Harul Spiritului Sfant In Opera Sfantului Vasile Cel Mare

HARUL SPIRITULUI SFÂNT ÎN OPERA SFÂNTULUI VASILE CEL MARE

INTRODUCERE

Biserica fiind o instituție divino – umană, cu rădacini în cer dar cu activitate pe pământ a încercat mereu să își lege originile de Cel care dă harul în cadrul ei și anume Sipiritul Adevărului fără de care nici una dintre activitățile sale sfințitoare nu este deplină și finalizată.

Încă de la începutul existenței sale ca entitate ființială, Biserica a fost ghidată în activitatea Sa păstrătoare a adevărului de credință de către Sfântul Spirit, Cel care a fost si este în contiunuare considerat garantul și fundamentul adevărurilor de credință în Biserică. Ca instituție divino-umană ea nu poate să fie în nici un caz văzută separată de fondatorul ei dar mai ales de garantul adevărurilor sale divine. Spiritul Sfânt nu poate fi văzut abstract ca un "eon" care lucrează în afara Bisericii ci dimpotrivă ca persoană a Sfintei Treimi care e permanent prezentă în Biserică asigurând liniștea și supraveghind asupra tuturor hotărârilor luate de forurile abilitate ale ei, prin excelență fiind reprezentate de Sfântul Sinod al oricărei Biserici autocefale si autonome.

Spiritul Sfânt este fără îndoială, după făgăduința Fiului, cel care venind în lume trimis fiind de , prin Fiul , "vă va invăța toate" această învațare implică nu doar luminare si instruire ci si supraveghere si ferire de greșeli. Prin Spiritul Sfânt Biserica e ferită de greșeli, El fiind cel care garantează adevărul de credință si fundamentează adevărul hotărât de conducerea Bisericii. Este foarte greu să putem să ne imaginăm Biserica apostolică trecând peste toate ereziile si încercările vremii făra paza Spiritului Tatălui care sălășluindu-se în persoane providențiale pentru vremurile lor, a putut să scoată la iveală adevărul dogmatic imperios necesar pentru dobandirea Împarației Cerurilor. Fundamental în opera de păstrare a adevărurilor credinței este comuniunea cu Sfântul Spirit doar "în și prin" Biserică pentru că doar așa se realizează "simphonia" ecleziastică, Spiritul fiiind Cel care luminând Biserica nu-i îngrădește libertatea existențială ci doar o supraveghează ferind-o de greșeli dogmatice și îndreptând-o spre adevărurile ființiale ale ei. Dacă scopul vieții omului e mântuirea sufletului conform Catehismului, înseamnă că un scop ulterior dar imediat e hristoforizarea, adică transformarea omului în "purtător de Hristos" și apoi scopul sublim, în opinia mea, ajungerea la gradul ultim si anume, purtător de Spiritul Sfânt și anume "pnevmatofori", acesta e un ideal minunat greu de ajuns dar nu imposibil și apoi devenind "hristoformi" adică fiind de aceeași formă cu Hristos vom reuși să ajungem la stadiul Sfântului Ignatie al Antiohiei, și anume "teofori" purtători de Dumnezeu.

Dintotdeauna omul a încercat apropierea de Dumnezeu, de divinitate și a dorit să înțeleagă cu mintea sa limitată , marile taine ale divinității și să le facă explicabile și inteligibile intelectului nostru. Două mari lucruri sunt înnascute în om "dorința de nemurire și pofta de adevăr " cele două sunt strâns legate între ele și sunt poate țelurile cele mai înalte ale vieții oricărui om spre care toți cu dorința tindem. Chiar dacă omul s-a resemnat în fața morții dându-și seama că nu poate schimba cu nimic ceea ce este în natura sa, a ramas pe mai departe perseverent in opera de descoperire, păstrare si apărare a adevărului. Mircea Eliade credea cu ardoare că ultimul stadiu la care poate ajunge un om pe pământul acesta nu este "homo sapiens sapines" ci homo religiosus aici trebuie să ajungă omul și mai sus de acest stadiu pentru el nu există altul . Este ținta supremă spre care trebuie să tindă orice om pentru a se împlini .

Adevărul oamenilor e relativ, incomplet, schimbabil, pervertibil, perfectibil pe când adevărul divin nu este supus niciunei schimbări sau mutabilitați ci e veșnic si neschimbător nu prin natura lui ci prin aceea a Celui ce l-a dat și anume "Duhul Adevărului". De aceea prezența Duhului Sfânt în Biserica a fost condiția sine qua non pentru ca ea sa iși păstreze nealterate si neschimbate adevărurile de credință. Nemutabilitatea lor o dă insuși fondatoarea si fundamentarea lor și anume Sfânta Treime cea în trei ipostasuri care e făuritoare și garant al adevărului în Biserică, și rădăcină a tuturor adevărurilor revelate.

Ca tânar student teolog mi-am dorit nespus să pot să îmi iau lucrarea de licența în teologie pastorală, cu specializarea în Teologie Dogmatică pentru că doar cunoscând dogmele și adevărurile fundamentale ale credinței tale vei putea sta în fața tuturor mărturisind pe Hristos ca om și Dumnezeu, dar niciodată în afara Bisericii ci doar în interiorul ei si sub oblăduirea Spiritului Sfânt prin intermediul și mijlocirea ei pentru că nu se poate să îi spunem nu Bisericii și să ne amagim că îi spunem da lui Hristos. Hristos trebuie văzut doar în lumina Bisericii Sale și nu desparțit de Ea, subscriind și noi spuselor Sfântului Ciprian al Cartaginei "cine nu are Biserica de mama , nu are pe Dumnezeu de Tată" .

Dorința de a cunoaște in profunzime adevărurile de credință m-a determinat să îmi întocmesc lucrarea de licență cu titlul "Harul Spiritului Sfânt în opera Sfântului Vasile cel Mare", la catedra de Teologie Dogmatică, sub îndrumarea științifică a părintelui conf. univ. dr. Alexandru Buzalic și sper să reușesc să abordez această temă cât mai academic cu putință, prezentând adevărul de credința neștirbit, neinfluențat și curat, așa cum îl învața biserica noastră.

Lucrarea de fața este o modestă încercare de a arăta rolul harului Spiritului Sfânt în opera sfințitoare a Bisericii cât și purtarea Sa de grijă. Chiar fiind un subiect destul de delicat dar mai ales controversat și îndelung discutat între bisericii, este un subiect interesant și de actualitate mai ales în ambientul ecumenic în care trăim și ne desfășurăm activitatea, cu precădere în peisajul pluricultural și multiconfesional al municipiului nostru.

Lucrarea este structurată în trei capitole pe care succint le voi prezenta în cele ce urmează

Primul capitol conține informații despre viața și activitatea Sfântului Vasile cel Mare în linii cronologice.

În cel de-al doilea capitol sunt cuprinse operele Sfântului Vasile cel Mare prezentate pe scurt precum și cele mai importante care vizează în mod direct lucrarea de față.

În ultimul capitol se vorbește despre harul Spiritului Sfânt așa cum este prezentat în operele marelui capadocian și modul în care acesta vede lucrarea harului în viața Bisericii și a omului.

Concluziile aflate la finalul lucrării sunt o încercare timidă de a între-vedea zorii Bisericii în următorii ani ai existenței sale și mai ales rolul ei în fundamentarea adevărurilor de credință ale creștinismului în acestă lume secularizată și plină de dezbinări și ură.

În încheierea acestei introduceri, se cuvine să multumesc în primul rând Bunului Dumnezeu pentru toate milele revarsate asupra vieții mele și să-L rog ca să-mi poarte de grija în toate zilele vieții mele cu ajutorul, grația și bunătatea Sa și de acum înainte în pastorația mea .

Mulțumesc apoi familiei mele, părinților mei, părintelui meu spiritual, tuturor părinților profesori de de Teologie Greco-Catolică din Oradea și celor care au fost alături de mine în acești ani ca să pot să îmi duc la bun sfârșit studiile mele teologice universitare.

În mod deosebit îi sunt recunoscător și îi mulțumesc părintelui conf. univ. dr. Alexandru Buzalic, pentru libertatea acordată în abordarea acestei teme și încrederea sa, dar și pentru faptul că m-a îndrumat și susținut necontenit și necondiționat pe parcursul elaborării lucrării de față.

CAPITOLUL I

VIAȚA, ACTIVITATEA ȘI OPERA SFÂNTULUI VASILE CEL MARE

I.1 Viața Sfântului Vasile cel Mare

Cel între ierarhi preaales, între dascăli preaînțelept și între toți sfinții preamult plăcut lui Dumnezeu, Sfântul părintele nostru Vasile cel Mare, a trăit între anii 330-379, în vremea Sfântului și marelui împărat Constantin și, până în zilele împăratului Valens, cel cazut în rătăcirea lui Arie. S-a nascut în Cezareea Capadochiei, a avut deci ca patrie Pontul, și s-a născut din părinți binecredincioși și de Dumnezeu cinstitori. Tatăl său se numea Vasile, iar mama sa Emilia, care a născut patru fii de parte bărbătească: pe Petru și pe Sfîntul Vasile, pentru care ne stă înainte cuvîntul, pe Grigorie și pe Navcratie, și o fiică, al cărei nume era Macrina.

Pentru aceștia, cu adevărat s-a împlinit cuvîntul lui David, care zice: Neamul drepților se va binecuvînta. Și nu numai sfîntul acesta a fost îmbunătățit și mare luminător al lumii, ci și ceilalți trei frați ai lui s-au făcut minunați și purtători de semne. Căci Petru, fratele lui cel mai mare, a fost episcop al Sevastiei, Grigorie a fost episcop al Nissei, iar Navcratie a fost pustnic și făcător de minuni. S-a sfințit și sora lor Macrina, dupa cum arată sinaxarul la 19 ale lunii iulie. Însă pe toți frații i-a covârșit Sfântul Vasile întru fapta bună și întru învățătură; căci la învățăturile cele dintâi chiar pe tatăl său l-a avut dascăl și povățuitor, pe care de obște îl avea Pontul ca dascăl al învățăturilor și al faptelor bune, în acea vreme.

Deci, dânsul a adus în lume o astfel de plăsmuire bună și curată, pe care dumnezeiescul David o numește plăsmuire de ziuă, iar nu de noapte. De la acesta dar, a primit nu numai toată învățătura, ce se numește enciclică, adică înconjurătoare, dar și toată buna credință; și, în scurt să zic, prin învățăturile vîrstei celei dintîi s-a făcut începător al desăvîrșirii care avea să fie mai pe urmă.

Vor fi dați bisericii șase sfinți în familia mare: Sfânta Macrina cea Bătrână, Sfânta Emilia, Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie (de Nyssa), Sfântul Petru, Sfânta Macrina cea Tânără. Bunica Macrina, împreună cu mama lor, Emilia, și sora lor, Macrina cea Tânără, i-a crescut pe copii în duh creștin. Sfântul Vasile cel Mare va spune despre sine mai târziu, într-o scrisoare: „Am păstrat în mine aceeași învățătură pe care am primit-o de la răposata mea mamă și de la bunica mea Macrina. Această credință n-am modificat-o nici mai târziu, când m-am mai maturizat, ci doar am adâncit-o, dar tot pe linia pe care mi-au transmis-o părinții încă de la început. Ca și sămânța, care din mică se face mare prin creștere, dar în ființa ei rămâne aceeași și soiul ei nu se schimbă, dar prin dezvoltare ea se desăvârșește, tot așa înțeleg că și învățătura mea despre Dumnezeu s-a adâncit și s-a desăvârșit pe măsură ce am crescut, încât cea de azi a luat locul celei de atunci, dar în fond e aceeași."

Conținutul creștin al educației pe care tânărul Vasile o primește în sânul familiei sale i-a fost transmis prin evlavie, căci, după mărturia Sfântului Grigorie de Nazianz, trăsătura caracteristică pe care Sfântul Vasile a primit-o de la strămoșii săi a fost pietatea și evlavia.

După ce din destul a fost deprins de tatăl său în astfel de învățături, încît dorea ca de nimic din cele bune să nu se lipsească, și, pornit fiind prin iubirea de osteneală a albinei, care din tot felul de flori își adună cele trebuincioase, ca să nu rămînă mai prejos, s-a dus la cetatea Cezareei Capadociei, ca să se deprindă și cu învățăturile ce se dădeau acolo. Zic despre Cezareea cea preavestită, care a fost leagăn de învățături și al Sfîntului Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu; unde primind toate învățăturile, se asemăna cu unii din dascăli, iar pe alții îi covîrșea în tot felul de învățătură, încît în puțină vreme s-a făcut slăvit și vestit tuturor celor mai mari ai cetății și la tot poporul, fiind mai mare în învățătură decît în vîrstă și avînd statornicia cea mai mare; apoi s-a arătat a fi retor între retori, chiar mai înainte de a se sui pe scaunele sofiștilor, filosof între filosofi, mai înainte de a învăța dogmele și rînduielile ce se află în filosofie; în sfîrșit, lucrul cel mai mare a fost că toți îl aveau ca pe un preot al creștinilor, mai înainte de preoție; și atît de slăvit se făcuse el prin învățătură și prin fapta bună, încît era cinstit, cucernic și vrednic înaintea tuturor.

După ce a ajuns în acest fel, s-a dus la Bizanț, care era cetatea cea mai mare din tot Răsăritul, pentru că era împodobită cu cei mai desăvîrșiți dintre retori și filosofi, de la care a adunat, prin ascuțimea minții sale, cele mai înalte dintre învățături și cu ele și-a împodobit sufletul său. De acolo, fiind nesățios de învățătură și de temelia cuvintelor bune, a fost trimis de Dumnezeu la Atena, unde a aflat pe Sfîntul Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu, sîrguindu-se la învățături, precum și pe Iulian Apostatul, care mai pe urmă a fost împărat (361-363), vrăjmaș și chinuitor al creștinilor, pe Libaniu, sofistul, și pe mulți alții.

Deci, acolo, aflînd Sfîntul Vasile pe Sfîntul Grigorie, apoi întrecîndu-se unul pe altul în fapta bună și în rîvna cea dumnezeiască, atît de mult s-au iubit, încît nu puteau să se despartă nicidecum, și ședeau amîndoi într-o casă, amîndoi mîncau și amîndoi aveau o voie.

Pe scurt, se afla un suflet în acele două trupuri și unul de la altul primea mare folos, nu numai întru fapta bună, ci și întru învățături. Căci ca doi lucrători de pămînt, sîrguitori și iscusiți, cu aceeași sîrguință lucrînd țarina filosofiei și semănînd cu multă osteneală sămînța învățăturilor, au secerat rodul sîrguinței lor, prin care au întrecut pe cei de o vîrstă cu dînșii, și atît de mult se înfrînau, încît mîncau numai ca să trăiască, pîine și apă, mulțumind Domnului, ca Proorocul Ilie și ca Ioan Înaintemergătorul, care se hrănea cu muguri de copaci; iar pe celelalte, care momesc pîntecele și-i aduc dulceață, le defăimau, și cu totul se depărtau de ele.

Într-una din zile ucenicii lui Libaniu fiind adunați, a început Vasile a-i învăța: "Să aveți curăție sufletească, nepătimire trupească, purtare blândă, grai cumpănit, cuvînt cu bună rânduială, hrană și băutură măsurată, înaintea celor mai mari tăcere, înaintea celor mai înțelepți luare-aminte, la cei mai bătrâni supunere, să aveți spre cei asemenea cu voi și spre cei mai mici dragoste nefățarnică, de cei răi, pătimași și iubitori de trup să vă depărtați și puțin să grăiți, dar mai mult să înțelegeți, să nu fiți fără de socoteală în cuvânt, să nu prisosiți cu vorba, să nu fiți îndrăzneți la râs, cu sfiala să vă împodobiți și cu femeile cele necurate să nu vorbiți, să aveți în jos căutarea, iar sufletul sus, să fugiți de cuvintele cele împotrivă; dregătorie dăscălească să nu doriți, cinstea acestei lumi întru nimic s-o socotiți.

Iar de ar face cineva vreun bine spre folosul altora, de la Dumnezeu plata s-o aștepte și veșnica răsplătire de la Iisus Hristos, Domnul nostru". Acestea zicîndu-le Vasile către ucenicii lui Libaniu și ei ascultând nu fără de mirare, iarăși a plecat cu Eubul în cale.

După ce au sosit în Ierusalim, toate Sfintele Locuri cu credință și cu dragoste înconjurîndu-le și într-însele închinându-se lui Dumnezeu, Care este peste tot, ei s-au arătat episcopului acelei cetăți, cu numele Maxim, și l-au rugat ca să-i boteze în Iordan. Episcopul, văzându-i plini de credință, a făcut după credința lor și luând clerul său a mers cu Vasile și cu Eubul la Iordan, iar când era pe mal, Vasile a căzut la pămînt și, cu lacrimi și glas, s-a rugat la Dumnezeu ca să-i arate vreun semn al credinței lui.

