Hristos Este Mielul Lui Dumnezeu Care Ridica Pacatele Lumii

Pentru a înțelege mai bine care este învățătura despre Sfânta Cruce și de ce Sfânta Cruce se bucură de o aleasă cinstire la creștinii ortodocși, și nu numai, folositor demersului nostru, în acest sens, este o incursiune în istoria biblică, și mai apoi, în istoria bisericească universală încercând a scoate în evidență prezența Sfintei Cruci în iconomia mântuirii și în viața Bisericii.

Cultul, ca formă sau act religios ce are ca scop punerea în legătură a omului cu Dumnezeu are mai multe obiective. Obiectivul principal al cultului ortodox este Dumnezeu – Sfânta Treime. Între obiectivele secundare se înscrie și cinstirea Sfintei Cruci, sfințită prin sângele Mântuitorului Hristos răstignit pe ea și mai apoi devenită „simbol văzut al Jertfei și al Patimii Sale, dar și semnul biruinței Lui asupra morții și a diavolului”.

Cultul public ortodox nu este un cult ce poate fi stabilit ad-hoc în funcție de necesitatea cotidiană, nu poate fi improvizabil, ci el se desfășoară în funcție de cele trei perioade ale anului bisericesc: perioada Penticostarului (perioada pascală), perioada Octoihului (perioada post-pascală) și perioada Triodului (perioada prepascală) fiecare perioadă cu particularitățile sale specifice. Creația imnologică, cuprinsă în cărțile noastre de cult, având ca temă Sfânta Cruce, este de o mare bogăție și de o mare frumusețe. Un amănunt trebuie precizat încă de la început, anume acela că imnografii nu au avut în intenție să elaboreze dogme, ci „ei au cântat frumusețea învățăturilor bisericești pe care Biserica și le-a însușit ca adevăruri poetice spre a le comunica credincioșilor”. Imnografii au fost totodată și mari teologii, astfel au reușit ca ideile fundamentale despre Sfânta Cruce, despre puterea ei ce mântuiește, despre legătura incontestabilă dintre Cruce și Înviere ș.a., să fie preluate, îmbrăcate în haină poetico-dogmatică de o frumusețe și claritate uluitoare. Reușind să fie prezentate tuturor credincioșilor ce participă la săvârșirea Sfintelor Slujbe, sub multiple aspecte, „Crucea este trecută din situația de obiect în categoria ființială, deoarece prin Sângele lui Hristos care S-a vărsat pe ea la răstignire. Crucii i s-a împărtășit puterea dumnezeiască, astfel încât toate actele lui Hristos ca Logos și Fiu al lui Dumnezeu care au precedat Crucea sau au urmat după Cruce sunt legate inseparabil de ființa lui Hristos, prin puterea Sa dumnezeiască și prelungite în eternitate, până la sfârșitul lumii”. Altfel spus, cine se închină cinstei și de viață făcătoarei cruci se închină Mântuitorului Hristos care și-a întipărit puterea într-însa, prin răstignire și stropirea lemnului crucii cu scump sângele Său. Cartea Triodului propune prin cântările și slujbele sale smerenie și pocăință la picioarele Sfintei Cruci, care se vor preface cu certitudine în binecuvântată bucurie pascală.

Evident că în cartea Triodului cântările închinate Crucii nu sunt dispuse sistematic, respectându-se un anume algoritm sau sistem tematic. Centru gravitațional al troparelor și stihurilor Sfintei Cruci îl reprezintă Dumnica a treia din Postul Mare în special, precum și săptămâna care urmează după această Duminică închinată cum bine se știe cinstirii Sfintei Cruci.

Hristos este Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii (Ioan 1, 29). El a luat asupra Lui păcatele noastre ca să ne răscumpere, pe cruce (cf. I Petru 2, 24), și astfel: «Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem; pentru că scris este: «blestemat este tot cel spânzurat pe lemn» (Gal. 3, 13), aici lemn însemnând crucea din lemn.

