Ierarhia Bisericeasca Vazuta din Perspectiva Bisericii Ortodoxe

În orice religie au existat și există persoane anume orânduite pentru îndeplinirea ritualelor, adică slujitori ai cultului. De altfel funcția primordială și principală a clerului sau a preoților tuturor religiilor, orice nume ar fi purtat ei (arhierei, preoți și leviți în iudaism, magi la vechii persani și caldeeni, lama la tibetani și budiști, druizi la celto-galli, ș.a.m.d.) era aceea care îi lega de altarele de jertfă.

Începută acum două milenii opera mântuitoare a Domnului Hristos trebuie să continue în lume „până la sfârșitul veacului” (Matei XXVIII, 20). Pentru acest motiv Iisus Hristos a înființat societatea divino-umană numită Biserică, unde sunt cuprinși toți credincioșii care cred în El, dându-i de conducători pe Apostolii Săi, care, la rândul lor urmau să-și lase continuatorii în ceea ce numim ierarhia bisericească. Aceasta – ca și în orice societate văzută – formează Biserica conducătoare, spre deosebire de poporul dreptcredincios, care formează Biserica ascultătoare.

Importanța preoției este descrisă de Sf. Efrem Sirul prin slujirea pe care este chemată să o facă : „Preoția este atârnată de bolțile cele mai înalte ale cerului; intră fără de împiedicare în înseși cerurile cerurilor și merge strălucit și lesnicios prin mijlocul îngerilor și al puterilor celor netrupești. Dar pentru ce spun prin mijlocul puterilor celor de sus? Stă de vorbă cu însuși Stăpânul îngerilor, cu Ziditorul și Dătătorul de lumină. Și, numai ce voiește, că îndată și primește, cu multă îndrăznire, cererile pe care I le face.” Teologic vorbind, preotului i s-a dat puterea „zămislirii duhovnicești'', a ''nașterii din nou'', a ''înfierii cele după har''.

Cuvântul "misionar" vine de la "misiune". El deriva din latinescul missio-onis, verbul mitto-ere, missi, missum = a trimite, a însărcina pe cineva, a da o putere cuiva într-o delegație, funcție sau serviciu. Ideologic si autorități, misiunea deriva din însăși porunca Mântuitorului: "Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, si Eu va trimit pe voi". Așadar, nici un misionar mirean nu are dreptul sa predice in public daca nu este trimis de ierarhia bisericeasca. Acest lucru l-a arătat si marele apostol Pavel: „Cum vor propovădui, de nu vor fi trimiși?”.

Odată cu ivirea Bisericii din Ierusalim, ierarhia bisericească prezentă în forma celor trei trepte (episcop-preot-diacon) era deja completată, nu au existat numirile treptelor în forma cunoscută de noi astăzi, însă funcțiile lor au existat încă de la început. Creșterea uimitoare a comunității creștine i-a determinat pe Apostoli să aleagă șapte bărbați elini plini de Duhul Sfânt și de credință care să slujească nevoilor Bisericii, cultului creștin cât și în sprijinirea apostolilor. Treapta preoției (τοὺς πρεσβυτέρους τῆς ἐκκλησίας) din Fapte 20, 17 unde πρεσβυτέρους cu înțelesul de căpetenie sau mai marii poporului, iar în timpul activității publice a Mântuitorului făceau parte din componenta Sinedriului, alături de arhierei și cărturari (Matei 26, 21; Marcu 8, 31; Luca 9, 22).

Despre existenta acestui cuvânt în cercurile creștinești, se crede că n-a fost nimic mai mult decât un împrumut din terminologia iudaică. Alte indicații neo-testamentare arată că acești preoți apar deodată și cu sarcini de administratori ai bunurilor obștie (Fapte 11, 30) dar și ai sfintelor taine ale Bisericii.

Nicolae Ciudin vede încă de la Pogorârea Duhului înfiriparea ierarhiei bisericești sub forma limbilor de foc, care s-au așezat peste fiecare din ei (Fapte 2, 3). Aici e momentul când se pun bazele ierarhiei bisericești care avea să se dezvolte mai târziu, așa cum există astăzi. Însuși Hristos investind cu putere spirituală Biserica Sa, a făcut ca ea să treacă de la Apostoli la succesorii lor, și astfel neîntrerupt mai departe până la sfârșitul lumii.

În Ioan 14, 16 promisiunea christică atestă întocmai acest adevăr al transmiterii harului apostolic, iar ca o notă corolară, reiterăm amprenta canonică a ierarhiei pe filonul a 4 exemple neo-testamentare:

1. Primul capitol al Faptelor expune alegerea lui Matia în detrimentul lui Iosif zis și Iustus de către sfinții Apostoli, pentru a întregi locul lăsat gol de trădarea lui Iuda.

2. Alegerea celor 7 din Fapte 6, 3: prin care Apostolii au cerut mulțimii să le prezinte un număr simbolic de bărbați cucernici și vrednici chemării diaconiei, au fost instituiți în treapta diaconiei. Instituirea diaconilor prin punerea mâinilor de către Sfinții Apostoli, a constituit primul pas în această direcție de ramificare a treptelor ierarhice.

3. Următoarea treaptă este cea a prezbiterilor – o demnitate bisericească intermediară, care ajutau Apostolii în cârmuirea Bisericii Universale (Fapte 15) și care luau parte la dezbateri împreună cu ei, cum este cazul Sinodului din Ierusalim (aprox. 49-50 d.Hr.).

4. Fapte 12, 17; 21, 18 îl evidențiază pe Iacov, fratele Domnului, ocupând un loc central în comunitatea de la Ierusalim. Este recunoscut drept conducătorul spiritual al Bisericii de aici, cu alte cuvinte Iacov este deținătorul ultimei trepte ierarhice, episcopul Bisericii mame. Cu altă ocazie, Sfântul Pavel în apologia apostolatului său din Galateni 1, 19 îl amintește pe Iacov stâlp al Bisericii din Ierusalim. Tot aceleași structuri organizatorice sunt întâlnite și în Biserica creștină din Antiohia.

Lucrarea de fața se propune a fi un studiu al Ierarhiei Bisericii, în primul rând din punct de vedere ortodox, iar apoi din punctul de vedere al altor confesiuni creștine.

Capitolul 1: Noțiuni generale

O condiție esențiala pentru existenta Ierarhiei bisericești si valabilitatea actelor ei este continuitatea apostolica, adică transmiterea firului neîntrerupt al harului preoției de la Apostoli si pana azi. De aceea protestanții nu pun accent pe preoție deoarece nu au continuitate apostolica aceasta regăsind-se numai in Biserica Ortodoxa si cea Catolica.

Ierarhia bisericeasca, in cele trei trepte instituita de Mântuitorul si rânduită in viața bisericeasca de către Sfinții Apostoli este dovedita scripturistic si confirmata de marturii ale bărbaților apostolici si ale Sfinților Părinți, si este prezenta si azi in Biserica noastră prin succesiune apostolica.

Adevărul de credință este păstrat de conștiința continuității de învățătură și viață cu Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți ai Bisericii primelor veacuri. Gândirea patristică este o expresie de referință în teologia ortodoxă, neseparată de Sfânta Scriptură, pentru că Biserica Ortodoxă îl mărturisește pe „Dumnezeul părinților noștri” (Faptele Apostolilor 5, 30) și are „credința care o dată pentru totdeauna le-a fost dată sfinților” (Iuda 3). Comuniunea Sfintei Treimi, ca model și conținut al misiunii creștine, trimiterea Fiului și a Sfântului Duh în lume ca temei și punct de plecare al misiunii, precum și perspectiva euharistică și eshatologică a vieții Bisericii, ca scop al misiunii, reprezintă punctele cheie ale unei structuri doctrinare esențiale în afirmarea ethosului misionar ortodox.

De constituția Bisericii ține, în esențial, o ierarhie întrucât fără ierarhie nu ar putea exista Biserica.

Cuvântul „ierarhie” provine din grecescul ίερός – sfânt, sfințit si άρχία – demnitate, autoritate si are in uzul de vorbire al teologiei doua întrebuințări. In primul randa se vorbește de ierarhie când este cazul sa se arate raportul de supunere sau dependenta ce exista intre diferitele cete de îngeri. In al doilea rând termenul este folosit despre slujbele felurite pe care le ocupa pastorii Bisericii si despre inegalitatea de sarcini pe care le impun aceste slujbe; de aceea s-au si numit prima: ierarhie cereasca iar cea de a doua: ierarhie bisericeasca. Scopul comun al întregii ierarhii este îndumnezeirea sau asemănarea si unirea cu Dumnezeu pe cat este cu putința

Ierarhia reprezintă comuniunea persoanelor înzestrate cu o slujire speciala in Biserica. Aceasta slujire are un caracter întreit, constând in propovăduirea neschimbata a învățăturii Domnului nostru Iisus Hristos, in sfințirea credincioșilor si in conducerea pastorala a lor spre desăvârșirea in Dumnezeu. Aceste slujiri sunt atât de solidare si atât de nedespărțiți intre ele încât înfăptuiesc o singura opera numita cu numele general de sfințire a credincioșilor. Apostolii au transmis mai departe urmașilor harul episcopatului prin care se mijlocește tuturor creștinilor harurile mântuitoare si sfințitoare ale Sfântului Duh, coborât la Cincizecime, deodată cu întemeierea Bisericii, iar ca urmași ai celor 70 de ucenici, Apostolii au instituit, prin punerea maniilor, pe membrii preoției. Deci ierarhia bisericeasca a luat ființa odată cu instituirea Bisericii creștine.

Prin Taina hirotoniei persoanele ierarhiei au primit înalta misiune de a sfinți pe credincioși si de a-i lumina prin cuvânt. Aceasta putere sfințitoare a ierarhiei vine de sus, întrucât oamenii nu se pot sfinți prin puterea lor, sfințirea având in originea ei transcendenta divina, mai precis in Domnul nostru Iisus Hristos. „S-a dat pe Sine pentru ea (pentru Biserica) ca s-o sfințească” sau „Dumnezeul păcii însuși sa va sfințească pe voi desăvârșit in duhul vostru” .

„Membrii ierarhiei, săvârșesc cele sfinte, având misiunea de a înalta pe credincioși la Dumnezeu, întrucât sunt organe slujitoare ale transcendentei divine, iar prin actele lor sfințitoare lucrează transcendenta divina.” Preoții si episcopii nu primesc aceasta slujire de la comunitate nici nu o iau de la ei „si nimeni nu-si ia singur cinstea aceasta, ci daca este chemat de Dumnezeu după cum si Aaron”. Nici un preot si nici un episcop nu poate fi in afara comuniunii, întrucât slujirea sfințitoare a preotului si slujba sfințitoare a episcopului se îndeplinesc într-o solidaritate cu slujba sfințitoare a tuturor a preoților respectiv a tuturor episcopilor, pentru ca in toate este activa aceeași putere sfințitoare a arhiereului Hristos, așa după cum Hristos Fiul e in comuniune cu Tatăl si cu Duhul Sfânt si conduc Biserica in comuniune cu ei. Propovăduirea cuvântului Evangheliei n-ar reuși sa lumineze pe credincioși daca ei nu ar face efortul de a înțelege, de a aprofunda personal si de a asimila adevărul propovăduit, așa cum aerul nu ar folosi organismului daca organismul nu l-ar absorbi prin plămânii lui.

Scopul comun al întregii ierarhii este îndumnezeirea sau asemănarea si unirea cu Dumnezeu pe cat este cu putința.

Capitolul 2: Despre Ierarhia Bisericească

Ierarhia bisericeasca după epistolele Sfântului Apostol Pavel

Sfântul Apostol Pavel spune că în trupul Domnului, mădularelor, deși sunt străbătute de același duh, le sunt încredințate diferite funcții, între care unele de conducere. Mântuitorul Iisus Hristos a așezat pe Apostoli ca primi întaistătători ai Bisericii Sale, după care, mai jos, erau cei 70 de învățăcei.

Este un lucru unanim, recunoscut că fiecare comunitate creștină înființată de Sfinții Apostoli s-a numit de la început „Biserica” . Termenul de „Biserica” are în Noul Testament nu sensul de simplă adunare, pe care-l avea cuvântul până atunci, ci pe cel de asociație de credincioși, de frăție religioasă sau societate creștină. „Ecclesia” a rămas de atunci numele Bisericii în îndoitul sens de comunitate locală și de totalul comunităților creștine . Sfântul Apostol Pavel o numește în mod figurat și „adevăratul Israel” . Apostolul neamurilor de obicei înființa câte o Biserica pentru fiecare cetate, încât fiecare oraș avea Biserica sa, căreia îi aparțineau toți credincioșii.

Spre deosebire de cultele păgâne, rânduiala creștină era că să nu fie decât o singură Biserica pentru o cetate. Deși se aflau numeroase Biserici locale, există o Biserica unică în lume. Spre deosebire de sinagogile iudaice care grupau pe credincioși după originea lor, Biserica este adunarea tuturor acelora care în cetate recunosc pe Iisus Hristos că Fiu al lui Dumnezeu. Fiecare Biserica săvârșea Sfânta Liturghie, la care luau parte toți membrii săi. Unitatea era menținută în Biserica prin membrii ierarhiei bisericești. Din felul cum Sfântul Apostol Pavel se adresează, în epistolele sale, Bisericilor înființate de el, rezultă că acestea depindeau în mod direct de el, că el purta grijă tuturor Bisericilor pe care le-a întemeiat.

