Functia Didactico Educativa a Cultului Divin Public Ortodox

FUNCȚIA DIDACTICO – EDUCATIVĂ A CULTULUI DIVIN PUBLIC ORTODOX

TEZĂ DE DISERTAȚIE

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

Instruirea și edificarea credincioșilor în tainele învățăturii de credință prin intermediul imnelor bisericești executate în cadrul cultului divin public ortodox

CAPITOLUL II

Însușirea adevărurilor de credință și a regulilor de viață morală prin intermediul rugăciunilor rostite în cadrul cultului divin public ortodox

CAPITOLUL III

Îndeplinirea functiei didactice sau învățătorești a cultului divin prin intermediul lecturilor biblice: catisme, paremii, prochimen, Apostol și Evanghelie

CAPITOLUL IV

Instruirea credincioșilor prin intermediul predicilor și catehezelor rostite în cadrul cultului divin public

CAPITOLUL V

Rolul cultului divin public ortodox în formarea și educarea religios – morală a credincioșilor

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CURRICULUM VITAE

DECLARAȚIE

ABREVIERI

A.B. – Altarul Banatului

B.O.R. – Biserica Ortodoxă Română

E.I.B.M.B.O.R – Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române

G.B. – Glasul Bisericii

M.A. – Mitropolia Ardealului

M.B. – Mitropolia Banatului.

M.M.S. – Mitropolia Moldovei și Sucevei.

P.S.B. – Părinți și Scriitori Bisericești.

Ort. – Ortodoxia

S.T. – Studii Teologice

R.T. – Revista Teologică

T.V. – Teologie și Viață.

INTRODUCERE

Liturgica este o disciplină teologică relativ nouă și anume de pe la sfârșitul veacului al XVIII-lea și începutul veacului al XIX-lea. Ea face parte din secția practică a Teologiei alături de Catehetică, Omiletică, Drept bisericesc, Pastorală (și Muzica bisericească).

Liturgica are strânse legături cu disciplinele din cadrul secției practice a Teologiei dar și cu disciplinele din celelalte secții ale Teologiei. Cu Dogmatica și cu Morala, întrucât cultul are rădăcini adânci în învățătura de credință și în trăirea religioasă creștină, formele lui externe sunt transpunerea în practică a unor idei dogmatice și a unor reguli de viață morală.

Liturgica are strânse legaturi și cu Istoria Bisericii Universale, aceasta din urma îi furnizează date și informații în legătură cu istoria cultului.

De asemenea, Arheologia creștină procură date și informații privitoare la locașurile și obiectele de cult în perioada veche și la unele aspecte ale cultului ortodox de azi care constituie reminiscențe sau vestigii ale trecutului îndepărtat. O altă disciplină legată de Liturgică, este Istoria artei religioase (creștine), deoarece, cultul s-a folosit de toate formele de artă (arhitectura, pictura, sculptura, poezie, muzica etc.).

Istoria religiilor poate fi utilă pentru studiul Liturgicii întrucât poate oferi lămuriri asupra originii, a formelor și a sensurilor unor rituri și ceremonii sau instituții de cult care sunt comune și altor religii (obiceiuri legate de sărbători, cultul morților, cultul particular etc.).

Locul Liturgicii în ansamblul Teologiei – și mai ales raportul ei cu Dogmatica și cu Dreptul canonic – l-a schițat exact un teolog apusean (S. Baumer), în felul următor: Hristos este învățător, mare preot (arhiereu) și păstor (împărat). Biserica, în virtutea acestui oficiu, are o întreită activitate: ea crede și învață, ea se roagă și sfințește (jertfește), ea împărtașește și conduce. Știința sacră (îndeobște socotită ca „sacra doctrina” a teologilor din vechime) despre Eclezia doces et credens și obiectul respectiv este Dogmatica; știința despre Eclesia orans et sanctificans (Biserica rugătoare și sfințitoare) este Liturgica; știința despre Eclesia regens et gubernans este Dreptul canonic și Pastorala.

Studiul Liturgic este important în primul rând slujitorului (preotului și profesorului de religie), dar și credincioșilor, cărora preotul prin predici și cateheze trebuie să le explice rostul și semnificația religioasă a actelor de cult pentru a-i feri de rutină și de formalism gol, de bigotism și de superstiții, de executarea automată și formalistă a actelor de cult și a-i face să înțeleagă și să execute actele de cult în adevăratul lor spirit, să se închine lui Dumnezeu „în duh și în adevăr”(In. 4, 23-24).

Între simțirea religioasă (cultul intern) și actele religioase (cultul extern) trebuie să fie o strânsă legătură, o unitate și o continuitate neîntreruptă ca între rădăcina copacilor și coroana lor de ramuri, frunze, flori ori fructe.

Cultul intern lipsit de forme externe nu poate via, degenerează în forme denaturate și periculoase de viață religioasă: misticism exagerat sau pietism anemic, gol și sterp. Formele externe de cult lipsite de suportul fondului sufletesc lăuntric (pietate internă, simțire religioasă, evlavie, conștiința și cultura religioasă etc.) ele degenerează în forme goale și lipsite de conținut religios, în formalism, bigotism sau alte forme pseudo-religioase.

Sfinții Apostoli au păstrat cu sfințenie cele primite de la Mântuitorul, dar au adăugat și alte forme noi, crescute din cele vechi, cerute de progresul și dezvoltarea tinerei Biserici.Ca început al Cultului creștin este socotită ziua Cincizecimii când Apostolii investiți cu puterea preoției de Mântuitorul acum sunt hirotoniți, adică primesc, direct de sus, puterea supranaturală a harului Sfântului Duh pentru exercitarea funcției lor sacerdotale. Sfinții Apostoli ca și primii creștini practică un cult mixt iudeo-creștin, pentru început, fiindcă majoritatea creștinilor erau recrutați dintre iudei. De aceea merg la templu, adunându-se de preferință în foișorul lui Solomon la ceasurile de rugăciune după obiceiul iudeilor : ceasul al treilea (Fapte 2, 15); al șaselea (Fapte 10, 9) și al nouălea (Fapte 3, 1) care au rămas și-n cultul creștin. Dar participă și la anumite adunări de cult specifice creștine, în afara templului, în foișorul Cinei din casa Mariei, mama lui Ioan Marcu (Fapte 1, 13; 12, 12) socotit ca cel mai vechi locaș de cult creștin. Aceste adunări creștine se numeau când sινayωyaι (Iacob 2, 2; Evrei 10, 25), când eκκληsιaι (Fapte 12, 5; Rom. 16, 4; I Cor.16, 19; Col. 4, 15-16 etc.). Elementul principal al cultului creștin îl constituia de atunci, frângerea pâinii (Fapte 2, 46; 20, 7,11) adică Sfânta Euharistie, la care se adauga : rugăciunea și lauda lui Dumnezeu, citirile din cărțile sfinte (I Tes. 5, 27; Col. 4, 16), predica și cântările religioase (Efes. 5, 19; Col. 3, 16); cu ea erau unite agapele (mesele frațești, ale iubirii), (I Cor. 11, 20-22), colecte pentru săraci (I Cor. 16, 1-2) și manifestările harismelor (I Cor. 14).

Adunările liturgice unite cu Sfânta Euharistie, aveau loc, după uzul iudaic, atât la Ierusalim, cât și-n comunitățile întemeiate de Apostoli din diaspora, către seară, și anume sâmbăta seara, prelungindu-se cu învățătura apostolilor sau predica până noaptea târziu sau chiar către ziuă (Fapte 12, 6-12; 20, 1-11). Caracterul nocturn al serviciului euharistic al primilor creștini a înlesnit trecerea pe nesimțite de la sâmbăta iudaică la duminica creștină, „prima zi a săptămânii” sau „Ziua Domnului” care încă din această vreme devine deci ziua săptămânală de sărbătoare a creștinilor, înlocuind sâmbăta (I Cor. 16, 1-2; Apoc. 1, 10). Tot acum apar cele mai vechi sărbători creștine anuale : Paștile și Cincizecimea care sunt de fapt, la început, tot prelungiri ale sărbătorilor iudaice corespunzătoare, respectate de Sfinții Apostoli și primii creștini (Fapte 18, 21; 20, 16).

Acum întâlnim cele trei trepte ale ierarhiei bisericești instituite de Mântuitorul: diaconatul (Fapte 6, 5-6; I Tim. 3, 8-13; Filipeni 1, 1), preoția (Fapte 14, 23; 20, 17; I Tim. 4, 14; 5, 17,19; Tit 1,5; Iac 5,14), episcopatul (I Tim. 3,1-7; Tit 1, 7-9). În afară de Sfânta Euharistie cunoscută ca frângerea pâinii, „Masa Domnului”, „Cina Domnului, Paharul binecuvântării” (I Cor. 11, 20; 10,21), în epoca apostolică se practică tainele înființate de Mântuitorul: botezul (Fapte 2, 38; 8, 37), hirotonia (Fapte 6,6; I Tim. 5, 22; Fapte 13, 13) și mărturisirea păcatelor (Fapte 19, 18), maslu (Iac. 5,14), căsătoria (Ef. 5, 31-33), mirungerea sau confirmarea, săvârșită deocamdată de Sfinții Apostoli prin punerea mâinilor (Fapte 8, 14) dar și prin ungere ( I Ioan 2, 20). Ruperea cultului creștin de cel iudaic s-a făcut treptat, determinat și de persecuțiile din partea evreilor, uciderea lui Iacob și a Sfântului Ștefan și prin Sinodul de la Ierusalim (49-50), prin eliminarea circumciziunii ca obligativitate pentru noii veniți la creștinism dintre păgâni, dar mai ales prin dărâmarea Ierusalimului de către romani la anul 70.

În perioada post-apostolică și în tot cursul primelor trei veacuri din cauza persecuțiilor, cultul nu s-a putut dezvolta prea mult rămânând în general la simplitatea și puținătatea formelor externe de până aici. Amintirea vieții și activității Mântuitorului, a Sfintei Fecioare și a Sfinților Apostoli era vie și proaspătă și trezea în inimile creștinilor emoții și sentimente religioase puternice, de intimitate și familiaritate pentru cei trecuți în „Ierusalimul ceresc” sentimente care se manifestau puține și simple.

Formele de cult erau odrăslite de harul Sfântul Duh, harismele având un rol important în cadrul Bisericii, în lucrarea ei misionară. Zelul misionar era întărit și de ideea parusiei, adică nădejdea apropiatei veniri din nou a Domnului pentru a-i scăpa pe creștini de persecuții.

Ierarhia bisericească era ajutată în misiunea sa de „profeții și didascăli”. Se fixează rânduiala Liturghiei, și a altor servicii divine.

Apar primele Rânduieli bisericești, lucrări anonime și pseudoepigrafice, precum scrierea considerată pierdută „Tradiția Apostolică” a lui Ipolit Romanul (+ 235), identificată de curând în Rânduiala anonimă a Bisericii egiptene.

Se generalizează sărbătorile vechi: duminica, cincizecimea și Sfintele Paști (aceasta din urma cu păreri diverse asupra datei și modului serbării – sec. II-III).

Apar sărbători noi, Nașterea și Botezul Domnului (6 ian.) prăznuite în aceeași zi cu denumirea comună de Epifania sau Arătarea Domnului.

Pentru adunările liturgice creștinii foloseau case particulare și încăperi subterane – catacombe – unde-și îngropau morții.

După încetarea persecuțiilor apar biserici creștine la suprafața pământului, locașuri de cult construite special, catehumenatul, Liturghiile bizantine ale Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Vasile cel Mare din Liturghia apostolică a Sf. Ap. Iacob; cultul Sf. Fecioare după sinoadele ecumenice de la Efes și Calcedon (431 și 451); se dezvoltă cultul sfinților, cultul sfintelor moaște. Se adaugă în rândul sfinților: mărturisitorii, pustnicii, cuvioșii, ierarhii, marii teologi sau dascălii, făcătorii de minuni ș.a., sunt trecuți în Sinaxar, li se alcătuiesc slujbe, se ridică locașuri cu hramul lor, se fac pelerinaje.

Ciclul anului liturgic se completează și se definitivează prin stabilirea celor trei mari perioade ale anului bisericesc: Octoihul, Triodul și Penticostarul, uniformizarea datei Paștelui (sinodul I ecumenic). Se fixează sărbători în cinstea Mântuitorului și a Maicii Domnului, Crăciunul deosebit de Boboteaza, întâmpinarea Domnului, Bunavestire, Adormirea Maicii Domnului, Înălțarea Sf. Cruci ș.a.

Iconoclasmul (sec. 8-9) provoacă o încetinire a dezvoltării cultului cu repercusiuni în domeniul artei creștine (al culturii bisericești). după 843 se fixează cultul Sf. Icoane, se dezvoltă arta iconografică creștină cu stabilirea unui program iconografic și a unor reguli de zugrăvire a bisericilor. În 787 cu sinodul ecumenic de la Niceea se încheie evoluția cultului Bisericii Ortodoxe în formele esențiale și fundamentale.

Din secolele V-VI, în Apus, cultul evoluează într-un sens diferit de cel al Bisericii Răsăritene, care este mai conservatoare și mai atașată de formele originare ale cultului pe linia tradiției apostolice, nepermițând schimbări esențiale în formele cultului, ci doar dezvoltări ale celor vechi sau preexistente în germene. Biserica din Apus inovează în doctrina (Filioque, Immaculata Conceptio, primatul papal etc.) dar și în cult – în arta creștină, sculptura (statuile) și în muzică (instrumrtei creștine (al culturii bisericești). după 843 se fixează cultul Sf. Icoane, se dezvoltă arta iconografică creștină cu stabilirea unui program iconografic și a unor reguli de zugrăvire a bisericilor. În 787 cu sinodul ecumenic de la Niceea se încheie evoluția cultului Bisericii Ortodoxe în formele esențiale și fundamentale.

Din secolele V-VI, în Apus, cultul evoluează într-un sens diferit de cel al Bisericii Răsăritene, care este mai conservatoare și mai atașată de formele originare ale cultului pe linia tradiției apostolice, nepermițând schimbări esențiale în formele cultului, ci doar dezvoltări ale celor vechi sau preexistente în germene. Biserica din Apus inovează în doctrina (Filioque, Immaculata Conceptio, primatul papal etc.) dar și în cult – în arta creștină, sculptura (statuile) și în muzică (instrumentul). În domeniul pietății și al formelor de cult a creat – folosirea azimei la Sfânta Euharistie, exagerarea cultului spectaculos al Sfintei Euharistii (procesiuni, expunerea Hostiei, sărbători speciale), cultul „Inimii lui IIisus” și reformarea rânduielii Liturghiei (missei). La conciliul II Vatican s-a inițiat o reformare a cultului romano-catolic.

Din secolul XVI desprinderea de Biserica de Apus, protestanții, văzând la locurile sfinte din Palestina întoarcerea la simplitatea cultului din epoca primară a creștinismului, degenerează într-o sărăcie. Nu acceptă instituția sacerdotală, nici ideea de jertfă; nu acceptă preoția sacramentală întemeiată de Mântuitorul; recunosc valoarea soteriologică a jerfei de pe Golgota; admit doar jertfa spirituală: rugăciunea, virtuțile morale, cântarea religioasă; centrul cultului îl constituie „învățătura cuvântului”, predica (citirea și explicarea Bibliei).

Clerul și credincioșii alcatuiesc împreună Biserica, unii fără alții nu fac Biserica. Credincioșii laici sunt factori activi ai cultului alături de clerici, nu numai beneficiari ai efectelor acestuia.

Prin Botez, Mirungere, Euharistie participă la sacerdoțiul Mântuitorului, ca mădulare ale trupului Său mistic, după cum afirmă Sf. Ap.Petru (I Petru 2,15) și Sf. Ap. Ioan (Apoc. 20, 6), care nu exclude harul special al preoției, numindu-i „preoție universală”.

La Sf. Liturghie, care este cultul social prin excelență al Bisericii, credincioșii participă de fapt la aducerea Sf. Jertfe prin însăși calitatea lor de membrii ai Biserici luptătoare, care jertfește și se jertfește și ea, prin preotul slujitor. Laicii sunt angajați și interesați în Liturghie ca și preoții care slujesc în numele și din partea credincioșilor, la fel cântăreții din strană îi reprezintă pe credincioși, iar ei participă activ prin răspunsurile la Sf. Liturghie, la dialogul dintre liturghisitori și popor. Forma plurală a rugăciunilor: „Să ne rugăm…”, „Să zicem toți…”, „Pe Tine Te lăudăm…”, arată necesitatea participării active a tuturor creștinilor la slujbă.

Sf. Ioan Gură de Aur vorbește referitor la conlucrarea dintre cler și popor în Liturghie: „în timpul sfințirii Prea-înfricoșătoarelor Taine, preotul se roagă pentru popor, iar poporul pentru preot, căci nu numai preotul singur mulțumește, ci și tot poporul. Pentru că numai după ce a primit răspunsul lor și după ce s-a învoit că este vrednic și drept lucru să facă aceasta (cu vrednicie și cu dreptate este) atunci începe preotul rugăciunea de mulțumire.”

Credincioșii participă la jertfa liturgică aducând ca ofrandă, prin preot, ființa lor sufletească și trupească, simbolizate în darurile de pâine (prescuri) și vin aduse de ei pentru Sf. Euharistie, iar mai târziu participa și la Taina Sfântă săvârșită în Liturghie, împărtășindu-se cu Sf. Trup și cu Sf. Sânge.

Participarea credincioșilor la Sf. Liturghie (habituală sau obișnuită) este reală, obiectivă și generală. Ei pot participa activ la slujba prin săvârsirea unor acte mai mărunte care erau rezervate clerului inferior ca:

-Aprinderea și purtarea lumânarilor și a sfeșnicelor;

-Aprinderea cădelniței și aducerea celor necesare slujbei;

-Citirea Apostolului, Cazaniei, rostirea Crezului, supravegherea ordinii și disciplinei în biserică.

La Sfintele Taine și Ierurgii, participă pasiv ca primitori și activ în cazuri excepționale (Botezul de necesitate), asistă ca nași la Botez și Cununie și actele ce le revin cu aceste ocazii, la hirotonie și hirotesie răspund „vrednic este!”, la spovedanie își mărturisesc păcatele, iar la Sfântul Maslu răspund „Binecuvântați părinți sfințiți”.

La slujbele serviciului divin zilnic, participa prin cântari și laude la Vecernie, Utrenie, Acatiste, Litie; participa prin aprinderea lumânarilor la Denie, Prohod, Epitaf, înconjurarea Bisericii, iar acasa savârseste un cult particular prin citirea Ceaslovului, a Psaltirii.

Scopul cultului este să creeze sau să mijlocească o stare de legătură, de comunicare, mai mult sau mai puțin directă, între cei doi termeni sau factori ai săi: Dumnezeu, pe de o parte, și omul (Biserica) de alta. Stabilirea unei relații Dumnezeu – om este scopul cultului. În urma acestei tentative, cultul dobândește și împlinește în același timp unele funcțiuni diferite ca pondere și importanță.

Dacă avem în vedere subiectul cultului, adică pe om, atunci funcțiunea cea dintâi a cultului creștin este cea latreutică, adică adorarea lui Dumnezeu. Prin funcția latreutică a cultului se manifestă relația ascendentă dintre Dumnezeu și om; care pleacă de la om spre Dumnezeu.

În Liturghia ortodoxă se reliefează mai ales rugăciunea de mulțumire sau euharistia; cu alte cuvinte, exprimarea recunoștinței noastre față de Dumnezeu constituie nota predominantă și funcțiunea de căpetenie al celei mai importante taine, care se săvârșește în cadrul Liturghiei și care poartă chiar denumirea grecească de Euharistie (mulțumire). «Autorii ortodocși din epoca noastră subliniază caracterul “doxologic” al liturghiei. El corespunde datoriei omului de a celebra și a recunoaște slava lui Dumnezeu. în vreme ce noțiunea de slavă este o noțiune cheie a gândirii ebraice, noțiunea de cinste devine un element important în cărțile sfinte prin cultura alexandrină. Dar în Noul Testament și în liturghia grecească, cinstirea (τιμη) este aproape întotdeauna asociată slavei (δoξα) mai cu seamă în doxologii.» Acest aspect doxologic este mai cu seamă o caracteristică predominantă a cultului ortodox. Și nu doar rugăciunea ca expresia a cultului este pătrunsă de slavă ci și pictura, arhitectura, muzica etc. respiră slava dumnezeirii și mai cu seamă a Duhului Sfânt.

Dacă luăm ca punct de referință pe Dumnezeu (obiectul cultului), atunci funcția cultului este cea harismatică, sacramentală sau sfințitoare. Prin cult Biserica urmărește să împărtășească credincioșilor harul sfințitor al lui Dumnezeu. Întrucât harul este absolut necesar în vederea mântuirii, funcția aceasta este fundamentală în cult și este esențială în Biserica creștină.

Funcția harismatică a cultului pune în evidență lucrarea harului divin pe care Dumnezeu ni-l comunică, îndeosebi prin serviciul sfintelor taine și al ierurgiilor, adică acele slujbe de binecuvântare și sfințire, cuprinse în Molitfelnic, care țintesc să cuprindă și să mențină necontenit, în curentul harului dumnezeiesc, întreaga fire zidită și întreaga existență omenească.

Funcția harismatică este, de altfel, strâns unită cu cea latreutico-euharistică în cultul ortodox. În formele acestui cult, cele două scopuri fundamentale alternează, ieșind când unul când celălalt pe primul plan, iar uneori se întâlnesc laolaltă, fuzionând inseparabil în una și aceeași formă de cult, slujbă sau rugăciune, ca de exemplu în sfânta Euharistie, care reprezintă atât forma supremă de expresie a omagiului adus de Biserică lui Dumnezeu, cât și darul cel mai de preț făcut oamenilor de către Dumnezeu.

Se mai poate vorbi și de o a treia funcțiune a cultului Bisericii creștine: funcția didactică. Deși secundară sau indirectă, funcțiunea didactică sau catehetică (pedagogic-educativ) se evidențiază în mai toate slujbele Bisericii. Prin intermediul textelor liturgice (doxologii, tropare, irmoase, stihiri, dogmaticile glasurilor etc.) se realizează atât instruirea sau edificarea credincioșilor în învățătura de credință creștină ortodoxă, cât și promovarea vieții religioase-morale. Formele cultului și rânduielile sfintelor slujbe sunt adică nu numai mijloace de exprimare a evlaviei și mijloace de împărtășire a Harului divin, ci și o școală sau cateheză vie. Aceasta corespunde poruncii exprese lăsate de Mântuitorul: «Mergând, învățați toate neamurile … învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă …» (Mt. 28,19-20). Dar învățătura nu poate fi un scop în sine, ci un mijloc.

Funcția aceasta didactică a cultului este evidentă mai ales în partea de la început a Liturghiei, Liturghia catehumenilor, în care se reînnoiește simbolic lucrarea învățătorească a Mântuitorului. Îndeosebi lecturile biblice, predica și cateheza sunt elementele de căpetenie prin care cultul își împlinește misiunea sa didactică, edificatoare sau catehetică. Dar nu numai în Liturghie ci și în toate celelalte slujbe, în imne, tropare, condace sunt țesute cele mai variate învățături de credință. Cuvântul ca expresie a laturii didactice a Bisericii și lucrarea liturgică, expresie a laturii ei sacramentale sunt unite în cel mai natural mod.

În concepția ortodoxă, funcțiunea didactică a cultului este de ordin secundar față de cele două, considerate fundamentale. Pentru noi, cultul este mai întâi glasul evlaviei umane și transmițător al Harului divin și abia în al doilea rând o școală. Funcția didactic-liturgică este doar o consecință a celorlalte două și nu un scop sau o funcție reală.

În creștinătatea răsăriteană s-a pus întotdeauna în primul plan și a fost prețuită îndeosebi funcțiunea harismatică sau sfințitoare a cultului. La rândul lui, creștinul ortodox a căutat și a văzut în cultul Bisericii mai întâi de toate un mijloc de sfințire și de mântuire.

În concepția Bisericii Romano-Catolice deși sunt recunoscute și afirmate cele trei funcțiuni ale cultului, totuși în practică pare să se pună un accent mult mai mare pe funcțiunea latreutică decât o face Biserica Ortodoxă. Cultul de venerare și adorare este atât de exaltat în unele situații încât a determinat apariția unor sărbători noi cu o tentă latreutică exagerată cum este Cultul Sfintei inimi sau Cultul Sfântului Trup. În timpul acestui cult, sfântul Trup – ostia sfințită – este contemplată, admirată, cinstită. Aparent nimic rău. Dar trebuie remarcat că ținta ultimă a oricărui act de cult este îndumnezeirea firii noastre, atingerea stării sfințeniei, comuniunea cu Dumnezeu; or, Hristos ne-a dat trupul Său spre mâncare pentru comuniune, iar nu pentru contemplare. Noi, fiind în via, avem nevoie de mijloace materiale, sensibile pentru a ajunge la comuniunea cu Dumnezeu; în patria lucrurile se vor schimba, ne vom împărtăși de Dumnezeu prin vedere și contemplare în extazul divin.

În ceea ce privește cultul confesiunilor protestante și al sectelor, ordinea scopurilor cultului este exact inversă față de cea din creștinismul ortodox. Protestanții și sectanții au ridicat scopul didactic al cultului la primul plan și au suprimat cu desăvârșire pe cel harismatic, căci după ei formele externe ale cultului nu mijlocesc și nu împărtășesc grația (harul) și nu ajută la mântuire, care se dobândește numai prin credință (sola fide) sau prin cercetarea Scripturii (sola Scriptura).

Lucrarea de față urmărește să prezinte într-un tablou unitar cele mai cunoscute mijloace de pastorație întâlnite în practica liturgică a Bisericii Ortodoxe pentru a reliefa Funcția didactico-educativă a cultului divin public.

Pornind de la cele mai frecvente texte regăsite în rânduiala zilnică și continuând cu răspunsurile și cântările oferite de strană în diverse împrejurări, plecând de la citirile pericopelor scripturistice și până la interpretările sau cuvintele de învățătură oferite de slujitorii sfintelor altare, lucrarea vizează să sublinieze implicația și impactul acestora în conduita morală a creștinilor, atât a celor care au făcut din cercetarea scrierilor de teologie o obișnuință cât și pentru cei care își iau seva propriei convingeri religioase din participarea la rânduielile săptămânale sau ocazionale.

CAPITOLUL I

Instruirea și edificarea credincioșilor în tainele învățăturii de credință prin intermediul imnelor bisericești executate în cadrul cultului divin public ortodox.

Din punctul de vedere al istoriei culturii, (imnografie și muzică) a apărut și s-a dezvoltat în diverse perioade ale Evului Mediu. Dintru început, poezia imnografică s-a axat pe noua concepție creștină, contribuind în mod substanțial la dezvoltarea sentimentului religios al omenirii. Odată formulat, conținutul acestei poezii a rămas neschimbat până în zilele noastre. În timp ce muzica a trebuit să se supună unor etape de evoluție succesive, ajungând în final către o evidentă stare de disoluție, fenomen ce nu s-a petrecut nici în sentimentul religios al omenirii, nici în conținutul de idei. Este acesta un paradox ce dă naștere unei întrebări de fond: ne putem oare întoarce la ceea ce a fost cândva cântarea veche bizantină a acelor secole de aur ale artei și civilizației creștine, când părinții bisericii, străluciții melozi, au pus bazele adevăratei cântări bizantine? Întrebare care ar fi trebuit să stea în atenția tuturor acelora care au purces, la vremea lor, la reforma acestei muzici, la continua disoluție a vechii cântări bizantine.

S-a dezvoltat în primul mileniu al creștinismului, culminând în secolele IV-IX, în epoca patristică, a sfinților părinți ai bisericii, când au apărat formele consacrate: troparul, condacul și canonul, forme din care au derivat toate etalările specifice ortodoxiei. Aceasta a fost așa-numita epocă de aur a imnografiei bizantine. Imnograful era acel poet care crea imnuri, iar melodul era cel ce crea imnuri, compunând în același timp și muzica adecvată imnurilor respective; aceștia erau poeții-muzicieni pe care îi vom găsi menționați în manuscrise până prin secolele XII-XIII. După strălucita perioadă a melozilor a urmat epoca melurgilor sau a așa-zișilor maistori, cu care începe decadența imnografiei bizantine. Fenomenul este explicat prin faptul că poezia imnografică fiind deja împlinită, melurgii, acei muzicieni numiți și maistori, s-au concentrat asupra muzicii, complicând latura muzicală a cântării prin formule melismatice eterogene și, în cele din urmă, către secolele XVII-XVIII, prin structuri modale străine de melosul pur diatonic al vechii cântări bizantine. Am putea spune deci ca decadența, disoluția acestei muzici, a început, a continuat și s-a manifestat în toată amploarea ei în muzica, poezia imnografică rămânând intangibilă până în zilele noastre.

Poezia imnografică bizantină a fost scrisă în limba greacă, în acea variantă dialectală denumită „koinos", care se vorbea de toate populațiile din întreg Imperiul Roman, la Ierusalim și la Roma, în Asia Mică și în nordul Africii. De altfel, și Evangheliile, ca și celelalte scrieri ale Noului Testament, au fost scrise în limba greacă. Astfel încât, nu trebuie să acceptăm ideea potrivit căreia poezia imnografică a fost scrisă numai de autori greci doar pentru faptul că ea ne-a fost comunicată în limba greacă, limba ce o vorbeau și păturile culte din Siria, Ierusalim, Egipt, Roma etc. Limba greacă a fost aceea, în care a fost propagat creștinismul, sub toate aspectele lui. În Orientul ortodox, în primele veacuri, a fost limba de comunicare creștină universal valabilă și de necontestat.

Un alt aspect important al poeziei imnografice bizantine, de care trebuie să ținem seama este acela al versificației. Imnurile erau compuse în versuri, într-o metrică nouă, condiționată nu de cântitatea vocalelor și de accentul melodic, ci de numărul silabelor și de accentul intensiv, de accentul tonic, luând naștere un ritm nou, isocron. În literatura poetică românească a secolelor XV-XVI, textul era reprodus ca atare în limba greacă. Câteva cântări: prochimene, chinonice, stihuri, slave, au fost traduse în vechea slavonă bisericească în proză, fiind adaptate muzicii de psalții români. Abia în secolul XVIII, Filotei Ieromonahul a tradus în limba română, în proza, cântările Anastasimatarului, Catavasierului și Stihirarului, adaptându-le melodicii vechi bizantine și notându-le în celebra sa Psaltichie rumânească (ms. rom. 61-BAR), scrisă și adnotată de el la anul 1713. Același lucru l-au făcut psalții români ai secolului XIX: Macarie Ieromonahul, Anton Pann, Dimitrie Suceveanu etc. cu cântarea noii sistime hrisantice, renunțând la versificație și adaptând textul poetic în proză la traseul melodic al cântărilor. Este așa-numita acțiune de „românire" a cântărilor, acțiune determinată în principal de trecerea de la textul grecesc versificat, cu topica specifică, la textul românesc în proză, cu o cu totul altă topică.

La o poezie imnografică nouă erau necesare și forme poetice noi. Dacă în primele secole ale erei creștine, la întrunirile lor religioase, credincioșii îl slăveau pe Dumnezeu prin căutări relativ simple, alcătuite pe baza unor psalmi sau pe texte din Vechiul Testament, imitând cântarea sinagogală, ulterior s-a trecut la forme poetice originale, cu un conținut de idei altul decât cel de factura biblică, în care concepția creștină a început să se emancipeze, atât în poezie cât și în muzică, dând naștere unor forme de cântare noi.

La început a fost imnul, cea mai simplă formă de cântare cu un conținut de idei nou, prin care credincioșii aduceau laudă lui IIisus Hristos Mântuitorul. Nu era o cântare liturgică, de cult, ci mai degrabă una de apartenență la o nouă religie. Cu timpul, imnul a căpătat un caracter dogmatic și chiar apologetic, mai cu seamă în epoca ereziilor, devenind un mijloc de combatere a acestora. Sunt cunoscute astfel numeroasele imnuri ale Sfântului Efrem Sirul (secolul IV), îndreptate împotriva gnosticilor și arienilor. Când a început să se profileze serviciul public al celor șapte Laude bisericești (Ceasurile IX. III. VI. Vecernia, Pavecenița, Miezonoptica, Utrenia cu Ceasul I), prin secolul IV, imnul a devenit cântarea de bază a acestora, fiind singura formă de manifestare imnografică ce a pătruns în serviciul divin public.