După cum nu poate exista altar fără jertfă și invers, căci ele sunt o unitate, tot așa, din momentul jertfirii lui Hristos Crucea devine una cu El și se numește «Crucea Domnului» (Gal. 6, 14), «Crucea lui Iisus» (Ioan 19, 25), sau «Crucea lui Hristos» (I Cor. 1, 17; Gal. 6, 12; Filip. 3, 18). De aceea, opera de răscumpărare și de împăcare, săvârșită de Hristos, este atribuită și Crucii (Efes. 2, 16; Col. 1, 20).

Crucea a fost altarul pe care s-a adus adevărata jertfă pentru toți oamenii din toate timpurile, iar Hristos a fost și jertfa și arhiereul care a adus-o: „Iar Hristos venind Arhiereu bunătăților viitoare, nu prin sacrificare de animale, ci cu însuși sângele Său a intrat El odată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor și a dobândit o veșnică răscumpărare”. (Evrei 9,11) Moartea prin răstignire pe cruce era moartea cea mai rușinoasă (Galateni 3,13) și la această moarte erau sortiți cei mai mari tâlhari. Vedem cât de mare era ticăloșia oamenilor, întrucât a fost osândit Hristos cel fără păcat ca și cei mai păcătoși oameni, răstignirea Lui fiind cea mai dușmănoasă faptă a oamenilor împotriva lui Dumnezeu. Dar în suferința morții celei mai rușinoase s-a arătat cât de mare fost iubirea și smerenia lui Hristos față de noi. Pe crucea de pe Golgota s-au întâlnit deci cea mai urâtă făptură a neamului omenesc cu cea mai mare faptă a iubirii lui Dumnezeu pentru oameni care a ars păcatul, biruind pe diavol prin ascultarea până la moarte.

Și ca să lăsăm pe toți cei mai dinainte de Lege și pe cei de sub Lege, nu zicea oare Domnul însuși înainte de Cruce, El pentru care și prin care sunt toate (Col. 1, 16): "cel care nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine ( Matei 10, 38).Vedeți cum, înainte de a fi ridicată, Crucea era cea care mântuia? Dar și când Domnul a prevestit clar ucenicilor Săi patima Sa și moartea Sa pe Cruce, Petru, neputând să suporte că I se va întâmpla așa ceva și știind că El are putere, a zis: "ai milă ele Tine Doamne, să nu Ți se întâmple așa (Col. 1, 16), iar Domnul 1-a mustrat, căci a înțeles numai omenește faptul Crucii și nu în chip dumnezeiesc. Și după ce a chemat mulțimea împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: "cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie (Matei 16, 22), pentru că cine va vrea să-și salveze sufletul său, îl va pierde, dar cel care îl pierde pentru Mine și pentru Evanghelie, îl va afla". (Matei 16, 24-25). Crucea dar este, ca să zicem iară cu dumnezeiescul Pavel, a răstigni trupul "împreună cu patimile și cu poftele lui. (Gal. 5, 24) "Dezleagă-ți deci, încălțămintea din picioarele tale, căci pământul pe care stai este pământ sfânt" (Exod 3, 5), însemnând acest cuvânt sfințirea care avea să fie lucrată pe pământ de Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. A văzut atunci Moise, mai înainte, arătarea lui Hristos ce avea să fie, privind la arătare acea măreață a rugului nears de foc (Exod 3, 2). Vederea aceasta în Dumnezeu a Crucii este taină, și încă mai mare decât cea dinainte. Atât marele Pavel, cât și dumnezeieștii noștri părinți gândesc că acestea sunt cu înțeles îndoit, căci primul zice: "lumea este răstignită pentru mine", dar adaugă: "și eu pentru lume" (Gal. 6, 14), iar părinții, poruncindu-ne să nu ne grăbim a urca crucea înainte de Cruce, gândesc că două sunt cuvintele și tainele Crucii.

