Influenta Factorilor Climatici Asupra Agriculturii din Dobrogea

CUPRINS

INTRODUCERE

Capitolul 1 FACTORII GENERATORI AI CLIMEI

Clima și climatul

Direcții și metode de cercetare în climatologie

Climatologia agricolă și [NUME_REDACTAT] radiativ-calorice

Capitolul 2 FACTORII MODIFICATORI AI CLIMEI

2.1. Factorii fizico-geografici

2.2. Caracteristicile principalelor elemente climatice

2.2.1. Temperatura aerului

2.2.2. Umezeala aerului

2.2.3. Nebulozitatea

2.2.4. Durata de strălucire a Soarelui

2.2.5. Precipiatii atmosferice

2.2.6. [NUME_REDACTAT] 3 STUDIU DE CAZ – INFLUENȚA FACTORILOR CLIMATICI ASUPRA AGRICULTURII DIN DOBROGEA

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

CUPRINS

INTRODUCERE

Capitolul 1 FACTORII GENERATORI AI CLIMEI

Clima și climatul

Direcții și metode de cercetare în climatologie

Climatologia agricolă și [NUME_REDACTAT] radiativ-calorice

Capitolul 2 FACTORII MODIFICATORI AI CLIMEI

2.1. Factorii fizico-geografici

2.2. Caracteristicile principalelor elemente climatice

2.2.1. Temperatura aerului

2.2.2. Umezeala aerului

2.2.3. Nebulozitatea

2.2.4. Durata de strălucire a Soarelui

2.2.5. Precipiatii atmosferice

2.2.6. [NUME_REDACTAT] 3 STUDIU DE CAZ – INFLUENȚA FACTORILOR CLIMATICI ASUPRA AGRICULTURII DIN DOBROGEA

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

Capitolul 1 FACTORII GENERATORI AI CLIMEI

1.1. Clima și climatul

Clima reprezintă „sinteza condițiilor de vreme dintr-o anumită zonă, caracterizate de șiruri lungi de date referitoare la variabilele atmosferei din zona respectivă”([NUME_REDACTAT] Organisation). Perioada climatologică standard este de minim 30 de ani, însă se consideră de către oamneii de știință că această perioadă ar trebui să fie mai mare, pentru a putea caracteriza ansamblul condițiilor climatice intr-n mod cât mai corect. Dar cu ,,cât șirurile de date meteorologice prelucrate și analizate prin metode și modele statistice și deterministe sunt mai lungi, cu atât valorile mediate ale acestora și rezultatele obținute sunt mai reprezentative și caracterizează, cu un grad de fidelitate ridicat, regimul climatic al unei regiuni geografice.”(Rodica Povarǎ, 2004, pg. 14).

Datorită faptului că nu se face deosebirea clară dintre climă și climat, considerăm necesară precizarea sensului acestor două noțiuni. Astfel, ,,clima reprezintă ansamblul elementelor meteorologice mediate pe o perioadă de timp cât mai lungă (geologică, preistorică, istorică) și pe o suprafață cât mai mare (glob, emisfere).” (Rodica Povarǎ, 2004, pg. 14).

Factorul genetic principal al climei îl reprezintă factorul astronomic determinat de sfericitatea planetei, mișcările Pământului în funcție de gradul de apropiere sau depărtare de Soare, înclinarea axei terestre pe planul eclipticei, care condiționează factorul radiativ determinat de diferite unghiuri de incidență ale razelor solare care determină repartiția inegală a energiei radiante pe suprafața terestră, concretizată prin latitudinea geografică de care depinde înălțimea Soarelui, lungimea zilelor și nopților, deci bilanțul radiativ-caloric al suprafeței terestre.

După cantitatea de căldură primită de către Pământ de la Soare putem vorbi de zone de climă: caldă, temperată și rece. În cadrul acestor zone de climă întâlnim mai multe tipuri de climat, ce sunt determinate în mod direct de factorii fizico-geografici și de cei dinamici.

Acțiunea factorilor generatori și a celor modificatori ai climei duc la apariția pe întreaga suprafața a Pământului a mai multor tipuri de climat cu caracteristici diferite ce sunt influențate de natura suprafeței de uscat și apă, de poziția geografică a regiunii respective, de circulația aerului, de prezența diferitelor forme majore de relief.

Tipurile de climat sunt: climatul tropical umed și uscat, climatul mediteranean, climatul temperat oceanic, climatul temperat de stepă, climatul zăpezilor permanente etc.

1.2. Direcții și metode de cercetare în climatologie

În climatologie se utilizează pentru realizarea oricărui studiu de sinteză o bază de date sau un fond de date meteorologice pe termen lung (arhiva climatologică), în care sunt cuantificate observațiile asupra variabilelor meteorologice (temperatură, precipitații, umiditate, presiune, vânt etc.) de la toate stațiile reprezentative ale unui anumit teritoriu geografic, începând cu anul de înființare a fiecărei stații meteorologice.

În climatologie, investigarea climei și climatelor se realizează pe două direcții principale: cercetare fundamentală și cercetare aplicativă.

,,Cercetarea fundamentală presupune cercetarea proceselor climatologice la nivel macro, mezo- și microclimat și cercetarea sistemului climatic și a circulației generale în scopul fundamentării științifice a unor metodologii de prelucrare și interpretare a datelor, creării de modele matematice necesare elaborării prognozelor, emiterii de teorii, ipoteze, scenarii climatice, care ulterior pot fi folosite în activitatea de cercetare aplicativă” (Rodica Povarǎ, 2004, pg. 14).

Cercetarea aplicativă face referire la analiza științifică a datelor climatologice, în scopul folosirii lor în diferite domenii de activitate practică: industrie, agricultură, silvicultură, transpor-turi, construcții, telecomunicații, ingineria mediului, medicină, turism, asistență socială etc.

Climatologia agricolă sau [NUME_REDACTAT] agricolă sau Agroclimatologia studiază gradul de favorabilitate a potențialului climatic al unei regiuni geografice, țări etc., pentru diferite culturi agricole, în funcție de cerințele lor bioclimatice.

Agroclimatologia, reprezintă o știință relativ nouă care a dezvoltat o necesitate de relația intrinsecă între agricultură și fenomenele și procesele climatice. Vremea nu reprezintă singurul factor a cărui influentă se face simțită în agricultură, este adevărat că se supune unor variații mai abrupte în timp si din acest motiv efectele ei sunt mai vizibile pe termen scurt.

Adevărul este ca în câteva săptămâni și chiar zile, timpul poate fi un factor important de risc ce poate duce, uneori, în mod inevitabil, la pierderea substanțiala sau totală a culturilor.