Mărturii despre viața subterană, de catacombă a creștinismului și implicit despre această primă perioadă a imnografiei creștine ne-au rămas foarte puține, câteva din ele fiind consemnate de istoricul Tacit (56-120) în Analele sale, apoi de Pliniu cel Tânăr (61-114), prieten al lui Tacit și guvernator al împăratului Traian în Bitinia (111-113) care, într-una din scrisorile-raport către împărat, menționează faptul că pe atunci creștinii „obișnuiau să se adune în revărsatul zorilor și să cânte un imn adresat lui Christos ca unui zeu". De asemenea, scriitori creștini ca: Origene (185-254), în lucrarea sa Contra Celsum și Eusebiu, episcop de Cesarea (263-340), întemeietor al istoriografiei creștine, autor al unei Istorii a bisericii, au lăsat, în scrierile lor, mărturii asupra vieții creștine, asupra existenței unei cântări imnice în viața creștinilor din primele veacuri. Sfântul Grigore din Nazians, adversar al arianismului, a compus el însuși imnuri în „ritmul cel nou" al imnografiei creștine. De numele Sfântului Clement Alexandrinul (150-215), teolog și părinte al bisericii – autor al celebrei lucrări Pedagogul, la sfârșitul căreia se găsește un frumos imn de laudă – se leagă primele atitudini de respingere a acelei „muzici cu prea multe artificii care antrenează spiritul la sentimente pernicioase bunelor moravuri", a acelei "muzici colorate, nerușinate".

Un punct de vedere interesant este acela privitor la prologul Evangheliei Sfântului Ioan (capitolul I. 1-14), care „dă naștere la bănuiala ca ar fi constituit și el cândva o operă literară aparte. Creat în stilul unui imn adresat lui Hristos, în calitate de logos divin și lumină a lumii, amintește, după părerea unor cercetători, de acel imn despre care scrie în raportul său către împăratul Traian, Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bitiniei.

Deoarece Evanghelia a patra a fost scrisă în Efes, deci tot în Asia Mica. Se poate presupune că autorul ori autorii ei au cunoscut acest imn și că l-au utilizat în prolog, dându-i forma și sensul doctrinar corespunzător. Un alt imn al acestei prime perioade a imnografiei creștine ar putea fi considerat și textul Papirusului de la Oxyrhynchos (Egipt), din secolele III-IV, cu presupuse semne muzicale alfabetice, având un evident caracter dogmatic, în care se aduce laudă Sfintei Treimi: „Cântând (lăudând) noi pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, toate puterile glăsuiesc: amin, amin, putere, laudă".

Un caracter trinitar îl are și străvechiul imn Lumină lină, atribuit Sfântului Antinoghen, episcopul Sevastiei, martirizat în anul 311, al cărui conținut ideatic este raportat la textul Papirusului din Oxyrhynchos, ambele imnuri fiind probabil angajate în luptele trinitare din secolele III-IV.

Cât privește muzica propriu-zisa a acestor prime manifestări imnografice creștine, nu dispunem de surse manuscrise și nici chiar de mărturii complementare. Există doar presupuneri, simple consemnări pasagere cu privire la cântarea responsorială, la faptul ca toți credincioșii participau la adunări în care, prin cântec, se aduceau laude lui Dumnezeu. Se acreditează ideea că izvoarele muzicii imnografice creștine ar fi cântarea sinagogală, muzica grecească și cea a popoarelor Asiei Mici, unde creștinismul a cunoscut o mare arie de răspândire. Însă limitele concrete ale acestor izvoare sunt greu de stabilit. Ceea ce trebuie să acceptăm însă este ideea existenței unei prime perioade a imnografiei creștine, a cărei limită superioară ar putea fi considerat începutul secolului IV, când se produc importante evenimente de structură în viața creștinătății, antrenând în mod sigur și arta muzicii în această succesiune de prefaceri și înnoiri. Că în această perioadă primară a existat o anumită cântare, nu ne îndoim. Necunoscută rămâne însă esența acestei cântări, a muzicii propriu-zise, pe care nu o vom cunoaște atâta vreme cât nu vom dispune de documente manuscrise. Potențiali autori de imne și cântări în această perioadă primară ar fi: Sfinții Clement Alexandrinul, Antinoghen, Ignatie Teoforul, Justin Martirul și Filosoful.

Acestor forme de poezie imnografică practicate în epoca primară a creștinismului le-au urmat, începând cu secolul IV, alte structuri imnografice, cu destinații cultice precise.

Epoca subterană a creștinătății a fost înlăturată de primul împărat creștin, Constantin cel Mare (Flavius Valerius Constantinus – 306-337), care, prin Edictul de toleranță de la Mediolanum, din anul 314, a pus stavilă persecuțiilor creștinilor, recunoscând noua religie creștină ca fiind egală cu celelalte și optând pentru ea. Era deci începutul secolului al IV-lea, când era creștină a intrat într-o nouă formă de organizare, de dezvoltare și de înflorire mistică și religioasă. În anul 330, Constantin cel Mare a mutat capitala imperiului său la Bizanț, oraș ce va deveni un important și strălucit centru de artă și cultură, un centru al unei noi civilizații medievale. Odată cu secolul IV începe deci o nouă eră creștină: o temeinică și importantă organizare bisericească, cu noi forme de cult, euharistia (slujba de mulțumire) a Sfântului Iacob va deveni, încetul cu încetul, liturghia pe care o cunoaștem; sinoadele ecumenice vor pune ordine în viața și organizarea bisericească: se fixează sărbătorile importante ale creștinătății (Paștile, Cincizecimea, Nașterea Domnului) etc. Imnografia, descătușată de restricțiile persecuțiilor, prin atributele pe care i le confera poezia și muzica, se va dezvolta în mod magistral, contribuind nu numai la slăvirea lui Dumnezeu, ci și la acțiuni dogmatice și apologetice, și devenind un mijloc de luptă împotriva ereticilor, iconoclaștilor și a tuturor celor potrivnici vieții creștine. Din structura imnului perioadei primare a creștinătății, a acestei prime forme imnografice, vor apărea noi forme cu un conținut și o destinație diversificate.

Cea mai veche și mai simplă formă imnografică a noii perioade creștine a fost troparul, construit în tiparul unei strofe în versuri. În aceeași structură, uneori ceva mai dezvoltată, a fost definită și stihira, de obicei precedată de un stih din psalmi și grupată în mai multe serii: stihiri ale Învierii, ale Crucii, ale Născătoarei de Dumnezeu, etc. Și troparul și stihira sunt însotite de muzică, de obicei având melodii proprii, care se cântă la vecernie și utrenie. La liturghie, după vohodul mic se cântă numai troparul (al sărbătorii sau al Sfântului prăznuit). Așa-numitele cântări: idiomele, automele, podobii, sedelne, svetilne sau luminânde intră tot în categoria troparelor sau stihirilor, având structura poetică a acestora, ele deosebindu-se însă după conținut și după funcția pe care o au în cadrul oficiului liturgic: fie de a evoca evenimente din viața Mântuitorului sau a Născătoarei de Dumnezeu, fie de a evidenția și relata în trăsături esențiale viața și faptele unui Sfânt sau de a prăznui o anumită sărbătoare a creștinătății.

Troparul reprezintă forma cea mai veche și fundamentală a poeziei imnografice. Denumirea de tropar se dă astăzi unor compoziții imnografice izolate, care prezintă pe scurt și cântă chipul sau icoana vieții unui sfânt (unor sfinți), ori descriu sensul și importanța unui eveniment din viața Mântuitorului sau din istoria sfântă a mântuirii, care se comemoreaza în principalele sarbatori din cursul anului bisericesc.

Ereziile nu se opresc la veacul al IV-lea, ci țin încă multă vreme trează și încordată grija și atenția Sfinților Părinți, precum și râvna credincioșilor. Îndeosebi arianismul provocase tulburări prea serioase și prea adânci, pusese în mișcare interese, oameni și deci pasiuni, pentru ca Biserica să se fi putut mărgini la speculații teologice pentru combaterea erorilor și să nu fi angajat ea însăși mulțimile – atât de solicitate și cultivate de eretici – în apărarea credinței ortodoxe, atât de vie și de fierbinte atunci. Nimic nu era mai propriu ca imnurile să traducă fiorul credinței, dar să și tălmăcească poporului adevărurile ei și să i le adâncească în suflet. Arianismul, știm, a recidivat până în a doua jumătate a veacului al IV-lea, iar spre finele acestui veac, pnevmatomahismul a reeditat în altă direcție atitudinile arienilor, precum în prima jumătate a veacului următor discuțiile hristologice se transpuseseră în alte puncte dogmatice, ca un corolar al chestiunilor puse de Arie.

Dacă în sinoade, speculația teologică era forma și arma de luptă, în fața poporului, singur imnul putea angaja o dată cu mintea și fondul afectiv al credincioșilor. Această formă poetică nu mai putea fi deci rezervată simplu tălmăcirii pietății sau fiorilor spirituali incidentali și personali, ci trebuia să prindă și o consistență dogmatică precisă, menită a edifica. Imnul a ajuns, cu alte cuvinte, un teren de exercițiu particular în Biserică, o armă de mânuit, o forma de mărturisire și de exercitare a credinței. În astfel de condiții, era natural deci să se ajungă la o dexteritate literară în această direcție, să se realizeze o fizionomie sau un gen imnografic bine definit. Acest gen se infățișează acum sub forma strofei singuratice sau a acelei "perioade de proză" poetică numită tropar, care avea să joace un rol de unitate și de model în poezia imnografică ulterioară.

Veacul al V-lea este, prin excelență, veacul troparului. Numirea aceasta se referă la o noțiune mai generală, mai cuprinzătoare decât ceea ce se cunoaște astăzi sub numele curent și obișnuit de tropar. Cu acest nume desemnăm pentru epoca în discuție strofa imnografică închegată unitar prin dezvoltarea unei invocații, aclamații ori exclamații religioase, sau a unei formule religioase deja în întrebuințare de cult, chiar extrabisericesc. Aceste inovații formează baza strofei numită tropar și multe din tropare se încheie chiar cu invocația, care i-a fost principiul sau propoziția generatoare. În general, troparele au ieșit din dezvoltarea invocațiilor primitive sau chiar din închegarea lor arhitectonică, precum am văzut chiar în cazul celor două doxologii.

Pentru veacul al V-lea, numirea de tropar este echivalentă cu numirea de stihiră de astăzi. În definitiv, stihirile nu sunt la originea lor decât tropare sau, cu alte cuvinte, fac parte din genul troparului.

Numirea de tropar, mai ales în concepția noastră curentă, nu este lipsită de greutate pentru înțelegerea exactă a situației. Originea cuvântului este grecească și Wilhelm Christ îl socotește diminutivul lui "tropos" (întorsătură, fel sau mod de a fi, melodie sau mod de cântare și de exprimare). În vocabularul lirismului clasic (Pin-dar, Olimpiada III, 4 și XIV, 17), prin tropar se înțelegea melodia unei cântări sau armoniile rezultate prin cântarea cu un instrument muzical. Imitând pe greci, latinii numeau, de asemenea, "modus" sau "modulus" atât modulația imnului, cât și imnul insuși. În această epocă a Evului Mediu, deci, numirea de tropar, care desemna de fapt melodia, pe care era cântat un imn, a început să fie întrebuințată pentru imnul însuși, adică strofa cântată.

Nu lipsesc însă nici alte interpretări. Astfel, unii deduc numele acesta de la ințelesul de "mod, chip sau fel de purtare" din semnificația cuvântului tropos. De aici rezultă că troparul se numește astfel, pentru că reprezintă chipul sau icoana vieții Sfântului ori descrierea sărbătorii. Alții susțin că titlul acesta derivă din cuvântul tropaion sau tropaion (to) (trofeu, monument de victorie ridicat pe locul unde avusese loc întoarcerea în fugă a inamicului), pentru că troparul cântă de obicei biruința unui Sfânt ori solemnitatea unei sărbători. Se mai socotește că o astfel de titulatură ar deriva din însemnarea de "trop, figură de cuvânt sau înțeles impropriu" a termenului grec tropos, întrucât tropii abundă ca figuri de stil aproape în toate troparele.

Unii, ca Marcu din Efes și Zonara, deduc însă numele de tropar de la substantivul "trope" (întoarcere) sau de la verbul "trepo" sau "tropeo" (întorc sau îndrept undeva) pentru că, în executarea lor muzicală, troparele se cântă după modele cunoscute, adică glasul cântăreților se întoarce după modul cântării și după modelul dat sau irmosul. Luând ca bază același substantiv "trope" (schimbare), alții cred că strofele acestea imnografice s-au numit astfel, întrucât se cântau alternativ de către strane.

Nu avem informații prea sigure pentru a identifica imnurile tropare compuse și intrate în cult în această epocă. Octoihul însă, cuprinde la Vecernie și la Laude o serie de stihiri intitulate "ale lui Anatolie" sau "anatolicești". Cuprinsul lor este îndreptat împotriva nestorienilor și eutihienilor, preamărind Patimile, Pogorârea la iad și învierea Mântuitorului. Autorul lor este deci un Anatolie. Cărțile bisericești se referă însă la mai multe persoane cu acest nume. Astfel, un imn ce se cânta la 24 octombrie în cinstea martirului Areta de pe vremea lui Iustinian, ne-ar indica un Anatolie, imnograf în veacul al VI-lea, în timp ce o altă cântare de la 12 noiembrie (Vecernie) în cinstea lui Ioan cel Milostiv ne descoperă un alt Anatolie din veacul al VIII-lea. Al treilea Anatolie, imnograf în veacul al IX-lea, a fost ucenic al Sfântului Teodor Studitul.

În Octoihul din ediția de Veneția, 1869, aceste stihiri sunt atribuite însă lui Anatolie, patriarhul Constantinopolului (+ 452), cel care a prezidat Sinodul din Constantinopol pentru condamnarea lui Eutihie, la anul 450. Cardinalul Pitra afirma, însă, că în nici unul din manuscrisele cu imnuri cercetate de el nu se gasește mențiunea de "patriarh al Constantinopolului" lângă numele de Anatolie. Totuși, stihirile anatolicești sunt considerate îndeobște ale patriarhului Anatolie din veacul al V-lea, așa precum sună și inscripția din Octoihul de Veneția, citat mai înainte. Desigur, nu este lipsită de curiozitate constatarea că nici unul din istorici nu se ocupa de opera imnografică a patriarhului Anatolie. Cuprinsul și factura acestor tropare mărturisesc însă despre vechimea lor și deci, în favoarea lui Anatolie Patriarhul. Tot lui i se atribuie și troparele învierii. Imnurile din mineie sunt însă, fără îndoială, ale unui Anatolie, episcop al Tesalonicului în veacul al IX-lea.

În a doua jumătate a veacului al V-lea, s-au distins în compunerea de tropare doi bătrâni din Constantinopol: Antim și Timocle. În veacul urmator, Teodor Lectorul (P.G., t. LXXXVI, col. 173-176) îi numește: "poeți de tropare". În opoziție cu Timocle, care anima partida potrivnică hotărârilor Sinodului de la Calcedon, Antim, care era pe cât se pare ieromonah, reprezenta direcția ortodoxă. În timp ce imnurile celui dintâi găseau primire la eutihieni, ale celui de-al doilea erau în favoarea ortodocșilor. După informațiile lui George Cedren (sec. XI, P.G., t. CXXI, col. 665), Antim a organizat privegheri, la care imnurile sale erau cântate de coruri alcătuite din bărbați și femei. El este înfățișat deci mai degrabă ca muzicant, pe când la Teodor Lectorul îl găsim caracterizat ca imnograf. Desigur, lucrul stă chiar așa, dacă ținem seama că adevărații melozi compuneau atât textul, cât și muzica imnului.

Nici unul din troparele compuse în această epocă nu poartă totuși în fruntea lor însemnarea cu numele lui Antim. Printre numeroasele imnuri lipsite în cărțile de ritual de indicația autorului – ceea ce este tocmai un semn de vechime – nu este exclus însă să fie vreunul din imnurile lui Antim.

Un imn, care a cunoscut consacrare liturgică în veacul al V-lea este acela care se cântă la Litie și la alte servicii bisericești și anume: Născătoare de Dumnezeu, Fecioră, bucură-te… Baza lui este de altfel biblică, precum se poate vedea din salutul îngerului către Sfânta Fecioară și din acela, cu care Elisabeta întâmpina pe Maria în urma Buneivestiri (Luca 1, 28,42), iar formula de încheiere se găsește în Liturghia Sfântului Iacob. Introducerea acestui imn în serviciul bisericesc este atribuită patriarhului Chiril al Alexandriei (+ 444). Nu știm în ce măsură i-am putea atribui acestui ierarh dreptul de autor asupra stihirilor-idiomele din rânduiala ceasurilor din Vinerea Patimilor, așa cum face mențiune Triodul, dar pe care alții le pun pe seama patriarhului Sofronie al Ierusalimului (+ 638); cu mai multă dreptate însă pot fi socotite ale lui Chiril al Ierusalimului, așa cum susține tradiția Bisericii Siro-Iacobite.

Dupa informațiile date de Nichifor Callist, s-au introdus acum pentru prima oara, în slujba bisericească, imnuri în cinstea Sfintei Fecioare, de către Petru Fullo, episcopul Antiohiei, cunoscutul partizan al ereziei monofizite. Acestea sunt troparele Născătoarei, care încheie seria troparelor de la Utrenie și care, începând de pe la sfârșitul veacului al V-lea, sunt cântate până astazi.

La început, troparul a fost introdus în serviciul divin public spre a fi cântat printre psalmi ca stihira. Era în prea mare favoare cântarea psalmilor în primele veacuri ale Evului Mediu, ca să se fi îndrăznit a se aproba introducerea de cântări noi întregi și independente în cult; acestea din urmă au fost numai adăugate sau intercalate în strofe scurte printre psalmi, ajungând cu vremea să fie precedate numai de câte un verset din psalmi, așa cum s-a transmis obiceiul în practica bisericească până astăzi, cu unele stihiri din serviciul de seară și de dimineață al Bisericii. Obiceiul de a se intercala troparul sau stihira printre psalmi sau chiar printre versetele lor răspundea la început unei legi de dezvoltare organică a serviciului liturgic. Vechile cântări psalmice au fost atinse însă, încet-încet, de un proces retrograd și secundar de abreviație, cum îl califică Anton Baumstark. Noua poezie a melozilor și imnografilor, menită la început numai a însoți sau, mai exact, a se adăposti sub autoritatea textelor biblice cântate, a dus mai întâi la prescurtarea acestora, iar mai apoi chiar la înlăturarea completă a unora din ele.

Cu alte cuvinte, versetul biblic a oferit la început girul și protecția sa pentru consacrarea liturgică a troparului. Stihira reprezintă, prin urmare, troparele izolate, cântate odinioară numai după versetele unui psalm, ca versete noi adică, ale rugăciunii sau imnului creat de tradiție în cursul timpului și purta acest nume (stihira) în analogie și spre deosebire de versetele psalmilor care se numeau stihos.

Precum vedem, imnul nou bisericesc "s-a adaugat la rugăciunea biblică, la început scurt și timid, ca orice noutate; troparul nu s-a încetățenit în cult decât încet. Însă autoritatea bisericească, renumele autorilor, dar mai ales influența catehetică, pe care puteau s-o exercite aceste cântari sfinte asupra mulțimilor, au dat acestui element nou o dezvoltare considerabilă mai târziu. Aici era viitorul lirismului creștin". De observat este că imnul câștiga teren în serviciul bisericesc îndată ce doctrina Bisericii a fost fixată de sinoade, iar până la mijlocul veacului al V-lea, când intrarea imnurilor în slujba bisericească începe a deveni sensibilă, Biserica ținuse aproape cele mai importante sinoade ecumenice în materie de credință. Pe de altă parte, imnul caștigase în acest timp o siguranță de sine. În plus, atât disputele hristologice, cât și noua compoziție etnică a comunității care forma acum Biserica, ridicau noi cerințe psihologice. Până acum, psalmii și cântările din Biblie fuseseră suficiente pentru a deștepta emoția religioasă și pentru a înălța inimile. Nu se făcuse adică atât de simțită nevoia în cult de alte imnuri, până la ivirea ereziilor antitrinitare și până la imulțirea creștinilor dintre neamuri în Biserică. În noile împrejurări însă, s-a putut simți că vechile cântări și psalmii nu erau compusi expres pentru a pune în relief simțirea specific creștină sau cu o preocupare catehetică creștină. Ca atare, Biserica a trebuit să admită că hotărârile Sinodului de la Laodiceea, din veacul al IV-lea, trebuia interpretate și aplicate potrivit noilor sale condiții de viață. În noul regim de libertate apoi, Biserica avea de serbat bucuriile, durerile și triumfurile ei, iar pentru aceasta, noile imnuri sau tropare, intercalate între psalmi, erau "destinate să caracterizeze sărbătoarea zilei și să rupă, printr-o cântare mai cadențată, psalmodia monotonă".

Troparele se cântă la sfarșitul Utreniei, Vecerniei, la Liturghie, la Vohodul mic, la slujba Ceasurilor. Din acest motiv, în cărțile de slujbă de azi, aceste tropare se numesc apolitikia (adică tropare finale, de încheiere), pentru că se cântă, de regulă, înainte de apolisul slujbei (vecerniei și Utreniei).

Printre cele mai vechi tropare, întâlnite în cult se numără “Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te”, care se cântă la Litie, și e atribuit Sfântului Chiril al Alexandriei și cele ale Născătoarei de Dumnezeu, ale celor opt glasuri.

Tot tropare, în sens mai larg sunt acele scurte unități imnografice (din Minee) numite stihiri, idiomele, automele, podobii, ipacoi, sedelne, antifoanele, svetilnele sau luminândele, numite și voscresne sau mânecânde.

Stihira este o compoziție imnografică în formă de versuri sau strofe, grupate în serie (numite și tropare în serie) care se cântă la Vecernie (Doamne strigat-am și Stihoavna), la Utrenie (la Laude) dar și cadrul altor taine și ierurgii.

Se numesc stihiri, pentru că la origine sunt (ca structură externă) versuri sau strofe, cât și pentru că ele sunt precedate de câte un stih sau verset din psalmi. După conținutul lor se deosebesc astfel: Stihiri ale Învierii, ale Crucii, ale Născătoarei de Dumneseu, ale Sf. Treimi.

Cele mai vechi tropare (stihiri) intrate în uzul liturgic sunt din sec V: stihirile numite anatolicești (atribuite imnografului Anatolie, patriarh al Constantinopolului, care se cântă la Vecernie și Laude, care preamaresc, pogorârea la iad și Învierea Domnului, urmărind combaterea ereticilor nestorieni și eutihieni.

Condacul și icosul sunt în cântare psaltică, strofa poetică, așezată după cântarea a treia sau a șasea a Canoanelor (în Minee, Octoih și Triod), care se cântă la Liturghie după troparele de la Vohodul mic, precum și la randuiala Laudelor mici (Ceasuri, Pavecernita, Miezonoptica).

O strofa poetica izolată, condacul, care figurează în Mineie, Octoih și Triod, după cântarea a treia, sau a șasea a Canoanelor și care se cântă la Liturghie, după troparele de la Vohodul mic, precum și în rânduiala Laudelor mici (Ceasuri, Pavecernița, Miezonoptica). Condacul de astăzi din cărțile de ritual nu e însă decât un rest din condacele de odinioară care erau niște compoziții poetice mai mari, un fel de poeme imnografice, compuse fiecare din câte 18-24 de strofe sau tropare. 

Primul autor de condace dintre cei pe care îi cunoaștem și totodată cel mai vestit și mai productiv dintre ei este Sf. Roman Melodul din sec.VI, iar cel mai cunoscut condac compus de el, este Condacul Crăciunului: "Fecioara, astăzi, pe Cel mai presus de ființă naște…" Acest condac, în afară de strofa "Fecioara astăzi…", avea 24 strofe de câte 21 versuri scurte (prima dintre ele e icosul de astăzi al Crăciunului). Epoca de înflorire a condacului în imnografia bisericeasca este sec. VI și VII. în aceasta vreme au trăit și alți autori de condace ca : Grigorie, Cosma, Chiriac, Demetrius, Anastasie, Helias, ș.a. Cei mai mulți imită sau prelucrează condacele mai vechi ale lui Roman Melodul. Singurul dintre poemele sau condacele mai vechi care s-a păstrat în întregime în cărțile de ritual (Ceaslov și Triod) și se intrebuinteaza inca în serviciul bisericii, în extensiunea lui de odinioara, este Acatistul Maicii Domnului sau al Bunei-Vestiri, care se citeste de obicei în randuiala Utreniei din Sambata a cincea a Postului Mare (denia de Vineri seara). Compozitia lui e atribuita patriarhului Serghie al Constantinopolului din sec. VII (+ 638), dar probabil ca apartine tot lui Roman Melodul.  

Apariția și dezvoltarea poeziei imnografice constituie una din etapele prin care spațiul ecclesial răsăritean își adâncește lucrarea doxologică față de mareția iconomiei divine. Arhimandritul Benedict Ghiuș afirma în acest sens: ”Cărțile de slujbă reprezintă învățătura de fiecare zi a Bisericii. Ele sunt, ca structură, expresia autorizată și mereu vie a întregii predanii patristice, contemporană cu toate veacurile; [ … ] s-ar putea stabili un adevarat paralelism din acest punct de vedere, între imnografie și iconografie: imnografia reprezentând poezia pusă în slujba dogmei, după cum icoana reprezintă arta plastică în slujba dogmei (misterul credinței).”

Pe lângă faptul că reprezintă o veritabilă sinteza dogmatică patristică, poezia imnografică se caracterizează prin dinamismul unei permanente actualizari a cuvântului revelat în contextul liturgic. Dezvoltarea imnografiei e oarecum paralelă cu cea Bisericii primare creștine. Cu timpul, această manifestare poetică se dovedește a fi modul ideal de preamărire a nenumăraților sfinți mărturisitori, al căror sânge stă la temelia Bisericii triumfătoare după o lunga perioadă de prigonire.

Imnul reușește deopotrivă să expună mai pe larg și, în același timp, poetic, evenimentele scripturistice cele mai importante, astfel că, treptat, se va realiza o trecere deliberată de la simplul tropar la forma unui poem amplu, care să se constituie ca o înșiruire de tropare înlănțuite în aceeași acțiune. ”În acest nou gen de poezie, troparul nu mai era o simplă strofă izolată de proza cadențată [ … ] ca în prima perioadă a Bisericii, ci făcea parte dintr-un tot arhitectonic îmbrăcat într-o veritabilă haină poetică.”.

Încercarea de a lămuri pe scurt terminologia imnografică întâmpină unele greutăți datorate orginii obscure a majorității termenilor. S-a presupus că substantivul “”ar fi un diminuitiv derivat al lui “”, care, popular, înseamna “aruncare” sau “sulița de aruncat”; astfel, prin analogie, s-au numit “condace” proodele lansate sau aruncate de poet în fruntea alcăturilor sale. O explicație mai plauzibilă ar fi aceea potrivit căreia, substantivul “” (prăjină, baston, țepușă) e asociat semantic substantivului - tom, sul de papirus sau pergament. Astfel, imnele erau scrise pe membrane înfășurate în jurul unui bastonaș de lemn; când membranele erau scrise pe ambele părți, ele deveneau “”. În acest caz, e foarte probabil ca imnele înseși să fi preluat denumirea de la aceste membrane înfășurate pe suluri.

Literatura bizantină cultivă vreme îndelungată genul poetic reprezentat de condac, cu toate că, se pare, această denumire caracteristică nu apare în texte mai devreme de secolul al IX-lea. Condacul se prezintă ca un imn alcătuit din 18 până la 30 de strofe (foarte rar depășesc numărul de 30) cu aceeași structură metrică. Fiecare strofă, cunoscută sub numele de “tropar” sau “icos”, e alcătuită după modelul primei strofe, intitulată “irmos”, încât toate celelalte strofe corespund ca număr de silabe, accente tonice și din punct de vedere melodic cu irmosul.

Începutul condacului e constituit de prooimion sau cuculion, independent metric și melodic față de irmos. Prooimionul anunța, în linii mari, subiectul imnului, cuprinzând și o rugăciune sau o invocație cu funcție doxologică. Acestea din urmă pot constitui chiar refrenul ””, care se și repetă la sfârșitul fiecarei strofe a condacului. Literele inițiale ale fiecărei strofe a condacului formează un acrostih, indicând de obicei numele autorului.

Condacul de azi nu e decât un rest din cele de odinioară care erau niște compoziții poetice mari, poeme imnografice având 18-24 de strofe sau tropare și fiecare strofă fiind compusă din 20-30 de versuri scurte, cu o structură identică privind numărul silabelor și locul accentelor, strofe legate între ele prin aceeași temă. Strofele erau legate între ele printr-un acrostih.

Perioada de înflorire a condacului în imnografia bisericească este prin sec. VI-VII. Vechile condace aveau la început o strofa care, ca fond, nu aveau nimic în comun cu restul strofelor, decât melodia și refrenul.

Această strofă scurtă se numea proimion (antestrofă). De fapt aceasta este strofa care se păstrează până azi sub numele de condac. Din șirul de strofe al vechilor condace s-a păstrat și prima strofă (ce urma antestrofei), al cărei rol era de model pentru celelalte strofe și care se numea icos. Icosul se citește după condac.

Restul strofelor din condac au ieșit cu timpul din uzul cultului și n-au mai fost transcrise în cărțile de ritual.

Cel mai vechi autor de condace și cel mai vestit imnograf bisericesc este Sf. Roman Melodul (sec.VI). Lui i se astibuie singurele dintre poemele sau condacele vechi care s-au păstrat în întregime în cărțile de ritual (Ceaslov și Triod) cunoscut sub numele de Acatistul Maicii Domnului și care se citește, de obicei, în rânduiala Utreniei din sâmbăta a cincea a Postului Mare (Denia de vineri seara).

Canonul este o compunere de mai multe cântări care formează împreună un întreg. Numele de canon l-a luat de la regula după care părțile lui componente se adună într-un tot. Canonul complet e format din nouă ode ; el poate fi însă și numai de trei ode sau două.

Podobia, numită și prosomie sau asemananda, este în muzica bisericească o stihiră cu melodie tip, model, după care se execută toate cântările bisericești. Fiecare din cele opt glasuri își are podobiile sale, care se însemnează deasupra imnelor ce trebuie cântate întocmai cu podobia notată. Până la trecerea pe note a imnelor, melodia se păstra prin tradiție, podobia fiind un mijloc mnemotehnic a cântării stihirilor.

Sedealna, șezândă sau catisma sunt psalmi care se cântă sau se citesc în timpul slujbelor, ori izolați (ex Ps 103 la începutul Vecerniei) ori în grupuri mici, ori înșirați unul după altul, cum sunt cei șase psalmi de la începutul Utreniei, ori grupați în cele 20 de secțiuni ale Psaltirii, numite catisme, care se citesc la slujba Ceasurilor, Miezonopticii, Vecernei și Utreniei. Aceste catisme sunt numite și sedelne, pentru că în timpul citirii sau cântării lor credincioșii pot ședea pe scaune sau în strană.

Tot sedelne se numesc acele scurte tropare care se pun la Utrenie după citirea Psalmilor, după polieleu și la oda a treia a canonului.

Ipacoi sau subascultător este denumirea care se dădea în vechime raspunsurilor (refrenelor) cântate de popor în cântarea responsorială a psalmilor. Ipocoi este o stihiră izolată, constând în anumite versete din psalmi sau din unele formule liturgice cunoscute și consacrate în uzul liturgic, care se repetau ca un refren după fiecare verset al psalmului, așa cum a rămas până azi în finalul cântărilor Tremii, cântărilor finale din icoasele și condacele Acatistelor și în cele trei refrenuri din slujba Privegherii sau a Vecerniei Mari („Bine ești cuvântat, Doamne, Cel ce ai făcut toate”).

Astăzi ipacoi se numesc acele tropare sau strofe izolate care se citesc înaite de antifoanele celor opt glasuri de la Utrenia Duminicilor și praznicului respectiv. Au acest nume pentru că rostirea lor trebuie ascultată cu multă atenție, ca o vestire sau proclamare solemnă. Se mai întâlnește și la Pavecernița Învierii și la Miezonoptica după canon.

