Iconomia Fiului Si a Duhului Sfant

De un lucru putem fi siguri, după cum spunea marele teolog, părintele Dumitru Stăniloae: „Pentru creștinism există un singur adevăr atotcuprinzător care ne mântuiește: Iisus Hristos- Dumnezeu-Omul. Adevărul atotcuprinzător este propriu-zis Sfânta Treime, comuniunea Persoanelor supreme. Dar ea lucrează mântuirea prin Fiul lui Dumnezeu, Ipostasul divin care unește în Sine Dumnezeirea și umanitatea, dorind să adune în Sine toate”. Cu alte cuvinte, Logosul divin este originea și baza a tuturor lucrurilor și în El își au existența și sensurile toate.

Revelația supranaturală s-a încheiat în Iisus Hristos. Dumnezeu nu se apropie mai mult de om decât a făcut-o în Hristos. Unirea concretă între Dumnezeu și om nu poate înainta mai departe.

Iconomia (gr. oikonomia, lat. dispensatio = plan, providență, administrare) este o noțiune teologică și bisericească, având mai multe sensuri. Un prim sens, dacă se poate face o ierarhie, se referă la „planul lui Dumnezeu cu privire la destinul creației și al omului”. Totodată, când vorbim despre iconomie, putem afirma că ea este „doctrina despre manifestarea iubirii lui Dumnezeu în lume, complementar cu teologia care s-ar referi în acest caz la viața intra-trinitară”. Printr-un alt sens, iconomia se definește ca una din „modalitățile principale (a se vedea și: acrivie) pe care Biserica le folosește în aplicarea normelor canonice”.

Biserica, organul de păstrare al Revelației

Revelația continuă să fie activă prin Duhul Sfânt în lume, în și prin Biserică, dar nu continuă să se întregească cu părți noi. Ea e întreagă în Hristos și lucrează în și prin Biserică asupra persoanelor conștiente care cred și primesc credința. Credincioșii, prin sensibilitatea produsă în ei de Duhul Sfânt în Biserică, devin conștienți de puterea lui Hristos, în Care e împlinită toată Revelația.

„Biserica are deci, prin Duhul Sfânt, misiunea de a face eficientă nu indiferent care revelație, ci Revelația împlinită în Hristos, sau pe Hristos ca încorporarea Revelației depline și în tensiunea profetică reală implicată în El”, după cum afirmă părintele Stăniloae. Ea are deci și misiunea de a păstra prin Duhul Sfânt Revelația împlinită în Hristos, care o face aptă să discearnă autenticitatea Revelației, în deplinătatea și în tensiunea ei spre ținta finală adevărată.

Dacă suntem de acord cu afirmația că „Sfânta Scriptură și Revelația își au concretizarea lor deplină în Hristos”, atunci susținem că Biserica nu se poate dispensa de ele și, în mod implicit, că are pe Hristos însuși. Căci ele sunt expresia autentică a lui Hristos și nu se pot găsi alte expresii autentice mai depline ale lui Hristos. „Biserica nu poate rămâne nici cu un Hristos neexprimat. Căci un Hristos neexprimat nu-Și poate manifesta eficiența. Cel ce ajunge la credința în Hristos ajunge prin credința sau prin sensibilitatea altuia”. Observăm aici adevărul din cuvintele Mântuitorului care spune: „Pentru aceea, lepădând minciuna, grăiți adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia suntem mădulare.”(Ef. 4.25). Conchidem din acestea că suntem direct responsabili de aproapele nostru, de omul care prin rânduiala lui Dumnezeu face parte din viața noastră și ne împărtășim din aceleași idealuri, valori, credințe sau alte lucruri care ne leagă.

Sfânta Scriptură și legătura ei cu Biserica prin Sfânta Tradiție

Sfânta Scriptură este Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu care S-a tălmăcit pe Sine în cuvinte, în lucrarea Lui de apropiere de oameni pentru ridicarea lor la El, până la întruparea, învierea și înălțarea Lui ca om. El lucrează prin cuvintele acestea, prin care se tălmăcește pe Sine asupra noastră, pentru a ne conduce și pe noi la starea la care a ajuns El.