Obiectivele agroclimatologiei. Climatologia agricolă are un dublu scop și anume:

a) în domeniul cercetării, are scopul de a aprofunda cunoașterea relațiilor dintre clima și stabilirea activităților, privitoare atât la culturile agricole cât și la metodele și tehnicile folosite.

b) în partea de aplicat, aceasta trebuie să furnizeze baza științifică necesară pentru a optimiza luarea deciziilor în planificarea agricolă. În acest sens, informația este transmisă în două direcții interconectate: fermieri, pe termen scurt și pe termen mediu; la responsabili de management agricol, agențiile de mediu și de cursă lungă.

[NUME_REDACTAT] (1980) ne indica trei niveluri de implicații agroclimatice în:

a) fermierii individuali:

– se implica mai mult în alegerea potrivită a culturilor, echipamentelor și tehnicilor;

– adaptează practicile agricole la caracteristicile climatice locale;

– se implica în prevenirea bolilor;

– exploatarea economică a perioadelor favorabile, prin reducerea pierderilor datorate factorilor meteorologici sau condițiilor nefavorabile;

– productivitate crescută pe fiecare exploatație și obținerea unui recolte de calitate superioară;

– reducerea forței de muncă prin eliminarea muncii inutile.

b) O scară regională și națională, contribuind la:

– o evaluare obiectivă a potențialului agricol;

– programe de dezvoltare orientate spre producția agricolă;

– selectiea tehnicilor agricole în funcție de caracteristicile zonei climatice, având în vedere frecvență și durata perioadelor ale anului agricol care sunt favorabile pentru diferitele faze ale activitate agricole;

– optimiza și gestiunea resurselor de apă;

– ajustarea producției pentru a asigura o aprovizionare pe o piață uniformă, nivelarea fluctuațiilor de preț;

– facilitarea industriei alimentare, prin aprovizionare.

c) Planificare de dezvoltare:

– în plus fată de toate cele de mai sus, este necesar de menționat că desfășurarea anumitor activități legate de dezvoltarea rurală sunt în măsură să modifice climatul local. Ar putea fi foarte util pentru a determina cantitatea acestor schimbări precum și impactul lor asupra productivității.

În toate aceste cazuri, disponibilitatea datelor agroclimatice reprezintă un instrument pentru a asigura planificarea eficientă a culturilor, minimizarea riscurilor și maximizarea valorii și calitatea culturilor.

Când vorbim de intervenții pe termen scurt, ne referim la aplicarea unui tratament fitosanitar sau lupta cu un îngheț la un moment dat, prognoza meteo este utilă. Dar în cazul unei acțiuni pe termen lung, cum ar fi selectarea sau punerea în aplicare a infrastructurii de cultură prin irigare, informațiile agroclimatice trebuie să se bazeze pe analiza frecventei proceselor și a elementelor climatice.

Abordarea aleasă trebuie să permită adaptarea sistemelor de producție de condițiile meteorologice locale. O agricultură armonioasă cu mediul duce la obține unor recolte regulate și de calitate.

Analiza agroclimatica poate fi luată ca un criteriu de obiective și intervenții de luare a deciziilor pe termen atât de scurt și lung.

Instrumente de planificare:

1. Crearea unei baze de date agroclimatice.

2. Probabilitate și analiza frecventei fenomenelor meteorologice ca bază pentru plani-ficare.

3. Înțelegerea nevoilor de apă ale culturilor.

4. Prevenirea riscurilor semnificative climatice.

Pentru a putea stabili expresiile cantitative referitoare la creșterea și dezvoltarea culturilor în fiecare etapă fenologice și de productivitate climatică este necesar să se analizeze elementele acestora, precum și variabilitatea lor și frecvența de apariție.

Pentru a efectua această primă etapă este necesară să creăm o bază de date, în mare parte furnizate de către Institutul de Meteorologie. Dar, în general, colectarea, finalizarea și filtrarea seturilor de date, în scopul de a le face operaționale, de multe ori de lungă durată și neprofitabile, reprezintă totuși un studiu destul de aprofundat.

Măsurătorile sunt necesare pentru a obține următorii parametri vreme:

-temperatura aerului;

-indicele termic;

-umiditatea;

-viteza și direcția vântului;

-solul (evapotranspirația și echilibrul de apă).

În funcție de cerințele climatice de culturi de-a lungul diferitelor stadii de muncă de dezvoltare vor fi necesare pe o scară de date zilnică, săptămânala sau lunar. Pentru unele activități agricole ar trebui să fie analizate în funcție de anotimp, mediu de creștere, intervale care corespund anumitor perioade fenologice sau faze critice ce corespund anumitor activități agricole.

Procesele radiativ-calorice

Procesele radiativ-calorice reprezintă totalitatea fluxurilor de radiații ce străbat atmosfera, a schimburilor și transformărilor energiei radiante a Soarelui în energie calorică de către suprafața activă terestră, distribuite ascendent (încălzirea și răcirea aerului atmosferic, în special a celui troposferic) și descendent (încălzirea și răcirea solului).

Sursă generatoare esențială a climei geosistemului este reprezentată de radiația solară, în timp ce radiația atmosferică și cea terestră au o pondere mai mică, uneori neînsemnată, și care sunt tot un rezultat al sursei principale, Soarele. Energia totală emisă de către Soare este de 6,15 kw/cm², iar energia solară recepționată de suprafața terestră într-o zi și jumătate reprezintă întreaga cantitate de energie produsă în toate centralele electrice de pe glob în timp de un an (Măhăra, 2001).

Fluxurile de energie radiantă solară ce traversează atmosfera pot fi ,,sub formă de unde electromagnetice sau termice, care alcătuiesc spectrul solar (radiativ sau electromagnetic), corpusculare și cosmice, a căror importanță în meteorologie și climatologie este infimă, comparativ cu a primelor. Undele electromagnetice sunt caracterizate prin lungime de undă și frecvență, mecanica cuantică asociindu-le particule numite fotoni” (Rodica Povarǎ, 2004, pg. 38).

,,Din cantitatea totală de radiații din atmosferă (emise de sistemul Soare-Pământ- Atmosferă), 99% sunt situate în zona spectrului electromagnetic, cu lungimi de undă (λ) cuprinse între 0,17μ și 80-100μ, aparținând celor trei domenii principale: ultraviolete, vizibile și infraroșii, și numai 1% aparțin microundelor și undelor radio (la extremitatea energetică inferioară) și radiațiilor Röentgen (x și gamma), la cea superioară. Din acest spectru radiativ, importanța cea mai mare în geneză climei o au radiațiile vizibile (luminoase), care ocupă 44% împreună cu cele infraroșii (calorice) cu 48 (fig.1)” (Rodica Povarǎ, 2004, pg. 38).

Fig. 1. Repartiția energiei în spectrul solar

Sursă: Stoica, Cristea, 1971

Radiația solară se modifică din punct de vedere spectral datorită înălțimii Soarelui deasupra orizontului: la 90°, ponderea cea mai mare revine radiației vizibile (46%) și celei infraroșii (50%), ultavioletele ocupând numai 4%, iar la 0,5° predomină radiația infraroșie (72%), cea ultravioletă lipsind.