În distingerea treptelor ierarhiei bisericești ne izbim însă de o greutate: există o oarecare lipsa de precizie între termenii έπίσχοπος și πρεσβύτερος, căci într-adevăr s-a dat uneori episcopului numele de prezbiter, iar prezbiterului numele de episcop. Astfel, în Epistola I către Timotei (cap. III, 2), Apostolul Pavel numește episcopi pe aceleași persoane, pe care puțin mai departe (cap. V, 17) îi numea prezbiteri sau preoți. Tot așa găsim și în Tit (cap. I, 5), unde Sfântul Apostol Pavel zice: “Pentru această te-am lăsat în Cretă, că să îndreptezi cele ce mai lipsesc și să așezi preoți prin cetăți precum ți-am rânduit”, iar ceva mai departe (cap. I, 7), pe aceiași bărbați îi numește episcopi și le enumeră calitățile ce li se cer: “Căci se cuvine episcopului să fie fără prihană, că un iconomia al lui Dumnezeu”.

Termenii episcop și prezbiter sunt însă deosebiți în mod clar de termenul „diacon”. Nedumerirea constă în faptul că prezbiterul și episcopul îndeplinesc funcții oarecum asemănătoare. Epistolele Sfântului Apostol Pavel, atestă existenta și legitimitatea celor trei trepte ale sacerdoțiului creștin: episcopatul, preoția și diaconia, așa cum funcționează până astăzi în Biserica. În Noul Testament, termenul episcop se găsește de 5 ori și de 4 ori înseamnă demnitate preoțească. Cuvântul grecesc πρεσβύτερος era folosit, în vechime, nu numai cu însemnarea sa de mai înaintat în vârstă dar și cu înțelesul de căpetenie, în cărțile Noului Testament alături de întrebuințarea cu însemnarea să etimologică „mai înaintat în vârstă”, și alături de sensul de căpetenie în sânul poporului iudaic termenul πρεσβύτερος este folosit și cu înțelesul de mamari sau întâistătători în rândul creștinilor, slujitori bisericești, pe scurt preoți. Faptele Apostolilor ne informează că Sfântul Apostol Pavel și Varnava, în misiunea lor comună în Asia Mică, au ales și au instituit preoți în toate cetățile în care au întemeiat Biserici. Această alegere nu era o simplă numire, fiindcă era urmată de o ceremonie liturgică cuprinzând post, rugăciune și punerea mâinilor.

În Epistolele pastorale, se arată lămurit slujba și datoriile episcopilor și diaconilor: ”episcopii să poarte grijă de Biserica lui Dumnezeu, iar diaconii, să păstreze taina credinței întru cuget curat și să slujească bine . Sfântul Apostol Pavel asigurase deci o deplină organizare comunităților creștine pe care le-a întemeiat, hirotonindu-le preoți și diaconi, iar în orașele mai mari așezând și episcopi. Acesta arată în mod lămurit scopul instituirii episcopilor: „să țină locul sau de apostol, să aibă grijă de Biserica ce le-a fost încredințată să păstreze dreapta credință, să îndrepte cele ce mai lipsesc și să așeze preoți prin cetăți” . Episcopii au deci în mod egal puterea de a porunci, judecă și corija, nu numai pe credincioși, ci de asemenea și pe preoți, care sunt așezați sub jurisdicția lor.

Despre diaconi, textele prezintă toată claritatea. Cuvântul δίάχονος înseamnă slujitor. Dintre sfințiții scriitori ai Vechiului Testament, Sfântul Apostol Pavel îl întrebuințează de cele mai multe ori, dar cuvântul nu are întotdeauna înțelesul bisericesc obișnuit. Numai de 3 ori acest cuvânt arată într-adevăr funcția de diacon: în Filipeni I, 1, și în Timotei III, 8–9 și 10–13. Influința diaconilor era foarte mare în comunitate, de aceea la așezarea lor se cerea multă băgare de seama, ceea ce determina pe Sfântul Apostol Pavel să scrie lui Timotei: ”Diaconii să fie oameni de cinste, nu îndoielnici la cuvânt, nebăutori de vin mult, nu agonisitori de câștig rușinos, păstrând taină credinței întru cuget curat”. Diaconii aveau mai ales sarcina de a îngriji pe săraci și de a cerceta pe bolnavi, dar și pe aceea de a predica.

Ierarhia bisericeasca după Dionisie Pseudo-Areopagitul

Organizarea ierarhiei noastre spune Dionisie Pseudo-Areopagitul, înlătura și exclude de la ea ceea ce nu este ordonat, nu este frumos și ceea ce este încurcat și pune în evidență ceea ce este frumos, bine ordonat și întemeiat puternic pe ordinele lor. Dându-ne exemplu ierarhia cerească, Dumnezeu ne-a dăruit ierarhia bisericească cea după lege despre care Dionisie Pseudo-Areopagitul spune: “prin imagini tăinuitoare de adevăruri, prin asemănări cu totul depărtate de prototipuri, prin enigme și figuri greu de contemplat, ce nu îngăduie să fie înțeles sensul mistic ascuns în ele, a trimis ea ochilor, ce erau încă slăbiți, o lumina plăcută și nevătămătoare. Această ierarhie a legii avea că tel final înălțarea spre un cult spiritual.” Spre deosebire de ierarhia Vechiului Testament, ierarhia cea după lege, ierarhia noastră este o „taină desăvârșită” căci este o plinire și o încheiere sfânta a aceleia.

Potrivit cu ierarhia cea după lege și cu ierarhia cerească, ierarhia noastră se împarte la rândul ei: treaptă prima, mijlocie și ultima, avându-se în vedere puterea și raportul cuvenit a celor ce se deosebesc că și frumoasă legătură și comuniune a lor, gradată armonic.

Treptele preoției

Prin întrupare Hristos devine Preot ca om pentru a realiza actul de mântuire dar în același timp este și Arhiereu în veac, ca Dumnezeu, cel care va accepta jertfa Sa proprie drept preț de răscumpărare pentru păcatele oamenilor. Preoția arhierească a lui Hristos este „centrul întreitei sale slujiri, lucrare arhierească, prin care a împăcat pe om cu Dumnezeu, celelalte două demnități fiind mijloace de răscumpărare”1

În slujba lui Hristos, Episcopii și preoții pot săvârși sacrificiul veșnic, jertfa cea nesângeroasă a Euharistiei, în virtutea puterii cu care au fost investiți la hirotonie și „dacă celelalte Taine reprezintă mijlocele văzute prin care preotul ne mijlocește o putere din cele date nouă de Hristos, sau Însuși Trupul și Sângele Lui, preoția califică însăși persoana văzută care împlinește aceste mijloace prin care Hristos dăruiește puterile Sale sau Trupul și Sângele Său prin acele Taine”2.

Jertfa lui Hristos este taina supremă care sfințește oamenii și această jertfă n-o poate aduce orice credincios, căci în acest caz nu s-ar mai arăta că ea e adusă „pentru toți”, ci fiecare ar aduce-o pentru sine. Ea trebuie să fie adusă de unul pentru toți, reprezentând pe Hristos, Care, ca unul, Se aduce jertfă pentru toți. Acesta e preotul, slujitor al Bisericii, cu răspundere pentru o comunitate.

Diaconia

Cuvântul diacon cum am mai spus vine de grecescul δίάχονος care înseamnă slujitor. În creștinism este folosit substantivul „diaconia” pentru a exprimă noțiunea de lucrare religioasă a Bisericii. În cărțile Noului Testament întâlnim acest termen pentru denumirea lucrării spirituale pe care Biserica o săvârșește prin slujitorii ei pentru mântuirea credincioșilor. Astfel diacon era numit cel care purta grijă treburile casei, de asemenea mai era numit și purtătorul unei solii sau trimisul cuiva. În lumea greacă păgână, atât în sens profan cât și religios, diacon era numit nu numai slujitorul la ospăț ci și în general slujitorul care împlinea o lucrare în folosul semenilor săi, pentru stat ori pentru Dumnezeu.

Despre această treaptă a ierarhiei ne vorbește Dionisie Pseudo-Areopagitul pe care o numește cinul liturgicilor (diaconilor). El afirmă că misiunea diaconilor era să curețe de păcate pe candidați înainte de a fi trimiși să primească Sfintele Taine. Tot el spune că însăși legea ierarhiei rânduiește pe diaconi la ușile sfinte, arătând prin această că intrarea candidaților la cele sfinte este condiționată de curățire completă, ea însă acordă cinului curățitor dreptul de a îi conduce să privească și să participe cu sfințenie la Taine, privindu-le prin aceștia neîntinați.

Rolul lor era foarte important în pregătirea candidaților pentru primirea Tainei Sfântului Botez. Despre această Dionisie Pseudo-Areopagitul spune că: ”Diaconii la nașterea cea din Dumnezeu, dezbracă pe candidat de hainele cele vechi, îl descalță, îl așază spre apus pentru lepădare apoi îl îndreaptă spre răsărit, în măsură în care revine cinului și puterii lor. “Ei poruncesc candidaților să lepede complet haina vieții de mai înainte, le arată întunericul acelei vieți și îi învață să între în împărăția luminii după ce au renunțat al întuneric.”

Dar pentru că diaconii să poată săvârși aceste acte trebuie să primească Taină Hirotoniei în treaptă diaconiei. Taină despre care Dionisie Pseudo-Areopagitul spune că se săvârșește astfel: ”diaconul pleacă numai un genunchi în fața dumnezeiescului altar, are pe cap mâna ierarhului sfințitor și se consacră de către el prin rugăciuni ce aparțin sfințirii diaconești. După aceea i se imprimă de către ierarhul sfințitor semnul crucii, i se face strigarea sfânta a numelui și la încheierea ceremoniei i se da sărutarea păcii.”

Precizări canonice cu privire la numărul diaconilor si slujirea acestora:

Canonul XV Sinodul de la Neocezareea din 315: “ diaconii trebuie sa fie șapte, după canon, oricât de mare ar fi cetatea. Să se încredințeze de aceasta din cartea Faptelor”- cum in epoca apostolilor au fost rânduiți șapte diaconi ce aveau ca misiune principală de a ajuta la agape, același lucru cerea și acest sinod.

Canonul XVI al sinodului Trulan spune că numărul de 7 al diaconilor rânduiți de Sfinții Apostoli nu era numărul diaconilor celor ce slujeau tainele bisericii ci doar numărul celor ce aveau ca misiune împărțirea agapei, numărul celor ce slujesc in biserica tainelor nefiind limitat la șapte. Se poate afirma aici, ca cei șapte nu au constituit o treaptă ierarhică in cadrul bisericii, ci doar in cadrul treptei diaconilor, o categorie aparte.

Diaconițele primelor secole creștine:

În afară de ierarhia bisericească, Epistolele Sfântului Apostol Pavel vorbesc și de anumite femei care sunt „slujitoare” (δίαχόνίσσαί) Bisericii , fără însă a lua parte la slujirea sacerdotală, adică la predicarea cuvântului, la săvârșirea Sfintei Liturghii și la păstorirea credincioșilor. Acestor femei Sfinții Apostoli le-au încredințat numai oarecare îndatoriri, ce se puteau împlini mai potrivit de femei. Ele erau alese dintre fecioare sau dintre văduve mai înaintate în vârstă și mai pricepute în asemenea slujiri.

Alături de diaconii rânduiți de către Apostoli, găsim si diaconițe, nu in sensul de soții ale diaconilor, interpretare data pentru a nu confunda slujirea celor sfinte, cu harul primit la hirotonie cu slujirea fraților sau in comunitate. Mărturie in acest sens avem despre diaconița Febe, care fusese încredințată ca slujitoare nu a tainelor ci doar in comunitate, nefiind ridicata in treapta diaconiei prin hirotonie, ea nu a fost hirotonită. Ea este numita diaconiță ca ostenitoare in slujba Bisericii.

În Constituțiile Apostolice se vorbește despre diaconițe ca despre slujitori inferiori alături de ipodiaconi, citeți, mărturisitori in capitolul II, III si VIII. Sub îndrumarea slujitorilor bisericii, aceste diaconițe prin viața lor curată, erau rânduite să catehizeze, să îngrijească bolnavii sau orfanii, acestea ajutau și la botezul femeilor.

2. Preoția

A doua treaptă a ierarhiei bisericești este preoția sau treaptă preotului. Taină preoției a fost înființată de Mântuitorul Iisus Hristos după învierea Sa din morți când a zis: ”Luați duh sfânt, cărora le veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți tine ținute vor fi.” Această taină fusese promisă de Mântuitorul înainte de a patimi și a învia. Instituirea tainei are loc după Învierea Domnului nostru Iisus Hristos din morți, trimiterea la propovăduire înainte de înălțare, iar începutul propovăduirii după Pogorârea Sfântului Duh.

În Noul Testament se vorbește despre preoți (πρεσβύτεροί) în sensul de slujitori bisericești în treaptă a două. Slujitorul din treaptă de mijloc sau a preoției, a cărui datorie este de a sfinți pe credincioși, a păstrat numele de preot, fiind mai propriu pentru denumirea acestei lucrări, după cum afirmă Dionisie Areopagitul.