Deci, tremurând, s-a sculat și s-a dezbrăcat de hainele sale, odată cu care și pe omul cel vechi l-a lepădat și, intrând în apă, se ruga. Cînd s-a apropiat arhiereul să-l boteze, iată s-a pogorât un fulger de foc spre ei, și ieșind un porumbel din fulgerul acela, s-a pogorât în Iordan, și, tulburând apa, a zburat la cer; iar cei ce stăteau pe mal, văzînd aceea, s-au cutremurat și au preamărit pe Dumnezeu.

Vasile, fiind botezat, a ieșit din apă, și mirându-se episcopul de dragostea ce avea către Dumnezeu, l-a îmbrăcat în haina Învierii lui Hristos, rugîndu-se. Apoi a botezat și pe Eubul, i-a uns pe ei cu mir și i-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine. Întorcându-se în sfânta cetate, au petrecut într-însa un an; după aceasta s-au dus în Antiohia, unde Meletie arhiepiscopul a hirotonit pe Vasile diacon și acolo a tâlcuit Pildele lui Solomon.

Murind Ermoghen arhiepiscopul, era cerut în scaun Sfântul Vasile, ca un vrednic și de Dumnezeu mai înainte însemnat; dar, fugind de cinste, s-a ascuns, și a fost ridicat la arhiepiscopie Eusebiu, bărbat bun la obiceiuri cu adevărat, dar puțin învățat și întru înțelepciunea cărții neiscusit; deci, acela știind pe Vasile că era de toți foarte cinstit și lăudat ca un mai înțelept filosof și cu viața sfântă, a început ca un om neputincios a fi biruit de zavistie și se arăta rău-voitor lui Vasile.

Acest lucru înțelegîndu-l Sfîntul Vasile, nevrînd să fie pricinuitor de zavistie, s-a dus în pustia Pontului, unde a chemat prin scrisori și pe prietenul său, pe Sfîntul Grigorie de Nazianz, acolo, adunînd cu dînsul mulțime de monahi, a făcut rînduială de viață monahală, fiind luminat de Duhul Sfînt, și petrecea viața îngerească pe pămînt. Le ajuta lor la o viață ca aceea și fericita Emilia, maica lui Vasile, petrecînd nu departe de ei, de cealaltă parte de râu, în sat, și de hrana lor îngrijindu-se; apoi, rămânând văduvă, toată sârguința o avea ca să placă lui Dumnezeu.

Fiind vremea, Vasile și Grigorie au ieșit din pustie, siliți de trebuințele Sfintei Biserici, care atunci era tulburată de eretici. Pentru că pe Grigorie, tatăl său, l-a luat la sine spre ajutorul drept-credincioșilor în cetatea Nazianzului, fiind bătrân și neputând să se lupte acum cu lupii; iar Vasile, împăcându-se cu Eusebiu, arhiepiscopul Cezareii, acesta, prin scrisoare, l-a rugat să se întoarcă la dînsul și să ajute Bisericii care lupta contra arienilor.

Văzând fericitul Vasile o primejdie ca aceea a Sfintei Biserici, și cinstind mai mult trebuința cea de obște, decît viața pustnicească, a lăsat singurătatea și a venit în Cezareea, unde foarte mult a lucrat cu cuvântul și cu scrisul, curățind credința cea dreaptă de eresuri. Apoi arhiepiscopul Eusebiu și-a dat sfârșitul pe brațele lui Vasile, dându-și sufletul său lui Dumnezeu.

I.2. Activitatea pastorală

Vasile a fost hirotonit preot de Episcopul Eusebiu, devenindu-i acestuia un bun sfătuitor, în 368, cu prilejul unei mari foamete, Sfântul Vasile a organizat admirabil asistența socială și a făcut a doua împărțire a averii sale săracilor.

În 370, murind episcopul Eusebiu, Sfântul Vasile a fost ales în locul acestuia. Deși era în floarea vârstei, consumat de asceza severă, ca episcop al Cezareii, devenit mitropolit al Capadociei și ierarh peste dioceza din Pont Sfântul Vasile a început să reorganizeze Biserica de sub jurisdicția sa, înlăturând abuzurile clerului din vremea aceea. Sfântul Vasile s-a impus printr-o uriașă activitate dogmatică, pastorală și socială. In urma atitudinii sale față de arianism și a manevrelor împăratului Valens, dioceza i-a fost împărțită în două, cu două capitale episcopale: Cezareea și Tyana.

Sfântul Vasile a încercat să împace Bisericile orientale făcând apel la Sfântul Atanasie și la Papa Damasus. A avut o inițiativă asemănătoare și în cazul relațiilor dintre Occident și Orient, confruntate atunci cu schisma meletiană.

Sfântul Vasile a fost un suflet mare, cu o minte pe cât de laborioasă, pe atât de exactă. A luptat pentru alinarea suferințelor celor mulți, nefăcând discriminare între oameni și credințele lor. A înființat instituții de asistență socială: azil ospătărie, casă pentru reeducarea fetelor alunecate, spital (și de leproși), școli tehnice. Toate aceste așezăminte erau cunoscute sub numele de Vasiliada.

Sfântul Vasile a împodobit serviciul divin cu Sfânta sa Liturghie, ce se săvârșește de zece ori în cursul anului bisericesc. A fost pretutindeni prezent. A menținut legătura cu profesorul său Libaniu, i-a sprijinit moral și financiar pe tinerii cei mai dotați din școli, convins fiind că Biserica are nevoie de întăriri permanente pentru atingerea scopurilor ei divino-umane.
Personalitate polivalentă, Sfântul Vasile a excelat ca nimeni altul în toate activitățile pe care le-a întreprins. A fost un preot de excepție, mare liturghisitor și prieten de nădejde, pedagog de clasă și organizator înnăscut (poate de aceea a fost numit de contemporani „un roman printre greci"), teolog profund și un adevărat om de știință. Toate acestea la un loc parcă nu întregesc portretul acestui ilustru bărbat al Bisericii. O muncă uriașă, desfășurată pe parcursul unei vieți relativ scurte, pentru că Sfântul Vasile a trecut la cele veșnice pe 1 ianuarie 379, la doar 49 de ani, fiind numit încă de pe atunci cel Mare. Era cel Mare ca exponent al doctrinei creștine și ca autor de omilii folositoare de suflet, mai mare încă în viața practică, în rolul său de prelat al Bisericii și de om al faptelor.

Este cunoscută corespondența arhiepiscopului de Cezareea Capadociei cu Junius Soranus, comandantul armatei romane din Sciția Mică, și cu Biserica din Sciția pentru a fi trimise în Asia Mică moaștele Sfântului Sava, care a fost înecat la 12 aprilie 373 de către goți în râul Museos, identificat cu râul Buzău.

Deci, Vasile ocârmuia Biserica lui Hristos, iar pe Petru, fratele său cel după trup, l-a sfințit prezbiter, ca să-i ajute la ostenelile bisericești, iar mai tîrziu l-a pus episcop în cetatea Sevastiei. În același timp și mama sa, fericita Emilia, după o viață de mai bine de 90 de ani, și-a dat sufletul Domnului. Ea a mai avut încă un fiu, pe Grigorie, episcopul Nissei, și pe Petru, pe care l-am pomenit, precum și o fiică, Macrina fecioara, întâia născută, și ceilalți fii, crescuți întru mari fapte bune.

După un timp oarecare, fericitul Vasile a cerut de la Dumnezeu să i se dea darul înțelepciunii, așa încât, cu ale sale cuvinte curate, să poată săvârși slujba cea fără de sânge și să vie spre el Duhul Sfînt. După șase zile, adică în ziua a șaptea, pogorându-se Duhul Sfânt, a început a liturghisi și săvârși în toate zilele jertfa cea fără de sînge. După ce a trecut ceva vreme, cu credință și cu rugăciune a început a scrie cu propria sa mână tainele sfintei slujbe. Și în acea noapte i s-a arătat Domnul în vedenie, cu apostolii, făcând înainte punere a pâinii și a paharului, la Sfântul Jertfelnic; apoi, sculând pe Vasile, i-a zis: "După a ta cerere, să se umple gura ta de laudă, ca adică, cu ale tale curate cuvinte, să aduci slujba cea fără de sânge". Iar el s-a sculat tremurând, neputând să privească cu ochii la arătarea Domnului cea luminoasă.

După această arătare luminoasă a mers în biserică și, apropiindu-se de Sfîntul Altar, a început a grăi și a scrie pe hârtie, în limba grecească, astfel: Să se umple gura mea de laudă, ca să cânt slava Ta, Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ne-ai zidit pe noi și ne-ai adus în viața aceasta, rostind apoi și celelalte rugăciuni ale Sfintei Biserici.

Iar după sfîrșitul rugăciunilor a ridicat pâinea, rugându-se cu dinadinsul și zicând: "Ia aminte, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfânt lăcașul Tău și de pe scaunul măririi împărăției Tale, și vino ca să ne sfințești pe noi; Cel ce șezi sus, împreună cu Tatăl, și aici cu noi ești nevăzut, învrednicește-ne, cu puternică mâna Ta, ca să ni se dea preacuratul Tău trup și cinstitul Tău sânge nouă, tuturor popoarelor".

Arhiereul săvârșindu-le pe acestea, Eubul, cu cei mai întâi clerici, au văzut o lumină cerească luminând altarul și pe arhiereu și niște bărbați prealuminați în veșminte albe, înconjurând pe acel mare arhiereu. Văzând aceasta, s-au înspăimîntat foarte mult și au vărsat lacrimi, lăudând pe Dumnezeu.

Marele Sfînt Vasile a păstorit Biserica lui Dumnezeu 8 ani, 6 luni și 16 zile; deci a viețuit toți anii de la nașterea sa patruzeci și cinci (333-378). Evreul cel nou botezat, văzând pe sfântul răposat, a căzut în fața lui și a zis cu lacrimi: "Cu adevărat, robule al lui Dumnezeu, Vasile, nici acum n-ai fi murit, dacă n-ai fi voit singur".

Adunându-se mulți arhierei, au cântat psalmii cei deasupra gropii și au îngropat cinstitele moaște ale marelui plăcut al lui Dumnezeu, Vasile, în biserica Sfântului Mucenic Eupsihie. Înștiințându-se de aceasta Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, fiind pe atunci episcop al cetății Sasima, a scris cuvântul de îngropare, și venind după câteva zile, l-a citit deasupra mormântului cu multe lacrimi, lăudând pe Unul Dumnezeu în Treime.

Martiriul și slava Bisericii se manifestă adesea prin cele considerate firave și slabe în fața lumii. Și în cazul Sfântului Vasile cel Mare, deși slăbit și cu neînsemnate puteri ale trupului, acesta va mărturisi cu o forță copleșitoare puterea duhovnicească a adevărului de credință. Sfântul Vasile cel Mare arată că adunarea lăuntrică este o masura preliminară pentru mărturisirea adevărului, că este esențială stăruința în trezvie și viață duhovnicească pentru trăirea întru Adevăr.

Este demn de amintit modul în care Vasile cel Mare s-a confruntat cu împăratul arian care a dorit să îl facă să treacă la erezia sa și să renunțe la dreapta credința, cel mai grav subiect si adevăr la care Sfântul Vasile nu dorea să renuțe este acela a originii divine a Spiritului Sfânt iar Sfântul scrie două tratate foarte complexe pentru a îi contracara pe cei care au negat divinitatea Spiritului Sfânt. Cele două cărți sunt Despre Spiritul Sfânt și Contra lui Eunomiu, două cărți ocazionale dar cu profund conținut teologic și moralizator. După o dispută aprinsă cu Vasile, împăratul afirmă că a audiat multă lume de-a lungul vieții sale dar nimeni nu a îndrăznit să îi vorbească în asemenea fel cu atâta curaj și tărie. La această afirmație Sfântul Vasile face o remarcă ce va rămâne celebră peste veacuri și anume arhi – cunoscuta afirmație a Sfântului Vasile ˶ poate nu ai mai întâlnit un episcop ˝ căci dacă ar fi întâlnit a continuat Vasile ar fi avut ocazia să simtă o asemenea replică de la unul dintre ei, căci ei sunt umili în alte circumstanțe dar când vine vorba de adevărul de credința atunci ne arătăm autoritatea și nu facem niciun fel de menajamente .

În fața ereziei susținută și de împărat, în contextul confruntărilor iminente, Sfântul Vasile cel Mare se adâncește mai mult în lucrarea trezviei pentru a putea mărturisi cu mai multă putere cuvântul de viață al adevărului. „Cu cât mai mult se apropia înfricoșătorul ceas al confruntării, cu atât mai veghetor devenea Marele Vasile. Trupul lui epuizat îndura încă și mai multă rugăciune și priveghere: „Vezi-mă, Hristoase al meu!” întărește-mă să pot sta drept, să Te mărturisesc, să nu dau înapoi nici o clipă. Nu din mândrie. Zdrobește-mă, batjocorește-mă înaintea întregii lumi – nu mă împotrivesc, o primesc cu bucurie. Pier, de voiești. Nu caut ale mele. De altfel, oare mult voi mai putea trăi astfel? Ceea ce voiesc e sa stau cu tărie înaintea satanei; să se întărească credința cea întru Tine. Ajută-mi, așadar. ține-mă drept, neplecat. Slava Ta îmi doresc s-o dobândesc, nimic altceva.

În 370, când este ales episcop-mitropolit al Cezareei Capadociei situația mitropoliei este una deosebit de grea datorită prigoanei ariene. În urma atitudinii sale neînfricate contra arianismului și a manevrelor împăratului Valens, dioceza i se va împărți în două. În interiorul eparhiei sale, Sfântul Vasile s-a impus printr-o uriașă activitate dogmatică, pastorală și socială. A înființat instituții de asistență socială: azile, case de ospitalitate, casă pentru educarea fetelor de moravuri ușoare, spitale ( și de leproși ), școli tehnice – numite Vasiliade. A împodobit serviciul divin cu Sfânta sa liturghie. Sfântul Vasile cel Mare a fost un mare preot și episcop, mare liturghisitor, mare pedagog, mare prieten, mare organizator, mare om de știință. S-a mutat la Domnul la 1 ianuarie 379 și până în ziua de azi este sărbătorit de către biserică în ziua aceasta la începutul anului civil .

CAPITOLUL II

OPERA ȘI DOCTRINA SFÂNTULUI VASILE CEL MARE

II.1. Opera Sfântului Vasile cel Mare

Sfântul Vasile a scris foarte mult în timpul scurtei sale vieți. Lucrările sale, care au o importanță covârșitoare pentru credință, sunt în cea mai mare parte normative pentru învățătura Bisericii. Ele se împart în: dogmatice, ascetice, omilii și cuvântări, pedagogice, liturgice, canonice, epistolare. Au fost majoritatea scrieri ocazionale, prilejuite de diferitele necesități ivite în cadrul scurtei dar intensei sale activități de conducător al turmei Lui Hristos din Cezarea Capadociei, de aceea nu sunt scrieri elaborate dar sunt imperios necesare pentru viața Bisericii din ele răzbate foarte profund sentimentul responsabilității păstorului pentru turma sa și al conducătorului pentru cei care îi sunt supuși în ierarhie.

Scrierile sale au diferite caractere în funcție de conținutul lor și de normativitatea lor pentru posteritate.

Dogmatice 

Contra lui Eunomiu, conducătorul anomeilor, lucrare scrisă pe la anul 364, în cinci cărți. Eunomiu prezenta arianismul ca pe un pur raționalism. Sfântul Vasile arată în prima carte eroarea gnoseologică a lui Eunomiu. În cartea a doua se stabilește dumnezeirea Fiului și deoființimea Lui cu Tatăl, iar în cea de-a treia carte se tratează despre dumnezeirea Sfântului Duh. O altă lucrare desosebit de importantă și la care ne vom mai referi în detaliu pe parcursul lucrării de fața este Despre Sfântul Spirit, lucrare de o importanță considerabilă, dedicată lui Amfilohie de Iconium. Autorul susține puterea și rolul Sfântului Duh Care, ca și Tatăl și Fiul, are dreptul la aceeași cinstire, fiindcă e de aceeași fire cu El. El a evitat, din considerente firești și logice având în vedere situația din Imperiu la timpul redactării acestei lucrări, să folosească sintagma deja consacrată și uzitată în ambientul teologic homoousios și atunci când se referea la Sfântul Spirit.

