Hristos, Taina Unitatii Crestine
Introducere
Învățătura și faptele Mântuitorului Iisus Hristos au fost scrise de către evangheliști, așa precum le-au văzut și au auzit, așa precum s-au ndesfășurat. În Evanghelii avem învățătura creștinăî expusă în liniile sale mari, în punctele sale generale, cel care a interpretat însă, a sistematizat și a aplicat învățătura Domnului Hristos la realitățile sociale, răspândind-o în lume, a fost Sfântul Apostol Pavel.
Prin epistolele sale, Sfântul Apostol Pavel este cel dintâi mare scriitor creștin. Cuvântul lui scris era un mijloc de acțiune, o faptă de apostol, de organizator, de părinte și păstor al credincioșilor, este sfat, îndemn, mustrare, mângâiere, îmbătbătare, recunoștință, mulțumire, este grijă și bucurie de misionar în forma cea mai personală și mai intimă a sensului care este epistola.
Prin epistolele sale la mărturisit pe Hristos, și mai ales prin versetul 5 al capitolului 4 efeseni îl prezintă pe Hristos ca fiind taina unității creștine. Acest lucru l-am demonstrat și eu în lucrare.
Lucrare ”Hristos – taina unității creștine” este structurată in cinci capitole. Primul capitol îi prezintă viața Sfântului Apostol Pavel. În capitolul II am prezentat epistola către Efeseni. Capitolul III prezintă traducerea versetului 5 din capitolul 4 Efeseni în toate edițiile biblice. Iar capitolul IV, fiind și cel mai important ne arată tâlcuirea, omiliia și interpretarea versetului de Sfinții Părinți și de părinții contemporani. Iar ultimul capitol ne vorbește de prezența și unitatea pe care ne-o dă Hristos prin botez și credință.
Consider prin aceasta lucrare am dovedit taina unității creștine, care este în Hristos.
I. Biografia Sfântului Apostol Pavel
Învățătura și faptele Mântuitorului Hristos au fost scrise de Evangheliști, așa precum le-au văzut și auzit, așa precum ele s-au desfășurat, fără a le expune într-un sistem. În Evanghelii avem învățătură creștină expusă în liniile sale mari în punctele sale generale.
Cel care a interpretat, a sistematizat și a aplicat învățătura Domnului Hristos la realitățile sociale, răspândind-o în lume, a fost Sfântul Apostol Pavel. El a fost cel mai strălucit Apostol al Domnului Hristos, doctrinarul creștinismului și răspânditorul îndrăzneț al credinței noastre la neamuri.
Asupra vieții și personalității Sfântului Pavel s-a scris mult. Totuși nu poate fi socotit a fi complet cunoscut căci datele sale biografice sunt relativ puține, iar personalitatea sa este foarte complexă. El este socotit după Mântuitorul Hristos, cel mai mare geniu al creștinismului, astfel că adâncurile ființei sale sunt insondabile.
Sfântul Pavel s-a născut în Tars, capitala Ciliciei. Tatăl său venise aici din Galileea, era fariseu din tribul lui Veniamin și era cetățean roman. Aici se naște fiul Său, Saul, „cel dorit” căruia la circumciziune i se dă numele și de Paul. Pavel își primește instrucțiunea în casa părintească, în limba aramaică, potrivit învățământului evreilor de atunci; adică învățarea legii. El n-a frecventat școala greacă din Tars, căci aceasta ar fi influențat defavorabil asupra legii și neamului său. Limba greacă a învățat-o din convorbirile cu copiii din vremea sa. De mic, Saul avea o deosebită aplecație spre studiu, iubea legea, fapt ce l-a determinat pe tatăl său să-l facă „rabi”. La 12 ani este trimis la Ierusalim și încredințat strălucitului învățător Gameliel, spre a e se instrui în vederea viitoarei sale misiuni.
Astfel instruit și format, el se alătură conaționalilor săi din Ierusalim și împreună cu ei începe o intensă activitate de apărare a legii iudaice împotriva creștinismului.
Minunea întâmplată pe drumul Damascului reprezintă un punct de cotitură în viața sa deoarece din dușman al creștinismului devine cel mai aprig apărător și răspânditor al acestuia.
O a doua etapă importantă a vieții sale o reprezintă „epoca misiunii sale pentru neamuri”. Este etapa marilor sale realizări unde se vădește genul său organizatoric și misionar, înalta sa cultură teologică, spiritul de dragoste și jertfelnicie puse toate în slujba lui Hristos. Activitatea sa misionară se concretizează în trei mari călătorii misionare mai cunoscute unde a fost însoțit de unii ucenici ai săi sau chiar singur, dar cu conștiința sigură și voința oțelită spre a înfrunta orice piedică.
Așezat pentru câtăva vreme în Corint unde lucrul Domnului cerea zăbavă, pentru ca să împrăștie miozomele unei societăți cu moravuri decăzute, să înfrângă rezistența atâtor curente de gândire filosofică dizolvată și a atâtor concepții de viață dubioase care preamăreau viciul și îl motivau religios – printre predici și alergături și ceasuri de muncă zilnică și nocturnă în atelierul de confecționat corturi al satelor creștine Acvila și Priscila, Sfântul Apostol Pavel își rupe răgazul trebuincios unei recapitulări de fond a ofensivei duhovnicești pe care o desfășurase în proaspătul țăran misionar de dincoace de Egee.
Inventarierea atentă și minuțioasă cu care s-a soldat această călătorie misionară îi indică existența anumitor deficiențe, provenite din cauză că a străbătut cetățile mai în grabă decât s-ar fi cuvenit și decât și-ar fi dorit, pentru ca recolta spirituală să fie pe potriva năzuințelor cale, așadar cât mai abundentă . Nemaifiind disponibil pentru a se deplasa în persoană, ca să plinească lipsurile semnalate de oamenii săi de credință, Sf. Apostol Pavel așterne în scris ceea ce intenționa să adauge predicilor sale orale, vorbește acolo.
Recapitularea săvârșită la Corint, i-a înlesnit Sfântului Apostol Pavel și o sintetizare a programului său de muncă înnoitoare de suflet, de atitudine, de metode, bine știind că ostenelile sale misionare nu se desfășurau la întâmplare, ci cu rânduială atent chibzuită.
Operând acomodările de vigoare la situația și la felurile stării de lucruri pe care le întâlnea în drumețiile sale misionare, de Duhul Sfânt călăuzite, preocuparea de căpetenie a lui Pavel era în tot locul și în toată vremea aceeași : toate detaliile vieții comunităților să le așeze în făgașul voii lui Dumnezeu, în Hristos (Efeseni 1:10). Este o preocupare superioară, specific apostolească. A nutrit-o permanent față de propria sa persoană și a reușit s-o întruchipeze în gradul cel mai înalt, pildă făcându-se credincioșilor.
În scopul arătat, era necesar mai presus de orice ca Hristos să fie cunoscut deplin și îmbrățișat fără scăzământ de toți ascultătorii și credincioșii Săi. Predicile Sfântului Apostol Pavel vădesc constant această îndoită preocupare: cunoașterea desăvârșită a lui Hristos și urmarea Lui. Cu alte cuvinte, cititorii epistolelor pauline trebuiau să se pătrundă de convingerea fermă că Domnul nostru Iisus Hristos este Mântuitorul și modelul lor de trebuire în lume, între oameni.
Astfel apare așa-numitul creștinism paulin. Pe linia de dezvoltare doctrinară a religiei creștine după influențele care i se atribuie Domnului Iisus Hristos, vin la rând cele pe care le-ar fi suferit din partea Apostolului Pavel.
Cât privește personalitatea acestui Apostol care este pusă în cântar cu aceea a Domnului nostru Iisus Hristos, trebuie remarcat de la început că a avut un rol covârșitor în fondarea și răspândirea creștinismului în lumea antică, dar nu Apostolul Pavel este întemeietorul său ci Domnul nostru Iisus Hristos . Într-adevăr, Apostolul Pavel a fost o personalitate complexă, bucurându-se de o cultură admirabil conturată pentru acele vremuri. Bun cunoscător al Legii și al Profeților, urmând școlile cele mai vestite și ascultând dascălii cei mai acreditați, Apostolul Pavel n-a ignorat, ca și Domnul nostru Iisus Hristos nici cunoștințele profane, Născut, crescut și educat în miezul culturii rabinice, dar accesibil într-un mod excepțional și culturii elenistice a acelei vremi, dovedind o receptivitate uimitoare, acest genial fiu al Tarsului era corifeul generației sale ceea ce îi acordă o primație doctrinală, datorită căreia va fi în fruntea cavalcadei pe drumul Damascului.
Ca om, Sfântul Pavel era mic de statură, cu trupul slab, pleșuv, suferind de o boală fizică pe care el o socotea ca un bold înfipt în carnea sa, ca un înger al lui Satan, ce-l bătea peste obraz (2 Corinteni 12:7). Cu toate aceste infirmități fizice el a biruit toate greutățile, toate adversitățile care i-au stat în calea prodigioasei sale activități. El a avut de înfruntat multe împotriviri da la natură, de la societate, de la dușmanii săi recrutați dintre păgâni, dar mai ales dintre frații săi (2 Corinteni XI:23:24). Însă le-a biruit pe toate, căci era înarmat cu o credință puternică, cu nădejdea în răsplata divină, cu o iubire dogorâtoare de Hristos, entuziast în Evanghelia pe care o predica și convins de triumful ei.
Sfântul Apostol Pavel a biruit pentru că era un mare geniu misionar, folosea o admirabilă tactică în răspândirea și organizarea creștinismului. În localitățile în care predica, vizita întâi sinagogile iudaice și-și recruta o serie de cateheți, atât dintre iudei, cât și dintre prozeliții păgâni. Și-a început activitatea în partea de răsărit a imperiului, nu pentru că era cea mai apropiată, ci pentru că erau centrele culturale cele mai importante și de unde se puteau răspândi în toată lumea de atunci; chiar și la Roma. Și-a ales localități ca: Galația, Frigia, Efesul deoarece erau localități cu preocupări religioase, deschise problemelor spirituale și unde putea prinde ușor propaganda și predica creștină.
Sfântul Pavel în misiunea sa a influențat comunități și a așezat conducători oameni corecți și zeloși cu care a ținut legături strânse, fie prin revederi personale, fie prin ucenicii săi, sau prin epistolele frățești pline de sfaturi și învățături și prin care rezolva mari probleme doctrinare, morale și sociale.
Totodată Apostolul Pavel s-a dovedit în multe rânduri un retor versat, care cunoștea tainele acestei arte de la dascălii acelei vremi; de câteva ori abordează probleme de înaltă gândire filosofică, dezvăluindu-și substratul formației sale filosofice și familiarizarea cu stoicismul cât și cu celelalte sisteme dezbătute în agorama atheniană. Posibilitățile sale intelectuale uimitoare și cunoștințele sale enciclopedice sunt favorizate de stăpânirea mai multor limbi: ebraică, greacă, latină. Firea sa firavă era dublată de un temperament arzător până la jertfelnicie, care-l va purta de-a lungul tuturor drumurilor imperiului roman.
Principiul fundamental care le-a călăuzit, l-a însuflețit și i-a determinat atitudinile sale de catehet, a fost dragostea lui pentru oameni, a văzut-o el întruchipată în Persoana Mântuitorului. Această dragoste reiese din cuvintele sale către Tesaloniceni cărora le spune că așa îi erau de dragi încât era în stare să le ofere nu doar Evanghelia, ci chiar și sufletul său (1 Tesaloniceni II:8). Această dragoste i-a dictat acea atitudine blândă și plină de gingășie față de ucenicii săi încât el își asemăna comportarea sa față de ei cu cea a unei mame care-și îngrijește copiii, sau cea a unui părinte care povățuiește și mângâie pe fiii săi (1 Tesaloniceni II:7,11).
În predica sa misionară pe care o adresa păgânilor, el nu era agresiv și nu critica cu asprime credințele vechi fiindcă își aducea aminte că și el a rătăcit persecutând creștinismul, dar aceasta a făcut-o din neștiință (1 Timotei I:13).
Acest Apostol, care era stăpânit de un „sfânt neastâmpăr”, pentru propovăduirea Evangheliei și pentru mântuirea păcătoșilor și pentru care activitatea era o necesitate și astfel regreta că nu are decât o singură viață și aceasta prea scurtă pentru a putea face cât ar vrea să realizeze. Apostolul nu a fost numai un mare misionar, un mare catehet, un bun predicator și un păstor de suflete model, ci pe lângă toate acestea el a fost și un bun organizator. Biserica a fost concepută de Apostol ca trupul mistic al lui Hristos (1 Corinteni XII:27, Efeseni VIII:23) deci ca un organism viu.
Totuși Apostolul Pavel rămâne un propagator și nicidecum un întemeietor al creștinismului. „Dar vă fac cunoscut fraților, că Evanghelia binevestită de mine nu este după omtrele culturale cele mai importante și de unde se puteau răspândi în toată lumea de atunci; chiar și la Roma. Și-a ales localități ca: Galația, Frigia, Efesul deoarece erau localități cu preocupări religioase, deschise problemelor spirituale și unde putea prinde ușor propaganda și predica creștină.
Sfântul Pavel în misiunea sa a influențat comunități și a așezat conducători oameni corecți și zeloși cu care a ținut legături strânse, fie prin revederi personale, fie prin ucenicii săi, sau prin epistolele frățești pline de sfaturi și învățături și prin care rezolva mari probleme doctrinare, morale și sociale.
Totodată Apostolul Pavel s-a dovedit în multe rânduri un retor versat, care cunoștea tainele acestei arte de la dascălii acelei vremi; de câteva ori abordează probleme de înaltă gândire filosofică, dezvăluindu-și substratul formației sale filosofice și familiarizarea cu stoicismul cât și cu celelalte sisteme dezbătute în agorama atheniană. Posibilitățile sale intelectuale uimitoare și cunoștințele sale enciclopedice sunt favorizate de stăpânirea mai multor limbi: ebraică, greacă, latină. Firea sa firavă era dublată de un temperament arzător până la jertfelnicie, care-l va purta de-a lungul tuturor drumurilor imperiului roman.
Principiul fundamental care le-a călăuzit, l-a însuflețit și i-a determinat atitudinile sale de catehet, a fost dragostea lui pentru oameni, a văzut-o el întruchipată în Persoana Mântuitorului. Această dragoste reiese din cuvintele sale către Tesaloniceni cărora le spune că așa îi erau de dragi încât era în stare să le ofere nu doar Evanghelia, ci chiar și sufletul său (1 Tesaloniceni II:8). Această dragoste i-a dictat acea atitudine blândă și plină de gingășie față de ucenicii săi încât el își asemăna comportarea sa față de ei cu cea a unei mame care-și îngrijește copiii, sau cea a unui părinte care povățuiește și mângâie pe fiii săi (1 Tesaloniceni II:7,11).
În predica sa misionară pe care o adresa păgânilor, el nu era agresiv și nu critica cu asprime credințele vechi fiindcă își aducea aminte că și el a rătăcit persecutând creștinismul, dar aceasta a făcut-o din neștiință (1 Timotei I:13).
Acest Apostol, care era stăpânit de un „sfânt neastâmpăr”, pentru propovăduirea Evangheliei și pentru mântuirea păcătoșilor și pentru care activitatea era o necesitate și astfel regreta că nu are decât o singură viață și aceasta prea scurtă pentru a putea face cât ar vrea să realizeze. Apostolul nu a fost numai un mare misionar, un mare catehet, un bun predicator și un păstor de suflete model, ci pe lângă toate acestea el a fost și un bun organizator. Biserica a fost concepută de Apostol ca trupul mistic al lui Hristos (1 Corinteni XII:27, Efeseni VIII:23) deci ca un organism viu.
Totuși Apostolul Pavel rămâne un propagator și nicidecum un întemeietor al creștinismului. „Dar vă fac cunoscut fraților, că Evanghelia binevestită de mine nu este după om, pentru că nici eu nu am primit-o de la om, nici n-am fost învățat de altul, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos” (Galateni I:11-12). Faptul acesta incontestabil este întărit și de cronologia paulină care ne arată că în timpul care trece de la conviețuirea sa pe drumul Damascului și prima călătorie misionară, ceilalți apostoli n-au stat degeaba. Religia creștină se răspândise între timp pe o arie apreciabilă, câștigând mulți credincioși.
Necesitățile misionarismului ridicau sute de probleme noi care-și cereau rezolvarea imediată, de aceea doctrina Evangheliilor se îmbogățește mereu prin dezvoltarea sa, ceea ce nu înseamnă iarăși că Apostolul Pavel aduce fonduri noi doctrinare. „Mă mir că așa de curând treceți de la cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie” le scrie el galatenilor – care nu este altceva decât numai că sunt unii care vă tulbură și voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi sau înger din cer v-ar binevesti altceva, decât ceea ce v-am binevestit noi anateme să fie!” (Galateni I-6-8).
Afirmația Apostolului Pavel e destul de categorică spre a ne arăta că propovăduirea sa era pe linia Evangheliei lui Hristos și ceea ce pare nou, dezvoltat, nu erau decât ceea „ce i le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său (1 Corinteni II:10). Apoi Apostolul a ținut tot timpul contactul cu ceilalți Apostoli spre a nu sminti cumva Evanghelia: „M-am suit însă după descoperire și le-am spus despre Evanghelia pe care o propovăduiesc la păgâni îndeosebi celor mai de seamă ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar” (Galateni II:2).
Cu calitățile și cu meritele personalității sale, cu stăruințele și cu roadele activității sale Sfântul Pavel a fost cel mai mare misionar și creștin în aceste douăzeci de secole. Nici un alt Apostol și nici un ierarh încă n-a avut toate însușirile, simțul, tactul și succesul lui misionar. El a trăit apostolul său cu o pasiune fără seamăn, ca pe un destin: ca pe o ispășire și ca pe o favoare dumnezeiască totodată.
Misiunea lui la păgâni era durere și bucurie; în același timp era osândă și privilegiu. Era durere și osândă din partea celor de neamul lui care strigau când auzeau că e trimis la neamuri: „Ia de pe pământ pe unul ca acesta că nu se cade să trăiască” (Fapte XXII:22), bucurie și privilegiu din partea lui Hristos, care l-a chemat și trimis anume la neamuri: ca pe un „vas ales”.
Meritele Sfântului Apostol Pavel sunt excepționale ca și chemarea și personalitatea sa. El mai ales a scos creștinismul de sub tutela și severitatea Legii, sub care îl ținea curentul iudaizant. Pavel a dat cel dintâi creștinismului un cadru teologic în care avea să se exprime credința creștină. Prim teolog, mare gânditor creștin și filosof al istoriei, Pavel punea la temelia edificiului doctrinal al creștinismului o piatră unghiulară și acesta era Hristos, cel tălmăcit de el în graiul credinței cele înalte.
Din duhul, puterea și porunca lui Hristos, Pavel nu mai este el, un om slab și păcătos, un om singur și dezarmat în fața unei lumi întregi vrășmașe. Apostolul Neamurilor este un hristofor, un om care poartă în sine pe Hristos; mai mult: un om care trăiește pe Hristos în care trăiește anume nu el, ci Hristos: „De acum nu mai trăiesc eu, ci trăiește în mine Hristos” (Galateni II:20).
Aceasta nu este nebunie de maniac religios, prezumția de mistic exaltat, închipuire de visător: aceasta este o realitate spirituală, este adevărul și tâlcul convertirii și vie 3ii creștine a lui Pavel, este chemarea vieții și fericirea durerilor lui de Apostol.
Pavel este: Hristos crezut, simțit, voit, urmat, imitat realizat de un om: Hristos purtat acum și adeverit prin lumea iudaică și păgână de cel care L-a ignorat, L-a disprețuit, L-a prigonit, până la Damasc.
Pavel este „robul” și „apostolul chemat” al lui Iisus Hristos: este trofeul și triumful Lui, e „mărturia” lui Hristos „între neamuri” Hristos cel răstignit și înviat tronează și domnește în sufletul celui care L-a hulit și prigonit și încredințează neamul de adevărul și rostul dumnezeiesc al răstignirii și învierii Lui, al misiunii Lui mântuitoare unde oameni, prin gura și prin voința celui care L-a tăgăduit și persecutat, a fariseului Saul, pe care l-a ales și l-a trimis la popor și la neamuri: „Să le deschizi ochii, ca să se întoarcă de la întuneric la lumină și de la puterea Satanei la Dumnezeu, ca să ia iertare de păcate și sorț între cei sfinți prin credința în Mine” (Fapte XXVI:18).
Iată-l pe marele creștin și misionar, care umple cu personalitatea sa și cu opera sa titanică veacul apostolic, pe omul cunoscut mai bine decât oricare alt creștin până la Origen, figură istorică precisă, prinsă ca un bloc uriaș în edificiul Bisericii primare: care și-a găsit înscris pentru totdeauna numele cu mâna sa și-a lui Dumnezeu, în analele creștinismului, pe cel așezat definitiv în galeria celor mai mari oameni ai creștinătății.
Minunată este rânduiala lui Dumnezeu, care a trimis să predice păgânilor creștinismul nu un apostol obișnuit, din Palestina, nu un elen, un roman sau altul, ci un evreu din diaspora instruit la picioarele marelui Gamaliel. Cu aceste însușiri și puteri, cu darurile sale naturale și cu mandatul dumnezeiesc ce a primit, Sfântul Apostol Pavel a fost un organ desăvârșit al lucrului lui Hristos în lume.
