Biserica a fost ghidată în activitatea Sa păstratoare a adevarului de credintă de către Sfântul Duh, Cel care a fost si este în contiunuare considerat garantul si fundamentul adevărurilor de credintă în Biserică. Ca instituție divino-umană ea nu poate să fie în nici un caz văzută separată de fondatorul ei dar mai ales de garantul adevărurilor sale divine. Duhul Sfânt nu poate fi văzut abstract ca un "eon" care lucrează în afara Bisericii ci dimpotrivă ca persoană a Sfintei Treimi care e permanent prezentă în Biserică asigurând linistea si supraveghiând asupra tuturor hotărârilor luate de forurile abilitate ale ei, prin excelentă fiind reprezentate de Sfântul Sinod al oricărei Biserici autocefale si autonome .

Numirea perioadei ce a ținut aproape un mileniu din istoriei Europei, după încheierea antichității romane drept «ev mediu», se poate regăsi mai întâi, chiar dacă imprecisă și oarecum sporadică la umaniștii din secolul al XV-lea. Aceștia considerau această parte a existenței umane ca un «interludiu» între antichitate, celebrată de ei ca fiind un ideal, și de prezent, în care ei aspirau la o veritabilă renaștere a antichității în cultură, dar și în limbă, știință și artă. « Timpul intermediar », așa cum îl numeau era reținut de o valoare inestimabilă din punct de vedere moral și îl denumeau barbar în limbă și apoi în cultură și «gotică» ( adică barbară ) în arte. Erau deci criterii și interese nu doar istorice dar și estetice și filologice, ce au condus ulterior prin umaniști la această denumire cunoscută azi de «vârsta de mijloc» sau de «ev mediu».

În al XV-lea secol în privința Reformei dar și apoi și sub influxul conceptului umanist, o etapizare triplă a fost aplicată și istoriei Bisericii. „Se află pentru prima dată un fir roșu conductor al unei opere grandioase din punct de vedere istoric în prima mare etapă istorică ecleziastică protestantă, «Centuriile de la Magdenburg» ale lui Matteo Flacio … și apoi a colaboratorilor lui. După acesta, în timpul clarității originale, care a durat până în anii 300 și, cu limite până aproape de anii 600, «cu răspândirea autorității papale», a urmat decadența de la origini, care a fost oprită de restaurarea originilor în timpul Reformei”.

În mod obișnuit timpul Reformei, ca hotar dintre evul mediu și era modernă, contează mai ales în istoria generală a Bisericii. Concepția medievală a vieții și a lumii este teocentrică și obiectivă; se supune unui ordin transcendent, înrădăcinat în mod ultim în Dumnezeu. Mentalitatea modernă tinde să afirme autonomia valorilor umane și pământești, care nu se supune altei autorități; este mai ales subiectivă, individualistă și geocentrică.

Epoca reformelor apare mai adecvată și realizată, mai ales, cu privire la istoria ecleziastică, la a încadra și cuprinde diverse elemente foarte importante.

În realitate problema reformei domină și determină istoria ecleziastică a tuturor acestor secole. Însăși reforma protestantă apare în acest cadru în proporția sa justă. „Chiar dacă în istoria națiunilor germane ea determină o situație în mod radical nouă, în fața istoriei universale a Bisericii are putere foarte mică și nu se poate lăuda de a fi adevărata mare reformă”.

Vom vedea în primul capitol situația din Biserică înainte ca Reforma protestantă să înceapă. În primul rând se vorbește foarte mult de abuzurile din Biserică începând de sus și terminând cu religioșii. Papii abuzau de puterea lor și dispensau cum vroiau, când vroiau și de multe ori neavând nici un motiv. Toate acestea dovedeau că se urmărea scopurile personale dar nu binele Bisericii. Biserica fiind bogată, se profita de ea, și mulți care ocupau posturile ierarhice erau din rândurile nobilimii. De o teologie nu putea fi vorba, căci, chiar mulți dintre episcopi nu mai celebrau Sfânta Liturghie, nu mai oficiau pentru popor sacramentele. Erau concentrați asupra puterii și urmăreau cum să se îmbogățească mai mult.

Lucrarea de fața este o modestă încercare de a arăta modalitatea de viețuire a creștinilor în acea perioadă zbuciumată din istoria lumii, și fiind un subiect destul de delicat voi încerca să îl abordez cât mai profund cu putință pentru că este un subiect interesant și de actualitate mai ales în ambientul ecumenic în care ne desfășurăm activitatea dar și în peisajul pluricultural și multiconfesional al țării noastre atât în ziua de azi cât și în viitorul apropiat .

Lucrarea este structurată în trei capitole pe care succint le voi prezenta în cele ce urmează, succint urmând a fi dezvoltate la rândul lor pe larg fiecare în parte și dezvoltate în mod individual .

O decădere s-a văzut apoi și în rândul clerului de jos, că doar existau și exemple „bune de urmat”, mai ales pe preoții da la țară, cu lungi perioade lipsite de celebrări liturgice care în acele momente pur și simplu scandalizau și tulburau lumea prin exemplul lor personal. Religioșii mai erau apoi în conflict și cu clerul diocezan pentru că ei beneficiau de mult mai multe drepturi și de aceea ei stârneau invidia voalată a celorlalți clerici. Cei mai mulți principi căutau cât mai repede să se îmbogățească de pe urma averilor mănăstirilor căci în această perioadă ele erau foarte bogate.

Vom trata și despre starea poporului, cunoscut fiind faptul că pietatea populară nu s-a întrerupt de tot. Poporul vedea însă și greșelile care se făceau în cadrul Bisericii. Erau însă și persoane care se scandalizau, pur și simplu din cauza celor ce „jefuiau Biserica” și în mod clar o de-sacralizau, dar erau însă și persoane care căutau să mai treacă cu vederea toate aceste grele nelegiuiri. Pentru astfel de persoane clerul înalt și clerul de jos prin liturghiile lor nu scandalizau mult deoarece erau și ei greșitori ca orice om și apoi preotul, în general, era reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Poate datorită tăriei acestor persoane nu a scăzut, ba dimpotrivă, a avut chiar o perioadă de înflorire, dar vom vorbi mai jos despre toate aceste manifestări ale pietății populare.

Despre nașterea reformelor vom trata tot în primul capitol, în care vom vedea foarte succint cum au început și datorită cărui fapt. Aceste reforme ale lui Luter, Calvin și Zwingli vor face mari schimbări atât în societate cât și în Biserică.

Vom vedea în capitolul al doilea care au fost cauzele Reformei luterane, notele preliminari și problema cauzei. Apoi cele trei etape ale vieții lui Luter ne vor arăta zbuciumul unui om care a căutat prin felul lui de a fi să facă ceva pentru poporul lui Dumnezeu, dar renunțând la autoritatea papală, la normele Bisericii, considerând că omului îi este destul să creadă în Dumnezeu, neavând astfel nevoie de sacramente.

Problema fundamentală a întregii sale vieți o reprezenta întrebarea dacă omul poate și cum poate ajunge la certitudinea mântuirii sale veșnice. Rezolvarea, gândea el se poate găsi într-o încredere necondiționată în harul lui Dumnezeu. Legat de personalitatea lui Luter avem date suficiente pentru a-l putea caracteriza pe scurt, așa cum a fost el. „Luter nu a fost nici un monstru, dar nici un sfânt. Din punct de vedere uman, ceea ce este atrăgător la el, este întâi de toate marea sa vitalitate unită cu o spontaneitate care, din păcate, degenerează deseori în neînfrânare. Cu siguranță nu era un adulator, nici un diplomat iscusit, iar ceea ce spunea avea o atare spontaneitate ce aproape că se împăca cu falsificarea adevărului. Pentru el orice adversar în teologie era un dușman, împotriva căruia își lansa disprețul. Este, în afara oricărui dubiu, faptul că Luter a contribuit la formarea caracterului poporului german; această influență a fost mai mult negativă decât pozitivă”.

Luter a găsit adepți în a-i urma ideile sale și astfel luteranismul s-a răspândit nu numai în Germania dar în aproape întreaga Europă și nu numai. Vom vedea răspândirea acestei mișcări doar în câteva din țările Europei, în capitolul al treilea, încheind cu pacea de al Augsburg, pace semnată definitiv de Ferdinand cu protestanții, cu cerințele pe care le vom vedea în încheierea acestei lucrări.

În ultimul capitol se vorbește despre aspectele sociale, morale și religioase în cadrul reformei protestante . aspecte atât de necesare și în zilele noastre, pentru că în aceste vremuri tulburi pentru Biserică singura noastră alternativă viabilă pentru a putea ieși din așa numita „ criză ecleziastică” pe care o invoca pe bună dreptate adepții ecumenismului, este întoarcerea la izvoare , intoarcerea la scrierile Sfinților Părinți și Scriitori Bisericești, , cum ar spune un Sfânt Părinte al Bisericii „ doar întorcându-ne la izvoare se va curma rătăcirea noastră” , un adevăr eludat de comuniști de-a lungul anilor în care intoarcerea la origini era practic imposibilă. Se vorbește apoi despre răspândirea în Europa a protestantismulu și mai ales despre adepții lui.

Necesitatea folosirii Sfintei Scripturi în predică și aspecte privind predicatorul zilelor noastre și raportarea lui la ceea ce învață, la trăirea adevărurilor de credință așa cum le trăiau șfinții atunci când le predicau, să nu existe o discrepanță între ceea ce predici sau înveți și ceea ce trăiești, a fost leitmotiv al reformei protestante de-a lungul ei .

Concluziile aflate la finalul lucrării sunt o încercare timidă de a între-vedea zorii Bisericii Protestante în următorii ani ai existenței sale și mai ales rolul ei în fundamentarea adevărurilor de credință ale creștinismului în acestă lume secularizată prin predica trăită de catre cel care o propovăduiește. Biserica Ortodoxă însă are un rol fundamental în această perioadă tulbure a lumii, nu are doar o simplă predică ci era mai mult decăt atât o adevărată mărturisire și așa numita άναμνεζίς a tot ceea ce s-a făcut de-a lungul timpului ca noi azi să ne putem ruga întru una, sfântă , sobornicească și apostolească Biserică .

Teologia contemporană este oscilantă azi între două concepții sacramentale radical diferite. Cea dintâi dintre ele este cea catolică ce pune accentul pe semnul sacramental adică pe materia tainei și face astfel harul dependentã de săvârșitor “ in persona Christi ”. “În timp ce harul divin creat se împãrtãșește tuturor credincioșilor în mod obiectiv, Sfântul Duh pãstreazã cu credincioșii și cu preotul săvârșitor doar o legãturã subiectivã. Sfintele Taine devin astfel și sunt concepute ca punți de legãtură și conexiune între ierarhie și credincioși sub asistența și oblăduirea subiectivã a Duhului Sfânt”.

Cea de-a doua concepție, cea preotestantã, se situeazã pe o poziție diferitã de cea a scolasticii medievale, pentru cã inverseazã raportul dintre semnul sacramental și grație și dã prioritate grației în raport cu semnul sacramental, ca sã arate cã Taina nu este dependentã de preot și de Bisericã, în mod obiectiv, ci de cuvântul lui Dumnezeu și de credințã, în mod subiectiv. “Luther a atacat doctrina “mecanicã” a sacramentelor, adicã idea cã ele lucreazã prin ele însele (ex opera operato) și transmit har oricãrui om care nu se aflã în stare de a fi comis un pãcat de moar poziție diferitã de cea a scolasticii medievale, pentru cã inverseazã raportul dintre semnul sacramental și grație și dã prioritate grației în raport cu semnul sacramental, ca sã arate cã Taina nu este dependentã de preot și de Bisericã, în mod obiectiv, ci de cuvântul lui Dumnezeu și de credințã, în mod subiectiv. “Luther a atacat doctrina “mecanicã” a sacramentelor, adicã idea cã ele lucreazã prin ele însele (ex opera operato) și transmit har oricãrui om care nu se aflã în stare de a fi comis un pãcat de moarte. Sacramentele sunt constituite de cuvântul lui Dumnezeu iar prin ele, Domnul ni se adreseazã nouã. Ele trebuie primate, crezute și însușite în mod personal. Luther considerã cã credința fãrã sacramente este de ajuns pentru mântuire. Poți crede chiar dacã nu ești botezat cãci botezul este semnul care amintește de promisiunea divinã”. Prin aceasta reformatorii se însepãrteazã nu numai de scolastici dar și de Fericitul Augustin care punea accentul pe taine și Biserica vãzutã, cu toate cã profesa predestinația. Din cauza predestinației se poate vorbi și de un botez cu apã care se administreazã celor chemați la mântuire dar și de un botez cu Duhul Sfânt care este primit numai de cei aleși ai lui Dumnezeu, la fel și cu Sfânta Euharistie.

Ca tânar student teolog mi-am dorit nespus să pot să îmi iau lucrarea de licența în teologie pastorală, cu specializarea în ( aici se scrie materia ) pentru că doar cunoscând modalitatea perfectă de propovăduire a adevărurilor revelate poți deveni un adevărat vorbitor sau orator sau apologet al Lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru și mărturisitor al adevărului învierii Sale din mormântul dătător de viată. Predica desăvârșită nu se face niciodată în afara Bisericii ci doar în interiorul ei si sub oblăduirea Duhului Sfânt prin intermediul și mijlocirea ei pentru că nu se poate să îi spunem nu Bisericii și să ne amagim că îi spunem da lui Hristos. Hristos trebuie văzut doar în lumina Bisericii Sale și nu desparțit de Ea, subscriind și noi spuselor Sfântului Ciprian al Cartaginei "cine nu are Biserica de mama , nu are pe Dumnezeu de Tată" .

Dintotdeauna am fost interesat de această controversă a reformei protestante și care au fost cauzele declanșării ei și care a fost desfășurarea ei dar mai ales care au fost urmările ei. De aceea am hotărât să imi elaborez lucrarea de licență cu titlul „ Începutul reformei protestante” , la catedra de ( aici se scrie materia ), sub îndrumarea științifică a părintelui ( aici se scrie numele profesorului coordonator ) și nădăjduiesc să reușesc să abordez această temă cât mai academic cu putință, prezentând adevărul de credința neștirbit, neinfluențat și curat.

În încheierea acestei introduceri, se cuvine să multumesc în primul rând Bunului Dumnezeu pentru toate binefacerile revarsate asupra vieții mele și să-L rog ca să-mi poarte de grija în toate zilele vieții mele cu mila și bunătatea Sa și de acum înainte .

Mulțumesc apoi familiei mele, ( soției dacă este cazul ) parinților mei, părintelui meu duhovnic, tuturor părinților profesori de de Teologie Ortodoxă din ( orașul ) și celor care au fost alături de mine în acești ani ca să pot să îmi duc la bun sfârșit studiile mele teologice universitare, cărora le prezint în acest moment deosebit tot respectul meu și îi asigur și pe mai departe de toată considerația și stima mea, și de tot sprijinul și aportul meu la propășirea credinței străbune.

În mod deosebit îi sunt recunoscător și îi mulțumesc părintelui ( aici se trece numele și titulatura profesorului îndrumător ) pentru libertatea acordată în abordarea acestei teme și încrederea sa, dar și pentru faptul că m-a îndrumat necontenit pe parcursul elaborării lucrării de față.

Dumnezeu să ne binecuvinteze!

CAPITOLUL I

Situația politico-religioasă după Conciliul din Trento

În imperiu Ferdinand I (1556-1564) urcă pe tron după fratele său Carol al V-lea. Lupta împotriva turcilor și a Franței îi angajează și îi solicită toate puterile nepermițându-i nici o intervenție politică împotriva protestanților. Acordul încheiat cu pace de din 1555 dintre statele protestante și cele catolice nu a adus pentru nici una din părți pacea dorită. Se poate vorbi mai bine de un armistițiu provizoriu decât de o pace adevărată și stabilă.

Pacea de are următoarele puncte și clauze principale. Cuius regio eius et religio care spunea faptul că principii pot să îmbrățișeze în mod liber dacă vor noua religie dar supușii trebuiau să adopte religia avută de principe având totuși și dreptul de a imigra liber și în alt teritoriu cu libertatea de a-și putea vinde bunurile.

Un alt punct important rezumat în cuvintele reservatum ecclesiaticum scotea în evidență că principii bisericii care după 1532 au părăsit catolicismul își pierd implicit și toate bunurile. Această dispoziție a fost adoptată în mod unilateral de împăratul Ferdinand.

Un articol secret a fost adăugat pactului pentru a putea ajuta pe protestanți de îndatorirea impusă lor de către reservatum articol numit Declaratio Ferdinandea recunoaște nobililor, orașelor și satelor care de mai mulți ani îmbrățișează confesiunea augustană dreptul de a rămâne liberi în credința lor.

Așadar Germania în anul 1555 era divizată în două mari confesiuni. Deceniile următoare se vor remarca prin contrareforma catolică susținută de eforturile ordinelor monastice religioase, mai ales iezuiții și capucinii și unii episcopi care beneficiază într-un oarecare mod de sprijinul imperial. Rezultatul acestei contrarefome este că unele zone vor redeveni cel puțin parțial catolice. Tocmai această recucerire catolică a provocat reacția de mai apoi a principilor protestanți care își văd amenințate domeniile.

Într-adevăr Împăratul Ferdinand I (1556-1564), un suveran cu sentimente profund catolice și conștient de datoria sa de a continua cu orice preț eforturile pentru a reface unitatea ecleziastică. În septembrie și octombrie făcut să se țină sub preșidenția episcopului Giulio Pflug de Naumburg o întrunire religioasă care fusese deja concentrată și participat printre alții Melatone din partea protestanților și Pietro Canisio din partea catolică. Efectul acestei reuniuni a fost nul deoarece protestanții au scos în relief și diviziunile lor interne. Aceasta a fost ultima dată când s-a tratat problema credinței din inițiativa Imperiului.