Preotul în activitatea să, are dreptul să săvârșească numai lucrările sfinte ce se cuvin treptei sale. Despre aceasta, Dionisie Pseudo-Areopagitul afirmă: ”dacă unele din cinstitele lucrări sfinte sunt săvârșite de către preoți, preotul nu poate săvârși niciodată nașterea cea sfânta din Dumnezeu, decât prin prea dumnezeiescul mir, nici nu va proslăvi el tainele dumnezeieștii împărtășanii, dacă nu sunt aduse pe altarul cel prea dumnezeiesc simbolurile împărtășaniei.”

Despre rânduirea prezbiterilor în treaptă a două, Sfântul Evanghelist Luca socotește potrivit să arate așezarea lor în slujba Bisericii se făcea prin punerea mâinilor și rugăciune după o vreme de post, adică prin săvârșirea Sfintei Taine a Hirotoniei, arătând totodată treaptă în care ei au fost hirotoniți. Dionisie Pseudo-Areopagitul descrie această slujbă de hirotonire astfel: ”Preotul pleacă ambii genunchi în fața dumnezeiescului altar; are pe cap mâna dreapta a ierarhului și în această poziție el este consacrat (sfințit) de ierarhul sfințitor, prin invocări sfințitoare. După aceea i se imprimă de către ierarhul sfințitor pecetea semnului crucii, i se face strigarea sfânta a numelui și sfârșit i se da sărutarea păcii. Orice preot sau ierarh din cei de față să celui sfințit sărutarea ce de pace.”

3. Arhieria

Izvorul preoției depline sau al arhieriei este Însuși Mântuitorul Hristos Care lucrează prin preoții și episcopii Bisericii în Duh, „prin mâna acestora, întrucât ei fac toate gesturile sfințitoare și spun toate cuvintele și rugăciunile Lui și către El cu conștiința că slujesc Lui și prin El, Tatălui”

În lumea greacă termenul έπίσχοπος cu sensul general de ocrotitor, supraveghetor, observator sau purtător de grijă, atât în domeniul profan cât și în cel religios. În chip obișnuit în vechime, aproape pretutindeni, unde se vorbea limba greacă, acest nume era acordat atât zeilor cât și demnitarilor de frunte ai statului, ai cetăților, ai comunelor și ai templelor. Uneori acest se da lui Dumnezeu în sensul de judecător sau cercetător.

În Noul Testament întâlnim termenul episcop de foarte puține ori (5) dar nu cu înțeles restrâns de astăzi ci că nume pentru slujitorii bisericești din treaptă a două sau a treia a ierarhiei. Cu acest sens îl găsim și la Dionisie care spune: ”ierarhul are misiunea de a conduce ordinul al doilea adică al preoților.” Ordinul ierarhilor are putere desăvârșită în Biserica, el împlinește îndeosebi funcțiile cele mai desăvârșite ale ierarhiei: învață explicând învățăturile cele sfințite și arată ce lucrări și puteri sfinte le corespund lor.

Iată cum descrie Dionisie Pseudo-Areopagitul această consacrare: ”Bărbatul ce este admis la sfințirea cea ierarhicească, pleacă ambii genunchi în fața altarului, pe cap are Scripturile cele de Dumnezeu inspirate în mâna ierarhului ce îl sfințește. În această poziție este sfințit el de ierarhul ce îl consacră prin rugăciunile cele mai sfinte. Apoi i se imprimă de către ierarhul sfințitor pecetea semnului crucii, i se face strigarea sfânta a numelui și la sfârșit i se da sărutarea păcii.”

Ierarhii, preoții și diaconii când primesc consacrarea cea sfânta au că note comune: pășirea în fața dumnezeiescului altar, plecare genunchilor, punerea mâinilor, imprimarea semnului crucii, anunțarea numelui și sărutarea păcii. Se deosebește la ierarhi punerea Sfintei Scripturi pe cap, lucru ce nu se face ordinelor de sub el, la preot aplecarea ambilor genunchi, iar la diaconi plecarea unuia singur. Pășirea spre Sfântul Altar și plecarea genunchilor arată că el trebuie să se supună întreagă lui viață lui Dumnezeu, iar când ierarhul își pune mâna pe capul celui ce este hirotonit arată pază celui ce da sfințirea (Dumnezeu) în care umblă cei consacrați, fiind iubiți părintește, că niște fii sfinți.

Semnul crucii pe care îl face ierarhul deasupra capului celui ce se hirotonește înseamnă nimicirea poftelor trupești. Anunțarea consacrărilor și strigarea numelui celui ce se sfințește o face ierarhul cu glas tare pentru a arată că sfințitorul cel iubitor de Dumnezeu descoperă numai alegerea dumnezeiască, pentru că nu el însuși admite pe candidați la sfințirea cea sacerdotală prin propriul sau har, ci numai pentru că el este determinat de Dumnezeu la actele de sfințire ale ordinului ierarhic. Chiar Iisus Hristos nu S-a proslăvit pe Sine cum spun Scripturile, ci Tatăl cel ce a vorbit cu El L-a proslăvit: ”Tu ești preot în veac după rânduiala lui Melchisedec.”

Spre deosebire de diacon și preot la hirotonia unui episcop se pune pe capul și grumazul acestuia Sfânta Evanghelie, această fiindcă puterea și știință desăvârșită a întregii preoții este dăruită ierarhilor celor plini de Dumnezeu de către bunătatea divină. O deosebire care se face la hirotonia preotului de cea a diaconului este modul de a îngenunchea în momentul sfințirii sau hirotoniei, diaconul îngenunchind doar cu piciorul drept iar preotul cu ambele picioare. Diaconul apleacă numai un genunchi pentru că este mărginit numai la oficiul curăției, îndeplinește, precum se cuvine, numai pregătirea celor ce se află în stadiu curăției și-i așază la picioarele dumnezeiescului altar. Preoții dimpotrivă pleacă ambii genunchi deoarece cei inițiați de dânșii în chip sacru nu sunt numai curățiți ci și desăvârșiți sacramental, că să fie vrednici și capabili de contemplarea cea mistică.

Că și preotul, ierarhul își pleacă ambii genunchi dar spre deosebire de acesta el are Evanghelia pe cap pentru că poate ridică prin mijlocirea puterii sale ierarhice, pe cei ce i-a curățit puterea diaconului, i-a luminat puterea preotului, spre o cunoaștere mai adâncă a sfințitoarelor taine, ce sunt primite de dânșii după a lor vrednicie.

Autorul scrierilor areopagite prezintă în această opera toată lucrarea prin care oamenii sunt făcuți tot mai asemenea cu Dumnezeu, ca o împărtășire a lor de la lumina și puterea ce se propagă din Dumnezeu prin ierarhia care desăvârșește cu sfințenie tainele propriei iluminări. Așadar, ierarhia bisericească, este deosebită de popor, și este o instituție fundamentată temeinic scripturistic, adică tradițională și absolut necesară pentru mântuirea credincioșilor, iar Ierarhia bisericească, în frunte cu episcopul, nu-L înlătură pe Hristos din Biserică, ci lucrează în Biserică, împreună cu Biserica, care-L cuprinde și pe El. Sfântul Ciprian spunea: „Episcopus in Ecclesia, et Ecclesia in Episcopo”, arătând astfel că Biserica nu poate exista fără Episcop, care, este reprezentantul lui Hristos în mod văzut. “El deține în mod văzut și deplin locul lui Hristos în Biserică, ca sfințitor, învățător și păstor al sufletelor credincioșilor săi”, pe care îi conduce spre destinul lor potrivit Evangheliei lui Hristos.

„Destinul omului în creștinism este acela de a ajunge un Hristos prin asemănare, adică un fiu adoptiv al lui Dumnezeu, sau de a ajunge Dumnezeu nu prin identitate ci prin participare la natura Dumnezeiască”, iar specificul orto-doxiei fiind orto-praxia în care se face comuniunea și trecerea teandrică de la om spre Dumnezeu, prin mijlocirea Sfintelor Taine administrate de Marele nostru Arhiereu Iisus Hristos prin Sfânta noastră Ierarhie Bisericească în Sfintele slujbe ale Cultului Ortodox și în toate lucrările cu care Dumnezeu i-a însărcinat pe slujitorii săi.

Este vrednic de menționat că până și între oamenii din afara bisericii aceia care sunt credincioși se află într-o stare ierarhică superioară, mai potrivită cu demnitatea pentru care a fost creat omul deoarece încă de la creare, omul a fost înzestrat cu mai multe demnități: împărat al întregii firi, vestitor al voii lui Dumnezeu pe pământ dar și „preot mulțumind și slăvind pe Dumnezeu în numele său și al necuvântătoarelor.

Lucrarea preotului nu era total diferita de cea a episcopului, doar prin hirotonie cei doi se diferențiau. In lucrarea lor de sfințire si propovăduire erau preoți care depeșau frații lor de slujba, dar erau si preoți care primea calificativul de preoți episcopi pentru a evidenția lucrarea de păstorire. Însă in timp, odată cu stabilirea terminologiei, fiecare termen a ajuns sa exprime

lucrarea specifică fiecărei trupe ierarhice. Lucrarea preotului ajung sa fie de sfințire si propovăduire, iar pentru episcop îndatoririle fiind ce cârmuire și păstorire.

Mărturiile nou-testamentare despre hirotonia episcopilor, ni-i prezinta pe:

Sfântul Iacob , fratele Domnului, ca cel dintâi episcop al Ierusalimului. Acesta

era alături de Petru si Ioan ca stâlpi ai bisericii;

Simeon, frate al lui Iacob si fiu al lui Cleopa, este hirotonit al doilea episcop al

Ierusalimului:

In Creta îl aflam pe Tit, ucenicul Sfântului Apostol Pavel;

Iar ca prim episcop al Efesului îl aflam pe Timotei, cel mai iubit ucenic al

Apostolului Neamurilor- Sfântul Pavel.

Capitolul 3: Ascultarea față de ierarhia bisericească

Ascultarea, porunca divină, datorie canonică și datorie legală

Raporturile de ascultare dintre Mântuitorul si Tatăl ceresc au devenit model in ceea ce privește raporturile de ascultare dintre credincioși si toți cei care prin funcția pe care o îndeplinesc se arata întrunind in ei o putere din încredințarea de sus. Mântuitorul zice: "Când se va înalta Fiul Omului atunci veți cunoaște ca Eu sunt si ca de la Mine nu fac nimic, ci după cum M-a învățat pe Mine Tatăl, aceasta vorbesc si ca Cel ce M-a trimis este cu Mine. Caci Tatăl Meu nu M-a lăsat singur, ca Eu desăvârșesc întotdeauna cele plăcute Lui" (Ioan VIII, 28-29).

Ucenicii Domnului au îndeplinit cu multa ascultare întotdeauna poruncile Domnului ca si episcopii următori Sfinților Apostoli, conștienți fiind ca ascultând de aceștia si supunând-se lor, fac acest lucru de-a dreptul Mântuitorului Hristos. Mântuitorul ridica astfel ascultarea la rang de porunca divina când zice: "Cine va asculta pe voi, pe Mine Mă asculta si cine va nesocotește pe voi, pe Mine Mă nesocotește, iar cel ce Mă nesocotește pe Mine, nesocotește pe Cel ce M-a trimis pe Mine" (Luca X, 16).

Astfel, ascultarea este întreaga urmare a lui Hristos, adică întreaga supunere fata de poruncile Mântuitorului si ale conducerii bisericești; întemeiată pe aceste cuvinte ale Domnului, constituie deci primirea si păstrarea învățăturii revelate de Mântuitorul Hristos ca voie a Tatălui ceresc. Manifestarea trăirii externe a credinței si a lucrării harului însă trebuia sa se desfășoare într-o buna rânduiala. Cadrul acestei rânduieli a fost stabilit prin normele religioase si morale, dar a fost delimitat mai precis după nevoi prin norme juridice, care au investit cu puterea legii de drept, anumite masuri luate de Biserica. Toate aceste legi nu sunt simple recomandări sau sfaturi lăsate la aprecierea conducerii si credincioșilor Bisericii, ci au pentru viața practica a Bisericii aceeași putere obligatorie de porunci sau norme imperative ca si cele morale si religioase.

Canoanele au fost adoptate de autoritatea bisericeasca in vederea asigurării si menținerii ordinii si bunei desfășurări a vieții bisericești. Canonul I al sinodului VII ecumenic precizează in acest sens: "cu bucurie primim dumnezeieștile canoane si întărim așezământul lor întreg si nestrămutat, date fiind de trâmbițele Duhului Sfânt, de prealăudații Apostoli si de către cele șase sfinte sinoade ecumenice si de către cele locale adunate spre a da astfel de așezăminte si de către Sfinții noștri Părinți".

Ascultarea de autoritatea bisericeasca si de rânduielile ei se întemeiază nu numai pe cuvintele Mântuitorului, ci ea trebuie privita si in cadrul învățăturii Bisericii despre puterea bisericeasca si despre ierarhie. Aceasta putere nu este decât lucrarea sfințitoare a harului, încredințata Sf. Apostoli, dar aceștia au transmis-o episcopilor, preoților si diaconilor, prin succesiune.