Lucrarea săvârșită, izbânda realizată de Pavel, Apostolul lui Hristos nu se poate asemăna cu ale vreunui alt om. Ea este multilaterală, permanentă, completă, netrecătoare „Ajuns la capătul drumului și privind în urmă rodul bogat al semințelor Evangheliei sădite de el în lume, Apostolul Neamurilor împăcat în sufletul său a putut grăi în liniște: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit” (2 Timotei IV:7).
II. Epistola către Efeseni
2.1. Preliminarii
Efesul, capitala Asiei proconsulare, a fost unul dintre cele mai importante centre misionare ale Ap. Pavel. Apostolul trece prin Efes în a doua călătorie misionară, întorcându-se de la Corint, și revine în a treia călătorie misionară, când va rămâne aici timp de 3 ani ( F.Ap. 19).
În veacul apostolic, Efesul purta numele de Lumen Asiae, titlu pe care, de altfel, îl și merita. Așezarea acestei cetăți la Marea Egee a creat condițiile unei bune și rapide înfloriri economice, dar faima Efesului consta, în primul rând, în dimensiunea sa culturală și religioasă. Poeți ca Anacreon, stoicul Zenon, Heraclit și Democrit-părintele atomismului; filosofi ca Parmenide și Pitagora, sunt doar câteva nume ilustre de cetățeni ai acestei cetăți, care au dat faima și renumele ei. Însă, supremul titlu de mândrie al Efesului era calitatea sa de cetate protectoare a templului și statuii zeiței Diana-Artemis-Efessia, pe care localnicii o credeau picată din cer.
După toate probabilitățile, această zeiță nu era decît o variantă a zeiței egiptene, Issis. Templul său avea dimensiuni colosale, fiind de 4 ori mai mare decât Pantheonul din Atena, având 446 de picioare lungime, 220 m lățime și 127 de coloane, care sprijineau bolțile. Construcția a început în sec. VII î.Hr. și a durat mai bine de 200 de ani.
Serbările care se dădeau în cinstea acestei zeițe țineau 2 luni și aveau loc în fiecare primăvară, caracterizându-se prin desfrâu, ridicat la rang de cult. Desfrânarea era motivată religios și încurajată fățiș prin scandaloasele practici ale celor câteva sute de vestale care se prostituau în chiar incinta templului. Comerțul cu statuete ale zeiței Diana atinsese o culme greu de imaginat, de aici rezultînd conflictul dintre Ap. Pavel și argintarul Dimitrie al Efesului ( F. Ap. 19 ).
Biserica din Efes a atins repede o însemnată dezvoltare, astfel că, nu întâmplător, în Efes s-a ținut Sinodul III Ecumenic (431) și cel tâlhăresc (449). Flagelul turcesc i-a pecetluit și acestei cetăți, definitiv, declinul.
2.2. Preliminarii isagogice
2.2.1. Destinatarii Epistolei
Problema destinatarilor nu a fost mai puțin discutată, decât cea a autenticității ei. În încercarea de rezolvare a problemei destinatarilor au fost emise mai multe ipoteze, dintre care reținem trei, ca fiind cele mai însemnate:
1. Teza efeseană
Adepții tezei respective susțin că Epistola a fost adresată efesenilor. Teza a găsit puțini adepți între specialiști, invocându-se, ca argument principal, doar titlul pe care epistola îl are astăzi în canonul Noului Testament.
Titlul epistolei însă nu emană de la Apostolul Pavel. El i-a fost dat de cei care au întocmit colecția de epistole, înmănuncheate în „Corpus Paulinum”, constituit către sfârșitul secolului I d.Hr. sau, cel mai târziu, în primul pătrar al celui de-al doilea secol creștin. Dovezile de care dispunem în acest sens sunt numeroase și autoritative:
a) Mențiunea ™n Efšsw (1,1) lipsește din „P46” (papirus din secolul III) și lipsea și din cei mai valoroși codici biblici (Vaticanus și Sinaiticus).
b) Origen și Sf. Vasile cel Mare mărturisesc că în manuscrisele vechi, versetul 1 al acestei epistole apare fără cuvintele ™n Efšsw, fapt de care are cunoștință și Fer. Ieronim.
c) Primul argument împotriva acestei teze este tonul epistolei, unul cum nu se poate mai impersonal, atât de impersonal, încât e greu de crezut că Apostolul Pavel a putut adresa o epistolă acestei comunități, în sânul căreia a trăit 3 ani, pe un ton lipsit, aproape total, de afecțiune. Acest fapt i-a determinat pe unii comentatori să susțină că Apostolul Pavel nu s-ar fi întâlnit niciodată cu cei cărora le scrie.
Teza laodiceeană
Adepții acestei ipoteze susțin că Epistola ar fi fost adresată laodiceenilor. Într-adevăr, în epistola către Coloseni avem următoarea mențiune: „Și după ce scrisoarea aceasta se va citi de către voi, faceți să se citească și în Biserica Laodiceenilor, iar pe cea din Laodiceea să o citiți și voi” (Col. 4,16). Din spusele Sf. Pavel reiese clar că el ar fi adresat o epistolă Bisericii din Laodiceea, deodată cu cea către Coloseni. Tihic are cunoștință de ea; mai mult, el o va fi dus, probabil, la destinație. Îndemnul dat colosenilor de a face schimb de epistole întărește și mai mult această teză. Numai că Epistola către Laodiceeni nu figurează în „Corpus paulinum”. Dacă ar fi apărut în acest Corpus, cu siguranță că ea intra și în canonul Noului Testament.
Întrebarea care se pune este: Ce se va fi întâmplat cu această epistolă ?
Partizanii „tezei efesene” afirmă că ea s-a pierdut. Adepții tezei unei așa-zise Epistole enciclice afirmă că scrisoarea către Laodiceeni este o copie a unei epistole enciclice al cărei text ni s-a păstrat în Epistola către Efeseni.
Teologul Adolf von Harnack susține că epistola a fost adresată inițial Bisericii din Laodiceea. Aceasta, către sfârșitul secolului I d.Hr., a decăzut atât de mult, din punct de vedere spiritual, că n-avea corespondent în nici una din Bisericile Asiei Mici. Dovadă în acest sens sunt reproșurile pe care i le face Domnul în Apocalipsă 3,14-17. Cum posesiunea unei epistole apostolice era socotită o vrednicie prea mare pentru nevrednicia Bisericii din Laodiceea, aceasta a fost despuiată de privilegiul de a-i figura numele în titlul ei, Epistola fiind atribuită celei mai de seamă dintre ctitoriile pauline ale Asiei Mici, Efesul.
Ipoteza se bazează pe obiceiul întâlnit în antichitate de a se șterge din documentele oficiale și de pe monumente numele acelora care s-au dovedit nedemni de stima obștească. Procedeul acesta se numea „damnatio memoriae” sau „erasio nominis”. Biserica din Laodiceea a putut cădea sub o astfel de osândă cu atât mai mult, cu cât o putem socoti indicată, fără echivoc, în sentința Domnului: „Îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: Știu faptele tale; că nu ești nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte ! Astfel, fiindcă ești căldicel – nici rece, nici fierbinte – am să te vărs din gura Mea” (Apoc. 3,16).
Pe de altă parte, este drept, că nu s-a păstrat în tradiția Bisericii nici cea mai slabă aluzie cum că o astfel de osândă ar fi fost aplicată Bisericii din Laodiceea. Acest fapt este explicat de adepții acestei teze prin aceea că respectiva condamnare trebuie să se fi făcut cu discreția în care sunt învăluite, de obicei, în istorie, operațiile ei dureroase. Așadar, acest procedeu a fost aplicat Bisericii din Laodiceea, iar Epistolei i s-ar fi pus numele cetății Efesului.
Ipoteza este ingenioasă, dar nu destul de plauzibilă, argumentele ei putând fi toate interpretate. Căderea laodiceenilor a fost un fapt real, dar nu de lungă durată.
Mai degrabă exegeții moderni adoptă o altă ipoteză, anume, cea a Epistolei circulare sau enciclice.
Teza epistolei circulare (enciclice)
Epistola este înrudită în conținut cu cea către Coloseni. Deoarece epistola – susțin adepții acestei ipoteze – nu se adresa unei comunități anume, ci mai multor biserici locale din provincia Asia, în Epistolă s-a lăsat un mic spațiu gol, pentru a fi pus numele acelei Biserici la care ea urma să fie destinată, în cele din urmă. Așadar, numele Efesului apare în adresa unei Epistole, care a avut inițial un caracter circular. Acest fapt este susținut și de observația că Ap. Pavel nu a menționat cu numele, ceea ce pare destul de curios, nici o persoană dintr-o Biserică în care a trăit și a lucrat timp de 3 ani ( F. Ap. 20,31).
Cele două ipoteze din urmă ar putea fi combinate. Astfel, s-ar putea afirma că inițial Epistola a fost una circulară, în colecția paulină ea intrând sub numele de cea către Laodiceeni, dar al cărei nume va fi fost înlocuit curând cu ™n Efšsw, având în vedere importanța culturală, economică a acestei cetăți, și poate, nu în ultimul rând, și datorită faptului că la Efes s-a realizat cea mai mare colectă pentru creștinii din Ierusalim, dar și pentru că Efesul a fost cetatea unde Apostolul Pavel a activat cel mai mult, deschizând aici un adevărat”șantier misionar”. La Efes, Apostolul a petrecut un oarecare timp înainte de întoarcerea sa în Antiohia din a doua călătorie misionară (F.Ap.18,19-22). În a treia călătorie misionară Sf. Pavel rămâne în Efes timp de 3 ani ( F.Ap.20,31). Apoi, tot aici s-au întâmplat mai multe evenimente remarcabile din viața apostolului Pavel, dintre care amintim:
Botezarea a doisprezece ucenici ai lui Ioan Botezătorul (F. Ap. 19,1-7)
Prezența și cuvântarea sa în Școala lui Tiran ( F.Ap. 19,8-10)
Săvârșirea mai multor minuni și întâmplarea unor evenimente ciudate (F.Ap. 19,11-16)
Convertirea unor vrăjitori (F. Ap. 19,17-20)
Răscularea cetății împotriva Apostolului la instigarea argintarului Dimitrie (F.Ap. 19,23-41)
La întoarcerea lui Pavel în Ierusalim din a treia călătorie misionară el și-a luat rămas bun de la prezbiterii din Efes și de la cei din Bisericile dimprejur, în orașul de coastă – Milet ( F.Ap. 20,13-35). Această întâlnire va fi fost probabil ultima ( F.Ap. 20,36-38) cu cei angajați în propovăduirea Evangheliei în această cetate, dacă nu va mai fi vizitat Efesul după ce a fost la Roma ( I Tim.1,3; 3,14).
2.2.2 Particularitățile Epistolei în raport cu Coloseni și alte scrieri pauline
În ceea ce privește raportul dintre – Coloseni și Efeseni – opiniile specialiștilor sunt din cele mai diferite. Relația dintre Efeseni și Coloseni – susțin o bună parte dintre specialiști – constituie una din enigmele N.T. și la care încă nu s-a găsit o soluție plauzibilă. Iată câteve ipoteze care privesc raportul dintre Efeseni și Coloseni:
în aceste două epistole pot fi întrevăzute două mesaje pe care Apostolul le-a trimis aproape simultan unor Biserici vecine, împrumutând din prima (Coloseni), pentru a o compune pe a doua (Efeseni). În acest sens, Efeseni reprezintă ultimul stadiu al gândirii Apostolului. Sf. Pavel, arestat la Roma, va fi trimis sub forma unei Epistole circulare suprema sa cugetare referitoare la misterul mântuirii și al Bisericii.
potrivit opiniilor altor specialiști, după ce Apostolul Pavel va fi compus epistola către Coloseni, el a trasat sarcina unui secretar, sau unui colaborator al său mai apropiat, de a adresa un al doilea mesaj. Așa s-ar explica paternitatea celor două texte, precum și divergențele dintre ele.
foarte mulți savanți sunt de părere că epistola către Efeseni ar aparține unei epoci mai târzii, aceea a unei generații postapostolice, dar că apare dintr-un mediu profund marcat de personalitatea și gândirea Apostolului Pavel. Spre exemplu, teme ca: mântuirea ca dar, poporul lui Dumnezeu, rolul Sf. Duh în iconomia mântuirii, care apar vag tratate în Coloseni, apar pregnant în Efeseni, ca teze specific pauline.
Unii comentatori admit chiar o influență qumranită sau eseniană asupra conținutului Epistolei către Efeseni, sau una venită dinspre literatura sapiențială, care ar fi exercitat un rol marcant asupra catehezei creștine, specifice celei de a doua generații de creștini.
Referitor la raportul epistolei cu alte scrieri pauline pot fi remarcate următoarele caracteristici:
1. Imaginea Bisericii este mai ”universală” decât în oricare altă epistolă. Spre exemplu, în Romani 12,5 sau I Cor. 12,12-17 Trupul lui Hristos se referă la Biserica locală, pe când, în Efeseni, Hristos este Biserica universală, fiind și capul acesteia, iar creștinii toți îi sunt mădulare ( 4,1-16).
2. Tabloul descris este mai mult al unei Biserici care crește și se dezvoltă în istorie, decât acela al unei comunități aflată în așteptarea iminentei veniri a doua a lui Hristos ( 2,21-22; 4,12-13).
3. Noua perspectivă eclesiologică pe care Efeseni o deschide este aceea a unirii iudeilor cu păgânii într-un singur trup, formând o Biserică universală. Din această perspectivă, pare că toate problemele legate de persecuții și controversele iudaice (iudaizanții) au fost definitiv rezolvate, așa că scriitorul își poate exprima toată bucuria sa în liniștea viziunii unirii neamurilor cu iudeii în Hristos.
4. În Efeseni, întreaga Biserică este „mireasa lui Hristos” (5,23-32).
5. Doctrina asupra căsătoriei (5,21-33) este mult mai pozitivă și mai completă decât în I Corinteni, unde gândirea Apostolului pare a fi influențată de considerațiile iminentei Parusii. Dar, nu trebuie, totuși, trecut cu vederea faptul că în I Corinteni, Pavel se limitează la a răspunde problemelor particulare și nu intenționează o expunere completă a învățăturii despre căsătorie.
6. Epistola către Efeseni lasă, totuși, uneori impresia că autorul ei ar fi un creștin din generația a doua, care meditează la timpul în care comunitatea a primit pentru prima oară mesajul evanghelic și care înțelege să venereze memoria ctitorilor ( 2,20; 3,5).
În concluzie, se poate, totuși, afirma că nici una din aceste observații, luată separat, n-ar fi suficientă pentru a dovedi paternitatea non-paulină a epistolei către Efeseni.
2.3. Analiza cuprinsului Epistolei
2.3.1. Taina mântuirii și a Bisericii (1,3 – 3,21)
a. Planul dumnezeiesc de mântuire contemplat în el însuși
În viziunea Apostolului, acest plan dumnezeiesc de mântuire se dezvoltă în 6 etape și care sunt numite de Apostol binecuvântări duhovnicești (1,3-14):
1. alegerea (v. 4)
2. înfierea (v. 5)
3. răscumpărarea (v. 7)
4. descoperirea planului (voii divine) (v. 9).
5. chemarea iudeilor (v. 12)
6. chemarea păgânilor (v. 13)
Alegerea creștinilor este, în viziunea Apostolului, un act de iubire al lui Dumnezeu din veșnicie și care obligă pe beneficiarii lui, la o viață de sfințenie: „Precum întru El ne-a și ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără de prihană înaintea Lui” (1,4).
Prin Iisus Hristos aleșii devin fiii lui Dumnezeu, prin înfiere, calitate care constituie o altă dimensiune a manifestării iubirii lui Dumnezeu și care are ca țintă, mântuirea sau răscumpărarea: „Mai înainte rânduindu-ne, în a Sa iubire, ca să ne înfieze, prin Iisus Hristos, după bunăvoința voii Sale” (1,5). Așadar, motivul alegerii este „predestinarea” de către Dumnezeu a creștinilor să devină Fiii Lui. Dar, „predestinarea”, adică voia sau dorința lui Dumnezeu din veșnicie, se referă mai mult la CE (să devină), decât la CINE (să devină), în sensul că destinul „predeterminat” al creștinilor este de a deveni TOȚI fiii Săi cu drepturi depline în Hristos Iisus și nu numai o parte dintre ei. Așadar, „predeterminarea divină”, de care vorbește textul, nu conține în ea nimic din nuanța unei interpretări confesionale, specifică învățăturii despre predestinație din teologia protestantă.
Răscumpărarea s-a realizat prin sângele lui Hristos, vărsat pe Cruce: „ Întru El avem răscumpărarea prin ângele Lui și iertarea păcatelor…” (1,7-8). Descoperirea voii divine, ca o a patra etapă a acestui plan, reprezintă revelarea tainei, făcută Apostolului, despre supremația universală a lui Hristos, în care se accentuează, în mod deosebit, scopul universalist al mântuirii. În acest sens, Apostolul se exprimă: „Făcându-ne cunoscută taina voii Sale, după bunăvoința Sa, astfel cum hotărâse în Sine mai înainte, spre iconomia plinirii vremurilor, ca toate să fie cuprinse iarăși în Hristos, cele din ceruri și cele de pe pământ – toate întru El” (1,9-10). Accentuând această idee, Apostolul arată că întreaga lume creată este pusă sub stăpânirea lui Hristos, fiind recapitulată în Sine.
În Iisus Hristos, Israelul a fost pus deoparte pentru a menține vie ideea unei lumi decăzute în așteptarea mântuirii (1,12), idee subliniată prin expresia „noi cei mai de dinainte…”, subînțelegîndu-se prin pronumele „noi”- iudeii. Așadar, iudeii nu sunt excluși din planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii. Dar, în viziunea Apostolului, în Iisus Hristos au fost chemați și păgânii să se împărtășească de mântuirea făgăduită lui Israel, idee subliniată prin cuvintele: „și voi auzind cuvântul adevărului… ați fost pecetluiți cu Duhul Sfânt al făgăduinței” (1,13).
b. Planul dumnezeiesc de mântuire contemplat în realizarea sa
După prezentarea palnului de mântuire contemplat în el însuși, Apostolul trece la dezvoltarea acestui plan, arătând realizarea lui completă. Astfel în 1,15-20, Apostolul își exprimă dorința ca efesenii să sesizeze măreția înțelepciunii și a puterii lui Dumnezeu, manifestată în Învierea lui Hristos și în Înălțarea Lui mai presus de toate duhurile îngerești, mai presus de tot Universul, fiind făcut astfel Cap al Bisericii (Trupul Său). În acest sens, Apostoul Pavel afirmă: „Pe aceasta (înțelepciunea și puterea) Dumnezeu a arătat-o în Hristos, sculându-L din morți și așezându-L de-a dreapta Sa, întru cele cerești, mai presus de toată domnia și stăpânirea și puterea și dregătoria, nu numai în veacul acesta, ci și în cel viitor” (1,20-21).
Expresia „mai presus de toată domnia și stăpânirea și puterea și dregătoria” se referă la triadele îngerești, peste care Hristos este Domn pentru totdeauna. Comparația cu îngerii îi oferă Apostolului posibilitatea să accentueze „Domnia” lui Hristos, întrucât, se pare, un cult exagerat al îngerilor putea fi simțit, nu numai în Frigia (Colose), ci și în regiunile din jur. De fapt, apostolul reia ideea din coloseni, referitoare la supremația cosmică a lui Hristos, pe care o dezvoltă acum introducând elementul „păgânii -neamurile”, voind să exprime astfel caracterul universal al încorporării tuturor în Trupul Său – Biserica.
Fără această sesizare din partea cititorilor, marcată de adeziunea lor la puterea lui Dumnezeu, exprimată în Hristos, planul lui Dumnezeu de mântuire, conceput în cele șase etape, rămâne pură teorie.
În viziunea Apostolului Pavel, acest plan de mântuire, pe care l-a contemplat anterior, se realizează și se actualizează în Biserică, care este, „Trupul lui Hristos”, și care, cuprinzându-i pe toți în ea, devine organul prin excelență care oferă mântuirea prin unirea tuturor în Hristos: „Și toate le-a supus sub picioarele Lui și, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, care este Trupul Lui, împlinirea celui ce plinește toate întru toți” (1,22-23).
Biserica îmbrățișează astfel, virtual, întreaga lume unită cu Hristos în Trupul Lui, adică acea lume a unei omeniri răscumpărate și care toată participă la regenerarea universală a întregii creații, sub stăpânirea Aceluia Care este Cap și Domn al ei.
Pentru a exprima această concepție grandioasă, Apostolul folosește termenul „pliroma” sau plinire, și care e dată în Hristos, în care, prin jertfa și învierea Sa, s-a realizat îndumnezeirea firii Sale omenești, în care a recapitulat întreaga fire umană.
Supremația lui Hristos în planul creației se întemeiază, în gândirea Apostolului, pe preexistența Sa divină, Iisus Hristos fiind definit de Apostol ca și „chip al Tatălui”, în care odihnește Dumnezeu. El este atât începutul, cât și sfârșitul creației.
Referitor la relația Hristos-creație, menirea lui Iisus Hristos este aceea de a recapitula în sine întregul univers, care formează Trupul Său ecclesial sau Biserica, la cârma căreia el se găsește în calitate de cap.
Din acest punct de vedere, mântuirea nu se realizează decât în Trupul lui Hristos, Biserica sa. Concepută astfel Biserica, Apostolul ajunge la concluzia că ea este singurul organ de mântuire universală, fiind accesibilă celor două lumi: iudaică și păgână.