Maximilian al II-lea (1564-1576) într-o primă fază refuză promulgarea în imperiu a decretelor Conciliului Tridentin se spune că în secret ar fi aderat la protestantism. Susținerea cea mai sigură a catolicismului în Germania devine statul Bavara însă nici aici nu a fost pe primul loc Biserica și episcopii săi. Aici duce Guglielmo al V-lea împiedică înaintarea și dezvoltarea protestantismului în Germania occidentală și reușește să intervină pentru numirea fratelui său Ernest ca arhiepiscop de Colonia, împiedicând astfel secularizarea acelui teritoriu prin opera lui Gebhard al II-lea Trucheses von Waltburg (1577-1583) care trece mai apoi la protestantism.

Principele elector Ernest de Colonia este în același timp și episcop de Munster, Liege, Frisinga și Hieldeschein. Episcopiile regatului de jos rămân pentru mai mult de 20 de ani în mâinile fiilor mai mici ai familiei Wittelsbalcher.

Fiul lui Maximilian al II-lea, Rudolf al II-lea (1576-1612) aplică decretele Tridentinului și deschide drumul contrareformei. Prin efortul său de a elimina pe plan religios disputele dintre protestanți și catolici încearcă o tendință unificatoare chiar în sânul protestantismului (formula de concordat din 1577), iar pe plan politic duce la formarea a două ligi a principilor: Uniunea protestantă din 1608 unde pe lângă Brandenburg, Asia-Kassel aderă și 17 orașe din Germania meridională și Liga Catolică din 1609 unde se unesc Baviera, episcopiile germane meridionale cei trei principi episcopi electori renani și cea mai mare parte a statelor catolice.

În Franța Henric al II-lea (1547-1559) reușește să cucerească orașul Metz cu ajutorul protestanților germani odată cu Verdunul reușind să le alipească teritoriilor sale și așa urmărit de hughenoți. După moartea sa văduva Ecaterina de Medicis (nepoata lui Leon al X-lea și a lui Clement al VII-lea) își asumase regența pentru fiii minori Francisc al II-lea și Carol al IX-lea. Începând cu 1562 au avut loc lupte aspre și continue între catolici și hughenoți care erau adunați atunci într-un partid politic care acționa cu forța. Ecaterina încearcă să se afirme între cele două partide: cel al catolicilor condus de Guisa și al hughenoților condus de familia Condé-Borbone.

Întrucât influența amiralului hughenot Coligny asupra fiului acesteia major devenise deosebit de puternică (Coligny dorea război împotriva Spaniei care în acel moment era aliată cu Franța) regina a profitat de prezența tuturor nobililor hughenoți la nunta lui Henric de Borbone-Navara cu fiica acesteia Margareta (1572) pentru a-l asasina pe Coligny și după acesta pe mii de adepți ai săi. Acest măcel numit în istoria Bisericii masacrul din noaptea sfântului Bartolomeu este o pată neagră și astăzi pe obrazul Bisericii Catolice. În 1598 Henric al IV-lea (1589-1610) emană edictul de cu care recunoaște libertatea religioasă a hughenoților. Războiul civil izbucnit odată cu asasinarea lui Coligny va dura 20 de ani. Henric al IV-lea reușește să reconstruiască țara distrusă după război, dar în 1610 este asasinat de fanaticul Ravaillac.

În Anglia regenții lui Henric al VIII-lea și ai lui Eduard al VI-lea (1547-1553) au introdus doctrina protestantă în timp ce forma exterioară a riturilor a rămas catolică. Lui Eduard care moare prematur i-a precedat pe tron sora sa Maria (1553-1558) care a încercat să restabilească catolicismul, efortul ei dând faliment. Elisabeta I (1558-1603) a introdus din nou protestantismul și a dat formă definitivă Bisericii Anglicane. Englezii au început să devină un popor de navigatori, fapt care duce la formarea primelor colonii engleze. Cumnata Elisabetei, Maria Stuard, regina Scoției, care după părerea catolică, mai ales cea de , era urmașa pe tronul Angliei, nu a reușit să se impună în fața poporului ei cu sentimente puritano-calviniste și a fugit în Anglia unde a fost condamnată la moarte în 1587. Fiul ei însă este recunoscut ca urmaș la tronul Angliei de către Elisabeta.

În Spania Filip al II-lea (1556-1598) a urmat pe tronul tatălui său, Carol. Catolic fervoros a încercat în zadar să reprime protestantismul în Țările de jos și în Anglia. Marea armată spaniolă a capitulat în fața Angliei. Evreii au fost alungați din Spania, iar prestigiul Spaniei începe să decadă sub conducerea fiului său, Filip al III-lea (1528-1621).

În această perioadă se formează multe curente politice, curente împotriva Bisericii Catolice fapt care zdruncină situația în interiorul acestei instituții. Au loc multe conflicte între stat și Biserică, între Biserică și forțele politice care voiau să conducă și Biserica. Nici în interior situația nu era mai bună. Clerul de jos și nobilimea de rang inferior erau într-o răzvrătire deschisă împotriva înaltului cler. Clerul de jos care menținea direct contactul cu poporul, trăia în mizerie. Vom vedea mai jos situația religioasă din această perioadă.

Vijelia reformei primise principii și fiii nobilimii pe tronurile episcopale și în colegii, fără vreo putere religioasă de rezistență; ei nu se gândeau într-o manieră diversă la rudele lor care stăteau pe tronuri de principi și care mai târziu vor realiza Reforma protestantă («cuius regio eius religio»); și în predicarea serioasă a lui Luter, ei recunoșteau de preferință – împotriva intențiilor sale – ceea ce ei încercau: absența unei supuneri morale. Și invers, această dezagregare internă face ca poporul nemulțumit să se desprindă cu mare ușurință de o astfel de autoritate religioasă – nereligioasă.

Spre sfârșitul Evului Mediu și începutul perioadei moderne, ne găsim în fața unei cantități descumpănite de forme și de expresii de pietate. Ele nu sunt considerate numai dintr-un singur punct de vedere. Dar pentru că în această multiplă varietate, multe lucruri erau exteriorizate într-un mod atât de incredibil de necreștin, este posibil să prevedem, cu o siguranță mare, efectul dezagregator care trebuia în mod necesar urmat. Acesta însă nu autorizează deloc: să generalizeze partea negativă, și să considere practica ca un cadru autentic al doctrinei Bisericii. Reformatorii, mai ales Luter, și urmașii lui mai zeloși au făcut aceasta în mod nelegitim. Din iubirea față de adevărul istoric noi nu putem să-i aprobăm pe ei. Este mai important, sau mai degrabă decisiv, să vedem și să ne interesăm cum se găsea atunci teologia Bisericii care în practica tristă a devoțiunilor exteriorizate era în Biserică liturgia sublimă a Sfintei Liturghii cu aceleași rugăciuni pline de credință ca astăzi.

Se vorbea de Germania că a avut oameni de vază și i-am văzut pe cei care erau mai importanți. Să vedem pe scurt care era situația poporului creștin de aici din Germania înainte de Luter.

În poporul creștin german rămas nu mai puțin devotat, se descoperea o ignoranță câteodată înspăimântătoare cu privire la adevărul creștinismului și o creștere prosperă a superstițiilor. În multe orașe se manifestă zgomotos un spirit de opoziție, până chiar și de ură împotriva clerului, datorită extensiunii excesive a bunurilor neimpozabile, datorită apoi bogăției din Institutele religioase, privilegiilor și lipsurilor de clerici, chiar și pentru cauza abuzurilor jurisdicției ecleziastice derivate din excomunicările și interdicțiile prea dese. Dar plângerile mai mari sunt pentru călugării mendicanți și pentru unele probleme exorbitante. Aici, mai mult decât în alte țări, papalitatea și curia romană erau obiectul atacurilor numeroase și violente. Opoziția nu a făcut decât să crească, mai ales după marea schismă, lupta între Biserică și imperiu, în timpul lui Alois de Baviera. Plângerile principale tindeau spre multiplicarea indulgențelor, zeciuielilor cerute de papi, drepturile cancelariei, impozitele anuale, așteptări ale numărului mare de bunuri rezervate prin numirea de către Roma, a proceselor preluate Curiei, a presiunii alegerilor canonice, a bunurilor germane acordate străinilor sau persoanelor incapabile. Acumulate și adesea exagerate, aceste acuze se răspândeau în toate clasele populației, care se considerau fără dubiu oprimate și ruinate de bogățiile financiare ale Romei.

Așa se găseau favorabile tendințele pentru constituirea unei Biserici naționale. Mulți principi, din altă parte, nu-și făceau scrupule în a-și aroga drepturi în statele lor asupra jurisdicției ecleziastice și mai presus de toate însușindu-și puterea numirii de episcopi, de a se constitui capi ai Bisericilor pe domeniile lor. Ne întrebăm de multe ori dacă s-a încercat rezolvarea acestor probleme. Conciliile și concordatele secolului la XV-lea au intenționat să facă să dispară abuzurile, de a limita, de exemplu intervențiile Sfântului Scaun, dar nu au obținut decât rezultate destul de slabe.

II. Începutul Reformelor

II.1. Reforma lui Martin Luter

Luter va intra în conflict cu autoritatea bisericească în urma predicilor lui Tetzel despre indulgență. Papa Iului al II-lea începuse construirea noii bazilici Sfântul Petru și ruga poporul ca să ajute cu bani această construcție, iar celor care ajutau și contribuiau, li se acordau indulgențe. Iar pentru a încuraja aceasta papa numește predicatori pe lângă toate acestea, printre care și dominicanul Tetzel, căruia îi este încredințată Turingia. Credincioșii ajutau cum puteau și nu-i interesa pe ei dacă banii lor ajungeau acolo unde trebuie, ei erau interesați să facă fapte bune pentru a putea beneficia din plin de indulgențe. Luter nu contrazicea aceasta, dar se va folosi de predicarea indulgențelor pentru a face publică noua lui doctrină cu privire la îndreptățirea numai prin credință fără a face fapte bune. Tezele propuse de el pentru aceasta se răspândesc foarte rapid în Germania producând o senzație cu totul ieșită din comun. Papa îi cere să vină la Rome să se explice doar în fața unui conciliu general.

Prin Bula Exurge din anul 1520, papa Leon al X-lea îl amenință cu anatemizarea combătându-i totodată și ideile. Luter, opunându-se în continuare, este excomunicat în anul 1521, iar după excomunicare situația lui se înrăutățește, fiind alungat din imperiu și mulți s-au întors împotriva lui. Erau și principi de partea lui Luter, mai ales principele elector de Saxonia formează alianța de la Torgau iar pentru evitarea unui război civil dieta de la Speier decide ca pentru moment fiecare principe putea să accepte în imperiul său introducerea metodelor lui Luter sau să păstreze în continuare religia catolică.

După Saxonia dreptul la reformă și-l vor lua și alți principi și văzând progresele rapide ale Reformei mulți principi din opoziție s-au înspăimântat. Carol al V-lea după ce se împacă cu papa și primește coroana imperială în 1530, convoacă o dietă la Augsburg în care protestanții prezintă o detaliată profesiune de credință (Confessio Augustana), dar Carol al V-lea nu cedează, poruncindu-le acestora să se întoarcă la religia catolică. Aceștia formează împotriva împăratului o alianță la Samalcalda, dar datorită invaziilor turcești, care asediau Viena, el cere ajutorul principilor, care profitând de această situație, prin pacea de la Nürenberg din 1532, îl ajută cerându-i în schimb ca totul să rămână neschimbat (status quo) până la convocarea unui nou conciliu.

Când Papa Paul al II-lea convoacă adunarea universală a Bisericii, principii și chiar Luter refuză să participe „Luter a fost cuprins de diferite scrupule, dar nu și-a schimbat ideea căci el era preocupat de aceleași mișcări în favoarea sa, pregătea multe dezordini și devastări în casele clerului catolic, iar ura care o manifesta-se contra papistașilor acum obținea primele roade”.

Reținem prezenți câțiva factori care explică succesul lui Luter. În primul rând trebuie să punem folosirea tiparului care a avut meritul de a ajuta cu repeziciune răspândirea ideilor. În al doilea rând nu putem uita situația germanică exacerbată din fiscalism. Un alt element important este faptul că reforma luterană a fost inițial teologică dar apoi a avut o enormă iradiere pastorală datorită faptului că Luter a fost omul cuvântului. Era dotat de un phatos profetic (pasiune profetică) și în acel moment a avut Germania la picioarele sale. Se înțelege pentru ce Reforma a fost un eveniment de comunicație fără egal. Până acum Luter era popular pentru că era în gradul de a realiza reforma dar nimeni nu știa pe ce se baza acesta. În 1520 se răspândise un program foarte eficace în care își dezvoltă problemele sale. În scrierea „Papatul Romei” a învățat că Biserica nu este o comunitate vizibilă, dar spirituală fără un cap vizibil pe pământ, și cu unicul cap, Cristos, iar puterea cheilor nu a fost conferită lui Petru ci comunității. La multe probleme Luter răspundea într-un mod polemic și asta o vom vedea în capitolul următor când vom trata mai pe larg părerile sale despre Biserică, sacramente și altele.

II.2. Reforma lui Zwingli

Ulrich Zwingli s-a născut la Wildhaus, la 1 ianuarie 1484. A avut parte de o foarte bună formare umanistică, studiind întâi la universitatea din Viena (1498), iar apoi la universitatea din Basilea (1502), unde obține gradul de magister artium în 1506, intrând în contact cu marii umaniști. În același an a fost ordinat preot și numit paroh de Glarona. A fost capelan al trupelor elvețiene în serviciul papei la Pavia (1512), Novara (1513) și în sfârșit la Marignano.

După unele evenimente Zwingli a lăsat parohia din Glarona pentru Einsilden iar în 1516 l-a cunoscut personal pe Erasmus. Printre altele începuse să citească Sfânta Scriptură. Fiind ales capelan în 1518, paroh al catedralei din Zurich, a început un ciclu de predici inspirându-se din tradiția ambroziană a „citirii continue”.

Vindecarea de ciumă (1519) a avut un mare rol în maturizarea sa și în aprofundarea religioasă. L-a lăsat pe Erasmus, s-a apropiat mai mult de Sfântul Augustin și s-a interesat de Luter. La jumătatea anului 1520 era aproape de ruptură și a început cu refuzul autorității papale. În postul mare din anul 1522, în casa unui tipograf Froschauer, se mânca carne, ca un gest provocator, dar Zwingli nu a mâncat dar cu siguranță că a umilit gustul pe care îl apărase într-o predică asupra postului în care susține că postul era o lege umană, și a apărat și mai mult libertatea creștinului. În fața consiliului major al orașului Zwingli a făcut două afirmații cheie: Cristos este fundamentul Bisericii și nu Petru; numai credința în Cristos produce mântuirea. Puține zile după aceea tipograful publica textul predicii lui Zwingli care astfel devenea o sfidare evidentă.

În luna iulie a aceluiași an a cerut episcopului ce Constanza libertatea de a predica, și dezlegarea de obligațiile celibatului. A renunțat la postul de capelan care-l obliga la celebrarea liturghiei și la administrarea sacramentelor. Predicile semănau mai mult a răzvrătire, și de aceea autoritatea din Zurich s-a decis să convoace un colocviu la care Zwingli prezintă șaizeci și șapte de predici în care conținea o sinteză din convingerile sale. În primele șaisprezece teze arăta că doar Cristos este capul generațiilor umane, iar Biserica este mireasa sa. Apoi izvor al credinței este numai Evanghelia lui Cristos, care nu are nevoie de nici o interpretare deoarece ea însăși este lumină pentru interpretare. Erau respinse ca împotriva Scripturii, papatul jertfa liturghiei, venerarea și mijlocirea sfinților, viața religioasă și celibatul. Printre altele, cu privire la spovadă, Zwingli afirmă că Dumnezeu singur iartă păcatele, fapt pentru care mărturisirea făcută preotului sau aproapelui să aibă ca scop căutarea unui sfat, a unei vorbe bune, și nu iertarea păcatelor.

Consiliul a recunoscut victoria lui Zwingli, care era autorizat să predice Evanghelia. Oricum el se deosebește de Luter în punctele mai speciale, mai ales cu privire la doctrina sacramentului Euharistiei. Luter susține cu fermitate prezența lui Cristos în Euharistie, deși neagă transubstanțierea pâinii și vinului, și refuză să admită valoarea sacrificiului la Sfânta Liturghie declarată de el ca fiind o adevărată idolatrie. Zwingli neagă prezența lui Cristos sub orice formă ar fi ea. Nefiind de acord cu jertfa Sfintei Liturghii, Zwingli afirmă că „este o operă a anticristului să facem un sacrificiu cu Trupul și Sângele Domnului și să nu înțelegem nimic…Dacă așadar Cristos trebuie să fie în fiecare zi oferit în mod nou, înseamnă că sacrificiul său oferit o dată pe cruce nu ajunge pentru toată eternitatea. Toate liturghiile să fie lăsate și după legea lui Cristos, trebuie să fie adoptată Cina Domnului”

La 11 aprilie 1525 vrea să dea atacul decisiv și împreună cu Leo Jud, Osvaldo Miconio și încă doi preoți el s-a prezentat în fața consiliului și a reclamat abrogarea Liturghiei ca idolatrie. Într-o lucrare de a sa, el a putut explica cum își imagina celebrarea Cinei evanghelice, iar în ziua următoare consiliul decise suprimarea liturghiei. În felul cum își imagina Liturghia, Zwingli voia să se recite Gloria, Crezul și Psalmul 113 de bărbați și femei în coruri alternative. Consiliul l-a refuzat. În Joia Mare (1525) a fost pentru prima dată celebrată Cina ca mulțumire și comemorare a pătimirii lui Cristos; ea este celebrată în același mod până în zilele noastre în comunitățile zwingliene. Era prevăzută doar pentru patru zile festive: Paștele, Rusaliile, consacrarea Bisericii și Crăciunul. În duminicile de peste an au loc numai un serviciu liturgic asupra modelului celebrării cuvântului.

Cu suprimarea Liturghiei, Reforma triumfase definitiv la Zurich. În același timp s-au creat alte norme, devenite necesare, iar pentru pregătirea unui nou ritual pentru botez, căsătorie și înmormântare, Zwingli l-a însărcinat pe Leo Jud pentru aceasta.