,,Fluxurile radiative cu direcția Soare → Pământ sunt radiații de undă scurtă și cuprind: radiația solară directă, radiația difuză, radiația globală și radiația reflectată, iar cele cu direcția Pământ → Atmosferă sunt considerate de undă lungă și cuprind: radiația terestră, radiația atmosferei și radiația efectivă. Ca urmare a existenței celor două tipuri de fluxuri direcționate diferit, se creează un bilanț radiativ-caloric al sistemului Soare-Pământ-Atmosferă, prin care se exprimă diferența dintre energia primită și cedată, dintre aportul și consumul de căldură la suprafața terestră” (Rodica Povarǎ, 2004, pg. 39).

Cunoașterea ,,caracteristicilor și legităților conform cărora se realizează repartiția geografică a principalelor componente ale bilanțului radiativ-caloric pe suprafața terestră este deosebit de importantă în climatologie, dar și pentru alte discipline ale geografiei fizice și ale științelor umane și economice. Climatologul rus M. I. Budîko a alcătuit o serie de hărți cu distribuția radiației totale (globale), a bilanțului radiativ al suprafeței terestre, a cantității de căldură consumată în procesul evaporării apei și a fluxului caloric turbulent” (Rodica Povarǎ, 2004, pg. 40).

În valori medii, ,,radiația totală anuală prezintă un minimum (60 kcal/cm/an) în regiunile polare și un maximum (>220 kcal/cm/an) în cele tropicale, fiind mai bine reprezentată la latitudini medii și înalte. Între cele două tropice, repartiția suferă modificări importante, îndeosebi în zona brâurilor de anticicloni subtropicali, unde apar valori de până la 220 kcal/cm²/an în regiunile deșertice din Africa, [NUME_REDACTAT] etc., cu nebulozitate redusă, și scăzute sensibil în zona ecuatorială, datorită nebulozității ridicate. Aceeași scădere a radiației globale se manifestă și în regiunile musonice din cauza variației sezoniere a regimului nebulozității (Asia de Sud-Est) și în cele cu ciclogeneză accentuată (nordul [NUME_REDACTAT] și Atlantic)” (Rodica Povarǎ, 2004, pg.41).

În cursul celor două luni caracteristice ale anului (decembrie și iunie, la solstițiile de iarnă și vară), ,,repartiția intensității radiației totale suferă modificări teritoriale, în emisfera sudică în decembrie și în emisfera nordică în iunie, o zonalitate clară apărând în emisfera nordică în luna decembrie și în emisfera sudică în luna iunie. În luna decembrie, sumele medii cresc în regiunile aride și semiaride din emisfera sudică (Kalahari, Australia centrală etc.), până la valori de 18-20 kcal/cm, cele mai ridicate (20-25 kcal/cm) înregistrându-se în Antarctida, datorită predominării regimului anticiclonic cu nebulozitate redusă. În emisfera nordică, este prezentă o zonalitate evidentă, valorile scăzând treptat către [NUME_REDACTAT]. În luna iunie, este caracteristică lipsa zonalității în emisfera nordică, până aproape de tropicul de sud, aceasta fiind evidentă însă în emisfera sudică, la sud de tropicul Capricornului, unde predomină suprafețe mari de apă. Cele mai mari valori (>22 kcal/cm) sunt specifice deșerturilor din emisfera nordică (Africa, Arabia etc), sumele lunare oscilează între 16 și 14 kcal/cm la latitudinile medii și scad până la 12 kcal/cm, în apropierea ecuatorului și pe țărmurile estice ale Asiei” (Rodica Povarǎ, 2004, pg. 41).

Pentru a se cunoaște mai bine ,,potențialul caloric al fiecărei regiuni, trebuie analizată repartiția geografică a bilanțului radiativ. La aceleași latitudini, întotdeauna, bilanțul radiativ al oceanelor este mult mai ridicat, în valori medii anuale (120-140 kcal/cm/an), decât al continentelor (80-60 kcal/cm/an), unde este mai mare în regiunile umede și mai mic în cele uscate. Repartizat pe luni, în iunie apar cele mai crescute sume pe suprafețele oceanice din zona tropicală a emisferei nordice (12-14 kcal/cm), iar pe continente aceste sume scad la 8-6 kcal/cm, în Mexic, Sahara, Arabia, iar în decembrie este pozitiv între [NUME_REDACTAT] și paralela de 40° N și negativ între această și [NUME_REDACTAT]” (Rodica Povarǎ, 2004, pg. 45).

Zonalitatea este bine evidențiată în luna iunie pe suprafețele oceanice din emisfera sudică, iar în luna decembrie, tot pe acestea, dar în emisfera nordică.

,,Căldura rezultată din bilanțul radiativ al suprafeței terestre este consumată în trei procese importante: încălzirea aerului prin amestec turbulent, evaporarea apei și încălzirea straturilor profunde ale solului (al cărei rol este neglijabil).

Suprafețele continentale și cele oceanice (cu excepția Antarctidei, Groenlandei și a unor porțiuni întinse din oceanele arctice și antarctice) transmit căldură atmosferei prin amestec turbulent. Astfel, în valori medii anuale, fluxul caloric turbulent este pozitiv la suprafața terestră și negativ în regiunile menționate, unde atmosfera este cea care transferă căldură suprafeței terestre. În comparație cu celelalte componente ale bilanțului radiativ-caloric, mărimea fluxului caloric turbulent deține aproximativ 10-20% din valoarea lor” (Rodica Povarǎ, 2004, pg. 45).

Cantitățile medii anuale de căldură consumate în procesele de încălzire a aerului prin amestec turbulent sunt diferențiate pe oceane și continente; relativ reduse pe oceane (20-30 kcal/cm/an unde apar curenții calzi), cu variații spațiale mici, indiferent de latitudine și ridicate pe continente (maximum 40-60 kcal/cm/an în deșerturile subtropicale).

Repartiția ,,căldurii consumate în procesul de evaporare este neuniformă, azonalitatea fiind mai pronunțată pe continente și este determinată de mai mulți factori: prezența curenților oceanici calzi (unde cantitatea crește) și a celor reci (unde fenomenul este invers), de circulația atmosferică, ce condiționează regimul vitezei vântului și al deficitului de saturație a aerului în vapori de apă, gradul de umiditate a solului, tipul de vegetație etc” (Rodica Povarǎ, 2004, pg. 50).