De aceea, in Biserică este necesar sa se practice, in vederea păstrării ordinii si disciplinei, ascultarea si respectarea ierarhiei, prin îndeplinirea normelor și dispozițiilor autorității superioare. In cadrul Bisericii se deosebesc trei categorii de ascultare:

– ascultarea pe care o datorează credincioșii clerului slujitor, fiind intre aceștia un raport de fii și părinți;

-ascultarea clericilor fata de treptele ierarhiei superioare;

– ascultarea in cadrul cinului monahal, care constituie unul din voturile pe care le fac cei care intra in monahism.

Dar, Biserica fiind o instituție si omeneasca, a fost nevoită, in decursul veacurilor, să adopte unele norme legate de natura ei sociala. Rostul acestora a fost acela de a îndrepta pe credincios, disciplinând-l, obișnuindu-l cu rânduiala si deprinzându-l cu săvârșirea faptelor bune, făcând-l in același timp folositor si semenilor lui.

Trăind in cadrul societății, in mijlocul căreia își dezvolta activitatea mântuitoare, Biserica a fost, după natura sa, supusa rânduielilor sociale, respectând-le si lucrând la observarea lor. Astfel, Biserica a urmat porunca Mântuitorului care a îndemnat de a da lui Dumnezeu cele ale Lui Dumnezeu si Cezarului cele care sunt ale Cezarului (Matei XXII, 21 , Luca XX, 25). De aceea, ascultarea implica si respectarea autorității de stat, precum si a normelor stabilite pentru buna conviețuire socială.

Misiunea și ascultarea de Ierarhia Bisericească în raport cu autoritățile umane:

Neascultarea de porunca divina a dus la căderea omului in păcat si la slăbirea puterii trupești si sufletești a acestuia. Neascultarea favorizează amăgirea de sine si auto-insuficiența, punând in calea îndreptării credinciosului piedici cu mult mai mari decât păcatele călcării. "Tot pomul care nu aduce roada se taie si se arunca in foc" (Matei VII, 19). Pe scurt, după cum spune Sf. Apostol Iacob, "Cel ce știe sa facă ce e bine si nu face, păcat are" (Iacob IV, 17).

Lucrarea dumnezeiasca, in scopul împăcării noastre cu Dumnezeu si a ridicării din nou a firii omenești la slava dumnezeiasca, s-a săvârșit chiar de Dumnezeu prin ascultare. Dumnezeu Tatăl a voit ca Fiul sa Se întrupeze si sa Se jertfească pentru păcatele lumii, iar Dumnezeu Fiul a împlinit voința Tatălui Sau, întrupând-Se ca Iisus Hristos si făcând-Se ascultător pana la moarte, cu moartea pe cruce (Filipeni II, 8).

Dar Mântuitorul a arătat o ascultare desăvârșita supunând-Se nu numai voinței lui Dumnezeu Tatăl, dar si voinței oamenilor celor ce aveau calitatea de părinți ai Săi, Fecioara Maria si Iosif (Luca II, 51). In aceasta ascultare dovedita de Mântuitorul si in poruncile date de a urma calea pe care El însuși a mers, rezida îndatorirea noastră de a asculta pe Dumnezeu si pe reprezentanții Săi, iar orice forma de viața sociala oricât de simpla, are nevoie de o putere superioara care sa coordoneze străduințele tuturor membrilor ei spre binele obștesc si sa asigure, in același timp si binele individual. Prin urmare, Dumnezeu vrea o societate ierarhica, alcătuită din conducători însărcinați cu conducerea si comanda si din supuși care trebuie sa se supună si sa asculte.

Astfel, in calitate de creștini ortodocși datoram ascultare ierarhiei bisericești, potrivit cuvintelor Mântuitorului "Cine asculta de voi, de Mine asculta" (Matei XVIII, 17).

Datoram, de asemenea, ascultare stăpânirii lumești, întrucât legea suprema a statului este binele comun al poporului si nicidecum voința stăpânilor in contrazicere cu acest bine. Iar aceasta supunere nu trebuie făcută "numai de teama pedepsei, ci pentru cugetul vostru" (Romani XIII, 5). Aceste cuvinte ale Sf. Apostol Pavel ne arata totodată ca orice ascultare implica libertate, adică voința omului de a merge pe calea binelui. Ascultarea devine astfel calea adevăratei libertăți si ea trebuie întemeiată pe iubire.

Date fiind aceste precepte, in mod implicit neascultarea are ca urmare robia egoismului si deci constituie un păcat. Neascultarea apare astfel, ca orice păcat, o îndepărtare de Dumnezeu, adică părăsirea izvorului adevărat al fericirii noastre. Neascultarea constituie o ofensa grava adusa lui Dumnezeu, o necinstire a majestății Sale nemărginite, o nesocotire a puterii Sale supreme, un atentat contra proniei Sale. Toate acestea îl încarcă pe autorul lor de vina si-i atrag pedepsele sau sancțiunile cuvenite. Aceste pedepse sunt dictate de Biserica in numele lui Dumnezeu, urmărind îndreptarea celui care a păcătuit prin neascultare.

Puterea Bisericii de a pedepsi se bazează pe dreptul divin. Iisus Hristos spune ucenicilor Sai ca cel care "nu va asculta de Biserica sa-ti fie ca un păgân si vameș" (Matei XVIII, 18). Din aceleași cuvinte rezulta dreptul Bisericii de a pedepsi pe cei care încalcă legile ei, legi primite de la însuși Mântuitorul.

Așadar, in Biserica ființează o putere legislativa independenta, care are menirea sa păstreze realitățile de drept din Biserica, chiar prin constrângerea celui care greșește și dorește să rămână membru al Ei. Scopul acestei puteri bisericești este mântuirea tuturor membrilor Bisericii, iar condiția și consecința ei este ascultarea.

Astfel, neascultarea constituie o încălcare a legilor bisericești si deci un delict. Delictul neascultării poate fi contra credinței, contra lucrurilor sfinte, contra persoanei sau a aproapelui si contra societății. Si, ca orice delict, neascultarea se pedepsește, in scopul de a îndrepta pe cel ce a greșit si a reabilita autoritatea ascultării, atât in ochii delicventului, cat si in fata celorlalți, având rol moralizator si preventiv si pentru a menține ordinea stabilita de Dumnezeu prin Biserica.

C. Neascultarea de Ierarhia Bisericească și impedimentele puse de neascultare Misiunii Bisericii:

Sf. Apostol Pavel îndeamnă pe ascultători zicând: "Ascultați pe învățătorii voștri si va supuneți lor, fiindcă ei veghează pentru sufletele voastre, având sa dea seama de ele" (Evrei XIII, 17).

In virtutea poruncii mântuitorului, ca Sf. Apostoli si urmașii lor sa propovăduiască la toate neamurile învățătura de credință revelata prin Sine de Dumnezeu-Tatăl, Biserica are o întreită activitate: predicarea Evangheliei, deci activitatea învățătorească, săvârșirea Sfintelor Taine, adică activitatea cultica, si activitatea de conducere, ceea ce înseamnă si disciplinarea membrilor ei, toate acestea in vederea mântuirii lor.

Având in vedere aceasta întreită manifestare a activității clericilor, neascultarea îmbracă forme diferite si anume: cu privire la învățătura, cu privire la cult si cu privire la ordine si disciplina potrivit canoanelor si legilor bisericești.

a) Cu privire la învățătură

Ascultarea canonica este prevăzută nu numai de canoanele si legile bisericesti, ci si de învățătura de credință. Nerespectarea învățăturii de credință duce la apostazie, erezie, schisma si simonie. In aceste delicte au căzut si cad toți cei care, in mod voluntar, se leapădă de toate învățăturile de credință ale Bisericii si deci si de Hristos.

I. – Apostazia – constituie una din abaterile bisericești grave împotriva credinței. Canoanele bisericești considera apostazie tăgăduirea calității de creștin, de cleric sau de monah. Canoanele condamna apostazia, sub diferitele ei aspecte. In acest sens sunt edificatoare canoanele 62 apostolic si 1-9 ale Sinodului din Ancora. Despre apostazie si consecintele la care se expun cei care s-au lepădat de Hristos tratează si Sf. Vasile cel Mare in canoanele 73, 82 si 83 4, Sf. Grigore de Nyssa in canoanele 2 si 3 . Din cuprinsul acestor canoane se desprind cele doua aspecte ale apostaziei clericilor: apostazia din cler si apostazia de la credință.

II. – Erezia este, de asemenea, o abatere grava de la dreapta credință a Bisericii Creștine Ecumenice. Ea consta in tăgăduirea unor anumite dogme ale Bisericii. O serie întreaga de canoane condamna erezia ca pe o plaga a Bisericii, făcând însă distincție in ceea ce privește lepădarea făcută cu știință si voință si lepădarea din neștiința.

Canonul 21 al Sinodului de la Gangra interzice ortodocșilor sa aibă comuniune cu ereticii, iar canonul 45 apostolic 9 oprește pe creștinii adevărați sa se roage cu cei care au căzut in erezie. Canonul 14 al sinodului IV ecumenic hotărăște sa nu se încheie nici o căsătorie cu ereticii.

Totuși, unele prevederi canonice atrag atenția ortodocșilor sa fie toleranți cu ereticii pe care sa-i "trateze blând si pașnic". In schimb, hirotonia lor nu este considerata valida 12, iar primirea lor in Biserica este acceptata numai daca anatemizează toate ereziile sau fac pocăință atunci când sunt pe moarte.

III. – Schisma este definita de legiuirile bisericești ca despărțire de Biserica pentru înțelegerea deosebita a unor norme de disciplina, morala si cult ale învățăturii Bisericii. De asemenea, se considera schisma nesupunerea si refuzul de a asculta autoritatea bisericeasca legala, chiar si după ce a fost atenționat in diferite moduri.

Canoanele bisericești condamna neascultarea in ceea ce privește îndatoririle legate de cultul divin. Se prevede pedeapsa afurisirii pentru cei care profanează locașul de cult in diferite feluri. Canoanele 74 al Sinodului trulan, 28 al sinodului de la Laodiceea si 42 al Sinodului de la Cartagina, interzic sa se facă ospețe in biserică sau sa se aștearnă culcușuri in "interiorul casei Domnului". Se interzice orice fel de negustorie in curtea bisericii (canonul 76 al sinodului trulan), si se prevăd, de asemenea, pedepse pentru cei care își însușesc obiecte de cult pentru folosința proprie (canonul 72, 75 apostolic)17, sau pentru cei care jefuiesc mormintele (canonul 66 al Sf. Vasile cel Mare).

Neascultarea fata de treptele ierarhice este condamnata de diferite canoane care prevăd caterisire pentru episcopul care se dezbina de Sinod (canoanele 1-2 ale sinodului III ecumenic), anatema pentru preoții care se ridica împotriva episcopului (canonul 11 Cartagina) M, iar mireanul sa se afuriseasca.

IV. – Simonia constituie unul din cele mai grave delicte bisericești constând in vinderea si cumpărarea darului Duhului Sfânt ca si a oricărei demnități bisericești. Canoanele 29 si 30 apostolice condamnând simonia relevă faptul ca acest delict se săvârșește nu numai prin cumpărarea cu bani a preoției in toate cele trei trepte ierarhice, ca si in orice oficiu sau funcțiune bisericeasca, ci si atunci când toate acestea se acorda, candidaților nu pentru merite, ci de teama autorităților care intervin. In asemenea cazuri se împiedica "îndeplinirea îndatoririi canonice de a se examina cu deosebita grija, toți candidații pentru alegerea si promovarea celor mai vrednice elemente in funcțiunile bisericești in general si in preoție in special".

Canonul 2 al sinodului IV ecumenic înfățișează cadrul larg in care poate fi săvârșita simonia si consecințele care se impun când se dovedește un asemenea delict.

Același canon 2 al sinodului IV ecumenic arata ca la credincioșii laici, obiectul simoniei îl formează mijlocirea traficului cu darul spiritual, ajungând sa fie pedepsiți chiar cu anatemizarea. O forma de simonie este considerat nepotismul, pe care îl condamna canonul 76 apostolic care spune ca "nu se cuvine episcopului a hirotoni la demnitatea episcopului pe cine voiește, făcând dar fratelui sau fiului, sau altei rude…".

Ca formă de neascultare in Biserica este si desconsiderarea sau călcarea canoanelor si prescripțiilor legilor bisericești. Canoanele sunt obligatorii pentru toți membrii Bisericii, fapt exprimat de canonul 2 al sinodului trulan si canonul 1 al sinodului VII ecumenic. Canonul 2 al sinodului trulan zice : "nimănui sa nu-i fie iertat a modifica canoanele mai înainte arătate sau a le desființa sau a primi, afara de acestea alte canoane născocite de oricare cu inscripții false de către cei care au căutat sa neguțătorească cu adevărul…". Iar Sf. Părinți ai sinodului VII ecumenic au exprimat intru-totul adeziunea la toate hotărârile canonice de pana la data respectiva.

Aceste precepte vădesc clar ca nimeni nu are voie sa vatăme legea bisericeasca general-obligatorie sau sa desființeze, in mod arbitrar vreun canon si sa-l înlocuiască cu altul, ci toate canoanele trebuie sa fie obligatorii pentru toți. Cei care vor încalca hotărârile in cauza sunt supuși pedepselor menite sa mențină ordinea in Biserica.