Se fac multe schimbări. În locul rugăciunilor corale Zwingli ținea, începând cu 19 iunie 1525, lecții asupra Noului Testament. Trebuiau să fie prezenți toți parohii, canonicii, predicatorii și studenții. Zwingli însuși a dat numele de „profeție” acestei școli de perspectivă filologico-teologică a Sfintei Scripturi. Ea a servit la formarea și la progresul predicatorilor și a propus în același timp nașterea „Bibliei din Zurich”. Până atunci era redactată traducerea luterană a Noului Testament, într-o adaptare la dialectul elvețian. Analogic a fost publicat în 1527 Pentateuhul și imediat după, alte cărți istorice și didactice ale Vechiului Testament. Zwingli și Leo Jud au tradus așa-zisele apocrife. Astfel în luna martie a anului 1529, cinci ani înainte de Biblia integrală a lui Luter – era gata, în șase volume, completă Biblia de Zurich. În anul morții lui Zwingli au fost unificate într-un singur volum așa-zisa „Biblia Froschauer” (1531).

Mișcarea Reformei s-a extins în Elveția meridională și orientală și apoi în multe zone, iar Zwingli voia ca oamenii să fie liberi, să nu adere de partea lui în mod constrâns. Fiecare era liber să accepte religia sa. Urmașii lui Zwingli s-au răspândit apoi în Germania, Țările de Jos și alte părți ale Europei.

II.3. Reforma lui Calvin

Calvin este mult mai important decât Zwingli de aceea vom vorbi mai mult despre el deoarece a avut o mare influență și o orientare spre idei noi. S-a născut la Noyon în Franța; influența sa depășește cu mult granițele Elveției. Tatăl său era foarte respectat, bun cetățean, reușise să obțină o bursă specială de la o Biserică pentru educația fiului său. Alte două afaceri au făcut posibilă cea mai bună pregătire pentru Calvin înainte de a merge la universitate. Buna lui pregătire avea să facă oamenii să spună mai târziu că „acest om a fost destinat să-și exercite asupra Reformei franceze o influență mai profundă și asupra protestantismului în general”. A studiat un timp la universitatea din Paris unde, l-a întâlnit pe umanistul Guillaume Cop. Aici el a făcut cunoștință cu ideile protestante prin vărul lui Pierre Oliver. După ce și-a terminat studiile umaniste, tatăl lui l-a trimis să studieze dreptul la universitatea din Orleans. A avut mult succes căci era văzut ca unul care „iubea liniștea și studiul iar colegii îl porecleau tocilar”. În 1529, el s-a transferat la universitatea din Bourges. Terminarea cu succes al unui comentariu reușit al lucrării lui Seneca „De clementia” a marcat apogeul influenței umaniste în viața lui. Cândva, între terminarea comentariului și sfârșitul anului 1533, Calvin a fost convertit și a adoptat ideile Reformei. El a renunțat la bursa de la biserică. Forțat să părăsească Franța în 1534, deoarece colaborase cu Nicholas Cop, rectorul universității din Paris, la o scriere care cerea o reformă biblică similară cu cea a lui Luter, a plecat la Basel. Aici a terminat cea mai importantă lucrare a sa „Institutele religiei creștine”, în primăvara anului 1536, la vârsta de 26 de ani.

Mica lucrare îi era adresată lui Francisc I al Franței, într-o încercare de a-i apăra pe protestanții din Franța, care sufereau pentru credința lor, și de a-l îndemna pe Francisc să accepte ideile Reformei. Astfel, prima ediție a fost o apologie în care Calvin a arătat cum înțelege el credința creștină. Influența Catehismului lui Luter poate fi observată în ordinea întocmirii acestei prime ediții. La început, Calvin a făcut comentarii asupra Decalogului; apoi, pe baza Crezului Apostolic, a făcut comentarii asupra credinței; iar apoi discută rugăciunea, pe baza rugăciunii „Tatăl Nostru”; cele două sacramente, greșelile punctului de vedere catolic asupra Cinei Domnului; și în final, libertatea creștină a cetățeanului pe care el o leagă de asemenea de libertatea politică. Lucrarea a trecut prin câteva ediții, până la ediția finală din 1559. Această ediție finală constă în patru cărți și optzeci de capitole, fiind un amplu tratat de teologie. Se vede cum „autoritatea tânărului teolog se întărește: învață, predică, compune multe articole, iar activitatea sa nu se rezumă numai la atât: el vrea o Reformă totală a orașului”.

Cu privire la doctrina sa, Calvin vrea mai întâi de toate să dovedească existența lui Dumnezeu și atotputernicia sa și totodată să arate și mizeria omului, care îl duce la nevoia de a găsi Adevărul, adică pe Dumnezeu. Credința religioasă este o noțiune generală, universală; omul îl cunoaște pe Dumnezeu și universul îi revelează toate minunile făcute de atotputernicia sa, dar omul își face o idee falsă despre Dumnezeu și nu este vrednic de demnitatea pe care o are. Omul nu vede doar atotputernicia lui Dumnezeu ci și dreptatea și milostivirea lui, iar Dumnezeu i s-a revelat omului arătându-i ceea ce este el. ne spune aceasta și Sfânta Scriptură care ne dovedește existența adevărului său, adevăr conformat de sângele martirilor și revelația pe care o face numai Duhul Sfânt.

Autoritatea sa, anterioară de cea a Bisericii, este fondată pe mărturia interioară: adevărul ne este revelat de un act de credință. Să vezi slăbiciunea omului, el nu este nimic, păcatul original l-a făcut să piardă demnitatea sa de imagine a lui Dumnezeu; din păcatul ca atare derivă slăbiciunea cărnii. Omul nu este decât putreziciune, dar este din cauza lui Adam și nu din cauza voinței lui Dumnezeu. Studiind facultățile omului și refuzând clasificările filosofilor și de asemenea ale doctorilor, ca Sfântul Ioan Crisostom, care atribuie omului mai multe virtuți decât ar avea, Calvin înfruntă problema „liberului arbitru”. Adevărata doctrină nu este cea a lui Origene, a Sfântului Augustin, a Sfântului Bernard, sau a Sfântului Toma de Aquino; ea este una singură și este cea care afirmă condiția umilă a omului. Omul poate să știe toate de pe pământ dar noțiunea divină îi este incompletă; el păcătuiește nu constrâns ci liber deoarece așa cum inteligența sa este neputincioasă de a-l înțelege pe Dumnezeu, cu puterile sale, tot astfel și voința sa este în esența sa incapabilă de a face binele. Numai harul ne poate ajuta să facem binele; Dumnezeu este autorul oricărui bine.

După ce a rezumat teoria faptelor, Calvin, pe baza temei sale, va studia succesiv legea, după Decalog; credința după Simbolul Apostolilor; pocăința și îndreptățirea prin credință sau prin fapte, noțiunea de predestinare, rugăciunea, bazându-se pe rugăciunea Tatăl Nostru; sacramentele adevărate: Botezul și Cina; sau false: Mirul, Pocăința, Maslul, Preoția și Căsătoria; va deveni apoi libertatea creștină, puterea ecleziastică și civilă, și va termina cu o amplă concluzie asupra vieții creștine.

Cu privire la lege, Calvin spune că Dumnezeu ne-a dat legea sa, despre care avem o dublă cunoștință: interioară și exterioară. Ea impune numai ceea ce este drept: ajunge să o punem în practică. Legea se rezumă la două porunci: a onora pe Dumnezeu și a sluji pe aproapele, aceasta a spus-o și Isus. Dumnezeu vrea un cult spiritual și de aceea Calvin condamnă idolatria, superstițiile și imaginile făcând referire la prima poruncă din Decalog. Calvin nu este de acord nici cu pelerinajele, atrăgând pentru aceasta ura multora dintre contemporani, care ca și Luter „îi ura sau se debarasa de cei care aveau părerea schimbată față de părerile lui, și îi privea ca pe cei mai mari dușmani”.

Credința pentru Calvin nu este o opinie goală sau zadarnică ci este cunoașterea voinței lui Dumnezeu prin mijlocul cuvântului său. Ea este totodată și încredere în Dumnezeu, în promisiunile sale pe care le-a făcut omului.

Sfânta Treime este un subiect dezbătut de el și combate ereziile arianismului. Bazându-se pe Biblie, Calvin afirmă divinitatea Fiului și cea a Duhului și demonstrează distincția și unirea celor trei persoane.

Intrând în textul Crezului, îl explică în particular. Dumnezeu Tatăl este creatorul și cel care ține lumea; Isus, Fiul lui Dumnezeu în duh și carne, este Mântuitorul: El s-a întrupat și misterul Întrupării ne-a obținut împăcarea cu Dumnezeu care ne recunoaște de fii ai săi. Calvin ajunge apoi la misterul Răscumpărării: cu moartea sa, ascultător, Isus ne-a răscumpărat.

Calvin acceptă realitatea coborârii în infern dar neagă Limbul; coborând în infern, Isus a triumfat asupra morții. Învierea este simbolul noii vieți a creștinului iar Înălțarea dovada că cerul este deschis tuturor oamenilor.

Calvin ajunge și la noțiunea de Biserică Catolică, nu apostolică și romană, chiar dacă, declară Calvin, trebuie să vorbim mai amplu. Subliniază unitatea Bisericii „catolică sau universală”, „sfântă”, chiar dacă nu a ajuns la perfecțiunea sa, „unită” care se manifestă în comuniunea sfinților. Oriunde, spunea Calvin, vedem cuvântul lui Dumnezeu predicat și ascultat în mod clar, sacramente administrate după porunca lui Isus, acolo negreșit este Biserica. Pentru el Biserica romană este un neam pervers de preoți și făcut din minciună, care practică în locul Cinei un sacrificiu oribil și care se complace în superstiții nenumărate: reuniunile lor publice sunt ca niște școli de idolatrie și de nebunie.

Vorbind despre iertarea păcatelor, Calvin susține că ea este obținută numai de harul lui Dumnezeu și nu de meritele noastre inutile. Credința mai atrage cu sine dorința de părere de rău. Penitența nu este o simplă practică mecanică, ci o schimbare totală a vieții, o transformare a sufletului, o regenerare spirituală.

A plânge, a posti, a-și acoperi capul cu cenușă, nu sunt decât semne exterioare ale întristării, aceleași pe care le practicau și evreii; esențial, în schimb, este „a frânge inima ci nu hainele”, mai mult, a urî păcatul din tot sufletul. Spovada a fost constituită de Isus Cristos sau de oameni? Ea a fost introdusă de episcopi, mai ales de cei din Roma și din Europa occidentală, dar la Bizanț era interzisă, și Sfântul Ioan Hrisostom nu o voia. Trebuie să ne spovedim numai lui Dumnezeu păcatele noastre sau a acelor frați ai noștri pe care i-am ofensat. Trebuie, spune el, să urmăm exemplul publicanului. Respinge de aceea spovada făcută la urechea confesorului.

În legătură cu puterea apostolilor, primită de la Isus, în vederea legării și dezlegării, Calvin spune că Iisus face referire la învățarea cuvântului dar nu la spovadă. Așadar interpretarea catolică este respinsă de Calvin. Apoi el nu este de acord cu indulgențele, cu postul, cu pocăința și alte opere de caritate căci Dumnezeu dacă ne iartă păcatele este meritul nostru, căci am făcut fapte de laudă, dar Dumnezeu, spune el, ne iartă gratuit. Este o greșeală să distingem păcatele veniale și păcatele de moarte. Este o greșeală a crede că putem plăti un păcat. Numai Iisus a plătit pentru noi și pentru toți. Calvin respinge așadar categoric spovada și, prin urmare, purgatorul, care micșorează meritele lui Isus, care reduce la nimic crucea lui Cristos și înalță orgoliul nostru.

Justificarea prin credință și meritul faptelor bune stă în inima tuturor reformatorilor, și Calvin spune că cine este justificat prin credință este justificat fără vreun merit datorat faptelor sale bune căci dacă această justificare se datorează faptelor noastre bune, atunci harul lui Dumnezeu nu mai are nici o valoare. Creștinilor cu numele le lipsește curăția inimii. Operele nu sunt decât exerciții sau suferințe pe care Tatăl ni le impune pentru a ne face în așa fel ca să îl imităm pe Cristos și de a ne mortifica ca el.

Ca o concluzie, vedem că, după Calvin, justificarea nu constă în puținele fapte pe care le facem, ci în observarea totală a voinței lui Dumnezeu.

Cu privire la Vechiul și Noul Testament, Calvin, pentru a combate anabaptiștii care negau validitatea Vechiului Testament, face o paralelă între cărțile vechi ale Bibliei și Evanghelia sau scrierile apostolilor. Dumnezeu, spune Calvin, a promis israeliților nu o fericire terestră ci viața veșnică. Alianța sa se bazează întru totul pe milostivire, dar nu pe meritele lor. Experiența patriarhilor și a profeților era de a se bucura de promisiunile făcute de Dumnezeu numai după moarte. Vechiul Testament reprezintă Adevărul prin imagini simbolice, Noul Testament reprezintă substanța. Unul exprimă scrierea, celălalt spiritul doctrinei. Unul este o lege de sclavie, celălalt învață libertatea. În sfârșit, după legea mozaică, un singur popor a fost ales de Dumnezeu pentru a primi cuvântul său, acum, datorită Noului Testament, toate popoarele sunt chemate și toate sunt răscumpărate.

Cu privire la predestinare, Calvin ajunge acum la unul din punctele esențiale ale doctrinei sale. Aici, ca și în alte păreri se diferențiază de Luter. „Luter credea în predestinarea celor aleși, dar nu spunea prea multe despre alegerea spre condamnare. Calvin susținea o dublă predestinare- pentru salvare și pentru condamnare- bazată pe voința lui Dumnezeu, și el respingea orice idee a meritului din partea celui ales, sau cunoașterea dinainte din partea lui Dumnezeu, în sensul că Dumnezeu i-a ales pentru salvare pe cei despre care El știa dinainte că vor crede”.

La toate interpretările care s-au dat despre acest mister Calvin contrapune doctrina Sfântului Paul: faptele nu servesc pentru nimic mântuirii; mântuirea spune el, se bazează pe bunul plac al voinței lui Dumnezeu. De acea Dumnezeu pe unii îi mântuiește iar pe alții îi condamnă, și numai el știe motivele. Oricare ar fi soarta noastră viitoare, soarta pe care noi o vom ignora până în ultima clipă, trebuie să trăim ca și cum deja am fi făcut parte din adunarea celor aleși. Așadar toată mântuirea stă în milostivirea lui Dumnezeu.

Providența nu este numai generală, dar specială, nu numai universală, dar și individuală, însă nu este o necesitate totală. Dumnezeu intervine în viața umană direct și indirect pentru a îndepărta pericolele care ne amenință continuu.

Rugăciunea este definită, mai întâi, în general. Ea este o consecință a mizeriei umane: creatura decăzută este constrânsă a implora ajutorul de care are neapărat nevoie. Tot binele pe care noi îl sperăm, este în Dumnezeu și în Fiul său. Rugăciunea care este o comunicare a omului cu Dumnezeu, este necesară și legitimă. Ea dă sufletului o stare particulară, de umilință, de sinceritate, de încredere totală, de abandonare, de credință.

Din rugăciune se disting două forme: rugăciunea publică și rugăciunea individuală, iar Calvin insistă mai mult pe rugăciunea individuală care este necesară și trebuie să o spunem din străfundul inimii noastre.

Cu privire la sacramente, acestea fiind folositoare mântuirii, trebuie să le primim cu credință și cu umilință sub influența Duhului Sfânt. Ele ne amintesc de promisiunile lui Dumnezeu.

Botezul este un mijloc de a crește în credință și un semn al curățirii de păcatele noastre. Valoarea acestui sacrament depinde de credința pe care o are creștinul și de persoana care îl administrează. Contra tezelor anabaptiștilor, Calvin neagă folosirea unei alte administrări a botezului, deci o singură dată se poate administra botezul. Vârsta, încă din copilărie căci sacramentul botezului dă tărie, și pentru că este semnul nașterii spirituale.

Cina Domnului este necesară și Calvin insistă pe folosirea Cinei ca mijloc pentru a mărturisi credința, pentru că ea este comemorarea repetată și universală a sacrificiului lui Cristos, ca un îndemn la unire și la dragoste, și, în special ca un mijloc de crește în noi credința. Creștinul se simte în mod intim unit cu Cristos. Calvin respinge credința în transubstanțiere; el neagă prezența reală, prezența locală a trupului său glorios, și condamnă adorația „ carnală” a trupului lui Isus în Sfântul Sacrament. El spune că trebuie mai presus de toate să îl adorăm spiritual în gloria cerurilor, decât să inventăm această formă de adorație ața periculoasă.

Creștinul înainte de a lua parte la acest sacrament trebuie mai întâi să se examineze, însă fără a fi nevoie de a se spovedi. Comuniunea se face sub ambele specii, a pâinii și a vinului, ca în Biserica de la început.

Calvin continuă să condamne liturghiile private și „hoția” pe care le reprezintă pentru că, un sacrificiu este un gest de ispășire sau o laudă: ispășirea nu poate să existe în liturghie, pentru că unica valabilitate a fost împlinită de Salvatorul nostru pe Calvar, în timp ce preoții vând liturghia ca Iuda care l-a trădat pe Isus. Sacrificiul simbolic al Cinei ajunge pentru a-l comemora pe Isus.

Cu doctrina sa euharistică Calvin se găsește între Luter și Zwingli. „Pe de o parte el consideră pâinea și vinul ca semne pure ale corpului și sângelui lui Cristos, dar pe de altă parte recunoaște în actul comuniunii o hrană spirituală, o eficacitate reală a lui Cristos glorios care se găsește în cer (prezență virtuală). Numai cei predestinați însă primesc hrană cerească (alimentum), nelegiuiții, contrar, numai pâine și vin (elementum)”.

Cu privire la sacramentele false, Calvin spune că sunt invenții ale oamenilor. Deși Sfântul Luca vorbește de impunerea mâinilor, cum practicau apostolii, nu este cazul, spune Calvin, de a păstra în calitate de sacrament mirul: el nu a fost instituit de Dumnezeu; este inutil să ajungă această ceremonie la sacramentul botezului, pentru că ea este o „profanare directă” care suprimă uzul.