Ascetice 

Învățături morale, Regulile mari, Regulile mici, Despre judecata lui Dumnezeu, Despre credință. Unii susțin că nu sunt autentice cele trei cuvântări care deschid scrierile ascetice. De asemenea, Penitențialul monastic și Constituțiile monahale. Învățăturile morale cuprind 80 de arătări formate din texte biblice, precedate de un mic rezumat care le servește de introducere și comentariu. Sfaturile din ele nu-i privesc special pe monahi, ci pe creștini în general și pe preoți. Regulile mari cuprind 55 de numere tratând despre marile principii ale vieții monahale, pe baza Sfintei Scripturi. Au fost compuse între 358 și 362. Regulile mici cuprind 313 numere și se prezintă ca răspunsuri scurte la anumite întrebări. Sunt aplicații în viața ale învățăturii Bisericii și a Sfintei Scripturi. Regulile sunt, în parte, proprietatea spirituală a lui Eustațiu de Sevastia, care le transmite numai oral. Ambele colecții de Reguli au suferit mai multe remanieri și modificări până la forma lor definitivă. Ele au influențat Asezămintele Sfântului loan Casian și Regula lui Benedict de Nursia, doi dintre teologii care l-au avut ca model și pilduitor pe marele Vasile .

Omilii și cuvântări

Sunt foarte importante cele 9 omilii la Hexaemeron care explică crearea lumii și toate fenomenele legate de actul creației pe zile. Interpretarea e literală și directă. Autorul pune la contribuție toată știința antichității și a timpului său, în domeniul naturii și al filosofiei. El folosește cu pricepere această știință și scoate totdeauna concluzii solide și frumoase pentru spiritualismul creștin. Aceste Omilii au câștigat curând o mare autoritate și au fost imitate în Apus de Sfântul Ambrozie al Mediolanumului. Sfântul Vasile cel Mare a tratat creația lumii până în ziua a cincea, fratele său Grigorie de Nyssa l-a completat scriind o lucrare Despre facerea omului, în ziua a șasea. Omiliile vasiliene au fost rostite în timpul unui Post al Paștelui; 13 Omilii asupra Psalmilor, tratând Psalmii 1, 7,1 4, 28, 32, 33, 44, 45, 48, 59, 61,114, verset cu verset și cu aplicații și explicații pentru edificarea credincioșilor. Prima omilie e un studiu asupra psalmilor în general. Sfântul Ambrozie a imitat aceste omilii. Comentariul la Isaia e de autenticitate discutabilă datorită stilului oarecum divers. Sunt apoi 24 Cuvântări din diferite domenii cum ar fi cel  dogmatic: Despre credință, la textul „La început era Cuvântul", Contra sabelienilor, a lui Arie și a eunomienilor, Dumnezeu nu este autor al răului etc. Apoi sunt cele morale: Contra bogaților, la textul din Luca 16, 18, Cu ocazia secetei, Contra beției, Despre invidie. Și mai sunt cele pedagogice: Către tineri; se poate trage folos din studiul clasicilor profani care trebuie citiți așa cum albina culege nectarul din flori. Cele din urmă sunt panegirice: La martirii Sfintei lulita, Sfântului Qordius, Cei 40 de martiri din Sevasta și Sfântul Mamant, toate având o importanța colosală pentru viitorul teologiei și moralității .

Liturgice, canonice și corespondență

 Dintre acestea poate cea mai importantă este Liturghia;, chiar dacă este sigur faptul că forma sub care noi o săvârșim azi nu este forma inițială a sfântului, numeroase cântări sau rugăciuni fiind introduse de-a lungul timpului. Apoi sunt Scrisorile 188, 199, 207, numite și Scrisori canonice, care au trecut în dreptul bisericesc. Colecția de scrisori a Sfântului Vasile cel Mare cuprinde 365 de numere datând din toate perioadele vieții lui. E socotită de unii ca apocrifă corespondența sa cu Libaniu (Scris. 333-359); la fel și cele 7 scrisorile către Iulian Apostatul (numerele 39, 40, 41, 360) și poate și cele către Apolinarie. Cu siguranța însă Scrisoarea a 8-a aparține lui Evagrie Ponticul. Scrisorile vasiliene au un cuprins variat și interesant. Unele sunt de natură dogmatică, de exemplu, cele de la numerele 233, 234, 235, adresate lui Amfilohie de Iconium și care sunt o completare a cărților contra lui Eunomium. Alte scrisori sunt de natură misionară, monahală sau ocazională. Merită să relevăm scrisorile adresate Bisericilor din Apus în legătură cu schisma din Antiohia.

Realismul teologiei și slujirii Sfântului Vasile cel Mare derivă din faptul că teologia sa reprezintă o mărturisire consecventă și concretă a Adevărului Bisericii, fiind strâns legată de viață și răspunzând nevoilor efective ale credincioșilor. Nu este o teologie sterilă, abstractă și generală, ci o mărturisire vie a Adevărului întrupat în viața Bisericii care împărtășește convingeri existențiale.

Mai ales în contextul actual în care teologia riscă să fie înțeleasă doar ca rezultat al rațiunii analitice, ca discurs format prin cuvinte meșteșugite, este esențială recuperarea și valorificarea aspectului existențial și eclesial al teologiei. Gândirea teologică a Sfântului Vasile cel Mare nu se epuizează în manipularea abilă a conceptelor, nu se încrede în puterea rațiunii autonome. Teologia Sfântului Vasile cel Mare este expresia modului său de a crede și de a fi într-o astfel de teologie puterea de convingere a cuvântului se fundamentează pe forța de viață a credinței și făptuirii întru Adevărul Cel Veșnic, care S-a întrupat din Fecioara Maria punctând istoria ˶ la plinirea vremii˝ cu veșnicia și infinitatea Sa, așa cum afirma marele gânditor și filozof contemporan Petre Țuțea.

Omul e guvernat pe pământ de două morale : de morala dogmelor care e creștină, eternă adică absolută și morala normelor care sunt costruite pe puținătatea și imperfecțiunea omului, că nu poate avea o autonomie. Dacă adevărul nu e revelat, intelectul e neputincios, el poate doar să îl primească dar nu să îl caute și să îl determine. Marele gânditor teologic contemporan , Petre Țuțea, afirma că “ dacă adevărul nu e revelat atunci el nu e, căci nu poate să existe adevăr nerevelat”. Omul autonom de revelație poate fi comod mintal și material sau util când explorează Universul și viața. Autonomia, din punctul de vedere al Adevărului Unic , care e revelat că Dumnezeu trebuie să se arate, omul autonom nu are acces la adevăr fără revelație, findcă se împiedică de adevărul tuturor adevărurilor care e Adevărul și Principiul Unic al tuturor, care este Dumnezeu. Doar credința ( πιστίς ) e incidența divină care poate revela adevărul, verum secundum fidem, căci dacă nu există credință și nu există Dumnezeu, nu exitsă adevăr, omul devenind fără acestea două un animal rațional care nu are un scop în lume , adică vine de nicăieri și se îndreaptă spre nicăieri.

Există o foarte strânsă legătură între stăruința în trezvie și mărturisirea Adevărului Bisericii. Puterea de mărturisire nu există în absența unei lucrări lăuntrice de mărturisire nu există în absența unei lucrări lăuntrice și duhovnicești constante, prin care Duhul să copleșească mintea și inima. Cel care trăiește în Duh și adevăr este un ostenitor în cele ale vieții duhovnicești. Adevărul nu este convingerea dobăndită ca rezultat al demonstrației sau al erudiției.

Cunoașterea naturală a lui Dumnezeu – dezvoltă o frumoasă și interesantă teorie a cunoașterii lui Dumnezeu în opera sa contra lui Eunomiu. Vasile observă că Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât din lucrările Sale și aceasta pe calea minții. Prin aceste lucrări noi cunoaștem însă numai puterea, nu și ființa lui Dumnezeu. Cu ajutorul conceptelor sau noțiunilor, noi deducem pe Dumnezeu din operele Sale. Aceste concepte exprimă atributele sau însușirile lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar putea fi înțeles, susține Sfântul Vasile, atunci El ar fi mărginit și limitat, fiind îngrădit în mintea noastră simplistă și puțin cuprinzătoare .

În ceea ce privește doctrina despre Sfânta Treime, Vasile aduce o precizare prețioasă în folosirea termenilor care exprimau în vremea lui ființa lui Dumnezeu și persoanele Sfintei Treimi. Sfântul Vasile e cel dintâi care întrebuințează numai formula "o singură ființă, trei ipostase". Prin "ipostasă", el înțelege o ființă de sine stătătoare caracterizată prin însușiri proprii, în sensul de individ sau persoană. Sfântul Vasile atribuie Tatălui paternitatea, Fiului filiația și Sfântului Spirit sfințenia. Autorul nostru a susținut dumnezeirea și deoființimea Sfântului Spirit cu celelalte Persoane ale Sfintei Treimi, dar n-a întrebuințat niciodată pentru Sfântul Spirit expresiile: Dumnezeu și "deoființă cu Tatăl".

Este nevoie într-adevăr de un har duhovnicesc pentru a vorbi despre Spiritul Sfânt. Aceasta nu înseamnă că putem vorbi așa cum se cuvine, căci este cu neputință, ci doar să trecem fără să ne primejduim expunând pe temeiul dumnezeieștilor Scripturi , învățătura despre Sfântul Spirit , acestea sunt afirmațiile Sfântului Chiril al Ierusalimului care, în Catehezele sale vorbește despre prezentarea învățăturii despre Spiritul Sfânt ca fiind deosebit de dificilă și sensibilă din punct de vedere teologic. Cu adevărat frică mare este scrisă în Evanghelii, continuă el , deoarece Hristos spune lămurit : „celui ce ca spune cuvânt împotriva Spiritului celui Sfânt, nu i se va ierta lui nici în veacul acesta , nici în cel ce va să fie”, adeseori trebuie să ne temem ca nu cumva să fim osândiți vreodată spunând ceea ce nu se cade despre Spiritul Sfânt, fie din neștiință, fie dintr-o falsă evlavie. Judecătorul celor vii și a celor morți, Iisus Hristos, a hotărât că acela care păcătuiește împotriva Spiritului Sfânt nu este iertat.

Fără nici o îndoială rolul Spiritului Sfânt în formarea adevărului de credința a fost unul decisiv, hotărâtor am putea să spunem determinativ. Și acesta nu pentru că a hotărât El în interiorul Bisericii ci pentru că nu se putea hotărâ fără de El, a fost și este pe mai departe garantul adevărului în învațătura de credința a Bisericii, neputându-ne imagina o Biserică a lui Hristos fără ca Sfântul Spirit să fie prezent dar mai ales activ în interiorul ei.

Găsim în Tertulian o formulare care la prima vedere pare ciudată sau cel puțin stranie mai ales dacă ne gandim la perioada în care acesta scrie ( † 240 cca) , și anume "Ecclesia Spiritus Sancti" , și meditând puțin asupra aspectelor ecleziologice existente în acea perioadă în Biserică ne vine greu să credem că el vedea această Biserică fiind într-adevăr așa cum o considerăm noi azi o Biserică a Spiritului Sfânt. Fără îndoială Tetulian , influențat de montanismul la care ulterior va adera, folosește aceasta terminologie pentru a arăta că Biserica a pierdut din "inspirația proorocilor" și drept urmare , trebuie gândit foarte bine asupra montanismului, el fiind prin excelență militant al reintegrării profeției în Biserică. Tertulian acuza Biserica de faptul că nu mai folosește harismele Spiritului Sfânt, lucru care nu este deloc fundamentat și care este evidențiat la toți scriitorii contemporani și mai ales la succesori lui. Nu trebuie decât sa ne gândim al Cartaginei care într-una din epistolele sale amintește ca fiind harismă a Spiritului Sfânt până și martiriul ( gr.μαρτηρηόν-marturisire ) ,așadar fără îndoială că profeția la el era cu mult mai multă importanță și pe bază de consecința logică era o harismă a Spiritului.

Sfântul Irineu de Lyon, neputând fi acuzat în nici un caz de montanism a exprimat cu putere deosebită ceea ce constituie esența Bisericii "acolo unde este Biserica, acolo este și Spiritul lui Dumnezeu și acolo unde este Spiritul lui Dumnezeu , acolo este și Biserica și plinătatea harului .

Așadar putem vedea Biserica doar în și prin lucrarea Spiritului Sfânt, care o supravegează să nu cadă în nici un fel de greșeli. Supravegherea Spiritului Sfânt asupra Bisericii consta în purtarea de grijă si ferirea de greșeli dogmatice. În Biserică, Spiritul Sfânt este prezent și iși manifesta harismele prin intermediul oamenilor aleși pe care ajutându-i să nu greșească în hotarârile luate la nivel de conducere a Bisericii, îi indrumă spre adevăr prin purtarea de grijă.

În cărțile Vechiului Testament în marea majoritate a pasajelor unde apare „ruah”, termenul este folosit cu un înțeles antropologic, descriind principiul vieții in cele trei aspecte ale lui: fiziologic, psihologic și spiritual. Așadar, termenul poate fi tradus în aceste pasaje sub diferite forme, după caz, prin suflare (sau respirație), suflet sau spirit (al omului).

Traducerea corectă a textului din Facere 6,3 este: „Nu va rămane pururea Spiritul Meu (suflarea mea ) în oamenii aceștia". Pentru că omul îi datorează suflarea (sau viața) lui Dumnezeu, Dumnezeu este numit „ Doame Dumnezeul spiritelor și a tot trupul" (Num 16,22; 27,16).

Ceea ce caracterizează în mod unic viața umană nu este aspectul fizic al ei, ci cel spiritual. Spre deosebire de animale, „suflarea" i-a fost dată omului printr-un act creator al lui Dumnezeu (Fac. 2,7 în contrast cu Fac. 1,24). Ca rezultat, în adâncul ființei sale omul reflectă chipul lui Dumnezeu (Fac.. 1,26). El posedă inteligență și își exercită autoritatea peste celelalte ființe.

„Ruah” ca Spiritul lui Dumnezeu îl găsim în exemplul suprem de „personalitate spirituală" este Dumnezeu" (Is. 31,3). Termenul Spiritul Sfânt apare doar de trei ori în Vechiul Testament (Ps. 51,11: Is. 63,10; 11), însă expresia Spiritul Domnului apare mult mai frecvent, cuvântul ruah fiind folosit pentru Spiritul lui Dumnezeu care este cel ce dă viața tuturor.

Utilizarea numelui Elohim pentru Dumnezeu în narațiunile care tratează despre Creație este un argument în plus că Spiritul Sfânt s-a implicat în actul creației. Termenul Elohim este tradus de regulă cu „Dumnezeu". Cu toate că este un plural, întotdeauna verbele utilizate împreună cu acest cuvânt iau forme la singular. Numele plural pentru Divinitate, Elohim, apare în Geneza 1:1, iar Sfântul Spirit este menționat în versetul următor. Atât pluralitatea numelui cât și proximitatea mențiunii Spiritului și a activității Sale indică cu claritate și fără echivoc faptul că Spiritul Sfânt a fost prezent și activ în actul Creației .

Rolul Spiritului Sfânt în crearea omului este revelat chiar din primul text biblic ca privire la acest act în Facere 2,7, Spiritul apare implicit ca agent al creării: ,Luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ , a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie". Participarea Spiritului Sfânt în Creație poate fi dedusă și din pluralul folosit în cartea Facerii 1, 26-27: „ Să facem om după chipul și asemănarea Noastră ".

Pentru a duce la îndeplinire scopurile lui Dumnezeu, Spiritul Sfânt a lucrat nu numai cu conducătorii poporului, cu profeții și cu regii, ci chiar și cu oameni de rând, demonstrându-Și astfel suveranitatea Sa. Astfel, în decursul istoriei poporului Israel, Spiritul Sfânt a venit peste anumiți bărbați, influențând prin ei soarta întregului popor ales al Lui Dumnezeu .

Faraon recunoaște că Spiritul lui Dumnezeu este în Iosif: „ Am putea noi oare să găsim un om ca acesta care să aibă în el Spiritul lui Dumnezeu? „ Dumnezeu ți-a făcut ție cunoscut toate aceste lucruri, nu este nimeni care să fie atât de priceput și atât de înțelept ca tine" (Fac 41,38- 39). Pentru Iosif, a poseda Spiritului Sfânt însemna înțelepciune și o capacitate de a vedea lucrurile spirituale.