Încă de la început Biserica a avut grija ca totul ca se desfășoare in ordine, care trebuie sa domneasca in primul rând in mijlocul slujitorilor bisericești. "Primind dreptul de administrare a dumnezeieștilor taine, clericii sa nu săvârșească in parohiile încredințate lor, nimic fără știrea si învoirea episcopului de care depind din punct de vedere canonic".

În legătură cu ascultarea canonica, in canonul 39 apostolic se precizează: "Prezbiterii si diaconii sa nu săvârșească nimic fără învoirea episcopului, caci el este cel căruia i s-a încredințat poporul Domnului si de la el se va cere socoteala pentru sufletele lor". Ca ascultare de autoritate este considerata si dispoziția canonului ,11 Cartagina, care condamna pe cei ce se ridica împotriva autorității bisericești. Prin canonul 23 al sinodului IV se interzice plecarea monahilor sau clericilor in alta eparhie, fără aprobările cuvenite. Iar canonul 33 apostolic proclama : "Nici unul dintre episcopii si prezbiterii sau diaconii străini sa nu se primească fără scrisoare de recomandare si aducând-le pe acestea sa se cerceteze si daca vor fi propovăduitori ai dreptei credințe sa se primească, iar de nu, dându-li-se cele de trebuința, sa nu-i primiți la împărtășire, fiindcă multe se fac prin amăgire". Si canonul 57 al Sinodului de la Laodiceea atrage atenția "sa nu se facă nimic fără socotința episcopului".

Canoanele Bisericii au prevăzut diferitele îngrădiri si pedepse pentru neascultarea de autoritatea bisericeasca, cea care in virtutea succesiunii apostolice deține legi pentru buna desfășurare a vieții bisericești.

Pedepse care se pot aplica celor vinovați de delictul neascultării potrivit canoanelor si legilor bisericești actuale

Pedepsele sunt mijloace de disciplinare care se impun cuiva in cazul călcării legii, in scopul de a îndrepta pe cel ce a greșit, a reabilita autoritatea legii fata de delicvent si cu rol moralizator si preventiv fata de ceilalți membri ai societății pentru a menține ordinea.

In general pedepsele prevăzute de legile actuale bisericești sunt in spiritul pedepselor prevăzute in canoanele Bisericii.

1. in funcție de gravitatea delictului, potrivit canoanelor clericul care comite delictul neascultării poate fi supus următoarelor pedepse:

a) Admonestarea sau sfatul si dojana duhovniceasca de care sunt pasibili si clericii pentru cazuri de abateri mai ușoare (canonul 19, sinodul IV ecumenic) sau pentru delicte mai grele săvârșite fără intenție (canonul 15 apostolic, 16 I ecumenic; 23 IV ecumenic).

b) Strămutarea (transferarea) delicventului din locul care i se cuvine după sfințire sau după timpul promovării intre cei din ultimele ranguri. Canonul 7 Trulan specifica faptul ca acest canon se da celor care năzuiesc spre un rang mai înalt decât ii permite situația sa canonica sau legala.

c) Suspendarea temporara din funcție (canonizarea).

Canonul 36 apostolic decretează ca cel făcut vinovat de delicte mai mari împotriva autorității bisericești, sa fie suspendați și trimiși pentru canonisire la mânăstiri sau la catedrala episcopala.

d) Interzicerea temporara de a săvârși serviciile divine.

La aceasta pedeapsa sunt supuși aceia care săvârșesc păcate pe care niciodată nu si le pot șterge pentru a putea săvârși toate îndatoririle preoțești (canonul 9 Neocezareea), sau cei care-si revendica drepturi nemeritate la săvârșirea funcțiilor preoțești.

e) Destituirea pentru totdeauna din serviciu. Se aplica pentru îndeplinirea neregulata a serviciului de către persoanele clericale, care au un rol de conducere in ierarhie. Canonul 16 al Sinodului I-II prevede aceasta pedeapsa pentru un episcop care își părăsește in mod nejustificat eparhia, canonul 16 Antiohia, daca ocupa in mod forțat o eparhie, iar canonul 15 apostolic, daca un preot părăsește locul de serviciu in mod voit, fără permisiunea cuvenită.

f) Oprirea pentru totdeauna de la funcțiile preoțești, dar cu păstrarea dreptului de a purta numele de cleric si de a avea demnitatea clericala.

Aceasta pedeapsa se aplica celor care comit delicte, care produc sminteala in popor, dar au fost făcute din neștiința si cei in cauza s-au căit ulterior, cei ce slăbeau in credința in timpul persecuțiilor (canonul 1 Ancira), sau au contractat căsătorie ilegala din neștiința, înainte de căsătorie (26 trulan, 8, 9 Neocezareea).

g) Caterisirea sau oprirea pentru totdeauna de la savarsirea funcțiunilor preoțești o data cu pierderea numelui si demnității de cleric. Aceasta pedeapsa este prevăzută pentru cei care comit delicte mai mari contra legilor ierarhiei. Clericii cu aceasta pedeapsa pierd dreptul de a săvârși cele sfinte, de a învață si de a pastori, precum si drepturile la onorurile ce li se acordau in calitate de clerici, si apoi sunt șterși din catalogul clericilor si trecuți in rândul laicilor. Canonul 3 al Sinodului de la Antiohia prevede pentru aceștia "sa se reintegreze la locul sau". Pentru episcopul care l-ar primi caterisit, se propune epitimie ca unul care strica legiuirile bisericești. Iar canonul 21 Trulan dispune ca cel caterisit sa nu mai poată fi reprimit in rândul ierarhiei niciodată.

h) Caterisirea deodată cu afurisirea.

Aceasta pedeapsa implica, pe lângă caterisire, si excluderea pentru o perioada din rândul laicilor, a celui caterisit. Se aplica mai ales atunci când un cleric caterisit săvârșește funcțiuni spirituale, sau daca comite un delict egal cu cel pentru care a fost caterisit sau care violează baza credinței si a Bisericii. Canonul 28 Apostolic decretează ca cel caterisit care oficiază slujbe religioase "sa se taie cu totul de la Biserica".

i) Anatema.

Constă în excluderea definitivă a unei persoane din Biserică. Biserica uza de aceasta numai in cazuri grave si in extrem, deoarece nici un mijloc nu mai ajuta la îndreptare. Balsamon numește anatema drept îndepărtare de la Dumnezeu. Canonul I al sinodului II ecumenic decretează ca "sa fie anatemizat tot eresul, pentru a nu se desființa credința.

Aceste pedepse sunt prevăzute si pentru cei care comit delicte împotriva demnitarilor civili. Canonul 84 apostolic prevede : "Daca va defăima cineva fără dreptate pe împăratul sau pe dregător, sa ia pedeapsa si daca va fi cleric sa se caterisească, iar daca va fi laic sa se afurisească". Așadar, Biserica in toate timpurile a privit respectarea autorității laice legale si supunerea fata de aceasta ca pe una dintre cele mai sfinte datorii ale membrilor ei.

Pentru mireni, in afara de admonestare si dojana, canoanele mai prevăd postul, rugăciunea însoțita de metanii (canoanele 1, 3, 5, 6, 9-11, 13, 16, 20, 23-24, 29, 31, 37, 41, 48, 49-64 Ioan Ajunătorul), cântările bisericești (canonul 8, 9, 48, Ioan Ajunătorul), frecventarea bisericii cu asistarea la slujbe (canonul 1, 26 Ioan Ajunătorul) ; trimiterea la biserica in fiecare săptămâna la cate o liturghie (canonul 26 Ioan Ajunătorul).

Toate aceste pedepse sunt temporare. Ca pedeapsa definitiva este excomunicarea sau afurisirea. Excomunicarea este de cinci feluri: excluderea de la primirea Sfintei împărtășanii; excluderea de la Sf. Împărtășanie si de la rugăciunile Bisericii; îndepărtarea din comunitatea credincioșilor; lepădarea definitiva din Biserica prin anatema (afurisenie sau blestem). Ultima categorie de excomunicare se aplica numai clericilor si prevede oprirea de la savarsirea celor sfinte.

Capitolul 4: Misiunea Patriarhilor României

Biserica Ortodoxă este una care deține deplinătatea eclesială întru Adevărul lui Hristos. Bisericile Ortodoxe sunt autocefale, având fiecare conducerea sa proprie independentă, ele nu sunt despărțite una de alta, ci formează o singură Biserică, o mare familie, unită prin comuniunea de credință și de cult, ca și prin organizarea administrativă, prin respectarea canonicității și a tradițiilor ei multiseculare .

Autocefalia nu contravine unității, iar unitatea nu respinge autocefalia.

Fiind în același timp autocefale și unite între ele, Bisericile Ortodoxe au avut posibilitatea să înțeleagă în mod corect și ecumenismul și scopurile acestuia. Pornind de la propria sa organizare și viețuire, Ortodoxia apreciază ca posibile, juste și necesare eforturile Mișcării Ecumenice, îndreptate spre o conlucrare frățească a bisericilor separate, în scopul unirii lor. De aceea Biserica Ortodoxă a acordat, încă de la început, o atenție deosebită ecumenismului .

Encicla Patriarhiei Ecumenice din 1920, în care se propune înființarea unei ,, Comuniuni-Koinonia- a Bisericilor creștine” , constituie un document istoric al Mișcării Ecumenice moderne. Atunci Biserica Ortodoxă Română, răspunzând la Enciclica patriarhului Dorotei al Constantinopolului, și-a exprimat adeziunea ei pentru mai buna cunoaștere, apropiere și conlucrare a Bisericilor creștine de pretutindeni. Ortodoxia a simțit nevoia să facă înțeleasă în sânul său propriu, ca și pentru celelalte confesiuni creștine, semnificația Bisericii sobornicești pentru biserica locală și invers .

Principiul sinodal al ortodoxiei de la stabilitatea în credință ( Cele VII Sinoade ecumenice) și până astăzi s-a dovedit benefic pentru toți creștinii și Bisericile care doresc unitatea în Hristos. De aceea clerul, ierarhii și credincioșii văd în Patriarh nu un stăpân ci un Părinte al tuturor, un frate egal cu toți ierarhii și un răspunzător pentru sufletele credincioșilor din obște ( enoriași, monahi și monahii). În această măsură Patriarhul coordonează direct sau prin instituțiile de sub ordine și tendința firească de a primi în familia ortodoxă pe alții de alte confesiuni. Așa se face că un patriarh ortodox este prin vocație apărător al dreptei credințe, slujitor prin arhieria Mântuitorului și păstrător al Cincizecimii.

În acest context se înscrie activitatea ecumenică a întâistătătorilor Bisericii noastre care este destul de bogată.

Patriarhul Miron Cristea ( 1925-1939):

Este cel care a căutat să oficializeze și să creeze un statut propriu misiunii și Ecumenismului local. El este considerat pionier al Mișcării ecumenice și Întâiul ierarh ortodox care a propus pregătirea și întrunirea unui mare și Sfânt Sinod al Bisericii Ortodoxe. Congresele bisericești din acel timp( Constantinopol și Vatoped 1923-1924) au fost susținute de către întreaga ortodoxie, iar succesul lor se datorează și delegaților Bisericii Ortodoxe Române. Permanent se făcea apel la credincioșii diferitelor culte pentru închegarea sufletelor în simpatie pentru împărtășirea practică, pentru apropiere și colaborare, pentru înțelegere și respect.

Conferința de la Sinaia ( 22-23 Septembrie 1924) a Ligii pentru înfrățirea popoarelor prin Biserici, a fost un preludiu al întăririi Ecumenismului local în formare, cât și a lărgirii orizontului pentru viitoarele organizații bisericești sau creștine mondiale.

Odată cu alegerea și instalarea primului patriarh al României în persoana lui Miron Cristea ( 4 februarie 1925), înțelegerea, colaborarea și dialogul între cultele din România primesc o nouă formă.

Vizita în Anglia și contactele cu personalitățile ecleziastice din diferite Biserici au avut o influenta deosebită asupra dorinței de a strânge românii de pretutindeni în jurul Vetrei strămoșești: România și Focul ei sacru: Biserica Ortodoxă. În acest sens, a reorganizat misiunile românești în Europa Occidentală și mai ales în Canada și S.U.A. Pentru pelerini români de pretutindeni a ridicat la Ierusalim și Iordan locașuri ortodoxe românești, acestea numindu-se până astăzi Așezămintele românești de la Locurile sfinte.

Un punct important al înlăturării diferențelor de sărbători și aniversări dintre creștini, un act cultural, responsabil trainic și științific, de apropiere și ecou cu adevărat ecumenic a fost Trecerea la îndreptarea calendarului ( 14 Octombrie 1924). Acest fapt a constituit o bază concretă a Ecumenismului practic local a perioadei de păstorire ca patriarh a lui Miron Cristea: calendarul comun. O bază reală a suporturilor dintre culte.