,,Cantitățile medii anuale de căldură consumate pentru evaporarea apei prezintă cele mai mari valori (120-140 kcal/cm/an) pe suprafețele oceanice din zonele tropicale, cu o anumită scădere către ecuator (60-80 kcal/cm/an) și spre zonele extratropicale (80-10 kcal/cm/an), din cauza diminuării vitezei vânturilor, micșorării deficitului de saturație și scăderii radiației globale. Pe suprafața continentelor, aceste cantități de căldură sunt mai reduse, datorită bilanțului radiativ mai scăzut, comparativ cu oceanele, vitezei vântului și umidității foarte reduse, chiar inexistente a suprafeței evaporante. Cele mai mari valori (peste 60 kcal/cm/an), caracterizează regiunile intertropicale umede, cantitățile scăzând treptat către latitudinile mai mari, în zonele polare ajungând la mai puțin de 10 kcal/cm/an” (Rodica Povarǎ, 2004, pg. 50).

[NUME_REDACTAT] Rodica, Climatologie generală – București, [NUME_REDACTAT] România de Mâine, 2004.

Măhăra, Gh, Meteorologie, [NUME_REDACTAT] Oradea, 2001.

[NUME_REDACTAT], Geographicalia, Universidad de Zaragoza, 1993.

Capitolul 2 Factorii modificatori ai climei și culturile agricole în România

2.1. Factorii modificatori ai cliemei în [NUME_REDACTAT] se situeaza în partea de sud-est a Europei, la jumătatea distanței dintre ecuator și pol, între meridianele de 20°15‘44’’ longitudine estică și 29°41‘24’’ E și între paralelele de 43°37‘07’’ latitudine nordică și 48°15‘06’’ N și are o suprafață de 238.391 km2 . Raportandu-ne cu marginile continentului european, România se află la aproximativ 1800 km de [NUME_REDACTAT], 900 km de [NUME_REDACTAT], 900 km de [NUME_REDACTAT] și 450 km de [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT] reprezinta rezultatul așezării teritoriului între aceste coordonate geografice, care aparțin zonei temperate din punct de vedere climatic, insa și interacțiunile factorilor genetici ai climei din această regiune a globului terestru. În consecință, clima României va fi una specifică continentului, de tip central european și cu o circulație a aerului troposferic predominant vestică, mai exact o climă temperat-continentală de tranziție (Ion-Bordei și Taulescu, 2008).

Pentru a identifica schimbările în regimul climatic intalnit in tara noastra au fost analizate șirurile de valori anotimpuale (iarnă, primăvara, vară, toamnă), precum și cele anuale (anumiți parametri) inregistrate la toate stațiile cu observații complete pe perioada 1961-2007 pentru media temperaturii aerului și a vitezei vântului, a cantităților de precipitații precum și a șirurile de indici referitori la evenimente extreme. Pentru prima dată, această analiză a fost realizata la cea mai fină rezoluție spațială posibilă. Analiza schimbărilor în regimul mediu al seriilor temporale se realizează privitor la identificarea tendinței liniare pe termen lung sau a saltului în medie, explicația statistică a acestora fiind determinata cu ajutorul testelor neparametrice Mann- Kendall și respectiv Pettitt (Boroneanț și Râmbu, 1992, Busuioc și von Storch, 1996).

Temperatura aerului

Analiza șirurilor temperaturii medii a aerului, a fost realizată la 94 stații meteo-rologice punand în evidență schimbări semnificative în toate anotimpurile și anume:

– încălzirea semnificativă de aproximativ 2° C în toată țara în perioada verii, pentru regiunile extracarpatice în timpul iernii și primăverii, inregistrand valori mai mari în regiunea Modovei, depășind 2° C (iarna) și 1° C (primăvara).

În anotimpul de toamna se remarcă o tendință de răcire ușoară în toată țara, nefiind însă semnificativă din punct de vedere statistic.

Privitor la saltul în medie, putem menționa un salt de creștere ce a fost identificat în perioada verii în jurul anului 1985, pentru toată țara, fiind semnificativ din punct de vedere statistic (99% nivel de încredere), acest lucru determinand existența unui mecanism la scară mare ce guvernează aceste schimbări. In anotimpul de toamna, s-au identificat salturi semnificative de răcire în jurul anilor 1970, pentru majoritatea anotimpurilor (Anexa 1).

[NUME_REDACTAT] cazul cantităților de precipitații inregistrate in toate cele 4 anotimpuri, nu s-a indentificat o tendință semnificativă clară de schimbare la nivelul întregii țări, cu toate că aceasta a avut același semn. Cercetarea a fost realizata pe datele de la 104 stații meteorologice.

În ceea ce priveste iarna și primăvara au fost identificate tendințe de scădere a cantităților de precipitații în majoritatea regiunilor țării, dar acestea au fost semnificative din punct de vedere statistic la un nivel de încredere de cel puțin 90% doar pentru anumite arii din sudul și estul țării (iarna) și în câteva zone din Oltenia (primăvara).

Tendințe semnificative de creștere a cantităților de precipitații pe arii mai extinse au fost remarcate în anotimpul de toamnă. Pe timpul Verii, deși ariile extinse prezintă o tendință de creștere, aceasta nu este semnificativă din punct de vedere statistic, pe unele arii mai restânse prezentand o tendință de scădere, aceasta fiind semnificativă doar în câteva puncte izolate.

Caracteristica cea mai importantă a variabilității temporale privitoare la cantitățile de precipitații o constituie componenta pronunțată interdecenială ce face destul de greoaie separarea semnalului climatic pe termen lung, aceeași concluzie fiind menționată și în ultimul raport al IPCC (IPCC, 2007) privitor la variabilitatea cantităților de precipitații la nivel global (Anexa 2).

[NUME_REDACTAT] a fost efectuata in baza datelor de viteză medie lunară a vântului măsurată la înălțimea de 10 m, la 64 de stații meteorologice cu o bună distribuție pe teritoriul României, omogenizate cu ajutorul metodei MASH ([NUME_REDACTAT] of Series for Homogenization; Szentimrey, 1997). Cercetarea arată o tendință de scădere, atât la nivel anual (majoritatea regiunilor țării), cât și la nivelul anotimpurilor.

Magnitudinea tendinței de scădere a atins niveluri diferite în funcție de anotimp și de poziția geografică, fiind mai pronunțată în regiunile din estul țării și la munte unde, vitezele medii ale vântului sunt mai mari.

In notimpurile de iarna și primăvara, viteza medie a vântului a prezentat tendințe semnificative de scădere în toate regiunile extracarpatice și în zonele montane.

In anotimpurile de vara și toamna, tendințele de scădere au fost mai reduse sau nesemnificative statistic în cea mai mare parte a țării. În regiunile intracarpatice, nu au fost identificate tendințe semnificative de scădere a vitezei vântului în niciun anotimp, situația fiind valabilă pentru toată jumătatea de nord-vest în anotimpul de vara.

Tedința lineară de evoluție a vitezei medii anuale indică scăderi medii pe perioada 1961-2007 mai mari de 1 m/s pentru nordul [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și nordul [NUME_REDACTAT] și al [NUME_REDACTAT].