Antifoanele numite și Treptele antifoanelor, sunt cântări scurte din Octoih. Se numesc astfel deoarece în vechime se cântau antifonic, alternativ, de către cele două strane, adică alternativ. Aceste cântări sunt compuse pe baza psalmilor 119-133, care formează catisma a 18-a numită și „Cântarea treptelor” pentru că la iudei se cânta pe treptele templului din Ierusalim, de către două grupe de cântăreți, care stăteau față în față și cântau pe rând. Fiecare antifon din cele opt glasuri e format din nouă tropare, grupate trei câte trei, în antifoane pentru fiecare glas. Aceasta împărțire a antifoaneleor are un caracter trinitar, făcând referire la cele nouă cete ale îngerilor, în ierarhia cerească, cântând Sfintei Treimi. Compunerea antifoanelor e atribuită Sfântului Ioan Damaschin și Sfântului Teodor Studitul.

Prochimenul este în cântarea bisericească, stihul (versetul) rămas din psalmul care odinioară preceda lecturile biblice: Paremiile, Apostolul, Sfânta Scriptură. Îl întâlnim în rânduiala Vecerniei, Utreniei și Sfintei Liturghii.

Canonul, în cântarea psaltică, este o compoziție din mai multe cântări (ode, tropare, catavasii), care respecta anumite reguli privind forma și legătura dintre ele, astfel încât împreună să formeze un tot. Canonul este format, atunci când este complet din nouă ode; când este mai restrâns e format din două ode (diode) sau din trei (triode); fiecare odă este și ea formată din trei, până la nouă tropare, care respectă structura primului tropar (privind numărul silabelor și locul accentelor), adică a primei strofe din oda numită (irmos sau catavasie), ce va fi model pentru celelalte strofe cărora le imprima melodia și numărul său de versuri și de silabe.

După temă canoanele pot fi: ale Învierii, ale Crucii, Treimic, ale sfinților. Cel mai mare număr de canoane e încadrat în slujba Utreniei, dar sunt canoane și în slujba Pavecerniței, a Miezonopticii de duminică și a unor Sfinte Taine (Maslul) și ierurgii (ca Înmormântarea). Și la Liturghie sunt canoane (Cântarea a treia și a șasea din Canonul Utreniei).

Luminânda sau svetilna reprezintă o categorie de stihiri sau tropare izolate care se cânta înainte de Laude (în rânduiala Utreniei).

Se umesc așa deoarece odinioară se cântau în momentul când începea să se lumineze de ziuă și pentru ca, în mai toate cântările care poartă acest nume e vorba de lumină. Svetilnele au, după text, și ideea de „lumină”, și pe cea de „trimitere”. Denumirea de „luminândă” se potrivește, după conținut, mai ales Svetilnelor celor opt glasuri pentru Postul Mare (din Triod și Ceaslov). Pentru svetilnele din restul anului, și îndeosebi pentru cele 11 svetilne ale Învierii, care se cânta la Utrenia de duminică, termenul de trimitere este mai potrivit pentru conținutul lor, în care se vorbește despre trimiterea Sfintelor Mironosițe la Apostoli, de către IIisus, în ziua Învierii Lui, precum și de trimiterea celor doisprezece Apostoli la propovăduire după Înviere.

Cele 11 svetilne ale Învierii sunt în legătură cu cele 11 Evanghelii ale Învierii, care se citesc la Utrenia duminicilor, pe care le comentează (parafrazează); Luminândele Învierii au fost alcătuite de împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul, în secolul al X-lea.

Voscreasnele, eotinalele sau mânecândele, sunt cântări matinale, pentru că în toate este vorba de „mânecarea”, adică mergerea la mormântul Domnului, dis-de-dimineață, în ziua Învierii, a femeilor mironosițe. Voscreasna se cânta la Slava Laudelor, în rânduiala Utreniei duminicilor. Aceste 11 stihiri ale Învierii stau în strânsă legătură cu cele 11 Evanghelii ale Învierii pe care le comentează. Au fost compuse în secolele IX-X, de către împăratul bizantin Leon Filozoful.

Doxologia Mare, slavoslovia, mărinda sau imnul îngeresc,  este un imn de slăvire a lui Dumnezeu care se cântă atât la slujba Utreniei, („Slavă Ție celui ce ne-ai arătat nouă lumina!”). În forma de azi, Doxologia este un imn cu caracter trinitar, un imn de laudă către Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Prin secolul al IV-lea, el a devenit un mijloc de luptă împotriva ereziilor antitrinitare (ariena și pnevmatomaha).

CAPITOLUL II

Însușirea adevărurilor de credință și a regulilor de viață morală prin intermediul rugăciunilor rostite în cadrul cultului divin public ortodox

Tradiția canonică a Bisericii Ortodoxe ne-a lăsat numeroase mărturii privind pravila rugăciunii și implicațiile ei în viața individuală și comunitară creștină. Aceste mărturii rămân o călăuză și un îndreptar pentru toți creștinii, în efortul acestora de a respecta pravila rugăciunii stabilită de Sfinții Apostoli și Părinții Bisericii în lumina învățăturii despre rugăciune lăsată de Mântuitorul IIisus Hristos. În cele ce urmează, vom reprezenta aceste mărturii avand ca temei normele inscrise în colectia canonică a Bisericii Ortodoxe, aprobata de sinodul endemic de la Constantinopol din anul 920.

1. rugăciunea trebuie sa inceapa și sa se sfarseasca cu Dumnezeu cel slavit în Treime. In canonul 1, Părinții sinodului trulan hotarau ca orice cuvânt sau actiune a noastră sa inceapa de la Dumnezeu și sa se sfarseasca cu Dumnezeu, adica cu rugăciunea catre Dumnezeu Cel slavit în Treime.

2. În rugăciunile noastre trebuie să implorăm ajutorul Mântuitorului Hristos. Ebioniții, ereziarhi iudeo-creștini, iviți în epoca apostolică, "…susțineau că, Fiul lui Dumnezeu este simplu om…", și de aceea nu se cade a ne rugă și închina Lui. Biserica a precizat însă, dintru început, ca IIisus Hristos, Dumnezeu adevarat și om adevarat, este Cel în Care s-au împlinit Scripturile (Luca XXIV, 25-27), și Căruia se cuvine, cinste, laudă și închinăciune.

Părinții sinodului de la Laodiceea (343) au condamnat, la vremea respectivă, doctrina unor eterodocși, care afirmau că nu trebuie a se implora ajutorul Lui IIisus Hristos, pentru ca omul să se apropie de Dumnezeu, ci al îngerilor, deoarece nu am fi vrednici să cerem ajutorul lui Hristos. În comentariul său la canonul 35 al sinodului de la Laodiceea, canonistul Balsamon cerea ca toți care "au părăsit tradiția bisericească și zic că mântuirea noastră vine prin mijlocirea îngerilor, să fie anatema". Această cinstire s-a numit idolatrie, "…nu pentru că cinstim pe îngeri, ci din cauză că diavolul ne aduce pe noi în idolatrie, prin neinvocarea lui Hristos și Dumnezeul nostru". Aristen afirma că acești ereziarhi mărturiseau, printre altele, "că de către îngeri s-a creat lumea, sau că prin îngeri ajungem la Dumnezeu Tatăl…". Canonistul Zonara ne informează că "acești eretici invocau pe îngeri, adică se rugau lor și țineau adunări în cinstea lor. Condamnând acest eres, canonul 35 Laodiceea… numește idolatrie ceea ce apostolul Pavel a numit slujirea îngerilor, dar nu din cauză că cinstirea îngerilor ar fi idolatrie, ci fiindcă prin aceasta necuratul îndepărtează pe om de la rugăciunea către IIisus Hristos, ca apoi pe încetul și pe nesimțite să-l împingă la idolatrie". În Pidalion se precizează că "…acestea le zice canonul, nu ca să ne oprească a-i chema pe ei – pe îngeri – ca pe niște mijlocitori, spre ajutorul nostru, ferească Domnul! Ci ca să oprească covârșirea chemării lor". Potrivit învățăturii dogmatice a Bisericii Ortodoxe, menirea îngerilor este însăși preamărirea lui Dumnezeu în cunoașterea dreaptă și în necondiționata împlinire a voinței . Ei se trimit spre slujirea tuturor celor ce cred în Hristos. Ei aduc înaintea măririi dumnezeiești rugăciunile și milosteniile noastre și alte faceri de bine. Așadar, confirmând această învățătură a Bisericii Ortodoxe despre menirea îngerilor, canonul 35 al sinodului de la Laodiceea dispune ca, în rugăciunile noastre, să invocăm numele lui IIisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, al Sfintei Treimi, și nu al îngerilor, care sunt solitari ai rugăciunilor noastre către Dumnezeu.

3. Creștinii ortodocși sunt datori să se roage pentru căpeteniile și autoritățile statului în temeiul tradiției canonice ortodoxe, clericii și credincioșii noștri sunt datori să facă rugăciuni, în cadrul cultului creștin, și pentru căpeteniile și autoritățile statului. Această tradiție confirmă prescripțiile dreptului divin, în baza căruia suntem datori, "…mai înainte de toate să facem rugăciuni, cereri, făgăduințe, mulțumiri pentru oameni. Pentru conducători și pentru toți cei care sunt întru dregătorii, ca să petrecem viață lină și cu odihnă întru toată buna credință și curăție. Că aceasta – adeverea Sfântul Apostol Pavel – este lucru bun și primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru…" (I Tim. II, 1-3 ; Rom XIII, 1-8). Biserica Ortodoxă a prevăzut chiar pedepse pentru clericii și creștinii care, în loc să se roage, defaimă "…pe conducători sau dregători… ; și dacă va fi cleric – prevede canonul 84 apostolic – să se caterisească, iar de va fi laic, sa se afurisească".

Rugăciunile pe care preoții ortodocși le rostesc de aproape 2000 de ani, în cadrul cultului creștin, pentru căpeteniile și autoritățile Statului își au deci o bază scripturistică, confirmată și de tradiția canonică a Bisericii Ortodoxe. În Biserica Romano-Catolică aceste rugăciuni au continuat să existe doar în "missa praesanctificatorum din vinerea mare".

4. Duhovnicul trebuie să îndrume pe cel care vine la scaunul mărturisirii să stăruie în rugăciune.

Sfântul Nichifor Mărturisitorul cere duhovnicului să "sfătuiască cu blândețe" pe cei care vin la scaunul mărturisirii, "ca să stăruiască …întru pocăință și rugăciune…", iar Sfântul Vasile cel Mare îngăduia femeilor oprite de la primirea Sfintei Euharistii să stea "în Biserică la rugăciune cu credincioșii…", "până se va împlini timpul pocăinței".

5. Este interzis creștinilor ortodocși să se roage împreună cu eterodocșii

Referindu-se la participarea credincioșilor la rugăciunea publică a Bisericii, canoanele interzic "comunicatio în sacris" cu eterodocșii (can. 45 și 64 apostolic ; 6 și 9 Laodiceea etc), pentru că aceștia nu au preoție adevărată (can. 32 Laodiceea). În conformitate cu dispozițiile și normele canonice în vigoare, rugăciunile liturgice aduse de "presbiteri sau episcopi neascultători și de poporul neînvățat", care au părăsit "Biserica Ortodoxă", nu sunt valide.

Canonul 45 apostolic interzice clericilor – episcop, preot sau diacon – de a se ruga "împreună cu ereticii", sub pedeapsa afurisirii, adică a excluderii "pentru un timp mai lung ori mai scurt din comunitatea bisericească a rugăciunii împreună cu credincioșii". Întrucât, potrivit rânduielii canonice a Bisericii Ortodoxe orice eretic este considerat afurisit din comunitatea bisericească, i se interzice deci oricărui cleric sau mirean ortodox "rugăciunea laolaltă cu dânșii". după părerea canonistului Balsamon, mireanul se afurisește și clericul ortodox se caterisește chiar și în cazul în care "…întreține numai simplu contact și …privește cu blandețe spre rugăciunea ereticului…". Dând expresie unei realități a vremurilor de atunci, dispoziția canonului 45 apostolic a reușit "…nu numai să ferească pe ortodocși de contagiunea spirituală cu ereticii, ci și de neutralitatea în credință și de indiferentismul față de Biserica Ortodoxă…".

Canonul 33 Laodiceea confirma dispoziția canonului apostolic, interzicând oricărui creștin ortodox – cleric sau mirean – să "se roage împreună cu ereticii, sau cu schismaticii".

În temeiul acestor dispoziții canonice, Părinții Bisericii ortodoxe au interzis, în mod categoric, creștinilor ortodocși să se roage "împreună cu un schismatic", "cu un eretic, în Biserică sau în casă", "cu un caterisit" sau să se împărtășească"cu excomunicații". Astăzi, atitudinea Bisericii noastre față de eterodocși este animată de spiritul ecumenismului creștin contemporan și călăuzită de străduința comună a tuturor creștinilor pentru refacerea unității creștine. Reprezentanții Bisericilor ortodoxe – clerici sau mireni – participă la rugăciuni comune alături de delegațiile diferitelor Biserici creștine, cu ocazia întrunirilor ecumenice. Comuniunea la nivel de rugăciune, statornicită la aceste întruniri cu caracter ecumenic, nu implica însă și comuniune în credință, în frângerea pâinii și în rugăciunea euharistică, pentru că aceasta nu poate fi făcută cu neortodocșii și pentru ei. Această participare a creștinilor ortodocși la rugăciunile comune cu eterodocșii nu este deci o "comunicatio in sacris", o participare și o împărtășire euharistică, pe care o interzic canoanele apostolice.

Stând ferm pe temeiul prescripțiilor canoanelor, Sfântul Vasile cel Mare ne îndeamnă "să ne rugăm" și pentru păcătoși, "ca să-i câștigăm pe ei și să-i scoatem din cursa vicleanului…". Caracterul ecumenist și umanitar al rugăciunii creștine a fost deci prevăzut și de canoanele Bisericii ortodoxe.

6. Nu este îngăduită rugăciunea cu cel excomunicat din Biserica

Canonul 10 apostolic interzice rugăciunea cu cel excomunicat, nu numai în Biserică, dar și în case particulare, sub pedeapsa afurisirii. Această dispoziție canonică își afla temeiul său doctrinar în înseși cuvintele Mântuitorului Hristos. "Oricine nu ascultă de Biserică – ne spune Mântuitorul – să-ți fie ca un păgân și vameș" (Matei XVIII, 17), adică să fie exclus din Biserică. Așadar, este interzisă rugăciunea "cu cel scos din comuniune" chiar și în afara Bisericii. Prin (excomunicationis), din textul canonului 10 apostolic, Balsamon a înțeles "excluderea din Biserică, de aceea se interzice părtășia la rugăciune, cu cel scos din comuniune, fie în Biserica sau în afara Bisericii (in ecclesia sau extra ecclesiam)". "Nu se interzice – preciza același canonist – a se vorbi cu cel afurisit". după interpretarea canonistului Aristen, canonul prevede interdicția de a se ruga "cu ereticii în Biserică sau în casă" și nu numai cu cei afurisiți. Mireanul sau clericul care se roagă cu cel scos din comuniune este și el afurisit "pentru că această împreună împărtășire de rugăciune, pe care o face cu cel afurisit (osebit sau despărțit) cunoscându-l și știindu-l acest fel, privește spre necinstirea și defăimarea celui ce l-au despărțit și îl clevetește pe el, ca și cum cu nedreptate l-au despărțit (afurisit)". A te face părtaș la rugăciune cu cel exclus din comunitatea ortodoxă înseamnă deci a da dovadă și de neascultare și de nesupunere față de hotărârea Bisericii luată în legătură cu cei excomunicați. Această neascultare canonică atrage după sine aceeași pedeapsă.

În conformitate cu practica și tradiția canonică a Bisericii Ortodoxe, "…nu este iertat cuiva, nici în casă a se ruga împreună cu cei ce s-au afurisit de Biserica, ori clerici, ori mireni, nici în Biserica a-i primi pe ei", pentru că, aceasta "tulbură și calcă canoanele Bisericii cele ce rânduiesc despre aceasta".

În Biserica primară a existat rânduiala și practica canonică potrivit căreia clericii și laicii, care treceau în altă eparhie, nu erau primiți, în comuniunea rugăciunii, fără scrisori de recomandare, în care se certifica crezul dogmatic și statutul lor canonic. Practica emiterii unor asemenea epistole canonice, care se intemeiază pe dreptul divin (II Cor. III, 1), avea darul să certifice – după mărturia canonistului Balsamon – că respectivii clerici sau mireni "mărturisesc dreapta credință", că nu "s-au ridicat împotriva lor (a clericilor respectivi) reclamații sau calomnii, ori că au fost bănuiți pe nedrept și li se recunoaște că nu trăiesc viața păcătoasă și că sunt nevinovați". Pentru creștinii care mergeau "în altă eparhie și care erau excomunicați", prin epistola aceasta de recomandare "se făcea cunoscut episcopului din eparhia respectivă că aceia erau absolviți de orice fel de epitimie". Cu aceștia se putea deci intra în comuniune, nu numai la nivel de rugăciune, ci și de împărtășire euharistică.

7. Este interzis clericilor ortodocși a se ruga cu clericii caterisiți

În conformitate cu prescriptiile canonice ale Bisericii ortodoxe, este interzis preotului de a aduce rugăciuni liturgice "împreună cu cei ce sunt opriți de a liturghisi".

În temeiul dispoziției canoanelor 11 apostolic și 2 Antiohia, se interzice clericilor ortodocși a se ruga împreună cu clericii caterisiți. Cei care nu respectă dispoziția canonică primesc aceeași pedeapsă. Interdicția nu se referă doar la liturghisirea împreună cu clericul caterisit, ci și la oprirea de la orice rugăciune comună. În conformitate cu dispoziția canonului 2 al sinodului de la Antiohia, "…de se va vădi ca oarecare dintre episcopi, sau prezbiteri, sau diaconi, sau oarecare din canon, va comunica cu cei excomunicați, acesta încă să fie excomunicat, ca unul ce tulbura canonul Bisericii". Același canon interzice credincioșilor ortodocși "…să comunice cu cei excomunicați, nici umblând în case să se roage împreună cu cei ce nu se roagă împreună cu Biserica…".

În temeiul dispoziției canonului 28 apostolic, clericul caterisit, după dreptate, dacă nu se supune pedepsei primite, ci continuă a sluji și mai departe, "acela să se taie cu totul de la Biserică". Prin urmare, un cleric caterisit nu mai are îndreptățirea canonică, capacitatea harică, de a rosti rugăciuni în Biserică.

Potrivit interpretărilor date de canoniștii ortodocși, dispoziția canonului 11 apostolic se aplica îndeosebi în cazul în care, clericul caterisit, desconsiderând pedeapsa Bisericii, îndrăznește să săvârșească cele sfinte (canonul 28 apostolic ; 4 Antiohia ; 88 Sf. Vasile cel Mare etc). După tâlcuirea dată în Pidalion, acest canon se referă îndeosebi la clericul caterisit care "a îndrăznit după caterisire să lucreze ceva din ale clirosului, ori și de s-au caterisit adeca, pentru păcate de cliricatul sau, iar după caterisire, iarași căzând întru aceleași păcate, s-au despărțit încă și de adunarea, și de rugăciunea credincioșilor, unul ca acesta zic, să se caterisească, asemenea cu acela".

8. Cel care aduce rugăciunea liturgică trebuie să se înfrâneze întru toate la vremea cuvenită

Canoanele prevăd "…ca și noi să păstrăm cele predanisite prin Apostoli și din vechime în vigoare, cunoscând că tot lucrul are timpul său și mai ales cel al… rugăciunii…". De aceea, clericii care aduc rugăciunea liturgică trebuie "să se înfrâneze întru toate la vremea când deservesc cele sfinte ca să poată dobandi ceea ce ei în genere cer de la Dumnezeu".

Preoții căsătoriți pot aduce rugăciuni la Sfânta Liturghie întru totul valide, cu condiția să observe rânduiala care prevede înfrânarea trupească la vremea respectivă. Canonul 4 de la Gangra anatematizează pe toți aceia care nu recunosc validitatea rugăciunilor liturgice aduse de preoții căsătoriți.

9. Rugăciunea obștească este expresia vădită a comuniunii de credință, de aceea preotul nu poate aduce rugăciuni liturgice în case particulare, fără învoirea episcopului locului

Fără să închidă "în case cinstirea lui Dumnezeu, ci cinstind toate locașurile zidite în numele lui Dumnezeu și adunarea, ce se face în Biserică spre folosul obștii…", Părinții Bisericii Ortodoxe au învățat că preotul nu poate aduce rugăciuni de cerere, lauda și mulțumire lui Dumnezeu decât în locașul sfințit de episcopul locului. Cele sfinte trebuie aduse lui Dumnezeu numai de clericul care se află în comuniune de credință cu episcopul său. Cel ce se desparte de comuniunea credinței și a rugăciunii "cu episcopul său, și făcând schismă împreună cu oarecare…, pe unul ca acela – afirmau Părinții Bisericii din Cartagina – să se rostească anatema…". Rugăciunile rostite de preotul care, "disprețuind pe episcopul său, ține deosebi adunare și ridică alt altar, neștiind nici o vină asupra episcopului său în privința dreptei credințe și dreptăți…", sunt necanonice, lipsite de lucrarea harului divin. Asemenea preot trebuie "să se cateriseasca ca iubitor de stăpânire… Asemenea și ceilalți clerici și câți se vor uni cu dânsul. Iar laicii să se afurisească…". Părinții sinodului de la Gangra anatematizează și ei pe cei care "ar săvârși slujbele cele bisericești… împotriva Bisericii, și defăimând Biserica, ar voi să lucreze cele ale Bisericii, nefiind împreună cu prezbiterul, împotriva socotinței episcopului…". Rugăciunile săvârșite în "adunări ilegale", nu sunt deci lucrări ale Bisericii, și nici părtașe ale harului și comuniunii cu Dumnezeu.

Părinții sinodului Trulan au reafirmat că rugăciunea liturgică trebuie rostită de preot doar în Biserica sfințită de episcopul locului, pentru că numai în "bisericile ortodoxe (catolicești)" se primeste darul tainei respective.

Părinții sinodului VII ecumenic ne mărturisesc, în canonul 10, că "unii clerici, nesocotind rânduiala canonică", săvârșeau "sfintele slujbe în casele de rugăciune" ale unor "dregători lumești fără învoirea episcopului lor…". În conformitate cu dispoziția aceluiași canon, "…nu este iertat să se primească – un astfel de cleric – în nici o casă, sau Biserică ; iar de va face cineva aceasta, stăruind, să se caterisească". Balsamon prevede ca asemenea clerici sau "sa inceteze" sau "sa fie excomunicati", intrucat nesocotesc, intr-adevar, randuiala canonica a Bisericii.

Canonul 10 precizeaza ca, asemenea clerici doritori sa se roage în paraclise sau case particulare, mai bine ar face "sa invete pe copii și pe casnici, citindu-le lor dumnezeiestile Scripturi; caci pentru aceasta au și primit preoția". Din dispozitia acestui canon decurge deci ca o prima datorie a preoților aceea de a invata familiile creștine și rugăciunile Bisericii, pentru ca procesul de catehizare implica intai de toate invatarea de rugăciuni.

Confirmând canoanele Părinților întruniți la sinodul Trulan, sinodul de la Constantinopol, din anul 861, a reafirmat că, întrucât, "…Sfânta Biserică drept îndreptează, și dă întâietate cuvântului celui adevărat, și păstrează și învață venerabilitatea viețuirii", este "urât și necuvios să se permită că cei ce viețuiesc împreună… în neascultare, furișandu-se în case, să rupă buna ei rânduială…, pentru aceea Sfântul Sinod… a hotărât să fie lepădați din cler cei ce liturghisesc în paraclisele ce sunt prin case…, iar cei ce sunt părtași comuniunii acelora, să se supună afurisirii".

Prin urmare, rugăciunea obșteasca trebuie rostită în locașul sfintit de episcop. În conformitate cu doctrina canonică a Bisericii Ortodoxe, rugăciunile obștești săvârșite în case particulare, paraclise etc, nu au un caracter sacramental, fiind lipsite de lucrarea preoției harice, adică a Duhului Sfânt. În lumina acestei învățături, așa-zisele case de rugăciuni ale eterodocșilor nu au prezența Duhului Sfânt și nici părtășia harului, pentru că nu au preoție harică care să le comunice energia necreată a lui Dumnezeu.

10. În cadrul slujbelor bisericești nu se admit rugăciuni improvizate

Părinții Bisericii primare au interzis creștinilor să rostească, în cadrul diferitelor slujbe bisericești, alte rugăciuni decât cele formulate și aprobate de autoritatea canonică, pentru a nu se introduce, prin intermediul textului acestora învățături eretice "spre stricăciunea poporului și a clerului. Această interdicție privește atât rugăciunile rostite, cât și pe cele cântate, în cadrul cultului ortodox public sau privat. După cum se știe, în cultul ortodox, cântarea – după textul sau cuvintele ei – este o rugăciune de laudă și de slăvire, având de cele mai multe ori forma de imn religios. Pentru această rațiune, atât textul rugăciunii rostite, cât și cel al rugăciunii cântate, trebuie să fie aprobat de autoritatea bisericească competentă -Sfântul Sinod – neîngăduindu-se improvizații ad-hoc. În conformitate cu dispoziția canonului 59 Laodiceea, "nu se cuvine să se citească în Biserică cântări speciale…, ci numai cele canonice…", adică cele aprobate de Biserică. Interdicția acestor cântări speciale, în afară de cele canonice, s-a datorat îndeosebi faptului că în textul lor se strecurau și erori de doctrină, voite sau nedorite.

În conformitate cu dispozițiile canonice ale Bisericii Ortodoxe, același text, aceeași rânduială tipiconală, "aceeași slujbă a rugăciunilor trebuie să se facă întotdeauna…" , inclusiv la Sfânta Jertfă, adică "de toți să se zică rugăciunile cele întărite de Sinod, și nu altele noi…, și rânduiala lor trebuie a se păzi aceeași și să nu alcătuiască rugăciuni altele, oricine ar voi". Prin urmare, practica unor creștini de a improviza sau a formula rugăciuni noi este necanonică, pentru că "în afară de rugăciunile aprobate de autoritate – preciza Aristen – nu se îngăduie să fie citite sau cântate altele…". Părinții Bisericii au fost determinați să impună această restricție întrucât ereziarhii vremii își vehiculau învățăturile greșite prin intermediul rugăciunilor pe care le rosteau sau le psalmodiau, sub formă de cântari speciale. Pentru acest motiv, canoanele au interzis "să se citească în Biserică cântări speciale și… cărțile necanonice…". În virtutea aceleiași rațiuni, canonul 103 Cartaginean prescrie ca în Biserica se pot citi numai rugăciunile revizuite și publicate de sinoade pentru uzul bisericesc, "…și niciodată, nicidecum să nu se rosteasca altele împotriva credinței, ci să se citească cele ce s-au adunat odinioară de cei preaînțelepți". Aceiași Părinți ai Bisericii cartagineze au hotărât "ca rugăciunile întărite la sinod, ori cele de introducere (la Liturghie), ori cele ce se rostesc la aducerea Jertfei, ori la punerea mâinii, de toți să se săvârșească…". După cum se poate constata, canonul cartaginean se referă la toate rugăciunile, dar în special la rugăciunile cu care începe Sfânta Liturghie, la rugăciunile aducerii Jertfei, și în fine la rugăciunile ce le citește episcopul când hirotoneste pe cineva. Prin asemenea hotărâre sinodală, Părinții bisericii cartagineze au contribuit la fixarea și uniformizarea ritului liturgic și, totodată, au stabilit rânduiala potrivit căreia doar rugăciunile redactate și aprobate de autoritatea bisericească canonică trebuie să se rostească de către toți și în tot locul.

Părinții Bisericii au dispus ca rugăciunile din cadrul slujbelor bisericesti să fie cântate doar de "cântăreții canonicești", pentru a se păstra întru toate buna rânduială așa după cum a fost predanisită de Biserica primelor veacuri. Această rânduială nu exclude însă dreptul și obligația credincioșilor de a cânta împreună cu cântărețul bisericii respective imnele trecute în tipicul slujbei.

În comentariul său la canonul cartaginean, canonistul Balsamon ne informează că, în vremea sa, unii episcopi rosteau rugăciuni, care nu erau "în uz", la începutul Liturghiei, la aducerea Jertfei, la diferite doxologii, cu prilejul actului hirotonirii, la slujba înmormântării etc. Balsamon era de părere că episcopii respectivi "să se afurisească". După părerea canonistului Zonara, unii ca aceștia trebuiau excomunicați, întrucât introduc inovații în rânduiala tipiconală a cultului și strecoară erori "contra credinței".

Rânduiala canonică a Bisericii Ortodoxe prevede deci ca în cadrul slujbelor bisericești să se citească numai rugăciunile revizuite, aprobate și publicate de autoritatea competentă. Așadar, toate rugăciunile rostite la Tainele și ierurgiile Bisericii, redactate și transmise de Părinții "cei preaînțelepți de odinioară", trebuie întărite de Sinodul Bisericii autocefale locale, adică revizuite, aprobate și publicate cu girul autorității competente.

11. Creștinii ortodocși sunt datori să rămână și să se roage în biserică până la apolisul Sfintei Liturghii

În conformitate cu rânduiala apostolică, la Sfânta Jertfă "…tot poporul stând în picioare, să se roage liniștit".

Canonul 2 al sinodului de la Antiohia dispune ca "toți cei ce intră în biserică și ascultă Sfintele Scripturi, dar nu participă la rugăciune împreună cu poporul, …aceștia să se lepede din biserica, până când nu se vor mărturisi și nu vor arăta roduri de pocaință, și (atunci) rugându-se, vor putea primi iertare…". După părerea canonistului Aristen, cel care nu participă cu poporul la rugăciune până la apolisul Sfintei Liturghii, trebuie supus epitimiei canoanelor.

12. în baza vechiului obicei canonic, confirmat de canoane, în zilele de duminică și în zilele Cincizecimii să nu se îngenunche în timpul rugăciunii

În baza vechiului obicei statornicit din vechime, și care își are temei în tradiția bisericească, Părinții Sinodului I ecumenic au hotărât, în baza canonului 20, ca în zilele de "Duminică și în zilele Cincizecimii" să nu ne plecăm genunchii, ci "…stând să se dea lui Dumnezeu rugăciunile". Despre această rânduiala predanisită Bisericii, din epoca apostolică, pe calea obiceiului canonic, ne adeverește și Fericitul Petru, arhiepiscopul Alexandriei (+303). "…După predanisire… – ne mărturisește întâistătătorul Bisericii Alexandriei – Duminica o ținem zi de bucurie pentru Cel ce a înviat întru ea, în care am primit să nu plecăm nici genunchii".

În canonul 90, Părinții sinodului trulan (691-692) au confirmat vechiul obicei canonic, precizând și cauza care a impus această rânduială, precum și de la care ora din sâmbătă până la care ora din duminica să ne rugăm stând în picioare. Așadar, în conformitate cu cele primite "canonicește de la Părinții noștri de Dumnezeu purtători", nici un creștin nu are îngăduința de a se ruga stând în genunchi în zi de Duminică, pentru că pe aceasta o ținem zi de bucurie în cinstea Celui ce a înviat întru ea. Prin observarea acestei rânduieli, credința noastră în învierea Domnului capătă noi dimensiuni de trăire și manifestare proprie.

13. Din obiceiuri am învățat a ne întoarce spre răsărit la rugăciune și a rosti unele rugăciuni la Tainele și ierurgiile Bisericii

Un părinte al Bisericii Ortodoxe, din secolul al IV-lea, ne spune că unele rugăciuni ni s-au transmis "din tradiția Apostolilor predanisită nouă în taină…" Într-adevăr, în Biserica primară, "rugăciunile cele de taină, și binecuvântările, și chemările cele sfințitoare, și săvârșitoare ale Tainelor, …sunt din nescrise Predanisiri…". Ele nu au fost predanisite "prin scris", pentru "a nu se cugeta multe, și prin obisnuință se fac lesne defăimate de mulți".