În perioada Vechiului Testament, Sfântul Spirit s-a manifestat cu precădere prin conducătorii poporului Israel. Faptul că Moise conduce poporul prin Spiritulul lui Dumnezeu ( ruah ) este transparent pe tot parcursul Pentateuhului, dar este exprimat clar în Numeri 11 și Isaia 63,7-14. Toate rolurile de conducere pe care le-a avut Moise ca judecător, dătător al legii, prooroc, mijlocitor, făcător de minuni au fost îndeplinite cu succes, datorită prezenței Spiritul lui Dumnezeu în el. De o împuternicire din partea Spiritului au avut nevoie și cei șaptezeci de bătrâni ai lui Israel care l-au ajutat pe Moise să conducă poporul ( Num 11,16-29 ). Dumnezeu a pus peste ei același Spirit care era și peste Moise, fapt care a fost pus în evidență prin faptul că cei șaptezeci de bătrâni au început să proorocească. Acesta este primul text în Sfintele Scripturi care subliniază aspecte relevante și esențiale cu privire la împuternicirea făcută de Spiritul Sfânt: în primul rând, reiese din text faptul că lucrarea lui Dumnezeu se poate înfăptui numai de persoane împuternicite de Spiritul Sfânt. În al doilea rând, textul arată că Spiritul Sfânt nu este o prerogativă a conducătorilor de frunte ai poporului, ci este la îndemâna tuturor celor care sunt activi în lucrarea Domnului. În al treilea rând, textul arată că această coborâre a Spiritului lui Dumnezeu peste oameni este însoțită de manifestări supranaturale, în cazul de față manifestarea fiind proorocia. Descrierea acestui eveniment în Numeri 11, cât și așezarea lui în această carte, sugerează că trebuie privit ca un prototip a ceea ce se așteaptă de la toți cei care sunt angajați în lucrarea lui Dumnezeu. Principiile care pot fi scoase din acest text sunt, deci, normative pentru orice conducător al poporului lui Dumnezeu.

Apoi, dorința exprimată de Moise ca întregul popor al Domnului să fie împuternicit pentru lucrare de către Spiritul Sfânt, nu doar conducătorii, trebuie văzută în lumina proorociei lui Ioel despre o revărsare generală a Spiritului în zilele de pe urmă, lucru minunat arătat și de teologul ortodox rus Nikolai Afanasiev în teza sa de doctorat constituită ulterior într-o carte, „ Biserica Duhului Sfânt ”, militând pentru o regândire a preoției universale a poporului celor botezați în Biserica lui Hristos , prin Spiritul Sfânt care dă haruri tuturor după cum e nevoie în Biserică și mai ales celor care cer de la El aceste haruri.

. În tratatul său, Despre Spiritul Sfânt, Sfântul Vasile cel Mare evocă această „meta-matematică”: „De fapt, nu socotim prin adăugare, începând de la unitate și sfârșind cu pluralitatea, căci nu spunem: unul, și doi și trei, nici primul, al doilea și al treilea. În realitate, „Eu sunt Dumnezeul Cel dintâi și Cel de pe urmă” (Isaia 44, 6). Despre un al doilea Dumnezeu nu am auzit vorbindu-se până astăzi, căci prin adorarea unui Dumnezeu al Dumnezeilor, noi mărturisim specificitatea ipostasurilor și rămânem în cadrul monarhiei”.

Depășind monada: Tatăl este un dar total al dumnezeirii Sale către Fiul și către Spiritul. Dacă ar fi fost numai o monadă, dacă S-ar fi identificat cu esența Sa în loc să o dăruiască, atunci El nu ar fi întru totul o persoană. Din acest motiv Dumnezeul Vechiului Testament nu este Tatăl. Personal, dar închis în Sine, El este cu atât mai înspăimântător cu cât poate intra în relație cu ființe de altă natură; de aici și înfățișarea Sa „tiranică”. Între El și om nu există reciprocitate. Din acest motiv, Sfântul Chiril al Alexandriei era de părere că numele de Tată este superior celui de Dumnezeu; căci dacă Dumnezeu este Dumnezeu doar pentru cei care nu sunt Dumnezeu, Tatăl este Tată în relație cu Fiul, Care nu îi este în nici un fel inferior. În desfășurarea monadei biblice, numele de Tată se dezvăluie ca un nume lăuntric al lui Dumnezeu. Atunci când monada se desfășoară, plinătatea personală a lui Dumnezeu nu se poate reduce la o diadă, deoarece doi implică opoziție și limitare reciprocă. Doi ar împărți natura divină și ar localiza la infinit rădăcina nedefinitului, prima polaritate a creației care ar deveni, ca în sistemele gnostice, o manifestare.

Realitatea divină este, prin urmare, de neconceput în două persoane. Surmontarea lui doi, adică a numărului, are loc în trei: nu o revenire la origine, ci o înflorire a ființei personale. De fapt, în acest caz, trei nu este suma unei adunări. Trei realități absolut diferite nu pot fi numărate; trei Absoluturi nu pot fi însumate. Trei, care există dincolo de orice calcul, dincolo de orice opoziție, stabilește diversitatea absolută. Transcenderea numărului nu inițiază și nici nu încheie o serie, ci deschide, dincolo de doi, infinitatea; nu opacitatea unui în-sine, absorbția unei reveniri , ci infinitatea deschisă a Dumnezeului Cel viu, belșugul inepuizabil al vieții divine. „Monada este pusă în mișcare în virtutea bogăției sale; diada este depășită, deoarece dumnezeirea este dincolo de materie și formă; triada atinge perfecțiunea, deoarece este prima care depășește compoziția unei diade”.

Taina pe care Sfântul Grigorie de Nazianz o evocă în acești termeni plotinieni deschide pentru noi perspectiva unui alt domeniu dincolo de orice logică și orice metafizică. Aici credința hrănește și înalță cugetarea dincolo de limitele sale, spre contemplația a cărei țintă exactă este tocmai participarea la viața divină a Treimii.

La obiecțiunea ereticilor că Spiritul Sfânt nu trebuie așezat în aceeași ordine cu Tatăl și cu Fiul, Sfântul Vasile răspunde: "Acestora este drept să răspundem cu cuvântul Apostolilor: "Se cuvine a ne supune mai degrabă lui Dumnezeu decât oamenilor" ( Fapte 5, 29). Pentru că dacă Domnul la instituirea botezului mântuitor, a poruncit clar ucenicilor să boteze toate neamurile " în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Spirit (Matei 28, 19), fără să considere dezonorantă comuniunea cu Spiritul", aceștia care zic că nu trebuie pus Spiritul pe aceași treaptă cu Tatăl și Fiul se opun vădit poruncii lui Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare spune că dacă Domnul L-a pus pe Spiritul la botez alături de Sine și de Tatăl, aceasta demonstrează în chip deplin unitatea Lor fințială și comuniunea Persoanelor Sfintei Treimi.

Dacă Domnul a lăsat ca adevăr necesar pentru mântuire aceasta așezare a Spiritului alături de Tatăl, arată Sfântul Vasile, cum putem noi oare să încercăm să-L separăm și să-L trecem în ordinea creaturilor? Sfântul Vasile îndeamnă pe creștinii adevărați să nu se lepede de credința mărturisită la botez și să păstreze nealterată această credință până în ziua arătării Domnului nostru Iisus Hristos, "să țină pe Spiritul nedespărțit de Tatăl și de Fiul" .

În continuare, în încercarea de a demonstra egalitatea de cinstire a Spiritului cu Tatăl și cu Fiul, Sfântul Vasile lasă în mod indirect să se vadă că Spiritul Sfânt este Dumnezeu, consubstanțial cu Tatăl și cu Fiul. În acest sens spune că nu poate exista comuniune în Sfânta Treime fără existența și fără egalitatea Sfântului Spirit cu Tatăl și cu Fiul. Dacă mărturisirea credinței în Spiritul aduce fericire pentru cei drept-credincioși, e bine să știe oricine mărturisește pe Hristos – spune Sfântul Vasile cel Mare – că " oricare om mărturisește pe Hristos, însă tăgăduiește pe Dumnezeu, Hristos nu-i va folosi la nimic, că oricine invoca pe Dumnezeu, iar pe Fiul îl tăgăduiește, zadarnică este credința lui; asigur pe cel care lasă la o parte pe Spiritul, că va fi zadarnică credința lui în Tatăl și în Fiul și că nu poate s-o aibă pe aceasta daca lipsește ( credința ) în Spiritul. Pentru că cel care nu crede în Fiul, nu crede nici în Tatăl". " Pentru că nu poate să spună ( cineva ) că Iisus este Domn decât în Spiritul Sfânt" (1 Cor. 12, 3). Deci Spiritul este așezat pe aceeași treaptă cu Dumnezeu, nu dintr-o necesitate oarecare, El fiind în comuniune deplină și firească cu Dumnezeu. Fără Spiritul Sfânt egal în cinstire și consubstanțial cu Tatăl și cu Fiul, n-ar fi fost posibilă și realizabilă comuniunea și egalitatea în cadrul PreaSfântei Treimi.

Prin urmare, se poate constata că Sfântul Vasile stabilește progresiv în opera sa De Spiritu Sancto, echivalența între egalitatea în cinstire (omotimie) a Tatălui, a Fiului și Sfântului Spirit și consubstanțialitatea Lor. Stabilește " mai întâi această echivalență pentru Tatăl și Fiul, apoi arată cu argumente solide, că Spiritul are aceeași onoare (cinstire) cu Tatăl și Fiul ceea ce sugerează consubstanțialitatea Sa de natura cu Ei".

Într-o perioadă foarte delicată pentu formarea adevărului de credință și păzirea de căderea în erezii, Sfântul Vasile cel Mare demonstrează egalitatea în cinstire a Spiritului cu Tatăl și cu Fiul și propune ca o valoare echivalentă inseparabilitatea de natura cu Ei, Spiritul fiind în comuniune de natura divină cu Tatăl și cu Fiul. În opera sa De Spiritu Sancto, Sfântul Vasile, în mod progresiv, stabilește, fără nici un fel de îndoială, egalitatea de onoare a Spiritului, cea de a treia Persoana a Sfintei Treimi, cu Tatăl și cu Fiul, și, implicit, consubstanțialitatea Lor.

Fiecare Taină, ierurgie sau slujire din cultul public al Bisericii, începe cu o rugăciune minunată în care se cuprinde o întreagâ teologie care arată tot ceea ce Spiritul Sfânt săvârșește în Biserică : „Împărate Ceresc, Mângâietorule Spiritul adevărului care pretutindenea ești și toate le împlinești, Vistierul bunătaților și Dătătorule de viață vino și te sălășluiește întru noi și ne curățește pe noi de toata întinăciunea și mântuiește Bunule sufletele noastre ” , aceasta în opinia mea este una din cea mai cuprinzătoare rugăciune din cultul creștin, demonstrând că fiecare lucrare de sfințire a credincioșilor se începe cu invocarea Spiritului Sfânt care să coboare peste cei ce sunt de față și să îi curățească de „ toată întinăciunea ” și sa confere mântuire sufletelor.

Spiritul Sfânt este fără îndoială Cel ce, trimis fiind de Fiul, de , a păstrat în Biserică adevărurile revelate, a revelat în continuare și a fost Cel care și prin care s-a revelat ulterior tot ceea ce era de folos viețuirii Bisericii în condiții optime pentru desfășurarea activității sale salvifico-didactică. Prin Spiritul Sfânt Biserica a fost asigurată că e ferită de orice fel de greșeli, și păzită de erorile dogmatice și de cei care au încercat să îi submineze autoritatea și exclusivitatea asupra adevărurilor fundamentale ale Bisericii. El a fost Cel care a păzit pe apostoli,dându-le cuvânt să grăiască în fața tuturor autorităților timpului ( Sinedriu, procurator, rege etc.). Asigurați fiind de Hristos că nu îi va lăsa singuri, ci le va trimite un Mângâietor, ucenicii au propovăduit fără frică și fără potențialele complexe legate de faptul că nu erau învățați.

În Noul Testament se prezintă această nouă epocă a harului ca fiind aproape, chiar înăuntru oamenilor, prin faptul că Împărăția Cerurilor era manifestată prin harul Spiritului ea încă nefiind dusă la apogeu, ci doar prefigurată în chip real și promisă celor care, conlucrând cu harul , prin credință, vor face fapte vrednice de pocăință. Harul nu este limitat, căci "vântul suflă unde vrea" și nici personalizat , ci e deplin și universal , revărsandu-se asupra tuturor oamenilor în chip real și tainic, singura diferență este legată de modul în care fiecare om conlucrează cu el. Fiecare îndatorire sau misiune în biserica primară, avea un har particular, primit anume în sensul lucrării la care cei care îl primesc au fost chemați. Spiritul Sfânt Cel care dă darurile este același dar, harismele sunt împărțite în conformitate cu nevoile fiecărei biserici locale sau particulare în parte, ceea ce denotă faptul că fiecare comunitate e ghidată de Spiritulul Sfânt prin lucrarea sa, dar că nu este obligatoriu ca în fiecare Biserică să existe totaliatatea slujirilor harismatice dăruite prin Spiritul Sfânt pentru că e sfatul Preasfintei Treimi cel care hotărăște cui dăruiește, și mai ales ce dăruiește în Biserică, prin lucrarea Spiritului Sfânt. Acestea sunt adevăruri netăgăduibile, desprinse din epistolele pauline care au valoare de normă de credință pentru Biserica noastră, chiar dacă e dovedit faptul că nu toate cele 14 epistole sunt scrise de Pavel (vezi Romani ), sau că unele nu sunt nici măcar alcatuite de câtre el ci doar scrise după predica sa .

Referindu-ne la teologia romano-catolică afirmăm că Spiritul Sfânt purcede "și de ", învățătură care a primit denumirea de Filioque . Fiind o strânsă legătură intrinsecă între persoanele Sfintei Treimi, întrepătrundere reciprocă (perihoreză) , care totuși nu diminuează atributele și caracteristicile niciuneia dintre Persoane. Ele formează o Trinitate care nu e condiționată de ceva din exteriorul ei, având în mod absolut totul. „Oros”-ul sau hotărârea dogmatică a Sinodului VI Ecumenic folosește o formulare care poate fi aplicată persoanelor și persoanelor Sfintei Treimi, chiar dacă textul de față se referă doar . Persoanele Sfintei Treimi, care sunt în strânsă legătură între ele, formează intre ele anumite relații , ce pot fi caracterizate de formularea "neamestecat și neschimbat , neîmpărtit și nedespărțit". În toate lucrările lor particulare, celelalte două persoane sunt prezente pe de-a întregul chiar dacă nu efectiv, ci prin acordul și consimtămantul la efectuarea ei. Nu putem să vedem cu adevărat rolul Spiritului Sfânt în Biserică, în sens larg și în formarea adevărului de credință, în sens restrâns decât în legătura directă, dar necondiționată, cu celelalte două persoane care alcătuiesc Sfânta Treime. Nu putem gândi un Spirit Sfânt abstract în opera de formare , păstrare și propagare a adevărului de credință, ci trebuie să îl vedem doar în relație cu Tatăl și cu Fiul.

Spiritul în același timp nu este condiționat cum afirmăm mai sus, dar nu este nici supus în vreun fel celorlalte două persoane, chiar dacă unii, vrednici urmași ai lui Origen și ai subordinațianismului său în formă primară, au dezvoltat idei potrivit cărora, pasajul biblic în care Mântuitorul Iisus Hristos le făgăduiește apostolilor Săi că "nu vă voi lăsa pe voi singuri" , și continuând cu afirmația că " ci alt Mângâietor voi trimite vouă de , Spiritul Adevărului , care de purcede" , arată, în opinia lor faptul că Spiritul Sfânt e subordonat Fiului din moment ce El "îl trimite " înseamnă că având puterea de a-L trimte are implicit o supremație asupra Lui. Și mergând mai departe pe linia gândirii lui Origen, care afirmă că Fiul e subordonat Tatălui căci filiația implică subordonare, demonstrează, aplicând principiul matematic al divizibilității, că și Spiritul e subordonat Tatălui , ceea ce formează în interiorul Sfintei Treimi o ordine ierarhică de neconceput în opinia tuturor Sfinților Părinți "ortodocși " ai Bisericii. Gândind astfel se ajunge la idei greșite și la o ierarhizare eronată a Sfintei Treimi.

Spiritul Sfânt a avut un rol de netăgăduit în interiorul Sfintei Biserici , ajutând-o ca să se păzească de greșeli și fundamentându-i adevărurile divine. Dacă ne gândim doar la faptul că pogorârea Lui se întamplă în fiecare Sfânta Taină pe care Biserica o celebrează, asupra credincioșilor și/sau asupra materiei necesare pentru oficierea Tainei, în fiecare Taină Spiritul Sfânt e invocat pentru a sfinți și a consfinți decizia celui care o primește, că e un lucru bun, adevărat și mai ales binecuvântat și sfințit de Dumnezeu prin harul Său necreat.