Aceleași regiuni au inregistrate valorile cele mai relevante din punct de vedere al scăderii vitezei vântului, la scară anotimpuală, acestea ajungand la -2…-3 m/s inregistrate la mai multe stații meteorologice din jumătatea de est a țării (Anexa 3).

2.2. Culturile agricole în [NUME_REDACTAT]

Cerealele sunt plante cultivate pentru boabe, fiind inregistrate cu cea mai mare arie de răspândire atât pe glob cât și în România. Din aceasta grupa fac parte: grâul, secara, triticale, orzul, ovăzul, orezul, porumbul, meiul, sorgul și hrișca.

Cerealele sunt cultivate pentru boabe fiind utilizate atât în hrana omului cât și in hrana animalele domestice, sau mai poat fi utilizate și ca materie primă pentru diferite industrii.

Grâul ,,reprezinta o cultură ce ocupa suprafete extrem de mari din suprafetele terenurilor arabile, cultivându-se astfel pe toate continentele. Suprafața pe glob ocupată cu această cultură în anul 1999 a fost de 224,6 mil ha de pe care a fost realizata o producție medie de 2620 kg/ha. [NUME_REDACTAT] în aceeași perioadă suprafața ocupată cu grâu a fost de 1,97 mil ha, iar producția medie de 2.640 kg/ha” ([NUME_REDACTAT], 2009).

,,Cerințele graului față de căldură. Semințele de grau germinează la temperaturi minime cuprinse intre 1-3oC, iar înfrățirea se produce la 8-10oC. Plantele înfrățite rezistă iarna la temperaturi de pana la -15oC, -20oC atunci când solul este acoperit cu zăpadă.

Cerințele graului privitoare la umiditate. Grâul reprezinta o plantă cu cerințe moderate față de apă. Pentru a germina, semințele de grau absorb din sol apa, în cantități de 40-50% din greutatea lor. Cerințele graului cresc în anotimpul de primăvară, atunci cand valorile maxime sunt atinse în fazele de înspicare, fecundare și formarea boabelor. Seceta din timpul formării boabelor provoacă și secaea acestora.

Cerințele graului cu privire la sol. Grâul se dezvolta cel mai bine pe soluri mijlocii, lutoase și lutoargiloase, permeabile, cu capacitate mare de reținere a apei și cu pH neutru sau slab acid (6 – 7,5)” ([NUME_REDACTAT], 2009).

[NUME_REDACTAT] grâul este cultivat pe suprafețe foarte mari în două zone, mai exact:

,,- Câmpia de Vest, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și în nord-estul Moldovei.

– zona favorabilă, ce se extinde în vecinătatea zonei foarte favorabile, la care mai adaugăm Dobrogea în vecinătatea litoralului, în Moldova, zona din dreapta Siretului” ([NUME_REDACTAT], 2009).

Printre plantele cultivate pe glob, porumbul ocupă locul al trei-lea ca importanță, acest lucru datorandu-se faptului că este cultivă pe o arie destul de largă, fiind o plantă prășitoare bună, premergătoare pentru multe culturi, suportand monocultura pentru mai mulți ani, are o capacitate mare de producție, cultura putand fi mecanizabilă 100%.

[NUME_REDACTAT] în aceeași perioadă, porumbul a fost cultivat pe o suprafață de peste 3 mil ha, producția medie fiind de 2795 kg/ha (Buletin FAO, 1998).

,,Cerințele porumbului față de temperatură. Porumbul are cerințe mari față de căldură, aceasta reprezentand factorul limitativ al răspândirii lui.

Semințele de porumb germinează la temperaturi cuprinse intre 8- 10oC, după răsărire plantele nu rezistă la temperaturi de -4oC. In timpul înfloritului, temperatura trebuie să fie cuprinsă între 18- 24oC, daac aceasta este depasita atunci viabilitatea plantelor scade, iar decalajul între apariția paniculelor și a stigmatelor este mai pronunțata.

Cerințele porumbului referitoare la umiditate. Porumbul este o planta rezistenta la secetă în prima parte a perioadei de vegetație, acest lucru datorandu-se sistemului radicular puternic dezvoltat. Cele mai mari cerințe privitoare la umiditate, sunt în perioada de cca. 50 zile, cuprinsă dinaintea înspicatului și până la începutul coacerii în ceară. In perioada umplerii boabelor lipsa de umiditate poate provoca și secarea acestora.

Cerințele porumbului față de lumină. Fiind o plantă de zi scurtă, se dezvolta bine în condiții de lumină intensă.

Cerințele porumbului referitoare la sol. Cele mai bune rezultate sunt obținute pe solurile fertile, profunde cu textură mijlocie, bogate în humus, cu un pH de la 5,8 până la pH 7,5.” ([NUME_REDACTAT], 2009).

Leguminoase pentru boabe

Plantele din această grupă fac parte din familia Leguminoase, în care sunt incluse: mazărea, fasolea, soia, lintea, năutul, bobul, lupinul, fasolita latirul și arahidele.

[NUME_REDACTAT] suprafața cultivată cu leguminoase în ultimii ani a fost de circa 200.000 ha.

Fasolea.

,,Cerințele fasolei față de căldura. Semințele de fasole germinează într-un timp de 3- 4 zile atunci când în sol sunt temperaturi de 8- 10oC și exista umiditate suficientă. Germenii au putere redusă de străbatere, mai ales pe solurile argiloase, motiv pentru care terenul trebuie să fie foarte atent pregătit în vederea semănatului.

Răsărirea plantelor are loc după 10- 12 zile de la semănat, plantele tinere nu au rezistentă la temperaturi de -1… -2oC sau la brume ușoare. Temperaturile optime pentru înflorire sunt de 22 – 25oC iar pentru maturare temperatura maximă este de 18oC.

Cerințele fasolei privitoare la umiditate. Plantele tinere după răsărire sunt mai rezistente la secetă. Lipsa apei din perioada înfloritului determină avortarea florilor și perturbări în procesul de fecundare. Fază critică pentru apă o reprezinta înflorire – formarea păstăilor și a boabelor.

Cerințele fasolei față de sol. Fasolea se poate cultiva pe diferite tipuri de sol, pe cernoziom, brun-roșcat, aluviuni, argilo-iluviale. Preferă însă soluri cu textură mijlocie, fertile, cu pH de 6 – 7,5.” ([NUME_REDACTAT], 2009).

,,[NUME_REDACTAT] Română, Câmpia de Vest și Dobrogea semănatul se face în perioada 10 aprilie – 25 aprilie; în centrul Moldovei și Transilvania, in perioada 15–30 aprilie, iar în zonele mai nordice, in perioada 10-15 mai. Semănatul timpuriu, într-un sol rece și umed, favorizează clocirea și putrezirea boabelor, iar semănatul mai târziu atunci când vremea s-a încălzit bine și solul pierde apa, întârzie germinația, răsărirea, înfloritul și fecundarea.” ([NUME_REDACTAT], 2009).