În acest context, Apostolul Pavel arată că odinioară, nu numai păgânii, ci și iudeii aprindeau mânia lui Dumnezeu (2,1-3), dar acum, iubirea lui Dumnezeu i-a adus pe toți la viață și i-a împăcat cu Sine, prin Hristos Cel jertfit și înviat. În acest sens, Apostolul face din nou referire la dimensiunea soteriologică a „teologiei Botezului” pentru a exprima taina încorporării noastre în Hristos: „Pe noi cei ce eram morți prin greșelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos ( sunezwopo…hsen tù Hristù) …și împreună cu El ne-a sculat (sun»geiren) și împreună ne-a așezat (sunek£qisen ) întru cele cerești, în Hristos Iisus” (2,5-6). Se poate ușor observa cum în exprimarea apostolului accentul cade pe cuvântul „împreună”, care definește clar „sinergismul” actului mântuitor, adică, în desăvârșirea noastră, totul se realizează numai împreună cu Hristos.
Prin Botez, creștinul se unește cu Hristos în Biserică și astfel participă deja la triumful ceresc al Domnului său, prin Înviere. În epistola către Romani, participarea la Învierea lui Hristos apare, oarecum, ca realitate viitoare. În Coloseni și Efeseni, însă, această participare este deja un bun dobândit: „Căci a lui făptură suntem, zidiți în Hristos spre fapte bune…” (Col.2,12; Efes.2,5-10). Această eshatologie realizată în Botez, exprimată în termeni ca: „ne-a făcut vii, ne-a sculat, ne-a așezat” (Efes.2,6) este trăsătura caracteristică a eclesiologiei epistolei către Efeseni.
Apostolul rezumă apoi, în câteva cuvinte, marea teză a Epistolei către Romani, insistând asupra gratuității mântuirii, în har, de la Dumnezeu : „Căci în har sunteți mântuiți, prin credință, și aceasta nu e de la voi; e harul lui Dumnezeu”( 2,7-10)
În epistola către Coloseni se face distincție între Biserică și Capul ei. În Efeseni această distincție dispare, Trupul lui Hristos fiind constituit din toți creștinii, uniți cu El și renăscuți la viața nouă a Duhului, prin Botez.
În ceea ce privește învățătura despre Biserică, așa cum apare ea în epistola către Efeseni, se recomandă a fi precizate cîteva aspecte caracteristice:
În Coloseni, Biserica înțeleasă ca Trup al lui Hristos, a adunat în sine deopotrivă cele două lumi — iudei și păgâni. Tema unirii celor două lumi (iudei și păgâni) este prezentată drept taina planului dumnezeiesc de mântuire a lumii.
În Efeseni, tema este însă reluată și dezvoltată din perspectivă eclesiologică, explicând și în ce constă această taină. La începutul epistolei, în ultimele așa-zise strofe ale imnului liturgic (1,11-14) apare deja ideea chemării iudeilor și a păgânilor, chemare care reprezintă două etape ale planului dumnezeiesc:
– cea a speranței (neîmplinită)
– cea a credinței (plinită în Evanghelie).
Ceea ce s-a schițat la început apare în 2,11-22 în mod explicit. Despărțite odinioară, cele două lumi s-au apropiat una de alta, s-au împăcat apoi cu Dumnezeu, în sângele lui Hristos, vărsat pe Cruce, rămânând pe veci unite, ca părți integrante ale acestui Trup.
Tema Trupului lui Hristos, înțeles ca Biserică universală, este astfel exploatată de Apostol, în Efeseni, în ultimele ei profunzimi, fapt care arată că nu e vorba de o simplă explicație pur metaforică a trupului social, ci de extinderea Trupului individual al lui Hristos în întreaga lume creată, pe care o aduce în Sine.
Așadar, modul în care Apostolul Pavel înțelege imaginea Bisericii ca Trup al lui Hristos nu este o simplă metaforă sau o simplă figură de stil, ci Biserica este extensiunea trupului individual al lui Hristos, Cel Înviat, în trupul Său firesc, fiecare creștin unit cu El prin Botez, formând astfel o unitate desăvârșită.
Totuși, în Efeseni, apare o distanță între trupul, care se zidește pe pământ și Capul care dirijează, din ceruri, creșterea acestui trup (4,15-16). În acest fel, imaginea acestei pericope este imaginea fidelă a unirii temporalului cu veșnicia într-un prezent eshatologic deja realizat. Deși poate fi sesizată această distanțare, urmată de faptul că în interiorul trupului pot să existe încă creștini care n-au ajuns încă la o maturitate spirituală, totuși unirea lor este atât de deplină, încât Biserica apare, de acum, nu ca un simplu trup al lui Hristos, ci ca pliroma lui Hristos, îmbrățișând astfel întreaga creație transfigurată de moartea și Învierea Sa.
Astfel, în viziunea eclesiologiei pauline, Hristos cel Înviat apare ca prima celulă a unui Univers reînnoit (1,10 și 4,24), în El fiind recapitulată întreaga creație ( 4,24).
c. Unirea într-un singur trup a iudeilor și a păgânilor. Descoperirea tainei (2,11-3,13)
După abordarea temei gratuității mântuirii, Apostolul trece la o altă temă, care ține tot de mântuirea în Hristos, și anume, cea a împăcării și unirii păgânilor cu iudeii, între ei, pe de-o parte, și cu Hristos, pe de altă parte. Această împăcare se realizează în Trupul lui Hristos – Biserica, în care peretele cel despărțitor al celor două lumi (iudaică și păgână) a fost surpat: „…El care a făcut din cele două lumi una, adică a surpat peretele cel din mijloc al despărțiturii…ca pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou …și să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniți într-un singur trup, prin cruce…”(2, 14-16).
În Hristos și păgânii au devenit moștenitorii făgăduințelor lui Dumnezeu, astfel împlinindu-se profeția lui Isaia (57,19), citată în Efeseni 2,17, și anume, că Iisus Hristos a surpat peretele cel din mijloc al despărțiturii, dintre iudei și păgâni, făcându-se aluzie astfel la zidul de la templu, care despărțea curtea păgânilor de cea a iudeilor. Hristos a surpat acest perete, abolind pe cruce stăpânia Legii lui Moise, înlocuind-o cu cea a iubirii, oferită deopotrivă celor două lumi – iudaică și păgână – reunite într-un singur Om nou.
În interiorul acestui „om nou” cei uniți, din cele 2 lumi, primesc calificativul de „sfinți” și „casnici ai lui Dumnezeu”: „ Deci nu mai sunteți străini și locuitori vremelnici, ci sunteți împreună cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu” (2,19). Această lume nouă are și o nouă temelie, „zidită fiind pe temelia apostolilor și a proorocilor, piatra cea din capul unghiului find însuși Iisus Hristos” (2, 20).
Faptul că păgânii și iudeii formează un singur trup, Biserica devine marea taină descoperită Apostolului, al cărei slujitor se face el, prin Evanghelia revelată lui în calitate de Apostol al neamurilor. Într-o lungă paranteză (3,2-13), în care Apostolul vorbește de chemarea personală și de misiunea sa între neamuri, amintește și de descoperirea și conținutul acestei taine: „Căci prin descoperire mi s-a dat în cunoștință această taină….care în alte veacuri nu s-a făcut cunoscută fiilor oamenilor, cum s-a descoperit acum sfinților apostoli și prooroci prin Duhul: anume că păgânii sunt împreună moștenitori (cu iudeii) și mădulare ale aceluiași trup și împreună părtași ai făgăduinței, în Hristos Iisus, prin Evanghelie” (3,3-7). Așadar, taina care i-a fost descoperită apostolului constă în:
– păgânii sunt moștenitori ai făgăduințelor împreună cu iudeii
– păgânii sunt și ei mădulare ale aceluiași Trup, din care fac parte și iudeii (3,6).
Taina aceasta, căreia el i s-a făcut slujitor (3,7-9) i-a fost descoperită Apostolului prin Duhul Sfânt și, după ce a fost odinioară ascunsă și îngerilor, acum ea se descoperă deplin în Biserică. Cititorilor epistolei, Apostolul le cere acum o înțelegere mai adâncă a acestei taine, și, implicit, o mai bună cunoaștere a lui Hristos, care este, de altfel, Izvorul Tainei (3,16-19).
Partea doctrinară se încheie cu o doxologie rugătoare (3,14-21) în care sunt subliniate 2 idei:
a) necesitatea întăririi, prin Duhul, a omului celui dinlăuntru (3,16)
b) necesitatea măririi capacității de înțelegere a tainei și a cunoașterii lui Hristos: „Așa încât, înrădăcinați și întemeiați fiind în iubire, să puteți să înțelegeți împreună cu toți sfinții care este lărgimea și lungimea, adâncimea și înălțimea” (3,18) Așadar, potrivit concepției apostolului, iubirea este condiția primordială pentru înțelegerea profunzimii tainei în toate nuanțele ei.
2.3.2. Partea parenetic-morală ( 4,1- 6,20 )
Secțiunea parenetică se prezintă ca o reflectare a părții doctrinare. Ea începe cu un apel stăruitor al Apostolului la unitate. Astfel, neînțelegerilor dintre creștini, Sf. Pavel le opune unitatea creștină, ale cărei temeiuri le consideră a fi în număr de șapte: un duh, un trup, o nădejde, un Domn, o credință, un Botez, un Dumnezeu și un Tată al tuturor (4,3-6).
Trupul, de care vorbește Apostolul, este Biserica lui Hristos, iar duhul este harul Bisericii; nădejdea este mântuirea realizată; Domn este Hristos; credința este unica învățătură a Evangheliei mântuirii; Botezul este taina încorporării în Hristos, izvorul și cauza existenței tuturor celor create fiind un Dumnezeu și Tată al tuturor, care este „peste toate, prin toate și întru noi toți” (4,6).
Dar, în această viață unitară a Bisericii, există o multitudine de funcțiuni, toate având același scop: zidirea Bisericii, adică a mădularelor ei – creștinii – în efortul lor susținut de a ajunge, astfel, la „pliroma” lui Hristos, sau la deplinătatea lui Hristos, ca Om: „El i-a dat pe unii să fie apostoli, pe alții prooroci, pe alții binevestitori, pe alții păstori și învățători, spre desăvârșirea sfinților, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (4,11-13). Starea desăvârșită a trupului lui Hristos ca Om este cea de după Înviere, când trupul spiritualizat și penetrat de energiile Duhului Sfânt a dobândit o altă condiție de existență – cea a unei materii înduhovnicite care transcede materialitatea firească a existenței temporare.
Apostolul exprimă, așadar, și accentuează unitatea Bisericii lui Hristos în diversitatea funcțiunilor ei. Ajunși la această stare, Apostolul Pavel concluzionează că orice doctrină eretică nu-și mai are puterea în trupul lui Hristos, întrucât se lovește de o unitate a credinței și a învățăturii, care emană de la Capul trupului, adică Iisus Hristos. În acest sens, Apostolul Pavel scrie: „Din El, tot trupul bine alcătuit și bine încheiat, prin toate legăturile care îi dau tărie, își săvârșește creșterea…” (4,14-16).
Astfel, în contextul unității, creștinii sunt îndemnați să părăsească modul vechi de viață și să accepte viața cea nouă, dobândită în Hristos și realizată numai în unitatea Trupului Său – Biserica: „ Să vă dezbrăcați față de viețuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare…îmbrăcându-vă în omul cel nou, care este făcut după chipul lui Dumnezeu, în dreptatea și sfințenia adevărului” (4,22-24). Așadar, omul cel nou este plămădit în procesul făptuirii dreptății și sfințeniei care decurge din adevărul mântuitor.
Urmează o serie de sfaturi privind viața morală individuală, centrată pe virtutea iubirii, lipsită de minciună, de furt, de mânie și de supărare (4,25-32).
În continuare, sunt expuse o serie de precepte de viață moral-socială: relația cu necreștinii, desfășurarea vieții liturgice, a celei familiale, etc.
Important de remarcat în acest cadru de îndemnuri și sfaturi este pericopa despre morala familială (5,22-33), în care Apostolul dezvoltă învățătura despre unitatea căsătoriei creștine.
Unirea dintre Hristos și Biserică constituie, în viziunea Apostolului, imaginea model a unirii și comuniunii dintre soț și soție, bazate pe iubire. În acest cadru de idei, Apostolul afirmă: „Femeile să se supună bărbaților lor ca Domnului…precum Biserica se supune lui Hristos, așa și femeile bărbaților lor întru toate. Bărbaților, iubiți pe femeile voastre, precum și Hristos a iubit Biserica și s-a dat pe Sine pentru ea…”( 5,22.24-25).
Așadar, relația de subordonare reciprocă a soților în interiorul familiei, trebuie să decurgă numai din această realitate, bazată pe acest model de comuniune, de perfectă unire și desăvârșire dintre Hristos și mireasa Sa – Biserica. Numai în acest cadru de relații spirituale, cei doi pot desăvârși unitatea trupului lor, dobândită în taina căsătoriei creștine: „De aceea, va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup” (5,31). Recomandarea Apostolului este ca această unitate să se realizeze numai în Hristos și în Biserică: „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos și în Biserică” (5,32).
Relația de subordonare din familie, dar care nu înseamnă inferioritate, marcată de expresia – „…femeia să se teamă de bărbat” ( 5,33 ) este înțeleasă de Apostol ca o reflectare a relației dintre creștin și Dumnezeu, în care primul trebuie să fie preocupat permanent de a nu-L supăra pe Dumnezeu prin vreo faptă neconformă cu voia Sa. Teama de care vorbește Ap. Pavel, trebuie înțeleasă numai în sensul fricii pe care, un bun creștin, o are tot timpul față de Dumnezeu, ca semn al cinstirii Lui, ca nu cumva, prin atitudinile sale să se îndepărteze de Creatorul și Pronietorul său, și, astfel, relația de comuniune dintre ei să se destrame. Singura frică îngăduită într-o familie este, așadar, teama de comitere a acelor fapte care pot destrăma unitatea ei și întuneca iubirea din care aceasta s-a născut.
În pericopa 6,1-10, Apostolul prezintă adevăratele raporturi și relații dintre părinții și copii, stăpâni și slugi. Pavel reia o poruncă din Decalog, arătând că bunăstarea în viața pământească și lungimea zilelor vieții, țin de respectul datorat părinților.
În pericopa 6,11-17 este prezentată panoplia dogmatică – adică lupta împotriva duhurilor necurate, arătându-se și armele care trebuie folosite în această luptă. Ele sunt: adevărul, dreptatea, pacea, pavăza credinței, sabia Duhului (cuvântul Evangheliei) etc., singurele arme care nu sunt condamnate de nici o morală din lume.
Epistola se încheie brusc, cu recomandarea lui Tihic și cu un îndemn paulin, asemănător celui din epistola către Coloseni, privind ajutorul pe care creștinii îl pot oferi, prin rugăciune, celui ce rostește cuvântul adevărului (6, 21-24).
Prezența și traducerile versetului în toate edițiile Bibliei
3.1. Istorie traducerii Bibliei sau Sfintei Scripturi în limba română
Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură a fost tradus în limba curentă a populației încă dinainte de era creștină. Primele cărți tipărite au fost cele ale Vechiului Testament din canonul palestinian care erau scrise în limba ebraică veche. Canonul biblic al Vechiului Testament cu toate cărțile aflate în Septuaginta a fost preluat de creștini care l-au completat cu cele douăzeci și șapte cărți ale Noului Testament. Astfel întocmită Sfânta Scriptură a fost tradusă în decursul a trei secole, sec. 2-5 în diferite limbi.
În porunca dată de Mântuitorul Sfinților Apostoli de a-i îndeplini trimiterea lor de căpetenie ( I Cor. 1,7), de a bine-vesti tuturor și pretutindeni Evanghelia folosește noțiuni ca „la toate neamurile” (Mt. 28,19), „în toată lumea” (Mt. 24, 14), „până la marginile pământului” (Fapte. 1,8) ceea ce arată că erau îndatorați încă din viața lor ca prin lucrarea lor misionară să asigure auzirea Evangheliei de către toate neamurile.
Răsădit în aceste ținuturi prin predica unui Apostol, cuvântul lui Dumnezeu a pătruns adânc în conștiința și memoria celor care le locuiau, devenind una din componentele fundamentale ale trăiri lor creștine și ale vieții lor spirituale .
E sigur faptul că primele scrieri în limba română vor fi cărți sau fragmente de cărți din Sfânta Scriptură; Psaltirea, Sfintele Evanghelii, Epistolele Sfântului Apostol Pavel, necesare cunoașteri învățăturii Sfintei Evanghelii de către popor. Propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu în limba credincioșilor este expresia voii lui Dumnezeu , fapt ce se poate cunoaște și din evenimentul spectaculos ce a avut loc la Cinzecime când fiecare auzea predica apostolilor în limba sa.
O dovadă necontestabilă a cunoașterii de către strămoșii noștrii a cuvântului Evangheliei o constituie folclorul religios; colinde, cântece de stea, a căror izvor se află în cuprinsul Sfintei Scripturi, în profețiile mesianice, nașterea, botezul, patimile, răstingnirea, învierea.
Ca dovadă a profundei preocupări a clerului de a oferi credincioșilor și cultului divin public textele scripturistice vor vedea lumina tiparului numeroase scrieri biblice în limba română. Cu privire problema unității limbii vorbește Mitropolitul Simion Ștefan „ acesta încă vă rugăm să luați aminte că rumânii nu grăiesc în toate țările într-un chip…pentru aceea cu nevoie poate să scrie cineva să înțeleagă toți, grăind un lucru unii într-un chip alții în alt chip. Bine știm că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sunt care umblă în toate țările, așia și cuvintele acelea sunt bune care le înțeleg toți.”
Prima tipăritură ce cuprinde toate cărțile Vechiului și Noului Testament în grai românesc este monumentala lucrare tipărită la București cu titlul : Biblia, adică Dumnezeiasca scriptură a Legii Vechi și acelei Nou Lege. În mod uzual lucrarea e numită pe scurt biblia de la 1688 sau Biblia lui Șerban Cantacuzino. După cum se arată într-o postfață separată a fost tipărită cu nevoia dascălilor Șerban și Radu Greceanu și a Episcopului Mitrofan al Hușilor. Traducerea aparține fraților Greceanu ajutați de episcopul Mitrofan, de Episcopul Gherman de Nissa, de Constantin Cantacuzino și poate și de Patriarhul Dositei al Ierusalimului care semnează prefața dedicată domnitorului. Realizarea tuturor lucrărilor de tipografie, revizuirea manuscrisului și corectarea greșelilor de tipar i-au revenit Episcopului Mitrofan.
Pentru cărțile Vechiului Testament traducătorii au luat ca bază de lucru traducerea făcută cu câțiva ani în urmă de renumitul cărturar moldovean Nicolae Milescu Spătarul pe care Șerban Cantacuzino îl cunoscuse mai îndeaproape la Constantinopol. Textul original folosit a fost cel din Septuaginta dar au fost luate în considerare și traducerea latină Vulgata precum și traducerea slavonă. S-a ținut cont și de traducerile române de dinaintea cele ale lui Coressi, Palia de la Orăștie, Noul Testament de la Bălgrad. Folosirea acestor izvoare mai vechi nu scade cu nimic din valoarea Bibliei ci dimpotrivă i-o ridica pentru că ea este o încununare a tuturor strădaniilor cărturarilor români de până atunci din toate cele trei țări românești de a trece cuvântul lui Dumnezeu în limba poporului. Tipărirea lucrării s-a realizat într ultimul an al domniei lui Șerban Cantacuzino și s-a terminat sub Constantin Brâncoveanu.
Textul biblic e precedat de o precuvântare a domnitorului către cititori și o precuvântare a patriarhului Dositei către domnitor. Șerban Cantacuzino arăta în precuvântare că a pus dascăli știutori de limbă greacă și oameni ai locului instruiți atât în limba poporului cât și în limba elenească pentru realizarea acestei lucrări . În prefața pe care o închina domnitorului, patriarhul Dositei aduce elogii acestuia socotindu-l vrednic de laudă pentru că a tocmit ca Scriptura să poată fi lesne de citit că a tradus-o în limba română și tipărit-o pe cheltuiala sa pentru maica Biserică.
Biblia de la 1688 cuprinde pe lângă cărțile canonului palestinian și pe cele adăugate în canonul alexandrin. Aceste cărți numite apocrife de către traducători sunt: Tolit, Iudit, Baruh, Epistola lui Ieremia, Cântarea celor trei tineri, 3 Esdra, Înțelepciunea lui Solomon, Înțelepciunea lui Iisus Sirah, Istoria Suzanei, Istoria sfărmării idolului Bel și a omorâri balaurului, 1,2,3, Macabei, cartea a 4-a Macabei atribuită eronat lui Iosif Flaviu. Imprimarea prefețelor și a textelor biblice s-a făcut cu litere chirilice mărunte așezate pe două coloane, cu versetele numerotate pe margine și cu spații libere între ele.