Ungerea cu ulei care se practică, în ea este „ulei contaminat de minciuna diavolului”.

Despre pocăință nici nu este nevoie să mai vorbim deoarece nici mărturisirea și nici dezlegarea și nici pocăința exterioară nu constituie un sacrament.

Ceremonia ungerii bolnavilor nu este decât o vanitate căci maslul nu poate vindeca nici trupul și nici sufletul.

Despre sacramentul preoției Calvin vorbește foarte aprins. Preoția, după el, este un sacrilegiu condamnabil deoarece nu există decât un singur preot: Cristos. Apostolii predicau, administrau sacramentele; la aceasta se limita activitatea lor. Preoții, episcopii nu au făcut decât să schimbe faptele lor și să le complice în mod inutil. Bunurile, parohiile sau episcopiile nu sunt altceva decât „salarii de ticăloși și salarii ale desfrânaților”; trebuie o întoarcere la obiceiurile Bisericii primitive. Hainele pompoase îl supără foarte tare deoarece nu le vede rostul; mai ales că apostolii se îmbrăcau simplu când celebrau liturghia.

Recunoaște în sfârșit că sacramentul căsătoriei este o lege divină, fără a-i recunoaște însă demnitatea sacramentului. Așadar el respinge cinci sacramente din șapte; se vorbește aici de libertatea creștină. El observă că libertatea spirituală vine numai de la Dumnezeu nu din legile civile și politice, și respinge vechiul principiu (cuius regio eius religio).

Cu privire la puterea ecleziastică el este împotriva legilor cu care Biserica romană, după el, intenționează să diminueze libertatea creștină. Respinge autoritatea Bisericii romane care, spune el, vrea să impună acea credință, care ei îi pare foarte determinată. De ce au legi? Cu ce drept dau ei legi? Calvin spune că ar trebui făcută diferența dintre Ierusalim de Babilonia și Biserica lui Cristos de compania Satanei. Respinge apoi poruncile Bisericii și nu este de acord cum se manifestă raportul dintre credincios și puterea civilă, și raportul dintre Biserică și Stat. Credinciosul trebuie să respecte legile civile.

În nordul și estul Europei calvinismul găsește susținători, și câștigă teren foarte mult răspândirea activă a luteranismului. Calvin avea un gând măreț, dar cât a trăit nu a reușit să îl exprime. „Calvin nu va reuși să realizeze visul său: acela de restabili unitatea doctrinei”.

În timpul acestor ani de formare ai lui Calvin, reforma avansa în cantoanele franceze ale Elveției iar în ultimii săi ani de viață, stând în patul său, era informat de ceea ce se întâmpla în Europa și trimitea scrisori și directive în multe țări. Era, ce e drept, destul de slăbit, fapt pentru care în anul 1564 moare istovit datorită muncii aspre. Cea mai mare contribuție a sa la credința reformată a fost lucrarea lui „Institutele creștine” acceptată ca o expresie prestigioasă a teologiei reformate. În această lucrare, el a subliniat importanța doctrinei și centralizarea lui Dumnezeu, pe care le-au accentuat reformații. Să nu uităm că orice om are calitățile și defectele sale și mulți susțin că „nu trebuie să uităm că și Calvin, ca și ceilalți oameni a avut limitele sale, iar ca om ne pare puțin unilateral; moralitatea sa tinde spre o severitate adesea excesivă și aproape inumană”.

Unii cred că teologia calvinistă distruge zelul de a evangheliza și pe cel al activității misionare. Dar orice studiu al istoriei răspândirii Evangheliei va arăta că cei care au adoptat credința reformată au avut un rol important în marile deșteptări din mișcarea misionară trecută și actuală. Influența pe care acest mare cercetător moderat și predicator capabil a avut-o asupra dezvoltării spirituale a societății moderne a fost invers proporțională cu fizicul lui fragil. Calvin a influențat de asemenea dezvoltarea democrației prin acceptarea principiului de reprezentare în guvernarea Bisericii și a Statului.

Este importantă considerarea faptului că acest concept de Reformă este la fel de amplu ca și cel de democrație. Din punct de vedere conceptual termenul reformă are trei semnificații diferite.

Un prim sens al acestui termen este cel antropologic. Acest sens al termenului se găsește de obicei ai Bisericii, semnificând reformarea și acțiunea care-i redă omului asemănarea cu Dumnezeu, asemănare care a fost ruinată de păcat.

Un al doilea sens este cel filosofic: a reforma este acțiunea care tinde să pună în act o formă precedentă perfectă în mod ideal, dar actualmente redusă de o acțiune „deformată ” la potențialitatea materiei.

Un ultim sens în afară de cel istoric este cel juridic , cu semnificația de restituire. Astfel reformatio pacis este o acțiune de pacificare, de restituire a păcii rupte.

Din punct de vedere istoric se iau în considerație trei proiecte:

Un proiect eclesiastic, causa reformationis de din Constanza, adică acel complex de modificări, de „reîntoarceri”, de adaptări pe plan disciplinar, moral, organizatoric și pastoral, fără a se atinge credința. Aici își au izvorul programele observative (reîntoarcerea la regula veche) ca și a diferitelor scheme de reformă propuse papalității înainte de Conciliul Tridentin. Aceasta a fost reforma tridentină.

Un proiect spiritual care se leagă de gândirea lui Gioachino da Fiore. Acesta prin gândirea sa a împărțit istoria în trei epoci. Prima epocă după afirmațiile lui este cea a Tatălui în care Biserica era condusă de laici după cum bine se poate vedea în Vechiul Testament, a doua epocă este cea a Fiului în care Biserica este condusă de clerici dând aici ca exemplu Noul Testament iar o ultimă epocă este cea a Duhului Sfânt. În această ultimă epocă, Biserica ar trebui să fie condusă de către călugări. În anul 1260, după părerea acestuia ar fi trebuit să urmeze noua epocă cu refondarea Bisericii și a Bisericii precedente cu o ecclesia spiritualis.

Reforma protestantă . Lui Luther nu i-a ajuns o simplă revizuire pastorală și morală. Problema care-l apăsa nu era ceea de viață, ci ceea de doctrină. „conduita noastră morală nu este mai bună decât cea a papiștilor. De aceea noi nu condamnăm viața lor și nu-i criticăm. Să se atace doctrina nu s-a mai întâmplat până acum. Aceasta este vocația mea”.

Pentru reformator practica penitențială catolică golea Cuvântul lui Dumnezeu și golea credința subjugând-o cu fapte meritorii. Dacă Biserica trebuie reformată, trebuie pentru că este necesară o reorientare a poporului spre credință și nu spre practici de pietate.

Pe de altă parte se respingea ideea lui Gioachino da Fiore datorită faptului că după părerea lui (Luther) nu se trata de a refonda o biserică dar de a se reîntoarce pe care a voit-o Cristos. Pentru el era de neînchipuit o „altă” Biserică. „Noi mărturisim că sub papalitate există multă substanță creștină, mai mult există întreaga substanță a acestei credințe și că de acolo a venit la noi”. Luther condamna însă „ adăugarea diabolică ”care a fost impusă de Papa ruinând astfel ereditatea creștină.

Se inspira de care împărțea trupul bisericii în trei epoci: cea a persecuției, cea a ereziilor și perioada pericolelor interne. „Cum spunea Sfântul Bernard soarta Bisericii a fost amară sub dominația tiranilor, mai amară în timpul ereticilor și foarte amară, deosebit de grea sub influența celor siguri și satisfăcuți de sine”.

Dușmanii pentru ei erau teologii și preoții care învățau și propovăduiau credința în mod eronat. În mod paradoxal el nu critica răul dar virtuțile Bisericii și excesele sale pastorale. Astfel el definește propria reformă cu acești termeni: „a elibera conștiințele și a le face adevărate prin intermediul credinței”. În interiorul mișcării începute de Luther, Zwingli și Calvin sunt multe deosebiri.

Trebuie luat în considerare și faptul că reforma continuă după cum afirmă Scheiermarcher. Din aceste motive în loc de a vorbi de reformă la singular se poate vorbi de reforme.

III. REFORMA LUTERANĂ

III.1. Cauzele Reformei

Reforma este cea mai mare catastrofă ce s-a abătut asupra Bisericii în întregul decurs al istoriei sale, până astăzi. Nu ereziile antichității și nici sectele Evului Mediu și nici separarea Bisericii Orientale de Roma nu au produs efecte atât de dăunătoare, în existența Bisericii și a credinței cum a produs Reforma. Totuși, cu toată opoziția așa de profundă și de funestă dintre cele două Bisericii, Biserica greacă ortodoxă și cea latină, amândouă reprezintă același tip de Biserică sacramentală și structură ierarhică. „Reforma a fost cea care a creat, pentru prima dată, o formă de creștinism esențial, divers de concepția catolică; formă care a avut forța de a se constitui într-o Biserică, care durează de veacuri; numai datorită Reformei s-a rupt pentru prima dată unitatea de credință a întregii creștinătăți”.

Se ajunge ca reforma, prin rezonanța sa mondială, să devină fatală în întreaga lume modernă. Biserica Catolică așadar, și în zilele noastre, are de suferit în urma acestei reforme. Dar care este lucrul cel mai important? „Reforma până azi, nu este numai un eveniment istoric, ceva ce ține de timpurile trecute. Urmările sale influențează direct, chiar și în prezent, lucrurile cele mai importante ale vieții noastre politice, ecleziastice, economice și private. Reforma secolului al XVI-lea este încă un prezent viu”.

Factorul politic poate fi considerat ca una dintre cele mai importante cauze indirecte ale apariției reformei. Noile state naționale centralizate din nord-vestul Europei se opuneau conceptului de Biserică universală, care pretindea jurisdicție asupra statului național și asupra conducătorului puternic al acestuia. Idealul unei asemenea Biserici era în contradicție cu apariția conștiinței naționale a clasei de mijloc din aceste state noi.

Această problemă politică de bază a fost complicată de anumiți factori. Se va observa că națiunile care au fost de acord cu protestantismul în timpul reformei se aflau în afara orbitei vechiului Imperiu Roman și că puternica clasă mijlocie din ele avea o concepție culturală diferită de cea a națiunilor latine. Unii consideră Reforma ca o revoltă a națiunilor teutonice nordice împotriva națiunilor latine cu cultura lor mediterană și cu conceptul lor de organizație internațională, care erau moștenirea lor de la vechiul Imperiu Roman. Conducătorii acestor state naționale detestau jurisdicția papei în teritoriul lor. Această jurisdicție era deseori atât spirituală cât și seculară, deoarece Biserica romană deținea mai multe teritorii în Europa. Deținerea de pământ de către Biserică a creat o diviziune a suveranității în interiorul statului, a cărei domnitori despotici, ca tudorii englezi, i s-au opus.

Numirile în pozițiile importante din Biserica Romană erau făcute de un străin, de papa. Clericii nu puteau fi supuși judecății în tribunale civile, ci erau judecați în tribunale bisericești și nu în tribunele regale. De la aceste tribunale puteau fi făcute apeluri la tribunalul papal. Impozitele bisericești mari au contribuit de asemenea la înstrăinarea poporului și a conducătorilor lui de la Roma. Conducătorul național și administrația lui civilă se opuneau ierarhiei religioase internaționale a Bisericii Romane. Henrich al VIII-lea a rupt legăturile cu Biserica Romei deoarece el considera că divorțul regal nu era o problemă națională pe care putea să o rezolve clerul național.

Atenția acordată economiei ca factor motivator în problemele umane nu poate fi trecută cu vederea de către istoricul creștin, chiar dacă el nu acceptă interpretarea materialistă a lui Marx sau a determiniștilor economici. Pământul deținut de Biserica Romană în Europa Apuseană era privit cu ochii în lacrimi de către conducătorii naționali, de către nobilii și de către clasa mijlocie a noilor state naționale. Conducătorii detestau pierderea de bani care mergeau la visteria papală din Roma.

Mai mult clerul era scutit de impozite în statele naționale. Încercarea papală de a primi bani mai mulți din Germania în secolul al XVI-lea a fost puternic detestată de noua clasă de mijloc a unor state ca Saxonia. Această scurgere de bani din stat către Roma era complicată de inflație și de scumpirea costului vieții. Inflația se produse-se din marele sume de bani pe care Spania le-a adunat prin exploatarea posesiilor și a supușilor ei din Lumea Nouă. Spania a dat drumul acestor bani în șuvoiul economic al Europei. Abuzul sistemului de indulgențe, ca unealtă de a scoate pentru papalitate bani din Germania, a fost ceea ce l-a înfuriat cel mai tare pe Luter.

Factorul intelectual al Reformei a fost că oamenii cu minți conștiente și cu o concepție seculară au criticat viața religioasă din timpul lor, așa cum era ea reprezentată în Biserica Romano – Catolică. Odată cu creșterea numerică a clasei de mijloc, ea a devenit individualistă în concepții și a început să se revolte împotriva societății medievale care îl punea pe individ sub autoritate. Această tendință spre individualism a fost întărită odată cu apariția statelor naționale absolutiste, în care interesele Bisericii internaționale Romano – Catolice au luat un loc secundar față de cele ale națiunii, ale domnitorului și ale sprijinitorilor lui loiali din grupul de oameni de afaceri din clasa de mijloc. Umanismul renascentist, în special în Italia, a creat un spirit secular, similar cu cel ce caracterizase Grecia clasică. Până și papii Renașterii au adoptat o abordare intelectuală și seculară a vieții. Acest spirit și această abordare a fost generată de dorința savanților de a se întoarce la sursele trecutului intelectual al omului. O comparație între societatea corporativă ierarhică a timpului pe de o parte, și libertatea intelectuală, secularismul societății grecești și principiul libertății individului văzut în sursele scripturistice pe de altă parte, i-a făcut pe oameni sceptici față de pretențiile Bisericii Romane și ale conducătorilor ei. Oamenii au început să aibă orizonturi intelectuale mai largi și să fie interesați mai degrabă de viața seculară decât de cea religioasă.

Factorul moral al Reformei a fost strâns legat de cel intelectual. Cărturarii umaniști, care aveau Noul Testament în greacă, au văzut clar discrepanțele dintre Biserica despre care citeau în Noul Testament, și Biserica Romano – Catolică din timpul lor. Corupția se întinsese atât prin capul cât și prin membrii ierarhiei Bisericii Romane. Clericii carieriști, cumpărau și vindeau nestingheriți slujbe. Prea mulți se bucurau de sinecure, poziții în care ei primeau salariu, dar nu făceau nimic din munca asociată de obicei cu slujba respectivă. Unii dețineau mai multe slujbe în același timp, așa cum era cazul lui Albert din Mainz, al cărui agent Tetzel a fost obiectul opoziției înverșunate a lui Luter în Saxonia. Dreptatea era cumpărată și vândută în tribunalele bisericești. În schimbul unei sume de bani, se putea primi o dispensă care să permită căsătoria cu o rudă apropiată, cu toate că legea canonică o interzicea. Mulți preoți trăiau în păcat în mod deschis, sau țineau concubine; nu se gândeau la popor căci „poporul, puțin instruit nu își dădea seama de încălcările făcute de acești preoți și mai ales că mulți dintre ei nu observau celibatul”. Credincioșii în dieceză erau neglijați de către episcopi, care adeseori nu mai făceau vizitele episcopale necesare pentru a supraveghea clerul aflat sub ordinea lor și pentru a controla dacă clericii parohiali neglijau predicarea și vizitarea bolnavilor, milțumindu-se să rostească liturghia pe care o proclamau ca pe un rit magic care putea să aducă unei persoane harul. Au ajuns să fie la modă colecțiile de relicve, cum ar fi bucăți de cruce și oase ale sfinților. Dacă o persoană vedea o singură dată cinci mii cinci relicve ale lui Frederich de Saxonia, aceasta urma să reducă cu aproape două milioane de ani timpul pe care persoana respectivă ar fi trebuit să-l petreacă în purgator. Oamenii au obosit de cererile neîntrerupte de bani care veneau din partea capului unei instituții, care nu-și îndeplinea îndatoririle ei bisericești față de comunități.

Schimbările care aveau loc în structura socială accelerau deziluzia omului medieval în legătură ci Biserica Romană. Dezvoltarea orașelor și apariția unei clase de mijloc prospere în orașe a creat un nou spirit de individualism. Noua economie bănească i-a eliberat pe oameni de dependența de pământ ca principala sursă de câștigare a traiului. Cetățenii din clasa de mijloc nu erau așa de docili cum fuseseră strămoșii lor feudali și chiar meșteșugarii din orașe și muncitorii agricoli, începeau să-și dea seama că ceva nu era în regulă în această ordine socială în care ei erau asupriți de cei de deasupra lor în societate. Nemulțumirea socială și cererea de reforme au fost un factor social hotărâtor în realizarea Reformei.

În spatele neputinței Bisericii Romane de a face față nevoilor reale ale oamenilor, era factorul teologic sau filosofic al Reformei. Unii au accentuat un astfel de factor între teologia lui Toma d’Aquino și cea a lui Augustin. Este adevărat că Biserica medievală a adoptat filosofia lui Toma d’Aquino. Ea a pus accent pe ideea că voința omului nu este coruptă total. Prin credință și prin folosirea mijloacelor harului din sacramentele administrate de ierarhie, omul putea primi mântuirea proprie. Dumnezeu era Cel care își trimitea harul la om ca să-i activeze voința așa încât prin credință să primească mântuirea pe care i-o oferă Cristos. Însă orice studiu atent al reformatorilor va indica faptul că ei au apelat la Augustin după ce au studiat Biblia, pentru a fi ajutați de puternica lui autoritate, dar ei nu au ajuns la doctrina justificării prin credință studiind scrierile lui Augustin. Scriptura a fost cea care le-a făcut cunoscut acest adevăr profund. Cauza teologică a reformei a fost dorința reformatorilor de a se întoarce la sursa clasică a credinței creștine, Biblia, pentru a se opune teologiei tomiste care susținea că mântuirea este o problemă de har obținută prin sacramentele administrate de ierarhie.