Soia reprezintă una dintre cele mai importante plante agricole, atât pentru alimentația omului, a animalelor cât și pentru industrie.

[NUME_REDACTAT] suprafața cultivată în anul 2000 a fost de 14,4 mii ha de pe care s-a recoltat o producție medie de 1317 kg/ha.

,,Cerințele plantelor de soia față de căldură. Soia este o plantă cu cerințe ridicate față de căldură, semințele încep să germineze atunci când în sol este o temperatură minimă cuprinsa intre 7- 8oC, iar răsărirea se produce la temperaturi cuprinse intre 8- 10oC. In timpul înfloritului sunt necesare valori minime de temperatura cuprinse intre 17- 18oC, iar la formarea semințelor, temperaturi minime de 13- 14oC.

După răsărire soia este mai rezistentă la temperaturi scăzute (-2, -2,5oC) in comparatie cu fasolea.

Cerințe față de umiditate. Față de umiditate soia are cerințe ridicate. Semințele de soia pentru germinare se îmbibă cu apă în cantitate de până la 150% din greutatea lor. Consumul cel mai mare fiindeste înregistrat în faza de formare a organelor de reproducere, înflorirea și umplerea semințelor (10- 15 iunie; 15- 20 august), această perioadă fiind considerată fază critică.

Cerințele față de lumină pot fi asigurate prin semănat mai timpuriu (în special pentru soiurile tardive), alegerea terenurilor precum și orientarea rândurilor să fie cât mai bine iluminate. Soia reprezinta o plantă de zi scurtă.

Soia preferă solurile fertile, cu textură mijlocie, bine drenate, cu reacție neutră slab acidă. Nu sunt recomandate soluri prea umede, reci, grele, acide sau sărăturate.” ([NUME_REDACTAT], 2009).

Plantele oleaginoase

Florea soarelui face parte din grupa plantelor oleaginoase, fiind cea mai importantă cultură pentru condițiile țării noastre.

,,Florea soarelui este o plantă mezotermă. Semințele germinează atunci când în sol sunt inregistrate temperaturi mai mari de 7oC, după răsărire plantele tinere nu rezistă la temperaturi de -2oC. Necesarul optim de temperatură în intervalul de la răsărit la apariția inflorescenței este de 15- 17oC, iar în perioada de înflorire – formarea fructelor, temperaturile optime sunt de 22- 24oC. Temperaturile ridicate însoțite de secetă, perturbă polenizarea și fecundarea, si in consecinta scade procentul de ulei.

Plantele de soia manifestă cerințe mari față de apa din sol, pentru încolțire semințele au nevoie de 70- 100% apă față de greutatea lor. Rezistă destul de bine la secetă datorită sistemului radicular bine dezvoltat, a perișorilor de pe plantă, măduvei tulpinii în care se înmagazinează o mare cantitate de apă, precum și faptului că prin lepădarea frunzelor de la treimea inferioară a tulpinii scade suprafața de evapo – transpirație.

Fazele critice sunt reprezentate de perioadele de la începutul formării capitulului, la înflorire și de la înflorire, la umplerea semințelor.

Floarea soarelui este o planta pretențioasă față de lumină, cerințele cele mai ridicate se manifestandu-se până la apariția inflorescenței. Este o plantă de zi scurtă, la care se manifestă fenomenul de heliotropism.

Solurile cele mai potrivite pentru culturile de floarea soarelui sunt cele profunde, fertile, cu reacție alcalină și textură mijlocie lutoasă, luto-nisipoasă, mai exact, cernoziomurile, solurile brun-roșcate, aluviale. Nu sunt recomandate solurile grele, reci, compacte, cele nisipoase, acide neamendate, calcaroase, sau erodate.” ([NUME_REDACTAT], 2009).

Plante tuberculifere și rădacinoase

Cartoful este o plantă cu utilizări variate, în alimentația omului, a animalelor și în diferite industrii.

Cartoful este originar din America de Sud (Peru și Chile), de unde a fost adus în Europa (1565), răspândindu-se foarte repede în cultură. [NUME_REDACTAT] cartoful a fost introdus în anul 1818, în Muntenia 1810, adus de coloniștii din Transilvania.

Suprafața cultivată cu cartofi în România în anul 2000 a fost de 278.000 ha cu o producție medie de 15,2 t/ha.

Cartoful este destul de pretențios față de climă și sol, este o plantă adaptată la un climat umed și răcoros.

,, Temperatura minimă de încolțire a cartofului este de 5- 6oC, iar cea optimă de răsărire de 12- 15oC. Nu rezistă la temperaturi de 0o. Vrejii cresc la temperaturi minime de 7oC, optime de 19- 21oC, iar maxime de 42oC. Temperatura optimă pentru formarea și creșterea tuberculilor este cuprinsa intre 16- 18oC, ceea ce înseamnă că plantarea cartofului în zona de câmpie trebuie să se facă devreme. Recoltarea trebuie sa aiba loc atunci când sunt temperaturi cuprinse intre 12- 15oC, deoarece sub aceste valori tuberculii sunt sensibili la vătămare.

Cartoful prefera soluri bine aprovizionate cu apă, dar fără exces, deoarece acest lucru limitează încolțirea, determinand putrezirea tuberculilor, reducand tuberizarea, creșterea și calitatea tuberculilor, acest lucru ducand la scaderea rezistenței la păstrare. Lipsa apei din sol duce la scaderea numărul de stoloni, determinand astfel degenerarea cartofului. Consum maxim pentru apă are loc între procesul de îmbobocire și cel de maturitate, având maximul în timpul înfloritului, iar perioada critică este în timpul creșterii tufei și tuberculilor.

Lumina reprezinta un factor ce influențează mult creșterea și dezvoltarea cartofului. Cartoful este o plantă de zi scurtă pentru producerea de tuberculi, deoarece formarea tuberculilor pe stoloni se face în condiții de zi scurtă. Cerințele cartofului față de lumină sunt influențate de temperatură, la 16- 18oC formarea tuberculilor are loc la zi scurtă (12 ore), în schimb creșterea lor se face în perioada zilelor lungi. Cartoful dă cele mai mari producții în condiții de iluminare intensă.

Datorită sistemului radicular puțin dezvoltat, cartoful preferă soluri cu orizontul A adânc, structurat și permeabil. Preferă solurile afânate, aerate, cu textură nisipo-lutoasă, luto-nisipoasă sau lutoasă, fertile, cu pH = 5- 6,5.” ([NUME_REDACTAT], 2009).

Sfecla este o planta cultivată pentru rădăcinile sale, utilizate drept materie primă pentru industria zahărului.