„Biserica, Scriptura și Tradiția sunt indisolubil unite”, după cum afirmă părintele Stăniloae. Scriptura este incorporată în viața Bisericii prin Tradiție. Totodată Scriptura ia forma trăirii concrete în Biserică prin Tradiție. De ce se întâmplă acest lucru? Deoarece Biserica are, prin Duhul Sfânt, o inițiativă continuă prin care o finalizează, și anume prin Tradiție. Duhul Sfânt este activ în Tradiție, întrucât este activ în Biserică, unde ea este pusă în practică. Așadar, prin activitatea Duhului Sfânt în Biserica practicantă a Tradiției, face și Scriptura activă, sau altfel spus, face Scriptura să solicite Biserica.

Din aceste afirmații conchidem împreună cu părintele Stăniloae că „Biserica, Tradiția și Scriptura sunt împletite într-un întreg și lucrarea Duhului e sufletul acestui întreg”

Sfânta Scriptură există și e aplicată prin Biserică. Fără Biserică n-ar fi existat Scriptura. Canonul scripturistic îi datorează existența mărturiei Bisericii. De altfel, Biserica își are originea în lucrarea Sf. Apostoli însuflețită și călăuzită de Duhul Sfânt. Ea nu a luat ființă prin mijlocirea Scripturii. Scriptura a luat naștere în sânul Bisericii, spre folosul ei fixându-se în scris o parte a Tradiției apostolice, a Revelației, pentru a o hrăni și a o menține în Hristos cel autentic transmis prin Tradiția întreagă.

Tradiția apostolică apare odată cu Biserica și Biserica odată cu ea. „De aceea”, afirmă păr. Dumitru Stăniloae, „nu se poate spune care pe care o ține și numai teoretic se poate distinge între ele”. Dar Scriptura nu ia ființă odată cu Biserica, ci ulterior, în Biserică.

Nu poate exista Biserică deplină fără evidența plenitudinii divino-umane a Mântuitorului Iisus Hristos, aflătoare în ea, și nu poate arăta și activa evidența acestei plenitudini decât în Biserică. Iar această plenitudine se arată și se activează prin Duhul Sfânt.

Dogmele- expresii doctrinare ale planului de mântuire revelat și realizat de Dumnezeu în Hristos

Dogmele reprezintă adevăruri de credință necesare pentru mântuire. Ele sunt cuprinse și realizate în Revelația dumnezeiască supranaturală, care a culminat în Hristos. Acestea sunt păstrate, propovăduite, aplicate și explicate sau definite de Biserică.

Dogmele ca adevăruri mântuitoare revelate prezintă nevoia de a fi acceptate prin credință. Efectele lucrării Duhului Sfânt devin vizibile în corespondența dintre mărimea evidenței lor și mărimea credinței cu care sunt acceptate dogmele.

Fiind în căutarea unui argument rațional, părintele Stăniloae afirmă că „Revelația supranaturală este motivul cel mai puternic de acceptare a dogmelor creștine”. Sesizăm deci că adevărul realității care dă sens tuturor nu se revelează decât celui ce i se deschide. Însuși Mântuitorul ne încredințează în Evanghelii spunându-ne: „Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide.”(Mt 7.7). Este de la sine înțeles că pentru a cere sau a căuta e nevoie de o anumită disponibilitate, de o deschidere față de persoana de la care cerem. O persoană nu se revelează, adică nu se deschide decât celui ce i se deschide. „Aceasta ține de natura Revelației ca relație între persoane”, afirmă p. Stăniloae. Dacă o persoană nu mi se revelează dacă nu mă deschid ei, cu atât mai puțin Persoana divină. Dar odată ce existența ei mi s-a revelat, ea îmi devine în așa măsură evidentă, încât nu mai pot găsi un alt sens al existenței mele fără ea. Desigur, pot trăi fără sens, dar această existență devine un chin.