Sfântul Vasile cel Mare mărturisea ca "din cele nescrise din obiceiuri", am învățat "a ne întoarce spre răsărit la rugăciune…", a rosti "cuvintele invocării la sfințirea pâinii Euharistiei și a potirului binecuvântării", și a zice rugăciunea când "binecuvântăm apa Botezului și untdelemnul hrismei, și chiar pe cel ce se botează…". Același Sfânt Părinte adeverea că, întrucât "nu ne sunt suficiente cele menționate de Apostol sau de Evanghelie…, rostim și alte – rugăciuni – primite din învățătura nescrisă, și înainte și în urmă, adică în timpul Sfintei Liturghii, ca unele ce au mare putere în privința Tainelor". Așadar, înseși rugăciunile rostite de preotul liturghisitor în taina ne-au fost predanisite din tradiția nescrisă a Apostolilor. Una din aceste rugăciuni, primite din învățătura nescrisă, este și aceea care se rostește pentru invocarea Duhului Sfânt la prefacerea Sfintelor daruri. Întemeindu-se pe Sfânta Tradiție apostolică, această rugăciune epicletică a fost inserată în rânduiala Liturghiei ortodoxe de Părinții Bisericii din secolul al IV-lea.

După mărturia aceluiași părinte, "…din predanisirea tacită și tainică", Biserica primară a primit și rugăciunile de lepădare "cele câte sunt la botez…".

În temeiul acesta al predanisirii celor nescrise, care "pentru mulți se face ușor de disprețuit în urma obiceiului", "toți privim către răsărit la rugăciuni; dar puțini știu că prin aceasta căutăm patria noastră cea de la început, raiul, pe care Dumnezeu l-a sădit în Eden către răsărit. Și drepți stând – mărturisea Sfântul Vasile cel Mare – facem rugăciunile într-una a sâmbetei, dar motivul nu-l știm toți; căci facem aceasta… ca unii care înviind împreună cu Hristos și fiind datori a năzui spre cele de sus, în ziua învierii ne aducem aminte prin starea de la rugăciune de harul cel dat nouă…" Așadar, "este necesar – preciza același Sfânt Părinte, în anul 375 – ca Biserica să învețe pe fiii săi ca în această zi – adică Duminica – stând să plinească rugăciunile, ca prin neîncetata aducere aminte de viață cea fără de sfârșit să nu ne lenevim în privința merindelor pentru acea mutare de dincolo". Și în ziua Cincizecimii, "rânduielile Bisericii ne-au învățat să preferăm felul de a sta drept la rugăciuni, spre a ne aduce lămurit aminte ca oarecum să ne strămutăm mintea noastră de la cele prezente la cele viitoare".

După mărturia Sfântului Vasile cel Mare, însăși rugăciunea doxologică a Bisericii primare, de care unii eterodocși se lepădau "ca de ceva nescris", avea "tărie în taina bunei cinstiri" rămasă "în Bisericile cele necorupte din obiceiul nemeșteșugit…". Potrivit afirmației aceluiași Sfânt părinte, "apostoleasca procedură este de a rămâne cu predanisirile cele nescrise". Dintre cele predanisite nouă a fost deci și rugăciunea doxologică, "pe care cei de la început au rânduit-o… urmașilor, și sporind ea pururea cu timpul prin întrebuințare, prin obiceiul îndelungat au înrădăcinat-o în Biserici". Așadar, rugăciunile tainice predanisite de tradiția apostolică au dobândit o canonicitate prin întrebuințarea lor îndelungată în virtutea obiceiului canonic. Obiceiul acesta îndelungat a adus acestor rugăciuni – păstrate până astăzi cu fidelitate în tezaurul liturgic al Bisericii Ortodoxe – o oarecare "venerație în urma vechimii de o anumită bătrânețe adâncă".

14. Rugăciunea este pravila monahului

Părinții sinodului IV ecumenic au hotărât ca monahii "…să iubească liniștea, să stăruiască în post și în rugăciune…". Rugăciunea trebuie deci să fie dominanta vieții călugărești. Urmând rânduiala pravilei călugărești, regulamentele pentru organizarea vieții monahale prevăd ca "împreună cu rugăciunea personală, cea din toată vremea și cu pravila de chilie, monahul este dator să ia parte cu tot sufletul său, în primul rând, la cele șapte Laude ale rugăciunii și cântării de obște". Aceeași pravilă monahală îndruma pe monahi să-și facă rugăciunea "cu înțelegere" și "cu toată îngăduința și răbdarea", și să păstreze "tăcerea și luarea aminte neîmprăștiată, în tot timpul rugăciunilor".

Dispozițiile și normele canonice ale Bisericii Ortodoxe, referitoare la rugăciune, sunt "…spre întărirea învățăturii mântuitoare și pentru învățarea tuturor creștinilor…". Ele confirmă și întăresc pravila rugăciunii predanisită de tradiția liturgică.

Părinții Bisericii ne-au învățat că "…înainte de toate credința bisericească, ce s-a predat…, să se mărturisească… cu aceeași mărturisire; apoi rânduiala bisericească să se țină…". Ca unii care am primit de la Părinții Bisericii și rânduiala bisericească referitoare la rugăciune, avem deci datoria să o ținem cu tărie așa cum am primit-o. Așa cum o ținem, așa trebuie să o invățăm, "urmând credinței evanghelice…", pentru "că la cele așezate mai înainte nimic să nu se adauge".

Teologii romano-catolici contemporani recunosc, cu îndreptățire, că Biserica Ortodoxă a știut să păstreze unitatea indestructibilă dintre teologie și trăire, dintre teologie și rugăciune, dintre teologie și sfințenie. Mărturiile tradiției liturgice și canonice ale Bisericii Ortodoxe – relevate în acest studiu – adeveresc cu prisosință această realitate, într-adevăr, Biserica Ortodoxă a păstrat această unitate dintotdeauna, și prin aceasta face dovada că a cunoscut "duhul adevărului" de "duhul rătăcirii" (I Ioan IV, 6).

Sfânta Liturghie – rugăciunea centrală a cultului creștin

La originea cultului creștin public stă Sfânta Liturghie întemeiată de către Mântuitorul IIisus Hristos la Cina cea de taină, când "a luat pâinea și mulțumind a frânt și a dat ucenicilor și a zis : Luati, mancati, acesta este Trupul Meu. și luand paharul și multumind le-a dat zicand: Beti dintru acesta toti, acesta este Sangele Meu, al Legii celei noi, care pentru voi și pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor" (Matei 26, 26-28). La Cina cea de taina Mântuitorul instituie deci o jertfa noua, prefacand painea și vinul în Trupul și Sângele Său și o Sfântă Taină spre iertarea păcatelor și dobândirea mântuirii.

Întemeind, sub forma pâinii și vinului, în Trupul și Sângele Său, forma cultului public, Domnul a poruncit Sfinților Apostoli "să facă aceasta întru pomenirea Sa" (Luca 22, 19, I Corinteni 11, 24-25). Căci, spune Apostolul, "ori de câte ori veți mânca pâinea aceasta și veți bea paharul acesta vestiți moartea Domnului până va veni El" (I Corinteni 11, 26). Astfel Sfinții Apostoli, împreună cu toți cei care în fiecare zi se adunau spre "frangerea painii", se impartaseau cu "Trupul și Sangele Domnului" (Fapte 2, 46). și cum "frangerea painii", ca prefacere în Trupul și Sangele Domnului, se facea prin rugăciunea de multumire și de invocare a Sfântului Duh, "Cina Domnului" (I Corinteni 10, 16), ea se mai numea și "Euharistie" (adică "Mulțumire"), iar cadrul general în care se săvârșea poartă numele de slujire, oficiere, sau Liturghie.

Această slujbă sfântă în care își are originea cultul divin public creștin s-a transmis apoi din generație în generație, păstrându-se neîntinat miezul adevărului de credință care exprima esența ei, înfrumusețată fiind slujba cu rugăciuni și imne dintre cele mai înălțătoare, încât în forma în care o avem azi reprezintă cel mai înalt mod de înălțare duhovnicească a credincioșilor care participă la cultul divin public.

Dacă primul săvârșitor al Liturghiei a fost Mântuitorul, El a lăsat puterea sfințitoare Apostolilor, "ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu" (I Corinteni 4, 1), iar aceștia episcopilor și preoților. Încât, dacă ne întrebăm, cine sunt săvârșitorii Sfintei Liturghii, răspunsul este ca aceștia sunt episcopii și preoții. Cei pedepsiți prin caterisire nu pot săvârși cele sfinte.

Trupul și Sângele Domnului se dă spre iertarea păcatelor tuturor acelora care alcătuiesc Biserica, Trupul lui Hristos. Și prin ce altceva poate fi dovedită mai mult apartenența la Trupul lui Hristos, decât prin însăși împărtășirea din aceeași pâine și vin prefăcute în Trupul și Sângele Domnului. Sfinții Părinți arată că nu zadarnic Mântuitorul a binevoit ca pâinea și vinul să fie prefăcute în Trupul și Sângele Său, așa cum pâinea și vinul aduc în aceeași unitate mulțimea boabelor, tot astfel, cei ce se împărtășesc din același Trup și Sânge al Domnului alcătuiesc Biserica cea una, care este Trupul Tainic al Domnului. Și pentru a arăta că fără credincioși nu poate fi săvârșită Euharistia, este suficient să ne gândim la faptul că ei sunt aceia care aduc pâinea și vinul ca daruri pentru Sfânta Jertfă care va urma. Aici se cuvine să facem o precizare, și anume ca preotul, ca slujitor, nu este decât un organ sau un instrument prin care Hristos săvârșește această Jertfă. El este Acela care aduce Jertfa și Care Se aduce ca Jertfă. Aceasta ca om iar ca Dumnezeu, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Hristos este în același timp și primitorul acestei Jertfe. Așa glăsuiește de altfel și rugăciunea rostită în taină de preot în timpul cântării imnului Heruvic : "…căci Tu ești Cel ce aduci (jertfa) și Cel ce Te aduci (ca jertfă) Cel ce primești (jertfa) ! Cel ce Te împarți, Hristoase Dumnezeul nostru".

Privind locul săvârșirii Sfintei Liturghii acesta este, desigur, Sfântul locaș de închinăciune, Biserica. Ea mai poate fi săvârșită cu binecuvântarea episcopului și afară sau în vreo casă. Lucrul principal este ca la săvârșirea Sfintei Liturghii să existe Sfântul Antimis. Fără el nu poate fi săvârșită.

Sfânta Liturghie se săvârșește în zilele de duminică și sărbători. Urmând exemplul primilor creștini, la mănăstiri, sau la catedralele episcopale, se săvârșește zilnic Sfânta Liturghie. Ca timp al zilei liturgice, ea se săvârșește înainte de masă. Se recomandă să fie la ora 9 dimineața, când a avut loc Pogorârea Sfântului Duh și când Domnul a fost răstignit (Marcu 15, 25). Dată fiind durata în care se desfășoară, s-a încetățenit ca să înceapă la ora 10 și să se termine la ora 12. Avem însă în timpul anului și zile numite "aliturgice", când nu poate fi săvârșită Sfânta Liturghie. Acestea sunt zilele cu ajunare totală până seara : Vinerea Patimilor, luni și marți din prima săptămână din Postul Paștelui ; miercurea și vinerea din săptămâna premergatoare Postului Paștelui ; iar dacă Crăciunul și Boboteaza cad duminica sau lunea, atunci vinerea care le precede este aliturgica.

În Biserica Ortodoxă se oficiază trei Liturghii. Cea mai frecvent oficiată și mai bine cunoscută de credincioși este cea a Sfântului Ioan Gură de Aur. Apoi avem liturghia Sfântului Vasile cel Mare, cu mici deosebiri față de cea amintită. Liturghia Sfântului Vasile se săvârșeste de 10 ori pe an: primele cinci duminici din Postul Mare; Joia și Sâmbăta Patimilor, ajunul Crăciunului și ajunul Bobotezei precum și la 1 ianuarie, ziua Sfântului Vasile cel Mare. În sfârșit, Liturghia numită a "Darurilor înainte sfințite" se săvârșeste numai în perioada Postului Paștilor, la mănăstiri zilnic, iar la bisericile parohiale numai miercurea și vinerea. Dar în chiar perioada Postului Mare nu se săvârșeste duminica la Buna Vestire, sau atunci când se săvârșeste Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Liturghia "Darurilor înainte sfințite" este deosebită de celelalte două. După cum arată numele, cinstitele Daruri nu se sfințesc în cadrul ei, ci sunt sfințite înainte, la Liturghia precedentă a Sfântului Ioan sau a Sfântului Vasile. Săvârșirea acestei sfinte Liturghii numai în Postul Paștilor îi explică și obârșia. Astfel, Biserica, încă din secolul IV, a stabilit ca perioada Postului Paștelui să fie trăită de evlavia credincioșilor ca o perioadă de pocăință, de post, de smerenie și de întristare, cu gândul și simțirea patimilor și morții Mântuitorului, la faptul că Mirele nu mai este printre ei. Pe de altă parte însă, Liturghia oferă momente de bucurie duhovnicească, de înălțare și comuniune cu Dumnezeu. De aceea s-a hotărât ca Sfânta Liturghie, ca jertfa de bucurie adusă lui Dumnezeu, să nu fie săvârșită decât sâmbăta și duminica.

În același timp însă, unii credincioși, cu mai multă evlavie, cereau să se împărtășească și miercurea și vinerea. Pentru a nu sminti evlavia lor, Biserica le-a satisfăcut această dorință duhovnicească, folosind Darurile sfințite în cadrul Liturghiei oficiate sâmbăta sau duminica. Dar cum miercurea și vinerea era zi de ajunare, ei se puteau împărtăși numai seara. Iar în seara zilei se săvârșea Vecernia. În felul acesta, la slujba vecerniei a fost adaugat și ritualul pregatirii Darurilor înainte sfințite, pentru împărtășirea credincioșilor. Această combinație a Vecerniei cu ritualul de împărtășire a credincioșilor constituie Liturghia Darurilor înainte sfințite, atribuită Sfântului Grigorie cel Mare (+ 604). La început, am văzut că se săvârșea seara, dar cu timpul s-a încetățenit practica săvârșirii în timpul corespunzător celorlalte Sfinte Liturghii.

Fiindcă cel mai frecvent folosită este Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, vom vedea care sunt părțile ei componente și care este explicația gesturilor și actelor liturgice care o compun.

Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur are trei părți : 1. Proscomidia, săvârșita numai de preoți, ca fază de pregătire a darurilor aduse de credincioși pentru jertfa liturgică. 2. Liturghia propriu-zisă, săvârșită de preot împreună cu credincioșii, în scopul prefacerii cinstitelor Daruri în Trupul și Sângele Domnului, precum și a împărtășirii cu ele. Liturghia propriu-zisă are la rândul ei două părți : a. Liturghia catehumenilor și b. Liturghia credincioșilor.

1. Proscomidia. Cuvântul "Proscomidie" înseamnă "punerea înainte" sau "oferirea unui dar". E vorba de darurile de pâine și vin, care alcătuiesc materia Sfintei Jertfe. Ele sunt aduse de credincioși și simbolizează tocmai comunitatea lor. Preotul pregătește în cadrul Proscomidiei, în chip tainic, darurile pentru jertfă. Le pregătește în locul numit "proscomidiar" (o nișă în partea de nord a altarului). Acolo se află candela și lumânări aprinse, care simbolizează lumina lui Hristos. Pâinea adusă de credincioși este făcută din frământătura dospită fiindcă tot pâine dospită a folosit și Domnul IIisus Hristos la Cina cea de Taină. Această pâine este făcută în formă de cruce ceea ce ne duce cu gândul la crucea Mântuitorului. Sunt cinci la număr, în amintirea celor cinci pâini și doi pești, binecuvântate și inmulțite de Domnul în pustie. Fiecare prescură poartă o pecete pe care se află inscripția sub formă pătrată: "IS-HR-NI-KA", ceea ce înseamnă: "IIisus Hristos biruiește".

Cinstitele Daruri au o dublă semnificație. Ele amintesc atât Nașterea cât și moartea Mântuitorului. Privind Nașterea Domnului, scoaterea Agnețului închipuie întruparea și nașterea din Sfânta Fecioară. Proscomidiarul este locul unde S-a născut, a copilărit și Și-a petrecut viața până la Botez IIisus Hristos. Discul simbolizează locul ieslei din Betleem. Acoperământele ne amintesc de scutecele cu care a fost înfășat. Steluța care acoperă darurile este steaua care a călăuzit pe magi, iar tămâierea darurilor reprezintă darurile magilor. Acoperirea darurilor se referă la epoca necunoscută dinaintea activității Sale publice.

Interpretarea Proscomidiei, cu referire la răstignirea Domnului, scoate în evidență simboalele caracteristice Jertfei Sale. Proscomidiarul reprezintă Golgota, adică locul unde a fost răstignit Hristos. Copia reprezintă sulița sutașului cu care a fost împunsă coasta Celui răstignit. Vinul și apa care se toarnă în potir aduc aminte de sângele și apa care au curs din coasta Domnului. Discul pe care este așezat Agnețul indică patul pe care a fost coborât Domnul de pe cruce, iar mirida în amintirea Maicii Domnului așezată în dreapta discului ne duce cu gândul la Sfânta Fecioară care, îndurerată, a stat sub crucea Fiului ei. Tămâierea altarului de la sfârșitul Proscomidiei reprezintă darurile Sfântului Duh.

2. Sfânta Liturghie a catehumenilor se numește astfel întrucât, în vechime, la ea puteau lua parte cei care se instruiau pentru primirea Botezului și care se numeau catehumeni. Această parte a Liturghiei ține de la binecuvântarea în numele Sfintei Treimi și până la cuvintele "Cei chemați ieșiți…" Aceste cuvinte atrăgeau în vechime atenția catehumenilor că nu vor mai putea participa din acel moment la Sfânta Liturghie, când se sfințeau darurile și se împărtășeau credincioșii. Catehumenii, nefiind botezați, nu erau socotiți membrii ai Bisericii și, ca urmare, nu se puteau împărtăși. Părțile Liturghiei catehumenilor sunt următoarele: "Ectenia mare; Antifoanele, Vohodul mic sau ieșirea cu Sfânta Evanghelie; Imnul Trisaghion (Sfinte Dumzeule…); citirea Apostolului și a Evangheliei, apoi ectenia întreită și ectenia pentru catehumeni.

Ectenia mare este rugăciunea de la început, care exprima cereri pentru diferite trebuințe. Răspunsul credincioșilor, "Doamne miluiește", după fiecare cerere, arăta adeziunea lor la rugăciunea preotului și comuniunea tuturor în Biserica lui Hristos.

Antifoanele sunt imne cântate de credincioși sau de strane, alternativ. Ele cuprind părți din psalmii profetici. Aceștia indică așteptarea Mântuitorului, iar "Fericirile" arată începutul activității Sale mesianice, primele Sale cuvinte.

Vohodul mic sau ieșirea cu Sfânta Evanghelie, ni-L înfățișează pe Mântuitorul la începutul activității Sale. Lumina care merge înainte ne amintește de profeții Vechiului Testament și de Înainte-Mergătorul Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul: "Veniți să ne închinăm și să cădem la Hristos" exprimă bucuria că am aflat pe Mântuitorul lumii.

Trisaghionul (Sfinte Dumnezeule…), care reproduce cuvintele proorocului Isaia, cântat de credincioși, înfățișează unirea Bisericii triumfătoare cu cea luptătoare, în persoana Mântuitorului Hristos și indică participarea îngerilor și oamenilor la Sfânta Jertfă a Domnului.

Citirea Apostolului închipuie trimiterea Apostolilor la propovăduire, iar citirea Evangheliei închipuie însăși propovăduirea Domnului IIisus Hristos. Cădirea care se face în timpul citirii Apostolului reprezintă mireasma propovăduirii apostolice, conform cuvintelor Sfântului Apostol Pavel: "Mulțumită fie lui Dumnezeu, Celui ce ne face pururea biruitori în Hristos și arată prin noi mireasma cunoștinței Sale în tot locul, că suntem buna mireasmă a lui Hristos pentru Dumnezeu…" (II Corinteni 2, 14-15).

Apostolul se citește înaintea Evangheliei, pentru a ne arăta că cele spuse de Mântuitorul sunt mai depline, mai lămurite decât cele spuse de Apostoli, dar Domnul nu Se va arăta în toată strălucirea Lui decât la a doua Sa venire.

3. "Liturghia credincioșilor" se numește astfel fiindcă la ea nu puteau participa decât cei care, prin Botez, au devenit membri ai Bisericii. Întrucât partea principală a ei este prefacerea cinstitelor Daruri pe Sfântul Altar, primul lucru este a aduce cinstitele Daruri de la proscomidiar pe masa altarului. Și aceasta se face la Vohodul mare, sau ieșirea cu Darurile. Înainte însă se cânta Imnul heruvimic și se face tămâierea, pentru crearea atmosferei de taină și pentru înmiresmarea ei spre a primi pe Domnul care se aduce ca Jertfă. Vohodul mare închipuie ultimul drum al Mântuitorului din Betania la Ierusalim, unde se va aduce ca jertfă; sau mai degrabă luarea Trupului Domnului de pe cruce și punerea în mormânt. De aceea, preoții liturghisitori spun în taină tocmai troparele care redau această taină: "Iosif cel cu bun chip de pe lemn luând preacurat Trupul Tău…" "În mormânt cu trupul…" și "Ca un purtător de viață". Pomenirile care se fac în timpul vohodului aduc aminte de rugăciunea tâlharului de pe cruce: "Pomenește-mă Doamne, când vei veni întru împărăția Ta". În acest caz, Antimisul închipuie mormântul în care a fost pus Trupul Domnului, iar masa altarului, grădina unde se afla mormântul. Acoperământul potirului simbolizează giulgiul în care a fost pus trupul Domnului, iar acoperământul discului, mahrama pusă pe fața Mântuitorului. Acoperământul mare (numit "Aer"), pus peste potir și disc închipuie piatra prăvălită la intrarea în mormânt, iar steluța care rămâne pe disc reprezintă pecetea pusă pe piatra mormântului; cădirea amintește de miresmele aduse de femeile mironosițe la mormânt.

De acum urmează partea pregătitoare pentru săvârșirea Jertfei : 1. rugăciunea redată prin ectenie și 2. "Sărutul păcii", practicat încă dintru început între creștini, ca manifestare a dragostei care îi leagă în unitatea jertfei care se aduce spre iertarea păcatelor. La început, acest sărut era practicat de întreaga comunitate, bărbații între ei și femeile între ele. Acum îl practică numai preoții slujitori. 3. Mărturisirea de credință, rostirea crezului de întreaga comunitate, este precedată de cuvintele "Ușile, ușile…". La început aceste cuvinte atrăgeau atenția celor ce păzeau ușile ca nu cumva să fie lăsat vreun catehumen să participe la Sfânta Jertfă. Acum aceste cuvinte atrag atenția asupra mărturisirii de credință. În timpul rostirii "Crezului", preoții în altar clatină deasupra Darurilor acoperământul cel mare simbolizând cutremurul care a avut loc în timpul răstignirii Domnului. Clătinarea încetează la cuvintele: "Și a înviat a treia zi…" acoperământul fiind pus alături, aducându-ne aminte de răsturnarea de către înger a pietrei de pe mormânt.

Partea centrală a Liturghieie este sfințirea Darurilor. Aceasta este numită "anaforaua" (cuvânt grecesc care înseamnă ridicare, înălțarea jertfei. A nu se confunda cu cuvântul "anafura" care înseamnă pâine binecuvântată), și cuprinde, mai multe rugăciuni prin care se înalță, se oferă, se aduc darurile ca jertfa lui Dumnezeu. Înainte însă preotul anunța pe credincioși: "Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte Sfânta Jertfă cu pace a o aduce", la această strană și credincioșii răspund : "Mila păcii, jertfa laudei" și primind apoi binecuvântarea preotului răspund: "Cu vrednicie și cu dreptate este a ne închina Tatălui și Fiului și Sfântului Duh…". În acest timp preotul citește în altar "Marea rugăciune euharistică". Aceasta este prima rugăciune din anaforaua liturgică. Ea exprimă recunoștința și mulțumirea adresată lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite. În acest timp, preotul intervine cu ecfonisul: "Cântare de biruință cântând…" și citește mai departe rugăciunea în timp ce credincioșii cânta "Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot…". Rugăciunea euharistică se încheie cu ecfonisul care reproduce cuvintele Domnului de la Cina cea de Taină: "Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu" și "Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu…"

A doua rugăciune din anaforaua liturgică rostită de preot se numește "Anamneza", adică "amintirea" întregii opere de mântuire, de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de șederea de-a dreapta Tatălui și de cea de a doua venire", încheind cu ecfonisul: "Ale Tale dintru ale Tale…" și ridicând în acest timp Darurile spre a le oferi lui Dumnezeu spre sfințire, credincioșii cântă: "Pe Tine Te lăudăm.." iar preotul continuă cu cea mai importantă rugăciune numită "epicleza", adică "invocarea" sau "chemarea" Sfântului Duh spre a sfinți Darurile. Ea este adresată lui Dumnezeu Tatăl și are următorul conținut: "încă aducem Ție această slujbă duhovnicească și fără de sânge și Te chemăm, Te rugăm și cu umilință la Tine cădem, trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste Daruri ce sunt puse înainte, și fă, adică, pâinea aceasta, cinstit Trupul Hristosului Tău. Iar ceea ce este în potirul acesta, cinstit Sângele Hristosului Tău. Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt. Amin ! Amin ! Amin ! Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăși spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtășirea cu Sfântul Duh, spre plinirea împărăției cerurilor, spre îndrăznirea cea catre Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă". Prin această rugăciune cinstitele Daruri se prefac în Sfintele Daruri, adică în Trupul și Sângele Domnului.

Anaforaua se sfârșește cu rugăciunea de mijlocire pentru întreaga Biserică deopotrivă, pentru cei în viață și pentru cei adormiți. Aceste rugăciuni de mijlocire ale Bisericii se numesc "diptice". În continuare, în cadrul dipticelor se face pomenirea Maicii Domnului și în timp ce credincioșii cântă "Axionul" ("Cuvine-se cu adevărat…") preotul face pomenirea Sfântului Ioan Botezătorul, a Apostolilor și a Sfântului zilei, mijlocind în continuare pentru toată lumea, pentru Biserică, pentru conducătorii țării, pentru chiriarhul locului etc, încheind cu ecfonisul : "Și ne dă nouă cu o gură și cu o inimă a mări și a cânta preacinstitul și de cuviință numele Tău…", care anunță că anaforaua liturgică s-a sfârșit.

Până aici am văzut Liturghia ca jertfă, adică sfințirea Darurilor și prefacerea lor în Trupul și Sângele Domnului. Slujba care va continua se referă la taina Liturghiei, adică la pregătirea Darurilor sfintite pentru sfințirea credincioșilor prin împărtășirea cu ele. Astfel va avea loc, în altar, frângerea Agnețului în patru părți, ceea ce ne aduce aminte de frângerea pâinii la Cina cea de taină. Părticica cu inscripția "IS" va fi pusă în potir și va însemna unitatea Trupului și Sângelui Domnului, adică învierea Sa. Cu particica "HS" se vor împărtăși preoții, iar celelalte două părticele "NI" și "KA" introduse în potir spre împărtășirea credincioșilor, simbolizează tot învierea Domnului. Apa caldă introdusă în potir simbolizează apa care a curs împreună cu sângele din coasta Domnului împunsă cu sulița, și se referă la căldura Sfântului Duh, Care, de viață făcător fiind, niciodată nu S-a despărțit de Sfântul Trup și Suflet al Domnului. Urmează apoi împărtășirea, întâi a preoților și apoi a credincioșilor. În acest caz, masa altarului va aminti de masa de la Cina cea de taină. Prima arătare a potirului și chemarea credincioșilor să se împărtășească închipuie arătarea Domnului după Înviere. La fel și arătarea potirului după împărtășirea lor. Cea de a treia arătare a potirului simbolizează ultima arătare a Domnului, iar ducerea și depunerea la proscomidiar a Sfintelor Daruri închipuie înălțarea Domnului la cer. Cădirea darurilor ne amintește de norul în care S-a înălțat Domnul la cer, sau răspândirea în lume a învățăturii Sale. Masa proscomidiarului simbolizează locul șederii Fiului de-a dreapta Tatălui, iar masa Altarului închipuie acum scaunul slavei lui Dumnezeu Tatăl.

Anafura este pâinea binecuvântată (a nu se confunda cu "Anaforaua' la care ne-am referit mai sus), tăiată din prescurile din care s-au pregătit Cinstitele Daruri. Ea închipuie comuniunea credincioșilor. În vechime, cei care nu se puteau împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului primeau din prescurile din care se lua Trupul Domnului. Și cum această prescură închipuie pe Sfânta Fecioară din care a luat trup Fiul lui Dumnezeu, împărțirea anafurei la credincioși închipuie pe Maica Domnului care permanent va fi printre noi.

"Potrivirea" Sfintelor Daruri înseamnă consumarea lor de către preot și închipuie cina fericirii veșnice în împărăția lui Dumnezeu împreună cu Mântuitorul. Dacă jertfa reprezentă forma cea mai înaltă de adorare a lui Dumnezeu, Liturghia ca Jertfă reprezintă o adorare supremă. Și aceasta rezultă din însăși valoarea Jertfei liturgice. În primul rând, cel care aduce Jertfa este Hristos însuși, "Fiul cel iubit al Tatălui". El este Arhiereul desăvârșit, "cuvios, fără răutate, fără pată, osebit de cei păcătoși și fiind mai înalt decât cerurile (Evrei 7, 26). În al doilea rând, darul de Jertfa este tot El. Iar "firea omenească a lui Hristos" e tot ce a creat Dumnezeu mai Sfânt, mai curat și mai desăvârșit ; e opera cea mai de preț a lui Dumnezeu, împodobită cu toate virtuțile, harurile și perfecțiunile. Aceasta are mai ales o valoare nemăsurată prin aceea că, în persoana unică a lui Hristos, ea este unită, în chip indisolubil, cu Dumnezeirea: "căci în El sălășluiește trupește toată deplinătatea Dumnezeirii" (Coloseni 2, 9). Iată de ce jertfa liturgică întrunește în ea și împlinește, în chipul cel mai desăvârșit, scopurile diferite ale tuturor jertfelor Legii vechi, pe care ea le-a înlocuit. Ea este în același timp cea mai înaltă jertfa de laudă și de mulțumire, de împăcare și ispașire, ca și de cerere sau mijlocire, pe care o putem aduce lui Dumnezeu".

Privind raportul Jertfei liturgice față de Jertfa de pe Cruce, în esență este una și aceeași. Adică, noi ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului cu care S-a întrupat din Sfânta Fecioara, cu care a pătimit, a înviat și S-a înălțat la cer. În formă însă apar unele deosebiri. Astfel, Jertfa de pe Cruce s-a adus în chip dureros și sângeros, aducând moartea fizică, pe când Jertfa liturgică, sub forma văzută a pâinii și vinului, ne oferă în mod nesângeros, sacramental, Trupul și Sângele Domnului. Apoi, Jertfa de pe Golgota este adusă pentru mântuirea oamenilor de Hristos singur, pe când Jertfa liturgică este adusă și cu participarea obștii credincioșilor, a Bisericii. În sfârșit, dacă Jertfa liturgică se aduce pretutindeni, până la sfârșitul veacurilor, Jertfa de pe Cruce s-a adus o singură dată pentru totdeauna și într-un singur loc. Altfel spus, "Jertfa din Liturghie este o reproducere, o forma de prelungire în timp și în mijlocul nostru a prezenței lui Hristos, Cel junghiat o dată pentru totdeauna; este o multiplicare în timp și în spațiu a unicei Jertfe de Golgota".

Datorită acestei identități dintre Jertfa liturgică și cea de pe Cruce, credincioșii se împărtășesc în cadrul slujbei nu numai cu harul divin, ci cu însuși Izvorul harului divin. Din acest motiv Sfânta Liturghie se află în centrul cultului divin public, în jurul ei gravitând toate celelalte Sfinte Taine prin care primim harul divin, sau ierurgiile prin care dobândim sporul duhovnicesc în sfințirea vieții. De aceea în cadrul ei se săvârșesc și unele din Sfintele taine și ierurgii, cum ar fi: Hirotonia, împărtășirea, Sfințirea apei mari, Sfințirea Sfântului și marelui Mir, parastasul, pomenirea morților etc. Apoi, înaintea ei, sau după ea, se săvârșesc hirotesiile, sfințirile de biserici, Taina Cununiei și a Botezului. Pe de altă parte, toate cele șapte Laude bisericești constituie o pregătire duhovnicească a credincioșilor în vederea Sfintei Liturghii.

De aici vedem ca Sfânta Liturghie reprezintă originea și centrul cultului divin public, fiind cea mai înălțătoare forma de manifestare a lui, fiindcă prin ea aducem cea mai înaltă adorare lui Dumnezeu și ne împărtășim de roadele mântuitoare aduse de Jertfa lui Hristos.