[NUME_REDACTAT] primele culturi de sfeclă au fost în anul 1863 pentru consum, dar în scop industrial s-a cultivat după anul 1870, primele fabrici de zahăr au fost construite în anul 1875 (Sascut), și anul 1876 (Chitila).

În țara noastră în ultimul deceniu suprafața terenurilor arabile cultivate cu sfecla s-a diminuat mult de la peste 275.000 ha (1985) la 128.800 ha în anul 1997 iar producția a oscilat între 16 și 21 t/ha.

Sfecla este o plantă formată în climat temperat cu veri calde dar suficient de umede.

,,Semintele ce sfecla germinează atunci când în sol sunt 6- 8oC dar și când sunt numai 3- 4oC în acest caz durata de răsărire este lungă, 20- 30 zile. După răsărire, în faza de cotiledoane, plantula este sensibilă la -2oC, -4oC, dar în faza de 6-10 perechi de frunze plantele pot să reziste până la temperaturi de -8oC pentru o perioadă scurtă de timp. In anotimpul de toamnă planta poate vegeta până atunci când temperatura scade la 5- 6oC, temperatură care favorizează depunerea zahărului. Rădăcinile scoase din sol nu rezistă la -1oC.

Faptul că are o perioadă lungă de vegetație prin care valorifică ploile de vară – toamnă și înrădăcinare puternică, asigură sfeclei o rezistență mai bună la secetă. În primele 6-8 săptămâni de la semănat cerințele sunt destul de ridicate, suportă greu seceta, datorită sistemului radicular slab dezvoltat. Consumul cel mai ridicat de apă are loc în perioada îngroșării intense a rădăcinii in lunile iulie-august. În timpul acumulării zahărului, timpul umed și răcoros este nefavorabil, deoarece reduce fotosinteză.

Sfecla de zahăr este o plantă de zi lungă, lumina influențând fotosinteza și producția de zahăr, deoarece acumularea zahărului are loc numai în timpul zilei.

Pentru că sfecla detine un consum mare de substanțe nutritive, pretinde soluri profunde, cu textură mijlocie, bogate în humus, bine structurate și aerate, soluri plane sau cu expoziție sudică. Sunt contraindicate solurile nisipoase, sărace, pietroase sau cu exces de umiditate, cele cu aerație redusă. Sfecla pretinde soluri cu pH cuprins între 6,5 – 8,0. Cele mai potrivite soluri sunt cernoziomurile, aluviunile, solurile brune și brun-roșcate.” ([NUME_REDACTAT], 2009).

2.3. Clima și culturile agricole în regiunea Dobrogei

,,[NUME_REDACTAT] se întinde pe cea mai mare suprafata a unității naturale denumita Dobrogea (10.400 km2, adică 4,3 % din teritoriul țării noastre). Este delimitat în nord și vest de Dunăre, iar la est de [NUME_REDACTAT]. În sud, ca unitate naturală, depășește granița cu Bulgaria” (www.scribd.com).

[NUME_REDACTAT] Dobrogei este unul de tip continental cu nuanțe de excesivitate accentuate. ,,Cea mai mare parte a sa se încadrează în ținutul climatic de câmpie. Doar sectoarele nordic și nord-vestic (înălțimile depășesc 300 m) fac parte din topoclimatul dealu-rilor joase” (www.scribd.com).

Caracteristicile climatice ale regiunii sunt determinate de factori precum:

– cantitatea de radiație solară >125 kcal/cm2/an (atingand maximum în iulie de 20 kcal/cm2), este legată și de durata anuală de strălucire a Soarelui de cuprinsă între 2200…2500 ore;

– deschidere largă spre nord și spre est și sud, duce la o frecvență destul de mare a maselor de aer de pe aceste direcții;

– prezenta bazinului [NUME_REDACTAT] către care se concentrează activitatea ciclonală, mai ales a celei din [NUME_REDACTAT];

– prezența Dunării și a [NUME_REDACTAT] determină modificări legate de regimul parametrilor climatici cât și de cel al fenomenelor meteorologice prezente în această regiune;

– relieful, plat și lipsit în mare măsură de pădure și prezența unor interfluvii largi netede, favorizează accentuarea climatului continental.

Putem deosebi trei unități cu caracteristici climatice distincte, astfel:

1. Topoclimatul de dealuri joase, cuprinde partea de nord-vest a podișului, cuprinde înălțimile, fragmentarea și gradul de împădurire cele mai ridicate.

,,Aici sunt înregistrate temperaturi medii de 10oC anual, – 20oC în ianuarie și 21oC în iulie, amplitudini termice ceva mai moderate (65o), circa 90…100 zile cu îngheț, o nebulozitate medie (5,1…5,4 zecimi) de care sunt legate circa 60…65 zile senine și 100 zile cu cer complet acoperit. Anual cad, cca. 550 mm de precipitații din care aproape jumătate sunt înregistrate vară sub formă de averse; ninsoarea se produce în medie în 15 zile, iar stratul de zăpadă cu grosime centimetrică se păstrează în jur de 20 zile” (www.scribd.com).

2. Topoclimatul de podiș jos, este caracteristic celei mai mari părți din regiune, unde înălțimile sunt sub 200m. Valorile medii termice indică o ușoară creștere din [NUME_REDACTAT] spre cea Sudică (anual, de la 10o la 11o C; în ianuarie, de la – 2o la –1o C, în iulie de la 23o la 24o C).

,,Aici se înregistrează peste 220 zile fără îngheț și peste 40 de zile tropicale. Ca urmare a evapo-transpirației puternice (700 mm) și a precipitațiilor de numai 400…450 mm, deficitul de umiditate este foarte mare (în jur de 300 mm)” (www.scribd.com).

,,Precipitațiile cad în circa 90 de zile și sunt distribuite neuniform în timpul anului. Aproape 60% din volumul lor se produce în sezonul cald (maximul – în iunie), precipitații însemnate cad și toamna când, în noiembrie, se produce adesea al doilea maxim. Ploile toren-țiale, care au frecvență mare, sunt caracterizate prin cantități însemnate de apă (maximum în 24 ore în nord-est a fost de 140 mm, iar în sud – de 190 mm)” (www.scribd.com).

3. Topoclimatul litoralului, acesta cuprinde o fâșie de 5…10 km lățime unde este resimțita influența [NUME_REDACTAT]. ,,Chiar dacă media anuală a temperaturii este mai ridicată, 11o-20oC, vara ele sunt mai scăzute (21,5oC….22,5oC) în raport cu interiorul podișului, iarna temperaturile sunt ceva mai ridicate +0,5oC (Mangalia). Amplitudinea termică absolută oscilează între 60oC și 63oC, numărul de zile fără îngheț fiind mai mare, fenomenele de iarnă se diminueaza” (www.scribd.com).