Datorită acestei traduceri s-a pus în circulație o limbă literară care are o sinteză a strădaniilor scriitorilor bisericești de până atunci de a scrie într-o limbă curată și înțeleasă de toți românii și se deschide calea pe care se va dezvolta limba română literară de mai târziu. Servind ca temelie la dezvoltarea limbii literare românești, a dat credincioșilor să-și însușească anumite cuvinte și locuțiuni din cuprinsul ei introdu-se în tezaurul lexical. Această pătrundere a graiului biblic în graiul poporului o găsim în versurile: „Limba noastră-i limba sfântă / Limba vechilor cazani.” Biblia a avut un rol important în menținerea unități poporului român, a contribuit esențial la unificarea cugetului și a graiului, a convingerilor, credințelor și vrerilor poporului nostru drept-credincios. În însăși foia de titlu se arată că s-a tipărit spre înțelegerea limbii române iar patriarhul Dositei scria în prefață că avea rostul să lumineze celor din casă. Acestea fac ca sub raport lingvistic, istoric, să fie una din cele mai valoroase cărți.
„ Biblia de la 1688 este vârful muntelui Ararat în sfârșit «vizibil și cucerit» după retragerea potopului. „
Cu trecerea vremii era din ce în ce mai greu a se găsi un exemplar din Biblia de la 1688. La un secol de la apariția ei, Samuil Micu constata că erau foarte rare exemplarele Bibliei încât și preoții duceau lipsă de ea. În această situație conștient, ca om de carte, de marea ei trebuință acest distins cărturar și-a luat sarcina efectuări unei noi traduceri române a cărții de căpătâi a creștinilor. Cel care a inițiat lucrările de editare a unei noi Biblii a fost Petru Pavel Aaron, episcopul românilor Greco-catolici care a apucat a traduce doar o parte din cărțile Vechiului Testament. După moartea acestuia munca de traducere a rămas în sarcina lui Samuil Micu. El nu a realizat de fapt o traducere nouă a cărților biblice ci în mare parte a îndreptat graiul Bibliei din 1688 și a corectat după Septuaginta, după Vulgata și după alte versiuni doar ceea ce a socotit că nu e redat destul de bine în textul original. Intenția lui a fost ca noua Biblie să fie de folos tuturor românilor ardeleni nu numai celor uniți cu Roma. Manuscrisul a fost încredințat spre tipărirea episcopului ortodox Gherasim Adamovici de la Sibiu. Auzind că va fi tipărită la Sibiu , Ioan Bob a cerut guvernatorului G. Banfi să confiște manuscrisele care să-i fie încredințat spre tipărire. Având manuscrisul, Ioan Bob a cerut ca acesta sa fie cercetat de o comisie și înzestrat cu note și însemnări dedesubt și pe margini cu paralele sau însemnarea locurilor unde în Sfânta Scriptură se mai relatează despre acel fapt. Astfel completată lucrarea a fost imprimată la tipografia Seminarului unit de la Blaj între 1 noiembrie 1793 sub titlul „ Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură a Legii Vechi și acei Nouă”
Dintre cărțile biblice specifice canonului alexandrin Biblia de la Blaj le cuprinde pe toate având în plus rugăciunea lui Manase care lipsește din prima ediție. Capitolele sunt prevăzute cu titluri, scurte note de subliniare cuprind observațiile de critică textuală și explicații exegetice la unele versete. Prefața expune noțiunile introductive asupra canonului, integritate, inspirație, infailibilitate și câteva noțiuni sumare de ermeneutică biblică. După textul Noului Testament s-a adăugat însemnarea Apostolilor și a Evangheliilor duminicilor și sărbătorilor mari de peste an precum și cele incluse în rînduiala unor taine sau ierurgii.
Și biblia de la Blaj constituie fără îndoială o contribuție de seamă la deslușirea românească a cuvântului lui Dumnezeu și la dezvoltarea limbii noastre literare dar nici ea nu cuprinde o traducere desăvârșită. Din compararea două rezultată că traducătorii lui Șerban Cantacuzino cunoșteau greaca mult mai bine decât cei de la Blaj și aceștia au fost influențați și de Vulgata.
O nouă ediție a Sfintei Scripturi apare la tipografia din Petersburg a Bisericii Ortodoxe Ruse purtând titlul „ Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Legii Vechi și a cei Nouă” după care urmează însemnarea că tipărirea s-a făcut cu cheltuiala Rosieneștii Sotietăți a Bibliei și că a fost imprimată în tipografia lui Nic Grecea din Petersburg în anul 1819.
În prefața la textul lucrării se menționează că editarea s-a făcut cu binecuvântarea Sfântului Sinod al B. O. Ruse și că la realizarea ei s-a folosit textul celei de la Blaj. Dintre scrierile biblice amintite în canonul Alexandrin această ediție a Bibliei față de cea de la Blaj a omis 4 Macabei. Societatea biblică Rusă pentru a tipări Biblia în limba română s-a adresat mitropolitului Gavriil Bănulescu de la Chișinău cerându-i un text pe care să-l imprime cu cheltuiala ei . Acesta a trimis ambele ediții specificând că cea de la Blaj e mai bună în ce privește limba, iar cea din 1688 ca mai bună sub raport confesional. Biblia reproduce aproape întocmai pe cea de la Blaj . Acest lucru a atras nemulțumiri, mitropolitul specificând că textul Bibliei de la Blaj trebuie revizuit întrucât provine de la uniație și poate conține erori. În acest sens au fost trimiși la Petersburg arhimandritul Varlaam, bun cunoscător al limbii grecești, și un cântăreț bisericesc bun cunoscător de gramatică și ortografie a limbii române. La revizuirea textului au fost ajutați și de episcopul rus Filaret care cunoștea ebraica veche și slavonă bisericească. Îndreptările s-au făcut mai cu seamă de o Biblie slavonă din 1751. Au fost îndepărtate toate schimbările introduse de Ioan Bob în manuscrisul întocmit de Samuil Micu și cu toate acestea Biblia din 1819 încă conține unele erori de traducere și limbă.
După mai bine de un secol și jumătate de la apariția Bibliei lui Șerban Cantacuzino și după aproape 6 decenii de la editarea Bibliei lui Samuil Micu era firesc că lipsea acestei cărți să devină tot mai simțită în rândul preoțimii precum și de profesorii și de elevii seminariilor nou înființate. Sarcina împlinirii acestei mari nevoi a fost asumată aproape concomitent de doi mari ierarhi episcopul Andrei Șaguna de la Sibiu. Biblia scoasă la iveală în cinci volume de episcopul Filotei se intitulează „ Biblia sau Testamentul Vechiu și Nou „. De fapt nu este o traducere nouă ci mai mult o îndreptare și curățire de oarecare ziceri neobișnuite a Bibliei de la Blaj. Ea cuprinde ca cea de la Blaj același număr de cărți chiar și denumirea de apocrfe pentru cele specifice canonului alexandrin precum și atribuirea cărții 4 Macabei împărțită doar în capitolele, toate cărțile biblice sunt împărțite în capitole și versete. Volumul al 5-lea care cuprinde cărțile Noului Testament începe cu o introducere generală ce tratează despre inspirația Sfintei Scripturi, integritatea textului sfânt, limba Sfintei Scripturi, împărțirea cărților bibliei. Biblia are influențe atât din Biblia de la București cât și cea de la Petersburg ea fiind o lucrare de sinteză.
Un mare serviciu a adus Bisericii și „Bibliei, adică Dumnezeiasca Scriptură a Legii Cei Vechi și a cei Naoa”, tipărită sub supravegherea și cu binecuvântarea episcopului Andrei Șaguna din Sibiu cu cheltuiala Tipografiei de la Episcopia din Ardeal în anii 1856 -1858. Cartea e împodobită cu frumoase ilustrații de inspirație biblică și se remarcă prin clitățile tehnice deosebite.
Ambele Biblii, atât cea de la Buzău cât și cea de la Sibiu au fost mai bine de o jumătate de secol izvorul de apă vie de unde s-a adăpat poporul român însetat de cuvintele vieții veșnice.
O antologie de texte biblice, ca un abecedar pentru inițierea în studiul Vechiului și Noului Testament, a fost pusă la îndemână credincioșilor pentru prima dată în anul 1913. A fost editata de „ Asociația biblică” alcătuită de patriarhul Nicodim pe atunci episcop al Hușilor, arhim. Iuliu Scriban dr. D. Boroianu și alții sub denumirea de Mica Biblie. Această lucrare a fost împodobită cu ilustrații după albumele de gravuri ale unor autori occidentali (Destunis, Dore, Ecker ), înzestrată cu schițe și hărți geografice și prevăzută la final cu un sumar al cronologiei biblice. Cuprinde peste 700 de pericope selectate din Vechiul și Noul Testament, și se încheie cu un sumar al vieții Maicii Domnului și a Apostoli, cu o descriere a Palestinei și cu tâlcuire scurtă a fericirilor. Această lucrare s-a epuizat foarte repede fiind retipărită în mai multe rânduri. Ultima ediție întregită a patriarhului Nicodim a apărut în 1944 fiind la fel de căutată ca și celelalte.
În anul 1914 se tipărește la București o nouă ediție a întregii Biblii sub conducerea Sfântului Sinod. În 1936 cu sprijinul Patriarhului Miron E. Cristea apare o nouă traducere a Sfintei Scripturi de pe textul Septuagintei și prin confruntarea textelor: evreiesc, slavon, rusesc. Traducătorii sunt episcopul Nicodim Munteanu, Gala Galaction și Vasile Radu.
Cu aprobarea Sfântului Sinod în 1944 s-a tipărit o nouă traducere a Bibliei făcută aproape în întregime de Patriarhul Nicodim.
Așa cum a demonstrat istoria, traducerea cărților de căpătâi a românilor a fost o preocupare continuă a personalităților ilustre, cum ar fi Înal Presfințitul Mitropoli Bartolomeu Valeriu Anania, Biblia sau Ffânta Scriptură. Aceste traduceri au cârmuit peste veacuri acest popor și va continua cât timp vom purta numele de creștin.
3.2. Traducerea versetului in toate edițiile Bibbliei și interpretarea acestuia
Biblia de la Blaj 1795 – Un Domn, o credință, un botez;
Biblia de la 1688 – Un Domn, o credință, un botez;
Biblia Ortodoxa 1914 – Un Domn, o credințã, un botez;
Traducerea Dumitru Cornilescu – 1923 – Este un singur Domn, o singură credință, un singur botez;
Noul Testament 1992 (Pr. Dr. Emil Pascal) – Un singur Domn există, o singură credință, un singur botez;
Biblia Ortodoxă din 2001 (trad. Î.P.S. Bartolomeu Anania – un singur Domn, o singură Credință, un singur Botez;
Biblia editată de Trinitarian Bible Society 2002 – este un singur Domn, o singură credință, un singur botez;
Expresia “un singur Domn” se referă la Domnul Iisus. Vezi 1 Corinteni 8, 5-6; 1, 2.
“Unde este Hristos este unitate, căci unde este Hristos este iubirea care vrea să-I îmbrățișeze pe toți în Sine și să-I înfățișeze Tatălui… cine trăuiește în Hristos ca Dumnezeu devenit accesibil nouă cu infinitatea iubirii care ne cuprinde pe toți, se simte ca înrădăcinat în El și ca unit cu ceilalți toți, se simte ca în casa sa, împreună cu toți cei ce sunt de asemenea înrădăcinați în El ca în aceiași casă care este și a lor.”
“…Domnul Iisus Hristos este singurul obiect al credinței, nădejdi și Botezului tuturor creștinilor. Iisus Hristos este Cel în care am crezut, Iisus Hristos este Cel în care am fost botezați și Iisus Hristos este Cel a cărui venire noi o așteptăm cu o nădejde vie.”
“Unitatea Bisericii nu este o unitate de ordin institutional și nici sfărâmată în indivizi cu credințe deosebite sau cu interpretări deosebite ale ei, ci o unitate de viață, ontologic-pnevmatică în Hristos și în Duhul Lui cel Sfânt. Această unitate cu Hristos și în Hristos nu e bazată numai pe afirmarea unei credințe comune, care poate avea un caracter subiectiv, ci ea se experiază în puterea identică ce le vine credincioșilor și Bisericii de la Hristos aflător în ea… temelia unității Bisericii în Ortodoxie nu e de jos, din acordul credincioșilor, ci de sus, din Hristos.”
“Toată lupta Diavolului împotriva celor credincioși a fost și va fi mereu aceea de a-I împărții în cete și partide, spre a avea mai multe credințe și mai multe botezuri, fiecare credință nouă nimicind-o pe cea veche. Și fiecare botez nou disprețuindu-l pe cel vechi. În felul acesta credincioșii nu mai au nici un singur Domn. Iisus nu mai este Unul și Același pentru creștini și Evanghelia nu mai este una și aceiași pentru toți. Împărțiți în partide, în culte, în confesiuni și în secte mai mari sau mai mici, creștinii L-au împărțit pe Hristos, Singurul Domn, în tot atâtea părți în câte partide și culte au putut rupe Trupul Lui Sfânt care este Biserica.”
"Un singur Domn". Un autor relata următoarea istorioară: Unul dintre pastorii din trecut ai acestei biserici (biserica in care a fost tinuta aceasta prelegere, n.tr.), John D. McNeil (un mare predicator si evanghelist scotian), pastor al acestei biserici timp de numai doi ani de zile, prin anii '20, se folosea uneori de o conversatie imaginara care ar fi avut loc intre un om care s-a nascut orb si a carui poveste ne este relatata in Ioan 9 si un alt orb care a fost vindecat de Iisus si a carui poveste ne este relatata in Marcu 8. Deosebirea dintre cele doua relatari este aceea ca in Ioan 9 Iisus il vindeca pe orb scuipand pe pamant, facand noroi si ungand cu acesta ochii omului, dupa care ii spune: "Du-te de te spala in bazinul Siloamului!". Nu la fel s-a intamplat in cazul orbului din Evanghelia dupa Marcu. Iar McNeil si-i imagina pe acesti doi orbi intalnindu-se si discutand despre cum i-a vindecat Iisus. Omul care a fost vindecat fara ca Iisus sa fi folosit saliva isi spune povestea si apoi urmeaza sa-si spuna povestea cel care a fost vindecat cu saliva. Acesta ii spune insa celuilalt: "Ai omis partea in care Iisus scuipa pe pamant, face noroi si il pune pe ochii tai." Celalalt insa ii raspunde: "Nu stiu nimic despre scuipat, praf si noroi." Omul din Ioan 9 ii spune: "Trebuie sa se fi intamplat cum ti-am spus deoarece acesta este modul in care Iisus le da oamenilor vederea. Tu trebuie sa stii lucrul acesta. Probabil ai uitat doar ca Iisus a scuipat pe pamant, a facut noroi, l-a pus pe ochii tai si apoi te-a trimis sa te speli in bazinul Siloamului." "O, nu", spune celalalt, "El nu a procedat in felul acesta cu mine. El doar a vorbit iar eu mi-am primit vederea." Insa omul din Ioan, ferm in parerea sa, ii spune: "Nu este adevarat. Iisus vindeca numai cu noroi. Iar daca nu ai avut acea experienta, fratele meu, atunci eu incep sa am indoieli asupra vederii tale." Si asa a luat fiinta, in primii ani ai Bisericii, miscarea Noroiosilor si cea a Anti-noroiosilor (este bineinteles o gluma).
Sf. Ioan Gura de Aur: „Biserica lui Hristos este vie si puternica in masura in care ea se hraneste cu Trupul si Sangele dumnezeiescului ei Intemeietor, caci fara comunicare intre Hristos si crestini nu poate fi vorba de Biserica vie.”
“Cine nu se simte unit cu ceilalți în Hristos, nu este nici el însuși în Hristos.”
O singura credinta. Termenul "credinta", asa cum apare in scrierile lui Pavel, poate fi folosit in sens obiectiv sau subiectiv. In sens subiectiv el se refera la experienta noastra. Cu totii experimentam credinta. Nu exista mantuire fara credinta. Acest lucru este adevarat, desigur, insa cred ca nu la acest sens se refera cuvantul aici. Cuvantul "credinta" mai este folosit si in sens obiectiv. Acest sens se refera la continutul a ceea ce credem sau in care ne punem increderea. Adica, Evanghelia. Cred ca despre asta vorbeste Pavel aici. El sustine acest lucru deoarece, asa cum avem un singur Domn, tot asa trebuie sa avem si o singura credinta. Adica noi nu intelegem in mod diferit doctrinele care alcatuiesc esenta Evangheliei.
Contrar punctului de vedere exprimat anterior, părintele Stăniloae afirmă că noi nu avem dogme principale și secundare, ci toate dogmele sunt o expresie a experierii prezenței lui Hristos în Biserică. Astfel, “…dacă dogmele Bisericii exprimă experiența lui Hristos cel prezent și lucrător în ea și dacă unitatea ei în dogme înseamnă această experiere unitară a lui Hristos, nesocotirea dogmelor înseamnă nu numai slăbirea Bisericii, ci și reducerea conținutului credinței la o sumă de interpretări subiective a unui Hristos de care s-a auzit și care rămâne la distanță, nu identificarea lor cu experierea lui Hristos trăit în lucrarea Lui, integrală, prin Duhul Sfânt.”
– “Duhul sectar este acela care îl face pe om mândru și lăudăros. El începe să nu mai asculte de frați, socotindu-i mai prejos și mai neînvățați ca el. Începe să batjocorească lucrurile sfinte și să le părăsească. Începe să disprețuiască învățătura Bisericii și a Oastei și să o înlocuiască cu alta. Oricine face așa, acela a primit duhul cel dezbinător în inima sa – și acela nu mai face parte din Oastea Domnului. Cu cât pleacă mai repede dintre noi, cu atâta va fi mai bine, fiind că cei ce se îmbolnăvesc de răul acesta adesea nu se mai vindecă niciodată…”
– Un autor spunea: “Este imposibil să înțelegem o unitate care să-I placă lui Dumnezeu dacă negăm doctrina Trinității sau dacă nu am ajuns să îl cunoaștem în mod personal pe Dumnezeu Tatăl prin lucrarea de împăcare a Fiului Său, Iisus Hristos și prin puterea Duhului Sfânt.”
«Dragul meu, nu primi duhuri si invataturi care te-ar face sa iti tagaduiesti marturia ta de la inceput. Caci aceasta ar face nu numai ca tu sa cazi din cinstea de trimis al Domnului, din vrednicia increderi si din curatia adevarului – dar te-ai face vinovat si de marele pacat al stricarii Cuvantului Sfant, de calcarea credintei unice, de dezbinarea Bisericii lui Dumnezeu, de tagaduirea marturisirii pe care tu singur ai facut-o atunci cand erai ascultator si fiu al Adevarului.»
Traian Dorz :
«Nu daca te-ncrezi tu-n Domnul este lucrul minunat,
daca El se-ncrede-n tine, asta-i mult mai insemnat,
caci in El pot sa se-ncreada toti ai Lui, pe orice drum, –
dar in cati din ei mai poate Domnul sa Se-ncreada-acum ? »
Un exeget interpreta afirmația un singur Botez în sensul că indiferent cum îl practică diversele confesiuni el este tot un botez creștin în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt. Dar câtă confuzie este în mintea acestui exeget dacă afirmă acest lucru după ce anterior spusese că toate cultele și sectele (deci împreună cu diferențele de formă pe care le practică și în privința botezului) sunt o piedică înspre desăvârșirea unității trupului lui Hristos ! – o confuzie, de altfel, tipică neoprotestantismului occidental. Aceiasi confuzie evidenta, de care trebuie sa ne ferim, poate fi regasita si in urmatoarea afirmatie a unui alt exeget neoprotestant : „Botezul a divizat bisericile. Prin urmare este interesant ca Pavel il include aici. Evident ca Pavel nu discuta despre modul in care se realizeaza botezul, fie ca este prin stropire, modul preferat de presbiterieni, fie ca este prin scufundare, singurul mod acceptat de baptisti. Observati, nu modul in care se realizeaza botezul este in mintea lui Pavel, ci semnificatia botezului, care este identificarea publica cu Iisus Hristos. Aceasta este ideea unificatoare. Fratele meu, ai fost botezat? Sora mea, ai fost botezata? Nu ma intereseaza cum ai fost botezat. Nu ma intereseaza daca ai fost botezat in cladirea unei biserici sau intr-un rau, daca s-a folosit mai putina sau mai multa apa. Te-ai identificat public cu Iisus Hristos? Daca asa stau lucrurile, atunci inaintea lumii noi suntem identificati cu Iisus Hristos.” Observati cat de tentant si simplu este sa gandesti asa la gandul ca vom avea pace unii cu altii. Dar adevarata pace nu vine din acceptarea tuturor tipurilor de botez, practicate de diverse confesiuni (aceasta este toleranta reciproca), ci din intelegerea Botezului crestin unic despre care vorbeste Sf. Pavel in Biblie. Care sa fie acest Botez crestin unic, insa?
Din perspectivă ortodoxă “Botezul este acea Sfântă Taină care, prin lucrarea văzută a întreitei cufundări în apă și chemarea Sfintei Treimi, împărtășește harul care șterge păcatul strămoșesc și celelalte păcate [făcute până la acea dată, la Botezul adulților] și face pe cel ce o primește membru al Bisericii… Orice om are neapărată trebuință de Botezul cu apă și Duh., spre a se putea mântui… Și copii trebuie botezați, pentru a nuz-I lipsi de împreunarea cu Hristos și pentru a nu se întâmpla să moară necurățiți și nemântuiți.”