Având în vedere importanța Sfintei Liturghii pentru viața duhovnicească a credincioșilor, porunca Bisericii ne îndeamnă să participăm cu regularitate și evlavie la Sfânta Liturghie și să ne împărtășim în cele patru mari posturi de peste an, sau cel puțin în Postul Paștelui. Preoții care oficiază Sfânta Liturghie, îndeplinind – spun Sfinții Părinți – o misiune mai înaltă decât a îngerilor, trebuie să fie pregătiți atât trupeste, cât și sufletește.

La fel și credincioșilor le revine această datorie. Ei sunt angajați în participarea la Jertfa liturgică, nu numai prin darurile pe care le aduc, ci și prin împărtășirea din roadele ei duhovnicești. Chiar dacă nu se împărtășesc, ei trebuie să participe cu regularitate la Sfânta Liturghie, de la început și până la sfârșit, cu sufletul liniștit și împăcat, despovărat de orice grijă și lipsit de orice mânie, ură sau invidie față de semeni. La fel și cu trupul va trebui să fie curat și îmbrăcat "de sărbătoare", să ajuneze până la primirea anafurei. Se cuvine apoi că fiecare credincios să participe activ la întreaga Sfântă Liturghie, urmărind cu atenție gesturile preotului și străduindu-se să înțeleagă simboalele fiecărui act liturgic. În sfârșit, să-și îndrepte simțămintele spre Părintele ceresc prin rugăciunile care se rostesc pentru vii și pentru adormiți, și prin imnele care se cântă și la care trebuie toți să ia parte activă.

Se vor cânta cu credincioșii imnele liturgice mai importante: "Sfinte Dumnezeule…", "Heruvicul", "Sfânt Domnul Savaot", "Pe Tine Te lăudăm", "Axionul", "Am văzut lumina cea adevărată…", "Fie numele Domnului bine-cuvântat", ca și pricesne tipiconale aflate în cărțile de cult.

Se va rosti cu credincioșii Simbolul de credință (Crezul) și rugăciunea "Tatăl nostru", indicându-se apoi și rugăciunile pe care trebuie să le rostească înainte și după împărtășanie.

Ectenia – dialog și rugăciune

Ecteniile se numără printre cele mai vechi rugăciuni și totodată cele mai importante ale Bisericii. Ele sunt întâlnite între rugăciunile comune din cadrul mai multor slujbe ale cultului divin ortodox.

Ectenia vine de la cuvântul grecesc εκτενηςs, ες – ectenis (întins, prelungit, sârguincios) și ευχη – efhi (rugăciune), înseamnând rugăciune prelungită, stăruitoare sau îndemn stăruitor la rugăciune.

Ectenia reprezintă rugăciunea de cerere cea mai completă rostită în numele poporului, o sinteză a cererilor Bisericii în cadrul Liturghiei Ortodoxe. (“Cu pace Domnului să ne rugăm…", “Miluiește-ne pe noi, Dumnezeule… rugămu-ne Ție, auzi-ne și ne miluiește"). Ea formulează dorințele, nevoile și cererile spirituale și materiale ale întregii adunări, în zeci de formule stabilite de Biserică.

Ectenia, își are temeiul în însăși ființa Bisericii și în îndemnul Sfântului Apostol Pavel: "Vă îndemn deci, înainte de toate să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri, pentru toți oamenii"(1 Timotei 2, 1).

Parte integrantă a cultului creștin, încă din epoca apostolică, ectenia este atestată de Sfinții Părinți, în secolele următoare. Sfântul Iustin Martirul zice în această privință, în prima sa apologie, că toți creștinii se roagă în adunările lor pentru toți, pentru frați și pentru dușmani, pentru împărați, pentru servitorii lor, pentru stat și pace. În același sens, Tertulian mărturisește: “Noi ne rugăm pentru împărați, pentru dregătorii și autorități, pentru buna stare a veacului, pentru liniștea lucrurilor și pentru întârzierea sfârșitului”.

Însă mărturia cea mai puternică pentru vechimea ecteniilor ne-o dau ecteniile bisericii celei vechi, ca liturghia din cartea VIII a constituțiilor apostolice, Liturghia lui Iacob, a Sfântului Marcu și a Sfântului Vasile etc.

Ectenia este de mai multe feluri:

Ectenia mare (cuprinde mai multe cereri), care se rosteste la începutul Laudelor mari, la Sfânta Liturghie, Sfintele Taine, ierurgii principale (Aghiasma mare);

Ectenia mare este o rugăciune atotcuprinzătoare care îmbrățișează întreaga lume, este rugăciunea lui Hristos însuși către Tatăl Său dăruită nouă, descoperind rugăciunea Bisericii ca "lucrare de obște" (liturghie) în cuprinsul ei cosmic și universal. Ea ne scoate din particular și ne introduce în conștiința eclesială (bisericească) ajutându-ne să ne detașăm de egoism potrivit poruncii lui Hristos: "să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți"(Matei 22, 39)

Ectenia mare ne învață ierarhia creștină a valorilor îndemnându-ne să ne rugăm mai întâi pentru dobândirea Împărăției lui Dumnezeu (pacea de sus și mântuirea sufletului) și pentru Biserică. Ea ne îndeamnă să ne rugăm din tot sufletul și pentru alte lucruri: nu numai pentru Biserica și pentru stăpânire, pentru cârmuitorii bisericești și cei lumești, pentru cei ce sunt în primejdii, în necazuri și în nevoi, și pentru toți oamenii din toată lumea.

Ne rugăm nu numai pentru cele sufletești, ci și pentru bunurile materiale de care avem nevoie: pentru buna întocmire a văzduhului, pentru îmbelșugarea roadelor pământului, ca să ne aducem aminte că Dumnezeu este izvorul și dătătorul a toate și că numai spre El să ne îndreptăm privirea.

Ectenia mică se numește astfel comparativ cu ectenia mare deoarece reprezintă o prescurtare a ei.

Ectenia întreită (stăruitoare), în cadrul Sfintei Liturghii, se rostește de obicei după citirile biblice (“Să zicem toți din tot sufletul… Doamne, Atotstăpânitorule, Dumnezeul Părinților noștri, rugămu-ne Ție, auzi-ne și ne miluiește. Miluiește-ne pe noi, Dumnezeule, după mare mila Ta, rugămu-ne Ție, auzi-ne și ne miluiește…"').

Prin ectenia întreită înțelegem invocarea stăruitoare a milei lui Dumnezeu printr-un șir de cereri pe care diaconul (sau preotul) le adresează lui Dumnezeu, poporul continuând rugăciunea prin răspunsul "Doamne miluiește!" rostit de câte trei ori.

Această ectenie cuprinde un șir stăruitor de cereri prin care se invocă mila lui Dumnezeu și ajutorul Lui pentru trebuințele generale ale vieții îmbrățișând întreaga comunitate bisericească, atât pe cei vii cât și pe cei adormiți.

Spre deosebire de ectenia mare care este o rugăciune atotcuprinzătoare ce îmbrățișează întreaga creație, ectenia întreită reprezintă rugăciunea Bisericii pentru nevoile particulare ale omului. Ecteniei întreite i se pot adăuga cereri speciale pentru diferite situații și diverse categorii de credincioși.

Liturghierele românești și slave așează, după ectenia întreită, ectenia morților preluată din slujba panihidei. Așezarea ecteniei morților după ectenia întreită și ca o prelungire a acesteia este justificată de sensul ecteniei întreite de rugăciune a Bisericii pentru nevoile fiecăruia, inclusiv ale celor mutați de la noi. Ectenia morților este o cerere stăruitoare, izvorâtă din dragoste, ca mila lui Dumnezeu să se reverse și asupra celor adormiți. Rostirea ecteniei morților nu este obligatorie la fiecare Sfântă Liturghie ci, potrivit indicațiilor din Liturghier, numai atunci când se face pomenirea morților.

Ectenia pentru catehumeni ("Rugați-vă cei chemati Domnului… Cei credincioși pentru cei chemați să ne rugăm, ca Domnul să-i miluiască pe dânșii…").

Prima parte a Sfintei Liturghii se încheie cu o ectenie în care rugăciunea se concentrează asupra celor care nu au primit botezul. Este vorba despre catehumeni, cei chemați să devină creștini, care au dreptul să participe la slujbă numai până în acest moment. Catehumenii sunt cei ce se pregătesc să primească botezul. Textul liturgic românesc traduce termenul de catehumeni prin "cei chemați". Așadar "cei chemați" pe care diaconul (sau preotul) îi îndeamnă la rugăciune sunt catehumenii. Ectenia catehumenilor s-a păstrat doar la Liturghiile Sfinților Ioan Gură de Aur și Vasile cel Mare. Doar primul și ultimul îndemn al ecteniei este adresat catehumenilor, această ectenie fiind de fapt o rugăciune a comunității credincioșilor care își exercită preoția împărătească mijlocind pentru catehumeni. Ectenia catehumenilor este expresia caracterului misionar al Bisericii.

Ectenia cererilor (… de la Domnul să cerem…", “Dă, Doamne”). Se mai numește sinapsis – legătură, unire, pentru că se unesc de obicei mai multe cereri într-o rugăciune; și eirinika – cu pace, căci conține mai multe cereri pentru pace (ex. "Cu pace Domnului să ne rugăm").

După așezarea Cinstitelor Daruri pe Sfânta Masă diaconul, sau în lipsa acestuia preotul, cheamă poporul prezent în biserică la rugăciune printr-o serie de îndemnuri cunoscute sub numele de ectenia cererilor. Această ectenie nu a fost de la început aici în forma de azi, dar a pătruns destul de devreme, mărturiile din secolul al VIII-lea dovedind prezența ei. Practic ectenia este alcătuită, după formula introductivă, dintr-o cerere pentru daruri, trei îndemnuri preluate din ectenia mare și ectenia cererilor propriu-zisă la care poporul se asociază cu răspunsul "Dă Doamne!”

Ectenia ne unește pe toți în slujirea lui Dumnezeu, este o împreună-slujire a clerului și a credincioșilor. Preotul îndeamnă dintru început poporul la rugăciune, ca unul care e orânduit pentru aceasta, căci de aceea și șade el în fața poporului, dar și ca un împuternicit și mijlocitor al credincioșilor, pentru ca "rugăciunile lui stăruitoare să aibă multă putere", cum zice Sfântul Apostol Iacov. În timpul slujbelor alternează dialogurile dintre preot și credincioși în care preotul îl reprezintă pe Hristos, cu rugăciunile în care preotul devine purtătorul de cuvânt al comunității în fața lui Dumnezeu, credincioșii întărind cererile prin răspunsul "Doamne miluiește" și exprimându-și totala adeziune prin cuvântul "Amin".

Sfântul Nicolae Cabasila, spune despre răspunsul credincioșilor, “Doamne miluiește” că “aceasta e cererea unor vinovați, care când nu mai au nici un cuvânt de îndreptățire, lipsiți de orice apărare, înalță acest ultim strigăt către judecătorul lor, nădăjduind să dobândească ceea ce cer, nu pentru meritele lor, ci prin milostivirea aceluia. E ruga unor oameni care recunosc cât de mare este bunătatea Judecătorului și cât de grea este vinovația lor. Aceasta înseamnă atât mărturisire cât și recunoaștere.”

"Amin"-ul rostit de comunitate ca răspuns la binecuvântare având sensul de "așa să fie", exprimă participarea plină de bucurie a tuturor celor prezenți  în biserică. Este o mărturisire a dorinței credincioșilor de a fi părtași Împărăției lui Dumnezeu și a încrederii că se vor învrednici de această bucurie. Dar "amin"-ul rostit ne și responsabilizează deoarece în Împărăția lui Dumnezeu nu intră nimic necurat sau întinat (Apocalipsa 21, 27; Efeseni 5, 5) și, ca urmare, cel ce vine la sfintele  slujbe se cuvine să-i aducă lui Dumnezeu pocăința pentru păcatele sale. Acest lucru îl întărește și Sfântul Nicolae Cabasila, spunând: "rugăciunea dreptului lucrează atunci când toți aceia pentru care se face dreptate și rugăciune, aduc toate cele cuvenite din partea lor: curăția faptelor, rugăciuni, orice altă virtute care place lui Dumnezeu."

CAPITOLUL III

Îndeplinirea functiei didactice sau învățătorești a cultului divin prin intermediul lecturilor biblice: catisme, paremii, prochimen, Apostol și Evanghelie

Scopul direct al Sfintei Liturghii este sfințirea Darurilor iar scopul indirect este sfințirea credincioșilor prin împărtășirea lor cu Sfânta Euharistie. La pregătirea credincioșilor contribuie și Sfânta liturghie prin toate rugăciunile, cântările și citirile din Sfânta Scriptură. Acestea ne sfințesc și ne dispun pe de o parte să primim cu vrednicie, iar pe de altă parte ca să păstrăm sfințenia și să rămânem într-însa.

Cultul Bisericii creștine, încă din cele mai simple forme ale lui, avea elemente principale, după Sfânta Euharistie, lecturile biblice și predica bazată pe texte biblice „Citirile din Sfintele Scripturi propovăduiesc bunătatea și iubirea lui Dumnezeu dar și dreptatea și judecata Lui. Ele sădesc în sufletele oamenilor teama de Dumnezeu și aprind iubirea pentru El, insuflându-ne astfel multă râvnă spre păzirea poruncilor Lui.”

Mai întâi abordate ocazional și după importanță, textele scripturistice au început, cu timpul, să fie întrebuințate după oarecare reguli, care s-au cristalizat în rânduiala cărților de slujbă și au devenit uniforme pentru toată creștinătatea ortodoxă. Din omiliile Sfinților Părinți care adesea aveau ca obiect chiar o carte din Sfânta Scriptură deducem că Biblia era parte integrată în cult încă de la începuturile creștinismului. La rânduirea pericopelor biblice în cursul anului bisericesc și în rânduielile serviciilor divine, Biserica a avut în vedere mai întâi ciclul anual al sărbătorilor mari (Nașterea, Epifania, Învierea, Înălțarea, Cinzecimea) cu perioadele de timp de dinainte și după ele, apoi zilele de duminică și la urmă sărbătorile închinate sfinților.

Primele pericope stabilite au fost cele pentru sărbătorile cu dată fixă conținutul lor fiind corespunzător evenimentului comemorat având ca scop accentuarea semnificației sărbătorii. De asemenea ele erau alese în funcție de perioada anului bisericesc. În Postul Mare, la Vecernie, paremiile sunt citite din cartea Facerii, istorisind facerea lumii și a omului și simbolizând crearea din nou a omului pe plan spiritual, care este și scopul Postului Mare. În Săptămâna Mare, paremiile sunt alese din cartea lui Iov și din cartea lui Iona, deoarece aceste cărți preînchipuie simbolic suferințele Mântuitorului iar Iona și ieșirea lui din chit după trei zile semnifică învierea lui Hristos.

Vecernia, prin ansamblul de psalmi, imnuri și rugăciuni din care este constituită, simbolizează facerea lumii și purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru făpturile Sale (Ps. 103), căderea în păcat a omului, scoaterea din Rai, venirea Mântuitorului și mântuirea adusă.

De la Paști până la Rusalii, la liturghie se citește din cartea Faptele Apostolilor și Evanghelia de la Ioan pentru că expun minunile apostolilor care constituie dovada învierii lui Hristos (de ex.: la liturghie, luni în săptămâna luminată se citește de la Ioan 1,18-28; apostolul în duminica slăbănogului, a IV a după Paști se citește de la Fapte 9,32-42).

La sărbătorile sfinților se citesc pericope în care se istorisesc lucruri pe care le-au făcut sfinții, patimile pe care le-au suferit, virtuțile lor și minunile săvârșite. Așa de exemplu pericopele la sărbătorile sfinților conțin sau chemarea lor la apostolie, ca în ziua Sfântului Andrei (Ioan 1,35-51), sau mărturisirea credinței în Fiul lui Dumnezeu, ca în ziua serbării Sfinților Apostoli Petru și Pavel (Matei 16,13-20).

Un alt principiu după care Biserica a rânduit citirea pericopelor biblice în cult este cel al continuității astfel încât ele să formeze o lectură mai mult sau mai puțin continuă a evangheliilor citite în duminica sau sărbătoarea anterioară. Grație șirului de sărbători din cursul anului bisericesc, credincioșilor li se împărtășește anual prin pericopele biblice, mai ales prin cele de la Sfânta Liturghie, întreaga viață și activitate a Mântuitorului Hristos, istoria mântuirii, a revelației creștine, precum și a începuturilor Bisericii creștine. De altfel, importanța catehetică a pericopelor scripturistice în viața credincioșilor reiese clar din scopul didactic al cultului creștin, care este de instruire, de edificare, de învățare a credincioșilor și de promovare a vieții religios morale și a virtuților creștine.

Adevărul religios, pentru a fi însușit de credincioși, trebuie predat întâi în imne, în antifoane, în doxologii, în pericope, în omilii etc. și numai în al doilea rând urmează fixarea și predarea lor în formule dogmatice și expuneri metodice. Din epistolele Sfântului Apostol Pavel, aflăm că el recomanda stăruitor diferitelor Biserici, să citească epistolele sale (Col. 4,16) câteodată folosește formula de jurământ pentru a obliga la citire (I Tes. 5, 27) „Un singur cuvânt al Evangheliei, zicea un mare predicator, are asupra sufletelor noastre mai multă putere decât orice vehemență și decât toate invențiile elocinței profane”. În cadrul cultului citirile din Sfânta Scriptură nu le găsim numai sub forma Apostolilor și a Evangheliei. Astfel avem Paremiile de la Vecernie, Catismele, Psalmii de la laude și numeroase cântări de inspirație scripturistică. Așa avem stihurile de la „Ceea ce ești mai cinstită…” sau prochimenul diferitelor zile, care este o rămășiță a textelor care se citeau odinioară în întregime.

Catismele cuprind cei 150 de psalmi împărțiți în 20 de grupe. Ele sunt astfel rânduite așa încât să fie parcurse în întregime. În Postul Mare Psaltirea se citește de două ori în întregime. Psalmii din Catisme sunt împărțiți și pe teme (de ex. Psalmii dimineții, ai nopții, de laudă, de pocăință, de izgonire a vrăjmașului) astfel ei au o valoare educativă deosebită. De asemenea este cunoscută puterea deosebită care o dobândește cel ce s-a obișnuit a citi Psaltirea, de aceea mulți duhovnici recomandă citirea ei acasă în cadrul rugăciunilor particulare și nu numai ascultarea ei la biserică.

„Paremiile sunt lecturi alese din anumite cărți ale Vechiului Testament mai rar din Noul Testament. Cuvântul (πάρoιμίά) = proverb, parabolă se aplică în general Proverbelor lui Solomon. Cu timpul denumirea de paremie s-a generalizat pentru toate lecturile biblice folosite la vecernie. Paremiile se citesc după prochimenul de la vecernie. Numărul paremiilor e variabil, de obicei se citesc trei, la vecerniile zilelor de rând din păresimi sunt câte două, la vecernia de miercuri și vineri în săptămâna brânzei se pune câte una, în ajunul Crăciunului se pun opt pareme și în sâmbăta mare se citesc 15 pareme.

Despre pericopele biblice care se citeau la slujba de seară în secolul IV – V, în timpul postului Paștelui cu scopul de a educa catehumenii ne vorbește pelerina Egeria în „Însemnările ei de călătorie” la Ierusalim.”

În cadrul Sfintei Liturghii se citesc Apostolul și Evanghelia (în joia mare se citesc 12 Evenghelii). Lecturile din cărțile sfinte alternau odinioară cu lecturi din psalmi și ca dovadă astăzi au mai rămas doar stihurile care se citesc înainte de Apostol. Citirea Apostolului, închipuie fie întâia trimitere, adică îndată după chemarea lor (Marcu 6,7-13), fie ultima trimitere a Apostolilor după înviere, când IIisus le spune „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura” (Matei 28,19).

Citirea Sfintei Evanghelii închipuie arătarea deplină a lui Hristos în lume, preotul îl închipuie pe Mântuitorul la predica de pe munte propovăduind mulțimilor. Cuvintele care încadrează citirea Sfintei Evanghelii: „Slavă Ție Doamne, slavă Ție” le rostește întreaga comunitate ca și cum ar saluta pe însuși Dumnezeu prezent în fața lor sub forma Cuvântului.

Cât privește citirea pericopelor, slujitorii bisericii vor avea grijă ca aceasta să se facă corect cu claritate și solemnitate. Credincioșii, pe vremea Mântuitorului auzeau cuvântul din Însăși gura Sa. Pentru a se evita denaturarea adevărului, cuvântul Domnului s-a consemnat în scris, hotărându-se ca el să se citească credincioșilor pentru a-i pune în temă cu viața și activitatea Domnului precum și cu arătarea adevărului de credință și de viață.

Frumusețile textelor biblice sunt esențiale și, pentru a le face perceptibile, trebuie expuse cu grijă și finețe. Este normal ca citirea Apostolului și a Evangheliei să fie ascultată cu solemnitate și cu pietate și să se manifeste această pietate mai ales prin îngenunchere la citirea Evangheliei. Preotul trebuie să citească Evanghelia clar, cu o dicție care impune în primul rând cunoașterea bine a textului, să stabilească cuvintele care relevă sensul intern al contextului la care se adaugă repartizarea judicioasă a unor scurte pauze în text.

Cititorul nu trebuie să fie niciodată nervos sau grăbit. E de preferat să nu cânte dar să se facă ascultat și înțeles. Ca regulă putem să-l ascultăm pe Pr. Prof. Vintilescu care zice: „lectura pericopelor biblice nu este o citire propriu zisă și nici o cântare propriu zisă, ci va fi o recitare solemnă, cu accente variate, care scot în evidență ideile textului și încadrează cum se cuvine textul Noului Testament în ceremonia liturgică”.

Din cele prezentate deducem și atitudinea pe care trebuie să o aibă și cei ce ascultă „cuvântul Domnului”. Cititorul trebuie să trăiască, să simtă și, prin aceasta să dea interpretare, „să dea viață și putere de înrâurire asupra tuturor creștinilor prin ceea ce citește în cadrul serviciului divin”.

Între cititori și ascultători trebuie să se stabilească un raport de legătură sufletească. De aceea, se cuvine, ca toți credincioșii prezenți să asculte lectura biblică cu reculegere, cu capetele plecate în semn de supunere către Dumnezeu și spre a arăta că sunt gata de a îndeplini învățătura vestită prin Evanghelie. Nicolae Cabasila arată că citirea din Sfânta Evanghelie „ne preface și ne curăță înainte de sfințirea darurilor”. Strigarea „Înțelepciune, drepți să ascultăm Sfânta Evanghelie” arată că trebuie să fim cu luare aminte și mintea să fie concentrată doar la mesajul transmis de cititor. La fel înainte de Apostol diaconul spune „Să luăm aminte”.

Cuvântul este deci un mijloc de revelare, de descoperire, este o putere cu o capacitate deosebită. Rostul originar al cuvântului este de a zidi, de a ajuta la creșterea spirituală a omului dar și pentru zidirea comunității umane. Un cuvânt bun adresat semenului poate să creeze în el stări și virtuți reale care îi prelungesc viața sau chiar I-o mântuie în veci, în acest sens cuvântul poate dărâma sau poate zidi ordinea spirituală.

Cuvântul lui Dumnezeu este sensul și ordonatorul întregii existențe și a nu lucra potrivit acestuia înseamnă a aduce în viața omenească haosul. Cuvântul lui Dumnezeu este mana cerească ce ni se oferă tuturor „căci nu numai cu pâine va trăi omul ci cu tot cuvântul care iese din gura Domnului” (Deut. 8,3; Matei 4,4).

Cuvântul dumnezeiesc descoperit nouă și păstrat în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție se împărtășește credincioșilor – ca printr-un estuar – prin propovăduirea bisericească. În propovăduirea Bisericii niciodată cuvântul „nu este numai un mesaj intelectual, ci cuvânt vădit în fapte, în împărtășirea de viață mântuitoare”. În acest sens vom înțelege cuvântul Domnului din finalul predicii de pe munte: „Oricine aude aceste cuvinte ale Mele și le împlinește asemăna-se-va bărbatului înțelept care și-a clădit casa pe stâncă” (Matei 7,24) și stânca este Hristos (Efeseni 2,20). Iar în pilda semănătorului cuvântul lui Dumnezeu este sămânță (Luca 8,11), adică viață, putere de germinare. Propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu are un rol important în realizarea mântuirii personale a credincioșilor, fiind parte integrantă din misiunea mântuitoare a Bisericii.

Biserica este în mod integral evanghelizată de către Dumnezeu, transformată prin Evanghelia lui Dumnezeu, care este Evanghelia mântuirii. Prin cuvântul propovăduit în Biserică se face evanghelizarea pentru Dumnezeu, pentru ca planul Său mântuitor să cuprindă pe toți. Vestirea mesajului mântuitor este o lucrare permanentă a Bisericii. Cei care propovăduiesc cuvântul lui Dumnezeu își sfințesc buzele și prin același cuvânt sfințesc pe cei care îl ascultă.

Este important de precizat că mântuirea depinde și de: modul în care este adresat cuvântul mântuitor; chipul în care este primit și felul cum rodește el în viața credincioșilor. Împlinirea sau rodirea cuvântului mântuirii în sufletul ascultătorilor conduce la acea minune a nașterii din nou. Despre o asemenea naștere ne vorbește Noul Testament:

„După voia Sa ne-a născut prin cuvântul adevărului, ca fim începătura făpturilor Lui” (Iacov 1,18) sau „Suntem născuți a doua oară, nu din sămânță stricăcioasă, ci nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu și care rămâne în veac” (I Petru 1,23). Fericiți sunt numiți de Mântuitorul cei care „ascultă cuvântul lui Dumnezeu și îl păzesc” (Luca 11,28).

Așadar acela care face din Evanghelia scrisă o Evanghelie trăită, l-a descoperit pe Hristos, căci Hristos este ascuns în Evanghelie.

CAPITOLUL IV

Instruirea credincioșilor prin intermediul predicilor și catehezelor rostite în cadrul cultului divin public

În Noul Testament cuvântul cateheză (catehein) este întâlnit cu sensul de învățare sau instruire în legea lui Dumnezeu. (Fapte 18-25; Romani 2-18; Gal 6;6). Acesta se deosebește de kerigma, vestirea Împărăției lui Dumnezeu, și de didascalie, învățătura doctrinară a omililor destinate celor botezați.

Cateheza s-a constituit încă de la început într-un mijloc de pregătire a celor de altă credință în vederea primirii Tainelor de inițiere creștină, Botezul, Mirungerea și Sfânta Împărtășanie.

Forma primară a catehezei, așa cum apare în Epistolele Sfinților Apostoli Pavel, Petru și Iacov, pare a se fi dezvolat în două direcții principale. Prima, adresată convertiților proveniți din Iudaism, era fundamentată pe codul moral din Levitic și urma linia primului sinod apostolic din Ierusalim care hotărâse botezul și renunțarea la necurăție și idolatrie (Fapte 15- 19-21) ca esențiale pentru a deveni mădular al Trupului lui Hristos, Biserica.

Rolul pregătitor al catehizării este arătat de Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Evrei, prin analogia ce subliniază necesitatea "hrănirii copiilor cu lapte, mai degrabă decât cu hrană solidă".

Această cateheză timpurie presupunea adeziunea la Cuvântul lui Dumnezeu ca adevăr, în contrast cu idolatria. Ea conținea o instruire cu privire la cult și era finalizată cu o exhortație care le sublinia faptul că membrii Bisericii, în calitate de "fii ai luminii" (Lc. 16-8), trebuie să dobândească și să înmulțească virtuțile.

Odată cu răspândirea Bisericii în Siria, Asia Mică și Grecia, s-a dezvoltat cealaltă dimensiune a catehezei, îndreptată înspre prozeliții eleniști și convertiții din rândul religiilor păgâne.

Menționăm însă că în veacul apostolic instituția catehumenatului își are numai rădăcinile și începuturile sale de modestă organizare. În întinderea acestui veac suflul de viață nouă, de viață creștină intensă și curată îi atrăgea pe oameni către Hristos. Exemplul de trăire creștină era factor esențial pentru convertirea mulțimii la Hristos, iar predica misionară dădea oamenilor prilej pentru cunoașterea și urmarea învățăturii aduse de Hristos în lume.

Mai târziu însă, chiar în veacul al II-lea creștin, necesitatea unei catehizări tot mai organizate și mai sistematice se făcea din ce în ce mai simțită și mai necesară, pentru cei ce doreau să primească botezul.

Una dintre primele lucrări cu caracter catehetic este Didahia, o scriere de la începutul sec. al II-lea, ce se vrea a fi un rezumat al predicii Apostolilor. Aceasta este, de fapt, un compendium de precepte morale, legi privind organizarea comunităților creștine, și învățăturii referitoare la Botez și Sfânta Euharistie.

Atât Didahia, cât și Epistola lui Barnaba oferă exemple de cateheză timpurie, în arătarea celor două căi, a vieții și a morții (Didahia), sau a luminii și a întunericului (Epistola lui Barnaba). Didahia proclamă legea dragostei de Dumnezeu și de aproapele. După ce arată care sunt cele două căi pe care le poate urma omul: calea vieții și calea morții, precizează: "cu privire la botez, așa să botezați: după ce ați spus mai înainte toate cele de mai sus botezați în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh".

Epistola lui Barnaba subliniază virtuțile înțelepciunea, prudența, înțelegerea și cunoștința, descriind totodată cele două căi din perspectivă eshatologică, insistând pe o urmare a lui Hristos în pătimirile . Ea explică importanța Botezului, legătura acestuia cu Crucea, face referire la virtuțile din cadrul familiei și societății, încurajându-i pe ascultători prin amintirea Învierii și răsplății finale. Cateheza pe linia Didahiei devine standard în secolul al II-lea în pregătirea pentru Botez fiind însoțită de exorcisme și post.

Apologeții secolului al II-lea combină kerigma și cateheza în definirea vieții creștine (Iustin, Atenagora, Teofil al Antiohiei). Odată cu nașterea școlilor catehetice, înspre sfârșitul secolului, episcopii pregătesc candidații pentru botez (catehumenii) printr-o serie de instrucțiuni morale însoțite de exorcisme și post. După recunoașterea ofcială a religiei creștine (Edictul de la Milan – 313), aceste instrucțiuni au dobândit un caracter mai formal precum se arată în Catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului, cele ale Sfântului Ioan Gură de Aur, în lucrările "De sacramentis și De Mysteriis" ale Sfântului Ambrozie de Milan, și în Catehezele lui Teodor de Mopsuestia.

Fericitul Augustin dezbate această metodă în lucrarea sa "De catechisandis rudibus", legând-o de istoria mântuirii, ce conduce cetehumenul de la credință la nădejde și de la nădejde la milostenie.

Biserica are grijă să pregătească temeinic pe cei care doreau sa îmbrățișeze creștinismul, impunând pentru candidați o perioadă de noviciat, la început de câteva luni, pentru ca mai târziu să ajungă la o durată de 3 ani.

Perioada de catehumenat era destul de îndelungată, pentru a asigura participarea și asimilarea deplină a catehumenului în comunitatea creștină.

Numele de "catehumeni" îl întâlnim pentru prima dată la Tertulian. Tot în această perioadă se întâlnește fie la Roma, fie la Cartagina, sau Siria cuvântul "catehumeni" care desemnează pe cei ce aveau sa primească botezul.

Era un lucru obișnuit pentru catehumeni să participe la slujbele zilnice de dimineață. De-a lungul perioadei de instruire, întreaga Sfântă Scriptură le era citită și explicată de către cateheți. De asemenea, cateheza era însoțită de exorcisme și post.

Instituția catehumenatului este strâns legată și de prima parte a Sfintei Liturghii, ce poartă numele de Liturghia didactică, a catehumenilor sau a celor chemați. Ea ține până la ectenia celor chemați: "Căți sunteti chemați, ieșiți, ca nimeni din cei chemați să nu rămână". În primele veacuri creștine, la aceste cuvinte, cei care nu erau botezați, părăseau sfânta slujbă.

Abia la sfârșitul acestei perioade de catehizare le erau predate catehumenilor Crezul și rugăciunea Domnească.