Dacă deci nu e deoființă Spiritul cu Dumnezeu, cel ce greșește față de l nu va greși față de Dumnezeu. Să se înțeleagă deci referința Spiritului, cu a Celui ce L-a trimis pe Spiritul Sfânt. Dacă orice rațiune îi va sili fără voie să cinstească pe Spiritul cu deoființimea cu Dumnezeu, să se rușineze ca de niște invenții proprii, să considere egal cu cele ce nu sunt deoființă cu Dumnezeu pe Cel deoființă cu El. Și astfel nu va socoti ca egal ceea ce fac sfinților cu ceea ce fac Spiritului. Dacă este vorba de om, suntem în drept să referim ceea ce facem care-l stăpânește. Dar dacă e, dimpotrivă, vorba de Spiritul, tot ceea ce se va face, se va adresa însăși firii dumnezeiești și negrăite, nu trecând prin vreun mijlocitor, la ceva din cele de deasupra, ci înălțându-se mai degrabă imediat și nemijlocit la însăși frumusețea supremă și mai presus de lume. De aceea pentru identificarea ființei , chemarea Spiritului de către noi, deși numele lui e rostit al treilea, se aplică lui Dumnezeu Tatăl, cum de altfel se aplică și Fiului, „ Spirit este Dumnezeu , și cei ce se închină lui trebuie să se închine în Spirit și Adevăr ( In 4, 24 )”. Dar scrie și Pavel : „ Apoi toți , cu fața descoperită privind ca în oglindă slava Domnului, ne prefacem în aceeași chip din slavă în slavă , ca de la Domnul Spiritul ” ( II Cor. 3, 18 ). Și iarăși : „Iar Domnul este Spiritul” ( II Cor. 3, 17 ), în acest fel vedea Sfântul Chiril al Alexandriei substanța Spiritului Sfânt și mai mult cinstirea egală care i se datorează Spiritului celui Sfânt cu celelalte persoane ale Preasfintei Treimi, de aceeași cinstire întru mărire .

„Fără Dumnezeu, omul rămâne un simplu animal rațional și muritor, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri” afirma marele gânditor si filozof contemporan Petre Țutea, care chiar dacă niciodată nu a avut pretenția a fi chemat teolog , totuși dezvoltă o teologie unică a adevărului. Doar în Dumnezeu vedem în citatul de față , omul se regăsește, se cunoaște și prinde contur. Fără de El cum insuși afirma rămâne un simplu animal , neavând harul lui Dumnezeu înlăuntrul lui.

Despre conlucrarea între om și harul Lui Dumnezeu găsim un pasaj minunat Gură de Aur în Omiliile despre pocăință, vorbind despre Sfântul Apostol Pavel că „am primit har de , a spus el, dar și m-am ostenit, și eu am dat ceva lui Dumnezeu. Prin harul Lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt , recunoaște sfântul Pavel și mai departe ” Și harul Lui, care este în mine n-a fost în zadar; dar m-am ostenit mai mult decât ei toți ” , dar nu eu sunt cel care a făcut acest ceva ci „harul Lui Dumnezeu”. El își reneagă orice contribuție , orice aport la misiunea lui, ci tot meritul e al Lui Dumnezeu. Știu, spune Pavel, știu măreția harului pe pe care l-am primit, dar harul nu m-a găsit trândav, iar faptele pe care I le-am adus lui Dumnezeu sunt învederate .

Sfântul Spirit, Sfințitorul și Domnul de viață Făcătorul este a treia persoana a Sfintei Treimi. El este consubstanțial, adică de aceeași ființă cu Tatăl și cu Fiul și egal cu Ei. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție ne descoperă limpede această învațătură despre Spiritul Sfânt. Astfel, Mântuitorul ne învață că Spiritul Sfânt are ființa dumnezeiască de , prin purcedere "Iar când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite vouă de , Spiritul Adevărului, Care de purcede, Acela va mărturisi pentru Mine"(Ioan 15, 26).

Sfinții Părinți, în privința purcederii Spiritului Sfânt, învață că Acesta purcede numai de , că în Sfânta Treime e numai un izvor și pentru Fiul și pentru Sfântul Spirit. Sfântul Atanasie cel Mare spune: "Sfântul Spirit este din Tatăl, nu făcut, nici plăsmuit, nici născut, ci purces". "Dumnezeu și Tatăl, zice el, este singur pricinuitor celor doi și nenăscut; iar Fiul din singur Tatăl, pricinuit și născut; iar Spiritul din singur Tatăl, pricinuit și purces, iar prin Fiul în lume trimițându-se". La rândul său Sfântul Ioan Damaschin spune: "Spiritul cel Sfânt, spunem că este din Tatăl și îl numim Spirit, al Tatălui. Nu spunem că Spiritul este din Fiul, dar îl numim Spiritul Fiului". Sau:" Fiul și Sfântul Spirit sunt din Tatăl, dupa cum raza și lumina sunt din soare".

Cu alte cuvinte Spiritul Sfânt a existat tot timpul. Deci nu trebuie să credem că El a fost altceva înainte de-a fi Spiritul Sfânt și că ar fi progresat până a ajuns a fi Spiritul Sfânt .

Dumnezeirea Spiritului Sfânt fiind înțeleasă greșit de către unii eretici (pnevmatomahi), Sfinții Părinți trăitori în a doua jumatate a secolului al IV-lea au luat atitudine împotriva acestora și, în Sinodul al II-lea Ecumenic de (381), condamnând erezia pnevmatomahilor, au statornicit învățătura ortodoxă. despre persoana și dumnezeirea Spiritului Sfânt. Sinodul a exclus din Biserica pe toți ereticii și ereziile împotriva Spiritului Sfânt, anatamatizându-i în canonul I al acestuia. Principalii eretici condamnații la acest sinod ecumenic au fost: eunomienii, pnevmatomahii, sabelienii, marcelienii, fotinienii și apolinariștii. Cei mai mulți au păcătuit socotind pe Sfântul Spirit ca fiind o creatură, iar alții au greșit când au exagerat, făcându-l mai mult decât este, căutând să-i combată pe aceștia .

Astfel, ereziile pnevmatomahilor au fost combătute de Părinții Bisericii, în nenumărate predici, cateheze, cuvântări și epistole teologice și în tratate despre Sfântul Duh. Dintre acestea ar fi Epistolele I-a și a III-a catre Serapion ale Sfântului Atanasie cel Mare, <pionierul pnevmatologiei>, Marea cuvântare catehetică a Sfântului Grigore de Nazianz, Catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului și altele. În felul acesta, gândirea "marelui secol patristic", al IV-lea, care începuse prin a fi cel mai "teologic" prin combaterea arianismului ajunge la apogeu prin pnevmatologie, pentru ca s-o încununeze cu ultimele cinci articole de credință privitoare la Sfântul Spirit și Biserica, Taine, învierea morților și viața de veci .

Înainte de patimile, moartea și învierea Sa, Mântuitorul făgăduiește ucenicilor Săi că le va timite Spiritul Sfânt zicând: "Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da, ca să rămână cu voi în veac, Spiritul Adevărului…"(Ioan 14, 16). Iar când Mântuitorul trimite pe sfinții Săi apostoli la propovăduire la toate neamurile pământului, le spune: "Mergând învățați toate neamurile botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Spiritului" (Matei 28, 19) .

Și într-adevăr făgăduința s-a împlinit , după zece zile de la Înălțare, , Sfântul Spirit s-a pogorât, peste Apostoli și le-a dat puterea de a vorbi în limbil necunoscute de ei până atunci. Cu acest prilej fiind inaugurată Biserica creștină. În ziua Cincizecimii, Biserica creștină devine realitate istorică, Sfântul Spirit este sufletul ei, "Domn de viață Făcător". Tot atunci se săvârșește întâia data botezul creștin, "cu Spirit Sfânt". Din ziua Cincizecimii începe săvârșirea Sfintelor Taine căci Sfinții Apostoli sunt îmbrăcați de sus cu putere ". Și iată, Eu trimit peste voi făgăduința Tatălui Meu (pogorârea Spiritului Sfânt); voi însă rămâneți în cetate până ce vă veți îmbrăca cu putere de sus"(Luca 24, 49). De atunci, Sfântul Spirit rămâne cu harul Lui în Biserica povățuind-o la tot adevărul de aceea Sfântul Apostol Pavel zice despre Biserică Lui Hristos , că este "stâlp și temelie a adevărului" (I Timotei 3, 15) . Se poate pune o întrebare firească și anume în ce mod desăvârșește Sfântul Spirit mântuirea noastră . Iar răspunsul este foarte clar și anume că orice lucrare desăvârșită de Dumnezeu în lume, este săvârșită de cele trei persoane dumnezeiești în această ordine: pornește din Tatăl, este înfaptuită de Fiul și este desăvârșită de Sfântul Spirit, "că de și prin El și întru El sunt toate" (Romani 1, 36). Sfântul Spirit sădește mântuirea mai adânc în inima noastră, ne deschide ochii sufletului ca să primim pe Hristos, cu firea Sa, omenească desăvârșită. Ca să treacă și firii noastre curația, desavarsirea si nemurirea ei , conform minunatei rugaciuni, „și ne curățește pe noi ”, este o acțiune a Sfântului Spirit doar în momentul în care „vine și se sălășluiește întru noi ”.

Lucrarea Sfântului Spirit care ne unește cu Dumnezeu poartă numele de har divin. De aceea se spune să ne mântuim prin har, sau ne unim cu Dumnezeu prin har, sau ne îndumnezeim, sau ne facem dumnezei după har . Harul divin este comun tuturor persoanelor Sfintei Treimi, dar Sfântul Spirit îl leaga de noi. Harul divin este energie necreată a ființei divine, El este unul dar darurile ce izvorasc din El sunt nesfârșite, asemenea razelor de soare ce încălzesc și fac să rodească pământul. Harul divin este o lumină ce se pogoară asupra noastră și fecundează sufletul, luminându-l și sporindu-i puterile. Sfântul Apostol Pavel a intuit felul cum harul lui Dumnezeu face să crească în noi valori spitituale, când a spus: "Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Astfel nici cel ce sădeșe nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu care face să crească"( I Corinteni 3, 6-7).

CAPITOLUL III

HARUL SPIRITULUI SFÂNT ÎN OPERA SFÂNTULUI

VASILE CEL MARE

Fără îndoială, Sfăntul Vasile cel Mare este unul dintre cei mai prolifici autori ai veacului de aur al creștinismului și opera sa este o referința pentru urmașii săi până în zilele noastre. Dintre toate subiectele tratate de capadocian, cel despre Sfântul Spirit este parcă cel mai cristalizat și cel mai înalt din punct de vedere teologic reușind să depășească în erudiție pe mulți dintre contemporanii săi.

În cadrul Sfintei Taine a Botezului, rolul Spiritului Sfănt este unul determinant El fiind cel care se pogoară în apa botezului pentru a o sfinții si pentru a o curații pentru ca ea să se arate apă de înnoire spirituală pentru cel nou-botezat care va învia prin apa aceasta la viața cea nouă în Iisus Hristos, Domnul nostru așa cum arată cererile din ectenia mare rostită de către diacon sau în lipsa lui de către preot la slujba Botezului, cel botezat primind prin ea harul cel de viată făcător.

Spiritul Sfânt este fără îndoială, după făgăduința Fiului, cel care venind în lume trimis fiind de la Tatăl, prin Fiul , "vă va invăța toate" această învațare implică nu doar luminare si instruire ci si supraveghere si ferire de greșeli. Prin Spiritul Sfânt Biserica e ferita de greșeli, El fiind cel care garantează adevărul de credință si fundamentează adevărul hotărât de conducerea Bisericii. Este foarte greu să putem să ne imaginăm Biserica apostolică trecând peste toate ereziile si încercările vremii făra paza Spiritului Tatălui care sălășluindu-se în persoane providențiale pentru vremurile lor, a putut să scoată la iveală adevărul dogmatic imperios necesar pentru dobandirea Împarației Cerurilor. Fundamental în opera de păstrare a adevărurilor credinței este comuniunea cu Sfântul Spirit doar "în și prin" Biserică pentru că doar așa se realizează "simphonia" ecleziastică .

Spiritul fiiind Cel care luminând Biserica nu-i îngrădește libertatea existențială ci doar o supraveghează ferind-o de greșeli dogmatice și îndreptând-o spre adevărurile ființiale ale ei. Dacă scopul vieții omului e mântuirea sufletului , înseamnă că un scop ulterior dar imediat e hristoforizarea, adică transformarea omului în "purtător de Hristos" și apoi scopul sublim, în opinia mea, ajungerea la gradul ultim si anume, purtător de Spiritul Sfânt și anume "pnevmatofori", acesta e un ideal minunat greu de ajuns dar nu imposibil și apoi devenind "hristoformi" adică fiind de aceeași formă cu Hristos vom reuși să ajungem la stadiul Sfântului Ignatie al Antiohiei, și anume "teofori" purtători de Dumnezeu , chiar dacă acest nume dat de tradiția bisericească Sfântului Ignatie nu e sigur că i-a fost dat din cauza faptului că era purtător de Dumnezeu , unii exegeții afirmand că supranumele lui vine de la "cel care a fost purtat de Dumnezeu" susținând că sfântul ar fi fost copilul pe care Hristos L-a ținut în brațe, eveniment relatat de pericopele evanghelice, și apoi a suferit moarte martirică pentru numele Domnului Iisus Hristos care l-a purtat în brațe.

În Sfânta Taină a Botezului, Spiritul Sfânt are un rol fundamental, chiar dacă cel care este botezat vine botezat în numele Sfintei Treimi , el este botezat în apa purificatoare asupra căreia , s-a pogorât harul sfințitor al Spiritului Sfânt . Prin invocarea Spiritului Sfânt de către preot sau episcop apa devine sfințitoare iar cel care urmează să fie botezat în ea primește concomitent iertarea păcatelor și înoirea vieții.

Toți cei care sunt botezați în Biserică în numele Sfintei Treimi, intrăm în componența trupului tainic al Lui Hristos și toți formăm în El un trup mistic al Bisericii, această Biserică devine lucrătoare prin Spiritul Sfânt coborât peste toți la Sfântul Botez și actualizat la fiecare taină pe care o primește creștinul și prin excelență la „ taina tainelor” care este Sfânta Liturghie.

În vremea lui Iisus , exista tendința ca Dumnezeu să fie perceput ca un concept îndepărtat de om, Dumnezeu Sfânt și transcendent, înălțat, locuind într-o slavă de care nu te poți apropia. De aici vine și ezitarea de a rosti numele divin și de aici vin și discuțiile despre personaje intermediare, nume, îngeri, slavă, înțelepciune etc., toate acestea fiind modalități de a vorbi despre activitatea lui Dumnezeu în lume fără a compromite transcendența lui. În vremea aceasta lipsea conștiința prezenței divine (cu excepția comunității de la Qumran). În acest context , Ioan Botezătorul a creat multa vâlvă. Nu numai că el însuși a declarat că are Spiritul, ci a fost recunoscut de mulți ca prooroc (Mt. 11,9; Mc. 11,32) și ca atare era inspirat de Spiritul profeției ( cf Lc. 1,15, 17) . Și mai șocant era faptul că el proclama revărsarea Spiritului ca iminentă, căci Cel care avea sa vină după el avea să boteze cu „ Spirit Sfânt și cu foc” (Mt 3,11).

Potrivit teologiei contemporane, care continuă linia pnevmatologiei patristice , Sfântul Spirit are un rol deosebit în Revelație și în Biserică: El duce la înfăptuire lucrarea lui Dumnezeu în relația dintre Dumnezeu și creatura Sa. El face creatura transparentă lui Dumnezeu, îi dă simțirea Lui Dumnezeu, în opinia marelui teolog Dumitru Stăniloae. Fără lucrarea Spiritului, cuvântul Revelației nu s-ar arăta sufletelor ca un Cuvânt al lui Dumnezeu. Desigur, nu trebuie să uităm că punctul culminant al Revelației este Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dar Spiritul Sfânt este Cel care Îl revelează pe Fiul lui Dumnezeu Care-și asumă umanitatea. Spiritul Sfânt Îl revelează pe Cuvântul lui Dumnezeu încă înaintea Întrupării , din veșnicie.

Fiul și Spiritul, Cuvântul și Puterea lui Dumnezeu realizează împreună Revelația și lucrarea lui Dumnezeu în creație. Realitatea fundamentală care explică rolul Spiritului Sfânt în Revelație și în Biserică, este locul Său în Sfânta Treime.

După învațătura Bisericii, harul Spiritului Sfânt este manifestarea iubirii și atotputerniciei lui Dumnezeu în Biserică prin Sfintele Taine.