Agricultura a fost practicata încă din vechime, atât produsele cerealiere cât și cele animalele reprezentând elementele de bază în activitatea de schimb. Însă după anul 1880, prin aplicarea reformelor agrare au avut loc mutații însemnate, astfel:

• cresterea suprafețelelor de teren cultivate, de la 142.000 ha în anul 1885 la 630.000 ha în anul 1912, prin desțelenirea unor areale largi în silvostepă și parțial în stepă;

• remarcarea unei creșteri treptate a producției cerealiere și după reforma agrară din anul 1921 o ușoară afirmare a pomiculturii și viticulturii;

• creșterea mai lentă a suprafețelor ocupate cu grâu, pe primul loc situându-se producția de orz și ovăz, acestea având o rezistență mai mare la condițiile climatice ale Dobrogei (în 1935 din 508.313 ha arabil pe circa 27% se cultivă orz, 12% ovăz și doar 9% grâu);

• au avut loc schimbări legate de structura folosinței terenului arabil – prin dezvoltarea suprafețelor cu porumb și grâu, cele cu ovăz și orz reducându-se destul de mult;

• în zootehnie a fost pus accentul pe creșterea bovinelor, ovinelor, porcinelor în cadrul unor unități specializate; dar, pe primul loc rămânând creșterea oilor;

• realizarea unor însemnate lucrări funciare.

• înființarea sau dezvoltarea unor stațiuni de cercetare viticolă.

După anul 1990, a avut loc desființarea în agricultură a proprietății colectiviste și de stat și s-a trecut treptat la proprietatea privată înregistrându-se modificări structurale esențiale, astfel:

– fragmentarea terenului agricol pe de o parte într-un număr mai mare de loturi ce nu pot asigura decât o producție limitată, nediversificată (accent pe cultura porumbului și grâului), neirigată și puțin sigură în condițiile climatice specifice Dobrogei, iar pe de altă parte s-au constituit suprafețe întinse pe care începe să se realizeze o agricultură intensivă, mecanizată și parțial irigată;

– reducerea drastică privitoare la efectivul de animale, prin desființarea marilor cres-cătorii de bovine, porcine, păsări și înlocuirea acestora cu ferme ce aveau capacități variate, cu reflectare în scăderea nivelului de producție și a condițiilor de creștere;

– au rămas necultivate sau au căpătat alte destinații importante suprafețe arabile, precum islazuri, diverse construcții;

– au fost diminuate suprafețele cu livezi și înlocuite cu soiurilor ce necesitau lucrări funciare cu alte culturi.

,,Din totalul suprafeței agricole a Dobrogei (peste 80% în județul Constanța și 42% în județul Tulcea în anul 1991), peste 80% aparține terenurilor arabile (peste 84 % în jud. Constanța și peste 80% în jud. Tulcea); pășunile, reprezintă 13,6% (11,3% în Constanța și peste 16% în Tulcea), vita de vie reprezinta 2,7% (3,2% in Constanta și 2,2% în Tulcea), iar livezile sub 0,7% (mai mult în jud. Constanța: 0,9%)” (www.scribd.com).

,,În anul 1996, situația se prezenta astfel: suprafața agricolă 565.737 ha (326.751 în sectorul privat) în județul Constanța și 361.371 ha (175.978 ha în sectorul privat) în județul Tulcea; suprafața arabilă 84,4% și respectiv 79,7; pășuni 11,6% și respectiv 16,8%; vita de vie 3,04% și respectiv 2,9%; livezi 0,9% și respectiv 0,46%; păduri 4,9% și 11,2%” (www.scribd.com)..

Principalele culturi

,,Culturile de cerealele ocupă cea mai mare parte din suprafața arabilă, 66,3% în 1996 (circa 69,1% în jud. Tulcea și peste 64,6% în jud. Constanața); sunt cultivate peste tot, dar cele mai mari producții se obțin în centrul și jumătatea estică a Dobrogei.

Între acestea, predomină grâul și secara(27,5% din suprafața arabilă) și porumbul 28,2% (32% în jud.Tulcea și peste 26% în jud. Constanța) etc” (www.scribd.com)..

Plantele oleaginoase erau cultivate în anul 1996 pe mai mult de 16,54% din suprafața arabilă, pentru ca în anul 2005 să crească la 26% în județul Constanța și 23% în Tulcea.

,,Sunt predominante culturile de floarea-soarelui (peste 89% din terenul acestor culturi în jud. Constanța și 87% în jud.Tulcea) ce se cultivă mai mult în sudul județului Tulcea, în nord –vestul, centrul și sud-estul județului Constanța. În anul 2005, din suprafața cultivată cu plante oleaginoase în județul Constanța, culturilor de floarea soarelui le reveneau peste 90% iar în Tulcea aproape 80%, aceasta asigură materia primă pentru fabricile de ulei din Constanța și București” (www.scribd.com) .

,,Inul pentru ulei este cultivat pe suprafețe restrânse în județul Constanța și mai mult în județul Tulcea; soia se cultivă în prezent pe suprafețe mult mai mici față de anul 1992 (3,2% față de 10 % în județul Constanța și 8,2% față de peste 9 % în județul Tulcea)” (www.scribd.com).

Legumele, suprafața pe care este practicata acest tip de culturi a fost în anul 1996 de 2,8 % din terenul arabil (2,1 % în județul Constanța și 3,5 % în județul Tulcea).

,,În mod special sunt cultivati cartofii (aproape 26 % dinaceste terenuri), si diverse legume (60%) precum, roșilei (circa 15%), pepenii etc. Terenurile cu aceste culturi se situeaza în jurul marilor orașe, în lunca Dunării și pe luncile văilor mai mari” (www.scribd.com) .

,,Viticultura este favorizată de solul calcaros și climatul secetos. Suprafețele cultivate în anii 1996 și 2005 au scăzut ca suprafață față de qnul 1992, în Constanța (de la 19.070 ha la 17.289 ha și 12.415 ha) și au crescut în Tulcea (de la 8.139 ha la 10.565 ha, ulterior au coborât la 10.032 ha). Cele mai însemnate podgorii se află în bazinul Carasu, sud-vestul Dobrogei (struguri de masă și vin), sud-estul Dobrogei (struguri de masă), [NUME_REDACTAT] (vinuri seci), Tulcea și nord-estul Dobrogei (struguri demasă și pentru vin)” (www.scribd.com).

,,Pomicultura deține o pondere mică din suprafața agricolă a Dobrogei, aceasta a înregistrat o ușoară scădere după anul 1989. În jud. Tulcea sunt practicate mai mult culturile de cireș, vișin, gutui, prun, piersic (în [NUME_REDACTAT] și bazinul Tăiței). În județul Constanța este pus în evidență bazinul pomicol Carasu cu specializare în livezile de piersici (Medgidia) și de caiși (Nazarcea), apoi cele din lungul litoralului (piersici) și sud-vestul Dobrogei. Aici sunt practicate și culturile de migdal și nuci” (www.scribd.com)..