Până astăzi, la Sfânta Liturghie, imnul Sfinte Dumnezeule este periodic înlocuit cu imnul "Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat. Aliluia." Acest imn biblic marchează zilele când avea loc Botezul în Biserica primelor secole: Nașterea Domnului (25 dec), Botezul Domnului (6 ian), Sâmbăta Mare (Învierea Domnului) – întreaga Săptămână Luminată, și Pogorârea Sfântului Duh. Aceste zile în care era oficiat botezul încheiau trei perioade catehetice în care catehumenii erau pregătiți pentru primirea în Biserică: patruzeci de zile în timpul Postului Mare; patruzeci de zile de la Duminica Tomei la Cincizecime; patruzeci de zile ale postului Nașterii Domnului.

Fiecare dintre aceste perioade se încheie și în prezent cu o zi în a cărei Evanghelie putem regăsi o trimitere textuală la Botez:

1) Sâmbăta Mare – Învierea Domnului: " […] mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh". (Mt. 28 1-20)

2) Pogorârea Duhului Sfânt: "Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. " (In 7:37-52; 8:12)

3) Botezul Domnului – Evanghelia Botezului Domnului (Mt. 3: 13-17).

Instituția catehumenatului, ce avea ca obiect pregătirea celor ce doreau să se boteze, a cunoscut o perioadă de declin mai ales începând cu secolul al V-lea, când botezul copiilor avea să se răspândească pe o scară mai largă.

Scopul ultim și unitar al unei cateheze a adulților este acela de a-i ajuta să trăiască ca adevărați creștini maturi condiția lor de adulți. Motivația sa de bază ține de însăși ordinea credinței, vizând mărirea lui Dumnezeu, construirea Împărăției Lui, binele Bisericii, căci Dumnezeu este celebrat de către omul viu, cu atât mai mult de cel matur, Împărăția lui Dumnezeu crește prin lucrarea membrilor săi adulți, orice formă de cateheză se îmbogățește prin carisma maturității și înțelepciunii persoanelor adulte.

Adulții din Biserică, femei și bărbați, laici și persoane consacrate, au dreptul la cateheză, dar și o îndatorire în această privință. La baza acestora stă vocația lor baptismală; orice creștin trebuie să vestească Evanghelia, dar, fără a deveni matur la nivelul credinței, nici un adult nu va putea da curs acestei vocații. În România, în această categorie se încadrează mare parte dintre adulții educați în perioada comunistă. Totuși, în diferite comunități, formarea religioasă a adulților este prea ușor considerată drept îndeplinită și cu ei se lucrează doar cu ocazia unor evenimente speciale, nesistematic. Rezultă de aici un grav dezechilibru în viața lor de credință, dar și în comunitate. Dar această motivație a formării personale se conjugă în mod necesar cu aceea care privește rolul public ce-i revine adultului în viață; ca orice creștin, adultul are îndatorirea de a mărturisi Evanghelia în cuvinte și fapte, într-un mod specific. Așa de pildă, în familie, părinți sau rude, adulții devin, prin natura lor, primii și indispensabilii cateheți ai copiilor, iar în mediul social-profesional, civil, economic, politic, cultural etc. – creștinii adulți sunt cei ce duc "sămânța Împărăției", trăind frumusețea și natura Evangheliei, schimbarea și eliberarea dorite de Iisus Hristos. Dar, înainte de a da mărturie celorlalți, este necesar ca adulții să interiorizeze credința pentru ca mai apoi să o poată transmite cu convingere și credibilitate.

Peste tot în lume se resimte necesitatea construirii unor comunități creștine adulte, capabile adică să exprime o clară identitate de credință, centrată pe o vestire transparentă a Evangheliei, cu o liturgie calificată, cu o mărturie curajoasă a carității. Pentru aceasta fiecare este chemat să ia o atitudine de convertire față de Domnul, luând decizia de a-și trăi alegerea pentru credință prin apartenența la o comunitate creștină, de ce nu propria parohie.

Viața adultului se confruntă adesea cu crize foarte periculoase, de aceea este absolut necesar să ne întărim mereu credința. Probleme ca: deziluzia în căsătorie, divorțul, pierderea locului de muncă, anumite dificultăți financiare, o boală gravă, moartea cuiva apropiat, problemele cu copiii, pot ușor antrena impresia de insucces, sentimentul de descurajare, plictiseala sau dorința de izolare. Or, cateheza este chemată să-i ridice pe adulți, chiar în aceste situații disperate, la un anumit grad de sfințenie, prin acceptarea pozitivă a dependenței lor față de o altă realitate, a mizeriei, a eșecurilor, a unei posibilități diminuate de a-și controla viața, încredințându-se în schimb total lui Dumnezeu, totodată ajutându-i să se implice în viața socială, servind justiția, pacea. Se dovedește deci absolut urgentă înmulțirea inițiativelor Bisericii în privința formării creștine a adulților; orice comunitate, și parohia, poate să lucreze cu instrumentele potrivite – întâlniri, conferințe, sisteme audio-video, broșuri – pentru ca un număr cât mai mare de adulți să poată să înlocuiască o educație a credinței insuficientă sau deficientă, sau să o completeze în mod armonios, putând apoi chiar să-i ajute pe alții.

Pe scurt, pentru ca Vestea cea Bună a Împărăției să poată să pătrundă în toate straturile umanității, este necesar ca fiecărui creștin să i se ofere posibilitatea de a deveni protagonist în această devenire, într-o lucrare coordonată și complementară și, în funcție de nivelele de responsabilitate ce pretind prezența în prim-plan a unor creștini adulți, în primul rând persoanelor mature.

Biserica afirmă în mod continuu, cu autoritate, fermitate și insistență, importanța catehezei adulților. Aceasta este considerată forma principală de cateheză dat fiind faptul că ea "se adresează persoanelor care au cele mai mari responsabilități ca și capacitatea de a trăi mesajul creștin în forma sa cea mai deplin dezvoltată."

Comunitatea creștină nu poate să facă o cateheză permanentă fără participarea directă a adulților, fie că ei sunt destinatari sau promotori ai activității catehetice; în plus, lumea în care trăiesc tinerii, și sunt chemați să aducă mărturie creștină, este condusă de adulți. Mărturia acestora este absolut necesară iar, ca să fie realizabilă, credința lor trebuie stimulată continuu, luminată, reînnnoită, pentru ca mai întâi ei să înțeleagă realitățile temporale de care sunt responsabili. Pentru a fi eficace, cateheza trebuie să fie permanentă.

Apoi, însăși comunitatea creștină este chemată să devină adultă, matură în credință; or, această maturitate depinde de contribuția tuturor membrilor ei. În acest sens, adulții sunt chemați să se implice în serviciul catehetic față de frații întru credință, mai mici sau mai mari, în situații concrete, nu de puține ori dificile. O comunitate nu se poate numi pe deplin creștină dacă ei îi lipsește o cateheză organică a tuturor membrilor săi, incluzând această cateheză a adulților.

Mare parte dintre adulții zilelor noastre nu se simt hrăniți de credința pe care au primit-o drept moștenire, nu fac legătura între aceasta și viața lor și nu cred că ea ar putea să aducă vreun răspuns întrebărilor lor, vreo consolare așteptărilor lor. Din această cauză se impune ca o eventuală cateheză să nu constituie pentru ei doar un loc de reflecție, ci și unul de experiență creștină. Ei nu au nevoie atât de a li se transmite cunoștințe ci mai degrabă… soluții pentru viață. Mulți dintre contemporanii noștri caută înțelepciunea, dar creștinismul li se pare adesea incapabil să răspundă acestei căutări, prea aplecat să propună o morală, percepută la rândul ei drept rigidă. Cateheza adulților ar trebui să nu se axeze doar pe Torah ci și pe Cărțile Înțelepciunii, ele completându-se în căutarea identității creștine; acestea din urmă propun o înțelepciune extra-confesională, comună tuturor oamenilor și au în vedere toate aspectele privind viața cotidiană. Or, prin definiție, cateheza adulților se străduie să-i atingă pe aceștia în diversitatea situațiilor și aspirațiilor lor, propunându-și să producă o rezonanță a Cuvântului lui Dumnezeu cu existența lor.

Viața adulților este adesea marcată de suferințe și zone întunecate: nerespectarea unor drepturi elementare (la libertate, inclusiv cea religioasă, la demnitate, conștiință), disprețul față de instituția familiei, față de demnitatea femeii, lipsa unui loc de muncă etc. În general, în adulți, cei care sunt chemați să reflecte cel mai deplin imaginea lui Dumnezeu și să se bucure de ea, această imagine este profund deformată. Or, Biserica, care trăiește în mijlocul umanității și, asemeni Fondatorului ei, se simte implicată în slujirea persoanelor, se simte chemată să le anunțe Vestea cea Bună a lui Iisus Mântuitorul, element indispensabil pentru crearea unei umanități mai drepte și mai fraterne. Piedici în fața catehezei pentru adulți sunt astăzi și condițiile economico-sociale, religioase, culturale (mai ales secularizarea, singurătatea, carența certitudinilor umane și religioase, pierderea identității individuale și colective, primatul altor sisteme de valori, adesea ostile religiei), dar și imposibilitatea catehezei de a concilia itinerariul credinței cu mediul cultural căruia îi aparțin adulții sau răspunsurile creștine la probleme general umane (ca sensul și valoarea vieții, destinul uman, raportul credință-viață-morală, primatul valorilor religioase și spirituale), cu noua dezvoltare tehnologică. Complexitatea lumii în care trăim demonstrează necesitatea găsirii unei aderențe tot mai atente a mesajului creștin la situația persoanelor, contribuind la depășirea distanței între Biserică și societatea reală, între credință și cultură, ceea ce contează mult în întâlnirea cu generațiile adulte. Cateheza adulților își va urmări scopurile specifice, dar va percepe în același timp problemele și așteptările omului de azi acceptând din situația dată elemente pozitive și oferind lumină și speranță în ceea ce privește aspectele negative.

Toate aceste probleme impun celor ce propun o cateheză pentru adulți o atenție deosebită față de bărbații și femeile timpului nostru, în condiția lor de adulți, cu experiențele și problemele lor, cu resursele lor culturale și spirituale care se cer valorificate cu deplin respect față de diferențe. Este necesar întâi de toate să se recunoască și valorifice statutul secular al laicilor: ei trebuie să acționeze în lume din perspectivă creștină. Se impune de asemenea organizarea unei cateheze care să vizeze marea masă a populației, poporul de rând și nu numai adulții angajați sau diferitele categorii defavorizate. O astfel de cateheză se poate organiza doar dacă se apropie cât mai mult de destinatari și din punct de vedere teritorial, integrându-se, de pildă, parohiilor, în orice caz, nerămânând la nivel de episcopie. Astfel, întâlnirile se pot organiza în clădirea parohiei sau în casele unor familii deschise la această idee. În acest fel se conștientizează faptul că propunerea catehezării este pentru toți, primii pași fiind astfel făcuți; iar, datorită proximității locurilor și persoanelor, se pot integra activităților și cei îndepărtați de Biserică dar dornici să-și împărtășească întrebările.

Adesea instituția parohială este considerată inoperantă, în criză, datorită numărului mare de nepracticanți; de pildă în Franța se considera la un moment dat, prin anii '60-'70 necesar ca ea să fie desființată. Totuși, marea masă de nepracticanți, așa-zișii atei, sunt persoane botezate, aparținând adică familiei lui Dumnezeu, comuniunii sfinților, chiar dacă ei înșiși o ignoră; trebuie așadar să fie mai ușor a reaprinde în ei flacăra Duhului Sfânt decât de pildă a o semăna în populațiile păgâne. De multe ori, chiar fără a veni la biserică, acești oameni își spun cu regularitate rugăciunile, trăiesc conform principiilor morale și se arată în practică mai creștini decât cei ce se declară astfel, supunându-se revelației intime a lui Dumnezeu. Chiar dacă ei au pierdut obișnuința rugăciunii, poate în ei persistă caritatea frățească, nostalgia unei lumi mai bune, simțul sărăciei, dorința de a întreprinde ceva… Deschiderea, faptul de a căuta în toți și în toate aspectele pozitive face din paroh, din catehet, din orice enoriaș, un apostol.

Mulțimea acestor nepracticanți umple biserica parohială cu ocazia unor ceremonii ca împărtășania solemnă, căsătoria sau înmormântarea; toate acestea sunt circumstanțe providențiale pe care parohul trebuie să le exploateze. Atâtea suflete așteaptă din partea lui un mesaj de neînlocuit în aceste ocazii pentru o primă trezire a speranței tainice din inimi! O ocazie privilegiată pentru catehizarea nepracticanților este pentru preot pregătirea tinerilor pentru căsătorie; acesta este un moment în care tinerii se arată foarte permeabili față de mesajul evanghelic; atunci preotul sau alte persoane angajate vor arăta interes pentru viitorul lor, verificând care este locul credinței în existența lor, dar nu sub formă de rechizitoriu, ci întru iubirea lui Hristos și solicitudinea Bisericii, aratându-le că doar un angajament personal față de Hristos va conferi ceremoniei căsătoriei deplina ei semnificație. Chiar și cei mai închiși dintre nepracticanți rămân sensibili la sărbătorile Bisericii, de aceea parohia trebuie să păstreze frumusețea și măreția acestora, favorizându-le totodată înțelegerea.

Este necesară de asemenea adaptarea propunerilor de catehizare a adulților la nevoile fiecărei comunități, scoase în evidență cu ajutorul consiliilor parohiale. În plus, în fiecare parohie este utilă formarea unei rețele de animatori, competenți din punct de vedere teologic dar și psihologic și susținuți de întreaga comunitate. Comunitatea trebuie să se implice și în a-i integra pe catehizați, căci credința adulților nu se maturizează atât prin învățarea de noțiuni, cât prin împărtășirea din viața unei comunități creștine în care fiecare este membru ce dă și primește.

În principiu, categoriile de adulți care ar avea nevoie de cateheză ar fi:
– adulții din regiuni descreștinate, care nu au putut să aprofundeze mesajul evanghelic (și o astfel de regiune poate fi considerată întreaga Europă de Est care s-a aflat sub dominația comunistă în a doua jumătate a secolului XX !);

– adulții catehizați în copilărie, însă îndepărtați mai apoi de credință;

– adulții care au primit o cateheză prost orientată sau care nu au asimilat bine cateheza primită;

– adulții care, botezați în copilărie, nu au mai fost catehizați.

Biserica îi cheamă din nou pe toți aceia care sunt mai direct implicați în educarea la credință, să-și mărească eforturile pentru a găsi căi de a ajunge și la acei adulți care n-au fost atinși de mesajul lui Hristos sau care, evanghelizați fiind, au părăsit Biserica.

Căci parohia nu este altceva decât "nucleul activ al unor laici în legătură cu preotul sau preoții din sector; grupul de credincioși de duminică, masa credincioșilor ocazionali și de sărbătoare și teritoriul pe care toți aceștia trăiesc, al cărui centru rămâne mereu locul de cult".

Există în orice comunitate un nucleu; în parohie acest nucleu de credincioși care se adună în fiecare duminică în jurul euharistei, este deosebit de important: credința lor îi va atrage pe cei îndepărtați. Căci există în comunitatea parohială și o categorie de creștini care rămân acasă, se țin la distanță adică, din diferite motive. Se constată însă că ei se mișcă uneori, se apropie de parohie cu anumite ocazii: o anumită rugăciune periodică, o anumită celebrare, la marile sărbători care, cel puțin în virtutea tradiției, nu pot fi percepute în afara oricărei dimensiuni religioase etc. Aceste momente, când cei îndepărtați se întorc, pot deveni prilejuri de serioasă cateheză, de instruire punctuală asupra vieții creștine și a sfârșitului vieții; a le folosi cum se poate mai bine ar fi un fel de a umple punguța sărmanului care vine să cerșească pâinea sa anuală. La fel, moartea cuiva drag poate deveni un prilej de meditație pentru oricine; orice alt moment de suferință poate fi o ocazie ca frații să îl susțină pe cel îndurerat, chiar dacă este non-practicant. De pildă, în cazul unui deces, s-ar putea ca la priveghi, alături de familie să participe preotul și oameni din parohie. Căci tocmai parohia este singurul loc de contact al creștinilor de duminică cu instituția Bisericii și cu alți creștini; ea trebuie să asigure o integrare progresivă a oamenilor în Biserică – prin Sfintele Taine, cateheză, mărturie, rit, celebrare. Activitatea parohială trebuie să realizeze o mediere între om, situat în spațiul în care se desfășoară în principal viața sa familială și socială, și poporul celor botezați. În general, un popor este caracterizat de asemănarea și diversitatea cetățenilor; or, parohia este un microcosmos al poporului lui Dumnezeu.

Dar, de fapt, Biserica nu sfârșește niciodată a-și primi fiii; cu toții sunt cu un picior în afară și unul înăuntru; cu toții sunt, într-un fel sau altul, fii rătăcitori. Biserica nu se simte dispensată nici de obligația unei neobosite atenții față de cei care au primit credința și de generații se află în contact cu Evanghelia. Ea caută să aprofundeze credința, să o consolideze, să o hrănească, să o ajute să se maturizeze în cazul celor care se numesc deja creștini sau credincioși pentru ca aceștia să devină tot mai buni creștini. Și aceasta mai ales deoarece "credința se confruntă azi aproape întotdeauna cu secularizarea, ba chiar cu ateismul militant, este mereu expusă încercărilor și amenințată, ba mai mult încă, asediată și combătută. Ea riscă să piară prin asfixiere sau de inaniție dacă nu este în fiecare zi alimentată și susținută", de unde necesitatea unei cateheze pentru cei credincioși, ca aliment și sprijin necesar."

Principiul catehezei adulților poate fi acela că astăzi evanghelizarea nu mai înseamnă doar a predica Evanghelia în zone îndepărtate din punct de vedere geografic, ci "a atinge și bulversa, prin puterea Evangheliei, criteriile de judecată, valorile determinate, punctele de interes, liniile de gândire, sursele de inspirație și modelele de viață ale umanității…"

Orice comunitate trebuie să-i considere pe cei mici – handicapați fizic sau mental, persoane în vârstă, marginalizați etc. – fii preaiubiți ai Domnului. Acestora trebuie să li se ofere o cateheză adecvată, în familie sau în alte locuri de formare. Ei au dreptul la cateheză datorită condiției lor de botezați și, respectiv, chemării universale la mântuire. În fața lor, ca și în fața oricărei persoane, trebuie să recunoaștem că, date fiind iubirea Tatălui, a Fiului și prezența continuă a Duhului Sfânt, creșterea în sfințenie este absolut posibilă. În cateheza persoanelor cu handicap este implicată în primul rând familia care, folosind cuceririle științei pedagogice, va utiliza itinerarii adecvate și personalizate pentru a integra educația la credință în planul global al educației. Dar și comunitatea trebuie implicată în permanență, pentru a se evita riscul unei marginalizări în plan pastoral. În comunitate, bolnavii nu trebuie priviți ca niște persoane inactive, ci ca niște persoane care, prin acceptarea suferințelor, conferă comunității parohiale un plus de valoare, fiind martori ai Mântuirii, niște aleși ai lui Hristos, asociați fiind la calvarul său. Bolnavilor din parohie trebuie să li se dea Vestea cea Bună a Mântuirii, ei trebuie să fie conduși la o mai bună întelegere a speranței creștine, a providenței divine, a sensului bolii, a resurselor ei. Aceasta se poate face prin lectura unor texte din Evanghelie de către bolnavul însuși, de către cineva din anturaj, de către un enoriaș care îl vizitează etc. Este importantă de asemenea rugăciunea preotului la căpătâiul bolnavului, ca și comuniunea de rugăciune între aceștia și ceilalți credincioși.

Există de asemenea nu rareori în comunități persoane care trăiesc aproape de marginalizare: cei fără locuință, bolnavii incurabili, persoanele în vârstă fără familie, toxico-dependenții, cei închiși etc. Iisus, care a spus că pentru El se face orice gest de binefacere față de acești "mai mici ai Săi" ne asigură că este un lucru plin de har a lucra cu astfel de oameni. Cateheza pentru astfel de categorii de persoane se poate realiza mai mult ocazional și indirect, cu multă prudență, înțelepciune, generozitate și realism; cei ce lucrează în acest sens au mare nevoie de sprijinul comunității.

La bătrânețe adultul este marcat de ideea morții; se dovedește prin urmare necesitatea unei cateheze care să pregătească persoanele în vârstă pentru o moarte bună, făcându-i să înțeleagă ocazia care le este dată de a se uni cu Patima, Moartea și Învierea lui Hristos. Lucrarea catehetică pe lângă muribunzi este apanajul preotului în general; este o sarcină dificilă, mai ales atunci când este vorba de necredincioși – preotul știe că de căldura, delicatețea, abilitatea cuvintelor sale depinde poate soarta acelui suflet – iată de ce, în astfel de momente, părintele trebuie să conteze pe susținerea în rugăciune a enoriașilor.

Bătrânii sunt un dar de la Dumnezeu pentru Biserică și societate, ei au dreptul la o cateheză adecvată. În cazul acestei categorii de catehizați, ca pentru toate celelalte, trebuie luate în considerare varietatea condițiilor sociale, familiale, încercarea singurătății și a marginalizării. Familia joacă rolul principal în cateheza persoanelor în vârstă, datorită climatului său primitor și iubitor ce conferă Cuvântului validitate, mai mult ca orice altceva; aceasta nu exclude însă prezența catehetului și a comunității.

Și situația credinței lor poate fi variabilă, de unde necesitatea unei cateheze diferențiate. Așa de pildă, persoanele în vârstă pot avea o credință solidă și bogată; în acest caz, cateheza poate fi acum o împlinire a parcursului catehetic anterior, punând accent pe atitudinea de mulțumire și de așteptare încrezătoare. Sau putem să ne găsim în prezența unei credințe mai mult sau mai puțin întunecată datorită unei slabe practici creștine; aici cateheza poate să aducă o nouă lumină și o nouă experiență religioasă. Și, nu în ultimul rând, bătrânul poate fi marcat de răni, suferințe profunde, lăuntrice sau fizice; în astfel de condiții cateheza îl ajută să-și trăiască situația într-o atitudine de invocare, iertare, pace. Oricum însă, cateheza persoanelor în vârstă trebuie să fie una a speranței ce provine din siguranța întâlnirii definitive cu Dumnezeu.

Dacă credinciosul în vârstă mărturisește o credință puternică pe măsură ce el se apropie de întâlnirea cu Domnul, aceasta este o îmbogățire pentru comunitate. În Biblie, credincioșii în vârstă sunt prezentați drept simbol al înțelepciunii și fricii de Dumnezeu, depozitari ai unei experiențe de viață și, deci, cateheți naturali ai comunității; ei sunt martori ai tradiției creștine, lucrători ai carității. Cateheza poate valorifica acest har, ajutând persoanele în vârstă să-și redescopere bogatele posibilități, asumându-și roluri catehetice față de lumea celor mici, față de tineri și adulți. În acest fel se favorizează un dialog fundamental între generațiile din interiorul familiei și al comunității.

Nimeni nu mai neagă astăzi necesitatea dezvoltării unei cateheze reînnoite pentru adulți, adaptată nevoilor comunităților creștine mature. La nivel general, se impun: folosirea unui limbaj de credință mai adecvat, posibil de înțeles de către adulți, indiferent de nivelul lor de cultură – o neatenție în acest sens va face cateheza irelevantă și îi va determina pe catehizați să considere Biserica străină lor; crearea mai multor spații în care adulții să fie primiți și unde să-și poată continua itinerariul de credință în cadrul unei comunități creștine; folosirea unor modele catehetice variate, în conformitate cu nevoile culturale și locale; luarea în considerare a aspectelor religiozității populare și folosirea lor în cateheză în măsura concordanței cu Evanghelia; intensificarea eforturilor în sensul răspândirii lucrării catehetice cu toți adulții, mai ales cu cei îndepărtați de Biserică sau marginalizați, răspunzând nevoilor concrete și astfel contracarând prozelitismul foarte răspândit al sectelor; creșterea disponibilității clerului sau a instituțiilor ecleziale în dialogul cu adulții. Se impune de asemenea o reîntoarcere în demersul de catehizare a adulților la parcursul catecumenal, "model al oricărei cateheze". Este vorba aici de importanța deosebită a dimensiunii sacramentale a vieții creștine, ca și de necesitatea interpretării diferitelor etape sau probleme ale vieții civile în lumina credinței. Așa de pildă, probleme ca șomajul sau alte suferințe pot deveni criteriu de formare a unui grup; la fel, un eveniment ca pensionarea sau faptul că în comunitate există părinți cu copii de aceeași vârstă etc. Este necesar de asemenea ca această cateheză să ia în considerare nevoia de interiorizare, dorința adulților de a se iniția la noi forme de meditație, de rugăciune, setea de a cunoaște marile tradiții religioase, întrebările lor asupra vieții de dincolo, căutarea de sine, dimensiuni caracteristice unui mare număr dintre contemporanii noștri.

Pentru eficacitatea procesului catehetic este utilă colaborarea mai multor factori, între care: un bun plan pastoral, implicarea comunității, posibilitatea unor experiențe pozitive etc. Este de asemenea util ca itinerariile catehetice să aibă un caracter sistematic și organic. Fie că întâlnirile sunt sistematice sau ocazionale, activitățile trebuie să fie cu grijă programate pentru un parcurs unitar. În cazul itinerariilor diversificate în aceeași comunitate, pentru unitatea vieții și a credinței, se dovedesc necesare comuniunea în jurul Cuvântului, liturghiei, slujirii caritabile și atenția față de viața comunității mai largi a Bisericii. O îndatorire esențială în formarea imediată și mai personală a credincioșilor laici o are parohia. Putând ajunge cu mai multă ușurință în contact cu persoanele și grupurile concrete, ea se manifestă ca loc privilegiat în care pastorala catehetică se concretizează într-un context nu doar didactic, ci și liturgic, sacramental și caritativ, făcând posibilă o mai directă și concretă percepție a sensului comunității bisericești și a responsabilității misionare.

Pentru cateheza adulților ca slujire a Bisericii pentru Împărăția lui Dumnezeu, comunitatea bisericească este asemeni sânului matern în care se naște și crește. De aceea, în acest demers este implicată întreaga comunitate, cu atât mai mult cu cât, în cazul adulților, este vorba de membri care determină soliditatea și operativitatea sa. Este necesar ca programarea catehezei să fie anunțată în comunitate și apoi urmărită în evoluția sa, devenind obiect de rugăciune, atenție, împărtășire. La niveluleparhiei, episcopul, învățător al credinței, este cel dintâi catehet al adulților; el se va interesa de proiectul eparhial de catehizare a persoanelor adulte, de formarea cateheților, considerându-i pe aceștia colaboratori apropiați. Această funcție a păstorului este transferată la nivel parohial preotului. Pentru aceasta, predica este mijlocul de neînlocuit în evanghelizare; totuși, astăzi, predica este tot mai adesea considerată inoperantă și acesta este un semnal serios în sensul necesității adaptării ei la nevoile actuale. Pentru aceasta, preoții dintr-o parohie pot să se ajute reciproc, printr-o critică respectuoasă, plină de bunăvoință, indulgentă, dar fără slăbiciune; la fel ei pot fi ajutați de un grup de laici. O exigență de bază a preotului este călăuzirea turmei spre sfințenie, prin aplicarea integrală și cu loialitate a Evangheliei în viața cotidiană a credincioșilor. Pentru aceasta preotul va trebui, global sau individual, să deschidă sufletele enoriașilor săi la orizonturi mai vaste, de pildă îndeplinirea datoriei de stare; astfel, el poate să le facă pe mame să conștientizeze faptul că Dumnezeu nu le-a încredințat în copiii lor doar niște trupuri pe care trebuie să le facă să crească, ci și suflete care trebuie călăuzite la sfințenie; în același sens el îi poate ajuta pe cei preocupați excesiv de bani să înțeleagă că, după ce au asigurat bunăstarea familiei, surplusul aparține celor săraci; în privința tinerilor, el poate să aibă grijă ca preocuparea pentru creșterea lor religioasă să se îmbine cu educația la castitate. Este de asemenea importantă colaborarea călugărilor și călugărițelor la catehizarea adulților mai ales în cazul în care, pe teritoriul parohiei se găsește o mănăstire.

Dar rolul cel mai important îl deține comunitatea ca atare, ce are menirea de a primi pe orice catehizat și de a-l susține. Pentru aceasta parohia trebuie să fie întotdeauna o comunitate în care locul primordial îl are rugăciunea liturgică, o comunitate a împăcării, a evanghelizării, a carității, care să permită creștinilor de duminică, actuali sau viitori, să celebreze actele ce le atestă identitatea creștină minimală (botezul, împărtășania solemnă, căsătoria, înmormântarea), ușurând astfel relațiile sociale. Este important în același sens ca diferitele mișcări apostolice să activeze în parohie, și nu în afară, după modelul sectant, depășind diferențele culturale, sociale și trăind catolicitatea Bisericii; membrii lor pot să-și asume și diverse sarcini: catehetice, caritabile, administrative etc. La rândul său, preotul trebuie să știe să împartă diferitele sale responsabilități cu laicii care doresc să se implice, el ocupându-se cu predilecție de ceea ce este specific și de neînlocuit în funcția sa: spovada și celebrarea euharistiei.

Prezentarea credinței în fața adulților trebuie să țină seama de experiențele trăite de ei, de condiționările și obstacolele pe care le întâlnesc în fața credinței; orice propunere de cateheză pentru adulți va ține seama de diversitatea nevoilor catehizaților: sunt adulți în orice comunitate care cred că-și trăiesc coerent alegerea de credință, dorind cu sinceritate o aprofundare a acesteia; sunt însă și adulți care, deși botezați, nu au primit o cateheză corespunzătoare, s-au îndepărtat de credință, au rămas la stadiul de catecumeni; în același stadiu se găsesc și adulții nebotezați; uneori în comunitățile noastre parohiale se integrează și creștini provenind din confesiuni ce nu se află în deplină comuniune cu Biserica Catolică. Această varietate a stării credinței persoanelor mature antrenează o diversitate de așteptări și impune o abordare diferențiată a mesajului creștin. Deoarece demersul de catehizare a adulților este motivat de dreptul și datoria fiecărui adult de a ajunge la o maturitate a credinței, cateheza va trebui să confere adulților înțelepciunea creștină capabilă să ofere sens, unitate, speranță multiplelor experiențe din viața lor personală, socială, spirituală astfel încât credința să le fie mereu iluminată, protejată, dezvoltată, inclusiv cu ajutorul mărturiei comunității. Pentru o cateheză eficace a persoanelor mature se dovedesc necesare: atenția față de destinatari (cu problemele lor concrete, experiențele lor, diferențele dintre ei…), atenția față de specificul laic al existenței lor, dincolo de care (sau prin care) ei sunt chemați să caute Împărăția lui Dumnezeu și să devină sfinți, atenția la integrarea în comunitate, element esențial în creșterea lor.

Și aceasta pentru că activitatea catehetică are, în general, ca principal obiectiv implicarea activă în viața și misiunea Bisericii a catehizaților, inclusiv în sensul unei directe participări la activitățile pastorale. Obiectivele particulare ale catehezei adulților ar fi: înțelegerea organică și motivată a credinței Bisericii, achiziționarea suficientă a patrimoniului teologic și cultural prin care se transmite azi credința – cunoașterea celor mai simple semne și simboluri religioase, rolul și modul de folosire a Bibliei, semnificația și practica rugăciunii liturgice și private, implicațiile crezului religios în cultură și societate; dobândirea capacității de discernământ creștin în situații existențiale – mai ales în privința valorilor etice ale vieții și demnității omului, în privința respectului față de alte religii, a promovării celor slabi și săraci etc.; dobândirea acelor competențe și abilități care îl fac pe adultul credincios să devină prompt în a exercita mărturia creștină în diverse medii.

Conținutul catehezei se adresează bărbaților și femeilor de orice condiție socială și culturală și trebuie să devină pentru oricare dintre ei "pâine a vieții", pentru ca, impregnați de înțelepciunea evanghelică, ei să o poată răspândi în multiplele medii ale vieții. Este necesar astăzi, mai mult ca oricând, ca religia creștină să fie prezentată cu interesul sau față de eternele probleme ale omului; răspunsul credinței la acestea va fi prezentat drept înrădăcinat în Biblie, trăit în istorie, în respect față de rațiune și atent la semnele timpului. Pentru că este o cateheză a Revelației Dumnezeului celui Viu care îl mântuiește pe om, ajutându-l să ajungă la deplina realizare de sine, cateheza adulților trebuie să-și asume problemele actuale astfel încât omul să poată fi din ce în ce mai conștient de valoarea și demnitatea sa ca om, grație întâlnirii cu marile certitudini ale credinței.