Părintele Iosif Trifa: “Prin darul Botezului, fiecare om se spală de păcatul strămoșesc și se naște a doua oară pentru Împărăția lui Dumnezeu.” “Mare este Sfântul Botez! Când se botează pruncii, li se unge cu “pecetea darului Duhului Sfânt” fruntea, gura, ochii, urechile, mâinile, pieptul și picioarele. Asta înseamnă că cel născut din nou prin Taina Botezului trebuie să își pună în slujba Domnului și în ascultare de Domnul mintea, graiul, ochii, urechile, inima, picioarele, adică toată viața și purtările lui…”
“A avea un singur Domn, o singură credință și un singur Botez, înseamnă a rămâne statornic pe temelia învățăturii primite întâi, în credința auzit de la început, cu Domnul, cu Iisus-ul cunoscut din prima zi când ai pus legământul cutremurător și neuitat al nașterii din nou, al cununiei tale cu El, la picioarele Crucii Sale prin care ai fost iertat și primit. Nu există decât o singură credință: aceea pe care ai primit-o în clipa nașterii din nou. Credința dintâi, credința vie și puternică ce te-a înviat în clipa legământului tău. Dacă păstrezi până la moarte această credință, prin ea te vei mântui la sfârșitul vieții tale, după cum este scris: veți dobândi ca sfârșit al credinței voastre mântuirea sufletelor voastre (1 Petru 1, 9). Și, dacă păstrezi unic și curat primul botez, el te va îndreptăți totdeauna să-ți păstrezi, prin credință, moștenirea la care ai fost făcut părtaș prin el. Numai avându-le curate și unice pe acestea două, noi îl vom avea cu adevărat și pe Domnul. Altfel, oricine le leapădă sau disprețuiește pe acelea două îl pierde, o dată cu ele, și pe Domnul lor.”
Erminia patristica a versetului 5 din capitolul 4 Efeseni;
Cateva date despre ermeneutica biblică
În raport cu semenii săi, omul își manifestă gîndurile și sentimentele prin viu grai, prin acțiuni și prin scris. Cuvintele rostite, spre a fi bine înțelese, pot fi însoțite de gesturi. Scrisul însă se înțelege mai anevoie, îndeosebi cînd cele scrise exprimă idei mai deosebite sau atunci cînd de la apariția lor a trecut timp îndelungat, și deci împrejurările istorice și geografice în care au apărut diferă mult de vremurile noastre. Deci, spre a înțelege opera cuiva, nu-i suficientă citirea scrierii respective, ci este nevoie de anumite explicații. De aceea, a apărut o știință care ne pune la dispoziție reguli generale, niște principii, de care trebuie să ținem seama pentru a putea pătrunde gîndurile, concepțiile sau vederile unui scriitor, exprimate în opera sa. Această știință se numește Ermineutica.
Ca ramură sau disciplină a studiilor biblice (ale Vechiului și Noului Testament), Ermineutica biblică ne oferă regulile după care pot fi interpretate corect și complet textele Sfintei Scripturi. Deci, Ermineutica biblică este teoria interpretării corecte și complete a textelor inspirate ale Sfintei Scripturi. După cum arată etimologia cuvîntului, rolul ermineuticii este de a lămuri ceva care nu e destul de limpede. Acest cuvînt vine de la grecescul Ερμηνευτικη care înseamnă interpretare. Este înrudit etimologic cu numirea Ερμης pe care grecii o dădeau zeului Hermes (Mercur la romani), — vestitor și interpret al zeilor. De exemplu cînd Pavel și Barnaba vin și predică cuvîntul Domnului în Listra și vindecă un olog din naștere, locuitorii orașului îi socotesc zei, și anume pe Barnaba Zeus, iar pe Pavel Hermes, pentru că Apostolul era cel care vorbea, ca și cum ar fi făcut cunoscută voința celuilalt (Fapte XIV,11-12). Tot cu sens de interpretare, în învățămîntul teologic se mai găsește și un alt cuvînt, cuvîntul exegeză (de la grecescul εξηγεομαι, a analiza, a explica). Obișnuința vorbirii a adus totuși o deosebire. Exegeza exprimă ideea de lămurire și interpretare a unui text, pe cînd ermineutica ne arata regulile pe care exegeza le va întrebuința la interpretare.
Perfecționarea studiilor biblice a impus fixarea de termeni tehnici, și astfel astăzi prin exegeză înțelegem interpretarea însăși, călăuzită de aplicarea regulilor ermineutice; iar ermineutica este teoria despre regulile de întrebuințat în interpretare. Este același raport ca și cel dintre oratorie și retorică: cea dintîi aplică regulile fixate de aceasta din urmă. De aici se vede că ermineutica are un caracter mai teoretic, iar exegeza ar putea fi numită ermineulica practică.
Dacă scopul ermineuticei este de a ne servi drept călăuză la înțelegerea Sfintei Scripturi, s-ar putea pune întrebarea: Oare Sfînta Scriptură nu se poate înțelege fără o călăuză anume? Se citesc atîtea cărți pentru înțelegerea cărora cititorul are trebuința doar de o cultură științifică generală, fără o pregătire deosebită pentru fiecare carte; de ce să fie nevoie de un studiu special pentru înțelegerea Sfintei Scripturi? Prezența unui studiu aparte pentru înțelegerea Sfintei Scripturi se justifică din mai multe motive și anume:
Vechimea acestei cărți. Începuturile scrierii Sfintei Scripturi sunt vechi de circa trei mii de ani. Elaborată în împrejurări istorice diferite, în alt mediu, cu oameni și obiceiuri mult deosebite de vremea noastră, faptele și ideile cuprinse în ea nu se pot înțelege cu ușurință și deplin cu mentalitatea și judecățile noastre de azi. Și mai cu seamă este foarte greșit a judeca ideile exprimate și faptele petrecute într-un mediu atît de vechi, după ideile și condițiile istorice în care trăim noi.
Locul în care au fost scrise, cărțile Sfintei Scripturi au nevoie de un studiu special pentru a fi înțelese cum se cuvine. Ele au fost compuse în Orient care, cu toate cercetările de pînă acum, tot nu este îndeajuns de bine cunoscut. Continuu se descopăr lucruri și se constată obiceiuri, a căror cunoaștere e necesară pentru dreapta înțelegere a textelor din aceste timpuri.
Limba în care au fost scrise, cărțile Sfintei Scripturi. Toate cărțile ei au fost scrise în limbi stinse astăzi, a căror mînuire e mai grea decît a celor de azi. În plus, fiind o carte elaborată în Orient, cuprinde un stil figurativ, încărcat de simboluri, metafore, cu anevoie de descifrat. Învățăturile de credință și morală cuprinse în ea nu pot fi pătrunse fără o pregătire corespunzătoare.
Ne putem ușor încredința că înțelegerea Sfintei Scripturi nu se poate întreprinde fără o îndrumare și cultură specială. Fericitul Augustin spune: „Dumnezeu și-a ascuns în figuri înțelepciunea Sa, nu pentru a o refuza celor sîrguincioși la învățătură, ci pentru a o închide celor neglijenți”. Chiar în Sfînta Scriptură însăși se arată că unele din părțile ei sunt greu de înțeles, cum mărturisește Sfîntul Apostol Petru cu referire la unele locuri din Epistolele Pauline (2 Petru 3, 16). Același Apostol ne învață că Scriptura nu se tîlcuiește după socotința fiecăruia (2 Petru 2, 20-21).
Scriptura e la libera citire a tuturor. Acest lucru e nu numai drept, ci și recomandabil. Dar nu e la libera interpretare a tuturor, ci numai a Bisericii și a celor mandatați de ea. Deci ca să nu greșim, trebuie să urmărim interpretarea Bisericii, a Sfinților Părinți și a Sfintelor Sinoade. Interpretare care are o vechime de două milenii și o experimentare tot atît de veche în viața Bisericii.
Sfinții Părinți au trăit în timpuri mai apropiate de epocile scrierii cărților biblice, cunoșteau temeinic limbile în care au fost scrise acestea, erau familiarizați cu împrejurările istorice și obiceiurile acelor timpuri. Erau cunoscuți și cu interpretarea apostolică a cărților sfinte, și nu aveau nevoie de vreo disciplină ajutătoare pentru înțelegerea exactă a Sfintei Scripturi.
Cu trecerea timpului, s-a îngreunat înțelegerea tradițională, apostolică și s-au ivit rătăciri și neînțelegeri în explicarea textelor sfinte. De aceea, Fericitul Ieronim (+420) spunea că nu se poate înțelege Biblia fără o anumita călăuză, fără anumite reguli.
În Biserica creștină primul interpret a fost Mîntuitorul Hristos și apoi Apostolii. Ei au pus începutul exegezei creștine. Ei au interpretat Vechiul Testament ca împlinindu-se în Domnul Iisus Hristos. După înțelesul dat de ei și după regulile lor, au interpretat Scriptura Sfinții Părinți, scriitorii bisericești și Biserica.
Primele opere scrise în care Ermineutica este tratată ca o știință a interpretări sunt ale lui: Melito de Sardes (+170) în opera sa intitulată „Cheia”, în care autorul a vrut să dea lista celor mai obișnuiți tropi biblici și explicarea lor; Origen (+240), părintele, explicării alegorice, în cartea sa „De principiis”; Fer. Augustin (+430) „De doctrina cristiana” și Adrian (+450), ”Introducere în Sfintele Scripturi”.
Ermenia patristică a versetului 4 din capitolul 5 Efeseni
Sfântul Vasile cel Mare tâlcuiește acest verset astfel: De aceea, nu ne scăldăm pentru fiecare spurcăciune, iudaicește, ci știm o mântuire scăldătoare, adică botezul.” ( Despre Sfântul Duh, capitolul 15). „ Arătănd că botezul este unul singur, Apostolul zicea, în altă parte, că este cu neputință ca aceia ce s-au luminat și au gustat o dată din darul cel ceresc, dar au căzut iarăși, să se înnoiască spre pocăință, răstignindu-L și batjocorindu-L a doua oară pe Fiul lui Dumnezeu” ( Cuvântul al 6-lea, capitolul 4). Și iarăși zice că, „ păcătuind noi de după ce am luat cunoștința adevărului, nu mai râmâne jertfă pentru păcate ( adică botez)( Evrei 10:26). Dece a vorbit însă Apostolul mai întîi de credință și apo de boteze? Căci credința povățuiește inaintea botezului, fiind că omul trebuie mai întâi să creadă și apoi să se boteze. Pentru aceasta zice marele Vasile: „ Credința și botezul sunt două chipuri de mântuire de o ființă unul cu altul și nedespărțită. Căci credința se împlinește cu adevărat prin botez, iar botezul se întemeiază prin credință . Și prin același nume se împlinește și un și alta. Căci, precum credem în Tatăl, în Fiul și în Duhul Sfânt, toate astfel ne și botezăm în numele Tatălui, al fiului și al Sfântului Duh. Și mărturisirea merge înainte, ducând către mântuire, însă botezul urmează pecetluind învoirea noastră” ( Despre Sfântul Botez, capitolul 12). „ Și iarăși – zice – trebuie a ne boteza precum am apucat, a crede precum ne-am botezat și a slăvi precum am crezut” ( Cuvânt pentru nevoință).
Sfântul Teofilact al Bulgariei, în tâlcuirea sa la epistola catre efeseni, spune așa: Unul – zice- este Domnul tuturor Creștinilor, adică nu are unul un domn mai mare, iar altul mai mic. Și nu s-a mântuit unul din credință, iar altul din fapte, ci toți s-au mîntuit din credință. Nici nu s-a făcut unul fiu al lui Dumnezeu din Sfântul Botez, iar altul nu, ci toți s-au făcut de obște fii ai lui Dumnezeu din unul și aceleași Sfânt Botez.
4.3. Erminia unor autori și sau predicatori contemporani.
Părintele Dumitru Stăniloae spunea: “Unde este Hristos este unitate, căci unde este Hristos este iubirea care vrea să-I îmbrățișeze pe toți în Sine și să-I înfățișeze Tatălui… cine trăuiește în Hristos ca Dumnezeu devenit accesibil nouă cu infinitatea iubirii care ne cuprinde pe toți, se simte ca înrădăcinat în El și ca unit cu ceilalți toți, se simte ca în casa sa, împreună cu toți cei ce sunt de asemenea înrădăcinați în El ca în aceiași casă care este și a lor.”
Sau : “Unitatea Bisericii nu este o unitate de ordin institutional și nici sfărâmată în indivizi cu credințe deosebite sau cu interpretări deosebite ale ei, ci o unitate de viață, ontologic-pnevmatică în Hristos și în Duhul Lui cel Sfânt. Această unitate cu Hristos și în Hristos nu e bazată numai pe afirmarea unei credințe comune, care poate avea un caracter subiectiv, ci ea se experiază în puterea identică ce le vine credincioșilor și Bisericii de la Hristos aflător în ea… temelia unității Bisericii în Ortodoxie nu e de jos, din acordul credincioșilor, ci de sus, din Hristos.”
Părintele James Thornton în predica sa la Apostolul din Duminica a 25-a dupa Rusalii, spune așa despre acest verset: Suntem de o credință. La Dumnezeiasca Liturghie, rostim toți, împreună – fie cu gura, fie cu inima -, Simbolul Credinței, Crezul. Articol după articol, acesta deslușește cu de-amănuntul credința ortodoxă pe care o împărtășim cu toți. Sfântul Simbol exprimă ceea ce cunoaștem despre Dumnezeul în Treime -Tatăl, Fiul și Sfântul Duh; despre misiunea lui Hristos pe pământ; despre cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică întemeiată de Hristos; despre dobândirea unirii cu Dumnezeu prin iertarea păcatelor (căci păcatul este lucrul care ne desparte de Dumnezeu) și despre credința noastră într-o lume ce va veni. împărtășim astfel o [singură] credință. Alte biserici au adus adăugiri la Crez, în pofida poruncilor limpezi ale Sinoadelor Ecumenice care opreau astfel de adaosuri; altele au respins Crezul cu totul. Desigur, nu judecăm sinceritatea sau starea duhovnicească finală a membrilor acestor biserici. Dumnezeu este singurul Judecător al sincerității sau al stării duhovnicești a oamenilor. Știm, însă, că nu împărtășim aceeași credință cu cei ce rostesc alte crezuri sau care resping Crezul Sfintelor Sinoade Ecumenice, împărtășim, totuși, aceeași credință unul cu celălalt. Mai mult, nu numai că împărtășim o credință în înțelesul doctrinar al cuvântului, ci o facem și în alt înțeles – prin convingerea că Hristos Dumnezeu este Mântuitorul nostru, prin încrederea în făgăduințele Sale și prin faptul că ne încredințăm cu totul Lui.
Și tot același părinte spune de „un botez” (Efeseni 4,5) astfel : Dacă suntem creștini ortodocși, am început pe deplin viața noastră în Hristos prin Sfânta Taină a Botezului. In Biserica lui Hristos nu există decât un botez. Multe din străvechile biserici ale creștinătății au în alcătuirea lor o colimvitră, un baptisteriu care, în mod invariabil – dacă s-a păstrat în întregime -, este un bazin apă, îngropat în podea. Acest lucru dovedește că botezul ortodox nu s-a schimbat de-a lungul veacurilor, ci a păstrat mereu aceeași formă, a întreitei-afundări, o formă care datează de la Sfinții Apostoli. Așadar, în creștinism nu există mai multe forme de botez – prin stropire, turnare si afundare – ci doar una, afundarea (exclud aici botezul săvârșit în împrejurări de urgență și mă refer doar la împrejurările obișnuite). Evident, botezul în afara Bisericii, în afara Bisericii Ortodoxe, nu poate fi, orice formă ar avea, acel un botez – botezul ortodox. Din nou, nu îi judecăm pe ceilalți și nu spunem nimic despre eficacitatea ritualurilor celor din afara Bisericii. Aceasta este treaba lui Dumnezeu, și nu ne este îngăduit a ne măguli șinele făcând judecăți personale asupra altora. Tot ce putem spune este că suntem siguri de eficiența botezului ortodox și de necesitatea sa pentru toți oamenii. Mai curând însă, Sfântul Pavel se referă la altceva decât la forma botezului. Pe timpul său exista o singură formă – afundarea, după cum am observat deja. Fiecare dintre noi primește un singur botez, care ne unește cu Biserica lui Hristos și ne face, în acea clipă, curați și neprihăniți, fără de păcat, una cu întreaga Biserică. Lupta noastră în Biserică este de a păstra acea curăție.
Părintele Ioan Constantinescu, în cartea sa Studiu Noului Testament, vorbește stfel de versetul 5, capitolul 4 din Epistola catre Efeseni:Toți suntem chemați spre același scop, nădejdea vieții de veci. De asemena creștini au un singur botez, o singură credință și un singur Dumnezeu.
Părintele Stelian Tofană în cursul lui prezintă versetul astfel: neînțelegerilor dintre creștini, Sf. Pavel le opune unitatea creștină, ale cărei temeiuri le consideră a fi în număr de șapte: un duh, un trup, o nădejde, un Domn, o credință, un Botez, un Dumnezeu și un Tată al tuturor (4,3-6).
P.S. Episcop Vasile al Clujului se exprimă aspupra acestui verset astfel: Prin Taina Botezului, ne naștem ca fii ai lui Dumnezeu, devenind făpturi noi și mădulare ale Trupului tainic a lui Hristos. Taina Ungerii cu Sfântul Mir duce credinciosul pe o treaptă mai înaltă în unirea cu Hristos, prin „pecetea darului Duhului Sfânt”, toată ființa acestuia fiind îndreptată spre unirea cu Hristos și trăirea în unire cu ceilalți semeni.
V. Hristos – taina unirii prin credință și botez
5.1. Sensurile cuvântului „credință” la Sfântul Apostol Pavel
Cuvântul credință are diferite sensuri. Astfel uneori credința este sinonimă cu părerea. Astfel prin credința se înțelege o cunoaștere nedeplină și nesigură a unui fapt sau a unei idei.
„Credința” mai înseamnă și încredere, a avea încredere în cineva. În acest sens credința stă la baza tuturor relațiilor interpersonale. Ea deschide sufletul pentru a accepta ca adevărat ceea ce comunică altcineva. Credința devine astfel o comunicare între suflete: unul se comunică, iar celălalt primește.
În sfârșit credința înseamnă „statornicie”. A fi credincios cuiva înseamnă a rămâne statornic. Credința devine astfel o încredere permanentizată.
În sensul teologic al cuvântului „credință” înseamnă adeziunea spiritului omenesc la revelația divină.
Credința în sens religios este noțiune constitutivă a creștinismului. Conceptul central al teologiei pauline, credința, este „prea înstrăinat”, de aceea Sfântul Apostol Pavel simte că termenul are nevoie de o nouă dimensiune, de o dimensiune creștină. După Sfântul Apostol Pavel credința stă în relația exclusivă cu Hristos, ea este o realitate supraordonată omului. Credința este astfel ridicată de Apostolul Pavel la rangul de virtute teologică, una dintre cele mai importante virtuți din viața omului.
Credința așa cum o înțelege și o redă Sfântul Pavel este o valoare religioasă care angajează pe credincios în întregime. Cel care crede se dăruiește lui Dumnezeu întreg, în totalitatea ființei lui, mărturisind că adevărul divin s-a revelat în Iisus Hristos, de aceea el acceptă de bunăvoie să se supună chemării Sale mântuitoare. Pentru Sfântul Apostol Pavel, credința nu-i o dimensiune nici dogmatică, nici cultică și nici o idee dincolo de existența istorică, ci un fenomen la care participă și Dumnezeu și omul. După Sfântul Apostol Pavel cuvântul pistis n-a fost totdeauna în circulație, el apare într-un timp determinat ca ceva nou, pentru a rămâne apoi cât timp istoria va sta sub semnul lui Hristos. În timpul Vechiului Testament ea încă nu apăruse, era „credința care avea să se descopere” (Galateni III: 23). După Pavel cu venirea lui Hristos „a venit și plinirea vremii” (Galateni IV:4) fiindcă a adus trecerea de la Vechiul la Noul Testament. În realitate același lucru îl spune Sfântul Apostol Pavel și când spune că „a sosit” pistis (credința) (Galateni IV: 23). Aceasta a venit cum a venit Hristos (Galateni III:19) sau cum a venit legea (Romani VII:9). Deci Sfântul Apostol Pavel înțelege credința nu ca o încercare a omului de a-și reglementa relația sa cu Dumnezeu ci ca o acțiune a lui Dumnezeu, ca o intervenție a lui Dumnezeu în cursul acestei lumi (Efeseni II:8): „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la noi, ci este darul lui Dumnezeu. Această intervenție se manifestă ca o intensificarea exprimării iubirii lui Dumnezeu, arătată în modul cel mai limpede pe Sfânta Cruce „Căci în Iisus Hristos nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur n-au averi de preț, ci credința care lucrează prin dragoste” (Galateni V:6). Credința are să se impună în lume și de aceea drumul ei este o luptă „și să duceți aceeași luptă pe care ați văzut-o la mine” (Filipeni I:20) și acei pe care-i ia în drumul ei devin împreună luptători (Filipeni I:27). Ea este înzestrată cu puterea lui Dumnezeu… și care este față de noi, credincioșii nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui” (Efeseni I:19) și deci poate înregistra progrese și crește în volum… ci avem nădejdea că dacă credința voastră crește va crește și câmpul nostru de lucru…”(II Corinteni X:15). Totodată sporește și numărul celor ce cred (Romani IV:11).
În timpul în care Sfântul Apostol Pavel se afla încă în iudaism, deci nu credea (Galateni I:13) credința venise acum. Credința este în primul rând darul lui Dumnezeu” :Căci prin har ați fost mântuiți și prin credință (Efeseni II:8). Ea se dă odată cu harul, ca putere la botez, dar ea este și răspunsul omului dat la chemarea harului. De aceea credinciosul paulin poate zice „de acum nu mai trăiesc eu ci Hristos trăiește în mine” (Galateni II:20). Credința este împărtășită din existența lui Dumnezeu, este o experiența dornică la existența lui Dumnezeu din care ia naștere certitudinea. „Credința este încredințarea despre cele nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute” (Evrei XI:1) adică încrederea deplină în Dumnezeu bazată pe vederea sufletească a tuturor adevărurilor descoperite omului în vederea mântuirii și înțelegerea celor nevăzute cu ajutorul firii sale ridicate la puterea cunoașterii lui Dumnezeu. Credința este instrumentul și forma cunoașterii lui Dumnezeu. Obiectul credinței este, în primul rând, Domnul Hristos, căci prin El creștinul a dobândit posibilitatea mântuirii. Credința constituie unul din mijloacele care integrează pe creștini în unitatea Bisericii, fiind din această cauză și una dintre condițiile indispensabile pentru mântuire „De vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Iisus și vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, te vei mântui” (Romani X:9). Așadar credința duce la mântuire. Cum mântuirea se lucrează numai în unitatea bisericeasca credința este un factor de aproape între toți care mărturisesc aceea învățătura și doresc mântuirea în Biserica. A crede înseamnă a admite că Iisus este Domnul tuturor Care, acționând în numele lui Dumnezeu, a împăcat pe tot în Sine „că adică Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (II Corinteni V:19) oferind prin jertfa Sa temelii mântuirii. A crede înseamnă a primi ca adevărat tot ceea ce Domnul Hristos a spus despre Sine și despre misiunea Sa în lume, înseamnă a primi ca adevărată mărturia Apostolilor, care după învierea și înălțarea Mântuitorului îl mărturisesc ca Domn și Hristos. Deci „a crede” înseamnă a mărturisi adevărul despre Iisus Hristos ceea ce nu doar că angajează pe credincios cu întreaga sa ființă, dar îl integrează în comunitatea celorlalți creștini; îl leagă de Cel care de acum înainte îi este Domn și Dumnezeu și-l face să trăiască împreună cu ceilalți creștini o noua viață.
Credința creștină este convingerea stabilă, sigură, absolută, cu caracter de certitudine: este garanția împlinirii celor nădăjduite și mântuirii lor. Credința izvorăște dinlăuntrul omului; ca putere lucrătoare a unirii cu Dumnezeu și este lucrarea Duhului Sfânt în om; în același timp este acceptarea liberă a sufletului și încredințarea lui de adevărul propovăduit de harul lui Dumnezeu. Credința creștină este cunoașterea lui Dumnezeu. Înaintarea în cunoaștere este posibilă, căci se face prin iluminarea duhului „și să vă lumineze ochii inimii ca să pricepeți care este nădejdea chemării Lui, care este bogația slavei”(Efeseni I:18), este înaintarea în cunoașterea adevăratei vieți.
Așadar, după cum am văzut în Epistolele Sfântului Apostol Pavel noțiunea de credință are un conținut foarte bogat și redă o mulțime de realități religioase nelimitându-se numai la înțelesul ei obișnuit. Astfel există o deosebire esențială între credința creștină și credința păgână. Clasicii greci n-au făcut altceva decât să ofere scriitorilor sfinți termenul de credință și nimic mai mult. În limbajul biblic, clasicul pistis nu are nimic în semnificația lui din scrierile autorilor păgâni. Conținutul său se rotunjește prin notele caracteristice pe care i le atribuie scriitorii sfinți devenind creștin pe de-a întregul. În Sfânta Scriptura el a devenit unul dintre cei mai folosiți termeni și numele a multor realități religioase dintre cele mai profunde. În scrierile Sfântului Apostol Pavel el capătă accepțiuni noi nu doar incomparabile cu operele profane ci și chiar cu celelalte scrieri ale Sfintei Scripturi.
Sfântul Apostol Pavel este singurul dintre scriitorii cărților Sfintei Scripturi care ne dă o definiție a credinței care însă nu se acoperă cu toate sensurile și accepțiunile ei întâlnite în restul cărților sfinte: „Credința este adeverirea celor nădăjduite, dovada lucrurilor celor nevăzute” (Evrei XI:1).Credința le dă certitudine. Aceste bunuri și lucruri nădăjduite și nevăzute sunt obiectul credinței. O astfel de credință ne ajută să deslușim și să înțelegem planurile lui Dumnezeu cu privire la lume și lucrările Lui asupra universului: „Prin credință înțelegem că s-au întemeiat veacurile cu Cuvântul lui Dumnezeu așa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd” (Evrei XI:3). Deci credința este mijlocul de înțelegere al lucrurilor care altfel rămân ascunse. Este o virtute importantă și indispensabilă pentru mântuire. Credința este în acest sens „duhul înțelepciunii și al descoperirii spre cunoașterea lui Dumnezeu” (Efeseni I:27). „Ea luminează ochii lumii” (Efeseni I:18) ca aceasta să priceapă nădejdea la care a fost chemată „și bogăția slavei moștenirii Lui, păstrată sfinților” (Efeseni I: 18).
Credința ne ajută deci să înțelegem și să ne însușim adevăruri care altfel ar rămâne taine pentru noi. Ea este ochiul sufletului care străbate peste lucrurile văzute în lumea celor nevăzute.
Credința nu este un act pur omenesc. Întrucât obiectul ei este lumea realităților suprafirești, ea ia naștere în urma descoperirii dumnezeiești de care este îndrumată, controlată și în limitele căreia se dezvoltă și se desăvârșește, altfel ea ar fi oarbă, haotică, lipsită de cârmaci și ar degenera în practici oculte, care i-ar săraci roadele și i-ar face inutile strădaniile. „Credința vine din auzite , zice Sfântul Apostol Pavel, iar auzul este prin cuvântul lui Hristos (Romani X:17); „prin faptele legii ați primit voi Duhul, ori prin auzirea credinței?” (Galateni III:2). Din aceasta se arată că credința ca virtute teologică ia naștere și se sprijină pe Descoperirea dumnezeiască făcută prin Iisus Hristos. Fără această descoperire credința n-ar exista căci „cei care cred trebuie să audă, și ca să audă este neapărat nevoie de propovăduitor” așa cum arată Sfântul Ioan Gură de Aur. Cel ce nu crede în cuvântul lui, lui Dumnezeu nu crede, iar cel ce crede fiind sprijinit pe cuvântul lui Dumnezeu, primește rodul auzirii, credința: „ca să aducă în numele Său, la ascultarea credinței toate neamurile” (Romani I:5). Credința privită din acest punct de vedere este adeziunea omului la mărturia dumnezeiască și necredința este respingerea acesteia.
Credința mai este arătată în scrierile Sfântului Apostol ca atitudine normală a creștinului, în fața descoperirii dumnezeiești, ca acceptare a Evangheliei și în cazul acesta, virtutea credinței este asociată cu „a fi creștin” pentru a-i sublinia caracterul de virtute teologică. Sfântul Apostol Pavel o așază alături de virtutea nădejdii și a dragostei ( I Corinteni XIII) sau alături de alte virtuți – „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea , facerea de bine, credincioșia” (Galateni V:22). „De aceea ne lăudam cu voi în Bisericile lui Dumnezeu pentru statornicie și credința voastră în toate prigonirile” (II Tesaloniceni I:4). „Și harul Domnului nostru s-a înmulțit peste măsură de mult împreuna cu credința și cu dragostea care este în Hristos Iisus” ( I Timotei I:14)” – ca credința harismatică „Deoarece avem felurite daruri după harul care ne-a fost dat: cine are darul proorociei să-l întrebuințeze după măsura credinței lui”(Romani XII: 3-6); de pildă unuia îi este dat prin Duhul să vorbească despre înțelepciune, altuia să vorbească despre cunoștința datorită aceluiași Duh, altuia credința prin același Duh….” (I Corinteni XII: 8-9).
În toate aceste locuri și oriunde mai este întâlnită în scrierile Sfântului Pavel, virtutea credinței apare ca o condiție a mântuirii, a improprierii roadelor lucrării de răscumpărare realizată de Domnul nostru Iisus Hristos.
Credința creștină este însă și trăire creștină. Ea îmbrățișează întreaga ființă a omului în toate manifestările sale de viață. Sensul paulin al verbului „a crede” este activ: el indică lucrarea care traduce în fapte voia lui Dumnezeu. Este virtutea în acțiune. Când Sfântul Apostol Pavel spune că ne îndreptăm prin credință (Romani III:22,25) și noi continuăm să perseverăm și să trăim în ea (Galateni II:20) să ne hrănim din puterile harice pe care ni le agonisește credința (Romani I:17) el arată ca noua condiție de viață a creștinului este deosebită de aceea în care o trăim anterior primirii credinței.
Realizarea credinței se arată în faptele bune ca roade ale virtuții credinței pentru că credința în Iisus cere „roade” căci faptele credinciosului ca roade ale credinței îl duc pe acesta la mântuire (Romani VI:15 -23).
Prin virtutea teologică a credinței creștinul participă la pătimirea, la îngroparea, la învierea și la slava Domnului Hristos. Când Sfântul Pavel afirma despre cel care crede în Hristos că „moare cu El” (II Corinteni VII:3), „se îngroapă cu El” (Romani VI:4) „înviază cu El” (Coloseni II:12), „trăiește împreună cu El” (Romani VI: 8) pentru a fi „slăvit odată cu El” (Romani VIII: 17) și a “împărțit cu El” (I Corinteni IV:8) exemplifică tocmai această participare activă a celui ce și-a împărțit virtutea credinței, la epoca soteriologică a lui Hristos.
Credința este primul pas în viața duhovnicească. „Credința e prin fire începutul virtuților așa cum afirma Sfântul Maxim Mărturisitorul și de asemenea începutul îndreptării noastre: „Îndreptarea de la Dumnezeu prin credință” (Romani III: 27). Virtutea teologică a credinței este partea noastră de contribuție la îndreptarea noastră. După Sfântul Apostol Pavel credința are o putere pe care legea iudaică n-a cunoscut-o niciodată. Hristos a suprimat cauza măririi iudeilor și circumciderea, nu prin legea faptelor, ci prin aceea a credinței. Legea credinței este mântuirea prin har, virtutea credinței desparte pe oameni de trecut și nu ne mai îngăduie să se mândrească „omul este îndreptat prin credință, fără faptele legi (Romani III:28). Credință întărește legea și nu lasă neîmplinită nici o făgăduință a lui Dumnezeu. Virtutea credinței este așadar absolut necesară pentru mântuire. E drept că înfrânarea și viața virtuoasă este o credință. Mai înainte de orice virtute, de orice efort uman, a trebuit într-un fel oarecare să căpătăm în noi credință. Întrucât credința o avem prin har, a trebuit ca harul să premeargă oricărui bine la care pornim.
Avraam este părintele tuturor credincioșilor și deși îndreptat prin fapte, el totuși „a crezut în Dumnezeu și aceasta i s-a socotit ca îndreptare” (Romani IV: 2-3).
Virtutea credinței lasă deoparte lucrurile obișnuite și caută elementele superioare firii. Ea trece peste slăbiciunea raționamentelor și vrea să aibă totul de la puterea lui Dumnezeu. Avraam a fost îndreptat prin credință înaintea lui Dumnezeu și prin fapte înaintea oamenilor.
Obiecțiile mediului iudaic și iudaizant, după care faptele implicau mai mult efort decât credință. Apostolul Pavel răspunde că, dimpotrivă, prin credință omul lucrează mai mult decât prin fapte și că în cazul credinței el are nevoie de mai multă putere și virtute, osteneala lui depășind obișnuitul. Totodată credinciosul are nevoie de un suflet energic pentru a izgoni îndoielile și pentru a progresa în virtutea credinței. Avraam a căpătat această energie tocmai prin credința sa, mărind pe Dumnezeu și fiind convins că Acesta poate să împlinească ceea ce e făgăduit.
Sintetizând într-un fel concepția Sfântului Apostol Pavel cu privire la virtutea teologică a credinței, putem spune ca la Pavel credința reprezintă prima dintre virtuți; ea este fereastra sufletului lui deschisă spre realitățile supranaturale, este fundamentul vieții creștine. Credința este prima virtute cu care pornim la drum. Este pârâiașul căruia i se adaugă pe urmă pârâiașele altor virtuți, devenind împreună fluviul larg, atotcuprinzător și de neîntors al unei vieți total virtuoase.
Credința ne este absolut necesară pentru mântuire. Fără credință este cu neputință a plăcea lui Dumnezeu (Evrei XI:6). Credința trebuie să fie adeziune totală la revelația divină. Credincioșii să nu fie „prunci, aruncați de valuri și purtați de tot vântul învățăturii ( Efeseni IV:14), ci bărbăția însăși în credință, identificați cu ea așa fel încât să fie în stare nu numai să o păstreze ci să o și mărturisească: „privegheați, stați tari în credință, îmbărbătați-vă , uniți-vă (I Corinteni XVI:13). Credință e o pavăză de care se ating toate săgețile vicleanului cele aprinse: în toate luați pavăza credinței cu care veți putea să stingeți toate săgețile cele arzătoare ale vicleanului (Galateni VI:16). Martirii sunt expresia desăvârșită a acestei credințe care a biruit prin tăria și statornicia ei, dovedită.
Rolul Credinței
Primul contact pe care l-a avut omul cu binecuvântarea lui Dumnezeu a venit cu ajutorul credinței în El și prin intervenția salvatoare făcută în Iisus Hristos: “prin Care am avut si apropiere, prin credința, la harul acesta, in care stam, si ne laudam intru nadejdea slavei lui Dumnezeu” (Rom 5, 2).
Este un contact caracterizat de cunoașterea propriei insuficiențe, și că “toți au păcătuit și sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu” (Rom 3, 23); de o disponibilitate extremă de a aduna “prisosinta harului și a darului dreptatii” (Rom 5, 17) în urmărirea căii alese de El (cf. Rom 1, 5; 16, 26) și de o atitudine de bucurie și de mulțumire pentru ceea ce s-a făcut în favoarea noastră de însuși Dumnezeu (cf. Rom 8, 31; I Cor 15, 57).
Acest contact, care se realizează prin smerenia și bucuria credinței, pune în ființă acel proces de reînnoire antropologică, pe care Pavel îl numește în primă fază “îndreptare” (cf. Gal. 2, 16; Rom 3, 28). Termenul exprimă un concept de proveniență retorică, de aceea chiar și în câmpul protestanților câțiva autori contemporani i-a atribuit un loc secund în teologia paulină, preocupați să depășească o simplă concepție juridică și de aceea extrinsecă mântuirii, în favoarea unui termen mult mai atent la dimensiunea participatoare. Nu este însă necesar să grăbim excesiv cei doi poli ai gândirii lui Pavel, în realitate, nu se vorbește nici de o opoziție și nici de o alternativă. Pe bună dreptate E. P. Sanders subliniază că verbul “mântuire” este folosit în mod diferit în I Cor 6, 11 (unde el face referire la o iertare a unei serii de păcate, enumerate la v. 9-10) și în Rom 6, 7 (unde, în schimb, el se referă la depășirea păcatului ca o zonă a unei dominații de la care se sustrage, așa că participarea la păcat vine înlocuită de cea cu Hristos). Dar, el neglijează faptul că expresia paulină “a muri cu Hristos” este folosită în contextul botezului (cf. Rom 6, 8; Col 2, 20; în acest sens, chiar și în II Cor 5, 14) și că, deci, acel eveniment participativ este precedat de faptul că mai întâi “Hristos a murit pentru noi”: un eveniment fundamental apropiat prin credință. În fiecare caz, rămâne valabil că, atât credința cât și îndreptarea nu sunt reduse la o simplă declarație juridică absolută și la inerta sa acceptare, aproape că omul nu a fost atins în interior, ba chiar indicând deja un transfer, adică, o trecere de la o stăpânire la alta și de aceea s-a produs o schimbare care implică tot modul de a fi al persoanei umane. “Indreptati prin sângele Lui…. ne vom mântui prin viata Lui” (Rom 5, 9-10): acest text după cum se vede, este opera dintre legătura clară a două limbaje diferite, și ne arată clar că mântuirea, se face distinctă la nivel logic de alte momente ale procesului salvator, nu vine deloc despărțită și nici măcar supusă la o dimensiune participatoare, pe care în schimb le introduce profund. Și în II Cor 5, 21, găsim foarte apropiate una de cealaltă formulele “pentru noi” și “în El”. Ca și cum este normal sa reținem că “Pavel nu vede o altă contradicție între moartea lui Hristos pentru păcate și propria sa moarte atât cât furnizează creștinului mijloacele cu care să participe la depășirea puterii păcatului; și nu vede o altă contradicție între împăcare – constând în faptul că Dumnezeu a trecut peste nesupunerile din trecut – și noua creație, ce se compune din vițuirea in Hristos”.
Chiar accentul paulin pus pe credință și îndreptare (în raportul de la evenimentul cruce – înviere a lui Hristos) ne permite să înțelegem de ce Apostolul, în teologia sa, pe de o parte nu dădea spațiu conceptelor de vină și de regret și, pe de altă parte, nu ține în vreun cont eficacitatea întregului sistem curatitor al iudaismului (cultul sacrificiului, postul negru, etc.). Motivul constă în faptul că punctul său de plecare nu este atât de antropologic, cât mai degrabă kerigmatic: anunțul morții – Învierii lui Iisus și credința cu care în El Dumnezeu a venit în întâmpinarea omului cu un act de binecuvântare, care de fapt “trece peste păcatele anterioare” (Rom 3, 25) și face să devină vag orice gest de izbavire de pana atunci (cf. II Cor. 3, 14; Ef. 2, 15; Evr. 8, 13). Și nu se tratează o simplă mântuire “impusă”, ci de o reală transformare a individului. De restul, Pavel se face foarte clar înțeles, când scrie că “dacă cineva este în Hristos, este o faptura nouă” (II Cor 5, 17;).
“Fără credintă, dar, nu este cu putintă sa fim plăcuti lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creada că El este si că Se face rasplătitor celor care Il caută” – zice sf. Aposol Pavel intr-un élan de subliniere cu laudă a nevointelor dreptcredinciosilor Vechiului Testament (Evrei 11, 6).
Fapt exceptional in Vechiul Testament, in Noul Testament credinta este atitudinea normală a crestinului. Lucrul perfect explicabil. Sub regimul Vechiului Testament, ea se intemeia pe făgăduinta. “Iar Noul Testament este implinirea acestei fagaduinti. Fiul lui Dumnezeu s-a intrupat, a patimit, a murit si a inviat pentru noi si pentru a noastra mantuire, “cum au spus prorocii”, sau “dupa Scripturi”. Fapt deplin adeverit intre noi, prin atatea marturii colective sau individuale care exclud posibilitatea unei amagiri.
Prin urmare, vrednic de crezare este cuvantul care se rosteste despre acest fapt istoric, adica faptul in sine. Recunoasterea consumarii sale in timp si in imprejurarile cunoscute, precum si a valorii sale soteriologice, se savarseste prin credinta. “Credinta este instrumentul prin care prindem in noi harul divin dat prin Hristos” . Caci, zice Apostolul: “am avut si apropiere, prin credinta, la harul acesta, in care (eu si voi crestinilor din Roma) stăm”. (Rom. 5, 2).
Credinta imbratisează intreaga economie a mantuirii lui Hristos. Hristos este continutul credintei si in special jertfa Sa izbăvitoare. De aceea adevarata credintă este totdeauna “in Hristos Iisus” (Gal.3, 26; Col. 1, 4; I Tim. 1, 14; II Tim. 1, 13; 3’15 s.a ). Ceea ce insemneaza ca ea ni s-a dat in Iisus Hristos, ca fara moartea si invierea Lui credinta nu ar fi existat. Cu alte cuvinte, credinta este realitate in Hristos, care se ofera oamenilor ca incredere in aceasta realitate.
Prin urmare, credinta nu este propriu zis o insusire a omului, sau numai atat, ci in primul rand este dar de la Dumnezeu. Oamenii o pot primi sau o pot refuza. Dar chiar si in acest caz, destul de fecvent, credinta nu se desfiintează, ci continuă să existe ca realitatea obiectivă, asa cum atitudinea oamenilor nu poate suprima sau adăuga continutul ei, faptul istoric consumat pe Golgota. Asa că, la drept vorbind, noi putem refuza propovaduirea credintei in Hristos, fără ca pin aceasta sa nimicim credinta ca atare, care exista independent de vointa noastra fiindca obiectul ei a fost creat fara participarea sau amestecul nostru, ci numai prin bunavointa lui Dumnezeu.
Ca adezeiune a omului la opera de mantuire plinită de Hristos, e de netagaduit că credinta are un accentuat caracter subiectiv. Tocmai in aceasta adeziune a noastra zace rostul ei. Si cu acest scop se propovaduieste: că faptul concret al mortii si invierii Domnului sa fie imbratisat ca realitate determinanta a propriei tale existente, ca toti sa vină la ascultarea credintei (Rom. 1, 5), adică la ascultarea lui Hristos (II Cor. 10, 5) .
“Credinta paulina este insotita totdeauna de doua manifestatii: negarea trecutului si accentuarea pentru viitor a vointei lui Dumnezeu, descoperită in Evanghelie, ca regulatoare a vietii de toate zilele. Prin credintă face omul pasul decisiv in Crestinism. In credintă castiga omul atitudinea justa fată de Dumnezeu: el i se devoteaza integral, fara conditii, supunandu-si intreaga sa existenta judecatii Evangheliei, ascultand-o si controlandu-se in ea, prin ea. A crede, a fi crestin si ascultarea sunt notiuni de valoare egală, moduri diferite de exprimare ale uneia si aceleiasi stări. Credinta este simțământul vast si universal care rezumă mai nimerit caracterul crestinului”. De aceea sf. Apostol Pavel obisnuieste să-i numeasca pe crestini “credinciosi” (Rom. 3, 22; Cor. 1, 21;14, 22 s.a).
De aceea credinta sinceră, credinta paulina, nu se reduce catusi de putin la o stare sufleteasca de incredere, in intelesul curent al cuvantului, ci imbratiseaza intreaga fiinta a omului, in toate manifestarile sale de viata. Nu se margineste la un anumit act, ci se intinde asupra intregei vieti a celui credincios. Fiecare fapta a acestuia trebuie sa fie plinită in conformitate cu ascultarea credintei de care s-a invrednicit a se impartasi. Cu alte cuvinte, credinciosul paulin nu el mai traieste, ci Hristos vietuieste intru el (Gal. 2, 20).
Nici nu se poate altfel. Caci cum ai putea sa-I placi lui Dumnezeu dacă nu mergi la El, dacă potecile bătătorite de tine nu se intalnesc cu cararile Sale de lumina, dacă nu i te devotezi cu toata fiinta ta? Cum poti fi credincios si cum te-ai putea indrepta inaintea lui Dumnezeu daca credinta ta nu-i altceva decat o incredere oarba care te-ar face sa-ti privesti pacatele ca acoperite fara a fi iertate, care te-ar face sa te crezi tratat de Dumnezeu ca drept fara a fi realmente drept?
Credinta initiala isi pierde orice valoare in fata lui Dumnezeu daca nu se desavarseste in fapte corespunzatoare.
In Rom. 4, 23-24 citim, prin comparatie cu credinta lui Avraam, care I s-a socotit spre dreptate, ceva despre credinta noastra: “si nu s-a scris numai pentru el (Avraam) că (credinta) i s-a socotit ca dreptate, ci i se va socoti si pentru noi, cei care credem in Cel ce a inviat din morti, pe Iisus, Domnul nostru”.
Credinta lui Avraam i s-a socotit spre dreptate. Credinta noastra ni se va socoti (viitor) candva, mai tarziu. Este aici subinteles un “dacă”. El nu trebuie neglijat bunăoară.
Faptul că credinta trebuie sa se realizeze in fapte conforme cu voia lui Dumnezeu, rezultă limpede din cele ce citim in Ef. 2, 8-10: “caci in har sunteti mantuiti, prin credintă si aceasta nu e de le voi: este darul lui Dumnezeu; nu din fapte ca sa nu se laude nimeni. Pentru ca a Lui faptura suntem, ziditi in Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gatit mai inainte ca sa umblăm intru ele”.
“Faptele” despre care se vorbeste aici de două ori, nu sunt egale intre ele. Primele, sunt fapte precedate credintei, iar celelalte consecvente. Presupunand că faptele anterioare credintei ar avea eficacitate soteriologică, credinta ar fi zadarnică si obiectul ei – crucea si invierea – tot asa. In acest caz, Hristos nu ar mai fi trebuit să se intrupeze, să moara si să invie. Ne-am fi mantuit prin fapte, prin propriile noastre puteri. Si am fi avut dreptul sa ne mandrim” .
Celelalte fapte sunt “fapte bune”, adica pe masura credintei din care purced, nu ca cele care o preced. Sunt voite de Dumnezeu din eternitate si sunt gătite in Hristos, adica in credintă. E voia lui Dumnezeu ca cei ce credem sa umblam “intru ele” (Ef. 2, 10), sa legitimam prin ele credinta noastra.
Credinta, ca sa fie paulina, trebuie să dureze in viata insului cat această viată, asa cum in viata omenirii ea va străjui si va rodi pană la sfarsitul veacului. Insul credincios stă tare in credintă. Numai acest rost il au apelurile directe ale Apostolului: “stati in credintă” (I Cor. 16, 13); “cercetativa pe voi insiva de sunteti in credinta” (II Cor. 13, 5); femeile se vor mantui prin nastere de prunci daca ele vor ramane cu “intelepciune in credinta” (I Tim. 2, 15).
Credinta – după strălucita definitie paulina din Evr. 11, 1 – este “incredintarea celor nadajduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute”. Ea imbratiseaza cele trei dimensiuni ale timpului. Ceea ce Dumnezeu a planuit din eternitate (trecut), credinciosul trăieste in Hristos (prezent), convins ca va dobandi in viata eshatologică (viitor) toate bucuriile pe care le-a gătit Domnul celor ce-L iubesc pe El si-L urmează pană la moarte. Credinta impiedică nadejdiile noastre de a fi zadarnice sau fantastice. Lucrurile care nu se vad, nu sunt invizibile prin natural, ci scapă spiritului nostru de observatie. Fără a le fi văzut, noi stim, prin credintă, ca ele există: credinta tine loc de probă.
5.3.Comuniunea cu Hristos prin botez și virtute
Însuși starea de creștin este în sine o stare de desăvârșire, de comuniune cu Hristos cel înviat și înălțat. Creștinul care și-a atins scopul moral spre care a fost menit prin botez acela de a viețui în Hristos – este un τελειος αννρcoπος. Într-un asemenea om se presupune că toate virtuțile au depășit stadiul inițial, dobândind o anumită maturitate. Dar nu-i mai puțin adevărat că nu se poate fixa o limită până la care să se întindă eforturile sale morale. Fiecare datorie împlinită trebuie să ridice automat noi țeluri de viață și mai înalte pe care trebuie să se silească să le atingă. Omul „unit cu Hristos”, se află, așadar într-o continuă strădanie de perfecționare moral-religioasă. El se opintește necurmat să se apropie cât mai mult de ideal: Hristos. Tocmai prin această vrere nepotolită de auto-depășire se legitimează el ca τελειος αννρcoπος. Este cazul Sfântului Apostol Pavel: arde de râvnă să-L cunoască pe Hristos și puterea învierii lui, să ia parte la patimile lui și să ajungă la învierea morților (Filipeni III:10-11). Nimeni nu știe mai bine ca el că acest țel încă nu-i atins, că mai trebuie multă alergare până să-i calce pragul. Așa că din acest punct de vedere, el are dreptul să spună că încă nu-i desăvârșit (Filipeni III:12) și să-și continue alergarea până va lua plata care se oferă pe celălalt tărâm. Are însă certitudinea că o va dobândi fiindcă știe cum aleargă. Certitudinea aceasta răzbește la cuvânt în „testamentul” său ( II Timotei IV:6-8). „Că eu de acum mă jertfesc și vremea despărțirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit. De acum ni s-a gătit cununa dreptății pe care Dumnezeu mi-o va da în ziua aceea. El, Dreptul Judecător și nu numai mie ci și tuturor celor ce au iubit arătarea Lui”. Atâta vreme cât sălășluim în trupul vieții acesteia nu ne este hărăzit a cunoaște întru totul mărirea pe care a gătit-o Domnul celor ce-L iubesc pe El și-L urmează fără șovăire. Mintea noastră nici n-ar putea-o cuprinde în toată strălucirea ei superfirească. O vom cunoaște simultan cu trăirea ei pe celălalt tărâm.
Prin urmare, în lume fiind, putem nutri certitudinea dobândirii vieții de veci; dacă știm cum să alergăm, dacă alergăm după îndoita povață pe care Apostolul ne-a dat-o întru cuvânt și faptă. Amănuntele acestei vieți fără de sfârșit rămân însă ascunse „cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni III:3).
Dar nu pentru totdeauna; prin moartea trupului: moarte firească nu pedeapsă pentru păcat – regimul tranzitoriu al credinței cedează locul regimului veșnic al vederii, „față către față” (I Corinteni XIII:12).
În procesul de comuniune cu Hristos – văzut de Apostolul Pavel – esențialul este disciplinarea ființei umane cu ajutorul puterilor harice, punerea ei în acord permanent, mărturisit și consimțit cu voia lui Dumnezeu. Ea se operează în trup și anume nu împotriva trupului, care nu-i rău în sine, deoarece Dumnezeu l-a zidit și pe el ci și pentru trup. Cazna trupească este puțin folositoare, deprinderea coliviei este hotărâtoare și de aceea inconștient recomandată (I Timotei IV:7 – 8).
Severa concepție paulină despre întocmirea vieții celei noi în Hristos năzuiește la culmile desăvârșirii creștine fără să descurajeze pe nimeni dacă e înțeleasă așa cum vrea Apostolul. Fiecare creștin poate fi artistul desăvârșirii sale. Prezența activă a Duhului Sfânt îi stă în ajutor pururea, ca să realizeze în sine capodopera omului unit cu Hristos. Fiecare creștin poate și trebuie să fie un „ascet” dacă prin această așezare înțelegem „tot ceea ce în viața duhovnicească este deprindere, efort, luptă împotriva ta însuți și împotriva ispitelor dinafară, strădanie pozitivă de perfecționare a activităților noastre spirituale.
Hristos se sălășluiește în noi la Botez, ca să restabilească chipul în noi; ca să-l curețe de păcat. El nu se așază în noi doar ca să credem, ci ne dă puterea pentru ca activitatea noastră să ne ducă la desăvârșire și la uniunea cu Dumnezeu.
Hristos se așază în noi la Botez ca să obțină colaborarea noastră în continuarea, adevăratei creații a noastre și a lumii și ca El însuși să poată continua împreună cu noi creația noastră și a lumii. Căci Hristos nu silește pe om la activitatea creatoare.
Prin fapte se desfășoară Hristos în noi, iar noi ne unim cu El. Făcând mereu fapte bune ființa noastră devine un agent al deprinderilor bune, adică a virtuților iar ființa virtuții este Hristos. Pe măsură ce devenim virtuoși, adică săvârșim în chip mai sistematic binele, Hristos se vede mai clar în noi. El răzbește de sub pământul ascuns al ființei noastre la suprafață prin activitatea noastră morală așa cum sămânța își arată prezența ei prin planta ce crește la vedere. Sămânța din noi este harul cel dobândim prin baia botezului și care crește fiind hrănit cu virtuțile de viață făcătoare. Așadar la realizarea faptelor bune, la dobândirea virtuților contribuim și noi, dar forța principală care lucrează și ne duce la comuniunea cu Hristos este chiar Hristos însuși. Fapta bună, statornică, este un mod de manifestare a forței lui Hristos și omul virtuos este fața a lui Hristos, o față străbătută dinăuntru de fața lui Hristos. Dacă virtutea este “Chip al Cuvântului”, omul virtuților cu fapta este o întrupare a lui Hristos. Toți cei virtuoși sunt întrupări ale lui Hristos. Unul și Același Hristos iradiază din toți cum una și aceeași seva mustește în toate fructele din pom.
Viața creștinului are o țintă transcendentală; contemplarea lui Dumnezeu Însuși „față către față” (I Corinteni XII: 12). Acest scop îi impune o anumită orientare și o anumită mișcare în înaintarea sa, un progres necontenit în apropierea de Dumnezeu. De aceea, el trebuie să tindă cu toată puterea spre realizarea scopului chemării sale: comuniunea cu Dumnezeu sau viața în Dumnezeu. Cuvântul „viața” are fără îndoială sensul spiritual care i se dă în morala creștină, fiind hrănită și desăvârșită de virtute Sfântul Apostol Pavel vorbește despre viața lui Hristos prin care înțelegem orientarea conduitei morale după modelul Hristos. Sfântul Pavel spune în acest sens: „Căci legea Duhului vieții în Hristos m-a izbăvit de legea păcatului și a morții (Romani VIII: 9).
În Comentariul său de la Psalmi, Sfântul Vasile cel Mare pornind de la coordonatele vieții virtuoase fixate de Apostolul Pavel dezvoltă o adevărată teorie a virtuții. Virtutea reprezintă astfel o condiție de bază a dobândirii vieții de veci; ținta finală a străduințelor duhovnicești ale creștinului. Virtutea este urmarea unui proces lung de deliberare asupra condiției pe care urmează s-o îmbrățișăm în fața unei probleme morale care ni se pune. Pentru săvârșirea virtuții este necesar prin urmare, ca omul să folosească din plin capacitatea să de a alege binele de rău. „Căci nu săvârșesc binele pe care îl doresc, ci răul pe care nu-l doresc”. Cel ce a izbutit să aleagă numai pe cele bune și să le înlăture pe cele rele a devenit posesorul unei podoabe și a unei puteri care îl scutesc, după aceea, să mai depună eforturi mari spre a deosebi binele de rău, iar podoaba și puterea sunt virtuți care nu constau în cercetări stăruitoare, ci care urmează acestor cercetări.
Dar pentru atingerea unei astfel de stări este necesar ca credinciosul să fie ajutat de harul dumnezeiesc care-l înarmează cu o putere de discernământ capabilă să-l determine numai la săvârșirea binelui. Aflându-se sub acțiunea binefăcătoare a harului dumnezeiesc, sufletul omului se găsește într-o armonie desăvârșită cu el însuși, fiind curățit de orice gând rău, de orice intenție condamnabilă, devenind prin pilda sa folositor tuturor semenilor săi.
În câteva cuvinte, virtutea este podoaba cea mai de preț pe care și-o poate agonisi creștinul. Ea ne călăuzește pe căile cele mai sigure către dobândirea limanului vieții veșnice, iar timpul vieții pământești ne face cu adevărat folositoare semenilor noștri și ne conduce către comuniunea cu Dumnezeu.
Botezul și Duhul Sfant
Prin credintă omul se hotareste pentru o nouă conditie de viată: el acceptă ca realitatea mantuitoare prezenta, faptul unic si irepetabil al mortii si invierii Domnului, il vrea asezat in legătură existentială cu propria sa persoană.
Actul in care credinciosul se intalneste cu jertfa izbăvitoare a Mantuitorului, este botezul.
Botezul nu trebuie si nu poate fi izolat de credintă, fiindcă in conceptia paulina el este cugetat totdeauna ca un act, ca un moment al credintei, si nu ca un alt principiu de mantuire alăturat de credintă. Apostolul obisnuieste sa vorbeasca despre efectele botezului fără să aminteasca nimic despre credintă. Si invers: ii atribuie credintei efectele botezului fără sa facă pomenire de botez. Doua exemple aleatori vor ilustra cat se poate de bine cele spuse.
Dupa Rom. 6, 2, “am murit pacatului” prin botez, “ca să umblăm si noi intru innoirea vietii”.
Dupa Fil. 3, 9, Apostolul se afla in Hristos, il cunoaste pe El si puterea invierii Lui “prin credinta in Hristos”; el are indreptatirea cea de la Dumnezeu “pe temeiul credintei”.
Prin urmare intr-un loc mantuirea – atat cat i se confera omului in trupul vietii acesteia – este un bun al botezului, iar intr-altul al credintei.
Apostolul subliniază calea pe care se ajunge la Hristos (credinta) sau locul in care te intalnesti cu Hristos (botezul), el are inaintea ochilor mintii sale esentialul: Hristos a murit si a inviat cu scopul mărturisit de a muri si noi fată de pacat si a inviat intru el la viata noua. Prin credintă admitem eficacitatea faptei Lui mantuitoare, iar in botez o experimentam, efectele ei se intind asupra celor ce se botează. De aceea “a crede in Hristos nu inseamna numai a accepta vestea cea bună a Evangheliei mantuirii, ci si a te boteza si a deveni astfel madular al trupului lui Hristos”.
Botezul se confera fără considerarea vredniciei personale a insului. Acesta vrednicie nici nu exista. Omul se prezinta la botez păcătos. Inainte de botez el nu poate face nimic pentru amelionarea pozitiei sale morale. Daca ar putea, atunci botezul nu ar mai fi necesar si deci inutila ar fi si moartea si invierea Domnului. Botezul tocmai acest rost il are: de a intemeia o noua viată in cel ce se botează. Si Dumnezeu este Cel ce intemeiază acest inceput de viata noua, care-i in intregime darul Lui. Asadar conditia celui ce se boteaza este exclusa, căci nu-i data posibilitatea oferirii ei cată vreme tocmai botezul o incepe. De aceea trensformarea cere se opereza in botez are un character absolut obiectiv: Dumnezeu il ia in primire pe om asa cum e, adică pacatos, si il spală de orice intinăciune. I Cor. 6, 10-11 spune tot in aceasta privintă: “Nici furii, nici lacomii, nici betivii, nici botjocoritorii, nici rapitorii nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu. Si asa erati unii dintre voi. Dar v-ati spalat, v-ati sfintit, dar v-ati indreptat in numele Domnului Iisus Hristos si in Duhul Dumnezeului nostru”. Iar Tit. 3, 5 e si mai categoric: “El ne-a mantuit, nu din faptele cele intru dreptate, săvarsite de noi, ci după a lui indurare, prin baia nasterii celei de a doua si prin innoirea Duhului Sfant”.
Ceea ce constituie, după părerea lui Pavel, fundamentul mistic al noii antropologii este darul Duhului Sfant: “Iubirea lui Dumnezeu s-a varsat in inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel daruit noua” (Rom 5,5). “Dar v-ați spălat, v-ați sfintit, dar`v-ați indreptat în numele Domnului Iisus Hristos și în Duhul Dumnezeului nostru” (I Cor 6, 11): aceste trei verbe ne arată detașarea clară de la situația anterioară, în timp ce locuțiunea “în numele lui …” face referire destul de clară la botez, care vine aici unit – în mod explicit – cu mențiunea numelui Duhului. Desigur, că Pavel conectează acest dar și cu credința: “Numai aceasta voiesc sa aflu de la voi: Din faptele Legii primit-ati voi Duhul, sau din ascultarea credintei? (Gal 3, 2), și de la context la răspuns trebuie să prindă în considerare doar partea a doua a alternativei (cf. Gal 3, 5-14). Acest lucru vom dezvolta mai departe. Dar este obișnuită, în schimb, legătura sa cu momentul sacru (cf. I Cor 12, 13; II Cor 1, 21-22; Ef 1, 13; 4, 30;) și raportul existent la Romani între capitolul 6 care tratează botezul și capitolul 8 care dezvoltă tema vieții după Duhul Sfânt. Și în Galateni, Apostolul conectează proveniența divină a creștinilor dinainte cu botezul (în 3,26- 27) și apoi cu Duhul (în 4,6). Acest ultim text este înțeles astfel: “Si pentru ca sunteti fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Sau in inimile noastre, care striga: Avva, Parinte!”. Apar aici câteva lucruri demne de arătat:
Primul: tema în discuție este aceea a hyiothesia, adică adopția fiului, care exprimă noul raport al omului în confruntările cu Dumnezeu, ca depășire a unei condiții de servitudine sau de o vârstă minoră (cf. Gal. 4, 1-3); ea dând dreptul la ereditate (cf. Gal. 4, 7), fie că aceasta merge intens ca participare actuală la îndeplinirea creștinului a promisiunilor vechi sau ca o primire viitoare a bunurilor eshatologice.
Al doilea: noua proveniență constă într-o relație inedită de o extremă familiaritate și intimitate cu Dumnezeu, așa cum evidențiază cunoscutul strigat: “Avva”; el manifestând că, noua condiție filială a botezatului este neatinsă, deoarece constă într-o conformare a însuși lui Iisus Hristos, unde această intimitate cu Dumnezeu era obișnuită și foarte naturală; de fapt, noua calificare a creștinului e pusă în actul Duhului – “al Fiului”, care de aceea pune botezatul în situația analogică cu Hristos însuși.
Al treilea: tot ceea ce este darul de slavă; de fapt, la origine se află Dumnezeu în persoană, care “trimite” Fiul ca și Duhul “Său”, cu act de decizie superioară liberă; Pavel, deci, pentru a demonstra noutatea creștină, se adresează nu doar la constitutivul duhovnicesc ci și la faptul că nemeritata sa realitate este datorată de o pură intervenție divină gratuită (“Cine a cunoscut gândul Tău, dacă Tu nu i-ai îngăduit cunoașterea și nu i-ai trimis Duhul tău Sfânt din ceruri?”).
Al patrulea: zicând “în inimile noastre”, Apostolul face aluzie la profunda identitate personală a individului uman, care vine atins în acest mod și de aceea este transformat până în rădăcinile sale cele mai tainice; nu pentru nimic, după părerea lui Pavel, creștinii sunt “templul Duhului” (I Cor 6,19; 3,16), în timp ce în altă parte el afirmă că, “privind ca intr-o oglinda, cu fata descoperita, slava Domnului, ne prefacem in acelasi chip din slavă in slavă, ca de la Duhul Domnului” (II Cor 3, 18): doar Duhul operează adevărata metamorfoză a creștinului.
Al cincilea: lucrul inimaginabil este că botezatul vine introdus și aproape cufundat în același mister trinitar; și este chiar Duhul care creează acest inauditum: de fapt, trimis de Dumnezeu, el ajunge la noi cu o conotație tipică a lui Hristos, ca să se întoarcă pe urmă la Creatorul suprem sub forma strigătului filial; Tatăl –Fiul – Duhul se stabilesc așa în comuniunea lor, aproape în volbura raporturilor lor reciproce, și în această mișcare circulară în care creștinul este interactiv implicat și aproape prins în vârtej, consistă de fapt toată structura dinamică și misterioasa salvare umană: sublimul ei și în același timp simplitatea sa.