Harul este o energie necreată, izvorând continuu din ființa dumnezeiască a celor trei ipostasuri dumnezeiești. El este, deci, lucrarea celor trei Persoane ale Sfintei Treimi, iar ca energie simțitoare este revarsată de Sfăntul Spirit peste toți creștinii, ca "ungere împarătească" pentru chemarea de a domni cu Mântuitorul, în veacul viitor, sfințiti și desăvârșiți în El. De aceea, Sfântul Apostol Pavel sfârșește cea de a doua sa Epistolă către Corinteni cu binecuvântarea treimică : "Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu (Tatăl) și împărtășirea Sfântului Spirit să fie cu voi, cu toți" (IICor 13, 13) .

Toate faptele Lui sunt spre binele și mântuirea oamenilor. Mai întâi , venirea Lui este liniștită, simțirea Lui ,bine mirositoare, povara Lui, este ușoară; înainte de venirea Lui își trimite razele sale strălucitoare de lumină și de cunoștință. Vine cu inima deschisă a unui adevărat tutore. Vine să mântuiască , să tămăduiască, să învețe , să sfătuiască, să întărească, să mângâie, să lumineze mintea, mai întâi mintea celui care-L primește , iar apoi, prin acesta, și pe a altora. Și după cum cel care a trăit mai înainte în întuneric, când vede deodată lumina soarelui, i se luminează ochii trupului și vede lămurit acelea pe care nu le vedea, tot așa și celui care a fost învrednicit de Spiritul Sfânt i se luminează sufletul și vede pe cele mai presus de văzul omenesc, pe care mai înainte nu le cunoștea. Trupul lui este pe pământ, dar sufletul său privește în cer ca într-o oglindă. Cunoaște ce n-a învățat. Aceasta pentru că este lângă el adevăratul Dătător de lumină. Poate să locuiască omul înconjurat de ziduri din toate părțile, puterea cunoștinței lui merge departe și vede pe cele făcute de alții , așa vedea Sfântul Chiril al Ierusalimului manifestarea Sfântului Spirit .

Biserica intră în istorie ca o comuniune și comunitate sacramentală a oamenilor cu Dumnezeu, la Cincizecime. De existență văzută a acesteia este legată și lucrarea Spiritului Sfânt prin Tainele Bisericii, chiar din ziua Cincizecimii când, primind Evanghelia, s-au adăugat apostolilor, prin botez, ca la trei mii de suflete (Fapt. 2, 1-4; 38, 41), stăruind în învătatura apostolilor și în împartășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni (Fapt. 2, 42).

Harul dumnezeiesc, în colaborare cu omul, restaurează și reînnoiește chipul lui Dumnezeu în el și realizează asemănarea acestuia cu Dumnezeu, unindu-l tot mai strâns cu Hristos.

Prin deschiderea lui la lucrarea Spiritului Sfânt, creștinul trăiește în prezența și lucrarea sfințitoare a Spiritului Sfânt. Se spune despre sfinți, că sunt într-o supremă intimitate cu Spiritul. „Eu”-ul lor dobandește o transparența tot mai mare pentru Hristos și pentru semenii lor, prin lucrarea aceluiași har dumnezeiesc în toți creștinii și prin manifestarea aceleiași vieți dumnezeiești a lui Hristos .

Spiritulul Sfănt, în opinia Fericitului Ambrozie, unul din marii scriitori bisericești latini, pe baza căruia s-a fundamentat teologia catolică ulterioară arată în „Scrierile ” sale că Sfântul Spirit nu se sălășluiește în omul întinat, căci interpretând textul de la Facere 6,3 ”Nu va rămâne Spiritul Meu în oamenii aceștia pururea, căci sunt numai trupuri ”, el afirmă că prin necurăția trupească și prin pângărirea și mai grea , prin păcat, se pierde harul Spiritului Sfânt. Din care pricină, Dumnezeu voind să îndrepte ceea ce era stricat , a dat potopul și a poruncit dreptului Noe să se urce în corabie. Iar acesta , după încetarea potopului , a trimis mai întâi un corb care nu s-a mai întors, apoi a trimis un porumbel, care citim că s-a întors cu o ramură de maslin. Vezi apa, vezi lemnul, privești porumbelul , și te mai îndoiești de taină?

Aceasta idee el o dezvoltă datorită faptului că mulți se îndoiau de coborârea Spiritului Sfânt în momentul Botezului, peste cel botezat având în vedere faptul că peste Iisus Hristos în momentul botezului Său , Spiritul se pogoară în chip de porumbel pe când la botezul creștin acest ceva nu se mai întămplă decât în chip tainic , dar chiar tainic fiind e cât se poate de real si indiscutabil. El afirmă că prin acele simboluri pe care le găsim în momentul biblic amintit, e practic o clară prefigurare a Botezului creștin fară îndoială. Anume apa prezentă e prefigurarea apei botezului, ramura de maslin e ceea ce ulterior în botezul creștin va fi untdelemnul cel sfințit care de preferința trebuie să fie de maslin și Sfântul și Marele Mir care are o compoziție formată în primul rând din untdelemn (obligatoriu de maslin) și încă 39 de mirodenii frumos mirositoare care practic arată varietatea darurilor Spiritului Sfânt și apoi porumbelul care e prefigurarea propriu-zisă a Spiritului coborât peste cel care se botează.

Apa în sine nu curățește, ci Spiritul, continuă Ambrozie, „de nu se va naște cineva din apă și din Spirit , nu va intra în Împărăția Cerurilor”( In 3,5 ), și catehumenul crede în crucea lui Hristos, cu care și el se însemnează, dar de nu va fi botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Spirit, nu va putea dobândi iertare de păcate și nici să soarbă darul harului duhovnicesc .

Botezat fiind în numele Sfintei Treimi , cel botezat a facut si o mărturisire de credință mărturisind pe Tatăl , pe Fiul și pe Sfântul Spirit, conștient fiind că el a murit pentru lume și a înviat în Dumnezeu , îngropat fiind lumii și mort pentru păcat dar reînviat în viața veșnică, conștient fiind că apa Botezului nu e zadarnică și mistică ci reală și plină de Spiritul Cel Sfânt al lui Dumnezeu.

Poate cea mai profundă dintre explicațiile dogmatice privitoare la Spiritul Sfânt și la relația lui cu celelalte două persoane ale PreaSfintei Treimi o găsim la Sfântul Ioan Damaschinul, care are meritul de a sintetiza învățătura prealabilă lui și de a-i da un caracter practic și pragmatic. Deși Sfântul Ioan e departe de anvergura predecesorilor săi atât din punct de vedere al amplitudinii scrierilor, e de ajuns să ne gândim aici la Origen, cât și sub aspect speculativ pentru că fără nici o îndoială nu poate fi comparat cu capadocienii sau cu alții mari părinții sau scriitori bisericești anteriori lui. Totuși rolul său în fundamentarea adevărurilor de credință este unul decisiv având în vedere perioada în care trăiește ( † 749) , dar mai cu seamă cetatea cosmopolită în care trăia și anume Damascul, influențat de islamismul care prindea din ce în ce mai mult teren, chiar dacă era doar intr-un stadiu incipient dezvolatrea fulminantă urmănd să o aibă odată cu pătrunderea lui și pe teritoriul Europei.

Cuvântul trebuie să aibă și Spirit, căci și cuvântul nostru nu este lipsit de spirit. La noi, însă, spiritul este străin ființei noastre. El este tragerea și darea afară a aerului, care intră și iese pentru menținerea corpului, în timpul vorbirii, spiritul ajunge glasul cuvântului, dând la iveală în el însuși puterea cuvântului. Dar cu privire la firea dumnezeiască cea simplă și necompusă, trebuie să mărturisim cu cucernicie existența Spiritului lui Dumnezeu, pentru ca să nu fie Cuvântul lui Dumnezeu inferior cuvântului nostru. Dar nu este lucru cucernic să gândim că Spiritul lui Dumnezeu este ceva străin, introdus din afară în Dumnezeu, după cum este la noi, care suntem firi compuse. Ci, după cum atunci când am auzit de Cuvântul lui Dumnezeu nu am socotit că este neipostatic, nici că rezultă prin învațatură, nici că se exteriorizează prin voce, nici că se răspândește în aer și se pierde, ci că are o existență proprie, că are voință liberă și că este activ și atotputernic, tot astfel și când am fost învățați despre Duhul lui Dumnezeu, care însoțește Cuvântul și face cunoscută activitatea Lui, noi nu gândim că este o suflare neipostatică .

Un alt mare Părinte Bisericesc vede darul înfierii ca fiind dat prn Duhul Sfant. În explicarea rugăciunii Tatăl Nostru, în cartea sa Mistagogia, Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că Duhul este cel ce dăruiește harul pentru sfințirea omului: „Chemarea atotsfântă și preacinstită a marelui și fericitului Dumnezeu și Tată este simbolul înfierii adevarate și reale, care ni se va da prin darul și harul Spiritului Sfânt. Prin această înfiere, biruindu-se și acoperindu-se tot ce-i însușire omenească, prin coborârea harului, se vor face și vor fi, fii lui Dumnezeu toți sfinții, care s-au luminat înca de aici cu frumusețea dumnezeiască a bunătății” .

Evanghelia ne revelează „locul” Sfântului Spiritul în Treime, precum și relațiile care îi subliniază unicitatea. Este suficient să citim în Evanghelia după Ioan ultimele cuvinte ale Domnului adresate Apostolilor: „Și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Spiritul Adevărului” (Ioan 14, 16-17), și în alt loc: „Mângâietorul, Spiritul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu” (Ioan 14, 26). Prin urmare, Spiritul este altul decât Fiul, Care este și El Mângâietor, însă El, Spiritul, este trimis în numele Fiului pentru a-I servi drept mărturie. În acest fel, relația Sa cu Fiul nu se manifestă nici ca opoziție și nici ca separare, ci ca diversitate și reciprocitate , așadar o comuniune întru Tatăl. Același lucru este valabil și în cazul relației Spiritului cu Tatăl: „Spiritul Adevărului, Care de la Tatăl purcede” (Ioan 15, 26); Spiritul este deosebit de Tatăl, însă este unit cu El prin legătura purcederii, care îi este proprie Lui și se deosebește de nașterea Fiului.

Pentru importanța sa evidentă, Taina Sfântului Botez a fost amintită și propovăduită de Sfinții Părinți ai Bisericii Creștine de la începutul vieții liturgice până astăzi. Sfântul Vasile cel Mare, referindu-se la Taina Botezului care actualizează tema învierii, spune următoarele: „Așadar, orice moment este potrivit pentru botez, pentru mîntuire, fie că vorbești de noapte, fie că vorbești de zi, fie că vorbești de oră, fie că vorbești de un moment oarecare sau de ceva și mai mic. Însă timpul cel mai nimerit pentru botez pare să fie ziua ce are ceva comun cu el. Și ce altă zi poate avea mai multă legătură cu botezul, ca ziua de Paști? Pe cînd această zi ne amintește de înviere, botezul ne dă puterea prin care ajungem la înviere. Să primim, deci, darul învierii în ziua învierii….Botezul este răcoarea sufletului și vindecarea rănii inimii. Cel ce primește botezul intă în intimitatea lui Dumnezeu și în sufletele ce vin prin credință la Dumnezeu cel în Treime, strălucește lumina curată și cerească”. Îndemnându-i pe credincioșii din vremea sa să primească taina Sfântului Botez, Sfântul Vasile spune următoarele: „Nu dorești să vezi cît de mare e promisiunea făcută? Nu vrei să vezi cum se renaște omul fără mamă (Ioan 3,4), cum cel îmbătrânit și stricat de poftele cele înșelătoare (Efes. 4,22) iarăși se pecetluiește, se reînnoiește și revine la floarea tinereții? Botezul izbăvește pe captivi, lasă datoriile, ucude moartea, renaște sufletul, îmbracă cu haină luminoasă, pecetluiește cu pecete ce nu se șterge, se face vehicul ce duce către cer, arvuna împărăției și har al înfierii”.

La obiecțiunea ereticilor că Sfântul Spirit nu trebuie așezat în aceeași ordine cu Tatăl și cu Fiul, Sfântul Vasile răspunde: "Acestora este drept să răspundem cu cuvântul Apostolilor: "Se cuvine a ne supune mai degrabă lui Dumnezeu decât oamenilor" (Fapte 5, 29). Pentru că dacă Domnul la instituirea botezului mântuitor, a poruncit clar ucenicilor să boteze toate neamurile "în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Spirit (Matei 28, 19), fără să considere dezonorantă comuniunea cu Spiritul", aceștia care zic că nu trebuie pus Spiritul pe aceași treaptă cu Tatăl și Fiul se opun vădit poruncii lui Dumnezeu. Sfântul Vasile spune că dacă Domnul L-a pus pe Spiritul la botez alături de Sine și de Tatăl, aceasta demonstrează în chip deplin unitatea Lor fințială și comuniunea Persoanelor Sfintei Treimi.

Dacă Domnul a lasat ca adevăr necesar pentru mântuire aceasta așezare a Spiritului alături de Tatăl, arată Sfântul Vasile, cum putem noi oare să încercăm să-L separăm și să-L trecem în ordinea creaturilor ? Sfântul Vasile îndeamnă pe creștinii adevărați să nu se lepede de credința mărturisită la botez și să păstreze nealterată aceasta credință până în ziua arătării Domnului nostru Iisus Hristos, "să țină pe Spiritul nedespărțit de Tatăl și de Fiul" .

În continuare, în încercarea de a demonstra egalitatea de cinstire a Spiritului cu Tatăl și cu Fiul, Sfântul Vasile lasă în mod indirect să se vadă că Spiritul Sfânt este Dumnezeu, consubstanțial cu Tatăl și cu Fiul. În acest sens spune că nu poate exista comuniune în Sfânta Treime fără existența și fără egalitatea Sfântului Spirit cu Tatăl și cu Fiul. Dacă mărturisirea credinței în Spiritul aduce fericire pentru cei drept-credincioși, e bine să știe oricine mărturisește pe Hristos – spune Sfântul Vasile – că "oricare om mărturisește pe Hristos, însă tăgăduiește pe Dumnezeu, Hristos nu-i va folosi la nimic, că oricine invoca pe Dumnezeu, iar pe Fiul îl tăgăduiește, zadarnică este credința lui; asigur pe cel care lasă la o parte pe Spiritul, că va fi zadarnică credința lui în Tatăl și in Fiul și că nu poate s-o aibă pe aceasta daca lipsește (credința) în Spiritul. Pentru că cel care nu crede în Fiul, nu crede nici în Tatăl". "Pentru că nu poate să spună (cineva) că Iisus este Domn decât în Spiritul Sfânt" (1 Cor. 12, 3). Deci Spiritul este așezat pe aceeași treaptă cu Dumnezeu, nu dintr-o necesitate oarecare, El fiind în comuniune deplină și firească cu Dumnezeu. Fără Spiritul Sfânt egal în cinstire și consubstanțial cu Tatăl și cu Fiul, n-ar fi fost posibilă comuniunea în Sfânta Treime.

Prin urmare, se poate constata că Sfântul Vasile stabilește progresiv în opera sa De Spiritu Sancto, echivalența între egalitatea în cinstire (omotimie) a Tatălui, a Fiului și Sfântului Spirit și consubstanțialitatea Lor. Stabilește "mai întai aceasta echivalența pentru Tatăl și Fiul, apoi arată cu argumente solide, că Spiritul are aceeași onoare (cinstire) cu Tatăl și Fiul ceea ce sugerează consubstanțialitatea Sa de natura cu Ei".

Într-o perioadă foarte delicată pentu formarea adevărului de credință și păzirea de căderea în erezii, Sfântul Vasile demonstrează egalitatea în cinstire a Spiritului cu Tatăl și cu Fiul și propune ca o valoare echivalentă inseparabilitatea de natura cu Ei, Spiritul fiind în comuniune de natura divină cu Tatăl și cu Fiul. În opera sa De Spiritu Sancto, Sfantul Vasile, în mod progresiv, stabilește, fără nici un fel de îndoială, egalitatea de onoare a Spiritului, cea de a treia Persoana a Sfintei Treimi, cu Tatăl și cu Fiul, și, implicit, consubstanțialitatea Lor.