Având în vedere contextul secularizat și pluralist al vieții adulților, este necesar ca pentru ei cateheza să se configureze și drept formare spirituală, pentru implicare în Biserică și societate. Dată fiind situația actuală, cateheza adulților trebuie să aiba în vedere și dimensiunea ecumenică și dialogul cu alte religii; ea trebuie să promoveze de asemenea dialogul între credință, cultură și știință. În plus, ținând cont de rolul constructiv al adultului în familie și în numeroase sectoare ale vieții, cateheza poate să-l învețe și să transmită altora conținutul credinței. De aceea, o astfel de cateheză trebuie să urmărească să propună mesajul de credință integral, în mod autentic și sistematic, cu accent special pe vestirea Mântuirii, menită să aducă lumină asupra prejudecăților și dificultăților, nelămuririlor și obiecțiilor atât de des întâlnite astăzi, prin reliefarea înțelesurilor morale și spirituale ale mesajului evanghelic, ducând la interpretarea întru credință a Scripturii și la practicarea rugăciunii.

Iată, concret, în cele ce urmează, câteva linii directoare pentru o posibilă cateheză a adulților: promovarea maturizării vieții în Spiritul lui Hristos a celor catehizați, formarea capacității de discernere justă asupra valorilor vieții sociale de astăzi, asupra chestiunilor moral-religioase, explicitarea doctrinei sociale a Bisericii, dezvoltarea cunoștințelor despre fundamentele raționale ale credinței, formarea la adevărata mărturie creștină în societate și integrarea în dimensiunea misionară a Bisericii, inițierea la lectura sfintei scripturi, în mod particular și comunitar, la liturghie și rugăciune, transmiterea unui minimum de informații relativ la istoria Bisericii, tradițiile locale, studiul documentelor magisteriale și, mai ales, prezentarea organică dar accesibilă a marilor teme ale religiei creștine.

Este esențial însă, ca în decursul catehezei adulților să nu se pornească de la simplele conținuturi dogmatice. Prea adesea cateheza este considerată o simplă operă de vulgarizare a teologiei și exegezei. Din contră, principalul punct de ancorare al său este viața personală și socială, care se cere pusă în concordanță cu Vestea cea Bună. Iată de asemenea câteva forme de cateheză a adulților, verificate deja, puse în practică: catecumenatul, reinițierea la credință, cateheza casnică, grupe de studiu, cateheza cu ocazia Sfintele Tainelor conferite copiilor, cateheza în contextul liturgic, cateheza biblică, cateheza legată de proiectul reînnoirii parohiei, cea bazată pe mijloacele de comunicare în masă etc. Majoritatea acestora sunt perfect aplicabile în comunitatea parohială, dar tipic pentru cateheza parohială este a propune adulților un parcurs catehetic în timpi determinați, mai ales în timpul forte al postului Crăciunului și al postului mare, valorificând din plin anul liturgic ca expresie privilegiată a drumului educativ al Bisericii. Dar tot la fel de apropiată de specificul comunității parohiale este o cateheză sistematică, organizată în fiecare duminică, atunci când oamenii oricum se adună pentru celebrarea liturghiei la biserică; alegându-se duminica pentru un parcurs catehetic sistematic, se favorizează atât creșterea comunității (tocmai pentru cateheză se pot reuni și creștini îndepărtați de Biserică, ca să caute răspuns la întrebările și îndoielile lor), cât și un maximum de prezență (irealizabil în alte zile ale săptămânii, datorită programului variabil de lucru, datorită vieții sociale active) și, totodată se pune în relief dimensiunea sacramentală pe care ar trebui să se bazeze orice cateheză. Această cateheză mai prezintă avantajul integrării într-un singur gest a aparteneței ecleziale, a reflecției și celebrării.

Dar parohia are la dispoziție și alte mijloace pentru educarea la credință a adulților. Astfel, preotul poate recomanda tuturor credincioșilor lectura catehismului o dată pe an, tot el are la îndemână predica în cuprinsul căreia poate pune în legatură mesajul evanghelic cu viața actuală, pregătindu-i pe credincioși mai ales să reziste valului materialist ce li se impune din toate părțile; predica se cere bine pregătită – deoarece ea este unul dintre cele mai importante mijloace de zidire a parohiei – și adaptată adevăratelor nevoi ale turmei. În plus, pe aceeași linie, preotul poate profita, în sensul cel bun, de orice ceremonie, oficiu religios, pentru a transmite un scurt moment de învățătură. Tot în sensul catehizării persoanelor adulte, parohia poate organiza diferite serii de conferințe, poate fonda o bibliotecă deschisă pentru toți doritorii, cuprinzând cărți de doctrină și de meditație, poate întreprinde editarea unui buletin parohial, distribuirea presei bune și a unor cărți etc. Alte forme de cateheză ar putea fi: cateheza cu ocazia anumitor evenimente semnificative ale vieții: căsătorie, botezul copiilor, împărtășania solemnă, cea în sprijinul depășirii unor perioade critice ale vieții (boala, anumite perioade dificile în creșterea copiilor, serviciul militar, schimbarea sau pierderea locului de muncă), cateheza de vacanță (pentru o bună înțelegere a modului de folosire a timpului liber), cateheza perfectivă (organizată special pentru adulții angajați).

Vârsta preșcolară și școlară mică reprezintă o etapă importantă pentru deschiderea anumitor posibilități de edificare pentru Biserică și societate; copilul, fiu al lui Dumnezeu prin botez și membru privilegiat al Împărăției Lui (Mc. 10, 14), are nevoie astăzi, mai mult ca altădată, de ajutor în creșterea sa umană și spirituală: cateheza nu poate lipsi nici unui copil creștin. Cei care au dat copilului viață, îmbogățind-o cu darul botezului, au datoria de a o hrăni în continuare. Orice cateheză va ține cont de situația concretă de viață a catehizaților. Deoarece această vârstă a copilăriei este perioada în care are loc prima socializare și educare umană – în familie, la școală și la biserică – ea constituie un moment decisiv pentru viitorul credinței. Copilăria este perioada în care se împlinește inițierea creștină începută la botez: fiind pregătit pentru primirea Sfintele Tainelor, copilul trece printr-o primă etapă a formării organice la credință și este introdus în viața Bisericii. Procesul catehetic va fi eminamente educativ, dezvoltând resursele umane ce constituie fundamentul credinței: simțul încrederii, al generozității, al dăruirii de sine, al împărtășirii. Formarea propriu-zis creștină va avea în vedere inițierea la rugăciune și la Sfânta Scriptură.

De ce este absolut necesară educația la credință încă de la vârsta preșcolară? De ce trebuie ea să-l însoțească permanent pe copil? De ce este util ca factorii implicați în această acțiune să lucreze împreună? Deoarece contextul socio-cultural actual influențează cel mai adesea negativ creșterea copiilor; totul, de la mediul ambiant la mentalități și comportamente, impune astăzi doar stiluri de viață de tip consumist, o perspectivă comercială asupra oricărui lucru sau asupra oricărei persoane: cum nu se mai crede în nimic nici viața nu are valoare, totul fiind permis; de aici se naște violența, individualismul și nihilismul impuse drept stiluri naturale de viață. Mijloacele de informare în masă sunt oglinda acestei realități. Locurile în care copiii își petrec timpul lor liber promovează aceeași mentalitate consumistă și nu au nici pe departe preocupări serioase de educare totală a persoanei. Din păcate și școala a pierdut această dimensiune de educație globală, în favoarea unei simple instruiri, în funcție de diferitele discipline; în plus, ea promovează fără discernământ experimentele științifice, cibernetice, informatice, exaltând în mod exagerat puterea inteligenței. Majoritatea adulților sunt puternic marcați de această criză a societății noastre; ei trăiesc adesea sentimente de frică, neîncredere, resemnare, individualism. Cum nu vor fi copiii la rândul lor marcați de toate aceste probleme?! Ei sunt foarte vulnerabili la aceste asalturi și nu pot doar prin propriile forțe duce lupta cu cei de o vârstă cu ei; faptul de a nu se conforma modelelor impuse de grup, faptul de a refuza idolii grupului, valorile sale, va face din copil un marginalizat. Soluția se impune de la sine: copilul are nevoie astăzi, mai mult ca oricând, de o educație autentică, a întregii persoane, la care să contribuie cât mai mulți factori avizați.

Se pune problema modalității de dezvoltare din perspectiva unei pedagogii religioase a unei instruiri și formări a copilului în așa fel încât să se obțină efectul dublu al formării complete și serioase și, respectiv, suscitarea entuziasmului și a înțelegerii intime a valorilor religioase și supranaturale. Se impune dezvoltarea precoce a simțului comunitar la copil, a capacității sale de a exersa o funcție adevărată, efectivă și recunoscută de toți – dincolo de joc sau ficțiune – în cadrul activității liturgice și caritabile.

Această educare la credință începe în parohie și abia apoi la școală; odată cu integrarea copiilor în școală este necesară însă o colaborare permanentă între cateheții parohiali, profesorii de religie de la școală și părinți, spre binele copiilor. În același sens, preoții trebuie să realizeze că datoria lor este de a-i ajuta pe părinți și educatori în activitatea lor pentru că, atunci când îi susțin în îndeplinirea misiunii lor, Biserica însăși este edificată.

Comunitatea are rolul și posibilitatea de a integra și pe copiii dezavantajați, care nu beneficiază de sprijinul familiei în credință, copiii fără familie, sau cei nebotezați, promovând un dialog cu ei sau cu familia. Dacă părinții rămân străini de educația religioasă a copiilor lor, este necesar ca aceștia să aibă un prieten care să-i însoțească și susțină de-a lungul întregului parcurs.

Parohia este coordonatoarea pregătirii copiilor la primirea Sfintelor Taine; în această calitate ea poate să-i motiveze pe părinți să colaboreze la cateheza copiilor, conștientizând faptul că, pe drumul lor, copiii au mereu nevoie de sprijinul credinței celor din jur. Părinți și copii, cu toții sunt invitați să răspundă chemării lui Iisus și să primească Sfintele Taine în comunitate, în deplină libertate, atunci când se consideră pregătiți, dincolo de prejudecăți (un părinte poate să aleagă momentul în care copilul său să primească împărtășania solemnă, independent de un anume obicei – de pildă la o anumită vârstă). Asumându-și rolul de educatori la credință, părinții își vor îndeplini responsabilitatea asumată la botez, își vor reconsidera propria viață de credință, aprofundând sensul Sfintelor Taine. Cateheții afirmă că este de o importanță capitală implicarea părinților, deoarece lor le revine sarcina fundamentală în a-i pregăti pe copii la primirea Sfintelor Taine, dar și de a-i însoți în întreaga lor educație la credință; a nu-i determina să-și ia în serios această responsabilitate înseamnă a-i priva pe copii de un sprijin indispensabil în trezirea și maturizarea credinței lor, ca și pe ei toți de o ocazie de dialog. Totodată, aceasta ar fi și un mod de a pune credința și chestiunea Biserică în afara vieții cotidiene și a educației, ca un capitol aparte, fără legătură cu acestea. În majoritatea comunităților se constată dificultăți serioase în a se găsi drumul spre părinți și a-i determina să perceapă întreaga importanță a participării lor la procesul catehetic.

O posibilitate de contact cu părinții poate fi chiar momentul în care ei vin la comunitatea parohială să ceară admiterea copilului lor la pregătirea pentru momentul solemn al primirii împărtășaniei. Deși acest eveniment și-a pierdut în mare parte conținutul de credință, fiind considerat drept o etapă necesară în viața copilului, dar fără legătură cu viața sa de credință, o ceremonie frumoasă, totuși multe familii țin la el. Este de înțeles că accentul nu trebuie să cadă pe această latură ci, că, încă de la început, părinților trebuie să li se transmită chemarea permanentă a Domnului la Masa Lui. Li se poate chiar impune într-un sens colaborarea, spre binele copiilor și viitorul credinței acestora.

Pregătirea pentru primirea Sfintelor Taine inițierii creștine și-o pot asuma chiar părinții, coordonați, susținuți, de o echipă catehetică. Prima lor întâlnire cu cateheții este deosebit de importantă; aceștia trebuie să depășească formalitățile, să le propună o reflecție asupra implicațiilor vieții de credință a familiei, cu insistență asupra adevăratei co-responsabilități ce o avem cu toții, și să-i invite la a se angaja să trăiască un parcurs catehetic împreună cu copiii lor. Anumite parohii au experimentat în acest sens o astfel de colaborare, organizând lunar întâlniri cu părinții pentru discuții asupra problemelor întâmpinate de ei în pregătirea copiilor, asupra realizărilor; altele au organizat întâlniri comune cu părinții și copiii (sau tinerii) pentru împărtășirea credinței lor și acestea au constituit o sursă de îmbogățire reciprocă. O altă posibilitate este aceea de a se organiza trei întâlniri: prima se constituie într-o invitație a comunității ce se adresează părinților; la această întâlnire părinților li se aduce la cunoștință proiectul pastoral ce îi privește și pe copiii lor; a doua este o discuție de aprofundare a sensului sacramentului ce urmează să-l primească copiii și asupra implicațiilor sale (rolul părinților este de a-l aprofunda la rândul lor cu copiii); iar a treia întâlnire reunește pe părinți, copii și nași, cu puțin înaintea evenimentului propriu-zis, pentru pregătirea la celebrarea în care toți sunt chemați să se implice activ.

Astăzi responsabilitatea catehezei trece cu precădere în sarcina familiei – și aceasta într-o perioadă când ea pare că este mai slabă ca oricând din cauza unor probleme ca divorțul, secularizarea, influența mijloacelor de informare în masă etc. – ea fiind chemată să trăiască zi de zi Evanghelia acasă și să o celebreze în comunitate; comunitatea parohială își asumă pregătirea ei, susținerea ei și organizarea celebrărilor care devin o cateheză specială.

"Un moment adesea hotărâtor (pentru credința copilului) este acela în care el… primește de la părinți sau de la mediul familial cele dintâi elemente ale catehezei, care nu vor fi poate altceva decât simpla revelare a Tatălui ceresc, bun și grijuliu, către care învață să-și îndrepte inima. Rugăciunile scurte pe care copilul va învăța să le îngâne vor fi începutul unui dialog în iubire cu acest Dumnezeu ascuns al cărui Cuvânt va începe mai apoi să-l asculte. N-aș putea să insist destul pe lângă părinții creștini asupra necesității inițierii precoce, în care facultățile copilului sunt integrate într-un raport vital cu Dumnezeu: operă capitală, care cere o mare iubire și un profund respect față de copil, care are dreptul la o prezență simplă și adevărată a credinței creștine", scria Papa Ioan Paul al II-lea.

Părinții au primit prin însuși sacramentul căsătoriei harul și responsabilitatea educației fiilor lor, în sensul transmiterii valorilor umane și religioase. Însăși viața familiei trebuie așadar să devină o școală de viață creștină. Mărturia de viață întru credință a părinților marchează copilul și are un caracter de nesubstituit. Inițierea religioasă a copiilor are loc prin explicarea anumitor evenimente din viața familiei în sens creștin; ea este aprofundată când părinții se arată interesați de ce au învățat copiii la cateheza metodică pe care o primesc când mai cresc în comunitate. Educația credinței trebuie să înceapă în familie de la cea mai fragedă vârstă a copilului; ea este deja îndeplinită când se poate vedea cum membrii familiei se ajută unii pe alții să crească în credință, grație mărturiei perseverente, în lucrurile mărunte ale vieții cotidiene. Ea se realizează însă și cu ocazia unor evenimente din viața familiei ca: sărbători, nașterea unui copil, doliul, primirea Sfintele Tainelor etc., prin explicarea conținutului lor religios. Cateheza în familie precede, însoțește și îmbogățește orice altă formă de cateheză.

Acțiunea evanghelizatoare a familiei se înscrie în linia de apostolat evanghelizator al laicilor; în unele momente dificile ale istoriei, datorită acestei slujiri, familia și-a meritat pe bună dreptate apelativul de Biserică domestică, Biserica cea mică. Familia trebuie să fie un spațiu unde Evanghelia este transmisă și de unde Evanghelia se răspândește. "Toți membrii familiei evanghelizează și sunt evanghelizați, toți dăruiesc și primesc (inclusiv părinții primesc uneori de la copii lecții de adevărată trăire a Evangheliei) și o astfel de familie devine evanghelizatoare a multor altora."

Ca loc de cateheză, familia are o sarcină unică: aceea de a transmite Evanghelia, înrădăcinând-o în contextul valorilor umane profunde. Inițierea la viața creștină va presupune: trezirea simțului prezenței lui Dumnezeu, realizarea primilor pași în rugăciune, educarea conștiinței morale, formarea sensului creștin în iubirea umană. Ea va avea un caracter mai mult ocazional decât sistematic, permanent și cotidian; mai mult de mărturie decât de învățătură. La botez, părinții s-au angajat să-și ajute copilul în slalomul existenței, sprijinindu-l pentru a înțelege câte ceva din aceasta. Ei îi vor vorbi de Hristos, fără a-l constrânge, îl vor duce la liturghie, așa cum se preocupă să-l ducă la medic. Ei nu vor lăsa pe mâna altora problema educației sale creștine, căci credința nu este ceva ce se învață ci o viață ce se comunică; nu este o conduită impusă, ci o experiență de făcut împreună.

"Pentru părinții creștini, misiunea educativă, inserată… în participarea lor la opera creatoare a lui Dumnezeu, are un izvor nou și specific în sacramentul căsătoriei, care îi consacră la opera de educare propriu-zis creștină a copiilor, îi cheamă adică să participe la aceeași autoritate și la aceeași iubire a lui Dumnezeu Tatăl și a lui Hristos Păstorul, precum și la iubirea de mamă a Bisericii, îi îmbogățește cu înțelepciune, sfat, tărie și cu oricare altul din darurile Duhului Sfânt pentru a-i ajuta pe copii în creșterea lor umană și creștină". Misiunea educativă a familiei este o "adevărată slujire preoțească, prin care este transmisă lumina Evangheliei, astfel încât însăși viața de familie devine un itinerar de credință, o inițiere creștină și o școală a urmării lui Hristos."

Părinților le este uneori teamă în privința educației copilului lor; ei se întreabă: "ce va fi cu el?", "dar dacă va lega prietenii greșite?", "cu ce să începem pentru a evita greșelile ce le-au făcut părinții noștri cu noi?", "cum să facem să inventăm din nou lucrurile frumoase pe care ni le-au dăruit și nouă părinții noștri?" S-ar putea lua în considerare două principii pentru evitarea acestor frământări: în primul rând, părinții ar trebui să aibă grijă de ceea ce sunt și nu atât să se preocupe de ce trebuie să facă, căci un copil își reproduce părinții prin asimilare și imitație; în al doilea rând, ei trebuie să creadă că, dacă își vor încredința constant copilul lui Dumnezeu, Acesta îi va purta de grijă.

Copiii de azi trebuie pregătiți să trăiască în secolul XXI: să învețe să citească, să scrie, să utilizeze calculatorul… Dar, a nu le oferi nimic peste toate acestea este totuna cu a ne preocupa doar de detaliile existenței, uitându-i esențialul; or, a căuta întâi esențialul înseamnă, pur și simplu, a învăța să fim oameni. Este vorba aici de o problemă de mare actualitate, foarte serioasă, chiar dacă nu se vorbește des de ea… Aceasta nu înseamnă că în familie trebuie să se facă nici mai mult nici mai puțin decât lecții de catehism; mai degrabă însă, aici este locul în care copilul trebuie să trăiască sensul unor cuvinte ca: Tată, iubire, iertare, așteptare, frângerea pâinii, înviere, dar, har, pe care mai târziu le va auzi la cateheză sau la ora de religie. Dacă atunci ele vor fi cuvinte goale de sens, vor fi repede abandonate. Prea mult s-a uitat că familiei îi revine sarcina de a umple de sens marile cuvinte religioase. În familie se face experiența Dumnezeului nevăzut, prin gesturi de iubire, iertare, acceptare; experiența este aceea care face aici posibilă transmiterea credinței, educația spirituală născându-se în și din viața de zi cu zi. Familia este cea care imprimă copilului modelul de comportament și viziunea asupra vieții. Este locul unde trebuie să se învețe speranța, în pofida experiențelor urâte ale vieții și lumii.

Apartenența și angajarea familiei într-o comunitate de credință mai mare – de pildă parohia – este un mod de a-și exprima identitatea creștină. Participarea părinților la euharistie în fiecare duminică pentru a-L lăuda pe Dumnezeu și a-I mulțumi împreună cu frații întru credință este esențială în educarea copiilor; la fel trăirea creștină a duminecii – zi de odihnă în care familia se poate reuni și copiii pot să se bucure de prezența mamei, a tatălui și a fraților, ziua în care se poate trăi cel mai bine dimensiunea păcii. Importantă este și trăirea în credință a marilor sărbători când, de pildă, cadoul pentru copii poate fi semnul iubirii în amintirea nespusei Iubiri a Tatălui pentru oameni. Rugăciunea zilnică a familiei este o școală a credinței; este bine ca părinții să se roage împreună cu copiii. Dar, până la a se ajunge la rugăciunea comună, copiii trebuie să-i vadă pe părinți rugându-se, având Biblia în mână. De aici se naște întâi curiozitatea lor și apoi dorința de a participa. Binecuvântarea cu semnul crucii este la rândul său un gest important care face parte din limbajul familiei creștine; părinții își pot însemna copiii pe frunte cu semnul crucii dimineața și seara, îi pot învăța să-l facă singuri la începutul oricărei activități. Atenți la trezirea simțului sacrului, părinții pot celebra prezența lui Dumnezeu în viața cotidiană, inventând ritualuri: lecturi scurte din Biblie, rugăciuni cu o candelă aprinsă etc.

Educarea copiilor la credință este o sarcină deosebit de dificilă astăzi pentru familie; de aceea este necesar ca părinților să le fie acordată o atenție specială în comunitatea creștină, care poate stabili cu ei contacte personale sau poate organiza cursuri speciale, o cateheză pentru ei.

Într-o parohie în care cateheza familială merge bine cartierul se reînnoiește și se apropie de parohie; lumea care se ține la distanță se întoarce cu dorința de a participa la anumite activități ale Bisericii. Cateheza familială ajută și la maturizarea vocației creștine laice, ceea ce permite preotului să se dedice mai deplin îndatoririlor sale specifice.

CAPITOLUL V

Rolul cultului divin public ortodox în formarea și educarea religios – morală a credincioșilor

În Tradiția și spiritualitatea ortodoxă, Sfânta Liturghie este centrul cultului divin, al teologiei creștine și al misiunii Bisericii. În cadrul Sfintei Liturghii se realizează Taina Bisericii pe baza tripticului liturgic: Adunare- Euharistie- Biserică, prin sinergia sau conlucrarea permanentă și eficientă dintre poporul lui Dumnezeu și preot în sinaxa Bisericii. În jurul Sfintei Liturghii polarizează toate Tainele Bisericii, cele Șapte Laude și multe dintre ierurgiile bisericești. De aceea, potrivit teologiei ortodoxe, toată viața creștinilor izvorăște și gravitează în jurul Sfintei Liturghii. În această Taină a Bisericii se realizează unirea reală și deplină dintre credincioși și Dumnezeu și între credincioși laolaltă. În acest sens, pentru creștinul ortodox participarea la Sfânta Liturghie înseamnă bucuria deplină, împlinirea reală și cea mai mare sărbătoare a vieții lui. Părinții Bisericii au considerat locașul Bisericii drept o Liturghie cântată în piatră sau în lemn. Nu întâmplător, aceștia au numit, în mod sugestiv, spațiul Bisericii:”cerul pe pământ”. În plus, fastul liturgic, armonia imnelor bizantine, lumina diafană și căldura spirituală a icoanelor, parfumul înmiresmat al tămâiei, prezența tainică a Sfinților și a îngerilor în Sfânta Liturghie relevă universul spiritual în care se realizează marea simfonie teologică dintre Dumnezeu, om și cosmos. De altfel, în evlavia și conștiința credincioșilor, Sfânta Liturghie este cea mai profundă și cea mai densă sinteză teologică a credinței, spiritualității și liturgicii noastre.

Dacă ar fi cazul să fim întrebați care este cel mai mare tezaur al credinței noastre ortodoxe, am putea răspunde că este Sfânta Liturghie, pentru că ea cuprinde și rezumă toată teologia și viața Bisericii. Încă din perioada creștinismului primar, neofiții sau iluminații la început, deveneau creștini și cunoșteau această mare Taină a credinței ortodoxe în Sfânta Liturghie. Tot aici aceștia creșteau, se hrăneau și se desăvârșeau în Tainele credinței ortodoxe. Evlavia creștinilor din Biserica veche se baza pe faptul că în Liturghie și Biserică, Hristos înnoiește și transfigurează toate realitățile și lucrurile. De fiecare dată când intrăm în Biserică avem credința că depășim spațiul și timpul acestei lumi. În Biserică descoperim o altă mâncare (Euharistia), o altă vedere (icoana), un alt cuvânt (Cuvântul lui Dumnezeu), o altă cântare (imnele bizantine)și o altă lume (Împărăția lui Dumnezeu).

În perioada modernă, însă, mulți dintre teologii contemporani au remarcat criza liturgică pe care o traversează Biserica Ortodoxă, considerată prin excelență o Biserică liturgică și sacramentală. Dubla pseudomorfoză a teologiei ortodoxe, marcată de influențele teologiei apusene, a afectat și viața liturgică a Bisericii. Această criză s-a manifestat printr-o falsă hermeneutică a cultului divin, dar și printr-o hiperclericalizare a Bisericii, exprimată prin excluderea participării credincioșilor în mod activ la cultul divin. În termeni liturgici, „criza liturgică” se manifestă prin clericalizarea Bisericii și reducerea elementului mirean la un element pasiv, spectator și decorativ și prin promovarea unui individualism ecleziologic, bazat pe relativizarea comuniunii ecleziale, pe promovarea necesităților individuale, spirituale și liturgice și pe o slăbire a conlucrării dintre preot și credincioși.

Ca urmare a acestei crize, teologii ortodocși moderni au încercat să refacă sinergia liturgică dintre preot și credincioși pe baza celor trei elemente teologice: elaborarea unei teologii a laicatului, dezvoltarea unei hermeneutici sau a exegezei liturgice, fondate pe realismul liturgic și reevaluarea unei ecleziologii a comuniunii, prin care să se reactualizeze toate ritualurile de comuniune pentru consolidarea dialogului liturgic dintre preot și credincioși, dar și pentru realizarea unității spirituale a sinaxei euharistice.

Temeiuri dogmatice, liturgice și canonice ale teologiei laicatului

a)Cuvântul laic provine de la cuvintele grecești laikos (laic, care se referă la popor, profan) și biotikos (cel care trăiește). Acest cuvânt are un sens profan și peiorativ. În limbajulteologic „laicul” este cel care face parte din poporul lui Dumnezeu și din trupul eclezial. În acest sens, laicul nu este un element profan, ci un mădular consacrat, sfânt al Bisericii.

b)Cuvântul mirean își are originea în cuvântul slav mir-mira și semnifică lume și pace. Creștinul este un om de lume, dar și un om al păcii. Acest cuvânt este prezentat într-un mod raționalist și negativ în dicționarele de teologie ortodoxă, mirenii fiind excluși de la funcțiile liturgice și de la conducerea Bisericii:”Mirenii sau laicii sunt toți care aparțin poporului () lui Dumnezeu, prin Taina Botezului și prin Taina Euharistiei. La început mirenii-laicii și clerul formau un tot, poporul pe care Dumnezeu și L-a agonisit (I Petru 2,9). Mai târziu, sub influențe sociologice, s-a făcut diferență între laici și cler- reprezentat de cei care au primit printr-o Taină specială Hirotonia, misiunea de a predica Evanghelia, de a binecuvânta poporul și de a păstori o comunitate. Laicii nu au funcții liturgice și nu participă la conducerea Bisericii. Totuși, mirenii au un rol important în misiunea Bisericii și pot, în caz de necesitate, pericol de moarte a unui copil nebotezat, să boteze în mod valid”.

c)Cuvântul credincios are mai multe valențe teologice. Acest cuvânt provine din limba greacă de la pistos,oi,on și înseamnă credincios, fidel, adept al unei religii, lucru exact. În limba greacă veche prin acest cuvânt se înțelege persoana care poate crede, cea care e vrednică de credință, cea care dă mărturie, garanție, cea care are credință, cea care este supusă și ascultătoare. În limba latină, cuvântul credincios provine de la fidelis și desemnează pe cel în care te poți încrede, credincios, sigur, statornic, prietenos, iubitor; verbul latin credo-ere-didi-ditum înseamnă, de asemenea, a crede, a încredința, a se încrede, a împrumuta, a fi de părere, a socoti.

În limbajul teologic eclezial cuvântul credincios are două sensuri: unul mai larg, prin care se înțelege că toți cei care au primit Botezul și poartă numele de creștini sunt credicioși și unul restrâns, potrivit căruia credincioșii sunt doar cei care participă activ la viața Bisericii și la Sfintele Taine. Origen, de pildă, împărțea creștinii din primele secole în două categorii: creștinii, la modul general după nume și botez și ecleziastici , cei care luau parte activ și constant la Sfintele Taine, cinsteau doctrina ortodoxă și țineau de un episcop și de o Biserică locală. În același mod, și Sfânta Liturghie era împărțită astfel: Liturghia catehumenilor, la care participă iluminații și creștinii în stare de penitență și Liturghia credincioșilor, adică a celor care participau la Euharistie și realizau în mod real Biserica.

1.Credincioșii Bisericii sunt membri constitutivi ai Bisericii și mădulare ale Trupului tainic al lui Hristos. Prin Tainele Botezului și Euharistiei credincioșii devin elemente indestructibile ale comunității ecleziale. Așa cum nu poate exista Biserică fără episcop și ierarhie bisericească, la fel nu poate existaBiserică fără credincioși. În Biserica veche, pentru realizarea sinaxei euharistice era nevoie de adunarea și chemarea poporului lui Dumnezeu, constituit din credincioșii unei Biserici sau enorii pentru săvârșirea Liturghiei împreună cu episcopul.

2.Credincioșii Bisericii dețin preoția universală prin care participă la funcția sacramentală a Bisericii. În Tainele Botezului și Mirungerii laicii primesc preoția universală, potrivit căreia slujesc și participă la realizarea Trupului eclezial și la misiunea Bisericii pentru a mântui lumea. În acest sens, Sfântul Petru spune despre credincioși:”Iar voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu ca să vestiți în lume bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată. Voi, care odinioară n-aveați parte de milă, iar acum sunteți poporul lui Dumnezeu; voi, care odinioară n-aveați parte de milă, iar acum sunteți miluiți”(I Petru, II,9-10) Iar în Biserica veche una dintre practicile prin care se împărtășea Sfântul Mir era punerea mâinilor. În acest sens, se confirma faptul că toți credincioșii primeau Duhul Sfânt și preoția universală.

3.În teologia dreptului canonic structura ecleziologiei se bazează pe trei principii: principiul ierarhic, principiul sinodal și principiul sobornicesc sau universal. Cu alte cuvinte, nu poate exista Biserică fără episcop, așa cum confirma și Sfântul Ciprian al Cartaginei: „Biserica este în episcop și episcopul în Biserică”. În acest sens, episcopul este conducătorul Bisericii locale și chip al lui Hristos. Însă episcopul nu poate exista în afara sinodului sau a comuniunii euharistice cu ceilalți ierarhi. Principiul sinodal relevă atât o necesitate ontologică a Bisericii locale(pentru că un episcop trebuie să fie hirotonit de mai mulți episcopi), cât și o mărturie spirituală comună a tuturor Bisricilor locale. În plus, Biserica nu poate exista fără principiul sobornicesc, care relevă rolul și funcția laicilor în toate cele trei domenii ale vieții bisericești: didactic, sacramental și administrativ. Acest principiu sobornicesc sau universal a fost confirmat de Enciclica patriarhilor ortodocși din anul 1848, adresată papei Pius al IX-lea:”Nici patriarhii, nici sinoadele nu pot introduce vreodată învățături noi în rândul nostru pentru că păzitorul credinței este trupul Bisericii, adică poporul sau credincioșii”. În același mod, Sfântul Ciprian arată că Biserica „constă din credincioși uniți cu episcopul din turma adunată în jurul păstorului ei. Episcopul este în Biserică și Biserica în episcop”.