„Persoana supremă revelată implică în Ea evidența, dar nu se impune fără credință”. Persoana e departe sau e aproape. Ea își face cunoscută bogăția interioară sau o ține ascunsă. Dar ea se deschide doar celor ce, la rândul lor, se deschid ei. Aceasta e o sensibilitate susținută în Biserică de Duhul Sfânt.

Nu există mântuire pentru persoana umană în afară de comuniunea cu Persoana supremă. Prin urmare, suntem îndreptățiți să afirmăm că dogmele sunt necesare pentru mântuire întrucât ele „Îl exprimă pe Hristos în lucrarea lui mântuitoare”. Dar Hristos ne mântuiește doar dacă credem în El și ne deschidem Lui.

Opera de mântuire a lui Hristos în desfășuarare

Într-o manieră deosebită, părintele Stăniloae arată cum se realizează opera de mântuire a lui Hristos prin Biserică, ea fiind trupul tainic al Domnului în Duhul Sfânt. Prin Întruparea, viața de ascultare și Înălțarea Fiului lui Dumnezeu ca om, s-a pus temelia mântuirii noastre. Dar mântuirea noastră se înfăptuiește concret prin sălășluirea în noi a lui Hristos. Hristos ne mântuiește întrucât Se sălășluiește în noi prin Duhul Sfânt. Prin aceasta iradiază în noi din trupul Său pnevmatizat puterea mântuitoare și îndumnezeitoare a noastră.

Biserica e astfel finalizarea acțiunii mântuitoare începută prin Întrupare. Biserica e actul al cincilea al acestei opere de mântuire, dacă Întruparea, Răstignirea, Învierea și Înălțarea sunt primele patru acte. Să fim foarte atenți la următorul aspect și anume la faptul că pogorârea Duhului Sfânt e „cea care dă existență reală Bisericii, punând începutul sălășluirii trupului îndumnezeit al lui Hristos în celelalte ființe umane și, cu aceasta, începutul Bisericii”.

Un alt aspect foarte important din care putem înțelege iconomia Fiului lui Dumnezeu este cel cu privire la scopul Întrupării Sale. Cea de-a Doua Persoană a Sfintei Treimi nu S-a făcut Om pentru Sine, ci pentru ca din trupul Său să extindă mântuirea ca viață dumnezeiască în noi. Iar această viață dumnezeiască extinsă din trupul Său în credincioși, e Biserica. Suntem întru totul de acord cu părintele Dumitru Stăniloae care afirmă că „fără Biserică opera de mântuire a lui Hristos nu s-ar putea realiza”.

Prezența Duhului în noi e atât de legată de a Fiului și a Tatălui că „dacă n-ar fi Duhul, n-am putea numi pe Iisus Domn”. Dar fără Duhul „n-am putea chema nici pe Dumnezeu, Tată”, deci n-am putea rosti rugăciunea Tatăl nostru.

Un alt fapt care indică unirea indisolubilă între prezența și lucrarea Duhului și a Fiului în noi e că lucrarea Duhului constă în a ne face tot mai mult după chipul Fiului, cu alte cuvinte „fii adoptivi ai Tatălui”. Sfântul Chiril al Alexandriei spune că suntem chemați la „filiația duhovnicească”(In 15.26). Tot el spune: „noi nu posedăm numai harul, ci pe Duhul Însuși, Care rămâne în noi”.

Paul Evdokimov spune: „În timpul lucrării pământești a lui Hristos relația între oameni și Duhul Sfânt nu se efectua decât prin și în Hristos. Dimpotrivă, după Cincizecime, relația cu Hristos nu se efectuează decât prin și în Duhul Sfânt.” Tot el zice: „Alături de domnia lui Hristos se instaurează domnia Duhului Sfânt.”

Duhul Sfânt S-a arătat la Cincizecime pe de-o parte pentru a convinge pe Apostoli și pe cei care nu făceau parte din Biserică, pe de altă parte, pentru că Hristos nu iradiase încă deplin în oameni. Din acest punct de vedere se poate afirma că prin coborârea Duhului Sfânt ia ființă Biserica, întrucât acum Hristos coboară pentru prima dată în inimi.