Conducătorul corabiei mântuirii noastre, care este Biserica Lui; Drumul crucii care ne duce la Muntele Sion, la Ierusalim ceresc, la comuniunea cu Dumnezeu: „V- ați apropiat de muntele Sion și de cetatea Dumnezeului Celui viu, de Ierusalimul cel ceresc și de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească, și de Biserica celor întâi născuți, care sunt înscriși în ceruri și de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, și de duhurile drepților celor desăvârșiți și de Iisus, Mijlocitorul Noului Testament, și de sângele stropirii, care grăiește mai bine decât sângele lui Abel”(Evrei 12, 22-24)

Sfântul apostol Pavel, vorbind despre această armă, Crucea, prin care Hristos a biruit pe vrăjmașul mântuirii noastre, spune că pe Cruce El ne-a iertat păcatele: «ștergând zapisul (greșelilor) care era asupra noastră… pironindu-1 pe Cruce» (Col. 2, 14) ; iar pe de altă parte -«a biruit pe diavolul care are stăpânirea morții» (Evr. 2, 14). Căci «Dezbrăcând (de putere) începătoriile și stăpâniile (demonice) le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin Cruce» (Col. 2, 15). De atunci, Crucea, armă a morții lui Hristos, a devenit «moartea Morții» și armă a creștinilor împotriva diavolului. Așa cântă Biserica noastră în Troparul de la Taina sfântului maslu: «Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta o ai dat nouă; că se scutură și se cutremură ei nesuferind a căuta spre puterea ei; că morții i-ai sculat și moartea o ai surpat, pentru aceasta ne închinăm îngropării Tale și învierii».

În acest sens sfântul apostol Pavel vorbește în altă parte despre efectele crucii și chiar al «cuvântului crucii» față de unii și față de alții, care diferă după atitudinea lor. «Căci cuvântul crucii, zice el, este nebunie pentru cei ce pier ; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu» (1 Cor. 1, 18). Și nu numai «cuvântul Crucii», ci însăși Crucea materială și semnul ei cu care se înseamnă creștinii adevărați săvârșesc aceeași lucrare. De atunci, crucea Domnului a devenit mijlocul și pricina mântuirii celor ce cred în El, cinstind-o și închinându-i-se.

În acest sens sfântul Maxim Mărturisitorul spune «că toate ființele și creaturile, prin însăși finalitatea existenței lor, au o orientare hristocentrică prin Cruce, de aceea cele văzute se cer după Cruce, iar cele inteligibile au trebuință de mormânt». Tradiția răsăriteană n-a separat Crucea de înviere și tocmai de aceea n-a separat întruparea de îndumnezeire.

Așadar, Învierea lui Hristos este scopul învierii tuturor. Prin înviere, oamenii au iar șansa să aibă viață veșnică, șa cum au fost creați la început. Pentru că așa cum omenirea a cunoscut moartea printr-un om – Adam, posibilitatea învierii tuturor oamenilor a venit printr-un singur om, Iisus Hristos, Noul Adam. Însă, intervenția lui Dumnezeu nu a fost să prevină separarea naturii spirituale de cea fizică, ce vine odată cu moartea, pentru că Iisus Hristos a trecut prin moarte și dezintegrarea unității între trup și suflet. Hristos a suportat moartea ca o consecință a alegerii firii umane, contrare celei dumnezeiești, dar prin moartea Sa a transformat moartea în ceva natural, sau „un punct de întâlnire între viață și moarte”, așa cum spune Sfântul Grigore de Nyssa. Sfântul Grigore ne învață că Învierea lui Hristos e o reuniune a trupului și a sufletului, sau a lumii spirituale și sensibile, într-o măsură mai mare decât la început. Pe de altă parte, reuniunea trupului cu sufletul prin Învierea lui Hristos este o posibilitate pentru învierea tuturor oamenilor, dar nu o poruncă. Acesta este motivul primar pentru care învierea lui Hristos nu a devenit universală. Lăsând posibilitatea învierii în tot potențialul său, Hristos a păstrat autonomia libertății umane, dând fiecăruia șansa să aleagă înclinația spre sau dinspre Dumnezeu. Aici putem vedea natura delicată a Învierii lui Hristos: El corectează consecințele deciziei lui Adam, fără a contesta natura deciziei omului de a alege iar opusul lui Dumnezeu. Pe de altă parte, prin învierea tuturor la sfârșitul veacurilor, Hristos lasă în mod egal posibilitatea de mântuire celor de dinaintea Lui care nu au putut evita moartea, și celor de după El, pentru care moartea va fi o cale spre înviere, fără a contesta libera alegere a celor care nu vor să-L urmeze. Învierea lui Hristos reînnoiește rolul de mediere a omului între natura sensibilă și cea spirituală, pentru că trupul uman, și în consecință întreaga natură fizică dobândesc abilitatea nu numai de a contempla frumusețea lumii spirituale mai înalte, dar și de a participa în viața veșnică. Învierea lui Hristos a făcut posibilă învierea întregii creații în viața veșnică. Astfel spune Sfântul Apostol Pavel în epistola sa: „Dacă acum suntem copii, atunci suntem moștenitori ai lui Dumnezeu și comoștenitori cu Hristos, dacă într-adevăr îi împărtășim gloria” (Romani 8:17)

Moartea pe cruce, miezul slujirii arhierești a Mântuitorului Hristos, în aceasta îndură El, suferințele de la întrupare până la moarte, îndeosebi moartea pe cruce pentru noi și pentru a noastră mântuire. În fiecare chemare sau slujire, Hristos manifestă întreita Sa relație cu natura Sa omenească, cu Tatăl și cu oamenii și, prin toate aceste trei relații, Hristos manifestă întreita Sa slujire de învățător, Profet, de Arhiereu și de împărat. Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu se întrupează luând fire omenească, fără păcat, și, prin patimi și moartea pe Crucea Golgotei, în locul omului, El înlătură vina și pedepsele pentru păcatul acestuia, refăcând sau mai exact restaurând și reînnoind, în același timp, firea lui căzută și stricată de păcat. Aceasta este, de fapt, lucrarea mântuitoare a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat. în centrul ei se găsește aducerea jertfei de răscumpărare a omului din robia păcatului și a morții și de împăcare cu Dumnezeu, aceasta constituie slujirea arhierească a lui Hristos. În slujirea Sa de învățător-Prooroc, Mântuitorul Iisus Hristos s-a îndreptat în mod direct spre noi, dar implică în aceasta și voința Lui de a ne lega; și pe noi de Tatăl, întrucât prin împlinirea acestei voințe noi împlinim voia Tatălui. Pe cruce Hristos a suportat durerea în toată puritatea și mărimea ei ca consecință a stricăciunii intrată în firea omenească prin căderea protopărinților, și a fost omul durerii în deplinul sens al cuvântului, căci n-a avut în firea Sa umană plăcerea pe care o naște păcatul, ci numai durerea, urmare a păcatului.

Sfânta Cruce, devine sfânta și făcătoare de viață nu prin vreo energie ce vine din ea însăși, ci prin aceea că ea constituie, cum spun teologii, altarul de jertfă al Mântuitorului Hristos, și din semn de ocară devine semn de slavă, de bucurie, de biruință. Jertfa Mântuitorului Hristos rămâne într-un fel fără valoare dacă ea nu operează în sufletele oamenilor transformări de ordin moral, spre cele bune, sau, dacă ea nu este asumată cu responsabilitatea specifică de fiecare om. Văzând Crucea, fiecare trebuie să simtă imboldul spre o cercetare a cugetului, spre a alunga orice patimă și slăbiciune din ființa noastră: „Hristoase Dumnezeule, viața tuturor, cea spânzurată pe lemnul crucii, înviază sufletul meu cel omorât de greșeli…că m-am depărtat de la poruncile Tale și bogăția nepăcătuirii pe care mi-ai dăruit-o, am risipit-o cu voința cea iubitoare de păcate, și m-am stricat și urât m-am făcut cu lucrurile dezmierdării”. „Mergând Domnul spre Patima cea de bunăvoie … să venim dar și noi cu gânduri curate,… împreună să ne răstignim, și să ne omorâm pentru Dânsul despre desfătările lumești; ca să și viețuim împreună cu Dânsul…”. Asumarea jertfei Mântuitorului Hristos, presupune, prin urmare, a muri pentru Hristos în ceea ce privește desfătările lumești, răsplata fiind extrem de înălțătoare, aceea de a viețui împreună cu Hristos.