De obicei, nemulțumirea devine atât de mare când oamenii sunt confruntați cu condiții ostile, încât ea va fi exprimată printr-un mare lider care va fi purtătorul de cuvânt al ideilor sale. Refuzul Bisericii Romano – Catolice medievale de a accepta Reforma, de fapt imposibilitatea ca ea să se auto-reformeze, a deschis calea pentru apariția providențială a unui lider care să întrupeze dorința de a elimina abuzurile, și care va fi folosit pentru a realiza schimbările revoluționare. Acesta a fost rolul lui Luter în care s-a întrupat spiritul Reformei cu insistența lui asupra dreptului individului de a merge drept la Dumnezeu prin Cristosul revelat în Scriptură. Abuzul flagrant al sistemului de indulgențe în Germania a fost cauza directă a apariției Reformei în acea țară.

Îndulgențele erau asociate cu sacramentul penitenței. După ce o persoană se pocăia de păcat și îl mărturisea, era asigurată de iertare de către preot, dacă era dată compensarea. Se credea că vina păcatului și pedeapsa veșnică pentru el erau iertate de Dumnezeu, dar exista o compensare temporală pe care păcătosul penitent trebuia să o împlinească fie în viața aceasta, fie în purgator. Această compensare putea fi un pelerinaj la un altar, plătirea unei sume la o biserică sau o faptă meritorie. Indulgența era un document care putea fi cumpărat pentru o sumă de bani și care îl elibera pe omul respectiv de pedeapsa temporală pentru păcat. Se credea că Cristos și sfinții au adunat atâtea merite în viețile lor pe pământ, încât meritele în plus erau adunate într-o visterie cu merite din ceruri din care papa putea scoate pe seama credincioșilor în viață. Această dogmă a fost formulată de Alexandru din Hales în secolul al XIII-lea. O bulă papală mai târziu extindea acest privilegiu asupra sufletelor din purgator, în cazul în care rudele lor în viață cumpărau indulgența pentru ei.

Din acest sistem de adunare a banilor se făcea abuz cu nerușinare în bula papală dată lui Albert. Principalul agent al lui Albert era un călugăr dominican pe nume Johann Tetzel, care era plătit cu echivalentul a peste o mie o sută de dolari pe lună, plus cheltuielile lui pentru a vinde indulgențe. Tetzel folosea metode de vânzare sub presiune mare, pentru a ridica nivelul vânzărilor, și promitea iertarea de pedeapsă temporală chiar și pentru cele mai grave păcate dacă păcătosul cumpăra indulgența. Suma era determinată de bogăția și de poziția socială a păcătosului. Săracii le primeau gratuit, dar un rege putea plăti echivalentul a peste trei sute de dolari pentru indulgența lui. Faimosul protest al lui Luter în cele nouăzeci și cinci de teze împotriva abuzului cu indulgențe a fost cel care a precipitat valul de evenimente care au avut ca rezultat Reforma în Germania. Din Germania, Reforma s-a extins în tot nordul și vestul Europei dar „numai popoarele de origine teutonică, din această zonă au acceptat Reforma”.

III.2. Problematica motivației reformei

Pentru a da problemei cauzei Reformei o inițiere mai fecundă este necesar să clarificăm în mod particular esența istoriei: viața mereu instabilă, în stratificări multiforme, cu curente și contracurente, rezultate din numeroase interferențe de impulsuri foarte diferite: un tot care se realizează în mare parte inconștient, care este ghidat de misterioase finalități. Istoria este, în adevăratul sens al cuvântului, viață; și viața este mereu și mister.

Prin Reformă trebuie să clarificăm într-o oarecare măsură că ea nu este altceva decât eveniment simplu, unitar și transparent. Este, mai mult decât atât o realitate extraordinar de complexă, fie în ea însăși, fie în fundamentele sale, vechi de secole și pe care ea se ridică. Aceste fundamente reprezintă elementul capital. Dacă ne gândim la lupta colosală politică ecleziastică dintre papalitate și imperiu, între formule abstracte logico-scolastice (juridice) și natura profetico-religioasă a vestirii Bibliei, întâlnită deja în Evul Mediu, înțelegem din afară cât de puțin s-a înfăptuit în unele privințe. Dar Reforma este mai mult decât un fapt social și ca fapt social este o mișcare fie culturală, fie de dimensiuni mai limitate decât ample.

Ca mișcare culturală, la rândul său, este mai presus de toate religioasă teologică, cu toată amploarea sa extraordinară a problemelor mari care sunt într-un strâns contact cu religia, cu creștinismul, cu papalitatea în general și, în particular, în forma sa medievală; dar în răspândirea sa ea revelează strânse relații cu mișcarea filosofică-individualistă a umanismului; se manifestă în multiplele lor efecte tulburătoare și instanțe deja prezente atât de mult în Evul Mediu tardiv în toate câmpurile de activitate. Reforma nu este numai un proces ecleziastic, religios, ci o luptă politică în adevăratul sens al cuvântului. Cu toate acestea, ea este mai ales un produs de persoane singulare creative, ca Luter și Calvin care, cu dorințele lor interioare ale personalităților lor, înmulțesc și complică totul mai mult decât am înțeles până acum. Toate acestea fac din Reformă aproape o imagine a sfârșitului de secol XV, considerat de noi ca o lume în neliniște; este o epocă de contraste dure în toate câmpurile de activitate.

La începutul secolului la XVI-lea Biserica papală încă era puterea primară din acel timp. Într-un proces istoric de violențe și de transformări radicale, mai rar se găsește un individ care să fi avut atâta importanță așa cum a fost Luter pentru Reformă.

Cauzele Reformei explică cum s-a putut și cum s-a ajuns la acest eveniment; ele nu sunt o justificare teologică a Reformei. Natural că aceste cauze ale Reformei, cum am văzut, sunt profunde și extinse. Ce păreri au protestanții despre acești reformatori ca Luter, Calvin, și Zwingli? „După ei, reformatorii au voit să recheme la viață sensul autentic și natural al creștinismului de care Biserica Romană era de mult îndepărtată, ei demonstrează mereu că, în timp ce Luter prin cuvinte nu vrea să se separe de Biserică, în realitate tinde spre o transformare, încearcă un refuz cu privire la punctele esențiale ale doctrinei catolice, ca primatul, îndreptățirea înțeleasă în modul tradițional, sacrificiul Sfintei Liturghii. Nu se tratează deci de o Reformă morală sau administrativă”.

Au fost, cei drept, păreri diferite din care putem înțelege că Luter nu a fost un teolog original și nici un om dotat de sentimente profund religioase.

CAPITOLUL IV

VIAȚA LUI MARTIN LUTER

IV.1.Prima etapă: de la naștere până la călătoria la Roma.

Martin Luter s-a născut la 10 noiembrie 1483, în micul orășel Eisleben. Tatăl lui, care era de origine țăran liber, se mutase din casa strămoșească la o oarecare distanță de Eisleben. El s-a îmbogățit de pe urma minelor de cupru din acea regiune în care avea investiții, devenind un om destul de bogat.

Părinții lui Luter erau buni creștini, pioși în felul popular de atunci.Tatăl nu era chiar prietenos cu preoții și cu frații; mama era răbdătoare, modestă și foarte muncitoare iar Martin își va aminti mereu de mama sa, așa cum era ea.

Martin, cum împlinise șapte ani, a fost trimis la școala elementară din oraș. În școala municipală din Mansfeld, ca în altele asemănătoare, se învăța scrisul, cititul, socotitul, și pe lângă acestea se învăța puțină latină și catehismul. Latina ce se va învăța în școală nu era latina clasică și nici cea a umaniștilor; era o limbă bazată pe textul Bibliei(Vulgata), pe rugăciuni și colecții liturgice, pe fragmente de autori bisericești și scolastici ai latinei decăzute. Era un băiat sârguincios, serios, chiar foarte serios căci „a fost crescut într-o disciplină foarte strictă din acele timpuri și de aceea voința puternică și conservatorismul lui practic au fost prezente în el de la început”.

În școala din Mansfeld micul Martin a fost inițiat în cântarea corală și muzica liturgică pe care o va iubi până la sfârșitul vieții sale. Acolo a învățat să cânte câteva antifone, secvențe, rugăciuni și imnuri, ca Magnificat, pe care apoi probabil îl intona în corul parohiei din care făceau parte școlarii în tot timpul duminicilor și sărbătorilor, dar și la diferite festivități. Aceste cântece și rugăciuni s-au întipărit în sufletul țăranului, și chiar el avea să-și amintească mai târziu de toate aceste momente mai ales că muzica, cum spunea el, era darul lui Dumnezeu.

În acești ani primari din Mansfeld, orașul pe care îl chema patria sa, i se întâmplă un episod de care el își va aminti mai târziu și de care se va servi pentru a arăta falsa imagine pe care oamenii și-au făcut-o despre Dumnezeu. „Cristos ni se prezintă oferindu-ne iertarea păcatelor și noi fugim de prezența sa; cum mi s-a întâmplat în patria mea, de mic, când mergeam să cânt în jur. Un om din glumă a țipat: Ce faceți aici băieți? Și ne-a blestemat. Noi cântam pentru a primi cârnați în dar, însă acel om în timp ce ne blestema fugea după noi cu doi cârnați. Eu împreună cu însoțitorul meu fugeam cât puteam de cel ce voia să ne facă un cadou. La fel facem și cu Dumnezeu. Ne oferă pe Cristos cu toate darurile sale și noi fugim de el crezând că o să fie judecătorul nostru”.

Cei treisprezece ani trăiți la Mansfeld au fost fundamentali pentru educația sa morală și religioasă. Poate că formarea sa infantilă poartă semnul legii, a poruncii și a fricii mai mult decât semnul iubirii și încrederii. Poate că religiozitatea lui era prea externă și formalistă care trebuie atribuită în mare parte caracterului părinților săi, ci nu metodei de învățare catolică, cum el nu se va obosi să repete mai târziu. Nu-i va lipsi ocazia de a învăța o religiozitate mai interioară și mai gentilă. A început pentru el timpul să lase mica lui patrie și să facă prima călătorie a vieții sale.

În primăvara lui 1497, când avea 14 ani, acest băiat a dat dovadă de o inteligență remarcabilă, fapt pentru care a fost trimis la studii la școala superioară din Magdenburg .Tatăl său nu a ezitat de a face acest sacrificiu, de a se despărți de fiul său, el voind ca Luter să studieze și să fie mai presus de nivelul social de atunci.

Era pentru prima dată când Luter lăsa în urmă casa sa părintescă petru a trăi fără familie, fără ajutorul afectuos al părinților și al fraților. Călătoria făcând-o pe jos a durat trei zile, iar când a ajuns pe străzile orașului a rămas impresionat de ceea ce a văzut. Contempla biserici și mănăstiri cu turnuri înalte, care pentru el erau inedite, mai ales catedrala , o impunătoare construcție a secolului al XIII-lea.

A studiat la școala catedralei care era cea mai faimoasă și cea mai importantă din multe alte orașe. În casa unde a stat Martin nu a fost tratat prea bine și s-a îmbolnăvit în mai multe rânduri, fapt pentru care tatăl său, în primăvara anului 1498 l-a rechemat acasă, poate pentru că dorea ca fiul său să fie tratat mai bine într-un ambient mai familiar. Se gândise că în micul oraș Eisenach, unde avea și rude, să continue studiile în școala pe care a frecventat-o între 1498 și 1501.

După o ședere de trei ani Luter trebuie să abandoneze orașul Eisenach, oraș ce i-a rămas foarte drag. Tatăl său îi alesese, pentru a continua studiile, universitatea din Erfurt. Studiile făcute de el la Erfurt au fost de asemenea teologice. Aceste studii au contribuit la intensificarea luptei care se dădea în sufletul lui, dar el a găsit ajutor în sfaturile piosului Staupitz, vicarul general al ordinului, care l-a îndemnat să creadă în Dumnezeu și să citească Biblia.

Trecând timpul, Luter a obținut bacalaureatul în toamna anului 1502. În această perioadă orașul Erfurt era un oraș religios; avea multe biserici ce erau frecventate, iar clopotele numeroaselor convente băteau zi și noapte. Augustinienii excelau dintre toți religioșii prin doctrina și activitatea practică. Conventele și bisericile, cu confraternitățile lor, stimulau credincioșii la o viață religioasă mai aleasă mai ridicată. Și exact Confraternitatea Sfânta Ana, patroana minerilor aleasă de augustinieni, trebuie să fi fost ceva particular pentru Luter, student și fiu de miner. Dorința sa pronunțată într-un timp, de a intra într-un convent, a fost făcută sub invocația Sfintei Ana.

Între timp el a petrecut încă alți doi ani la universitate, de la bacalaureat până la gradul de profesor. În acea perioadă a studiat logica lui Aristotel, problemele relative la filosofia naturii, matematica în modul cel mai vast, filozofia moralei, politica și metafizica și multe altele în strânsă conexiune cu Aristotel; totuși în etică îl preferă pe Cicero în locul lui Aristotel.

În 1503-1504 era foarte ocupat urmând gradul de profesor și ca profesor a intrat, după voința tatălui său la facultatea de drept. Aici erau oameni învățați. Noi nu știm ce lecții auzise înainte de a intra în convent totuși sub profilul intelectual, Martin își însușește ideile căii moderne, devine ockamist. Influiența umanistă este slabă în el. Cu timpul simte și o teamă interioară. „Experiența sa interioară începe să prindă contur: în suflet îi apare tristețea, teama tragică de Dumnezeu, de Cristos ca judecător, teamă alimentată probabil și de o senzualitate necorectată la timp”.

Ce l-a făcut pe Luter să intre în convent? Pe data de 2 iulie 1505 se întorcea dintr-o vizită făcută părinților săi la Mansfeld și aproape de Erfurt l-a surprins o furtună. „Un fulger i-a căzut aproape și îl trânti la pământ. Un picior îi fusese rănit și văzând pericolul de moarte i-a promis Sfintei Ana că dacă îl va salva, se va face frate”. Iată o promisiune făcută pe care a respectat-o doar parțial. Avea să spună el mai târziu, când a aruncat haina călugărească, ca s-a simțit constrâns de pericol să facă acea promisiune, promisiune pe care nu a făcut-o liber ci silit.

Luter a avut o carieră academică și ecleziastică foarte rapidă.Este posibil ca directorul său spiritual, Staupitz, să-l fi ajutat să termine studiile înainte de timpul normal. De obicei pentru doctoratul din teologie erau necesari zece ani de studiu. Luter îl obține în șapte semestre (trei ani jumate). Tot la fel de rapidă a fost și avansarea sa în cadrul ordinului augustinian în care intrase: un an de noviciat, iar după șapte luni este sfințit preot. Înainte de a dobândi titlul de doctor(iunie 1512), este deja predicator oficial al ordinului, subprior al conventului din Witemberg și prefect de studii al acestui convent.

Experiența interioară a tânărului călugăr i-a influențat propria gândire teologică, deoarece teologia sa era existențială și îndreptată spre pastorală.

Este foarte dificil de stabilit o cronologie exactă și de a stabili științific fazele acestor experiențe, deoarece amintirile sale puse în scris aparțin perioadei târzii a vieții și sunt și denaturate de unele interpretări teologice pe care nu le poseda în tinerețe. Recunoaște că de mult timp, fiind un temperament zbuciumat, problema fundamentală pentru el era aceasta: poate ști omul cu siguranță dacă se mântuiește? Simțea că el nu poate să respecte anumite porunci și să facă fapte bune. „Luter se vedea mereu în contradicții, de multe ori cu el însuși, și avea impresia că efortul său de a înțelege cât de cât aceste contradicții sunt în zadar; poate nu știa ce voia, de ce parte se află”.

În timpul iernii din anul 1510 spre 1511 a fost trimis la Roma cu probleme ale ordinului călugăresc. Acolo a văzut corupția și luxul Bisericii Romane și astfel și.-a dat seama de nevoia de reformă. A fost șocat de neseriozitatea preoților de aici, care puteau oficia câteva liturghii în timp ce el oficia numai una.

Unul din motivele pentru care venise la Roma era și faptul că Luter voia să se confeseze, să facă o spovadă generală începând cu tinerețea sa, pentru a deveni mai fervoros. O astfel de spovadă făcuse doar de două ori. Sosit la Roma, se aștepta să vadă totul înconjurat de sfințenie, dar a rămas surprins deoarece s-a întâlnit aici cu oameni foarte ignoranți, cardinali care erau în afaceri cu guvernul. De liturghiile care se făceau, se mira foarte mult. „Rămânea mirat văzând că, la același altar, doi preoți, unul în fața celuilalt, celebrau în același timp liturghiile lor. Unii făceau într-o oră trei liturghii, lucru ce i se părea lui Luter imposibil, păcat condamnat de toți moraliștii”. Voia să vorbească cu Papa Iuliu al II-lea care, din 1506 începuse construirea noii bazilici Sfântul Petru din Roma, dar nu l-a găsit deoarece se găsea în Italia Superioară.

În 1511, Luter a fost transferat la Witemberg iar în anul următor, a devenit profesor de Biblie, primind diploma de doctor în teologie. Și-a menținut această funcție până la moarte. Tot în acest timp el a ajuns la concluzia justificării prin credință. „Deși era un călugăr pios și conștiincios până la scrupulozitate și plin de o sinceră dorință de sfințenie, Luter era totuși îndărătnic și pus pe șicane. Cel care îl contrazicea era dușmanul lui; nu suporta să i se împotrivească cineva, de aceea de multe ori își lăsa disprețul pe mulți din cei cu care se contrazicea”.