II. Patriarhul Nicodim Munteanu ( 1939-1948)

Cu studii la Chișinău și Kiev, este continuator al tradițiilor de frățietate între Bisericile și cultele din țara noastră. Chemat la responsabilitatea de Întâistătător al bisericii ortodoxe române în vremuri de restriște, în timpuri de instabilitate politică, teroare și amenințări, patriarhul Nicodim s-a orientat nu ca un diplomat și om al timpului, ci ca un slujitor înțelept al chiliei sale, cu sfaturi și cu scrisul.

Cu toată amărăciunea vremii, când fascismul și ideologia acestuia încerca să strivească umanul și să distrugă ,, semințiile” și mai ales națiunea iudaică, Patriarhul Nicodim tipărește lucrarea: Istoria biblică.

Față de rănirea demnității naționale a românilor, prin încheierea umilitorului concordat cu Vaticanul, din 1929, fată de imixtiunea în viața poporului nostru , patriarhul ia atitudine și condamnă acest act. Conștient de ceasul momentului, Patriarhul biblic-cum i se mai spunea lui Nicodim, cerea cu insistență preoților și călugărilor intensificarea misiunii pentru stoparea prozelitismului sectant și întărirea ecumenismului tradițional al Bisericii Ortodoxe Române cu cultele, cu credincioși aparținând minorităților conlocuitoare.

Cu toată greutatea războiului, Biserica Ortodoxă Română și-a continuat misiunea sa de veacuri de a mângâia, de a încuraja, de a da nădejde înspre mai bine celor în necazuri și în nevoi, s-a reorganizat învățământul teologic, s-au intensificat legăturile cu parohiile și eparhiile Ortodoxe Române de peste hotare, s-au trimis delegați la congrese ecumeniste pentru prestigiul ortodoxiei românești.

Pentru consolidarea Ecumenismului local, la îndemnul Patriarhului Nicodim, se convoacă și are loc sub păstorirea sa un congres al cultelor, care cerea oricărei religii bunătate, iubire pentru semenul său, indiferent de credința lui, adică omenie și mare curaj. Ierarhii și clericii români au protejat de furia fascisto-ariană pe mozaici, congresul respectiv cerea față de aceștia dragoste și intervenții.

La înmormântarea sa, ca de altfel și la înmormântarea patriarhului Miron, au participat și reprezentați ai cultelor din România, ca o dovadă de netăgăduit a Ecumenismului local.

III. Patriarhul Iustinian Marina ( 1948-1977)

El vine în Scaunul patriarhal cu o vastă experiență a preotului de parohie, cu o cunoaștere aleasă a sufletului românului, cu realizări pastorale din parohia Băbeni, Râmnicu –Vâlcea și apoi din Moldova, cu dorința de a înfăptui înțelegere și frățietate a tuturor fiilor acestui pământ, indiferent de credința lor religioasă sau de apartenența națională.

În scurt timp, Patriarhul Iustinian a vindecat rana internă a ,, uniației”, ce chinuia Biserica noastră de 250 de ani, prin revenirea la Biserica-mamă a fraților înșelați (21 Octombrie 1948), s-a renunțat la concordatul cu Vaticanul (1948), s-a pregătit, s-a organizat și s-a realizat Întâia canonizare a unor Sfinți români și generalizarea cultului lor (1950-1956), s-au reorganizat, în vederea intensificării misiunii și stopării prozelitismului, Eparhiile Patriarhiei Române. În această situație, Biserica Ortodoxă Română a chemat la colaborare toate cultele din țară. Ecourile primului Congres mondial la partizanilor păcii, ținut la Praga și Paris ( 20-25 aprilie 1949), pătrunseră în conștiințele tuturor oamenilor de pretutindeni.

În cursul anului 1952, conducătorilor Bisericilor și cultelor creștine li s-au alăturat alte culte tradiționale, necreștine: Cultul mozaic și Cultul musulman.

Patriarhul Iustinian a deschis Bisericii Ortodoxe Române o Epocă ecumenică . Sub păstorirea sa, Patriarhia Română a intrat în dialog cu Biserica Angliei; a reluat legăturile cu Bisericile Vechi – Orientale, cu Bisericile Vechi-Catolice, cu Bisericile Evanghelice Naționale, cu Biserica Romano – Catolică; cu Bisericile Reformate, inițiind un dialog bilateral, în afara celui ecumenic prin Organizațiile creștine mondiale. A reluat legăturile de veacuri cu toți Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe, și mai ales cu Marea Biserică – soră Pravoslavnică a Rusiei (Consfătuirea de la Moscova, 1948). A fixat împreună cu Sfântul Sinod temele de Dialog frățesc sau ecumenic ce s-au discutat ( prin Rodos I,II, II) pentru viitorul Sinod al Ortodoxiei, fie cele de întrunire sau dialog cu celelalte Biserici.

În această perioadă, Biserica Ortodoxă Română a devenit un membru de bază în principalele organizații ecumeniste; CBE (1959), CEB ( 1961), CCP ( 1961).

IV. Patriarhul Iustin Moisescu ( 1977-1986)

Fiind o recunoscută personalitate ecumenică, un inițiator și pionier al ecumenismului, încă de la instalarea sa ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române asigura pe cei prezenți, întregul cler și credincioșii Bisericii noastre că va cultiva și va intensifica relațiile de dialog cu toate Bisericile și mărind, în același timp, importanta Ecumenismului local. A vizitat sediul CEB de la Geneva și apoi Biserica Evanghelică Luterană a Suediei. Patriarhul Iustin a fost întâiul Patriarh care a efectuat o vizită la comunitățile ortodoxe românești din S.U.A și Canada.

Încă de la începutul păstoririi sale, a încurajat munca și continuitatea Conferințelor teologice interconfesionale și a extins cadrul discuțiilor la temele de interes ecumenic general.

În sprijinul unității neamului românesc și cercetării obiective a trecutului nostru, s-a constituit și Comisia de istorie ecleziastică a Cultelor din România ( CIIEC ).

Un ecou al acestei Adunări a fost vizita făcută Patriarhiei Române de către Eminența Sa Roland Ber, Episcop romano-catolic de Rotterdam.

La manifestările festive cu prilejul Aniversării Centenarului Autocefaliei și a celor 60 de ani de la recunoașterea Patriarhiei Române, toți reprezentanții cultelor din tara noastră au scos în evidentă Ecumenismul local ca mijloc de frățietate și dragoste și în același timp ca ceva specific românilor și cu efect practic și imediat al libertății de conștiință.

V. Patriarhul Teoctist Arăpașul ( 1986)

A avut convorbiri cu patriarhi ortodocși încă din vremea când era Episcop-vicar, în calitatea sa de trimis sau însoțitor al Patriarhului Iustinian sau ca delegat la convorbiri din partea Sfântului Sinod al B.O.R. În același timp a primit delegațiile Bisericilor ortodoxe surori: Diodor al Ierusalimului, care a fost prezent și la instalarea P.F. Patriarh Teoctist, precum și vizita Patriarhului Maxim al Bulgariei.

De asemenea a mai avut întâlniri pentru întărirea unității ortodoxiei cu Piemn, Patriarhul Moscovei, cu Elias al Antiohiei, iar întâia vizită, ca Patriarh al B.O.R, a făcut-o Sanctității Sale Dimitrie al Constantinopolului .

Cu Bisericile Vechi orientale se vor intensifica legăturile, el face parte din grupul întâilor ierarhi ortodocși români care au vizitat s-au au priit vizite ale reprezentanților acestor Biserici ( America, Etiopia, Armenia, India, etc.), contribuind la intensificarea dialogului teologic.

Cu Bisericile din Comuniunea Anglicană se vor fundamenta temele din discuțiile generale și bilaterale.

O aleasă atenție a fost oferită Bisericilor Orientale, Prea Fericitul vizitând : India și mai ales Biserica din Malabar, Biserica Necalcedoniană-Coptă din Egipt. De o deosebită importantă și aleasă cinstire a fost încheierea studiului de Dialog dintre Bisericile Necalcedoniene și Bisericile Ortodoxe ( Geneva 1993-1994), prin care s-a propus unirea celor două familii de Biserici.

Biserica noastră continuă dialogul teologic cu Biserica Romano-Catolică. Legăturile cu această Biserică soră au culminat cu vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România, la invitația Prea Fericitului Patriarh Teoctist, între 7-9 mai 1999, prima vizită a unui papă într-o țară majoritar ortodoxă.

Patriarhii români au fost permanent exemplu prin vocație, slujire, prin dăruire și atitudine ecumenică.

Capitolul 5. Laici și rolul lor în misiunea Ierarhiei Bisericești

În Biserica Ortodoxă poziția și funcția misionarismului mirean în viața și dezvoltarea Bisericii se fundamentează și se lămurește deplin in baza celor doua teze doctrinale: preoția generala si Biserica – Trupul tainic al Domnului.

Preoția generala a creștinilor laici se întemeiază pe Sfânta Taină a mir ungerii. Caci spune sfântul apostol Petru către "cei împrăștiați printre străini", numindu-i "preoție sfântă": "Iar voi sunteți seminție aleasă, preoție împărăteasca, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca sa vestiți in lume bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunata". Toți creștinii au deci misiunea de a propovădui chemarea lui Hristos, toți formează "poporul lui Dumnezeu". Dar organizarea acestei misiuni este de datoria ierarhiei bisericești. Prin ierarhie se recunosc si se reglementează drepturile mirenilor la misionarism, caci ierarhia deține întreaga putere in Biserica.

Așadar, misionarismul laic, organizat și activ sub egida treptelor supraordonate ale ierarhiei, nu este o inovație dincolo de cadrul Ortodoxiei, ci o întoarcere la "instituțiunile creștinismului primar", care reprezintă întruchiparea clasica a celui mai adânc și mai autentic creștinism.

Potrivit Sfintei Scripturi, și creștinii mireni – nu în aceeași măsură ca misionarii ierarhici, ci pe măsura preoției lor generale – pot sa fie sarea pământului. Sfânta Scriptură zice: "După harul pe care l-a primit fiecare, slujiți altora ca niște buni iconomii ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu". Mântuitorul a zis: "Oricine Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, li voi mărturisi si Eu pe el înaintea Tatălui Meu care este in ceruri; iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda si Eu de el înaintea Tatălui Meu care este in ceruri". Marele apostol Pavel zice: "Nimeni sa nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui". Si dumnezeiescul Ioan Evanghelistul a scris: "Si noi suntem datori sa ne punem sufletele noastre pentru frați". Și iarăși îl auzim pe marele apostol Pavel zicând: "Cuvântul lui Hristos sa locuiască intru voi din belșug: învățați-va si mustrați-va intre voi, cu toata înțelepciunea" .

Creștinul mirean este dator sa lucreze la îndreptarea celor greșiți, după cum s-a scris: "Fraților, de va cădea vreun om in vreo greșeala, voi, cei duhovnicești, îndreptați-l pe unul ca acesta cu duhul blândeții, luând seama la tine însuti ca sa nu cazi si tu in ispita". Si iarăși zice: "Vouă vi s-a dat pentru Hristos, nu numai sa credeți intru El, ci si sa pătimiți pentru El, ducând aceeași lupta pe care ați văzut-o la mine și ați auzit-o despre mine" .

Și sfinții părinți, având în vedere învățătura Sfintei Scripturi, care îndeamnă pe toți creștinii la mântuirea fraților lor, învață și arată despre misionarismul laic ca este obligatoriu. Iată ce zice sfântul Ioan Gura de Aur in aceasta privința: "Spun aceasta nu numai celor arțăgoși, ci și vouă, care sunteți sănătoși, pentru ca voi pe toți aceia pe care ii cunoașteți, sa-i abateți cu sârguința și bunăvoința de la greșelile lor si sa-i aduceți înapoi la mama comuna (Biserica cea drept măritoare), caci nimic nu-i mai nobil decât armonia si pacea".

Daca cercetam istoria veche a Bisericii Creștine, aflam ca și femeile – deși nu predicau în biserică, având in vedere învățătura marelui apostol Pavel care le spune "sa tacă in biserica" (I Cor., 14, 34), in afara de biserica făceau cu adevărat misionarism. Ca sa ne dam seama de acest lucru, sa-l auzim pe apologetul Aristide de Atena care, arătând misionarismul femeilor creștine din acea vreme, zice așa: "Femeile creștine sunt curate ca fecioarele. Ele predica din dragoste (cuvântul lui Dumnezeu) sclavilor, sclavelor si copiilor acestora. Ele se străduiesc sa încredințeze pe sclavi si, daca aceștia sunt câștigați pentru credința in Iisus Hristos, atunci ei sunt numiți de-a dreptul – fără nici o deosebire – frați ai stăpânilor lor" . Iar bărbaților care sunt bine pregătiți, li se încuviința a predica chiar in biserica .

Ce anume pregătire trebuie sa aibă un misionar creștin ca sa poată predica in biserica ?

În primul rând trebuie sa fie acreditat de Biserica pentru a răspândi cunoștințele sale și celorlalți. El trebuie sa aibă, pe lângă însușirea învățăturii de credința, si unele însușiri care dau chipul ideal al adevăratului misionar laic, adică:

a) credința riguroasa ortodoxa, luminata, ferma, treaza si activa;

b) adevărata sensibilitate pentru comuniunea frățeasca intru mântuire;

c) zel si stăruința statornica si neînfrânata;

d) optimism sănătos si senin.