După învățătura ortodoxă, Hristos n-a suportat învierea ca un obiect, ci a fost împreună subiect al ei împreună cu Tatăl. Aceasta înseamnă că El însuși a biruit sau a participat la biruirea morții, exercitând puterea Sa de împărat în acest act, și anume nu numai ca Dumnezeu ci și ca om. Or, după învățătura ortodoxă Crucea lui Hristos este ea însăși biruitoare.Prin trupul înviat al lui Hristos iradiază, neîmpiedicată, puterea. Celui ce a făcut acest trup nestricăcios, conducând pe toți cei ce se vor împărtăși de El la înviere și la nestricăciune precum și întreaga creație la nestricăciune și la transparență, adică la maxima transfigurare și comunicabilitate între persoane prin Duhul și la o totală personalizare a cosmosului în Hristos și în oameni. În întâlnirile lui Hristos după învierea Sa din morți se face simțită în mod deosebit dumnezerea sa.  Acest fapt explică la rândul său, că în aceste întâlniri I se aduce în mod neîndoielnic închinarea ca lui Dumnezeu (Matei 28, 9). Numai după înviere se descoperă și se luminează deplin ucenicilor viața și învățătura lui Hristos, precum și referirea la El a întregului Vechi Testament. Aceste arătări și întâlniri ale lui Hristos cu Apostolii după înviere pun început misiunii lor în lume: «Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi» (loan 20, 21)

Prelungirea lui Hristos Cel înviat în noi și sfințirea noastră a tuturor are loc în Biserică prin tot ceea ce face Hristos în ea pentru mântuirea noastră sau, mai exact prin încorporarea noastră în Hristos ca mădulare ale Trupului Său, Biserica, și creșterea noastră în comuniunea cu Hristos, care implică purificarea continuă de patimi și unirea tot mai strânsă cu El în Sfintele Lui Taine. Prin Botez ne facem părtași darurilor morții și învierii lui Hristos, iar prin Sfânta împărtășanie ne întâlnim și creștem continuu în comuniunea cu Hristos Cel mort și înviat pentru a noastră mântuire. învierea lui Hristos ne dă puterea să ducem adevărata luptă: lupta împotriva patimilor, și lupta pentru comuniunea și asemănarea tot mai mare cu Hristos.

Prin urmare, crucea a fost calea cea dureroasă prin care Mântuitorul Hristos avea să își îndeplinească misiunea Sa mântuitoare și a ajunge în slava Sa. „Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe Fiul Omului” (Ioan III, 14). Sfânta Cruce devine arma cu care Mântuitorul a biruit pe diavol și ne-a eliberat pe noi de sub puterea celui rău.

Se poate spune fără exagerare, că față de celelalte cărți liturgice întrebuințate în cultul Bisericii Ortodoxe „Triodul este prin excelență cartea pocăinței”. Pocăința, smerenia, rugăciunea ce trebuie manifestate în perioada Triodului sunt cele care îl pot face pe creștin să simtă în modul cel mai înălțător și real cu putință, bucuria care izvorăște din Învierea Mântuitorului Hristos, considerată cum bine știm, garanție a învierii fiecăruia dintre noi.

Această bucurie pascală nu ar fi fost posibilă fără prezența în iconomia mântuirii a Sfintei și de viață făcătoarei Cruci. Imnografii care au ostenit la alcătuirea cărții Triodului și Biserica în general, au avut în vedere acest adevăr, tocmai de aceea au stabilit o zi a Triodului închinată cinstirii Sfintei Cruci. La jumătatea Sfântului și Marelui Post, Ortodoxia întreagă, în duminica a treia a Postului cinstește Sfânta Cruce, altarul de jertfă al Mântuitorului Hristos, sugerându-se prin aceasta că pentru a ne bucura de roadele slăvitei Învieri, trebuie să ne răstignim păcatului, slăbiciunilor „să murim împreună cu Hristos pentru a viețui împreună cu el” (Romani VI, 8).

Această dorință devine realizabilă dacă viața fiecăruia va fi o adevărată „via crucis” după cum ne spune Mântuitorul Hristos: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu VIII, 34).