IV.2.A doua etapă: itinerarul interior al reformatorului

Între anii 1515 și 1517 se maturizează evoluția psihologică a augustinianului; începe să-și formeze doctrina cea noua. Factori diferiți, dintre care, în special experiența interioară a tânărului călugăr și formarea sa teologică unilaterală, au influențat într-un mod radical asupra sa. După o perioadă de fervoare senină, Luter cade într-o stare de neliniște profundă, temându-se că nu se poate elibera de păcat și că ar aparține numărului celor condamnați. Probabil că lucrarea acestor neliniști a contribuit în mare parte și munca excesivă și înclinarea spre melancolie, iar pe de o altă parte ockamismul de catre care fratele era saturat, și accentuarea voinței în mod arbitrar efectuată a de Dumnezeu și totodată cu importanța excesivă dată voinței omului, ce a găsit un ecou puternic în sufletul său, deprins prea puțin a distinge între concupiscență, ispită și păcat, consimțământul și tendința de a experia o trăire chiar sensibilă a realități efectiv interioară și spirituală.

Cercetarea neliniștitoare a căi care duce la mântuire a fost mai greu consolată cu sfaturi folositoare date de vicarul general al ordinului său, Johannes Staupitz. Luter era pasionat de lectura tratatelor antipelagiene ale Sfântului Augustin și a scrisorilor Sfântului Paul.

Mai târziu, Luter a atribuit o importanță fundamentală a unei iluminări pe care a avut-o într-un stil neprevăzut ,probabil în anul 1517, în timp ce el medita în chilia sa din turnul mănăstirii, asupra pasajului din scrisoarea către Romani 1,17. Atunci Luter a înțeles că Sfânta Scriptură nu face aluzie la intervenția prin care Dumnezeu răsplătește pe cei drepți și pedepsește pe păcătoși, ci vorbește despre acțiunea prin care Domnul acoperă păcatele acelora care s-au lăsat cu totul în voia lui prin credință. Așadar această epistolă către Romani a Sfântului Paul „a fost manualul teologic al teologiei reformate, statutul Reformei”.

Scopul maxim al acestei epistole este de a distinge justificarea și înțelepciunea noastră, și păcatele și prostiile la care ne gândeam că nu există. După Luter, Iisus Hristos și îndreptățirea sa, sunt necesare pentru distrugerea păcatelor. În ochii lui Dumnezeu nu se verifică ca un om să devină drept făcând fapte bune; omul fiind bun face fapte bune. Dreptatea lui Dumnezeu este cauza mântuirii noastre.

Deci scrisoarea către Romani vorbește nu despre dreptatea vindicativă, ci despre dreptatea salvifică ,harul prin care Dumnezeu ne sfințește. Probabil că reformatorul a conferit o pondere mare unui moment al unui proces mai liung din punct de vedere psihologic. De atunci conceptul de dreptate salvifică, ocupă un loc tot mai important în sistemul său. Identificând în har nu numai un cadou absolut gratuit, dar și cu totul liber , de orice fel de cooperare personală, în cazul general al arbitrarietății divine proprii sistemului ockamist, Luter poate să găsească un refugiu pentru neliniștea sa: ar fi fost suficient să se lase întru totul deschis la acțiunea salvifică a lui Dumnezeu, este suficient doar să crezi, pentru a te putea ști și simți mântuit. „Cuvântul, pentru Luter, era această realitate interioară și divină care digeră și realizează Biserica”.

În epistola paulină el citea că omul nu poate fi îndreptățit în fața lui Dumnezeu prin virtuțile legilor naturale și mozaice, și din harul divin revelat de Evanghelie. Evanghelia arată dreptatea lui Dumnezeu. „Învățăturile umane, dau noțiunea de dreptate umană și a justificării înaintea omului; numai în Evanghelie se revelează dreptatea lui Dumnezeu numai în virtutea credinței, cu care se crede cuvântului lui Dumnezeu, pentru că numai dreptatea lui Dumnezeu este cauza mântuirii”.

Luter nega capacitatea omului de a face binele; totul era păcat, pentru că în el domina concupiscența răului. Totul trebuia să facă Dumnezeu; păcătosul putea să-și asigure propria lui mântuire nu prin operele și îndreptările proprii, ci datorită credinței, era acoperit de dreptatea lui Cristos, și rămânând pe mai departe păcătos, era îndreptățit de meritele lui Cristos. Împlinirea faptelor bune era porunca lui Dumnezeu, ca și credința și încrederea în Dumnezeu; fără voința lui Dumnezeu nici unele nici altele nu puteau fi voite de om. Dar îndreptățirea putea fi găsită numai prin credință? Aici mintea lui Luter recunoaște valoarea deplină a meritului după doctrina socială. Așadar a ajuns la convingerea că numai credința în Cristos poate justifica pe cineva în fața lui Dumnezeu. De atunci înainte, sola fide sau justificarea prin credință și sola scriptura. Ideea că Scriptura este singura autoritate pentru păcătoșii care caută mântuirea, au devenit principalele puncte în sistemul lui teologic.

Cu privire la Psalmi, textul de care se servea Luter pentru aceste lecții era evident Biblia latină sau Vulgata.

Comentând Psalmul 94, el arată că în lucrările cele sfinte și divine că trebuie să ascultăm înainte de a vedea, să credem înainte de a înțelege, să fim ucenici înainte de a fi maeștri. Așadar, în Biserică, cine vrea să fie ochi pentru a arăta, învățător pentru alții, trebuie mai întâi să devină ureche și discipol. Poartă crucea ca să dai exemplu și cu aceasta vei demonstra că poți ajuta și pe alții.

Despre Psalmul 119, Luter spune că în sensul profetic și literar este o implorare a venirii lui Cristos și o laudă a Bisericii lui Cristos; dar în sensul moral și doctrinar, este o rugăciune pentru avântul spiritual al lui Cristos, prin har și o laudă a măreției sale. Oamenii îl primesc pe Cristos nu în baza dreptății lor, ci după milostivirea lui Dumnezeu.

Cu privire la versetul 76, a aceluiași psalm ”facă-se dar mila ta ca să mă mângâie, după cuvântul tău, către robul tău”, Luter spune că toate acestea ne sunt date nu pentru meritul nostru, ci provin din promisiunile lui Dumnezeu.

Psalmul 143, în sensul său spiritual și profetic, este strigarea poporului credincios al sinagogii, aproape ucis spiritual de scribii săi bătrâni din mâinile cărora a ieșit în lume răutatea.

Pentru Luter, Dumnezeu a fost mereu și inevitabil iubire curată. Când omul păcătos, în libertatea sa, alege de a rezista lui Dumnezeu și de a face în felul său, Dumnezeu, în iubirea sa, se servește de acel păcat pentru a face răscumpărare omului. Omul experimentează urmările păcatului său, sau a păcatului umanității, și aceasta în Biblie și la Luter este chemat mânia lui Dumnezeu. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci vrea ca să se întoarcă și să fie viu.

Luter interpretează păcatul ca pe o iubire de sine care împiedică iubirea față de Cristos și astfel împiedică credința în Cristos. A lupta contra păcatului înseamnă a lupta contra diavolului. Discutând semnificatul legii, Luter susține că ea este impusă omului pentru că inima sa este mereu îndreptată spre alte lucruri și pentru că legea este mereu caracterizată de câștig. Legea Decalogului este puterea păcatului pentru că creează cunoașterea de sine.

Cu privire la cei aleși (predestinare), pentru cei ce au Duhul Sfânt, predestinarea este cea mai dulce dintre toate doctrinele, dar pentru cel ce are înțelepciunea acestei lumi, este cea mai amară și mai dură dintre toate. Dumnezeu ne mântuiește în acest fel pentru a ne arăta că nu ne mântuiește pentru meritele noastre ci pentru curata și simpla alegere și pentru voința sa neschimbată. Sacramentele pentru el nu există sau mai bine zis „sunt inutile dar menține trei dintre ele: botezul, pocăința și euharistia (Cina) dar într-o interpretare greșită”.

Un alt curs academic al cestei perioade a fost ținut de Luter asupra epistolei către Evrei în anii 1517-1518. S-a amintit că acest manuscris a fost găsit, împreună cu cel către Romani, în Biblioteca Vaticanului. Toată teologia evanghelică care se găsește în cursurile asupra psalmilor și asupra epistolei către Romani este prezentă și aici într-o formă sau alta, dar sunt accentuate și alte aspecte. Cristologia lui se distinge de toate celelalte cristologii și constituie dinamica teologiei sale.

Comentând Scrisoarea către Evrei, versetul trei, capitolul unu, când Cristos a săvârșit curățirea păcatelor, Luter spunea că cu aceste cuvinte declară inutile faptele drepte și pocăința oamenilor. El recomanda suprema milostivire a lui Dumnezeu, adică faptul că nu datorită nouă ci datorită operei sale care a făcut curățirea păcatelor noastre, deoarece înainte de a ne plânge păcatele, ele deja sunt iertate, Luter interpretează păcatul ca iubirea de sine. Pentru el cuvântul lui Dumnezeu ocupă primul loc.

Iată așadar că acest mare om, a încercat să facă liniște în interiorul său însă nu a reușit. Noi nu putem în nici un fel să încercăm să facem dreptate așa cum a vrut Luter. El a căutat modalitatea, urmărind, spunea el, salvarea lui și a altora; noua tehnică de comunicare a maselor a fost accesibilă activităților teologice ale lui Luter, care vor fascina atât de mult carisma, cultul personalității ale unei națiuni. De multe ori a mers pe contul lui neascultând părerile altora și poate asta l-a făcut să fie mai închis în sine. „Cum mereu făcea în momentele decisive, el acționa fără să caute sfatul acelora care îl puteau ajuta, arătându-i limitele sale; prietenii săi de multe ori se simțeau nevoiți să-l respingă, dar Luter rămânea în încăpățânarea sa”.

Luter nu a fost mare apărător al libertății individuale, chiar dacă se pare că este așa, și nici al dreptății individuale. Unica preocupare era aceea de a explica lumii păcătoase experiența sa interioară a măreției lui Dumnezeu care și-a arătat brațul său în Cristos, pentru ca omul să cunoască bunătatea lui Dumnezeu. El era un simplu om cu o Evanghelie, el era cu aducerea unei vești bune. Avea un mesaj de oferit lumii pentru că în lunga, dureroasă și solitară căutare a lui Dumnezeu, urmată de deziluzii, el simțea totuși că Dumnezeu îl atingea și îl proteja mereu. Mulți spun că Luter a știut când să trăiască și cum să trăiască. „Luter a trăit în timpul în care lumea veche medievală murea; și a dat viață lumii moderne mai mult decât unul sau altul din acel timp, și de aceea Luter este o sfidare constantă pentru creștinătatea cum este azi, nu contează dacă reformată sau catolică”.

IV.3. A treia etapă. Reformatorul, formarea noului concept de Biserică

Două lucruri sunt necesare pentru a-l înțelege pe Luter. Primul lucru este de a înțelege modul lui de a gândi și dezvoltarea socială, politică, culturală și intelectuală în care Luter a trăit și la care s-a întors mereu. Al doilea lucru este să înțelegem ceea ce anume el căuta. Evident că nimeni nu-l v-a înțelege pe Luter dacă nu-l va vedea ca teolog al secolului al XVI-lea, educat în lumea de declin a scolasticii, zguduită de profunde mișcări sociale și politice, ca un om a cărei unică și simplă motivație religioasă este aceea de a predica și învăța despre Hristos.

Omul contemporan cu patru secole de protestantism și patru secole de educație științifică în urmă, nu este în gradul de a evalua scandalul indulgențelor din secolul al XV-lea și al XVI-lea. Dacă nu studiază mai profund această problemă, riscă de a simplifica și generaliza aceste situații, gândind că s-a tratat du vreun truc rușinos pentru a face bani. Omul se gândea că dacă murea iertat și binecuvântat de preot el va ajunge imediat la porțile Raiului a căror chei le avea Biserica. Oamenii simpli mai ales nu se gândeau cum și unde dădeau banii; ei voiau să se mântuiască și nimic mai mult. „Credincioșii se interesau forte puțin dacă banii dați cu ocazia indulgențelor erau folosiți cu acea conștiinciozitate care constituia o datorie pentru persoanele puse în slujba Bisericii”.

Începând cu anul 1507, Iuliu al II-lea, care a început lucrările de construcție a noii bazilici, Sfântul Petru, dă o indulgență în mod oarecum jubiliar celui care dă pomeni pentru această activitate; inițiativa a fost repetată de papa Leon al X-lea în anul 1514.

În Germania, situația se complică prin împletirea și juxtapunera unei noi probleme, și anume Albert de Brandenburg, fost arhiepiscop de Magdeburg și apoi administrator apostolic pentru Halberstadt, a fost ulterior numit episcop al unei alte dieceze, Mainz, și pentru a putea intra în posesia acestei misiunii rentabile era necesar să plătească Camerei Apostolice o sumă uriașă de care el nu dispunea atunci. Dificultatea a fost trecută în acest mod: familia Függer, acre era una din cele mai mari bănci din Europa de atunci, l-a împrumutat pe tânărul și modernul prelat cei douăzeci și nouă de mii de ducați pe care trebuia să-i plătească Romei; episcopul a obținut posibilitatea de a predica în dieceza sa indulgențele; jumătate din pomenile adunate, trebuiau să fie vărsate în banca respectivă, pentru a amortiza debitul contractat, iar jumătate la Roma pentru construcția Bazilicii Sfântul Petru.

Predica a început în 1517, în provincia de Magdeburg și a fost desfășurată cu o mare solemnitate și fast de către Johannes Tetzel, ce era un dominican, ce nu s-a ținut totdeauna între limitele ortodoxiei. Desigur, el învăța că indulgența este o iertare clară a pedepsei, și nu a vinei, însă cu referire la distincția obișnuită între indulgențele pentru cei vii și pentru cei morți, a afirmat că starea de har, de mărturisire și durerea pentru păcate sunt necesare pentru a dobândi indulgența pentru ei înșiși, nu pentru a aplica indulgența la cei răposați. Ideilor lui chiar dacă nu cuvintelor, i-au corespuns exact propoziția că in momentul când moneda cade înăuntrul casetei pomenilor, sufletul său este eliberat pe loc din purgator. Așa predica Tetzel, demonstrând autoritatea sa primită prin inscripția papei aceea de a închide porțile Infernului și de a deschide porțile Paradisului, și lumea credea. Autoritatea sa era contestată nu numai de Luter, dar și de alții, oricum el nu suporta așa ceva. „Pe lângă goana după bani, Luter vedea bine corupția doctrinei la care punea o judecată rigidă în locul milostivirii lui Dumnezeu”.

Când Tetzel s-a apropiat de Wittenberg, Luter se gândea că a ajuns momentul ca să acționeze. La 1 noiembrie în ziua de Solemnitatea Tuturor Sfinților din anul 1517, a trimis la Albert de Brandenburg o scrisoare dură, cerându-i să acționeze împotriva abuzurilor în legătură cu predica despre indulgențe. Alătură de scrisoare îi trimite și cele nouăzeci și cinci de teze asupra indulgențelor, invitându-l la o discuție pe această temă. El a mai pus aceste teze pe ușa bisericii castelului din Wittenberg. Condamna abuzurile sistemului cu indulgențe. Problema a fost că tezele s-au răspândit, căci Luter a trimis tezele și la unii teologi și astfel s-au răspândit în toată Germania. Pe profesorul din Wittenberg, această indulgență este numai o iertare a pedepsei canonice dată de Biserică, nu și a pedepsei de care trebuie să dai seamă în viața viitoare; nu poate fi aplicată la cei răposați. Mulți l-au criticat și spuneau că „în Luter se găsește o incredulitate în a judeca lucrurile; mai ales că el judeca pe toți autorii, sfinți sau nu, care nu centrau cu doctrina lui”.

Expoziția tezelor începe cu un preambul, în care Luter scoate în evidență diferența fundamentală dintre concepția sa austeră și cea mai ușoară, care o atribuie catolicilor. În introducere neagă papei dreptul de a absolvi de propria sa autoritate. Tezele care urmează pot fi divizate în trei grupe: primul grup cuprinde afirmațiile profesorului din Wittenberg împotriva indulgențelor în favoarea sufletelor din Purgator (8-23). În 1517, Luter încă mai crede în existența purgatorului, adică o stare de tranziție în care sufletul, după moarte, se purifică dar susține că puterea papei se extinde numai la pedepsele canonice nu și la cele ale purgatorului. Al doilea grup, tezele 30-68 au ca argument indulgența pentru cei vii. Indulgența este un obstacol pentru împlinirea faptelor bune; ea devine o amenințare pentru cuvântul Domnului. Al treilea grup al tezelor 69-91 reunește toate criticile iscate de indulgențe. Luter afirmă că nu este un tezaur al Bisericii ce rezultă din faptele lui Hristos sau ale sfinților, și aceasta îl determină să întrebe: „De ce oare papa nu golește purgatoriul pe motivul carității sale prea sfinte și pentru nevoia maximă pe care o au sufletele, care este motivația cea mai strictă dintre toate din moment ce ele eliberează un număr inifinit de suflete pe motivul banilor funesti pentru edificarea Bazilicii, care este motivația foarte ușoară?”.

După publicarea tezelor lui Luter, Tetzel s-a străduit să folosească toată puterea ordinului dominican pentru a-l reduce pe Luter la tăcere, dar acesta a găsit sprijin în ordinul augustinian. Acest conflict din anii de început ai Reformei a dus la apariția acuzației absurde că Reforma a fost doar o ceartă între călugări.

În 1518, în fața răspândirii crescânde a tezelor luterane, care au zguduit și a aprins toată Germania, împăratul Leon al X-lea a dat ordin la examinarea afirmațiilor asupra indulgențelor și i-a ordonat lui Luter să se prezinte în Roma „în timp de șaizeci de zile pentru a putea să se dezvinovățească de suspiciunea de a fi răspândit doctrine eronate”. Prin intervenția lui Friedrich, elector de Saxonia, Luter este dispensat de călătoria în Roma, putând apoi fi interogat în Augsburg în octombrie anul 1518 de către cardinalul Toma de Vio, supranumit Caetanus (Gaetanus). Interogatoriul însă nu a ajunsla final la nici un rezultat, pentru că Luter a făcut apel la papa care era în funcție, și apoi la papa la un viitor sinod.

În anul 1519 va avea loc în Leipzig o mare dispută între Luter și catolicul Johannes Eck, care, dacă nu a reușit să-l convingă pe interlocutorul său să-și părăsească pozițiile, măcar l-a obligat să-și clarifice în mod public pentru prima oară pioziția, și fără echivoc propria doctrină asupra primatului roman, asupra infailibilității conciliilor, pe care reformatorul le nega, și mai ales asupra principiului fundamental al protestantismului, recunoașterea Scripturii ca izvor exclusiv și adecvat al adevărului revelat.

În 1520 la Roma, la încheierea procesului lui Luter, este promulgată bula Exsurge Domine, cu somația pentru inculpat ca să-și retragă tezele. Luter în acest răstimp scrie și trei cărți ce au făcut o mare vâlvă și au incitat, în una din operele sale, la demolarea celor trei ziduri de fortificație care apără Biserica Romană: distincția dintre cler și laici, dreptul unitar al ierarhiei de a putea interpreta Scriptura, și dreptul exclusiv avut de suveranul pontif de a putea convoca, când dorește, un conciliu.

La 3 ianuarie 1521 bula Decet Romanum Ponteficem îl excomunică pe Luter și pe adepții săi. Problema a fost discutată apoi la dieta din Worms din aprilie 1521. Luter și-a exprimat ideile, nu fără succes, însă a fost alungat din imperiu din voința lui Carol al V-lea, dar tot Friedrich de Saxonia l-a salvat ducându-l în castelul din Wartburg unde era dat de unii ca dispărut; oricum aici nu a stat degeaba. „Traduce Biblia în limba germană timp de doisprezece ani, timp în care împăratul Carol al V-lea îl credea mort. Prin această traducere Luter este considerat creatorul limbii literare germane, deși înaintea lui se mai făcuseră optsprezece traduceri în aceeași limbă”.

Luter s-a întors în 1522 la Wittenberg ținând predici tari, în care a accentuat autoritatea Bibliei și nevoia de schimbare treptată în Biserică. Țăranii i-au devenit ostili lui Luter în 1525, când el s-a opus revoltei țărănești. Ei îl auzise denunțând autoritatea Bisericii și afirmând-o pe cea a Scripturii și dreptul individului de a merge direct la Dumnezeu pentru mântuire, și ei au aplicat aceste argumente la problemele lor sociale și economice. Feudalismul îi oprimase puternic pe țărani și în cele “Douăsprezece articole” din 1525 el i-a îndemnat pe țărani să aibă răbdare, iar pe seniori să repare lucrurile de care se plângeau țăranii. Când Luter și-a dat seama că această mișcare socială revoluționară ar putea primejdui Reforma și submina bazele disciplinei guvernamentale chiar și în provinciile protestante, i-a îndemnat pe principi într-un limbaj violent să reprime dezordinea. Autoritățile neavând nevoie de îndemnuri au măcelărit aproape o sută de mii de țărani. Țăranii din sudul Germaniei au rămas în Biserica Romană , în oarecare măsură și datorită faptului că fuseseră trădați de Luter.

Alții au considerat că renegarea jurămintelor monastice de către Luter prin căsătoria lui cu Ecaterina Bora, în 1525, a fost o ruptură bruscă cu trecutul, nejustificată. Evoluția lui Luter in războiul cu țăranii are o mare importanță în dezvoltarea luteranismului. Anarhia și apoi haosul erau gata să se instaureze în Germania, întărite de către doctrina proclamată de mai înainte de către augustinianul de la Wittenberg, acum asemenea cu ucenicul său vrăjitor, incapabil de a mai putea stăpâni nicidecum spiritele incitate de către el. Martin Luter, cu toată a sa clarviziune a pericolelor pe care avea să le întâmpine ulterior și a profundelor sale nedumeriri, a sfârșit prin a recunoaște în stat sprijinul de care avea nevoie Biserica aceasta. Autoritatea papală era înlocuită cu cea a unui principe. Bisericii indivizibile, democratice îi urmează Biserica de Stat. Aspirația la reînnoirea intimă a Bisericii intră în criză datorită acestei contradicții, intrinsece întregului sistem.

Înainte de a conclude această perioadă, ne vom ocupa foarte pe scurt de căsătoria lui Luter. De mult timp el învățase că votul perpetuu al celibatului impus de regulile monastice nu era fondat pe Scriptură, și majoritatea reformatorilor, dintre care mulți preoți și monahi, au înțeles adevărul învățăturii sale și erau căsătoriți. Mulți se întrebau de ce Luter însuși încă nu se căsătorise; mai ales știind argumentele sale și tocmai el care predica. Dar la patruzeci de ani nu este ușor să te căsătorești, iar această problemă pentru el nu era așa de personală încât să ia o decizie. Până în 1524 era convins că nu era pentru el căsătoria. Până la urmă s-a căsătorit cu Ecaterina Bora, o tânără de douăzeci și șase de ani, nu prea frumoasă, dar dârză, plină de sănătate, deschisă și inteligentă. Aparținea nobilimii minore și fusese în convent de când era copilă. Cu doi ani înainte a fugit din convent cu alte șapte tinere.

În cercul familiar Luter se comporta mai copilăros decât alți copii, plin de veselie și cu dorință de a se juca. Avea șase copii și era mulțumit de aceea spunea odată: „După cuvântul lui Dumnezeu nu există comoară mai frumoasă decât o căsătorie”. Viața lui Luter era simplă și disciplinată. Bea vin și bere ca toți ceilalți dar ura neînfrânarea. Era liber de orice aviditate, boala epocii sale. El a simțit întotdeauna că a făcut ceea ce trebuia să facă și a avut multă bucurie în viața de familie.

Evenimentele din Germania l-au forțat pe Luter să dea o organizare Bisericii și Liturghiei potrivită pentru adepții lui. La dieta de la Speier, din 1526, partizanii nobili ai lui Luter au reușit să convingă dieta ca, până la terminarea unui conciliu general, conducătorul fiecărui stat să fie liber să urmeze credința pe care o crede el corectă. O a doua dietă de la Speier, în 1529, a anulat decizia primei diete, declarând că credința romano-catolică este singura credință legală. Cei șase adepți nobili ai lui Luter și reprezentanți a patrusprezece orașe au citit un Protest. De atunci înainte, ei au fost cunoscuți de către oponenții lor ca protestanți, și de aici provine termenul de protestant.

În 1530 s-a ținut dieta de la Augsburg. Cu aprobarea lui Luter, Melanghton a redactat Confesiunea de la Augsburg, care a fost prezentată la dietă. Ea a devenit crezul oficial în Biserica Luterană. Era primul din cele câteva crezuri care au făcut ca perioada dintre anii 1517 și 1648 să fie tot atât de mare pentru dezvoltarea crezului protestant cum fusese perioada dintre 325 și 451 pentru dezvoltarea crezurilor ecumenice ale Bisericii, ca de exemplu crezul nicenian. Numai șapte din cele douăzeci și nouă de articole erau negative, repudiind abuzurile religioase; celelalte articole erau o afirmare pozitivă a credinței luterane. Luter a formulat Liturghia germană și Regula de slujire, în anul 1526.

Principii protestanți au hotărât să organizeze pentru apărarea reciprocă, formând astfel la începutul anului 1531 Liga de la Samalcalda. Ei au căzut de acord să-și apere credința prin forța armelor dacă era nevoie. Împăratul era ocupat cu luptele împotriva turcilor, dar văzând că aceștia s-au apropiat periculos, cere ajutorul principilor care la rândul lor cer prin pacea de la Nurenberg din 1532 ca totul să fie neschimbat (status quo) până la convocarea unui conciliu. În 1547 împăratul se întoarce în Germania și înfrânge această ligă în bătălia de la Muhlemberg și le cere principilor supunere față de un conciliu care între timp se adunase la Trento. Carol al V-lea publică la dieta din Augsburg așa numitul Interim, un fel de formulă de credință neutră conținând concesii referitoare la primirea Sfintei Împărtășanii, la căsătoria preoților și secularizarea bunurilor bisericești. El nu-și dădea seama că procedând astfel, separarea religioasă, și așa destul de avansată, nu va mai putea fi oprită în nici un fel. Problema era că el nu prea se descurca în astfel de treburi, mai ales că era „cel care încerca mereu să-și îndeplinească această datorie, deși a comis deseori erori grave crezând că își îndeplinea datoria chiar și atunci când se găsea în eroare”.

Ultimii ani ai lui Luter au fost tulburați de bigamia lui Filip de Hesse(1504-1567), unul din sprijinitorii lui, care s-a căsătorit cu Margareta de Sale în 1540 fără a fi divorțat de prima soție. Luter a avut ezitări în această situație, consimțând la a doua căsătorie și îndemnând ca aceasta să fie ținută în secret. În 1546 el a murit, lăsând mișcarea luterană sub conducerea lui Melanghton.

La Eisleben, în ultimele zile ale vieții sale, reformatorul dorea să adune în jurul său câțiva prieteni. Vorbea adesea de moarte și starea sa de sănătate o preocupa pe Ecaterina. În ziua de 17 februarie se arăta foarte agitat și se lamenta mereu iar cu timpul situația s-a înrăutățit. Au fost chemați toți cei care locuiau în casă împreună cu doi medici dar în zadar. Dimineața la ora trei Luter și-a dat sufletul murind la vârsta de șaizeci și trei de ani.

A fost unul din marii oameni ai istoriei, „una din personalitățile titanice ale Bisericii, datorită influenței sale asupra epocii lui cât și asupra timpurilor ce au urmat”. Tot ceea ce a făcut Luter, Dumnezeu i-a revelat, spune el,dar nu putem ști. Luter a redat predicării locul ei de drept în Biserică, creând astfel un mediu de educare spirituală care era atât de larg folosit în Biserica Primară. În locul unei biserici autoritare, el a pus o Biblie autoritară ca regulă infailibilă de credință și de practică pe care fiecare credincios-preot trebuie să o folosească în chip de călăuză în probleme de credință și de morală.

Nu putem scăpa din vedere criticile făcute religioșilor de către protestanți. Luther în afara faptului că a criticat abuzurile făcute de monastici a abordat problema vieții monastice din punct de vedere teologic. Dacă deja unele critici apăruseră în comentariul asupra Psalmilor (ascultarea nu este supunere față de superiori, ci voința lui Dumnezeu, voturile fac din persoana umană un slujitor din iubire atât timp cât el rămâne liber). În anul 1521 în opera sa, De rotis monasticis a criticat instituția religioasă ca atare. În această operă el susține că voturile sunt împotriva Cuvântului lui Dumnezeu, sunt împotriva credinței, împotriva libertății creștine și a poruncilor lui Dumnezeu și împotriva rațiunii. După părerea lui Luther voturile monahale sunt necunoscute în Biblie și în Biserica primară. Unicul vot admisibil este cel al botezului. Sfinții ca Sf. Anton, Sf. Francisc, Sf. Bernard s-au sfințit nu din cauza voturilor făcute, dar pentru credința pe care au avut-o în Dumnezeu. Referitor la fondarea monahismului Luther scria: „Anton, adevăratul tată al monahismului […] îi ignora din toate puterile această rasă de călugăr pe care noi o cunoaștem, dar a trăit în mod liber în deșert. A trăit în mod liber celibatul după imaginea Evangheliei”. Vorbiond de Sf. Francisc a scris: „Acest om demn de admirat și de o mare putere spirituală spune pe drept cuvânt că evanghelia lui Isus Cristos este regula sa”.

Luther a refuzat doctrina sfaturilor evanghelice care reduse la trei voturi ar fi fost obligatorii pentru toți oamenii și în același timp refuză doctrina stării de perfecțiune a omului care ar contravenii cu sacramentul botezului. Totuși dacă monahismul este încadrat în cadrul vieții creștine și nu pretinde a fi o stare de perfecțiune dar vrea să fie numai o vocație și o formă de slujire atunci Luther admitea acest fel de monahism.

Pacea religioasă de la Augsburg (februarie-septembrie 1555) s-a desfășurat într-o manieră nefavorabilă catolicilor. Împăratul se găsea într-un moment dificil, fiind încolțit dinspre est de către turci și dinspre vest de către francezi. Principii catolici ecleziastici și seculari au manifestat destul curaj pentru a contrasta exigențele protestanților. Regele romanilor face un apel către toți cei care se simt creștini, să se unească în vederea salvării poporului german. “Marea Germanie a Evului Mediu, una, catolică și imperială era acum dezmembrată și ruptă”.

După lungi discuții se ajunge la un armistițiu nedefinit interzicând orice ostilitate a unei confesiuni împotriva alteia. Orice principe obținea “ius reformandi”. Cine nu voia să îmbrățișeze religia principelui trebuia expatriat.

Astfel, conform principiului “ubi unus dominus, ibi sit una religio” sau “cuius regio, eius religio”, multe teritorii din Germania au devenit protestante. Ferdinand va include “Reservatum ecclesiasticum” prin care prelatul apostat pierdea teritoriul și bunurile sale, ce vor trece succesorului său legitim catolic.

Prin Pacea de la Augsburg se stabilea, ca nimeni pe viitor, din orice ordin ar fi, nu va începe război cu alții pentru nici un motiv.

Nimeni nu trebuia să împiedice statele care împărtășeau Confessio Augustana de a-și practica credința și cultul lor, uzanțele liturgice, prescripțiile și ceremoniile, și fără a se atinge de bunurile mobiliare și imobiliare.

Aceleași state vor lăsa în pace, fără a le cauza vreo molestare, statele vechii religii, seculare sau ecleziastice.

Cei care nu aparțineau la nici una din aceste două religii erau excluși de la Pacea religioasă de la Augsburg.

Se păstrează “Reservatum ecclesiasticum” al lui Ferdinand.

Dat fiind faptul că unele state confiscaseră fundații, mănăstiri și alte bunuri ecleziastice, folosindu-le pentru a susține biserici, școli opere de caritate, vor putea să păstreze astfel de confiscări dacă sunt anterioare tratatului de la Passau din 1552.

Episcopii vechii religii nu vor exercita jurisdicție ecleziastică în teritoriile care urmează Confessione Augustana.

Nici un stat sau principe nu-i va incita pe supușii altuia să abandoneze religia lor, nici nu îi va apăra sau proteja împotriva autorităților lor proprii.

Cei care nu vor accepta religia principelui lor vor putea în mod liber să emigreze într-o altă țară cu familia, vânzând mai întâi averea bunurilor lor.

În acele orașe libere și imperiale, unde se găsesc cele două confesiuni, vor continua pe viitor să coexiste în mod pașnic cu paritate de drepturi.

Pacea de la Augsburg a influențat pentru o perioadă destul de lungă raporturile dintre cele două confesiuni. Ea a făcut atât de stabilă diviziunea religioasă din Germania, încât chiar și astăzi este menținută în mare parte în limitele geografice de atunci.

Statele care în 1555 au rămas catolice, formează și astăzi regiuni catolice (Bavaria, Renania) și invers. “Reforma luterană duce la crearea de Biserici teritoriale în care principele temporal este șeful suprem, exercitând funcția de episcop”.

Este o opinie comună că unitatea politică nu poate să subziste fără unitatea religioasă; de aceea cetățenii unui stat trebuie să urmeze cu toții aceeași religie; “unus rex, una fides, una lex”. Pe de altă parte, nu era străină acestei linii religioase-politice dificultatea, ca să nu spunem imposibilitatea unei conviețuiri pașnice a două confesiuni religioase pe același teritoriu; aceasta datorită imaturității cetățenilor și intoleranței care exista pe atunci în mod obișnuit. “Foarte lent se va impune o nouă ordine, care va căuta un alt fundament pentru unitatea politică, posibil să se mențină chiar și într-o societate pluralistă din punct de vedere religios”.

Așadar, Germania anului 1555 se vede divizată în două confesiuni. De asemenea, se poate spune că în acel moment luteranismul a atins extensiunea maximă, cucerind circa două treimi din națiune.

Deceniile următoare se vor remarca prin contrareforma catolică, susținută de eforturile ordinelor religioase, mai ales de capucini, de iezuiți și de unii episcopi excelenți, ca și de sprijinul imperial; rezultatul: unele zone vor deveni cel puțin parțial catolice.

Tocmai această “recucerire” catolică va provoca reacția protestanților care își văd rezultatele amenințate, iar pe de altă parte vor fi nemulțumiți de concesiile obținute la Augsburg. Până la urmă pacea de la Vestfalia, semnată la Munster și Omabruck, la 28 octombrie 1648, va da Germaniei o ordine mai stabilă. Succes sau insucces pentru Luter? “Martin Luter, înmormântat la Wittenberg de opt ani și jumătate, triumfase, cel puțin în parte, iar triumful său însemna pentru împărat o înfrângere. Trebuia să apară noi idei, noi metode, noi impulsuri spirituale”.

CONCLUZII

Atât numele cât și definiția Reformei sunt întrucâtva condiționate de concepția istoricului. Istoricul romano-catolic nu o va considera niciodată altceva decât o revoltă a protestanților împotriva Bisericii Catolice. Istoricul protestant o consideră o reformă care a readus viața religioasă în tiparul Noului Testament. Istoricul secular o consideră o mișcare revoluționară.

Dacă Reforma este privită numai din punctul de vedere al organizării sau al conducerii Bisericii, ea poate fi considerată o revoltă împotriva autorității Bisericii Romei și a capului ei, papa. Admițând în felul acesta că Reforma a avut un caracter revoluționar, nu se înțelege neapărat că adevărata Biserică era limitată la Roma. “Reformatorii și mulți alții care i-au precedat au încercat fără succes să aducă reforma în Biserica Romano – Catolică medievală dinăuntrul ei, dar au fost forțați să iasă afară din organizația mai veche din cauza ideilor lor reformatoare”.

Termenul mai familiar de “Reformă protestantă” a fost consacra în timp; și deoarece Reforma a fost o încercare de întoarcere la puritatea originală a creștinismului Noului Testament, este înțelept să se continue folosirea termenului pentru a descrie mișcarea religioasă dintre anii 1517 și 1545. Reformatorii erau dornici să dezvolte o teologie care să fie în acord total cu Noul Testament, fiind convinși că această teologie nu va deveni niciodată o realitate atât timp cât Biserica va fi autoritatea finală în locul Bibliei.