În Noul Testament se prezintă această nouă epocă a harului ca fiind aproape, chiar înăuntru oamenilor, prin faptul că Împărăția Cerurilor era manifestată prin harul Spiritului ea încă nefiind dusă la apogeu, ci doar prefigurată în chip real și promisă celor care, conlucrând cu harul , prin credință, vor face fapte vrednice de pocăință. Harul nu este limitat, căci "vântul suflă unde vrea" și nici personalizat , ci e deplin și universal , revărsandu-se asupra tuturor oamenilor în chip real și tainic, singura diferență este legată de modul în care fiecare om conlucrează cu el. Fiecare îndatorire sau misiune în biserica primară, avea un har particular, primit anume în sensul lucrării la care cei care îl primesc au fost chemați. Spiritul Sfânt Cel care dă darurile este același dar, harismele sunt împărțite în conformitate cu nevoile fiecărei biserici locale sau particulare în parte, ceea ce denotă faptul că fiecare comunitate e ghidată de Spiritul prin lucrarea sa, dar că nu este obligatoriu ca în fiecare Biserică să existe totaliatatea slujirilor harismatice dăruite prin Spiritul Sfânt pentru că e sfatul Preasfintei Treimi cel care hotărăște cui dăruiește, și mai ales ce dăruiește în Biserică, prin lucrarea Spiritului Sfânt. Acestea sunt adevăruri netăgăduibile, desprinse din epistolele pauline care au valoare de normă de credință pentru Biserica noastră, chiar dacă e dovedit faptul că nu toate cele 14 epistole sunt scrise de Pavel (vezi Romani ), sau că unele nu sunt nici măcar alcatuite de el.

Despre conlucrarea între om și harul Lui Dumnezeu găsim un pasaj minunat la Sfântul Ioan Gură de Aur în Omiliile despre pocăință, vorbind despre Sfântul Apostol Pavel că „am primit har de la Dumnezeu, a spus el, dar și m-am ostenit, și eu am dat ceva lui Dumnezeu. Prin harul Lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt , recunoaște sfântul Pavel și mai departe ” Și harul Lui, care este în mine n-a fost în zadar; dar m-am ostenit mai mult decât ei toți ” , dar nu eu sunt cel care a făcut acest ceva ci „harul Lui Dumnezeu”. El își reneagă orice contribuție , orice aport la misiunea lui, ci tot meritul e al Lui Dumnezeu. Știu, spune Pavel, știu măreția harului pe pe care l-am primit, dar harul nu m-a găsit trândav, iar faptele pe care I le-am adus lui Dumnezeu sunt învederate .

Sfântul Spirit, Sfințitorul și Domnul de viață Făcătorul este a treia persoana a Sfintei Treimi. El este consubstanțial, adică de aceeași ființă cu Tatăl și cu Fiul și egal cu Ei. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție ne descoperă limpede această învațătură despre Spitul Sfânt. Astfel, Mântuitorul ne învață că Spiritul Sfânt are ființa dumnezeiască de la Tatăl, prin purcedere "Iar când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite vouă de la Tatăl, Spiritul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi pentru Mine"(Ioan 15, 26).

Lucrarea Sfântului Spirit care ne unește cu Dumnezeu poartă numele de har divin. De aceea se spune să ne mântuim prin har, sau ne unim cu Dumnezeu prin har, sau ne îndumnezeim, sau ne facem dumnezei după har . Harul divin este comun tuturor persoanelor Sfintei Treimi, dar Sfântul Spirit îl leagă de noi. Harul divin este energie necreată a ființei divine, El este unul dar darurile ce izvorasc din El sunt nesfârșite, asemenea razelor de soare ce încălzesc și fac să rodească pământul. Harul divin este o lumină ce se pogoară asupra noastră și fecundează sufletul, luminându-l și sporindu-i puterile. Sfântul Apostol Pavel a intuit felul cum harul lui Dumnezeu face să crească în noi valori spitituale, când a spus: "Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Astfel nici cel ce sădeșe nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu care face să crească"( I Corinteni 3, 6-7).

Lucrarea sfințitoare a Sfântului Spirit este însăși viața Bisericii în Iisus Hristos. Sfântul Irineu a spus că “ unde este Spiritul acolo este și Biserica și harul și unde este Biserica acolo este și Spiritul Sfânt”. Sfântul Spirit este pretutindeni fiindcă la creație Se purta pe deasupra apelor. Prezența Sa este activă în lume, nu numai la creație cu Tatal și cu Fiul si nu numai la întruparea Domnului “de la Spiritul Sfânt și din Fecioara Maria”, ci în aceea, s-a spus cu dreptate că Spiritul operează o revărsare neîncetată a harului dumnezeiesc asupra creației pentru continua orientare spre Creatorul ei. Depășirea separației între Dumnezeu și creatură este astfel asigurată ca să se reînoiască necontenit în inimile noastre bucuria Cincizecimii în și prin Biserică. Dacă creația năzuiește spre sfințire, sufletul omului năzuiește și la inspirația dumnezeiască. Ea este întrepătrunderea duhului omenesc cu Cel dumnezeiesc, în așa fel încât ceea ce se revelează să nu desfințeze modul omenesc de manifestare “spre desăvărșirea sfinților, la lucrul slujirii, la zidirea trupului Lui Hristos”. Spiritul Sfânt este “Spiritul Adevărului” (Ioan 16, 13), Care a grăit prin prooroci, pregătind lumea pentru primirea Mântuitorului. În acest fel Sfânta Scriptură, devine mărturia Spiritului prin Profeții și Apostolii ei. Citită în ambianță liturgică, ea stabilește o continuitate între apostoli, Sfinții Părinți și credincioși, ale căror suflete vibrează de lucrarea Mântuitorului, pregătită și prevestită încă din vremea Vechiului Testament de către Sfântul Spirit.

El, Sfântul Spirit, ne-a descoperit pe Hristos și ne unește cu El prin Sfintele Taine. El ne purifică, ne înnoiește și ne luminează continuu prin har. S-a spus că credința este primul act al prefacerii noastre de către Sfântul Spirit, într-un om nou. Botezul este moartea omului vechi în Iisus Hristos, ca să învieze omul cel nou împreună cu El .

În Biserică, din totdeauna creștinul a aflat plinătatea Adevărului descoperit prin cei trimiși de Spiritul Sfânt: “El a dat pe unii ca să fie și pe alții prooroci, pe alții binevestitori, pe alții păstori și învățători, spre desăvârșirea sfinților, la zidirea trupului lui Hristos” (Efeseni 4, 11-12). Biserica, trupul lui Hristos, e plină de “sfinți”, începatori sau desăvârșiți, adică de creștini, care au devenit prin botez membre ale acestui trup. Așa se schimbă trupul nostru în asemănarea slavei Sale și toți creștinii devin popor de împărați, adică stăpâni peste firea lor omenească, jertfitori duhovnicești și profeți ai Împărăției veșnice . Iar ierarhia care a primit harul sfințitor învață, înoiește și conduce necontenit Biserica în prezența și cu lucrarea Sfântului Spirit, astfel viața creștină devine viață în Hristos și în Spiritul Sfânt.

În concluzie, reamintim că, Spiritul Sfânt este Spirit de viață, El este temelia vieții Bisericii și a tuturor credincioșilor din care este alcătuită Biserica. Tot El învață dreapta credință, de la Cincizecime și până la a doua venire în slavă a Mântuitorului Hristos. De aceea Biserica însăși, învătând de la Spiritul, păstrează nealterată dreapta credință atâta vreme cât trăiește prin Spiritul. Spiritul Sfânt vădește adevărul lui Hristos, adevărul mântuitor. Acest adevăr și numai el constituie mărturisirea dreaptă, ortodoxă a Bisericii. Lipsa lui însemnă dezlipire de Spiritul, viață în rătăcire, oricât de savante ar fi unele formulări teologice contemporane, care evita reîmprospătarea cu adevărul Spiritului. Biserica păstrează neabătut legătura ei de viață cu Spiritul. De aceea ea propovăduiește pacea ca binecuvantare și dar al Spiritului, dar o pace plină de iubire față de semeni, față de toți oamenii din lume. Iar dorința de pace a tuturor oamenilor de bună credință din lume constituie un semn clar al lucrării Spiritului, ca Dumnezeu, în conștiințele oamenilor și în creație.

Este esențial aportul Spiritului Sfânt în formarea adevărului de credință a Bisericii Universale datorită faptului că fără ajutorul Lui, făgăduit de Mântuitorul Iisus Hristos, Biserica nu ar fi rezistat în fața asalturilor ereziarhilor vremurilor. “Nu vă voi lăsa pe voi singuri ” este o promisiune pe care Fiul Omului a făcut-o neamului omenesc pentru că El tia ca fara harismele Spiritului Sfant ei nu puteau sa isi păstreze adevărurile revelate.

Hristos a coborat în lume “la fix “ cum spunea marele Nae Ionescu în acea lume paganizată, demoralizată și lipsită de orice reper divin, dar mergând mai departe pe linia afirmației lui putem spune ca Spiritul Sfânt a venit în lume la momentul potrivit dar caracteristica cea mai importantă nu este neaparat venirea Lui ci mai cu seamă continuitatea Sa. În rugaciunea de invocare a Sfântului Spirit de la Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur se găsește o formulare minunată și anume “ Doamne Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Spirit apostolilor Tăi în ceasul al nouălea, pe Acela Bunule nu-L lua de la noi ci ni-l înnoiește nouă celor ce ne rugăm Ție “, această înnoire implică practic o preexistență , adică noi mărturisim că El exista “întru noi “ doar că îi cerem Tatălui să îl re-înoiască în noi, să îl facă lucrător în noi. Iar în άναμνεζίς euharistică cerem Lui Dumnezeu “trimite Doamne Spiritul Tău cel Sfânt peste noi și peste darurile ce sunt puse înainte” , ceea ce arată clar faptul că Spiritul Sfânt este invocat fără echivoc peste toată adunarea euharsitică și nu doar peste darurile puse înainte.

La Rusalii se prodoce o nouă creație. Spiritul Sfânt se coboară peste lumea ce se depărtase de spiritul „ Rusaliilor primordiale ” și încălzește din nou materia pervertită de păcat , dar care va fi ridicată la o dimensiune superioară față de prima creație. Aici Sfântul Spirit se pogoară nu numai peste „ lumea dezagregată ” prin cădere ci mai ales peste ființa apostolilor luminându-le rațiunea acestora ca ea să intre într-o legătură specială cu Rațiunea supremă pentru a putea să vestească lumii reapariția Împărăției lui Dumnezeu , dar de data aceasta superioară față de vechea împărăție. Spiritul cel Sfânt se pogoară peste apostoli, peste materia căzută sub forma unei Cincizecimi euharistice spirituale deosebite.

Vis-a-vis de problematica ignorării distincției dintre ființa harului Spiritului Sfânt și energiile divine în scolastica medievală care a ajuns apoi să fie responsabilă pentru întreaga criză actuală a civilizaței occidentale ( secularismul, tehnicismul ) generata de obiectivarea „esențialistă ”a lui Dumnezeu , a omului și a relațiilor lui cu cosmosul. Important este însă ca palamismul să nu fie folosit drept paravan pentru o ostilitate principală față de știința în genere , ori pentru un antioccidentalism generalizat. Din punct de vedere dogmatic, un discurs teologic cantonat exclusiv pe har și energiile necreate ( iradiație comunicabilă a ființei divine unice ) poate conduce – cum a observat părintele Florenski încă în 1914, și a dezvoltat Dorothea Wendebourg în 1980 într-o critică excesivă și unilaterală – la o eclipsare, în unirea „ energetică ” cu Dumnezeu , a rolului sfințitor al Persoanei Spiritului Sfânt și la o „ defuncționalizare ” a Persoanelor treimice. O sarcină a teologiei actuale ar fi , deci aceea de a evidenția mai clar caracterului personal al energiilor necreate, gândindu-le într-un context riguros trinitar, susține teologul Felmy.

Raportată la arhetipul ei treimic , sfințenia conferităde Spiritul Sfânt este atmosfera golită de grosime și întuneric și umplută cu transparență și lumină , ca roade ale iubirii ce caracterizează Sfânta Treime. Așa cum prin structură, ea este iubirea în care Tatăl se comunică Fiului și Spiritului Sfânt , iubirea nu rămâne închisă numai între pesoanele Sfintei Treimi, ci prin energiile divine necreate se comunică omului, făcându-i posibilă înțelegerea în parte a misterului divin și mai ales părtășia la iubirea din sânul Sfintei Treimi, ca model suprem al iubirii între oameni , și , în opinia mea, ca izvor nesecat al adevărului.

„Îl cunoaștem pe Dumnezeul nostru prin energiile Sale ” , scrie Sfântul Vasile cel Mare ( cca 330 – 379 ) , dar nu avem pretenția săne apropiem de Ființa Sa. Căci energiile Sale coboară până la noi , dar Ființa Îi rămâne neapropiată .

Biserica este dialogul Lui Dumnzeu cu credincioșii în Hristos prin Spiritul Sfânt.. Dialogul purtat înainte de Cuvântul de departe ajunge dialog intim prin Întruparea Fiulu lui Dumnezeu ca om și începe să se extindă în lumina Bisericii. Astfel Biserica este revelația supranaturală încheiată în Iisus Hristos , în eficința ei asupra noastră în cursul vremii, prin Spiritul Sfânt;este revelația supranaturală, ajunsă la deplinătatea ei intru Hristos, în acțiunea de extindere si de rodire deplină în cei ce cred. Biserica e Hristos unit în Spiritul Sfânt cu cei ce cred. Asupra cărora s-a extins și prin care se extinde actțunea Sa în atragerea lor . în dialogul cu ei , în procesul de asemănare cu El . Credincioșii, prin sensibilitatea produsă în ei de Spiritul Sfânt în Biserică, iau cunoștință de puterea lui Hristos în care e împlinită toată Revelația și iau cunoștință și de acțiunea acesteia în ei . Nu se descoperă însă o revelație nouă ci tot aceeași care era în Iisus Hristos.

Botezul crestin este o Taina Sfântă, iar nu un simbol, deoarece Mântuitorul a numit botezul "naștere de sus", în urma căruia omul se curateste de pacate si se sfinteste (Ioan, 3, 3-7). Sfântul apostol Pavel il numește "înnoirea vieții" (Rom., 6, 3-5), prin innoirea Sfantului Spirit (Tit, 3, 5). Apostolul Petru spune și mai lămurit că botezul este împărtășit spre iertarea pacatelor (Fapte, 2, 38) si ca nu este numai un simbol sau o spalare a trupului – cum li se pare unora – ci este o naștere adevărată. Botezul, zice el, "vă mântuiește astăzi si pe voi nu ca ștergere a necurăției trupului, ci ca deschiderea cugetului bun catre Dumnezeu" (I Petru, 3, 21).

Chiar și dacă nu ni s-ar spune, ar fi totusi de la sine inteles ca toate aceste urmari ale botezului nu se fac decat prin lucrarea Sfântului Spirit si, astfel, botezul nu este un simbol, ci o Taină, adică o lucrare pe care o face Dumnezeu asupra noastră, prin apa sfințită.

După învățătura creștină taina mirungerii stă în strânsă legătură cu botezul, cu care se oficiază împreună, urmând imediat dupa afundarea în apă a celui botezat. Ea împărtășește noului botezat harul Sfântului Spirit pentru creșterea și întărirea sa duhovnicească. De aceea, ea se numește de unii Sfinti Părinți: pecete, întărire, perfecțiune.

Deci, ea este acea taină prin care ungându-se noul botezat, cu sfântul Mir la membrele principale ale corpului și prin rostirea cuvintelor <<pecetea Darului Sfântului Spirit>>, se pogoară peste el harul Sfântului Spirit și se actualizează harurile botezului, întărindu-se și crescând în el puterile sale duhovnicești.

Instituirea tainei de către Domnul Hristos nu se arată în mod expres în Noul Testament. Însă, ea se administrează după exemplul și asemănarea Mântuitorului însuși. El a fost Unsul prin excelență cu Sfântul Spirit ipostatic, precum Însuși a mărturisit-o: <<Spiritul Domnului este peste Mine pentru că M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cel cu inima zdrobită…>> (Luca IV, 16). A fost uns cu Spiritul spre slujirea și activitatea Sa, precum afirmă Sfântul Petru: <<Că L-a uns Dumnezeu cu Spiritul Sfânt și cu putere făcând bine și vindecând pe toți cei asupriți de diavolul>> (Fapte X, 38). A fost Unsul prin excelență, după cum în Vechiul Testament erau unși proorocii, arhiereii și împărații. Căci în adevăr, Domnul Hristos a îndeplinit misiunea de : profet, arhiereu si împărat.

Importanța Botezului pentru viața creștină ne-o arată diferitele numiri care i se dau în Sfânta Scriptura și Sfânta Traditie: apa sfințitoare, renaștere, sfințire, baia nasterii celei de a doua, baie mântuitoare, Taina nașterii de sus etc. Prin Botez se face începutul mântuirii subiective a creștinului, deoarece prin el cel botezat primește și harul celor trei virtuti teologice: credința, nădejdea și dragostea, prin care creștinul se ridică la viața suprafirească în Hristos.

În același timp însă, Botezul ne face și mădulare ale trupului tainic al lui Hristos, care este Biserica, încadrându-ne în marea comunitate a poporului lui Dumnezeu: <<Căci după cum trupul unul este și are mădulare multe și toate mădularele unui trup, deși sunt multe, sunt un trup, așa și Hristos. Pentru că într-un Spirit ne-am botezat noi toți…>> conform I Cor. 11, 12-13 .