Dacă Vechiul Testament „este umbra celor viitoare … călăuză spre Hristos” (Galateni III, 24), Noul Testament are în centrul său Crucea dreptății, a mântuirii. Dacă în Vechiul Testament adevărurile mesianice erau cunoscute ca într-o ghicitură, abia în Noul Testament profețiile Legii vechi devin concrete, capătă conținut. Dacă Vechiul Testament abundă de prefigurări ale Sfintei Cruci, așa cum am putut vedea, abia în Noul Testament, căpătând o nouă dimensiune, crucea Mântuitorului Hristos își descoperă semnificațiile și lucrările ei, taina și lucrările Sfintei Cruci fiind nedespărțite de Hristos, de viața, activitatea și lucrarea sa mântuitoare „Crucea își descoperă în Noul Testament deplinul înțeles și toate semnificațiile ei: materială, spirituală, teologică, soteriologică, ecleziologică și eshatologică”.

Sfânta Cruce apare în Noul Testament ca instrumentul binecuvântat al răscumpărării de obște și în parte, a oamenilor.

Prezența Sfintei Cruci în actul soteriologic realizat de Mântuitorul Hristos este teologhisită magistral de Sfântul Apostol Pavel, textul fiind în același timp și un puternic temei scripturistic pentru cinstirea Sfintei Cruci. În Noul Testament, căpătând o nouă dimensiune, crucea Mântuitorului Hristos își descoperă semnificațiile și lucrările ei, taina și lucrările Sfintei Cruci fiind nedespărțite de Hristos, de viața, activitatea și lucrarea sa mântuitoare „Crucea își descoperă în Noul Testament deplinul înțeles și toate semnificațiile ei: materială, spirituală, teologică, soteriologică, ecleziologică și eshatologică”.

Puterile sufletești ale Sfinților Apostoli sunt luminate și întărite de razele Crucii, care le întărește și le înflăcărează voința și simțirea, clădind în sufletele ucenicilor lui Hristos unitate absolută de armonie și un echilibru de neînfrânt. Simțind în ei înșiși energia ce izvorăște din Sfânta Cruce, fără ezitare ei promovează Sfânta Cruce ca obiect al predicii lor: „Cu plugul cel dumnezeiesc al Crucii, ați arat pământul, dumnezeiești Apostoli, făcându-l roditor și odrăslind dreapta credință”.

Sfânta Cruce la umbra căreia Biserica lui Hristos prinde contur, crește, devine activă, umple de tărie, de curaj, de răbdare, pe cei ce sunt chemați la mărturisirea adevărului.

Prin răstignirea Mântuitorului Hristos, Sfânta Cruce își schimbă esența în mod natural, dar tainic am putea spune, în loc de durerea crucii la răstignirea Domnului, se poate vorbi de cruce ca putere a creștinului în mersul său eshatologic până la bucuria finală a semnului judecății celei din urmă: „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului… și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere și cu slavă multă” (Matei 24, 30).

Fiind o legătură indisolubilă între opera mântuitoare și crucea Mântuitorului Hristos, fapt subliniat de Sfântul Apostol Pavel care înțelege prin cuvântul cruce toată lucrarea de mântuire a lui Iisus Hristos; privirea Sfintei Cruci ar trebui să trezească în inima oricărui credincios „toate sentimentele de evlavie și de credință, de smerenie și de dragoste față de Cel ce l-a răscumpărat din moarte și l-a adus la viață. Pentru motive ca acestea, socotim că cinstirea Sfintei Cruci este tot atât de veche ca și religiunea dumnezeiescului răstignit”

Concluzii

Sfânta Cruce nu poate fi despărțită de opera răscumpărătoare săvârșită de Hristos. Rolul ei în actul mântuitor nu apare în istoria mântuirii ca un accident, ci ea este profețită în nenumărate momente vetero-testamentare, care și-au găsit plinătatea în persoana și activitatea mântuitoare a lui Hristos, așa după cum deja am putut vedea.

Sfânta Cruce devine și se manifestă în Noul Testament, ca altarul de jertfă al Mântuitorului Hristos, care o sfințește prin scump sângele Său, care udă pentru eternitate Sfânta Cruce, devenind astfel din obiect de ocară obiect de cinstire, de venerare.