În cea mai mare parte, Reforma a fost limitată la Europa de apus și la popoarele teutonice. Nici Biserica de Răsărit, nici popoarele latine din vechiul Imperiu Roman nu a acceptat Reforma. “În acele părți încă stăpâneau idealurile medievale de unitate și de uniformitate, dar în nordul și vestul Europei popoarele teutonice au trecut de la unitate și uniformitate religioasă la diversitatea protestantismului”.

Luter a fost desigur una din personalitățile titanice ale Bisericii datorită influenței sale asupra epocii lui cât și asupra timpurilor ce au urmat. Bisericile luterane naționale din Germania și din țările scandinave au fost un rezultat al activității lui. Acestor Biserici el le-a dat Catehismul mare și Catehismul mic; Comentariile, care erau ajutor pentru predici pentru preoți; un sistem de conducere al Bisericii, dezvoltat de el în mare măsură; Biblia germană care a ajutat la standardizarea limbii germane; cântări minunate care erau cântate în limba națională de către întreaga adunare. El a înființat un sistem de educație elementară universală în Germania, pentru ca oamenii să fie învățați să citească Biblia în limba lor. Trebuie să recunoaștem în mare parte că Luter a greșit. “Era necesar să se opună Romei, dând foc, în mod public, la Wittenberg, bulei trimise de papa? Cum a ajuns el să vadă literalmente, în fiecare adversar (nu numai în papa) un diavol? Nu a fost Luter vinovat de urmările răscoalei țăranilor din Germania?”. Este evident că nu este ușor să ne facem o imagine clară despre personalitatea lui Luter. Aceasta nu pentru că ar fi avut un caracter greu de înțeles, ci mai ales pentru că în fantezia multora el a devenit un fel de figură mitică, un simbol a tot ceea ce poate fi și bun, și rău în același timp. Este aproape mișcător cum, în jurul celor mai aspre injurii împotriva lucrurilor sacre, apare iubirea sa față de Dumnezeu.

Luter și-a găsit acest timp oportun să facă această “gaură” în Biserică deoarece atât societatea cât și Biserica Occidentală trecea printr-un moment de declin. Ceea ce este valabil pentru Biserică, luată în ansamblul ei, se referă în mod analog, mai mult sau mai puțin, și la instituțiile și oficianții săi. Trebuie să vedem omenescul din ei și să îl luăm în serios, pentru a putea concepe divinul. Numai acela care a învățat să diferențieze oficiul de persoană, fără însă a le separa sau chiar a le opune, numai acela va putea aprecia în mod corect principiul întrupării în întregul context al fenomenului mântuirii. Totuși lumea medievală aștepta o ridicare spirituală din partea instituțiilor; de la ultimul preot până la Suveranul Pontif, dar asta era situația. “Papalitatea din Evul Mediu a ridicat în curând pretenții concrete de stăpânire lumească, față de care ne întrebăm îngrijorați dacă nu reprezentau o realitate prea pământească, prea legată de lumea seculară, sau chiar înstrăinată de misiunea ce I-a fost încredințată de Cristos”.

Critica evoluției bisericești era mereu legitimă, ba chiar salutară, dacă ea contribuie la regăsirea scopurilor și îndreptarea căilor care duc spre mântuire, potrivit misiunii divine, și la imprimarea de noi impulsuri vieții spirituale. Nu îi este îngăduit nici Suveranului Pontif, nici episcopului, nici preotului și nici unei persoane consacrate să cadă în greșeala, de a căuta să fixeze viața într-o formă oarecare. Mereu au fost decăderi și multe din ele s-au datorat bogățiilor, abuzurilor și desfrâurilor în orice clasă a societății și a ierarhiei bisericești dar și momente de creștere. “Perioade întunecate au alternat mereu cu epoci luminoase și fiecare din ele și-au lăsat întărite urmele pe chipul Bisericii. Aceste ridicări și decăderi nu pot fi explicate și înțelese decât în totalitatea lor și în ampla lor corelație istorică. O astfel de examinare, presupune, desigur, credința în misterul divin al mântuirii. Pentru creștinul credincios, Biserica însăși este un mysterium fidei”.

Luteranii azi sunt împărțiți dar și răspândiți și este de înțeles de ce mulți afirmă că Luter într-un fel sau altul rămâne o persoană istorică, totuși Biserica a avut un mare ajutor în teologii de atunci. “Operele teologilor au contribuit la rezolvarea teologiei catolice, punând-o în contact cu Sfânta Scriptură și Părinții Bisericii”:

Cel ce studiază istoria Bisericii a remarcat lucrarea forței transformatoare a Evangheliei pe parcursul secolelor manifestată în refacerea vieților oamenilor și a națiunilor, și vede problemele doar ca și chemări la un efort reînnoit în puterea Duhului Sfânt. Întotdeauna Biserica a fost confruntată cu probleme, dar “sfera de cuprindere, si intensitatea problemelor de azi par a fi mai mari decât oricând înainte în istorie”: Datorită marii creșteri numerice a populație lumii și datorită numărului de oameni care aderă la religiile necreștine reînviate, creștinismul devine o religie minoritară în lume. Cei care devin pesimiști datorită acestor probleme ar trebui să își amintească de faptul că “trezirile spirituale au făcut ca Biserica să devină mai riguroasă”. Cu încredere neclintită în Domnul ei înviat, Biserica va face față problemelor prezentului tot așa cum a făcut față și problemelor din trecut.

Biserica Ortodoxă a rămas totuși de-a lungul timpului reticentă la inovațiile protestanților, niciodată neacceptând întru totul inovațiile cultice dar mai ales cele dogmatice ale marilor reformatori.

Chiar și așa de-a lungul vremii intersectându-se cu mediul protestant în ambientul ecumenic, Biserica Ortodoxă a încercat să mărturisească drepta credință și adevărurile de netăgăduit ale creștinismului, chiar dacă în mișcarea ecumenică există apropiere și dialog între cele două biserici.

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a PreaFericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

La Bibbia di Gerusalemme, Editura Centro Editoriale Dehoniano, Bologna, 1985.

Nuovo Testamento Interlineare , ( greacă- latină- italiană ), Editura San Paolo, Torino, 2005.

LUCRĂRI

Aa.Vv., Histoire de l’église, vol. XVI, Paris 1950.

______ , Istoria papilor, Arhiepiscopia Romano – Catolică, București 1996.

______ , Nouvelle Histoire de L’eglise, vol. III, Réforme et Contre-Réforme, Seuil, Paris 1968.

______ , Storia della Chiesa, vol. XVI, La cristi religiosa del secolo XVI, S.A.I.E., Torino 1968.

______ , Storia della Chiesa, III, L’epoca delle riforme, Morcelliana, Brescia 1990.

______ , Storia ecumenica della Chiesa, vol. II, Medioevo e riforma, Queriniana, Brescia, 1981.

_______, ., Enciclopedia italiana, XXXIV, Instituto della enciclopedia italiana, Roma 1949.

_______Enciclopedia cattolica, XII, Città dell Vaticano, G.C. Sansoni, Firenze 1954.

Alberigo G., Storia dei concili ecumenici, Queriniana, Brescia 1993.

Atkinson J., Lutero la parola scatenata, L’uomo e il pensiero, Claudiana, Torino 1983.

Bota i., Istoria Bisericii Universale și a Bisericii Românești, Viața Creștină, Cluj-Napoca 1994.

Cattaneo e., Il culto cristisano in Occidente, Liturgiche, Roma 1984.

Cairns C., Creștinismul de-a lungul secolelor, Cartea creștină, Oradea 1997.

Cessi r., Martin Lutero, Giulio Einaudi, Torino 1954.

Congar Y., Réforme dans l’église, Du Cerf, Paris 1968.

Comby J., Să citim istoria Bisericii, II, Arhiepiscopia romano-catolică, București 2001.

Delumeau J., Naissanc et affirmation de la réforme, Presses Universitaires de France, Paris 1988.

DEDIEU J., Instabilite du protestantisme, Bloud & Gay, Paris 1928.

DENIFLE H., Luther et lutheranisme, vol. I, Augfuste Picard, Paris 1916.

Dictionaire de Theologie Catholique, vol. II, Paris 1982.

Dizionario dei Concili, a cura di Pietro Palazzini, Città Nuova, Roma 1966.

Dumea C., Religii, biserici, secte privite din perspectivă catolică, Sapientia, Iași 2002.

Dumea E., Istoria Bisericii, vol. II, Secolele XIII-XX, Iași 2000.

Earle C. C., Creștinismul de-a lungul secolelor, Cartea Creștină, Oradea 1981.

Enciclopedia Catolica, vol. III, G .C. Sansoni, Firenze 1949.

Erikson H. E., Il giovane Lutero, Armando, Roma 1967.

_____,Psihanaliză și istorie. Tânărul Luther.Editura Trei, 2001.

Eslin J. C., Dumnezeu și puterea, traducere de Irina Floare și Petrache Tatiana, Anastasia, București 2001.

FEBRE. LUCIEN,  Martin Luther, un destin. București: Ed. Corint, 2001.

Franzen A. –bäumer r., Istoria papilor, EARC, București 1996.

Georgescu I., Istoria Bisericii creștine universale, Blaj 1931.

GrisAr H., Lutero, la sua vita e le sue opere, Società internazionale, Torino 1933.

Hergenöther G., Storia universale della Chiesa, Fiorentina, Firenze 19084.

Hertling L., Istoria Bisericii, traducere de Emil Dumea, Ars Longa, Iași 2001.

Horia V., Dicționarul Papilor, Saeculum, București 1999.

Jedin H., La conclusione del concilio di Trento, Roma 1964.

Jedin H., Chiesa della fede – Chiesa della storia, Morcelliana, Brescia 1972.Jedin H., Breve storia dei concili, Herder, Roma 1960.

Jedin H., Storia della Chiesa. Reforma e contra reforma, VI, Jaca Book, Milano 1975.

Jedin H., Storia del concilio di Trento, I, Marcellina, Brescia 1962.

Lortz J., Storia della chiesa, II, Paoline, Roma 1980.

Lutz H., Carol V e il Conciliu di Trento, in Il Concilio Trento come crocevia della politica europea, Bologna 1979.

Küng H., Teologia in camino, traducere de Giovanni Moretto, Arnaldo Mondadori, Milano 1987.

Lutero M., Le 95 tesi, traducere de Italo Pin, Studio Tesi, Roma 1984.

Marcora C., Storia dei papi, vol. III, Librarie italiane, Milano 1963.

Martina G., La Chiesa nell’etá dell’assolutisimo del liberalismo del totalitarismo, vol. I, L’etá della Riforma, Morcelliana, Brescia 1990.

Mullett A. M., Dissenso religioso e societá civile, Il Mulino, Bologna 1083.

OȚETEA, ANDREI,. Renașterea și Reforma. București: Ed. Științifică, 1968. 

Penco G., Storia della Chiesa in Italia, vol. I, Dalle origini al Concilio di Trento, Jaca Book, Milano 1977.

Randell. Keit, Luther și Reforma în Germania. București: Ed. All, 2002.

RAps D., Ces Chrétiens nos fréres, Fayard, Paris 1965.

______ , L’église de la renaissance et de la réforme, Fayard, Paris 1955.

Saba A., Storia della Chiesa, vol. III, Dai pontefici di Avignone a Pio XII, Torino 1954.

Suttner E. C., Relația alternativă dintre Bisericile Răsăritului și Apusului de-a lungul istoriei bisericești, traducere de Mihai Săsăujan, Ars Longa, Iași 1998.

Tramontin S., Storia della Chiesa moderna e contemporanea, Piemme, Milano 1991.

Villoslada R. G., Martin Lutero, vol. I, Il frate assetato di Dio, Instituto Propaganda Libreria, Milano 1985.

______ , Martin Lutero, vol. II, In lotta contro Roma, Instituto Propaganda Libreria, Milano 1987.

von Pastor B. L., Storia dei papi dalla fine del Medio Evo, vol. VI, Pontefici, Roma 1944.

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a PreaFericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

La Bibbia di Gerusalemme, Editura Centro Editoriale Dehoniano, Bologna, 1985.

Nuovo Testamento Interlineare , ( greacă- latină- italiană ), Editura San Paolo, Torino, 2005.

LUCRĂRI

Aa.Vv., Histoire de l’église, vol. XVI, Paris 1950.

______ , Istoria papilor, Arhiepiscopia Romano – Catolică, București 1996.

______ , Nouvelle Histoire de L’eglise, vol. III, Réforme et Contre-Réforme, Seuil, Paris 1968.

______ , Storia della Chiesa, vol. XVI, La cristi religiosa del secolo XVI, S.A.I.E., Torino 1968.

______ , Storia della Chiesa, III, L’epoca delle riforme, Morcelliana, Brescia 1990.

______ , Storia ecumenica della Chiesa, vol. II, Medioevo e riforma, Queriniana, Brescia, 1981.

_______, ., Enciclopedia italiana, XXXIV, Instituto della enciclopedia italiana, Roma 1949.

_______Enciclopedia cattolica, XII, Città dell Vaticano, G.C. Sansoni, Firenze 1954.

Alberigo G., Storia dei concili ecumenici, Queriniana, Brescia 1993.

Atkinson J., Lutero la parola scatenata, L’uomo e il pensiero, Claudiana, Torino 1983.

Bota i., Istoria Bisericii Universale și a Bisericii Românești, Viața Creștină, Cluj-Napoca 1994.

Cattaneo e., Il culto cristisano in Occidente, Liturgiche, Roma 1984.

Cairns C., Creștinismul de-a lungul secolelor, Cartea creștină, Oradea 1997.

Cessi r., Martin Lutero, Giulio Einaudi, Torino 1954.

Congar Y., Réforme dans l’église, Du Cerf, Paris 1968.

Comby J., Să citim istoria Bisericii, II, Arhiepiscopia romano-catolică, București 2001.

Delumeau J., Naissanc et affirmation de la réforme, Presses Universitaires de France, Paris 1988.

DEDIEU J., Instabilite du protestantisme, Bloud & Gay, Paris 1928.

DENIFLE H., Luther et lutheranisme, vol. I, Augfuste Picard, Paris 1916.

Dictionaire de Theologie Catholique, vol. II, Paris 1982.

Dizionario dei Concili, a cura di Pietro Palazzini, Città Nuova, Roma 1966.

Dumea C., Religii, biserici, secte privite din perspectivă catolică, Sapientia, Iași 2002.

Dumea E., Istoria Bisericii, vol. II, Secolele XIII-XX, Iași 2000.

Earle C. C., Creștinismul de-a lungul secolelor, Cartea Creștină, Oradea 1981.

Enciclopedia Catolica, vol. III, G .C. Sansoni, Firenze 1949.

Erikson H. E., Il giovane Lutero, Armando, Roma 1967.

_____,Psihanaliză și istorie. Tânărul Luther.Editura Trei, 2001.

Eslin J. C., Dumnezeu și puterea, traducere de Irina Floare și Petrache Tatiana, Anastasia, București 2001.

FEBRE. LUCIEN,  Martin Luther, un destin. București: Ed. Corint, 2001.

Franzen A. –bäumer r., Istoria papilor, EARC, București 1996.

Georgescu I., Istoria Bisericii creștine universale, Blaj 1931.

GrisAr H., Lutero, la sua vita e le sue opere, Società internazionale, Torino 1933.

Hergenöther G., Storia universale della Chiesa, Fiorentina, Firenze 19084.

Hertling L., Istoria Bisericii, traducere de Emil Dumea, Ars Longa, Iași 2001.

Horia V., Dicționarul Papilor, Saeculum, București 1999.

Jedin H., La conclusione del concilio di Trento, Roma 1964.

Jedin H., Chiesa della fede – Chiesa della storia, Morcelliana, Brescia 1972.Jedin H., Breve storia dei concili, Herder, Roma 1960.

Jedin H., Storia della Chiesa. Reforma e contra reforma, VI, Jaca Book, Milano 1975.

Jedin H., Storia del concilio di Trento, I, Marcellina, Brescia 1962.

Lortz J., Storia della chiesa, II, Paoline, Roma 1980.

Lutz H., Carol V e il Conciliu di Trento, in Il Concilio Trento come crocevia della politica europea, Bologna 1979.

Küng H., Teologia in camino, traducere de Giovanni Moretto, Arnaldo Mondadori, Milano 1987.

Lutero M., Le 95 tesi, traducere de Italo Pin, Studio Tesi, Roma 1984.

Marcora C., Storia dei papi, vol. III, Librarie italiane, Milano 1963.

Martina G., La Chiesa nell’etá dell’assolutisimo del liberalismo del totalitarismo, vol. I, L’etá della Riforma, Morcelliana, Brescia 1990.

Mullett A. M., Dissenso religioso e societá civile, Il Mulino, Bologna 1083.

OȚETEA, ANDREI,. Renașterea și Reforma. București: Ed. Științifică, 1968. 

Penco G., Storia della Chiesa in Italia, vol. I, Dalle origini al Concilio di Trento, Jaca Book, Milano 1977.

Randell. Keit, Luther și Reforma în Germania. București: Ed. All, 2002.

RAps D., Ces Chrétiens nos fréres, Fayard, Paris 1965.

______ , L’église de la renaissance et de la réforme, Fayard, Paris 1955.

Saba A., Storia della Chiesa, vol. III, Dai pontefici di Avignone a Pio XII, Torino 1954.

Suttner E. C., Relația alternativă dintre Bisericile Răsăritului și Apusului de-a lungul istoriei bisericești, traducere de Mihai Săsăujan, Ars Longa, Iași 1998.

Tramontin S., Storia della Chiesa moderna e contemporanea, Piemme, Milano 1991.

Villoslada R. G., Martin Lutero, vol. I, Il frate assetato di Dio, Instituto Propaganda Libreria, Milano 1985.

______ , Martin Lutero, vol. II, In lotta contro Roma, Instituto Propaganda Libreria, Milano 1987.

von Pastor B. L., Storia dei papi dalla fine del Medio Evo, vol. VI, Pontefici, Roma 1944.