Numai creștinul împodobit cu un buchet de astfel de însușiri poate fi un adevărat misionar ortodox. Zel misionar poate avea numai acela care înțelege si prețuiește valoarea bunurilor cerești si își da seama, totodată, cat de mult trebuie compătimit cel care nu are aceste bunuri. Cine nu însetează după viața in Dumnezeu, acela nu poate fi aprins de zelul de a mijloci si altora aceasta viață .

În trecutul vechi al Bisericii Creștine au existat oare si misionari laici mai însemnați sau oameni învățați care nu au fost hirotoniți preoți sau episcopi. Au fost mari misionari si apologeți, oameni învățați care au aparat cauza Creștinismului în fața împăraților păgâni și înaintea filosofilor celor străini de duhul Evangheliei lui Hristos. Așa au fost acei apologeți ai secolelor III si IV, începând cu Codrat, pe care Eusebiu, istoricul bisericesc, îl numește părintele apologeticii, intre anii 125-126, pe vremea împăratului Adrian (117-138) și continuând cu Aristide de Atena, amintit mai sus, intre anii 125-128; Ariston de Pila, cel mai vechi apărător în scris al creștinismului contra iudeilor – a fost iudeo-creștin de la jumătatea veacului II – sfântul Iustin Filosoful si Martirul, născut la Sihem Samaia, pe la anul 100-101; Tatian, născut in Asiria către anul 120; filosoful Herma, care a trăit la sfârșitul veacului II; Atenagora, filosof creștin din Atena; Minuciu Felix, in secolul II; Tertulian, născut in Cartagina pe la anii 150-160. Toți aceștia, mari apologeți creștini si misionari de mare seama ai Bisericii lui Hristos, au fost mireni.

Normele canonice ale misionarismului laic în funcțiunea sa din Biserică

Prima normă a misionarismului laic este apărarea dogmelor dreptei credințe ortodoxe, deoarece dogmele sunt izvorul din care se nasc canoanele sau normele ce rânduiesc și reglementează viața Bisericii, ca organism social .

A doua norma de care trebuie sa tina seama misionarismul laic este aceea ca el trebuie întotdeauna sa fie subordonat ierarhiei, iar conducerea lui sa-i aparțină ierarhiei. Misionarismul laic numai atunci este puternic si bine orientat, daca acționează din însărcinarea, trimiterea si sub supravegherea ierarhiei.

Partea a II-a:

Ierarhia Bisericească văzută din perspectiva altor confesiuni creștine

Creștinismul actual cunoaște trei mari confesiuni: Ortodoxă, Romano-Catolică și Protestantă. Confesiunea Ortodoxă sau Biserica Ortodoxă cuprinde acele Biserici care au păstrat neștirbit tezaurul de credință primit direct de la Mântuitorul prin Sfinții Apostoli. De aceea, în Biserica Ortodoxă conducerea este sinodală (sau colegiala).

Confesiunea sau Biserica Romano-Catolică înglobează acea parte din creștinism care a evoluat în tradiția apuseană de limbă latină, având centrul la Roma. Conducerea Bisericii Catolice este monarhică, piramidală, având în vârf pe episcopul Romei, intitulat Papă și socotit locțiitorul lui Hristos pe pământ ( Vicarius Christi). Clerul este celibatar.

În Confensiunea Protestantă cunoaștem mai multe Biserici, rupte din romano-catolicism prin reformele inițiate de Martin Luther, Jean Calvin, Ulrich Zwingli, Henric al VIII-lea (Anglia), John Wesley (Anglia). Anglicanismul si Bisericile luterane scandinave au o ierarhie similară romano-catolicismului, dar cu dreptul de a se căsători.
Din Protestantism au apărut o mulțime de denominațiuni, care mai de care mai independente și lipsite de ierarhia tradițională. În prezent există o tendință generală creștină spre refacerea unității, prin eforturi comune. Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Conferința Bisericilor Europene, Conferința Creștina pentru Pace, Federația Mondială Lutherană si Alianța Mondială Reformată sunt doar principalele organisme creștine ce vizează refacerea unității.

Capitolul 1: Ierarhia Bisericească în confesiunea Catolică

Biserica Romano-Catolică este Biserica Catolică de rit latin. Conducătorul Bisericii Romano-Catolice este episcopul Romei, Papa, care este urmașul Sfântului Petru, căruia Mântuitorul i-a spus: "Pasce agnos meos", "pasce oves meas" ("Paște mielușeii mei"; "paște oile mele." Ioan 21:15, 21:17) și "Tu es Petrus et super hanc petram aedificabo Ecclesiam Meam" (Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea." Matei 16:18).

Biserica Romano-Catolică este nu numai denominația creștină, ci și confesiunea cu cei mai mulți aderenți din lume.

Ierarhia catolică, din punct de vedere haric este dispusă după cum urmează:

Papa Romei

Este episcopul și patriarhul Romei și lider spiritual suprem al Bisericii Romano-Catolice și al bisericilor Catolice de Rit Estic (printre care și Biserica Greco-Catolică), care formează împreună Biserica Catolică.

După tradiția catolică, de când Sfântul Petru a început să predice Evanghelia și l-a numit ca succesor al său pe un înțelept bătrân din Roma, sfântul Lin; latină, Papa Linus, cetatea a devenit sediul Bisericii Universale.

La început, succesorii Sfântului Petru erau numiți doar episcopi ai Romei. Titlul de "Papă" intră în folosință multe secole mai târziu. Înainte de 1870, Papa, ca un lider secular, conducea asupra unei mari părți din Italia, cunoscută ca și Statele Papale. După Pactul de la Lateran, însă, oficiul și autoritatea sa sunt cunoscute ca și Pontificatul Vaticanului.

În prezent, în Biserica Catolică, papa deține în mod oficial și următoarele titluri:

Episcop al Romei

Vicar al lui Hristos

Succesorul Principelui Apostolilor

Pontif Suprem al Bisericii Universale

Patriarh al Occidentului (titlu abolit din 2009)

Primat al Italiei

Arhiepiscop și Mitropolit al Vaticanului

Suveran al Cetății Vaticanului

Slujitor al slujitorilor Domnului

Actualmente Sfântul Scaun  este ocupat de Papa Francisc.

Episcopia:

Din acest punct de vedere ierarhia catolică nu se deosebește cu mult de a noastră. Cea mai înaltă treaptă a preoției este cea de episcop(arhiereu). Acesta primește plinătatea preoției și este urmaș direct al apostolilor. Episcopul are puterea de a săvârși toate Sfintele Slujbe, de a învăța, sfinți și conduce poporul lui Dumnezeu. În timpul slujbelor, episcopul îl reprezintă pe însuși Iisus. El primește spre păstorire o comunitate numită eparhie, spre binele căreia lucrează.

Preoția Catolică:

Celibatul nu este o problemă care să aparțină numai dreptului canonic sau moralei creștine, ci intră în relație și cu teologia dogmatică prin unele implicații de antropologie creștină.
  "La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul" (Facere, 1, 1), iar în cele din urmă pe om, în care le-a sintetizat pe amândouă într-un echilibru armonios. "și a zis Domnul Dumnezeu: Nu e bine sa fie omul singur. Să-i facem ajutor potrivit pentru el." (Facere, 2, 18). Și nu a zis ca acest lucru e rău, ci dimpotrivă "i-a binecuvântat zicând: Fiți rodnici și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți. Și a privit Dumnezeu toate câte făcuse și iată erau bune foarte" (Facere. 1, 28-31).

Această primă pereche de oameni a fost un simbol primordial al Bisericii în care Dumnezeu și-a așezat însuși icoana vie a chipului Său. Dacă păcatul neascultării a întunecat-o, aceasta nu s-a întâmplat din faptul ca ei erau bărbat si femeie. A trebuit sa intervină Dumnezeu, prin Fiul Său întrupat, pentru a lumina aceasta icoana din interior, pentru a o spăla cu apa botezului și pentru a o împodobi cu darurile învierii Sale.
  Cei chemați de Iisus Hristos să ducă mai departe cuvântul Evangheliei au fost pescari, vameși, doctori, împletitori de corturi. Unii din ei erau căsătoriți. Nicăieri, fără a interpreta tendențios textul scripturistic, nu găsim o poruncă de a părăsi familia. Putea Cel ce a binecuvântat nunta din Cana Galileii sa dea o asemenea porunca fără a se contrazice? Apostolul numit de Biserica Romano-Catolică "princeps apostolorum" era căsătorit.
  Dar Sfântul Apostol Pavel nu a fost căsătorit. Da, dar oare nu el spune ca episcopul trebuie sa fie bărbatul unei singure femei (I Tim. 3, 2)? Bineînteles că accentul nu cade pe faptul ca ar trebui neapărat ca preotul sau episcopul sa se căsătoreasca ci pe faptul ca daca se căsătorește, sa fie al unei singure femei.

Ca sunt "fameni pentru împărăția lui Dumnezeu" e adevărat, dar aceasta excepție întărește regula. Preoția in Vechiul Testament era exercitată din tată în fiu de către leviți. Deci daca harul preoției era moștenit din tata in fiu, indiscutabil ca preotul era căsătorit, iar Mântuitorul nu a venit să strice legea Vechiului Testament, ci să o plinească.

El a instituit cele șapte Taine prin care se revarsă darurile Sfântului Duh, iar una dintre ele este Taina căsătoriei si nu a celibatului. Aceasta taină nu e de mică importanță și nu trebuie minimalizată cum se încearcă in unele confesiuni, pentru ca "taina aceasta mare este", comentează apostolul si o aseamănă cu unirea tainică dintre Hristos și Biserică.
  Problema celibatului trebuie pusa in relație cu cea a comuniunii. Acest raport va arăta ca preotul nu este un ostaș roman, însărcinat să cucerească spatii geografice, ci un părinte care trebuie să cucerească spații spirituale și să le lumineze.

Cucerirea din interior, restaurarea omului căzut, pornind dinăuntru este o notă distinctă a Ortodoxiei. Preotul este în lume, dar nu trăiește după voia lumii ci după voia lui Dumnezeu. Familia preotului este aceea prin care cuvântul predicat este încercat ca aurul prin foc. Ea face posibilă cunoașterea unuia prin celalalt. Opera pastorală este departe de a fi operă oratorică; ea începe acolo unde cuvântul evanghelic capătă transparentă prin faptele săvârșite, făcând ca să se străvadă Cuvântul întrupat. După cum păstorul cel bun sufletul iși pune pentru turma sa și nu o părăsește, ci e tot timpul în mijlocul oilor, așa si preotul nu trebuie sa fie cel depărtat undeva într-un capăt de catedrală, ci trebuie sa stea mai aproape de ei, ca astfel cuvintele: "pe noi înșine și unul pe altul și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm", să devină un dialog vizibil cu societatea. Dacă va zice cineva că preotul trebuie sa fie necăsătorit pentru că și Iisus Hristos a fost necăsătorit apoi acela trebuie să știe ca Iisus Hristos a fost Dumnezeu, iar noi nu vom avea niciodată pretenția de a-L înlocui pe pământ, ci vom viețui cu El împreună, așa cum a trăit in mijlocul pescarilor.
  Biserica nu este o teorie, oricât de frumoasă ar fi, ci o realitate, iar sâmburele ei este familia. De aici încep să se adune doi-trei în numele Domnului, și unde sunt aceștia e și Dumnezeu in mijlocul lor, după cuvântul Sfintei Scripturi.

Capitolul 2: Problema celibatului preoțesc in tradiția Bisericii Romano-Catolice:

Până în secolul al IV-lea, Biserica crestină, urmând învățătura Sfintilor Apostoli, nu a considerat celibatul ca un lucru obligatoriu, ci ca pe un sfat. Cel ce voia să intre in cler, atât în Biserica de Răsărit cât și în cea de Apus, trebuia sa fie bărbatul unei singure femei. Începând din secolul al IV-lea, in Biserica Răsăritului cel ce candida la treapta de episcop trebuia sa fie necăsătorit, considerându-se o anumită vârstă înaintată ce se cerea pentru această treaptă ierarhică. Canonul 12 dat de Sinodul trulan (692) oprește căsătoria episcopilor în mod expres.

În Apus, Sinodul din Elvira, prin canonul 33 precizează că cei ce sunt chemați a fi propovăduitori ai Evangheliei, fie episcopi, preoți sau diaconi, trebuie să se abțină de la orice legături cu soțiile lor și să renunțe a avea copii. Oricine calca acest canon era depus. "Placuit in totum prohibere episcopis, presbyteris et diaconibus vel omnibus clericis postis in ministerio abstinere se a conjugibus suis et non generare filios; quicumcrue vero fecerit, ab honore clericatus exterminetur".

Conciliul din 386 ținut de papa Siricius prezintă poziția papilor în această privință. Papa invoca în favoarea decretului sau autoritatea Vechiului si Noului Testament. Această regulă a fost adresată episcopilor din Africa. Câțiva ani mai târziu papa Inocențiu I a reînnoit aceasta regula care avea sa fie urmata de Africa, Spania si Galia.