Astfel, Biserica ia ființă și se menține în Hristos prin Duhul Sfânt, Care Se pogoară la Rusalii și rămâne în ea, dar în același timp și vine continuu în ea. Cerut prin rugăciune și prin ferirea de păcate, așa cum și Hristos care e în ea rămâne și sporește în ea, sau ea sporește în El, tot prin rugăciune și prin ferirea de păcate.

Ca Cel ce rămâne, Duhul Sfânt nu e static, precum nici Hristos nu e static ca Cel ce rămâne. Afirmăm împreună cu marele teolog, pr. Stăniloae că „unde sunt Duhul Sfânt și Hristos, nu e lipsă de viață.” Ei îndeamnă mereu inimile ca să-I ceară să vină și mai mult. Duhul și Hristos, Care rămân în Biserică și în credincioși, nu sunt statici și pentru motivul că „fără Duhul n-ar fi luat ființă Biserica”.

Lucrarea Fiului Întrupat în noi după Înălțare prin Duhul de viață făcător și sfințitor

Fiul înviat și înălțat lucrează în noi prin Duhul Sfânt pentru a parcurge și noi drumul spre starea de fii. Duhul purcede din Tatăl și se odihnește în Fiul, nu numai pentru a arăta deplina unire în dragoste între Tatăl și Fiul, dragostea Fiului venită de la Tatăl, întorcându-se spre Tatăl, ci pentru a trece și la oameni dragostea Fiului, al Cărui chip sunt făcuți oamenii.

Lucrarea revelatoare – comună și complementară – a Fiului și a Duhului Sfânt are o dezvoltare. P. Evdokimov, cel amintit anterior, vede această dezvoltare ca o alternare a lucrărilor mereu mai vădite ale Duhului și Cuvântului, mai bine zis ale ambilor, arătându-Se când Unul, când Celălaltmai vădit în aeastă lucrare comună. Duhul Sfânt a pregătit venirea Cuvântului în trup, care va lucra întâi în mod văzut asupra trupului Său, nu fără prezența lucrătoare a Duhului în El, ducând trupul până la Înviere, ca apoi să prelungească această împreună lucrare, Hristos nemaivăzut, iar lucrarea Duhului săvârșindu-se mai simțită în înduhovnicirea trupului celor credincioși spre învierea din viața viitoare.

„Cincizecimea apare ca scopul ultim al iconomiei trinitare a mântuirii” Urmând Părinților bisericești se poate chiar spune că Hristos e „marele înaintemergător al Duhului Sfânt”. Pe de altă parte, Evdokimov observă că Duhul Sfânt și Cuvântul sunt mereu împreună, dar într-o perioadă se află Unul pe primul plan, iar în altă perioadă Celălalt.

În timpul lucrării pământești a lui Hristos, relația oamenilor cu Duhul Sfânt se efectua prin Hristos. Din contră, după Cincizecime, relația cu Hristos se efectuează prin și în Duhul Sfânt. Înălțarea suprimă vizibilitatea istorică a lui Hristos. Dar Cincizecimea restituie lumii prezența interiorizată a lui Hristos și acum Îl revelează nu în față, ci în interiorul ucenicilor Săi.

A fost necesară lucrarea profetică a Duhului Cuvântului neîntrupat pentru ca oamenii să creadă în El când va veni în trup în chip minunat.

Creștinismul occidental nu dă aproape nicio însemnătate lucrării Duhului Sfânt în oameni după Înălțarea lui Hristos sau a lui Hristos, Cel înălțat prin Duhul Sfânt. Ortodoxia e singura care vorbește despre lucrarea Duhului Sfânt, cel de viață făcător și sfințitor. Pentru Ortodoxie Dumnezeu Își poate însuși umanitatea în mod real, ca mediu de transformare (transfigurare) și normalitate asemenea Dumnezeirii în sfințenie.

Noi trebuie să ne silim să ducem pe pământ o viață după modelul lui Hristos. Dar și această silință a noastră de viețuire ca fii ai lui Dumnezeu ne e ajutată de Duhul lui Hristos. Ea începe prin nașterea noastră din nou prin Duhul Sfânt care ni se dă în Botez.