Se poate deci spune ca Botezul este Taina renașterii noastre spirituale, care din punct de vedere moral înseamnă începutul unei noi vieți: viața în Hristos, noi devenind fii ai lui Dumnezeu după har, dar în același timp și mădulare ale trupului tainic al lui Hristos, care este Biserica. El este cea dintâi Taina a unificării sau a unității creștinilor în Hristos.

Botezul este Taina răstignirii și îngropării noastre împreună cu Hristos. Dar dacă prin Botez am murit păcatului, ne revine datoria ca după Botez să umblăm <<întru înnoirea vieții>> (Rom. 6, 4). De aceea Sfântul Apostol Pavel ne dă îndemnul tuturor celor botezați: <<Așa și voi socotiți-vă a fi morți păcatului și vii pentru Dumnezeu, în Iisus Hristos Domnul nostru>> (Rom. 6, 11).

Sfântul Botez este prima Taină, prin care ne împărtășim de harul dumnezeiesc și prima Taină, care împlinește aspirația și credința noastră, inscriindu-ne pe orbita din centrul căreia stă Hristos, a cărui forță centripetă se manifestă în toate Tainele, dar mai ales în Taina Sfintei Împărtășanii în care pe măsura comuniunii noastre cu Mântuitorul Hristos vom simți că nu mai trăim noi, ci Hristos trăiește în noi (Gal. II, 20); ca nouă a viețui este Hristos (Filip. I, 21). Sau tot așa de bine pentru a ilustra acest fapt mai intutiv, noi înșine trăim în Hristos, suntem asimilați Lui, suntem asimilați trupului Său tainic.

Acțiunea harului, revărsat prin taina Botezului asupra sufletului credinciosului, este pregnant ilustrată de cuvintele Sfântului Diadoh al Foticeii: <<Eu însă am înțeles din dumnezeieștile Scripturi și din însăși simțirea minții ca, înainte de sfântul Botez, harul îndeamna sufletul din afara spre cele bune, iar satana foiește în adâncurile lui, încercând sa stavilească toate ieșirile dinspre dreapta ale minții. Dar din ceasul în care ne renaștem, diavolul este scos afară, iar harul intră înăuntru. Ca urmare, aflăm că precum odinioară stăpânea rătăcirea asupra sufletului și după aceea ca și mai inainte, ba de multe ori chiar și mai rău. Dar nu ca unul ce se află de fața împreună cu harul, ci învăluind, prin mustul trupului, mintea ca într-un fum, în dulceața poftelor neraționale>> .

Harul dăruit prin botez infuzează credinciosului o putere, care dă un puternic impuls strădanilor lui, pentru dezvoltarea credinței sale spre cunoașterea tot mai deplină a voii lui Dumnezeu și a împlinirii ei. Sfântul Vasile cel Mare descrie astfel legătura care există între credință și botez și raportul de interdependență, care le unește atât de strâns, încât faptul credinței determină împlinirea actului botezului, iar actul botezului desăvârșește faptul credinței, pe o noua treaptă de existență: <<cu adevărat credința și botezul, aceste două mijloace ale mântuirii, sunt legate unul cu celălalt și indivizibile. Căci dacă credința primește din botez desăvârșirea sa, botezul se fondează pe credintă; și unul și celălalt prin același nume se desăvârșesc; cum se crede în Tatăl și Fiul și în Sfântul Spirit, la fel se botează în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Spirit; mărturisirea credinței, care duce la mântuire vine mai întâi, dar botezul, pecetea sentimentului nostru, urmează îndeaproape>>> ..

Botezul este prima chemare către viața în Hristos și primul ajutor în urcușul duhovnicesc pe care omul îl poate realiza doar prin împărtășirea cu Sfântul Spirit și prin raportarea întregii sale vieți la adevărul Evangheliei pe care o poate realiza doar prin împreună lucrarea cu Spiritul Sfânt pe care noi îl chemăm la începutul fiecărei slujbe „de a veni și a se sălașlui întru noi ” sau poate între noi căci astfel vom putea să fim creștini adevărați trăitori ai botezului prin Spiritul .

Despre prezența reală a Mântuitorului Iisus Hristos în celebrarea euharistică prin Spiritul Sfânt, vorbește foarte clar încă în secolul XI Nichita Stithatul într-o polemică împotriva celor care foloseau în cult pâinea nedospită spunând : „ Spiritul Sfânt a rămas atunci viu în Trupul Său îndumnezeit. Iar atunci când Îl mâncăm în pâinea prefăcută prin puterea Spiritului în Trupul Lui Hristos, trăim în El, căci măncăm Trupul viu și îndumnezeit al Lui Hristos. Și tot așa , atunci când bem sângele Său viu și cald împreună cu apa care a izvorât din rana Sa, noi suntem spălați de toate păcatele noastre și plini cu Spiritul Care este cald. Căci , cum vedeți este un potir din care noi bem acest sânge cald așa cum a țâșnit din Domnul. Pentru că din Trupul lui Hristos rămas cald și viu prin lucrarea Spiritului Sfânt a izvorât pentru noi apă și sânge. Acest lucru e cu neputință pentru cei care mănâncă pâine nedospită ” , așadar Spiritul Sfânt e prezent în trupul Lui Hristos atât pe cruce cât și în momentul jertfei comemorative duminicale de pe masa Sfântului Altar, pogorându-se peste pâinea dospită și peste vin și prefăcându-le prin mâna preotului în insuși Trupul și Sângele Domnului.

În cartea sa „ Despre viața în Hristos” , Sfântul Nicolae Cabasila care a trăit în secolul XIV afirma că în ritul „căldurii” trebuie să vedem pogorârea Spiritului Sfânt asupra Bisericii, ceea ce reiese , în opinia lui din însăși formula rostită în timpil turnării ei.

Trebuie deci să reținem caracterul de plenitudine reciprocă a prezenței Spiritului la Hristos și a ființei lui Hristos în Spiritul. Această in-erență ( indwelling ) reciprocă nu se poate reduce și nici exprima prin categorii de cauzalitate, căci, dacă Iisus trăiește în Spiritul , prin Spiritul, pentru Spiritul, Spiritul la rândul Său trăiește în Hristos , prin El, din El , pentru El , afirmă teologul francez de origine rusă Boris Bobrinskoy.

Așadar Spiritul Sfânt, în concepția Sfântului Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, este cea de-a treia persoana a Preasfintei Treimi, Sfințitorul vieților noastre și al întregului Cosmos. Raportul de familiaritate cu Dumnezeu a oamenilor se dă prin Spiritul Sfânt care strigă în inimile nostre ˶ Avva, Părinte ˝ .

Sfântul Apostol Pavel spune că darurile Spiritului sunt multe, dar Spiritul este Unul (I Corinteni 12, 3). Pe de o parte, darurile Spiritului sunt felurite, fiindcă unuia i se dă cuvântul cunoștinței, iar altuia darurile vindecărilor; unuia i se dă darul facerii de minuni, iar altuia darul proorociei (I Corinteni 12, 9, 10, 11). Sau cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dintre darurile duhovnicești unele sunt nevăzute și se sesizează numai cu credința; altele se arată și prin semne sensibile, spre încredințarea celor necredincioși”, în dar e implicită nu numai lucrarea Spiritului Sfânt, ci și un act de împropriere a lui din partea omului. Darul nu e numai o lucrare a Spiritului, ci și rezultatul colaborării omului cu Spiritul. Când un dar sporește în mod deosebit devine harismă. Pe de altă parte însă, Spiritul este Unul, iar aceasta ca să le țină pe toate împreună și să edifice Biserica ca Trup al lui Hristos. Sfântul Vasile cel Mare subliniază că: „Spiritul ține legate între ele mădularele prin darurile care se intercondiționează. Toate mădularele înzestrate cu daruri diferite completează corpul lui Hristos și țin unitatea Spiritului, iar prin aceasta își transmit unii altora bunătățile acestor daruri care sunt necesare tuturor, făcându-i să se bucure de toate darurile.”. În general, toți membrii Bisericii care își întăresc credința prin virtuți ajung să posede daruri deosebite, prin care se fac de folos unii altora și întăresc unitatea Bisericii. Spiritul Sfânt este Spiritul comuniunii, fiindcă este întreg în fiecare parte și întreg în toate părțile, ca să ne țină pe toți în Hristos, și prin Hristos să fim ai Tatălui. în Hristos, Spiritul Sfânt nu este numai factor de diversitate, ci și factor de unitate. A atribui unitatea lui Hristos, și diversitatea Spiritului înseamnă a profesa separația dintre Hristos și Spiritul Sfânt. Legătura indisolubilă dintre Hristos și Spiritul Sfânt afirmă atât identitatea și contribuția specifică a fiecărui credincios în parte în Biserică, cât și contribuția tuturor credincioșilor la edificarea Bisericii ca trup al Domnului, potrivit darurilor primite de la Spiritul Sfânt.

Apostolul Pavel vorbește încă și despre mântuirea personală nu numai ca viață nouă în Hristos, ci și ca dreptate. În acest caz nu este vorba despre dreptatea legalistă a Vechiului Testament, întemeiată pe o Lege care rămânea exterioară omului, ci pe dreptatea lui Dumnezeu, care devine interioară credinciosului, tot ca viață nouă în Hristos, prin Spiritul Său. „Iar dacă Hristos este în voi, trupul e mort pentru păcate; iar Spiritul, viață pentru dreptate. Iar dacă Spiritul Celui ce a înviat pe Hristos din morți locuiește în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morți va face vii și trupurile voastre muritoare, prin Spiritul Său care locuiește întru voi.” (Romani 8, 10-11). Trupul nostru este mort față de pornirile spre păcat, dar tocmai prin aceasta este viu pentru simțirile curate, prin puterea Spiritului lui Hristos, Cel mort și înviat, Care locuiește în noi. Spiritul propriu al credinciosului este mișcat de Spiritul dreptății lui Dumnezeu, căreia îi dă un sens bogat și plenar, un sens de viață nouă, care își are izvorul în Hristos, Cel ce se află în noi și ne dă această viață prin Spiritul Lui, cerând însă și efortul nostru. Cel ce a primit harul lui Hristos nu mai trebuie să-și lase „mădularele roabe ale necurăției și fărădelegii, ci trebuie să le facă roabe ale dreptății, spre sfințire” (Romani 6,19). Dacă cel ce-și normează viața printr-o lege duce o existență individualistă, raportată la o normă impersonală, a cărei împlinire depinde de el însuși, cel ce are pe Hristos în el, îl are pe Acesta ca normă vie și ca izvor de putere, și de aceea poate trăi o viață de comuniune cu Hristos din puterea lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel dă dreptății de la Dumnezeu un sens bogat, plenar, un sens de viață nouă, care își are izvorul în Hristos Cel ce Se află acum în noi și ne dă această viață prin Spiritului Lui, cerând însă și efortul nostru. Este adevărat că Hristos S-a făcut dreptate pentru noi, dar nu este vorba de o dreptate exterioară și individuală, ci de una interioară și de comuniune, căci El ne dă puterea să fim drepți după asemănarea Lui. Dreptatea adusă de Hristos înseamnă o viață nouă interioară, în vederea transfigurării omului în Hristos, nu o simplă îndreptare exterioară.

Dacă dimensiunea ontologică pune în evidență renașterea duhovnicească a omului spre viața nouă în Hristos, dimensiunea psihologică subliniază rolul voinței în urmarea lui Hristos de către credincios. Nu poți urma lui Hristos cu adevărat dacă nu te lepezi de propriul tău egoism. Mântuitorul însuși a spus că: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).

CONCLUZII

Vis-a-vis de problematica ignorării distincției dintre ființa harului Spiritului Sfânt și energiile divine în scolastica medievală care a ajuns apoi să fie resonsabilă pentru întreaga criză actuală a civilizaței occidentale ( secularismul, tehnicismul ) generata de obiectivarea „esențialistă ”a lui Dumnezeu , a omului și a relațiilor lui cu cosmosul. Important este însă ca palamismul să nu fie folosit drept paravan pentru o ostilitate principală față de știința în genere , ori pentru un antioccidentalism generalizat. Din punct de vedere dogmatic, un discurs teologic cantonat exclusiv pe har și energiile necreate ( iradiație comunicabilă a ființei divine unice ) poate conduce – cum a observat părintele Florenski încă în 1914, și a dezvoltat Dorothea Wendebourg în 1980 într-o critică excesivă și unilaterală – la o eclipsare, în unirea „ energetică ” cu Dumnezeu , a rolului sfințitor al Persoanei Spiritului Sfânt și la o „ defuncționalizare ” a Persoanelor treimice. O sarcină a teologiei actuale ar fi , deci aceea de a evidenția mai clar caracterului personal al energiilor necreate, gândindu-le într-un context riguros trinitar, susține teologul Felmy.

Raportată la arhetipul ei treimic , sfințenia conferităde Spiritul Sfânt este atmosfera golită de grosime și întuneric și umplută cu transparență și lumină , ca roade ale iubirii ce caracterizează Sfânta Treime. Așa cum prin structură, ea este iubirea în care Tatăl se comunică Fiului și Spiritului Sfânt , iubirea nu rămâne închisă numai între pesoanele Sfintei Treimi, ci prin energiile divine necreate se comunică omului, făcându-i posibilă înțelegerea în parte a misterului divin și mai ales părtășia la iubirea din sânul Sfintei Treimi, ca model suprem al iubirii între oameni , și , în opinia mea, ca izvor nesecat al adevărului.

„Îl cunoaștem pe Dumnezeul nostru prin energiile Sale ” , scrie Sfântul Vasile cel Mare ( cca 330 – 379 ) , dar nu avem pretenția săne apropiem de Ființa Sa. Căci energiile Sale coboară până la noi , dar Ființa Îi rămâne neapropiată .

Biserica este dialogul Lui Dumnzeu cu credincioșii în Hristos prin Spiritul Sfânt.. Dialogul purtat înainte de Cuvântul de departe ajunge dialog intim prin Întruparea Fiulu lui Dumnezeu ca om și începe să se extindă în lumina Bisericii. Astfel Biserica este revelația supranaturală încheiată în Iisus Hristos , în eficința ei asupra noastră în cursul vremii, prin Spiritul Sfânt;este revelația supranaturală, ajunsă la deplinătatea ei intru Hristos, în acțiunea de extindere si de rodire deplină în cei ce cred. Biserica e Hristos unit în Spiritul Sfânt cu cei ce cred. Asupra cărora s-a extins și prin care se extinde actțunea Sa în atragerea lor . în dialogul cu ei , în procesul de asemănare cu El . Credincioșii, prin sensibilitatea produsă în ei de Spiritul Sfânt în Blserică, iau cunoștință de puterea lui Hristos în care e împlinită toată Revelația și iau cunoștință și de acțiunea acesteia în ei . Nu se descoperă însăo revelație nouă ci tot aceeași care era în Iisus Hristos.

Opera Spiritului Sfânt în formarea și fundamentarea adevărurilor de credință e de netăgăduit și de aceea trebuie să învățăm să apreciem tezaurul inestimabil al creștinătății și să îl propovăduim pe mai departe tuturor, cu ajutorul , cu paza și cu inspirația PreaSfântului și de viață Facătorului Spirit Sfânt.

Așadar Spiritul Sfânt nu poate fi văzut abstract de lucrarea Sa în Biserică ci doar în strânsă legătura cu ea , fiind izvorul adevărurilor ei fundamentale și garantul păstrării lor pe mai departe în sânul ei. Spiritul Adevărului așa cum este de cele mai multe ori numit este Spiritul care a dat viață adevărurilor de credință ale Bisericii prn excelență și care a „ învățat ” tot adevărul . Este „ Principiul ” fără de care Biserica nu ar fi putut dăinui de-a lungul secolelor în fața atacurilor ereziilor sau ale necreștinilor.

Atunci când vorbim despre lucrările Sfântului Spirit în viața noastră trebuie să vedem mereu în vedere și relația ce există între om și harul Sfântului Spirit. De aceea revenim aici spunând că harul Sfântului Spirit este necesar omului pentru mântuire din mai multe puncte de vedere. Mai întâi, harul este necesar chiar de la începutul procesului de mântuire, fiindcă nimeni nu poate intra în comuniune cu Dumnezeu fără ajutorul Lui. De aceea, Mântuitorul Însuși a spus că: „Nimeni nu poate veni la Mine de nu-1 va trage Tatăl, Cel ce M-a trimis pe Mine.” (Ioan 6, 44). Harul este mijlocul prin care Dumnezeu coboară la om pentru ca omul să se înalțe la Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE