Hristos In Mijlocul Nostru, Liturghie Si Comuniune

Cuprins

1. Argument……………………………………………………………pag 4

2. Introducere………………………………………………………….pag 5

3. Sfânta Liturghie – generalități……………………………………pag 6

4. Sfânta Liturghie -Istoric…………………………………………pag 8

5. Cele trei Liturghii ortodoxe…………………………………………pag 11

6. Centrul cultului orthodox………………………………………..pag 17

7. Sarutarea pacii- Hristos în mijlocul nostru………………..pag 21

8.Comuniunea crestinilor cu Hristos-Capul Bisericii………pag 24

9. Sfanta Liturghie pentru viata comunitara,religioasa și laică……………………………………………………………………………pag 27

10. Sfanta Liturgie din punct de vedere dogmatic…………….pag 29

11.Încheiere……………………………………………………………….pag 31

12. Bibliografie…………………………………………………………pag 35

Argument

În Tradiția și spiritualitatea ortodoxă, Sfânta Liturghie este centrul cultului divin, al teologiei creștine și al misiunii Bisericii. În cadrul Sfintei Liturghii se realizează Biserica însăși: Adunare – Euharistie – Biserică, prin conlucrarea permanentă și eficientă dintre poporul lui Dumnezeu și preot în sinaxa Bisericii. În jurul Sfintei Liturghii polarizează toate Tainele Bisericii, cele Șapte Laude și multe dintre ierurgiile bisericești. De aceea, potrivit spiritualității ortodoxe, toată viața creștinilor izvorăște și gravitează în jurul Sfintei Liturghii.

Am ales această temă datorită curiozitatii nemărginite dea lungul anilor de seminar, care o provoacă aceată Taină încă nepătrunsă de nimeni, dar care o practica ortodoxia întreagă.În această Taină a Bisericii se realizează unirea reală și deplină dintre credincioși și Dumnezeu, precum și între credincioși laolaltă.

Pentru creștinul ortodox, participarea la Sfânta Liturghie înseamnă participarea neîntreruptă la o permanentă sărbătoare în viața sa. Tocmai de aceea și Părinții Bisericii au considerat locașul Bisericii drept o Liturghie cântată în piatră sau în lemn. Nu întâmplător, spațiul Bisericii a fost numit de multe ori, sugestiv, „cerul pe pământ". În plus, fastul liturgic, armonia imnelor, lumina și căldura spirituală a icoanelor, parfumul tămâiei, prezența tainică a Sfinților și a îngerilor în Sfânta Liturghie reprezintă universul spiritual în care se realizează marea simfonie teologică dintre Dumnezeu, om și cosmos. De altfel, în evlavia și conștiința credincioșilor, Sfânta Liturghie este sinteza densă și profundă a credinței și spiritualității.

II. Introducere

Sfânta Liturghie a fost întemeiată de Mântuitorul în seara Cinei cele de Taină, când a binecuvântat pâinea și a dat-o Sf. Apostoli zicând: „Luați mâncați, acesta este trupul Meu”, apoi a binecuvântat paharul de vin, pe care l-a dat Sfinților Apostoli zicând: „Beți dintru acesta toți”, adăugând porunca „Aceasta să o faceți întru pomenirea mea” (Matei 26, 26-28), pentru ca de roadele acestei jertfe să beneficieze întreaga omenire până la sfârșitul veacurilor. Prin aceste cuvinte, Mântuitorul împuternicește pe Sfinții Apostoli să săvârșească jertfa cea nouă, obligându-I să o facă spre aducere aminte de patimile și jertfa Sa. La rândul lor, Sfinții Apostoli au transmis acest drept arhiereilor și preoților, ca urmași legitimi ai lor.

Sfânta Liturghie este slujba cea mai sfântă, prin care Biserica creștină aduce lui Dumnezeu prinosul ei de recunoștință și de cinstire pentru binefacerile primite de la El. Ea este o prelungire sau o actualizare a jertfei Mântuitorului pentru mântuirea noastră, dar ritualul sau rânduiala simbolizează întreaga viață a Mântuitorului, de la naștere și până la Înălțarea Sa la ceruri.

Această sfântă slujbă mijlocește credincioșilor întâlnirea reală și adevărată cu Hristos Mântuitorul, pe care îl avem prezent sub forma pâinii și a vinului, care, în momentul invocării Duhului Sfânt de către preot, se prefac în Trupul și Sângele Domnului. De aceea Sfânta Liturghie ne procură darul cel mai de preț pe care l-a dat Dumnezeu oamenilor și ea constituie centrul întregului cult divin public ortodox având ca scop sfințirea credincioșilor.

Cuvântul liturghie vine de la cuvântul grecesc (leion ergon), prin care grecii înțelegeau orice lucrare publică sau orice lucru făcut în folosul statului sau al obștei. În creștinism, această numire a fost dată mai întâi tuturor actelor de cult săvârșite de preoți și leviți în cultul Vechiului Testament (Evrei 9, 21): „Și a stropit, de asemenea, cu sânge, cortul și toate vasele pentru slujbă”. Mai târziu s-a dat numirea de liturghie tuturor slujbelor religioase din cultul creștin, ca apoi înțelesul cuvântului să se restrângă numai la acea slujbă religioasă în cadrul căreia are loc prefacerea Cinstitelor Daruri în Trupul și Sângele Mântuitorului, adică săvârșirea Sfintei Euharistii și împărtășirea credincioșilor cu Sfintele Daruri.

III. Sfânta Liturghie – Generalități

Biserica este Împărăția lui Dumnezeu pe pământ iar slujbele reprezintă intrarea noastră în această Împărăție, trăirea și împărtășirea concretă de viața cea nouă în Hristos, de dreptatea, pacea și bucuria în Duhul Sfânt ce caracterizează Împărăția lui Dumnezeu (Rom. 14, 17). Cultul Bisericii ne poartă în lumea prezenței directe a lui Dumnezeu făcându-ne părtași bucuriei învierii. Creștinismul este, pentru aceasta, o religie liturgică, o religie în care pe primul plan este cultul, trăirea liturgică a vieții celei noi în comuniune cu Dumnezeu. Biserica este, în primul rând, o comunitate rugătoare, slăvitoare. Înțelegem astfel de ce Biserica noastră se numește ortodoxă: este Biserica ce aduce dreaptă slăvire (orthos – doxa) lui Dumnezeu și, ca urmare, are credința dreaptă fiind Biserica cea adevărată.

Centrul cultului ortodox este Sfânta Liturghie, slujba în care se realizează, prin excelentă, intrarea noastră în Împărăție, mai precis unirea tuturor în Biserică și intrarea Bisericii în Împărăția lui Dumnezeu. Toate celelalte slujbe sunt o pregătire pentru Liturghie și își găsesc împlinirea în ea. Sfântul Dionisie Areopagitul numește Sfânta Liturghie Taina Tainelor deoarece ea încununează tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe și unește cel mai deplin pe fiecare credincios și pe toți în Dumnezeul cel Unul și infinit în iubire desăvârșind comuniunea cu Dumnezeu.

Punctul culminant al acestor lucrări este Sfânta Liturghie, Taina Tainelor, Taina actualizării lucrării mântuitoare a lui Hristos și a unirii depline cu El, Taina împlinirii Bisericii ca Trup al lui Hristos și a intrării ei în Împărăția lui Dumnezeu. La Sfânta Liturghie Duhul Sfânt introduce realitatea eshatologică a Împărăției în istorie schimbând istoricitatea liniară în prezentă. Trecutul și viitorul sunt astfel unite într-o realitate unică și indivizibilă realizându-se o sinteză a istoricului și eshatologicului .

Sfânta Liturghie este o anamneză, o pomenire a faptelor mântuitoare ale lui Dumnezeu începând de la creație și, în primul rând, a lucrării mântuitoare a lui Hristos. Dar această pomenire nu este o simplă comemorare ci o actualizare a evenimentelor, caci Hristos revine între noi, Trup si Sange. În Liturghie are loc o epifanie și dezvăluire crescândă a prezenței lui Hristos Cel Întrupat, Răstignit, Înviat și Înălțat dar și ca Cel va să vină. Liturghia este "Evanghelia mereu actualizată".

În Liturghie Hristos e prezent în mijlocul Bisericii Sale, a adunării credincioșilor. Nu Îl întâlnim ca inși singuratici ci ca mădulare ale trupului Său adunate laolaltă sporind neîncetat comuniunea cu El și între noi printr-un urcuș spiritual continuu al nostru spre trepte tot mai înalte de comuniune duhovnicească cu Hristos și, în Hristos, cu Sfânta Treime. În Liturghie Biserica primeste darul unității "de sus", în Hristos, împlinindu-se ca Trup al lui Hristos. Fiecare comunitate locală realizează astfel și revelează Biserica întreagă, evenimentul noului mod de viată care constituie mântuirea, participarea omului la viața veșnică. În același timp Liturghia este slujită în comuniune cu întreaga Biserică universală și în numele întregii Biserici pomenindu-se atât cei aflați departe cât și cei adormiți ca mădulare ale aceluiași Trup al lui Hristos, realizându-se astfel o unitate în timp și spațiu.

Viața creștină autentică nu poate fi concepută în afara Sfintei Liturghii care ocupă locul central în Biserică și în viața oricărui creștin care își ia în serios demnitatea de mădular al Trupului lui Hristos. Dar pentru a putea participa deplin la Liturghie și nu numai a asista este foarte important ca fiecare credincios să înțeleagă semnificașia ei. Ca urmare, vă vom oferi o explicare sistematică a acestei slujbe esențiale a Bisericii care este Sfânta Liturghie.

IV. Sfânta Liturghie -Istoric

a)Liturghia în primele trei secole

Sfânta Liturghie este un organism spiritual viu, în continuă evoluție, și nu o relicvă a istoriei

Mulți creștini ortodocși cred că Sfânta Liturghie a fost de la început așa cum o cunosc ei astăzi. Dar, cu toate că în ultimele secole Liturghia nu a cunoscut schimbări semnificative, aceasta nu înseamnă că forma ei de azi este fixă și neschimbabilă. Sfânta Liturghie este un organism spiritual viu, în continuă evoluție și nu o relicvă a istoriei. În decursul veacurilor ea a evoluat de la simplitatea originară la bogăția de azi. Dar această evoluție nu a însemnat o îndepărtare de la adevăr, așa cum încearcă să argumenteze unii eterodocși, ci o creștere firească, expresie a lucrării Duhului Sfânt în Biserică, o dezvoltare a elementelor esențiale pe care le găsim de la început în structura Liturghiei.

Sfânta Liturghie a fost întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină.Sfânta Liturghie a fost întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină când "a luat pâinea și, binecuvântând, a frânt și a dat ucenicilor săi zicând: Luați mâncați, acesta este trupul Meu. Și luând paharul și mulțumind le-a dat zicând: Beți dintru acesta toți, Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor" (Mt. 26, 26-28). Sfinții Evangheliști Marcu și Luca precum și Sfântul Pavel precizează că Mântuitorul a lăsat Bisericii porunca expresă de a oficia Sfânta Liturghie: "Să faceți aceasta întru pomenirea Mea" (Mc. 14, 22-24; Lc. 22, 19-20, I Cor. 11, 22-25).

Liturghia apostolică era mult mai simplă, însă cuprindea elementele esențiale care se vor păstra până astăzi. După pogorârea Duhului Sfânt, primii creștini, urmând porunca Mântuitorului, "stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni" (FA 2,42) adică în slujirea Sfintei Liturghii care, încă de la început, a fost centrul vieții Bisericii, Taina actualizării lucrării mântuitoare a lui Hristos și a unirii depline cu El. Deși în Noul Testament nu avem o descriere amănunțită a Liturghiei pe care o săvârșeau Sfinții Apostoli și urmașii lor, putem totuși ca, în lumina informațiilor patristice ulterioare, pornind de la citatul de mai sus (FA II,42) și de la alte texte nou-testamentare, să reconstituim structura acesteia. Remarcăm faptul că slujba era mult mai simplă însă cuprindea elementele esențiale care se vor păstra până azi și anume:

adunarea în Biserică – ( vezi I Cor XI,18)

"învățătura apostolilor"- lecturi și predici (vezi și I Tes V,27; Col IV,16; FA XX,7,11; I Tim IV,13; I Cor XVI,26) având în centru împărtășirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt. Această parte se va dezvolta în Liturghia Cuvântului sau a catehumenilor.

"frângerea pâinii și rugăciuni" – este ceea ce se va numi, mai târziu, Liturghia Euharistică sau a credincioșilor.Se făceau rugăciuni pentru diferite categorii de credincioși (I Tim II,1).

Probabil creștinii își dădeau și sărutarea păcii dacă "sărutarea sfântă" pomenită de Sfântul Pavel (Rom 16,16; I Cor 16,20; II Cor 13,12; I Tes 5,26) este o aluzie la acest act liturgic.

Frângerea pâinii era înțeleasă ca o actualizare, prin lucrarea Duhului Sfânt, a Cinei celei de Taină. Ca urmare se împlineau actele principale făcute de Hristos la această Cină:

-"a luat" – aducerea darurilor de pâine și vin ( I Cor. XI,23 -26);

-"a binecuvântat" – rugăciunile de mulțumire și sfințire a darurilor (I Cor. XIV,16) rostite cu voce tare de întâistătătorul adunării euharistice la care credincioșii răspund cu Amin exprimându-și astfel adeziunea;

-"a frânt" – frângerea propriu-zisă a pâinii prefăcută în Trupul lui Hristos;

-"a dat" – împărtășirea generală cu Trupul și Sângele Domnului .

Prima descriere a Liturghiei Bisericii primare datează de la jumătatea sec. al II-lea d.H. O sută de ani mai târziu, la mijlocul sec. II după Hristos, Sfântul Iustin Martirul și Filozoful ne dă cea mai amănunțită descriere a Liturghiei din primele trei secole:

"În așa-zisa zi a soarelui (duminica), se face adunarea tuturor celor ce trăiesc la orașe sau la sate și se citesc memoriile apostolilor (Evangheliile) sau scrierile profeților (Vechiul Testament), câtă vreme îngăduie timpul. Apoi, după ce cititorul încetează, întâistătătorul (episcopul sau preotul ) ține un cuvânt prin care sfătuiește și îndeamnă la imitarea acestor frumoase învățături. Apoi, ne ridicăm în picioare toți laolaltă și înălțăm rugăciuni; după care, încetând noi rugăciunea, ne îmbrățișăm unii pe alții cu sărutarea păcii – – și se aduce pâine și vin și apă, iar întâistătătorul înalță deopotrivă rugăciuni și mulțumiri, cât poate mai multe, la care poporul răspunde într-un singur glas, rostind Amin. Și se dă fiecăruia să se împărtășească din cele ce au fost consfințite prin euharistie, iar celor care nu sunt de fată li se trimite euharistia acasă, prin diaconi."

Structura Liturghiei Bisericii primare, sugerată doar de textele nou-testamentare, este expusă acum cu claritate și anume:

1.Adunarea în Biserică;

2.Liturghia Cuvântului (catehumenilor);

3.Lecturi din Noul și Vechiul Testament;

4.Omilia (explicarea textelor citite);

5.Liturghia euharistică (credincioșilor);

6.Rugăciunea generală pentru Biserică și lume;

7.Sărutarea păcii;

8.Aducerea darurilor de pâine și vin ("a luat");

9.Rugăciunea de sfințire – anaforaua ("a binecuvântat") rostită cu voce tare de întâistătător la care credincioșii răspund cu Amin exprimându-și adeziunea;

10.Frângerea pâinii ("a frânt");

11.Împărtășirea tuturor ("a dat").

Dezvoltarea Liturghiei a dus la apariția diverselor tradiții liturgice Această formă originară a Liturghiei se va dezvolta treptat deoarece, în cadrul schemei de mai sus, liturghisitorii aveau o mare libertate de improvizație în ceea ce priveste formularea rugăciunilor, stabilirea lecturilor biblice, introducerea unor imne religioase etc. Cu timpul s-au precizat anumite idei principale care trebuiau abordate, într-o anumită ordine, în cadrul rugăciunilor, s-au generalizat anumite anaforale liturgice (rugăciunea centrală a Sfintei Liturghii) alcătuite de personalități marcante ale vieții bisericești și, mai apoi, în diverse regiuni, s-au stabilit chiar formule fixe ale slujbei individualizându-se tradiții liturgice. Între acestea s-au impus cele specifice principalelor centre creștine: Ierusalim, Antiohia, Cezareea Capadociei, Alexandria, Roma.

În sec. IV-V Sfinții părinți Ioan Gură de Aur și Vasile cel Mare alcătuiesc, pe baza tradițiilor vechi, Liturghiile care le poartă numele, folosite până azi de Biserica Ortodoxă

Anul 313 marchează încetarea persecuțiilor împotriva creștinilor și începutul unei epoci de mare înflorire în istoria Bisericii. În această perioadă are loc o unificare a ritualurilor liturgice marcată de alcătuirea, pe baza tradițiilor vechi, de către Sfinții Ioan Gură de Aur și Vasile cel Mare a Liturghiilor care le poartă numele, folosite până azi de Biserica Ortodoxă. Forma și evoluția acestor Liturghii numite Liturghii bizantine le vom analiza în capitolul următor.

V.Cele trei Liturghii ortodoxe

a)Ritul bizantin este ritul liturgic propriu Bisericii Ortodoxe

Ca o expresie a lucrării Duhului Sfânt în Biserică, forma originară a Liturghiei a evoluat de-a lungul secolelor. Factori cum sunt contribuția personală a marilor liturgisti și ierarhi, adaptări locale, accentuarea anumitor amănunte etc., au dus, în diferite regiuni, la conturarea unor variante în slujirea Sfintei Liturghii. Aceste variante s-au individualizat treptat în rituri liturgice, adică în forme particulare, distincte, de actualizare a jertfei Mântuitorului în Liturghie.

Dacă în primele trei secole au fost dominante riturile liturgice specifice principalelor centre creștine de atunci (Ierusalim, Antiohia, Cezareea Capadociei, Alexandria, Roma), începând cu sec. IV d.Hr. odată cu creșterea importanței Constantinopolului, s-a conturat și s-a impus ritul liturgic constantinopolitan sau bizantin. Ritul bizantin a devenit ritul liturgic propriu Bisericii Ortodoxe.

b)Liturghiile ritului bizantin

Liturghiile ritului bizantin au fost alcătuite de Sfinții Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur. Așa numita „Liturghie a darurilor mai înainte sfințite”, pusă sub numele Sfântului Grigore Dialogul, nu este de fapt o Liturghie deoarece în cadrul ei nu se aduce Sfânta Jertfă și nu se sfințesc darurile. Ea este un ritual solemn de împărtășire cu Sfintele Taine sfințite la una din Liturghiile propriu-zise.

Sfântul Vasile cel Mare (379), Arhiepiscop al Cezareei Capadociei, mare teolog și păstor al Bisericii, a redactat pe baza tradiției capadociene o Liturghie care a fost adoptată și la Constantinopol. Vechimea și autenticitatea acestei Liturghii este confirmată de numeroase mărturii.

La sfârsitul sec. IV și începutul sec. V d.Hr. a ajuns Arhiepiscop al Constantinopolului Sfântul Ioan Gură de Aur, originar din Antiohia. El a redactat o Liturghie, în tradiție antiohiană, care îi va purta numele. Lipsa unor mărturii la contemporanii, istoricii, biografii și panegeriștii acestui Sfânt Părinte cu privire la alcătuirea Liturghiei a făcut ca autenticitatea acesteia să fie contestată. Dar s-a demonstrat că rugăciunile sacerdotale ale Liturghiei, inclusiv anaforaua liturgică, aparțin Sfântului Ioan Gură de Aur care, preluând o tradiție mai veche, le reformulează cu propriile sale cuvinte.

Până in sec. X Liturghia Sfântului Vasile cel Mare era Liturghia slujită în mod curent în Biserica Ortodoxă fapt dovedit de așezarea ei în manuscrise, până în sec. X, înaintea Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur.În prezent Liturghia Sfântului Vasile cel Mare se slujește numai de zece ori pe an și anume:

1.În ziua Sfântului Vasile cel Mare (1 ianuarie);

2.În primele cinci duminici din Postul Mare;

3.În Joia Mare și Sâmbăta Mare;

4.În ajunul Crăciunului și Bobotezei; dacă aceste ajunuri cad sâmbăta sau duminica atunci în ziua ajunului se săvârșește Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, iar în ziua praznicului Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.

Deosebirile principale dintre Liturghia Sfântului Vasile cel Mare și cea a Sfântului Ioan Gură de Aur constau în conținutul rugăciunilor rostite de preot și, mai ales, al rugăciunii centrale prin care se aduce Sfânta Jertfă numită anaforaua liturgică. Rânduiala lor însă este aproape identică.

c) Structura originară a Liturghiilor bizantine

La momentul redactării lor cele două Liturghii erau mult mai simple decât astăzi având următoarea structură:

1.Adunarea în Biserică a credincioșilor și intrarea episcopului și a preoților

2.Liturghia Cuvântului (catehumenilor)

3.Lecturi din Vechiul și Noul Testament;

4.Omilia (explicarea textelor citite);

5.Rugăciuni pentru catehumeni și trimiterea acestora din biserică;

6.Liturghia euharistică (credincioșilor)

7.Ectenia mare;

8.Rugăciuni pentru credincioși;

9.Sărutarea păcii;

10.Aducerea darurilor de pâine și vin;

11.Rugăciunea punerii înainte;

12.Anaforaua liturgică rostită cu voce tare și fără întrerupere de către protos;

13.Frângerea pâinii;

14.Împărtășirea tuturor primind Sfântul Trup al Domnului în mână și bând Sfântul Sânge din potir;

15.Rugăciunea amvonului.

d)Evoluția Liturghiilor bizantine

Începând cu secolul V cele două Liturghii vor evolua concomitent astfel încât schimbările produse vor fi identice pentru amândouă. Această evoluție va consta în principal în dezvoltarea punctelor cărora, în schema primară, le corespund actiuni fără cuvinte:

– intrarea în biserică;

– sărutarea păcii;

– frângerea și împărtășirea.

Să urmărim pe scurt evolutia Liturghiilor bizantine de-a lungul timpului:

– sec. V: se introduce Trisaghionul (Sfinte Dumnezeule …), începe dezvoltarea ritualului Intrării Mari, apare obiceiul citirii în taină a anaforalei liturgice pe fondul cresterii importanței imnelor cântate;

– sec. VI: se introduce rostirea Crezului și cântarea Heruvicului;

– sec. VII: începe dezvoltarea ritualului Proscomidiei, se introduce împărtășirea laicilor cu lingurița, se renunță la citirea textelor din Vechiul Testament, ectenia mare se mută înainte de Trisaghion, se generalizează citirea în taină a anaforalei;

– sec. VIII: se introduce ectenia întreită, antifoanele cuprinzând psalmii 91, 92, 94, imnul „Unule Născut”, se adaugă otpustul;

– sec. X: se introduce Axionul;

– sec XI: se adaugă Binecuvântarea mare, rugăciunea de dinainte de Evanghelie rostită cu voce tare, sărutul păcii se restrânge la clerul din altar;

– sec. XII: ectenia mare este mutată după Binecuvântarea mare;

– sec XIV: la antifoanele duminicale se folosesc psalmii tipici și Fericirile. Patriarhul Filotei alcătuiește o Diataxă fixând rânduiala Liturghiei.

În perioada următoare Liturghiile bizantine nu au mai cunoscut schimbări majore, fapt favorizat și de apariția edițiilor tipărite ale Liturghierului. Cu toate acestea evolutia Liturghiei nu a încetat deoarece, așa cum arătam în articolul precedent, Liturghia este un organism viu și nu o relicvă a istoriei.

e)Liturghia darurilor mai înainte sfințite

Slujba cunoscută sub numele de Liturghia darurilor mai înainte sfințite este de fapt un ritual de împărtășanie dezvoltat prin îmbinarea vecerniei cu unele elemente ale Sfintei Liturghii. Cu toate că nu se aduce jertfa cea fără de sânge și nu se sfințesc darurile de pâine și vin, ea poartă denumirea de Liturghie deoarece în cadrul ei are loc împărtășirea cu Sfintele Taine.În prezent Liturghia darurilor mai înainte sfințite este o slujbă specifică Postului Mare putându-se săvârși în zilele de peste săptămână (de luni până vineri) cu excepția zilelor aliturgice, a sărbătorii Buneivestiri și a Joii și Sâmbetei Mari.Apariția și dezvoltarea acestei slujbe a avut loc în contextul interzicerii de către Biserică a săvârșirii Liturghiei propriu-zise în zilele de rând din Postul Mare. Această interdicție vine să exprime incompatibilitatea dintre atmosfera de tristete, de absență a Mirelui, specifică zilelor de rând din Postul Mare și caracterul festiv și luminos al Sfintei Liturghii, ca sărbătoare a venirii Mirelui Hristos în mijlocul Bisericii Sale.

Sfânta Liturghie este centrul vieții noastre în Hristos având ca punct culminant unirea cu Hristos prin împărtășirea cu Sfintele Taine. Dar împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului nu este numai plinirea ostenelilor și ținta spre care năzuim ci este și ajutorul divin pe care îl primim în nevoința noastră duhovnicească și care ne ajută să aspirăm către o comuniune desăvârșită în ziua cea neînserată a Împără ției lui Dumnezeu. De aceea Biserica a rânduit un ritual de împărtășire și în zilele de rând din Postul Mare.

Postul mare este o perioadă de mare nevoință sufletească și trupească în care se îmbină cele două feluri de postire: postul ascetic și postul total. Postul ascetic reprezintă abținerea de la anumite mâncăruri și băuturi și reducerea substanțială a regimului alimentar în vederea eliberării de sub stăpânirea poftelor trupului. Postul total sau ajunarea este renunțarea totală la mâncare și băutură pe o durată scurtă de timp (o zi sau două) fiind expresia stării de pregătire și așteptare. În acest sens ajunarea face parte întotdeauna din pregătirea pentru unirea cu Hristos în Sfânta Împărtășanie.

În Postul Mare, în zilele de peste săptămână, Biserica îndeamnă la ajunare până seara. De aceea ritualul de împărtășanie din aceste zile a fost legat de vecernie, slujba care marchează încetarea ajunării. Acest ritual, destul de simplu la început, a fost înconjurat treptat de o solemnitate tot mai mare adăugându-i-se câteva elemente din rânduiala Sfintei Liturghii. Astfel s-a ajuns la constituirea Liturghiei darurilor mai înainte sfințite care a devenit unul din momentele de vârf ale Postului Mare prin frumusețea sa deosebită și solemnitatea sa. Atribuită Sfântului Grigore Dialogul, această slujbă nu a fost alcătuită de un singur autor ci este opera colectivă și anonimă a Bisericii întregi.

Întreaga rânduială a Liturghiei darurilor mai înainte sfințite, în care cântări de mare frumusețe se împletesc cu ritualuri impresionante și rugăciuni de mare profunzime, creează ambianța necesară întâlnirii și împărtășirii cu Hristos după o zi de pregătire și așteptare. Din păcate, ca o concesie făcută celor care nu pot sau nu vor să ajuneze precum și prin analogie cu Liturghiile propriu-zise, s-a răspândit destul de mult practica slujirii Liturghiei darurilor mai înainte sfințite dimineața.

Dar împărtășirea de seară la Liturghia darurilor mai înainte sfințite după o zi de ajunare descoperă adevăratul sens al postirii și al vieții creștine, în totalitatea ei, ca pregătire și așteptare a Împărăției lui Dumnezeu. Ostenelile duhovnicești și fizice din timpul zilei sunt luminate de așteptarea primirii Trupului și Sângelui Domnului, toate ocupațiile obișnuite, gesturile, cuvintele, gândurile, capătă o importanță deosebită în lumina viitoarei întâlniri cu Hristos. Timpul este resimțit în mod acut ca o așteptare a lui Hristos. Ziua de ajunare încununată cu împărtășirea de seară devine astfel o imagine a vieții creștine ca pregătire și așteptare a „serii acestei lumi”. Bucuria și slava acestei Împărății putem să o pregustăm încă de acum tocmai pentru a dori și mai mult comuniunea harică desăvârșită cu Dumnezeu și a putea duce la bun sfârșit „lupta cea bună” și a deveni „biruitori asupra păcatului”.

Liturghia darurilor mai înainte sfințite este un ritual de împărtășire alcătuit din rațiuni foarte practice și anume pentru a face posibilă împărtășirea credincioșilor în zilele de peste săptămână. Ca urmare, atunci când nici un credincios nu se împărtășește slujba își pierde sensul transformându-se în spectacol. Întreaga rânduială și logica alcătuirii Liturghiei darurilor mai înainte sfințite o arată ca pe o slujbă de seară, ora cea mai potrivită pentru săvârșirea ei fiind ora vecerniei.

VI.Centrul cultului ortodox

La originea cultului crestin public sta Sfanta Liturghie intemeiata de catre Mantuitorul Iisus Hristos la Cina cea de taina, cand "a luat painea si multumind a frant si a dat ucenicilor . La Cina cea de taina Mantuitorul instituie deci o jertfa noua, prefacand painea si vinul in Trupul si Sangele Sau si o Sfanta Taina spre iertarea pacatelor si dobandirea mantuirii.Intemeind, sub forma painii si vinului, in Trupul si Sangele Sau, forma cultului public, Domnul a poruncit Sfintilor Apostoli "sa faca aceasta intru pomenirea Sa" (Luca 22, 19, I Corinteni 11, 24-25). Caci, spune Apostolul, "ori de cate ori veti manca painea aceasta si veti bea paharul acesta vestiti moartea Domnului pana va veni El" (I Corinteni 11, 26). Astfel Sfintii Apostoli, impreuna cu toti cei care in fiecare zi se adunau spre "frangerea painii", se impartaseau cu "Trupul si Sangele Domnului" (Fapte 2, 46). Si cum "frangerea painii", ca prefacere in Trupul si Sangele Domnului, se facea prin rugaciunea de multumire si de invocare a Sfantului Duh, "Cina Domnului" (I Corinteni 10, 16), ea se mai numea si "Euharistie" (adica "Multumire"), iar cadrul general in care se savarsea poarta numele de slujire, oficiere, sau Liturghie.

Aceasta slujba sfanta in care isi are originea cultul divin public crestin s-a transmis apoi din generatie in generatie, pastrandu-se neintinat miezul adevarului de credinta care exprima esenta ei, infrumusetata fiind slujba cu rugaciuni si imne dintre cele mai inaltatoare, incat in forma in care o avem azi reprezinta cel mai inalt mod de inaltare duhovniceasca a credinciosilor care participa la cultul divin public devenind centru cultului ortodox.

Daca primul săvârșitor al Liturghiei a fost Mantuitorul, El a lăsat puterea sfințitoare Apostolilor, "ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu" (I Corinteni 4, 1), iar acestia episcopilor si preotilor! Încât, daca ne intrebam, cine sunt sâvarsitorii Sfintei Liturghii, râspunsul este că aceștia sunt episcopii si preotii. Cei pedepsiti prin caterisire nu pot savarsi cele sfinte.

Trupul si Sangele Domnului se da spre iertarea pacatelor tuturor acelora care alcatuiesc Biserica, Trupul lui Hristos. Si prin ce altceva poate fi dovedita mai mult apartenenta la Trupul lui Hristos, decat prin insasi impartasirea din aceeasi paine si vin prefacute in Trupul si Sangele Domnului! Sfintii Parinti arata ca nu zadarnic Mantuitorul a binevoit ca painea si vinul sa fie prefacute in Trupul si Sangele Sau. Asa cum painea si vinul aduc in aceeasi unitate multimea boabelor, tot astfel, cei ce se impartasesc din acelasi Trup si Sange al Domnului alcatuiesc Biserica cea una, care este Trupul Tainic al Domnului. Si pentru a arata ca fara credinciosi nu poate fi savarsita Euharistia, este suficient sa ne gandim la faptul ca ei sunt aceia care aduc painea si vinul ca daruri pentru Sfanta Jertfa care va urma. Aici se cuvine sa facem o precizare, si anume ca preotul, ca slujitor, nu este decat un organ sau un instrument prin care Hristos savarseste aceasta Jertfa. El este Acela care aduce Jertfa si Care Se aduce ca Jertfa. Asa glasuieste de altfel si rugaciunea rostita in taina de preot in timpul cantarii imnului Heruvic : "…caci Tu esti Cel ce aduci (jertfa) si Cel ce Te aduci (ca jertfa) Cel ce primesti (jertfa) ! Cel ce Te imparti, Hristoase Dumnezeul nostru".

Privind locul savarsirii Sfintei Liturghii acesta este, desigur, sfantul locas de inchinaciune, Biserica,devenita centrul cultului ortodox si al comunității respective. Ea mai poate fi savarsita cu binecuvantarea episcopului si afara sau in vreun loc anume. Lucrul principal este ca la savarsirea Sfintei Liturghii să existe Sfântul Antimis. Fără el nu poate fi săvârșită.

Sfanta Liturghie se savarseste in zilele de duminica si sarbatori. Urmând exemplul primilor crestini, la manastiri, sau la catedralele episcopale, se savarseste zilnic Sfanta Liturghie. Ca timp al zilei liturgice, ea se savarseste înainte de masa. Se recomandă să fie la ora 9 dimineata, cand a avut loc Pogorarea Sfantului Duh și când Domnul a fost rastignit (Marcu 15, 25). Data fiind durata in care se desfasoara, s-a incetatenit ca sa inceapa la ora 10 si sa se termine la ora 12. Avem insa in timpul anului si zile numite "aliturgice", cand nu poate fi savarsita Sfanta Liturghie. Acestea sunt zilele cu ajunare totala pana seara : Vinerea Patimilor, luni si marti din prima saptamana din Postul Pastelui ; miercurea si vinerea din saptamana premergatoare Postului Pastelui ; iar daca Craciunul si Boboteaza cad duminica sau lunea, atunci vinerea care le precede este aliturgica. Partea centrala a Liturghieie este sfintirea Darurilor. Aceasta este numita "anaforaua" (cuvant grecesc care inseamna ridicare, inaltarea jertfei. A nu se confunda cu cuvantul "anafura" care inseamna paine binecuvantata), si cuprinde, mai multe rugaciuni prin care se inalta, se ofera, se aduc darurile ca jertfa lui Dumnezeu.

Cinstitele Daruri sfințite in cadrul Sfintei Liturghii au o dubla semnificatie. Ele amintesc atat Nasterea cat si moartea Mantuitorului. Privind Nasterea Domnului, scoaterea Agnetului inchipuie intruparea si nasterea din Sfanta Fecioara. Proscomidiarul este locul unde S-a nascut, a copilarit si Si-a petrecut viata pana la Botez Iisus Hristos. Discul simbolizeaza locul ieslei din Betleem. Acoperamantele ne amintesc de scutecele cu care a fost infasat. Steluta care acopera darurile este steaua care a calauzit pe magi, iar tamaierea darurilor reprezinta darurile magilor. Acoperirea darurilor se refera la epoca necunoscuta dinaintea activitatii Sale publice.

Interpretarea Proscomidiei, cu referire la rastignirea Domnului, scoate in evidenta simbolurile caracteristice Jertfei Sale. Proscomidiarul reprezinta Golgota, adica locul unde a fost rastignit Hristos. Copia reprezinta sulita sutasului cu care a fost impunsa coasta Celui rastignit. Vinul si apa care se toarna in potir aduc aminte de sangele si apa care au curs din coasta Domnului. Discul pe care este asezat Agnetul indica patul pe care a fost coborat Domnul de pe cruce, iar mirida in amintirea Maicii Domnului asezata in dreapta discului ne duce cu gandul la Sfanta Fecioara care, indurerata, a stat sub crucea Fiului ei. Tamaierea altarului de la sfarsitul Proscomidiei reprezinta darurile Sfantului Duh.

Privind raportul Jertfei liturgice fata de Jertfa de pe Cruce, in esenta este una si aceeasi. Adica, noi ne impartasim cu Trupul si Sangele Domnului cu care S-a intrupat din Sfanta Fecioara, cu care a patimit, a inviat si S-a inaltat la cer. In forma insa apar unele deosebiri. Astfel, Jertfa de pe Cruce s-a adus in chip dureros si sangeros, aducand moartea fizica, pe cand Jertfa liturgica, sub forma vazuta a painii si vinului, ne ofera in mod nesangeros. sacramental, Trupul si Sangele Domnului. Apoi, Jertfa de pe Golgota este adusa pentru mantuirea oamenilor de Hristos singur, pe cand Jertfa liturgica este adusa si cu participarea obstii credinciosilor, a Bisericii. In sfarsit, daca Jertfa liturgica se aduce pretutindeni, pana la sfarsitul veacurilor, Jertfa de pe Cruce s-a adus o singura data pentru totdeauna si intr-un singur loc. Altfel spus, "Jertfa din Liturghie este o reproducere, o forma de prelungire in timp si in mijlocul nostru a prezentei lui Hristos, Cel junghiat o data pentru totdeauna ; este o multiplicare in timp si in spatiu a unicei Jertfe de Golgota" (Ibidem, p. 291-292).

Datorita acestei identitati dintre Jertfa liturgica si cea de pe Cruce, credinciosii se impartasesc in cadrul slujbei nu numai cu harul divin, ci cu insusi Izvorul harului divin. Din acest motiv Sfanta Liturghie se afla in centrul cultului divin ortodox public, in jurul ei gravitand toate celelalte Sfinte Taine prin care primim harul divin, sau ierurgiile prin care dobandim sporul duhovnicesc în sfintirea vietii. De aceea in cadrul ei se savarsesc si unele din Sfintele taine si ierurgii, cum ar fi: Hirotonia, impartasirea, Sfintirea apei mari, Sfintirea Sfantului si marelui Mir, parastasul, pomenirea mortilor etc. Apoi, inaintea ei, sau dupa ea, se savarsesc hirotesiile, sfintirile de biserici, Taina Cununiei si a Botezului. Pe de alta parte, toate cele sapte Laude bisericesti constituie o pregatire duhovniceasca a credinciosilor in vederea Sfintei Liturghii,devenita centrul cultului ortodox.

De aici vedem ca Sfanta Liturghie reprezinta originea si centrul cultului divin public, fiind cea mai inaltatoare forma de manifestare a lui, fiindca prin ea aducem cea mai inalta adorare lui Dumnezeu si ne impartasim de roadele mantuitoare aduse de Jertfa lui Hristos.

Avand în vedere importanta Sfintei Liturghii pentru viata duhovniceasca a credinciosilor, porunca Bisericii ne indeamna sa participam cu regularitate si evlavie la Sfanta Liturghie si sa ne impartasim in cele patru mari posturi de peste an, sau cel putin in Postul Pastelui.Preotii care oficiaza Sfanta Liturghie, indeplinind – spun Sfintii Parinti – o misiune mai inalta decat a ingerilor, trebuie sa fie pregatiti atat trupeste, cat si sufleteste.La fel si credinciosilor le revine aceasta datorie. Ei sunt angajati in participarea la Jertfa liturgica, nu numai prin darurile pe care le aduc, ci si prin impartasirea din roadele ei duhovnicesti.

VII.Sărutarea păcii- Hristos în mijlocul nostru

Biserica este umanitatea restaurată în Hristos, chemată să ajungă la unitate în iubire după chipul Sfintei Treimi și mărturisind credința în Sfânta Treime. În Biserică omul se împlinește ca persoană în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii. De aceea participarea fiecărui credincios la Sfânta Liturghie, slujba în care Biserica se înalță, ca Trup al lui Hristos, în Împărăția lui Dumnezeu, nu poate fi un act individual ci trebuie să fie un act personal, în comuniune cu Dumnezeu și cu întreaga umanitate. În Sfânta Liturghie umanitatea toată, răscumpărată de Dumnezeu, se unifică și devine o icoană. Și această icoană exprimă două aspecte: iubirea și credința în Dumnezeu. Această unitate în credință și în dragoste care, după cum remarca încă din secolul al II-lea d.H. Sfântul Ignatie al Antiohiei, caracterizează Biserica, se înfaptuiește în Sfânta Liturghie, în mod concret, înainte de aducerea Sfintei Jertfe, prin două acte: sărutarea păcii și mărturisirea credinței prin rostirea Crezului.

Sărutul păcii este unul dintre cele mai vechi ritualuri creștine, menționat încă din Noul Testament. Astfel Sfântul Apostol Pavel își încheie patru epistole cu un îndemn la îmbrățișare cu sărutare sfântă (Rom 16, 16; I Cor 16, 20; II Cor 13, 12; I Tes 5, 26) iar Sfântul Apostol Petru îndeamnă la îmbrățișare cu sărutarea dragostei (I Pt 5, 14). Această sărutare sfântă sau a dragostei este înțeleasă ca o modalitate concretă de dobândire a păcii după cum vedem în finalul celei de a doua epistole către Corinteni unde, înainte de îndemnul îmbrățișați-vă unul pe altul cu sărutare sfântă, Sfântul Pavel scrie: trăiți în pace și Dumnezeul dragostei și al păcii va fi cu voi (II Cor. 13, 1).

Ultimele cuvinte ale chemarii preotului sunt preluate de credinciosi, care cânta: „Pe Tatal, pe Fiul si pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinta si nedespartita”, vestind ca, de nu ne vom iubi unii pe altii, nu vom putea iubi pe Cel ce este, tot, numai iubire; iubire deplina si desavârsita, care cuprinde în Treime si pe cel ce iubeste, si pe cel iubit, si însasi fapta de a iubi, prin care omul iubitor îl iubeste pe cel iubit. Cel ce iubeste: Dumnezeu-Tatal; Cel iubit: Dumnezeu-Fiul; iubirea însasi care îi leaga: Dumnezeu-Duhul Sfânt. în altar, preotul face trei închinaciuni, rostind în taina: „Iubi-te-voi, Doamne, virtutea mea; Domnul este întarirea mea si izbavitorul meu”; si saruta Sfântul Disc si Sfântul Potir, acoperite cu pocrovete, saruta marginea Sfintei Mese si, oricâti preoti liturghisitori s-ar afla, toti fac la fel; apoi îsi dau unii altora sarutare. „Cel mare” spune: „Hristos în mijlocul nostru!”. I se raspunde: „Este si va fi!”. Diaconii, de asemenea, oricât de multi ar fi, îsi saruta mai întâi fiecare orarul pe locul unde este reprezentata o cruce, apoi îsi dau sarutare unii altora, rosiind aceleasi cuvinte.

Mai demult, toti cei aflati în biserica îsi dadeau si ei, unii altora, sarutare, barbatii între ei, femeile între ele, spunând: „Hristos în mijlocul nostru!”, pentru a-si raspunde îndata: „Este si va fi!”. De aceea si astazi, cei ce iau parte la Sfânta Liturghie îi „aduna” în minte pe toti crestinii, nu doar pe cei de fata, ci si pe cei absenti, nu numai pe cei ce le sunt aproape de inima, dar si pe neprieteni; se grabesc a se împaca cu cei fata de care s-au aratat vreodata neiubitori sau nemultumiti, tuturor acestora trimitându-le în gând sarutarea pacii si spunând în taina: „Hristos în mijlocul nostru!”. Si raspund pentru ei: „Este si va fi!”. Fiindca, de nu va fi asa, mort va fi crestinul pentru toate sfintele slujiri ce vor urma, dupa cuvântul lui Hristos: „Lasa darul tau acolo, înaintea altarului, si mergi întâi si împaca-te cu fratele tau si apoi, venind, adu darul tau”.

Toți participanții la Sfânta Liturghie își dădeau sărutarea păcii, fiecare în rândul treptei sale: preoții cu episcopul și între ei, diaconii cu diaconii, laicii cu laicii. În cazul laicilor ritualul se săvârșea între vecinii din biserică astfel încât nu se producea tulburare la slujbă și nici nu lua timp mult. La început, când creștinii stăteau amestecați în biserică, sărutul se dădea și între bărbați și femei. La scurt timp, datorită smintelilor care puteau să apară, barbaăii și femeile au fost separați în locaș, sărutul dându-și-l de acum încolo bărbații cu bărbații și femeile cu femeile.

Sărutarea păcii înseamnă îmbrăcarea fiecăruia și a tuturor în iubirea lui Hristos. Din secolul al XI-lea sărutarea păcii se restrânge în general la clericii din altar. Ca urmare îndemnul diaconului la dragoste reciprocă nu se mai concretizează într-un act, chemarea la o acțiune devenind chemarea la o stare sufletească. Această acțiune avea însă o importanță deosebită fiind o lucrare sfântă a iubirii, semnul și ritualul văzut prin care – în chip nevăzut dar real – se săvârșea revărsarea iubirii lui Dumnezeu în inimile credincioșilor, era îmbrăcarea fiecăruia și a tuturor laolaltă în iubirea lui Hristos. A te îmbrăca în iubirea lui Hristos înseamnă a primi harul dumnezeiesc care te face să-ți depașești limitele egoismului și să te asemeni lui Dumnezeu îmbrățișând pe toți în iubire, chiar și pe dușmani. A te îmbrăca în iubirea lui Hristos înseamnă să nu mai vezi în aproapele tău, începând chiar cu cel ce se întâmplă să fie lângă tine în biserică, un străin sau chiar un dușman, ci un frate. Înseamnă să conștientizezi faptul că Hristos ne unește pe toți în Biserică, ca mădulare ale Trupului Său, prin participare la Sfânta Liturghie. Dăruindu-și sărutul păcii creștinii mărturisesc credința că se împărtășesc de iubirea celui ce este prezent în mijlocul lor precum a promis Hristos: unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20). De aceea îmbrățișându-se ei spun „Hristos în mijlocul nostru” – „Este și va fi!” – „Totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor!”.

Ritualul sărutarii păcii, așezat înaintea anaforalei și a împărtășirii, scoate în evidență faptul că nu putem să intrăm în comuniune cu Dumnezeu dacă nu suntem uniți în iubire cu ceilalți membri ai Bisericii: Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Și această poruncă avem de la El: cine iubește pe Dumnezeu să iubească și pe fratele său (I Ioan 4, 20-21). Nu se poate înfăptui împreuna noastră înălțare spre Cel Unul și spre împărtășirea de Unul având despărțiți pe aceia de unirea întru pace cu noi scrie Sfântul Dionisie Areopagitul.

VIII.Comuniunea creștinilor cu Hristos – Capul Bisericii

În Biserica toate sunt unite, dar neconfundate in aceasta unitate. Biserica e trupul lui Hristos si ca atare e unita cu El si distincta de El. Biserica e imanentul care are în ea transcendentul, comunitatea treimica de Persoane plina de o nesfasita iubire fata de lume, intretinand in aceasta o continua miscare de autotranscendere prin iubire. Biserica este Hristos extins cu trupul Lui indumnezeit in umanitate, sau umanitatea aceasta unita cu Hristos si avand imprimat in ea pe Hristos cu trupul Lui indumnezeit. Daca Fiul lui Dumnezeu n-ar fi luat trup si nu 1-ar fi indumnezeit prin Inviere si Inaltare, ar fi lipsit inelul de legatura intre Dumnezeu si creatie, precum ar fi lipsit iubirea lui Dumnezeu care sa se reverse în noi și să ne atraga la unirea cu El în iubire.

Biserica are prin aceasta o constitutie teandrica. Continutul ei consta din Hristos cel unit dupa firea dumnezeiasca cu Tatal si cu Duhul, iar dupa firea omeneasca cu noi. Cuprinzandu-se în Ipostasul întrupat al lui Hristos, Biserica poate fi numită Hristos, întelegand pe Hristos cel extins în umanitate. Ea e "Hristos Insusi, Cel ce este dinainte de veci în sanul Tatalui si la plinirea vremii S-a facut om si este si vietuieste pururea cu noi si lucreaza si mantuieste si Se extinde peste veacuri" . Cei doi factori, Hristos si umanitatea, sunt atat de uniti in Biserica, încat în Biserica nu poate fi vazut unul fara altul si nu se poate vorbi despre unul fara de celalalt. Despre Hristos se spune ca e cap al Bisericii, iar despre Biserica, ca e trup al lui Hristos. Hristos are în Biserica pozitia de cap, de temelie, de izvor de viata infinita. Orice vorbire despre unul implica pe celalalt si invers. Daca totusi vorbim cand de unul cand de altul, o facem pentru a pune în lumina pozitia speciala pe care o are fiecare în aceasta unitate. Pozitia speciala a lui Hristos în Biserica consta în mod principal în calitatea Lui de cap, de factor care unește pe credincioși în Sine ca pe un trup, și în calitate de model și de izvor de putere după care se orienteaza și de care se umple și se imprimă ei, făcandu-se dupa chipul Lui.

Pe cand Duhul Sfant nu a asumat firea umana ca pe un chip al Sau, deci nici nu poate fi cugetat ca un model al omului, Hristos asumand firea umana ca pe un chip al Sau, e cugetat ca un model al omului. Dar omul nu poate deveni in mod actual un chip deplin al lui Hristos fara lucrarea Duhului Sfant, sau fara ajutorul Duhului.

Hristos a devenit capul Bisericii prin faptul ca Ipostasul divin Si-a asumat chipul uman, parga firii noastre, luand ca om o pozitie centrala între oameni. Dar aceasta pozitie devine eficienta numai întrucat ne poate comunica, prin Duhul, în forma omeneasca, puterea dumnezeiasca si ne poate face sa ne imprimam de El ca de modelul adevarat al omului, de omul îndumnezeit. Însa S-a facut cap al Bisericii si prin faptul ca a ridicat aceasta parga la starea de jertfa, superioara oricarei preocupari egoiste de Sine, si la starea de Înviere, purtand prin aceasta cele doua stari imprimate în mod îmbinat în trupul Sau, ca sa ne comunice si noua puterea de a ni le însusi, sau de a ne ridica umanitatea noastra la ele. Iar aceasta înseamna a ridica umanitatea noastra în unirea cu infinitatea lui Dumnezeu cel personal, caci numai prin jertfa, predandu-ne lui Dumnezeu, dăramăm zidurile care ne închid în mărginirea noastra si intrăm în comuniune deplină cu Dumnezeu si cu semenii.

Sfantul Apostol Pavel a numit în mod direct pe Hristos cap al Bisericii, "Hristos este capul trupului Bisericii" (I Col. 1, 24 si 18). "Toate le-a supus sub picioarele Lui si pe El L-a dat peste toate cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineste toate în toti" (Efes. l, 22-23). Sau: "Sa sporim în toate în El, Care este capul Bisericii, în Hristos, din Care tot trupul bine alcatuit si bine încheiat si hranit prin toate legaturile isi savaseste, prin lucrarea potrivită fiecărui mădular, cresterea ca trup" (Efes. 4, 15-16). Sau: "Barbatul este cap femeii precum si Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al căruia este Mantuitor" (Efes. 5, 23). In Epistola catre Coloseni (Col. 2, 18-19), Sfantul Apostol Pavel îndeamna pe crestini să nu se lase amăgiti de cei ce-i atrag spre puteri inferioare înrobitoare, "în loc sa tină cu putere la Capul de la care tot trupul hrănit si bine intocmit îsi face cresterea de la Dumnezeu," la Capul de la care primesc puterea cresterii în libertate si iubire.

În alte locuri tot Sfantul Pavel, fara sa numeasca pe Hristos în mod direct "cap" al Bisericii, o spune aceasta indirect prin faptul ca numeste Biserica "trup al lui Hristos" (Rom. 12, 4-8; I Cor. 6, 15-16; 10-17; 12, 12-27; Efes. 1, 22-23; 4, 15-16; 5, 23; Col. 2, 18-19). Numind pe Hristos "cap al Bisericii", Sfantul Apostol Pavel precizează că prin aceasta trupul e plinit, hrănit în cresterea si în armonizarea lui, mantuit de Hristos. Hristos e capul trupului în sensul că "în acest trup se trăieste viata cea nouă dupa Hristos în Duhul Sfant si în El se procura harul, mantuirea si viata dumnezeiască a capului, tuturor madularelor trupului."În "capul Hristos" se deschide orizontul infinitătii lui Dumnezeu si, prin El, trupul Bisericii primeste putere de viata si de iubire unificatoare din aceasta infinitate. "Ca urmare, Biserica e inteleasa de ortodocsi ca viata noua in Hristos si in Duhul Sfant, ca unitate a vietii harismatice, intrucat ea este organismul viu, unitar, intreg, trupul lui Hristos, din al carui cap curge viata duhovniceasca cea noua in toate madularele trupului prin lucrarea Duhului Sfant." "Hristos, în calitate de cap, si Biserica formeaza astfel o unitate duhovniceasca, un organism unitar viu si divin omenesc."231 Prin aceasta Hristos e "Mantuitorul" Bisericii, sau al umanitatii adunate în El.

În aceleasi locuri amintite, Sfantul Apostol Pavel ni-L arata pe Hristos drept cap al Bisericii, prin faptul ca prin El Biserica se structureaza ca un intreg armonios în care fiecare mădular împlineste lucrarea corespunzatoare lui (Efes. 4, 15-16; Col. 2, 18-19; Efes. 2, 21).

Dumnezeu a și venit și vine în continuare la cei ce-L caută sincer. Adevărul este Persoana lui Iisus Hristos, Dumnezeu veșnic și om istoric. Nu Se descoperă numai lui Moise și apostolilor, ci fiecărui om care Îl caută pe El, în același fel cum s-a descoperit tuturor drepților din Vechiul și Noul Testament. Sigur că noi nu am vorbit față în față cu Dumnezeu pe muntele Sinai și poate că nici n-am făcut minuni, dar Același Dumnezeu care Se face cunoscut fiecărui om, S-a făcut cunoscut și lui Moise. Iar Același Trup și Sânge ce ni se dă nouă spre împărtășire este Trupul și Sângele lui Hristos care li s-a dat apostolilor la Cina cea de Taină. Chiar într-o singură linguriță, acea mică parte conține plinătatea Dumnezeirii..Apostolii au băut din același Potir cu noi. Dumnezeul lui Avraam și a lui Isaac și a lui Iacov le-a dat și lor har mult și nouă har puțin.
“Iisus Hristos, ieri și azi și în veci, este același.” (Evrei 13, 8). În lumea în care toate se schimbă: științe, arte, filozofii, predaniile lui Hristos sunt neschimbate din primul secol creștin și până la sfârșit, păstrate cu harul lui Dumnezeu în Biserica Dreptslăvitoare.
“Să nu se tulbure inima voastră; credeți în Dumnezeu, credeți și în Mine. În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt. Iar de nu, v-aș fi spus. Mă duc să vă gătesc loc.“ (Ioan 14, 1-2) Dumnezeul creștinilor nu este rău, nu este invidios, nici răzbunător. Chiar dacă Hristos S-a înălțat la cer, El nu ne-a lăsat orfani. Dumnezeu în continuare se face cunoscut oricărui om care vine sincer către El. De abia un pas să facă și El a și ieșit în întâmpinarea lui. Dumnezeu îl încredințează pe om în străfundul sufletului său – în duh -, unde nu poate exista nicio îndoială omenească. Nimic: nici ultima “evanghelie”, nici ultima teorie despre univers, nici ultimul cod al lui Da Vinci, nici ultimul satelit trimis în căutarea extratereștrilor… nu pot să-i clatine omului încredințarea pe care Însuși Dumnezeu i-a dat-o în inima sa. O mie de savanți, o mie de filozofi, o mie de artiști, o mie de “harismatici”, o mie de masoni, o mie de diavoli, satana însuși… nu pot să dărâme acea Sfântă Scriptură scrisă în inima omului de Duhul Sfânt si prezenta lui Hristos in mijlocul nostru.

IX.Sfânta Liturghie pentru viața comunitară,religioasa și laică

Sfânta Liturghie pentru viața comunitară,religioasa și laică este un exemplu de trăire duhovnicească în comunitate!

Pe Hristos să-l privim ca pe prietenul nostru. Este prietenul nostru. O adeverește El Însuși când zice: Voi sunteți prietenii Mei…( Ioan 15,14). Ca la un prieten să ne uităm și să ne apropiem de El. Cădem? Păcătuim? Să alergăm la El cu iubire și încredere; nu cu teamă că o să ne pedepsească, ci cu îndrăzneala pe care ne-o va da simțirea de prieten. Să-I spunem: " Doamne, am făcut-o, am căzut, iartă-mă!". Dar în același timp să simțim că ne iubește, că ne primește cu gingășie, cu iubire, și ne iartă. Să nu ne despartă păcatul de Hristos. Când credem că ne iubește și Îl iubim, atunci nu ne simțim străini și despărțiți de El nici când păcătuim. Ne-am încredințat de iubirea Lui și, oricum ne-am purta, știm că ne iubește.

Dacă Îl iubim cu adevărat pe Hristos, nu există teama de a pierde cinstirea pe care I-o dăm. Pe aceasta se sprijină cuvântul Apostolului Pavel: Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea…Căci sunt încredințat că nici moartea, nici viața…nici înălțimea, nici adâncul…nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru. ( Rom.8,35 și 38-39) Este o legătură înaltă, unică, legătura sufletului cu Dumnezeu, pe care nu o desface nimic și nici nu o înfricoșează, nici nu o clintește nimic.

Firește, Evanghelia spune în cuvinte simbolice despre cel nedrept că se va afla acolo unde este plângerea și scrâșnirea dinților , căci departe de Dumnezeu așa este. Și dintre părinții trezvitori ai Bisericii, mulți vorbesc despre frica morții și despre iad. Spun: " Să ai necontenit pomenirea morții". Aceste cuvinte, dacă le cercetăm adânc, nasc frica de iad. Omul, străduindu-se să fugă de păcat, cugetă la acestea, așa încât sufletul său să fie stăpânit de frica de moarte, de iad și de diavol.

Pe măsură ce înaintăm, ne dă și Evanghelia să înțelegem că Hristos este bucuria, adevărul, că Hristos este Raiul. Precum spune Evanghelistul Ioan: În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârșită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârșit în iubire( 1 Ioan 4,18). Străduindu-ne prin frică, încet-încet intrăm în iubirea lui Dumnezeu. Se duce atunci tot iadul, se duce frica, se duce moartea. Ne îngrijim numai de iubirea lui Dumnezeu. Facem totul pentru această iubire. Tot ceea ce face mirele pentru mireasă.

Mantuirea sau implinirea destinului omului nu este un act unilateral: întrucat și Dumnezeu, și omul sunt persoane, desăvarsirea acestuia din urma nu se poate realiza în mod autonom, in izolare de Dumnezeu, ci numai in unire cu El. Piatra din capul unghiului este Insusi Mantuitorul Iisus Hristos, Care a unit în sine firea dumnezeiasca si firea omeneasca, pentru ca umanitatea sa devina partasa dumnezeirii biruind stricaciunea si moartea. Dar „Hristos nu este un simplu eliberator care, dupa eliberare, îi lasa pe oameni singuri, încredintandu-le învatatura lui înteleapta. Intr-un mod mult mai radical, El creeaza pentru ei un nou spatiu de viata. Iar acest spatiu este chiar trupul Sau” , Biserica. În spatiul Bisericii, Hristos îsi extinde prin Duhul Sfant lucrarea sa mantuitoare în fiecare credincios. „Portile” prin care patrunde în creatie harul dumnezeiesc mantuitor sunt Sfintele Taine. Participarea la viata liturgica presupune împartasirea de harul dumnezeiesc prin întalnirea personala cu Dumnezeu. Prin toate rugaciunile, citirile, randuielile, slujbele, în centrul cărora se afla Dumnezeiasca Liturghie, omul este asezat în relatie directa cu Dumnezeu, primind puterea de a se întari în noua viata castigata prin Botez. Atmosfera liturgica este cea care îl introduce si îl angajeaza pe om în evenimentele istoriei mantuirii. „In fiecare an, în fiecare saptamana, dar si în fiecare zi, Biserica sarbatoreste sinoptic întreaga taina a iconomiei lui Dumnezeu pentru mantuirea si înnoirea lumii”. Fiecare slujba a Bisericii reprezinta o participare la un anumit eveniment al istoriei mantuirii, prin urmare, un prilej de întalnire directa cu Dumnezeu.

X.Sfanta Liturgie din punct de vedere dogmatic

Sfanta Liturghie – expresia deplina a iubirii dumnezeiesti, sinteza intregii tensiuni a creatiei spre Creator, dar si a revarsarii milostivirii Lui spre noi, reprezinta în esenta nu altceva decat spatiul privilegiat al prezentei liturgic-sacramentale a Domnului. Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie este unica teofanie, este cerul pe pamant, bucuria creatiei fata de Creator, transfigurarea intregului cosmos prin om, arvuna vietii viitoare, icoana imparatiei cerurilor. Rugaciune a comunitatii, actualizare a Jertfei Mantuitorului, reprezentare simbolica a intregii iconomii a mantuirii, celebrarea liturgica juxtapune intr-o singura imagine prezentul si trecutul si viitorul, vizibilul cu invizibilul, reliefand intr-un mod unic diversitatea armonica a planului divin de indumnezeire a omului.1 Memorialul liturgic este anamneza epifanica, caci in Sfanta Liturghie credinciosul participa la dimensiunea profetica a cuvantului care aduce teofania, parusia, prezenta reala a Domnului intre noi.

Acesta este specificul cultului ortodox: realismul religios, care nu contine doar anamneza evenimentelor evanghelice si eclesiale în reprezentari simbolice sau figuri estetice, ci chiar împlinirea lor, actualizarea lor continuă: ‚,Viata Bisericii prin Sfanta Liturghie reprezinta întruparea Domnului realizata tainic, misterios: Mantuitorul este real prezent între noi si ne face partasi la toate actele Sale mantuitoare ”.Acest mod nou, inexprimabil de a fi al Domnului, printre noi, a fost adesea exprimat prin notiunea de mister ,înteles ca semn sensibil, care, pe de o parte, exprima, iar pe de alta parte, învaluie o realitate spirituala. Mantuitorul nostru Iisus Hristos Domnul, Cel rastignit, înviat si înaltat este Misterul primordial, Misterul prin excelenta, unind în sine pe Dumnezeu si pe om, vazutul cu nevazutul, creatul cu necreatul. Aceasta Persoana divino-umana se extinde prin lucrarea Sfantului Duh în umanitate si ne face partasi de viata dumnezeiasca de care este plina umanitatea Sa.

Daca în timpul vietii pamantesti Mantuitorul nostru Iisus Hristos a fost în chip misterios, tainic prezent între noi: vazutul l-a aratat, dar l-a si învaluit pe Cel nevazut, acum, dupa Cincizecime, noi nu ne mai putem atinge trupeste de Iisus Hristos, ci tot tainic, misterios, Iisus Hristos pnevmatizat se atinge de trupul nostru prin materia vazuta cu care este omul în contact: Iisus Hristos patrunde cu Trupul Sau, cu energiile Trupului Sau preacurat în trupul nostru, prin materiile folosite în Sfintele Taine ca sa puna în trupul nostru începutul sfintirii. Materia, vazutul nu este doar un simbol, separat de har, care ocazioneaza lucrarea harului, ci ea este plina de putere dumnezeiasca. Nu materia, nici actele nu constituie Taina, misterul sacramental, ci întalnirea în credinta, a doua subiecte în ambianta Bisericii. Dumnezeu si omul se întalnesc în si prin prezenta sacramentala a Dumnezeu-Omului; întalnirea aceasta este configuratoare si prin Sfantul Duh în Biserica îndumnezeitoare. Actele personale ale Fiului lui Dumnezeu întrupat: jertfa, învierea, înaltarea, sunt acum realitati vesnic actuale, la care participa credinciosii prin încorporare sacramentala si apoi ascetica în Trupul lui Iisus Hristos. Astfel, Biserica este mediul comunitar-uman în care Iisus Hristos îsi retraieste împreuna cu noi actiunea Sa mantuitoare, imprimandu-Se în credinciosi si imprimandu-le modul retrairii starilor prin care El si-a ridicat firea omeneasca asumata.

Realitatea vazuta a Sfintei Liturghii este o unica simbioza între celebrarea cultica, cadrul arhitectural si explicarea mistagogica. Impactul cu aceasta unica realitate vazuta fascineaza delegatia trimisa la Constantinopol în anul 987 de printul Vladimir pentru a examina credinta grecilor; ea participa la oficierea Sfintei Liturghii în Haghia Sofia si la întoarcere relateaza despre cele petrecute, relatare facuta în termeni care au devenit emblematici pentru ritului bizantin: „Noi nu am stiut daca eram pe pamant sau în cer. Pe pamant nu este o asa frumusete si splendoare si noi suntem acum în imposibilitatea de a o descrie. Stim doar atat: ca acolo Dumnezeu locuieste între oameni si cultul lor este mai frumos decat al altor neamuri. Nu putem uita acea frumusete”. Fiecare element component al acestei realitati vazute, palpabile, cu care intra omul în contact: cultul, arhitectura, iconografia, arta imnografica, initierea mistagogica, devin transparente si au un rol deosebit în crearea ambiantei în care este celebrat misterul liturgic.

Încheiere

Prin Sfânta Liturghie se realizează cea mai vie legătură duhovnicească a Domnului Iisus Hristos cu Biserica Sa, cea mai bogată comunicare și, totodată, cea mai intensă comuniune dintre El și Trupul Său tainic. În timpul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii preotul se împărtășește cu Trupul și Sângele Domnului, „pentru iertarea păcatelor și viață de veci", iar strana cântă această confirmare credincioșilor: „Trupul lui Hristos primiți, și din izvorul cel fără de moarte gustați". De aceea, suntem chemați ca „toată viața noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm". Deci, Sfânta Liturghie este însăși viața Bisericii în legătura ei vie cu Hristos Domnul, Care a spus: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului" (Matei 28, 20).

Sfânta Liturghie confirmă prezența iubitoare, sfințitoare și mântuitoare a Mântuitorului Hristos în viața Bisericii. Hristos Domnul este prezent în toată lumea, dar în modul cel mai intens este prezent acolo unde e chemat mai des și iubit mai mult, adică în Biserica Sa, mai ales în Sfânta și Dumnezeiască Liturghie a Bisericii Sale, „pe care a câștigat-o cu Însuși Sângele Său" (Fapte 20, 28). În Sfânta Liturghie se mulțumește lui Dumnezeu „pentru binefacerile pe care le știm și pe care nu le știm, pentru binefacerile Sale cele arătate și cele nearătate ce ni s-au făcut nouă". Roadele Sfintei Liturghii pentru viața creștinilor sunt nenumărate, fiind exprimate chiar în rugăciunile care se rostesc: trezirea (sau trezvia) sufletului, iertarea păcatelor, împărtășirea cu Sfântul Duh, primirea Împărăției cerurilor, îndraznirea către Dumnezeu (Rugăciunea după sfințirea Darurilor). De asemenea, „sfințirea sufletelor și trupurilor, tămăduirea sufletului și a trupului, izgonirea a tot potrivnicului, luminarea ochilor inimii, împăcarea sufleteștilor puteri…" (Rugăciunea întâi de mulțumire, după Dumnezeiasca Împărtășanie, a Sfântului Vasile cel Mare), „spre bucurie, spre sănătate și spre veselie" (Rugăciunea a patra de mulțumire a Sfântului Chiril al Alexandriei).

Sfânta Liturghie, așa cum apare în spiritualitatea ortodoxă, cuprinde în rugăciunile sale viii și morții, pe cei prezenți și pe cei ce nu pot participa la ea din motive întemeiate, ea cuprinde Biserică întreagă de la o margine la alta a pământului și întregul univers. Ea se săvârșește pentru sănătatea și mântuirea oamenilor, pentru imbelsugarea roadelor pământului și pentru vremuri pașnice fiindcă prin ea se arată iubirea atotmilostiva și atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu.

În Tradiția și spiritualitatea ortodoxă, Sfânta Liturghie este centrul cultului divin, al teologiei creatine și al misiunii Bisericii. în cadrul Sfintei Liturghii se realizează Biserica însăși: Adunare – Euharistie – Biserică, prin conlucrarea permanentă și eficientă dintre poporul lui Dumnezeu și preot în sinaxa Bisericii. În jurul Sfintei Liturghii polarizează toate Tainele Bisericii, cele Șapte Laude și multe dintre ierurgiile bisericești. De aceea, potrivit spiritualității ortodoxe, toată viața creștinilor izvorăște și gravitează în jurul Sfintei Liturghii. În această Taină a Bisericii se realizează unirea reală și deplină dintre credincioși și Dumnezeu, precum și între credincioși laolaltă. Pentru creștinul ortodox, participarea la Sfânta Liturghie înseamnă participarea neîntreruptă la o permanentă sărbătoare în viața sa. Tocmai de aceea și Părinții Bisericii au considerat locașul Bisericii drept o Liturghie cântată în piatră sau în lemn. Nu întâmplător, spațiul Bisericii a fost numit de multe ori, sugestiv, „cerul pe pământ". În plus, fastul liturgic, armonia imnelor, lumina și căldura spirituală a icoanelor, parfumul tămâiei, prezența tainică a Sfinților și a îngerilor în Sfânta Liturghie reprezintă universul spiritual în care se realizează marea simfonie teologică dintre Dumnezeu, om și cosmos. De altfel, în evlavia și conștiința credincioșilor, Sfânta Liturghie este sinteza densă și profundă a credinței și spiritualității.

Dacă am fi întrebați care este cel mai mare tezaur al credinței noastre ortodoxe, am răspunde că este Sfânta Liturghie, pentru că ea cuprinde și rezumă toată teologia și viața Bisericii. Încă din perioada creștinismului primar, neofiții sau iluminații, devenind creștini, cunoșteau această mare Taină a credinței în Sfânta Liturghie. Tot aici, aceștia creșteau, se hrăneau și se desăvârșeau în Tainele credinței ortodoxe. Evlavia creștinilor din Biserică veche se baza pe faptul că în Liturghie și Biserică, Hristos înnoiește și transfigurează toate realitățile și lucrurile. De fiecare dată când intrăm în Biserică avem credinja că trecem dincolo de spațiul și timpul acestei lumi. În Biserică descoperim o altă mâncare (Euharistia), o altă vedere (icoană), un alt cuvânt (Cuvântul lui Dumnezeu), o altă cântare (imnurile religioase) și o altă lume (Împărăția lui Dumnezeu).

În perioada modernă, unii contemporani au remarcat și au vorbit și despre o criză liturgică pe care ar traversa-o și Biserica Ortodoxă. Teologia ortodoxă, marcată de influențe teologiei apusene, a afectat în unele părți și viața liturgică a Bisericii. În alți termini, ar fi vorba despre reducerea elementului mirean, care în unele cazuri devine doar un spectator pasiv. Relativizarea comuniunii ecleziale nu duce decât la o slăbire a conlucrării dintre preot și credincioși, conlucrare care este însă din ce în ce mai necesară.

Ca urmare a acestei crize, teologii ortodocși moderni au încercat să refacă legătura liturgică dintre slujitor și credincioși pe baza unei reevaluări a ecleziologiei comuniunii, prin consolidarea dialogului liturgic dintre preot și credincioși, dar și pentru realizarea unității spirituale în Euharistie.

În acest context, trebuie să ne întrebăm cum se poate reconsidera poziția și slujirea în Biserică și cum trebuie transformați credincioșii, din elemente pasive și decorative ale Bisericii, în elemente active, dinamice, pentru o colaborare liturgicii eficientă între poporul lui Dumnezeu și slujitorii săi, ca rod și expresie a spiritualității ortodoxe.

Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura I.B.M.B.O.R. București, 2002.

Argatu, Pr. Alexandru, Va sfatuieste Arhimandritul Ilarion Argatu : Sfanta Liturghie explicata, Ed. Asociatia Ilarion Argatu, 2006.

Bria, Pr. Prof. Dr. Ioan, Dicționar de Teologie Ortodoxă, Editura I.B.M.B.O.R. București , 1994.

Cabasila Sfântul Nicolae – Talcuirea dumnezeiestii Liturghii; Traducere din limba greacă de Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor 1989.

Cabasila, Sfantul Nicolae, Despre viata in Hristos, Studiu introductive si traducere din limba greaca de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura I.B.M.B.O.R. 2001.

Credinta Ortodoxa, Trinitas, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1996.

Daniel ,Patriarhul, Libertate pentru comuniune. Lucrarea Bisericii în societate – anul 2009, Ed.Basilica, București, 2010.

Gheorghios D. Metalinos, Parohia – Hristos în mijlocul nostru, Editura Deisis, Sibiu 2004.

Ierimonahul Grigorie,Explicarea Dumnezeiestii Liturghii ,Ed. Bunavestire, Bacău , 2010.pag 114.

Ioan Pop, Sfanta Liturghie în viața credinciosilor,Ed.Ecclesiast, Sibiu, 2010.

Liturghierul, Ed.Basilica, București, 2008 .

Măndiță ,Protosinghel, Nicodim, Explicarea Sfintei Liturghii, Ed .Agapis, București, 2011.

Mandiță, Protos. Nicodim, Dumnezeiasca Liturghie cu însemnatatea ei, Editura Buna Vestire, Bacău, 1994.

Mantzaridis, Georgios , Morala creștină, Ed.Bizantina, București 2006.

Nellas, Panayotis, Omul – animal îndumnezeit, Ed.Deisis,Sibiu, 2009.

Octavian Picioruș Pr. Dr. Dorin, Sfânta Liturghie a Sfântului Dionisie [Areopagitul], episcopul Atenei. Liturghia secolului 1 al Bisericii ,Ed. Sophia, Bucuresti, 2001.

Popescu, M. Teodor, Istoria Bisericească Universală: Manual pentru Institutele Teologice, vol. I, ed. a II-a revăzută și completată, București, Editura Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa, 1975.

Schmemann ,Alexander, Introducere în Teologia liturgică, Trad .Ierom.Vasile Bârzu, Ed Sophia, București, 2002 .

Schmemann ,Alexander, Euharistia- Taina Împărăției, Trad. Pr. Boris Răduleanu, Ed. Anastasia, București, 2005.

Staniloae Pr, Prof. Dumintru Spiritualitate si comuniune în Liturghia Ortodoxa Editura Institutul Biblic (IBMBOR),Bucuresti,2009.

Vasiu, Ioan, Sfanta Euharistie. Punctul culminant al intalnirii omului cu Dumnezeu, Ed. Agnos , Sibiu 2008.

STUDII

Baba Pr. Teodor,Sfânta Liturghie – centrul cultului ortodox, în "Îndrumător Bisericesc", Arad, 1(1984).

Băbuș Arhim. Grigore,Agapa și Liturghia în Biserica primară, în "Studii Teologice" nr. 7-8 (1954).

Bărbieru Pr. Emil,Sfânta Euharistie ca Taină după învățătura ortodoxă, în "Mitropolia Moldovei și Sucevei" nr. 1-3 (1990).

Basarab ,Pr.prof.dr. Mircea,Biblia în Liturghia și viața spirituală ortodoxă, în "Mitropolia Banatului" nr. 1-3(1979).

Braniște ,Pr.prof. Ene,Însemnătatea Sfintei Liturghii pentru viața creștină , în "Glasul Bisericii" nr. 1-3(1951).

C. Erbiceanu,Cea mai veche explicare a Liturghiei și a tot ritualul din Biserica Ortodoxă în limba românească, în "Biserica Ortodoxă Română", nr. 3 (1889).

Ciobotea ,Ps. Dr. Daniel,Liturghia ortodoxă: viziune de viață cuprinzătoare, în "Mitropolia Banatului" nr.1-2 (1990).

Ene Pr.prof. Braniște,Biserică și Liturghie în opera "Mystagogia" a Sfântului Maxim Mărturisitorul , în"Ortodoxia" nr. 1 ( 198l).

Gogol ,Nicolae, Dumnezeiască Liturghie, trad. de Pr. Marian Dumitrescu, Râmnicu Vâlcea, 1937 – recenzie de Prof. G. Cronț, în "Biserica Ortodoxă Română", nr. 5-6 (1937).

Ioan ,Pr. Bârlănescu,Semnul cosmic al Liturghiei ortodoxe și al locașului de cult , în "Mitropolia Banatului",nr. 4-6 (1992).

Șchiopu ,Drd. A. Iulian,Rânduiala Proscomidiei în riturile liturgice răsăritene, în "Studii Teologice" nr. 7-8(1969).

Ungureanu Pr.drd. Vasile,Explicarea Sfintei Liturghii în literatura teologică românească, în "Glasul Bisericii", nr. 1-2 (1978).

Vintilescu Pr. Prof. Dr. Petre,"Mila păcii jertfa laudei" în Liturghiile bizantine, în "Studii Teologice" nr. 1(1940).

Viorel Pr.Conf.Dr. Sava, Liturghia după Sf. Gherman al Parisului – o perspectivă istorico – liturgică, în"Teologie și Viață", nr. 1-6 (1999).