Al șaselea: aceste lucruri valorează pentru toți botezații fără diferențe (în permanență după Gal 5, 4, doar celor care caută mântuirea în lege sunt “decăzuți din slavă”); deci, nu sunt în Biserica claselor privilegiate, măcar un grup de “mistici” care poate să dea valoare propriei superiorități asupra “simplilor creștini”, și că, în schimb, toți creștinii simpli sunt fundamentali “mistici”, acesta este aspectul de bază asupra căruia Pavel insistă (cf. insistența asupra “toți” în Gal 3, 26 – 28; Rom 3, 22 – 24; 5,15; 18 – 19) împotriva oricărei tendințe de a presupune despre sine și de a clădi delimitări ecleziastice neconsistente; această afirmație, pe urmă, nu este prejudecată de faptul că unii au, din diferite motive, o experiență mai profundă cu Dumnezeu.
Întreaga existență creștină, de aceea, este o viață după Duhul: “Toți cei care, de fapt, sunt ghidați de Duhul lui Dumnezeu, aceștia sunt frații lui Dumnezeu” (Rom. 8, 14; Cf. Gal 5, 16; 18); și sub această formă se explică și frecventa locuțiune paulină “în Duh” (cf. Rom 2, 29; 14, 17; I Cor 6, 11; II Cor 6, 6 etc.).
În tot acest discurs, sunt însă mereu prezente componente ale lui Hristos care condiționează și latura duhovnicească. Botezul, de fapt, pentru Pavel este o “moarte sau o renaștere cu Hristos”, adică, semnează și produce o solidaritate a menirii între creștin și Domnul său (așa cum rezultă mai ales din Rom 6, 1 – 11; cf. Col 2, 12 – 13): comuniunea cu el nu este doar personală – statică, ci și existențială totuși, mai ales că se îndeplinește întâi prin sacrament și pe urmă în viață prin suferință (cf. II Cor 4, 7 – 14), mai mult decât în viitorul eshatologic, mai departe relativa realitate a acestei locuțiuni prepară și fondează pe cea mai frecventă si semnificativă ” în Hristos”.
Deci, omul nu poate face nimic ca sa merite botezul, nu-l poate obliga, nu-l poate constringe pe Dumnezeu prin nimic ca sa-l spele si sa-l sfinteasca, nu-si poate castiga nici un drept in virtutea caruia sa-i pretinda mantuirea. Dumnezeu lucreaza in chip suveran aceasta schimbare. Omul va avea sa lucreze “in har” dupa ce s-a botezat. Altfel botezul nu ar mai fi ”baia a nasterii celei de a doua” si inceput de “innoire a Duhului Sfant” (cf. Tit 3, 5), ci pur si simplu o ceremonie simbolica prin care am ruga oarecum Cerul să ia act ca ne-am schimbat conduita prin vrerea si puterea noastra.
Botezul paulin se savarseste in Hristos sau in numele lui Hristos, ceea ce este tot una. In botez se realizeaza cele două aspecte ale indreptarii noastre: moartea fată de pacat, spălarea intinaciunii pricinuite de el, pe de-o parte, sfintirea pozitiva sau participarea la viata cea noua, pe de alta parte. Cel ce se boteaza, repetă in viata sa moartea si invierea Domnului in chip spiritual si totusi real.
Hristos a murit realmente pe cruce agonisindu-ne iertarea păcatelor. Cand ne cufundăm in baia nasterii cele de a doua, noi ne ingropăm impreuna cu Hristos numai in asemanarea mortii Lui (Rom 6, 5), ceea ce inseamna că viata noastra trupească nu se curma.
Nici nu era necesar altceva, fiindca aceasta moarte spirituală si totusi moarte reală fată de păcat e esentialul, aceasta-i totul. Ea ne scoate de sub pacat si ne asează sub har (cf. Rom 6, 14). De viata trupului avem mai multa lipsa dupa botez decat inainte de el: ca sa umblam intru innoirea vietii (Rom 6, 4) ca să legitimăm prin fapte eficacitatea mortii noastre fata de păcat. Moartea noastra trupeasca nu ar fi folosit la nimic, caci ea nu poate satisface. Daca ne-ar fi putut mantui moartea trupesca, numai era necesar sa moara Hristos, ne-am fi izbavit prin moarte; am fi ajuns, poate, să urmam pilda stoicilor, făcand apologia sinuciderii. Moartea noastra trupească in botez ar fi o negare a efectelor răscumpărătoare a mortii Mantuitorului. El a murit ca să invie. Noi murim in botez fată de păcat ca să ne sculam la o viata noua, trăita in Dumnezeu. Harul este puterea ce ne schimba realmente si ne ajuta să trăim asa cum Dumnezeu vrea. Din clipa dobandirii lui, nu numai ne-am eliberat de sub stapanirea păcatului si a mortii devenind propietatea lui Hristos, ci avem si taria de a ramane intru El. Ne-am splălat, ne-am sfintit, ne-am indreptat (cf. I Cor. 6, 11). Ne infătisam inaintea lui Dumnezeu ca din morti, vii, si mădularele noastre arme de dreptate ale Lui sunt (Rom. 6, 13). Trupul nostrum si duhul nostru sunt ale lui Dumnezeu (I Cor. 6, 20), adică toată fiinta noastră. Căci, zice Apostolul: “nu stiti că…. nu sunteti ai vostri?” (I Cor. 6, 19). Numai Lui i se cade să se prea măreasca prin ele. Trupul nostru e in mod cert templu al Duhului Sfant, pe care Dumnezeu ni l-a impărtasit (I Cor. 6, 19) in botez.
O transformare radicală s-a petrecut in cel botezat: “omul cel vechi” (Rom. 6, 6) s-a răstignit impreuna cu Hristos. Botezul este Golgota lui. El a fost dezbrăcat, impreuna cu faptele lui, si lepădat ca un vesmant zdrentuit (cf. Col. 3, 9) si omul cel nou, care se innoieste dupa chipul celui ce l-a zidit, i-a luat locul (cf. Col. 6, 15). Ce a fost odinioară s-a destrămat ca un vis urat. Acum el s-a imbracat intru Hristos (cf. Gal. 3, 27) asociindu-se mortii si invierii Lui.
Se stie aproape sigur ca Saul nu l-a cunoscut pe Mantuitorul in trup si mai ales aceia că nu L-a prigonit. Celebra singtagma cu care l-a intampinat Hristos in preajma portilor Damascului: “Saule, Saule, de ce Mă prigonesti” (Fapt. 9, 4) nu poate avea decat acest inteles: Saul, prigoniindu-i pe crestini cu inversunarea care i se cunoastea, l-a prigonit pe Hristos insusi. Deci, dar, crestinii una sunt cu Hristos. Botezul i-a transformat in asa măsura incat sunt ca nascuti din nou, prin puterea lui Dumnezeu si numai prin ea. Omul nu se renaste prin propiile sale puteri asa cum nici a se naste nu poate.
5.5. Biserica și unitatea creștină
Crestinul paulin nu este cugetat ca un element izolat care isi organizează mantuirea fară să se ocupe catusi de putin de semenii săi, detasat de orice legaturi cu aproapele situate in aceleasi conditii de apropiere de Dumnezeu. ”Botezul il smulge pe om din comunitatea amartologică si il mută in alta, care ii apartine lui Hristos. El devine madular al acelui vast organism supranatural pe care Sf. Apostol Pavel il numeste fie trupul mistic al lui Hristos, fie Biserica. Apostolul il vede, asadar, pe crestin deodată cu altii, laolaltă cu altii, cu cei care deasemenea l-au acceptat pe Hristos si au primit Duhul Lui ca putere hotaratoare a vietii lui de fiecare clipă. Hristos a murit pentru toti oamenii, cu scopul mărturisit de a lichida solidaritatea in păcat, facandu-i solidari cu Sine”.
Una cu Hristos, cel botezat este impreună totdeodată, prin Hristos, cu toti cei s-au invrednicit a se impărtasi de binecuvantarile harice. Credinciosii sunt asa dar nu numai mădulare ale lui Hristos, ci – in aceasta calitate – si mădulare intreolaltă.
Impreunarea cu Hristos are un indoit character institutional: ea e voita de Dumnezeu si se realizează in Biserică. Dumnezeu este cel ce o instituie. Biserica e institutia Lui. Servind Biserica, Apostolul e constient ca il serveste pe Hristos. “Acum mă bucur in suferintele mele pentru voi – scrie Apostolul Colosenilor – si implinesc lipsurile necazurilor lui Hristos in carnea mea, pentru trupul Lui, care este Biserica, al cărei slujitor am devenit eu, dupa iconomia lui Dumnezeu cea data mie pentru voi” .
Cat de desăvarsită este impreunarea noastra cu Hristos, participarea noastra la viata trupului Său mistic – Biserica – se vede din reprezentările pe care ni le redă Apostolul pentru intelegerea – atata cat este omeneste posibil – acestei tainice realităti.
In botez, ati fost “impreună odrăsliti cu asemănarea mortii lui Hristos” – le scrie Apostolul crestinilor din Roma (6, 5). Mlădita isi culege seva din trunchiul in care a fost altoită. Viata ii este absorbită de viata trunchiului, s-a amestecat cu aceasta, atarna existential de ea, nu ea mai trăieste, ci trunchiul trăieste in ea. Asa este si cu cei botezati. Ei sunt una cu Hristos, vietuiesc prin El, si deci pentru El. Ei sunt sfinti fiindcă sfănta este radacina care hrăneste ramurile (cf. Rom. 11, 16).
Alteori, termenul de comparatie ales de Sf. Apostol Pavel pentru exprimarea cat mai plastică a intimitătii impreunării noastre cu Hristos, este familia sau cetatea antică. “Deci, dar, numai sunteti straini si locuitori vremelnici, ci sunteti impreună cetăteni cu sfintii si casnici ai lui Dumnezeu”, le scrie Apostolul crestinilor din Efes (2, 19). Epistola I catre Timotei (3, 15) precizează: casa lui Dumnezeu este Biserica Dumnezeului Celui viu. Zidirea ei se inalta pe temelia apostolilor si a prorocilor, iar piatra cea din capul unghiului, care comandă trainicia si armonia intregului, este Hristos insusi; cărămiziile sunt credinciosii impreună ziditi in Hristos (cf. Ef. 2, 20-22). Dar imaginea de o clasica frumusete la care apelează, cu predilectie, Sf. Apostol Pavel pentru ilustrarea legaturilor stranse ce le intretine Hristos cu credinciosii, este aceea a mădularelor diferentiat unificate in trup.
Hristos este cap mădularelor intrunite in Biserică, este supraordonat acestora fară ca prin aceasta sa I se taie legaturile cu trupul, caci atunci idea de organism viu ar dispărea. Dumnezeu “toate le-a supus sub picioarele Lui (Hristos) si, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui” (Ef. 1, 22-23). Si Biserica i se supune intru toate (cf. Ef. 5, 24).
Hristos si Biserica sunt notiuni identic egale. Biserica este de-a dreptul trupul lui Hristos. “Precum intr-un singur trup avem multe mădulare si mădularele nu au toate aceiasi lucrare, asa si noi, cei multi, un trup suntem in Hristos si fiecare suntem mădulare unii altora” . (Rom. 12, 4-5)
Diferenta ditre aceste doua moduri de ilustrare a solidaritatii credinciosilor cu Hristos, realizata in Biserica, este de ordin pur formal. Si intr-un caz si in celalalt, impreunarea lor cu Hristos este deplina, este desavarsita. In primul caz este accentuata calitatea de inainte stătator a lui Hristos in Biserica, de conducator al ei, fara ca prin aceasta sa fie anulată participarea Sa la viata Bisericii, alaturarea de credinciosi, pe care o exprimă mai cu precadere cazul al doilea. Apostolul ne spune cu atatea prilejuri, ca pană si mădularele socotite ca vrednice de mai putină cinste isi au insemnatatea lor, sunt necesare pentru buna functionare a trupului (cf. I Cor. 12, 22). In ordinea fireasca a lucrurilor, trupul fără cap nu poate fi un organism viu in care sa pulseze viata.
Existenta concretă, institutionala a Bisericii incepe dupa Sf. Apostol Pavel in ziua Cincizecimii. In intentia dumnezeiască – dupa mărturia lămurită a capitolului I din epistola către Efeseni – ea există din eternita, ea face parte integrantă din hotărarea tainică a lui Dumnezeu de a mantui lumea, la plinirea vremii, prin Hristos. Ea reprezintă expresia implinită a acestei tainice hotarari dumnezeiesti: omenirea in Hristos. Viata prezentă a Bisericii se prelungeste dincolo de tăramul veacului acestuia. Hristos, odată inviat, nu mai moare (cf. Rom 6, 9). Asa si Biserica: va trăi de-a pururi, in permanentă ofensivă spirituală, in necurmată crestere (cf. Ef. 4, 15-16).
Hristos a iubit Biserica intr-atata, incat s-a dat pe Sine pentru ea, cu intentia mărturisita de a o sti pururea sfantă si făra prihană (cf. Ef. 5, 25-27). Hristos este Mantuitorul trupului, adică al Bisericii (cf. Ef. 5, 23).
Ceea ce zideste si călăuzeste Hristos, insufleteste si desăvarseste Duhul Sfant. Nenumarate locuri pauline sunt marturie a prezentei Sale active in Biserica, a colaborarii Sale cu Hristos la zidirea trupului Lui. Viata cea nouă in care petrece credinciosul impreunat cu Hristos este in asa măsură darul Mantuitorului si in acelasi timp rezultatul inrauririi Duhului Sfant, incat a fi in Hristos si a fi in Duhul, in scipturile Pauline e aproape unul si acelasi lucru. Hristos sălăjluieste intru noi (cf. Rom. 87, 10), dar si Duhul Sfant (cf. Rom. 8, 9, 11); ne impărtăsim cu Hristos (I Cor. 1, 9) si cu Duhul Sfant (II Cor. 13, 14); ne indreptăm in Hristos (Gal. 2, 17), dar si in Duhul Sfant (I Cor. 6, 11); suntem sfintiti in Hristos (I Cor. 1, 2) si in Duhul Sfant (Rom. 15, 16); suntem pecetluiti in Hristos (Ef. 1, 13) si in Duhul Sfant (Ef. 4, 30); suntem tăiati imprejur in Hristos (Col. 2, 11) si in Duhul Sfant (Rom. 2, 29); suntem temple ale lui Dumnezeu (I Cor. 3, 16), dar si ale Duhului Sfant (I Cor. 6, 19).
Vietuirea aceasta simultană in Hristos si in Duhul Sfant este explicabilă mai ales din pricina ca Hristos si Duhul Sfant una sunt in fiintă, II Cor. 3, 17 si este categoric “Domnul este Duh”. Prin urmare, impreunandu-ne in botez cu Hristos, am primit Duhul Lui si am intrat – prin botez – in comunitatea de viată harică a Bisericii, in imperiul căreia puterile duhovnicesti curătesc, sfintesc si intăresc pe toti si pe toate in Hristos.
Paralela dintre Hristos si Duhul Sfant, amestecarea inrauririi lor asupra oamenilor, stabilită mai sus, merge numai pana la un punct. Exista functiuni soteriologice pe care scripturile pauline i le atribiue numai lui Hristos. Sf. Apostol Pavel n-ar fi scris nici odată ca Dumnezeu ne-a iubit si ne-a ales in Duhul Sfant, că ne-ar fi trimis Duhul Sfant ca să ne mantuiască prin patimile, moartea si invierea Lui, sau ca Duhul Sfant este “al doilea Adam” si capul Bisericii. Intruparea si mantuirea i se potrivesc numai lui Hristos. De aceea Hristos este viata (Fil.1, 21; cf. si Gal. 2, 20) si nu Duhul Sfant. Aceasta viată, care este Hristos, lucreaza in noi prin duhul Sfant. Duhul Sfant este distribuitorul ei, iar Hristos – intemeietorul ei.
A fi in Hristos si a te impărtasi de asistenta pozitivă a Duhului Sfant, insemneaza a fi si a ramanea mădular al trupului Mantuitorului, adică piatra potrivită in zidirea netrecatoare a Bisericii.
Botezul te introduce in comunitatea de viată nouă in Hristos, adică in Biserică. Dezvoltarea ulterioara a acestei vieti noi, crsterea ei continuă, necurmată, care culminează in dobandirea mantuirii integrale – mostenirea vietii de veci – nu-i posibilă de cat in Hristos, adică in Biserica. Nu poti ajunge la mantuire ocolindu-L sau ignorandu-L pe Hristos – asa spuneam mai inainte, transcriind cu fidelitate gandul Apostolului. Iar intrucat Hristos si Biserica una sunt, e limpede ca nu poti fi impreuna mostenitor cu Hristos al impărătiei lui Dumnezeu de cat petrecand in Biserică.
Concluzii
Cuvintele Sfântului Apostol Pavel sunt într-o continuă actualitate, căci, la fel de mult ca și atunci, și azi este mereu nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu, și este nevoie de cineva care să arate sensul adevărat al acestuia, fără a se încurca în diferite nevoi sau dorințe lumești.
Astăzi versetul din Efeseni 4,5 este folosit de cele mai multe ori de cei care vor sa unească toate bisericile din întraga lume, acesta numindu-se ecumenism.
Noi trebuie să ne unim cu Hristos prin credința, și apoi prin botez avându-L ca pe un singur Domn, un Dumnezeu unit în trei firi Tatăl, Fiul șu duhul Sfânt.
I.Cărți și volume
AL BULGARIEI, Sfântul Teofilact, Tîlcuirea Epistolelor către Galateni, Efeseni, Filipeni și Coloseni, Editura Cartea Ortodoxă, București, 2006;
BASARAB, Mircea, Ermeneutica biblica, Editura Episcopiei Ortodoxe Romane, Oradea, 1997;
BRIA, pr. prof. dr. Ion, Dicționar de teologie ortodoxă, Edit. Institutului biblic și de
CONSTANTINESCU, Ioan, Studiul Noului Testament, manual pentru seminariile teologice, Edititura Credința noastră, Bucucurești, 1992;
DORZ , Traian, Hristos-Dumnezeul nostru, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1998;
DORZ, Traian, Dreptarul Învățăturii sănătoase, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2001;
DORZ, Traian, Hristos-Puterea apostoliei, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2000;
GRIGORIE, Marcu T., Diacon Dr., Antropologia paulina, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1941;
HRISOSTOM, Sfântul Ioan, Comentariile sau Explicarea Epistolei catre Galateni, traducere din limba greaca de Arhim. Theodosie Athanasiu, Tipografia „Dacia”, Iasi 1901;
MACDONALD, William, Comentariu biblic al credinciosului – Noul Testament, Ed. Lampadarul de Aur, Oradea, 2004;
MARCIAL, Maciel, Formarea integrală a preotului, Edit. Sapienția, București,2000;
Misiune al B. O. R., București 1994;
MLADIN, mitropolit, dr. Nicolae; BUCEVSCHI, pr. prof. dr. Orest; PAVEL, prof. dr. Constantin; ZĂGREAN, prof. diac. dr. Ioan, Teologia Morală Ortodoxă – pt. institutele teologice- vol I – Morală Generală – cu binecuvântarea P. F. Părinte IUSTIN – patriarhul B.O.R. București, 1979;
MOISESCU Iustin, Activitatea Sfântului Apostol Pavel la Athena, Edit. Inst. Biblic și de Misiune al BOR, București, 1946;
STĂNILOAE, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol II, Ed. Institutului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997;
STĂNILOAE, pr. prof. dr. Dumitru, Spiritualitatea Ortodoxă, Ascetica și Mistica,Edit. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R. București, 1992;
STOTT, John, Noua Sociatate a lui Dumnezeu – Comentariu la epistola către efeseni, Editura Cartea Creștină, Oradea;
II. Studii și articole
*** Stelian Tofana, Curs de Noul Testament, Cluj Napoca, 2008;
ARION, doctorand [anonimizat]., Unitatea și universalitatea bisericii după Epistolele pauline, În Studii Teologice an XIX, nr. 1-2/1967;
BINDER, Herman, Der Glaube bei Paulus, (Credința la Pavel), traducere de diac. prof. Orest Bucevschi în Ortodoxia, an XIX, nr. 2/1989;
MARCU, Grigorie, Sf. Apostol Pavel despre modelul de viețuire creștină, în Studii Teologice, an IX, nr. 1-2/1957;
P.S. Episcop Vasile, Sfânta Euharistie, Taina unității creștinilor, în „Mitropolia Ardealului”, anul XXVI (1981), nr. 1-3, p. 16-17.
POPESCU, Teodor M., Sfântul Pavel, Apostolul neamului, în Studii Teologice, anIII, nr.7-8/1951;
REZUȘ, Petru, Originalitatea creștinismului, în „Ortodoxia”, an XI, nr. 4/1959.
SOFRON, Vlad, Sfântul Apostol Pavel- păstor de suflete în Studii Teologice, an III, nr. 7-8/1951;
ȘUGAR, Ioan , Traduceri integrale ale Sfintei Scripturi, în Legea Românească, Anul XV, Nr. 3, iulie-septembri, 2004;
VERZAN, magistrand Sabin, Credința și faptele bune condiții ale mântuirii, în Studii Teologice, an VI, nr. 9-10/1954
www. sfapostolipetrusipavel.wordpress.com
www.rcrwebsite.com
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Hristos, Taina Unitatii Crestine (ID: 167616)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.