Sinoadele din Cartagina din 390, canonul 1, și din 401 canonul 3 opreau – cu pedeapsa depunerii – pe preoții și diaconii căsătoriți de a se folosi de drepturile lor conjugale după hirotonie.
  Secolul al VIII-lea încadrează o perioada de criza pentru disciplina celibatului ecleziastic. Moralitatea clerului diferă, in Galia, sub Carol Martel, ea e intr-o decadență vizibilă. În Spania regele Witiza abroga legea celibatului. Disciplina s-a îmbunătățit simțitor în vremea Carolingienilor, sinoadele reamintind clerului că trebuie să se abțină de la orice legătură conjugală, sub pedeapsa depunerii. Din secolul al X-lea, disciplina celibatului a fost puternic zdruncinată. Pentru a fi reabilitată a fost nevoie de acțiunea papei Leon al IX-lea, Grigore al VII-lea, Urban al II-lea si Calixt al II-lea.

Papalitatea s-a referit mereu la canoanele 9, 10, 25 ale Conciliului din Clermont, prezidat in 1095 de Urban al II-lea si la canonul 5 al Conciliului din Reims prezidat de Calixt al II-lea in 1119.

Sinodul din Latran (1139) prin canonul 7, sinoadele din Pisa (1135) prin canonul 1 si cel din Reims, prin canonul 7, scolastica prin Toma d'Aquino, Conciliul tridentin, prin canonul 9 n-au făcut altceva decât sa repete decretul lui Calixt al II-lea. In secolele al XIV-lea si al XV-lea celibatul suferă o nouă decadență.

Codex Juris Canonici din timpul lui Pius al X-lea a precizat hotărârea romana de a nu renunța la celibat, poziție pe care a rămas pana in zilele noastre. Prin aceasta s-a știrbit unul din darurile dumnezeiești cu care a fost înzestrat omul – libertatea. "Clerici in maioribus ordinibus constituti a nuptiis arcentur et servandae castitaitis obligatione ita tenentur, ut contra eandem peocantes sacrilegii quoque rei sint". Acest canon, ca și celelalte, legiferează un sfat, iar sfatul cuprinde în sine o rezervă. Sfatul indică un drum, dar in același timp lasă pe sfătuit să aleagă. Sfatul cuprinde de asemenea un dialog intre cel ce il da si cel ce-l primește, pentru ca daca am legifera toate sfaturile, daca le-am urma fără acest dialog n-am mai putea vorbi de personalitate, iar omului i s-ar știrbi din demnitatea lui.

Orice sfat da posibilitatea de a fi urmat sau nu. Dictonul machiavelic nu are nimic comun din structura creștinismului. Scopul nu scuza mijloacele murdare. Nu se poate trece peste om, peste libertatea lui. "Iată, Eu stau la ușa si bat" spune Mântuitorul, dar El nu forțează aceasta ușa. Aceasta bătaie în ușa e un sfat, iar Sfântul Apostol Pavel spune clar că în privința fecioriei nu are porunca de la Domnul. Singura porunca de la Domnul este "să vă iubiți unii pe alții" și nu iubim pe Dumnezeu printr-un trebuie juridic ci printr-un trebuie care strigă în noi, care ne obligă din interior, iar nu formal. Nu iubim pe Dumnezeu din frică, ci din dragoste. Canoanele apostolice, precum și cele date in sinoadele ecumenice permit clerului, în afara de episcop, sa fie căsătorit. Canonul 5 apostolic arata că despărțirea de femeie nu-și are nici o justificare în vreun motiv de evlavie. Cel ce va face acest lucru să se afurisească, iar dacă stăruie în greșeală să fie caterisit.

Evenimentul Învierii a adus pe lângă alte daruri si pe acela al înfrățirii credinciosului cu natura. Sfânta Scriptură atesta acest lucru. Credinciosul se roagă împreuna cu toata natura sa și natura înconjurătoare. Glasul psalmistului invită munții, apele, cerul si toate viețuitoarele sa laude pe Domnul. Natura nu este disprețuita, ca fiind ceva necurat. Această învățătura își are obârșie în religiile păgâne – unde (ilogic) sunt doua principii: al binelui si al râului – și in sectele de mai târziu ale gnosticilor, carpocratienilor, marcianitilor, maniheilor, encratitilor, după care materia este necurată. În Ortodoxie sunt rugăciuni speciale de binecuvântare a naturii și nu găsim nici un blestem la adresa ei.

În colindele de Crăciun natura este umanizata, ridicată pe o treapta superioara. Munții aduc bradul pentru leagăn, câmpurile – cele mai curate flori, cerul – steaua, apele – glasul lor. E o dragoste divina care se pogoară prin întrupare, revărsând-se si plinind toate. Întemeierea familiei nu este o pulverizare în materie a misiunii preoțești, nu este un compromis, ci o notă a comuniunii umanului cu divinul.

Misionarii romano-catolici trimiși in secolul al IX-lea în Bulgaria spre a dezlipi pe bulgari de Biserica de Răsărit predicau că preoții ortodocși trebuie priviți cu scârba pentru că sunt căsătoriți. Slujirea lor e în afara legii și neplăcuta lui Dumnezeu.

Preotul in Ortodoxie e împreună-rugător cu credincioșii și nu înlocuiește pe Hristos, ci caută să duca pe credincioși la Dumnezeu. Sfintele Taine exprimă această strânsă legătura cu poporul. La Botez, de exemplu, zice: "se botează robul lui Dumnezeu" (de către Dumnezeu). Toata săvârșirea tainei se face de Dumnezeu prin preot ca printr-un smerit econom al darurilor dumnezeiești. Nu e nici o interpunere. Nu zice: ego te baptizo. Nu eu, ci Dumnezeu. Eu nu înseamnă decât un chivernisitor al tainelor.

Capitolul 3: Importanta preotului căsătorit în lucrarea pastorală

Problema celibatului după Revelația divină, păstrata în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, nu este o condiție sine qua non pentru intrarea în cler a celui pregătit pentru aceasta. Argumentele se pot înmulți, dar adevărul nu are nevoie de multe cuvinte pentru că oricum se impune. Acest sfat evanghelic niciodată nu va putea fi dogmatizat, cum se încearcă. "Sfântul celibat" va rămâne un sfat, si nu o porunca. Dovada sunt nemulțumirile preoților catolici din diferite parți ale lumii. Ca sfat evanghelic va putea fi urmat, ca porunca nu. Argumentele pastorale misionare pentru celibat izvorăsc din dorința de dominație a Bisericii Apusene. A nu fi legat de un pământ al strămoșilor, a te aștepta in orice timp de a fi trimis dintr-un loc într-altul e o caracteristica a militarismului catolic. De aceea e atât de greu pentru Sfântul Scaun sa acorde libertate candidaților la preoție de a alege intre viața de celibat sau cealaltă.
 

Se spune că Hristos a rămas El însuși în afara căsătoriei în vederea împărăției lui Dumnezeu și dacă El nu s-a căsătorit, iată dimensiunea hristologică a celibatului. S-ar părea că așa e, daca am uita ca Iisus Hristos a fost Fiul lui Dumnezeu si aparținea Tatălui, cu care era în strânsă comuniune. Scopul venirii Lui a fost să ne mântuiască și in trupul Său s-a recapitulat întreaga istorie umană: elin si barbar, bărbat si femeie. El aparținea tuturor, nu se putea opri într-o familie sau numai la un popor. Nu aceeași situație e cu preotul care fiind om slujește oamenilor prin oameni ți cei mai aproape de el sunt cei din familia ce a întemeiat-o și prin care cuvântul se împlinește.

Alta dimensiune a celibatului ar fi cea ecleziologică. Se acceptă celibatul pentru ca preotul sa fie in slujirea Bisericii, căsătoria rămânând pentru preot o alegorie a unirii tainice cu Biserica.

O alta dimensiune, cea eshatologica, consideră ca preotul trăiește pe pământ starea spirituala de dincolo, bazând-se pe citatul: "în cer, nu se vor mai căsători" (Matei 22, 30).

La aceste două obiecțiuni nu se poate răspunde decât privind cu atenție familia unui preot ortodox. E mult mai mare cinstea de care se bucura un preot căsătorit, decât cel necăsătorit. În Ortodoxie e libertate, însă oricum trebuie sa slujești pe Hristos. Poți fi sfânt și in familie. Nu te faci robul familiei, ci o ridici pe ea la înălțimea misiunii tale. Natura trebuie înălțata, nu nimicita. Trebuie s-o transfigurezi. Biserica nu e ceva deasupra lumii. Ea e slăvita în lume și prin lume. La Sinodul de la Niceea mulți erau inclinați sa hotărască obligativitatea celibatului, dar iată că se ridica un bătrân călugăr, un ascet care viețuise in post și rugăciune, și în loc ca acest episcop de Tebaida să apere celibatul, el nu-l disprețuiește, dar arată valoarea și cinstea ce trebuie datorata Tainei Căsătoriei. Castitatea adevărata este legătura legală dintre soț si soție. Episcopul Pafnutie arată că "nu trebuie a impune clericilor și persoanelor sacerdotale acest jug greu, deoarece viața conjugala este onorabila si patul conjugal nepătat, iar in urma rigorii exagerate Biserica va avea paguba mai mare".

Oare, impunerea celibatului nu lezează cu nimic integritatea și sfințenia Tainei Căsătoriei? Desigur ca da. Prin faptul ca ierarhia apuseana se socotește deasupra lumii, însăși Sfânta Taină a Căsătoriei e considerata ca ceva inferior, iar în istoria Bisericii găsim cuvinte mult mai aspre, la adresa nunții. Deși, binecuvântata de Dumnezeu, papa Sirius o numea "nelegiuire" (crimen). "Bate oarecum tare la ochi că papa numește nelegiuire (crimen) viețuirea în căsătorie legală a persoanelor sfințite și pe cei ce viețuiesc astfel îi califica drept oameni dedați patimilor murdare (obscenis cupiditatibus), nefăcând nici o deosebire între căsătoriile legiuite și între împreunările necurate – căci totuși nu se poate afirma ca un preot este la fel de vinovat in fata legii daca trăiește cu soția sa legitima sau cu o desfrânata". Canonul 13 trulan nu se împotrivește celorlalte canoane care vorbesc despre abstinența persoanelor preoțești. Înfrânarea este o virtute care trebuie sa o practice orice credincios și pentru realizarea ei nu e neapărat nevoie sa nu fii căsătorit.

Dacă problema celibatului e atât de prețuita de Sfântul Scaun, încât papa nici nu voia să o pună în discuție, dacă celibatul e o lege care sintetizează în ea vocația și entuziasmul spre valorile eshatologice ale preotului, atunci ce vom spune de preoții uniți, cărora papa Benedict al XIV-lea le-a permis sa poată trai liber, în căsătorie. Preoția lor nu e valida? Familia lor trebuie disprețuita? Cuvintele cardinalului Humbert adresate răsăritenilor: "icomunitate eretica nicolaita" nu se pot adresa și lor?

Să zicem că e o excepție, un pogor amant, dar pentru ce acest compromis al "sfântului celibat", când legea are un caracter universal? Acest compromis a fost acceptat pentru a putea "convinge" Biserica Răsăritului și a o "întoarce" la cea "adevărata". Au fost hirotoniți diaconi dintre persoanele căsătorite. Aceștia au între atribuțiile lor și câteva din cele ale preotului. În acest caz, plinătatea preoției mai aparține numai celibatului? Mai poate fi convingător când se lucrează cu jumătăți de măsura? Diaconii hirotoniți aduc cu ei o viată de familie, o experiența prin care sunt mult mai aproape de societate. Binefacerile familiei în pastorație sunt imense daca familia preotului e conștientă de rolul ce-l joacă. "Toata viața noastră lui Hristos Dumnezeu sa o dam" nu e o expresie teoretică, ci ea se exprimă prin mediul înconjurător. Viața noastră o dam lui Hristos prin oameni, prin semenii noștri. Cel ce vrea sa fie întâiul să fie slujitor, iar viața noastră o dam lui Hristo. Neiubind pe Dumnezeu, nu iubești nici lumea și neiubind pe oameni nu vei iubi nici pe Dumnezeu. Adevăratul celibat este acela prin care devii tată tuturor copiilor orfani, ajutător al bolnavilor și al celor sărmani și acest celibat se cere tuturor creștinilor căsătoriți sau necăsătoriți. Creștinismul cere ardere intensă, dăruire totală nu jumătăți de măsura. Pe cei căldicei Dumnezeu ii va alunga de la El (Apoc. 3, 15-16). Aceasta ardere se realizează prin alții, nu prin îngustimea egoismului.

Biserica este artosul compus din sute de boabe de grâu și din care preotul înalță pe Iisus Hristos. Istoric ne înfrățește cu El, supra istoric ne înfiază și această supra istorie începe de aici când ni se cere "sus sa avem inimile" și noi răspundem că le avem către Domnul "Căruia ne închinam cu vrednicie si cu dreptate".

Pe pământ fiind, locuim cerul, caci inimile noastre sunt îndreptate către Domnul.
Astfel de celibat ar trebui sa ceara frații noștri romano-catolici celor ce vin la preoție: nu un celibat formal, ci unul spiritual.

Perspectiva ce se deschide este dezmorțirea din dogmatizarea unei reguli, fără echivalent și justificare revelaționară. Acest pas care se face va contribui la apropierea de Biserica Ortodoxă care a păstrat cu fidelitate tezaurul Revelației divine.