Mântuitorul promite pe de o parte pe Duhul ce-L va trimite celor ce cred în El pe de alta le spune că ei trebuie să-L primească prima dată prin Botez, pentru a ne naște din nou, deci ca fii ai lui Dumnezeu, încetând să fie robii lumii materiale (Gal 4.7-9; In 3.5-6.7).

Prin Duhul vine Hristos, sau prin Hristos vine Duhul lui Hristos care S-a înălțat.

Pentru prefacerea pâinii și vinului în trupul și sângele lui Hristos, se cere iar lucrarea Sfântului Duh: „Încă aducem Ție această slujbă duhovnicească și fără de sânge, și Te chemăm, Te rugăm și cu umilință la Tine cădem: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte. Și fă, adică, pâinea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tău. Iar ceea ce este în potirul acesta, Cinstit Sângele Hristosului Tau. Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt.” Este în lucrare întreagă Sfânta Treime: Tatăl preface darurile, dar prin Duhul, și pâinea și vinul nu se pot preface în trupul și sângele lui Hristos, fără să vrea aceasta Hristos Însuși.

Iertarea păcatelor în Taina Spovedaniei iarăși se produce prin Duhul Sfânt. Căci Hristos a suflat și suflă puterea Duhului peste Apostoli și urmașii lor spre iertarea păcatelor (In 20.22-33). Fiul suflă asupra lor puterea iertării păcatelor, dar puterea aceasta este Duhul Sfânt.

Și sfințirea apei prin care se sfințesc toate cele stropite din ea, are loc prin Duhul Sfânt cerut de la Domnul Hristos: în rugăcinea de sfințire a apei, preotul se adresează Celui ce a venit să aducă tămăduiri oamenilor: „Și acum termite harul Preasfântului Tău Duh și sfințește și apa aceasta”. Duhul este puterea suflată de Fiul, care sfințește toate. Duhul purcede pururea din Tatăl, e trimis prin Fiul spre a sfinți toate, a înălța viața oamenilor și când voiește, a tămădui toată boala.

Să insistăm puțin și asupra sensului calității Duhului ca Persoană de viață făcătoare și sfințitoare, deci și asupra efectelor ce le are Duhul asupra oamenilorprin lucrările Lui. Duhul este de-viață-Făcător, adică îi scoate pe oameni din moartea sufletească.

Concluzia

Duhul dumnezeiesc este de viață făcător și Sfânt, pentru că El este Cel în care Dumnezeu Tatăl prin Fiul ajunge până la noi, aducându-ne toată curăția, slava și sfințenia dumnezeiască.

Credința în Hristos sau conștiința prezenței Lui nu o poate avea nimeni decât prin Duhul. Aceasta arată cât de uniți sunt Duhul și Hristos în cel credincios. Dar pe lângă credința în Hristos și viața curată și iubitoare de Dumnezeu, Duhul dă fiecăruia și unele daruri potrivite firii lui(I Cor 12.3.9).

Importanța acordată de Biserica Ortodoxă lucrării Sfintei Treimiprin Duhul Sfânt în cei credincioși și în toată creația, lucrare ce aduce acestora viața nouă și veșnică și sfințenia, se vede din rugăciunea „Împărate ceresc”, adresată Duhului Sfânt prin care începe Biserica unele din slujbele ei.

Bibliografie

Bria, Ion, Dicționar de teologie ortodoxă : A-Z, Ediția a 2-a revizuită și completată (București: Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994)

Chițescu, Nicolae, Teologia Dogmatică Și Simbolică : Manual Pentru Facultățile Teologice, vol 1. (Cluj-Napoca: Renașterea, 2008)

Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri. Partea 3: Despre Sfânta Treime (București: Editura Institutului Biblic al Bisericii Ortodoxe Române, 1994)

Stăniloae, Dumitru, Sfânta Treime Sau La Început a Fost Iubirea (București: Editura Institutului Biblic al Bisericii Ortodoxe Române, 1993)

———, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ediția a IV-a, vol. 1 (București: Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2010)

———, Teologie Dogmatică Ortodoxă, Ediția a IV-a, vol. 2 (București: Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2010)