Sfinții Apostoli, ucenicii și prietenii Mântuitorului Hristos își desfășoară propovăduirea Evangheliei la picioarele și sub umbra Sfintei Cruci, care devine obiectul predicii lor

Părinții Bisericii, atunci când istoria îngăduie stabilesc și generalizează cultul Sfintei Cruci, închinând acesteia tratate și alese cântări de laudă, care teologhisesc nu numai pentru minte, dar și pentru inimă învățătura despre Sfânta Cruce. Un exemplu în acest sens este și cartea Triodului, pe care Biserica dreptmăritoare a alcătuit-o și a adus-o până la noi, cu sacrificii și strădanie îndelungată, păstrând-o ca pe un odor de mare preț. Am putea spune că Sfânta Cruce prin ea însăși, se evidențiază din paginile Triodului și aceasta pentru că nu este un simplu obiect sfințit de Hristos, ci pentru că ea este Crucea lui Hristos.

„Crucea lui Hristos sau puterea lui Hristos Cel jertfit și cu desăvârșire dăruit Tatălui și nouă, și Duhului Sfânt cel care, prin aceasta, a umplut cu desăvârșire firea lui omenească de iubire și iradiază prin ea spre noi, lucrează împreună la orice sfințire, aducând sfințirea trupului lui Hristos în trupul nostru. Hristos nu poate produce această sfințire în trupul nostru, dacă nu ne însușim și noi starea de jertfă și de dăruire generoasă a lui Hristos, care a culminat în crucea Lui, adică dacă nu ne înfrânăm și noi de la egoismul păcatului și dacă nu ne dăruim și noi lui Dumnezeu și semenilor prin cruce. Numai prin cruce ne deschidem din partea noastră Duhului lui Hristos, care curățește și întărește duhul omului, și prin el, și trupul lui, eliberându-le de căutarea plăcerilor egoiste.

Duhul Sfânt lucrează prin crucea lui Hristos, sau prin puterea trupului jertfit și cu desăvârșire dăruit Tatălui și nouă, la curățirea sau sfințirea și autodăruirea noastră lui Dumnezeu și semenilor, dacă ne însușim și noi Crucea lui Hristos. Căci autodăruirea noastră lui Dumnezeu e o lucrare a crucii, care e întărită și încununată de duhul lui Dumnezeu în noi”.

Pr. prof. Ene Braniște, Liturgica generală, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (Ed. I.B.M. al BOR), București, 1993, p. 58;

Pr. prof. Dr. Nicolae C. Buzescu, Sfânta Cruce în imnologia cultului ortodox, în Ortodoxia, XXXIV, (1982), nr. 2, p. 281;

Ibidem, p.279;

Preot Dr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament…, p. 108.

Sf. Grigore Palama, op. cit., p. 9.

Ibidem, p. 10.

Preot Dr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament…, p. 110.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete teologice I, 67, Filoc. rom., vol. 2, p. 149.

Prof. Dr. Vladimir Cvetkovic, Paștile Domnului, Parohia Ortodoxă Română „Izvorul Tămăduirii și Sfintele Cuvioase Parascheva (14 oct.), Teodora de la Sihla (7 aug.) și Ana de Novgorod(10 febr.)”, Århus, Danemarca Martie – Mai 2010 Anul I, Numărul 2, p. 6.

Pr prof. dr. Dumitru Radu, Jertfa crucii și învierea lui Hristos în viața creștinului, p. 27.

Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Pocăință și înviere în Triod, în Glasul Bisericii, LII (1996), nr. 5-8, p. 260.

Ibidem, p. 478.

Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Pocăință și înviere în Triod, în Glasul Bisericii, LII (1996), nr. 5-8, p. 10.

Pr. prof. Ioan Mircea, Cinstirea Sfintei Cruci, motivele și formele ei, în Îndrumări misionare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, p. 821;

Ibidem, p. 306.

Pr. Prof. Vladimir Prelipceanu, Vechimea Crucii ca obiect de cinstire și simbol creștin, în lumina descoperirilor arheologice mai noi, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, XXXIV (1958), nr. 5-6, p. 442;

Pr. prof. D. Stăniloae, Sfânta Cruce ca mijloc de sfințire și de binecuvântare și ca prilej de închinare, în Ortodoxia, XXXIV (1982), nr. 2, p. 180.