4.Din punct de vedere liturgic, credincioșii constituie poporul lui Dumnezeu sau primul element al sinaxei ecleziale, cel de al doilea fiind preotul sau episcopul.Credincioșii nu sunt numai un element indispensabil pentru săvârșirea serviciilor liturgice sau a cultului divin, ci și un element dinamic care participă la cultul liturgic și colaborează cu preotul pentru realizarea cultului divin. Cuvântul „Liturghie” (slujire comună, acțiune publică, lucrarea poporului) desemnează cel mai bine conlucrarea care există între preot și credincioși în cultul Bisericii. Cu alte cuvinte, Sfânta Liturghie este lucrarea poporului, adusă și săvârșită de preot pentru popor și în numele poporului.

B. Participarea credincioșilor la Sfânta Liturghie.

În Liturghia din primele secole ale creștinismului, sinaxa liturgică avea o structură dialogică, bazată pe conlucrarea dintre episcop și popor. Această structură liturgico-dialogică era exprimată prin conlucrarea dintre adunarea euharistică, ce deținea preoția universală și proestos, înzestrat cu preoția sacramentală. Astfel, cele două preoții, universală și sacramentală, creau structura liturgică a Bisericii.

Această sinergie liturgică, conslujire a poporului sau credincioșilor cu preotul consta în aducerea darurilor de către credincioși, citirea rugăciunii anaforalei cu voce tare de către preot și participarea comunității la răspunsurile liturgice și cântarea în comun, participarea laicilor la celelalte Taine unite cu Liturghia și la o comuniune euharistică mai deasă.

Ritualul aducerii darurilor sau ofrandei în Sfânta Liturghie.

În istoria religiilor se poate observa că în fiecare religie oamenii nu participau la ritualul liturgic fără să aducă ofrande sau daruri. În Biserica veche toți credincioșii care participau la Sfânta Liturghie aduceau daruri de pâine, vin, ulei, alimente, iar cei săraci aduceau apă și flori drept ofrandă. Acest ritual al ofrandei este confirmat în Biserica veche de cele mai vechi documente creștine, de Apologia Sfântului Iustin Martirul și de Tradiția Apostolică a lui Ipolit al Romei. În acest ritual se desfășoară o relație dublă, ciclică, ontologicăîntre Dumnezeu și om: Dăruitor- Dumnezeu, dar-lumea și primitor-omul și om-dăruitor, dar-daruri euharistice și primitor-Dumnezeu. Credinciosul aduce daruri euharistice lui Dumnezeu, iar Acesta le primește și le transformă, și oferă pe Cel mai mare dar, pe Hristos. „A primi daruri- spune Nicolae Cabasila- înseamnă a le așeza între ale tale, a ți le însuși: atunci se numesc ele primite. Dar Dumnezeu își însușește darurile noastre în așa fel încât le preface în chiar Trupul și Sângele Fiului Său Unul Născut…cât de mult prețuiește primitorul ceea ce I s-a dat se vede și din valoarea contradarului pe care îl dă în schimb! Este tot Trupul și Sângele lui Hristos Însuși. Căci Dumnezeu, primind pâinea și vinul nostru, ne dă în schimb pe Fiul Său. Și de aici se vede că Sfântul Trup și Sfântul Sânge ni se dau de către Dumnezeu ca daruri în schimbul celor aduse de noi…”

Darurile de pâine și vin, oferite de credincioși, reprezintă mulțumirea, recunoștința, munca, viața, efortul și jertfa pe care fiecare o aduce Celui Prea Înalt. În Tradiția Bisericii, fiecare credincios venea la altar cu lumânarea, pâinea sau prescura și cu pomelnicul pentru ca, prin miridele extrase din pâine, să participe la o unire reală cu Mielul Domnului. Acest ritual reprezenta o contribuție palpabilă a omului la Euharistie și o participare reală la realizarea Bisericii Domnului. Această practică s-a păstrat până astăzi în Biserica Greacă și în Biserica Rusă, dar și în multe zone din România: , Ungro-Vlahia, zona Făgărașului, Ținutul pădurenilor și în unele zone din Maramureș. Din păcate, în majoritatea parohiilor din România această practică s-a pierdut și a fost înlocuită cu citirea numelor sau pomenirea credincioșilor în cadrul Ecteniei întreite, după citirea Evangheliei. Această practică este denaturată deoarece promovează un individualism eclezial și duce la o substituire a ofrandei cu rugăciunea de cerere pentru necesitățile cotidiene.

Reactualizarea acestei practici vechi ar însemna pentru omul modern o conștientizare a relației care există între Dumnezeu, om și cosmos în rugăciunea euharistică, relație esențială pentru ca orice creștin ortodox să aducă ofrandă lumea și viața lui înaintea Creatorului: „Ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem, de toate și pentru toate”. În acest ritual se relevă esența credinței ortodoxe de a iubi prin chip de jertfă pe Dumnezeu și pe aproapele. În Biserica veche, celelalte daruri aduse de către credincioși erau folosite la agape (mese la care participau toți membrii unei comunități creștine) și pentru susținerea și ajutorul creștinilor și al oamenilor săraci. În mod cert, ritualul aducerii darurilor ar consolida unitatea și comuniunea eclezială a unei parohii. În plus, i-ar conștientiza pe credincioși să participe real și să contribuie cu adevărat la marea Jertfă euharistică.

Dialogul liturgic dintre preot și credincioși. Citirea rugăciunilor anaforalei cu voce tare de către preot.

Practica citirii rugăciunilor de către preot cu voce tare, în cadrul Sfintei Liturghii, era frecventă în Biserica veche. În ecleziologia paulină, structura dialogică dintre proestos și adunarea euharistică era evidentă. În teologia Sfântului Apostol Pavel, rugăciunile și actele din cadrul jertfei euharistice erau cunoscute de întreaga comunitate pentru că toți credincioșii participau la acest mister euharistic ( I Corinteni 11, 23-24; I Corinteni 10,16; Efeseni 3, 8-10). În Apologia Sfântului Iustin Martirul se arată dialogul liturgic dintre proestos și adunarea euharistică în marea rugăciune euharistică; pe urmă, frații aduceau proestosului pâinea și paharul cu apă și vin; acesta le lua, lăuda și preamărea pe Tatăl tuturor în numele Fiului și al Duhului Sfânt; aducea mulțumire pentru că ne-a făcut vrednici de aceasta. Când el termina rugăciunile și mulțumirea, tot poporul răspundea: Amin. În timpul împăratului Justinian, în secolul IV, prin Novela 137 se recomanda ca toți preoții să nu citească rugăciunile Sfintei Liturghii în taină, ci cu voce tare: „pentru ca Sfânta Jertfă să fie oferită Domnului nostru IIisus Hristos și Tatălui și Duhului Sfânt cu ecfonise (cu voce tare) de sfinții episcopi și preoți”.

În cartea „Limonariu sau livadă duhovnicească”, a lui Ioan Moshu se relatează întâmplarea cu copii care au săvârșit Liturghia. În urma rostirii cu voce tare a anaforalei s-a pogorât foc din cer, care a mistuit pâinile și chiar și pietrele pe care copii aduceau jertfa. Iar pe acel loc, pe care copii au fost martorii acestei minuni, mai târziu s-a construit o mănăstire. „S-a întâmplat că acel care o făcea pe preotul să știe pe de rost anaforaua, pentru că este obiceiul în Biserică, ca la Sfintele Slujbe, copii să stea în fața sfântului altar și să se împărtășească cu Sfintele Taine, îndată după clerici. Și pentru că în unele locuri preoții obișnuiesc să rostească cu glas mare rugăciunile, s-a întâmplat ca acești copii să învețe rugăciunea sfintei anaforale, din faptul că aceasta a fost rostită cu glas mare neîncetat”.

O altă mărturie despre participarea laicilor la rugăciunile Bisericii din cadrul Liturghiei o constituie pluralul liturgic. În Canonul euharistic cuvântul „noi” desemnează faptul că episcopul sau preotul rosteau rugăciunile la plural, în numele tuturor credincioșilor sau al întregii Biserici. În aceste texte liturgice se arată că preotul concelebrează cu poporul, iar poporul cu preotul. De aceea, rugăciunile euharistice sunt rostite la plural deoarece sunt săvârșite de întreaga Biserică și în numele întregii Biserici. Ori, în primele secole, Biserica nu era redusă doar la preot, ci presupunea în mod necesar adunarea euharistică. În Canonul euharistic al Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur rugăciunea euharistică se făcea de întreaga Biserică:” Pentru toate acestea Îți mulțumim Ție și Unuia Născut Fiului Tău și Duhului Tău Celui Sfânt pentru toate pe care le știm și pe care nu le știm; pentru binefacerile Tale, ce ni s-au făcut nouă”. Poporul lui Dumnezeu, adunat la Euharistie, prin intermediul proestosului aducea jertfa euharistică într-un cult comun cu sfinții îngeri, cu credincioșii cei adormiți înaintea Sfintei Treimi. În aceste rugăciuni nu se rugă numai episcopul sau preotul, ci întreaga Biserică:”Noi cu aceste fericite puteri, Iubitorule de oameni, Stăpâne, strigăm și grăim: Sfânt și Prea Sfânt, Unul Născut Fiul Tău și Duhul Tău Cel Sfânt”.

În rugăciunea epiclezei se precede transformarea darurilor euharistice în Trupul și Sângele lui Hristos, se invocă Duhul Sfânt peste întreaga adunare și peste darurile aduse:”Noi aducem această slujbă duhovnicească, Te rugăm și cu umilință la Tine cădem: trimite Duhul Tău Cel Sfânt peste noi, peste aceste daruri ce sunt puse înainte”.

Prin urmare, citirea rugăciunilor anaforalei ar crea un dialog real între preot și credincioși și ar accentua participarea directă a credincioșilor la misterul liturgic.

Participarea comunității la răspunsurile liturgice și cântarea în comun.

Cântarea în comun își are originea în Vechiul Testament. Psalmistul David arată că la evrei întreaga comunitate cânta toate imnele religioase. „Toată suflarea să laude pe Domnul!” ( Ps. 150,6) În același sens, în frățiile evreiești (saburoth) și la cinele iudaice avea loc un dialog liturgic între conducătorul cinei și participanți.

În Biserica veche, de asemenea, creștinii cântau imne lui Hristos, începând de la miezul nopții și până când apăreau zorii zilei. Mult timp, în Biserică, s-a păstrat cântarea în comun (omofonia) deoarece era atât un mijloc de participare reală a credincioșilor la misterul liturgic, cât și un factor de consolidare a comunității creștine. Mai târziu, cântarea s-a redus la un grup al credincioșilor (strană) sau la corurile bisericești. Acest fapt a dezvoltat aspectul artistic al Liturghiei, dar a diminuat latura spirituală a acesteia și, mai ales, participarea reală a credincioșilor la Liturghie.

În multe Biserici locale și parohii s-a păstrat această cântare în comun chiar în zilele noastre. Acest fapt demonstrează că participarea credincioșilor este reală și că Biserica sau comunitateacreștină este vie, lucrătoare. În alte comunități ecleziale (din păcate, în majoritatea lor), dialogul liturgic a fost redus numai la următoarele pasaje liturgice:

citirea Apostolului;

rostirea Simbolului de Credință;

rostirea sau cântarea rugăciunii Tatăl nostru;

cântarea imnului trisaghion (Sfinte Dumnezeule) și a imnului Fie numele Domnului binecuvântat de acum și până în veac;

pricezne sau chinovic.

Anul acesta (N.B. anul 2005), în sesiunea de vară a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române s-a hotărât ca în toate Bisericile din România să se revină la cântarea în comun a întregii comunități și la melosul bizantin românesc, înlocuindu-se astfel cântarea populară regională din timpul Sfintei Liturghii. Această practică și hotărâre răspunde necesităților cu care se confruntă Biserica noastră de a-i face pe credincioși să participe în mod real și autentic la Liturghie, care nu înseamnă altceva decât slujba sau lucrarea poporului condus de preot.

Participarea credincioșilor la celelalte Sfinte Taine unite cu Liturghia.

În Biserica veche, toate Tainele erau unite cu Sfânta Liturghie deoarece la acestea participa întreaga comunitate eclezială. Din păcate,în epoca noatră, Botezul, Mirul, Nunta, Maslul au devenit ceremonii de familie și tind să răspundă doar necesităților practice ale credincioșilor. În acest mod, Tainele Sfinte nu mai au un caracter comunitar și eclezial și sunt separate de Taina Euharistiei, care are rolul de a le pecetlui și de a ledesăvârși. De pildă, Taina Botezului și Taina Mirungerii pruncilor relevă un eveniment la care ar trebui să participe toată comunitatea eclezială, deoarece Biserica se îmbogățește cu un nou mădular al Trupului tainic al lui Hristos. De asemenea, Mărturisirea de credință rostită de nași, dar și rugăciunile Botezului ar trebui să fie spuse de întreaga comunitate eclezială. În același mod, și la Taina Nunții ar trebui să participe nu numai invitații, ci toată comunitatea sau Biserica, ca să se roage pentru noua familie care devine „o mică Biserică”. De altfel, Taina Nunții încadrată în Sfânta Liturghie presupune Spovedirea și Împărtășirea mirilor în ziua nunții pentru a se uni în chip deplin și real în Hristos. Nu în ultimul rând, Maslul unit cu Liturghia relevă rugăciunea întregii comunități creștine pentru cei bolnavi și oferirea posibilității acestora de a primi „leacul nemuririi” sau Sfânta Euharistie. Din nefericire însă, în puține comunități ecleziale Sfintele Taine se săvârșesc unite cu Sfânta Liturghie datorită existenței unui individualism eclezial, dar și aunei adaptări pragmatice la cerințele minime spirituale ale „creștinismului modern”.

Participarea credincioșilor la comuniunea euharistică.

În primele trei secole ale creștinismului, creștinii se împărtășeau des cu Sfintele Taine. În perioada post-apostolică, toți creștinii care participau la Sfânta Liturghie primeau Sfânta Euharistie. În timpul Sfântului Vasile cel Mare, credincioșii se împărtășeau de patru ori pe săptămână. După secolul IV, în timpul Sfântului Ioan Gură de Aur, datorită faptului că evlavia creștinilor a scăzut, credincioșii se împărtășeau la praznicele mari sau măcar o dată pe lună. Totuși, chiar dacă participarea la Sfânta Euharistie se reduce, în această perioadă apare Liturghia Darurilor, care arată dorința și necesitatea credincioșilor de a participa mai des la comuniunea euharistică, mai ales în perioada Postului Mare.

În secolul XIV exista tradiția potrivit căreia nu trebuiau să se depășească patruzeci de zile fără ca un creștin să se împărtășească. „De aceea, Tainele acestea ni s-au oferit pentru ca să fim una cu El. Noi, arhiereii și preoții în chip des cu cercetare, umilință și Spovedanie să ne împărtășim cu înfricoșatele Taine când le slujim (în timpul Liturghiei). Iar ceilalți, în chip des, prin Spovedanie, cu frângerea inimii și cu cucernicia sufletului să se cuminece. Nimeni dintre cei care se tem și Îl iubesc pe Domnul să nu lase să treacă patruzeci de zile fără să se împăttășească. Iar la împărtășirea cu Hristos, dacă se va păzi, precum va putea să se apropie, să se apropie și mai curând. Și, dacă este cu putință, și în fiecare duminică. Mai ales cei bătrâni și cei bolnavi. Căci aceasta ne este viața și tăria”.

Pe baza acestor considerente teologice și recomandări liturgice, este de dorit ca la fiecare Liturghie să se împărtășească o parte a sinaxei ecleziale cu pregătirea cuvenită, post, rugăciune și Spovedanie. În acest sens, și Nicolae Cabasila spune că scopul Liturghiei este dublu: sfințirea darurilor peentru sfințirea credincioșilor. De fapt, și ritualul liturgic pregătește comunitatea pentru Împărtășanie: „Să luăm aminte, Sfintele Sfintelor! Cu frică de Dumnezeu, cu dragoste și cu credință să vă apropiați”. În acest sens, s-ar cuveni ca în Biserici, la fiecare Liturghie să participe credincioșii la comuniunea euharistică astfel:

copii până la șapte ani pot fi împărtășiți în fiecare duminică și fără Spovedanie;

se recomandă să se împărtășească mai des și bolnavii care au o stare de curăție cuvenită pentru Împărtășanie;

bătrânii careduc o viață cuvioasă și care se pregătesc pentru această Taină;

orice credincios ce duce o viață curată și care îndeplinește pregătirea cuvenită pentru Euharistie: post, rugăciune, Spovedanie;

timpul Împărtășaniei îl hotărăște duhovnicul prin dezlegarea și binecuvântarea ce o acordă credinciosului pentru comuniunea euharistică.

Majoritatea teologilor contemporani consideră că e absolut necesar ca la fiecare Liturghie să se împărtășească credincioși, dar cu pregătirea cuvenită. Și părintele Dumitru Stăniloae îndeamnă: „Gândindu-ne la tradiția din timpurile de început ale Bisericii și la îndemnul dat prin preot la fiecare Liturghie:*cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați*, se pare că s-ar cuveni ca să nu rămână nici o Sfântă Liturghie la care să nu se împărtășească câțiva credincioși dintre cei cu o viață curată. Dar credem că nu e bine să se împărtășească toți credincioșii sau foarte mulți la fiecare Liturghie fără spovedanie și post, chiar dacă ei se socotesc lipsiți de păcate grele. Aceasta poate duce la un automatism lipsit de simțire al primirii Sfintei Împărtășanii. Trebuie să trăim cu cutremur acest moment atât din pricina obișnuinței noastre cu tot felul de gânduri și de critici ale altora, de supărări cu alții, cât și din conștiința că ne împărtășim cu Trupul prea curat al Domnului cerului și pământului și cu prea scump Sângele Lui”.

O altă formă de activare a credincioșilor în cadrul Liturghieie consta în participarea acestora la agape sau la mesele oferite pentru creștinii săraci. În Bisericile din Grecia, dar și în Bisericile Ortodoxe din Occident fiecare comunitate are în preajma Bisericii sau chiar la subsol o sală de mese unde credincioșii fac agape sau mese ale iubirii după Sfânta Liturghie. Această practică a existat în Biserica veche și a fost reluată și în unele Biserici din epoca noastră.

De asemenea, în Bisericile în care se aduceau multe ofrande se practica imediat după Liturghie împărțirea și distribuirea ajutoarelor pentru săraci, pentru văduve și pentru călători. Împreună cu aceste daruri se ducea Euharistia de către slujitorii Bisericii la casele bolnavilor. În Liturghia descrisă de Sf. Justin Martirul se arată această grijă pentru săraci îndeplinită imediat după Liturghie. În acest context, primii creștini săvârșeau Liturghie după Liturghie :”Cei ce se găsesc cu dare de mână și vor, dau fiecare ceea ce voiește după intenția lui, iar ceea ce se adună se depune la întâistătător, iar el se îngrijește și ajută pe orfani și pe văduve, pe cau lipsiți din vreo astfel de cauză, pe cei ce se găsesc în închisori, pe străinii care se găsesc în trecere și, într-un singur cuvânt, el devine purtătorul de grijă al tuturor celor ce se găsesc în nevoi”.

Prin urmare, considerăm că ar fi benefic pentru creștinismul contemporan,să se reitereze acestei practici ale Bisericii vechi pentru o angajare mai mare și o activare reală a credincioșilor în Sfânta Liturghie, dar și pentru a realiza o colaborare eficientă între preot și credincioși – cu scopul de a avea Biserici sau comunități ecleziale vii.

CONCLUZII

Scopul principal al cultului este să creeze o legătură mai mult sau mai puțin directă cu Dumnezeu, mijlocind pe de o parte exprimarea cuvenitului prinos de laudă și mulțumire al Bisericii către Dumnezeu, iar pe de altă parte revărsarea harului sfințitor al lui Dumnezeu asupra credincioșilor. Dar în afară de acest scop latreutic se mai poate vorbi și de un alt scop, secundar și mai complex, și anume scopul didactic, prin care se urmărește atât instruirea credincioșilor în învățătura ortodoxă, cât și promovarea vieții religioase-morale și a virtuților creștine.

Funcția aceasta didactică iese la iveală mai ales în partea de la începutul Liturghiei, cunoscută sub denumirea de „Liturghia catehumenilor”, în care se reînnoiește în chip simbolic lucrarea învățătorească a Mântuitorului. Îndeosebi lecturile biblice și predica sunt elemente de căpetenie prin care cultul își îndeplinește funcția sa didactică.

Cultul este un bogat și neprețuit tezaur de doctrină, o cateheză vie, la îndemâna și pe înțelesul tuturor. De exemplu, în rânduiala Botezului și cea a

Liturghiei, se află concentrată pe scurt întreaga învățătură dogmatică a Bisericii sub forma Simbolului de credință. În rânduiala sfintelor slujbe sunt încadrate apoi părți întregi din Sfânta Scriptură, ca pericopele din Apostol și Evanghelie, paremiile din rânduiala Vecerniei, Catismele și grupele de Psalmi de la Laude, ca să nu mai vorbim de nenumăratele versete și aluzii biblice. La acestea se adaugă tezaurul de învățătură al Sfinților Părinți sub forma imnelor și a sinaxarelor. Astfel, găsim în formele externe ale cultului, însăși istoria mântuirii noastre (de ex. rânduiala Liturghiei închipuie mai toate evenimentele din viața pământească a Mântuitorului; Viețile minunate ale Sfinților sunt descrise în sinaxarele din rânduiala Utreniei).

De aceea Biserica Ortodoxă a realizat o admirabilă instruire religioasă și morală a credincioșilor ei, punând la îndemâna credincioșilor o întreagă teologie sub forma imnelor sau cântărilor religioase și a rugăciunilor. Iată, de exemplu, cu ce formulă este expusă dogma trinitară în „Slava Stihoavnei” de la Vecernia Rusaliilor alcătuită de Leon Împăratul: „ Veniți, popoare, să ne închinăm Dumnezeirii celei în trei ipostasuri: Fiului în Tatăl, împreună cu Sfântul Duh. Că Tatăl a născut fără de ani pe Fiul Cel împreună veșnic și împreună pe scaun șezător și Duhul Sfânt era în Tatăl, slăvit împreună cu Fiul; o singură Putere, o Ființă, o Dumnezeire, Căreia toți închinându-ne, zicem: Sfinte Dumnezeule, Acela ce toate le-ai făcut prin Fiul cu împreună-lucrarea Sfântului Duh; Sfinte tare, prin Care am cunoscut pe Tatăl și Duhul Sfânt a venit în lume; Sfinte fără de moarte, Duhule, Mângâietorule, Care din Tatăl purcezi și în Fiul te odihnești; Treime Sfântă, slavă Ție!”. Această doctrină este rezumată pe scurt în rugăciunea Sfântului Ioanichie de la Pavecernița Mare și de la rugăciunea de seară: „Nădejdea mea este Tatăl scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt; Treime sfântă, slavă Ție!”

De asemenea, în teologie nu s-a scris un tratat anume despre Teologia crucii, căci creștinul ortodox a învățat să o cinstească din ceremonialul atât de solemn al închinării crucii din slujba Înălțării Sfintei Cruci (14 sept.), din Dumineca Crucii (a treia din Postul mare), din ritualul scoaterii Sfintei Cruci la slujba din Vinerea Patimilor, sau din cântări precum: „Mare este puterea Crucii Tale, Doamne !”

Credința ortodoxă despre rostul și importanța icoanelor nu au învățat-o credincioșii din tratatele despre icoane ale Sfântului Ioan Damaschinul ci din rugăciunile pe care preotul le citește la sfințirea icoanelor sau din cântările Duminicii Sfinților Părinți de la Sinodul VII ecumenic, care au restabilit cultul icoanelor. Pictura bisericească reprezintă, astfel, un auxiliar prețios al cultului în expunerea și lămurirea adevărurilor de credință și morală, și în apărarea credinței împotriva ereticilor ( de ex. la unele biserici pe peretele proscomidiarului este pictat Mântuitorul sub chipul unui prunc cu cămașa sfâșiată în două, iar alături sfântul Petru, episcopul Alexandriei, care întreabă: „Mântuitorule, cine Ți-a rupt haina? la care Mântuitorul răspunde: Arie cel nebun și toată răutatea și de toată răutatea, o , Petre!”; această haină simbolică este întâlnită și în slujba Sf. Părinți de la Sinodul VII: „Haina lui Hristos, cea ruptă și de câinii cei lătrători, înțelepțește o ați cusut, cinstiți Părinți…”

Atât rugăciunile, imnele, cât și pictura Bisericii alcătuiesc un adevărat catehism . În formele cultului, atât învățăturile dogmatice cât și preceptele morale nu sunt expuse în formă rece, ci sunt distilate prin căldura sentimentului și a afectivității religioase. Adevărul religios ia în cult forma de adorare, de laudă, de mulțumire și de rugăciune. Sufletul primește mai ușor adevărul de credință sub forma muzicii religioase care spre deosebire de un catehism sec are o notă de autoritate. O lecție întreagă despre meritele și puterea de mijlocire a sfinților, de exemplu, nu echivalează cu simpla cântare a podobiei: „Ce vă vom numi pe voi, Sfinților….?”

De câte ori cinstim în imnele și rugăciunile noastre pe sfinți și le invocăm ajutorul și mijlocirea, noi preamărim pe Dumnezeu, "Cel ce este minunat întru sfinții Săi" (Ps. 67,36).

În fiecare Sfânt a luat chip Hristos, adică în viața, gândirea, simțirea și trăirea Sfântului respectiv s-a făcut tot mai evidentă prezența lucrătoare a lui Hristos.

"Sălășluind în sufletul tău pe Hristos – Izvorul vieții – prin viața ta curată, tâlcuitorule al Sfintelor Taine, Vasile, ai izvorat lumii râuri de dogme dreptcredincioase de Dumnezeu…" – se spune într-o stihiră a slujbei Sfântului.

"Nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos" (I Cor. III, 11) – spune Sf. Apostol Pavel. Deci, temelia și sacramentul originar este Hristos. În El (adică în umanitatea Sa), a binevoit Dumnezeu să sălășluiască toată plinătatea dumnezeirii (Col. I, 19) iar El îi face părtași vieții și Dumnezeirii Sale, pe toți cei ce cred în El, îl urmează și îi îndeplinesc poruncile Lui. "Pe cei ce fierbinte se pocăiesc, cu mila îndurării îi curățești și îi luminezi și cu lumina îi unești, părtași Dumnezeirii Tale făcându-i fără pizmuire; și lucru străin de gândurile îngerești și omenești vorbești cu ei, de multe ori, ca și cu niște prieteni ai Tăi adevărați" – spune Sfântul Simeon Noul Teolog, într-o rugăciune a sa.

Fiecare act liturgic, rugăciune, ritual și cuvânt este o marturie graitoare a prezentei lui Hristos, iar noi cei ce participam la oficierea acestor lucrari sfintitoare parcurgem impreuna cu Hristos același drum prin care a trecut umanitatea Sa. Despre cuprinderea noastră virtuala in actele mantuitoare ale lui Hristos vorbesc și imnele noastre bisericesti. Astfel, o cântare din slujba Sfintelor Pasti spune: "Ieri m-am ingropat impreuna cu Tine, Hristoase; astăzi ma scol impreuna cu Tine, Cel ce ai inviat. Rastignitu-m-am ieri impreuna cu Tine; insuti impreuna ma premareste Mântuitorule, in imparatia Ta".

Toate rugăciunile, formulele și actele exterioare care intregesc continutul manifestarilor cultice din Biserica Ortodoxa au la baza conceptul unirii divinului cu umanul, a descoperirii și a coborarii lui Dumnezeu la om și a inaltarii omului prin har la Dumnezeu. Ele nu numai ca reprezinta, ci și reproduc acest act. Cel ce a făcut posibilă această legătură teandrică este Iisus Hristos – Dumnezeu-Omul – sacramentul și misterul original, căci Persoana Sa divino-umană este locul unic al unirii lui Dumnezeu cu faptura Sa: omul. El S-a făcut om, pentru ca din trupul Său să extindă mântuirea ca viață dumnezeiască în noi. El a inaugurat un cult nou, spiritual, care îl mobilează și îl sfințește pe om. În locul prescripțiunilor formale, practicate la templu, El a instituit Sfintele Taine, torentele curgătoare care revarsă în noi apa cea vie a harului dumnezeiesc. "Cine este, așadar, făcătorul Tainelor – se întreabă Sfântul Ambrozie – decât Domnul IIisus? Din cer au venit aceste Taine; căci tot sfatul din cer este".

Cultul nu mai înseamnă un simplu ceremonial cu rol comemorativ, ci este locul corespunzător al întâlnirii omului cu Dumnezeu, locul și momentul sacru în care se face sensibilă prezența, acțiunea și învățătura Sa mântuitoare. În acest cadru misterios, credinciosul poate grăi ca și profetul Samuel: "Vorbește Doamne că robul Tau ascultă…!" (I Regi III, 9), căci în actul mântuirii cei doi factori ai cultului, Dumnezeu și omul, stau într-un permanent raport de comuniune, "Întoarceți-vă către Mine, zice Domnul Savaot, și atunci Mă voi întoarce și Eu către voi" (Zaharia I, 3).

Prin cult, Biserica a contribuit în mare măsură la întărirea și zidirea duhovnicească a fiilor ei, reușind să creeze, să întrețina și să dezvolte în viața acestora "duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei" creștinesti, așa cum se exprima Sf. Efrem Sirul, în rugăciunea Doamne și Stăpânul vieții mele.

Scopul cultului divin este identic cu al întemeietorului lui, Domnul nostru Iisus Hristos, Care prin întreaga Sa lucrare divino-umană a introdus în lume viața plină de iubire și de lumină a Prea Sfintei Treimi, în care cele trei Persoane stau în raport de egalitate și dau mărturie una de alta împărtășindu-se de aceeași ființă a cărei esență este iubirea (Ioan X, 30; I Ioan IV, 16; V, 7).

De aceea cultul divin ortodox are, prin excelență, un caracter comunitar sau eclesiologic, legând pe credincioși de Biserica și între ei. În Biserica Ortodoxă nu ne rugăm numai pentru îndeplinirea intereselor noastre proprii, ci pentru tot sufletul creștinesc "cel necăjit și întristat, care are trebuință de mila și ajutorul lui Dumnezeu; pentru pacea și bună așezare a întregii lumi; pentru mântuirea și ajutorul celor ce cu osardie și cu frică de Dumnezeu se ostenesc și slujesc, Părinți și frați ai noștri, pentru cei trimiși și pentru cei ce sunt în călătorie; pentru tămăduirea celor ce zac în boli, pentru odihna, ușurarea, iertarea păcatelor și fericita pomenire a tuturor celor ce mai înainte s-au mutat întru buna credință, Părinți și frati ai noștri dreptmăritori, care odihnesc aici și pretutindeni…".

În cultul oficial public al Bisericii Ortodoxe, rugăciunea personală este trecută pe planul al doilea, fiind subordonată celei colective, adică a întregii comunități de credincioși, uniți în aceeași credință, pe care o mărturisesc plenar. De aceea, în rugăciunile și ecteniile din cuprinsul rânduielilor de slujbă, predomină cereri pentru nevoile și destinul Bisericii întregi. "Dorințele și nevoile individuale sunt aici armonizate cu cele generale și sociale și sunt contopite și absorbite de acestea, ca picăturile de apă în mare…".

Toate rugăciunile și ecteniile din cadrul cultului, divin public exclud individualismul, care este sâmburele egoismului și cultivă în schimb spiritul de comuniune și solidaritate frățească. Prin aceasta, Biserica ne-a învățat că nu ne putem mântui singuri, ci printr-o comuniune intimă cu Hristos și prin imitarea iubirii jertfelnice, lucrând pentru binele semenilor noștri. Ce faptă mai bună putem oferi noi semenilor decât ofranda rugăciunii sincere și curate pe care o înălțăm lui Dumnezeu, pentru ajutorarea și izbăvirea sufletelor lor. "Nimic nu ajută mai mult lucrării ca rugăciunea și pentru a câștiga bunăvoința lui Dumnezeu, nimic nu e mai de folos ca ea. Toată lucrarea poruncilor dumnezeiești se cuprinde în ea…"

Așa se explică de ce cultul Bisericii este, o rugăciune a întregii comunități de credincioși și în cadrul lui, noi nu ne rugăm singuri, ci împreună cu toți credincioșii participanți la slujbă și nu numai pentru noi, ci și pentru nevoile tuturor. În acest context, "rugăciunea proprie prinde putere din rugăciunea altora. Dacă credința mea se întărește din credința altuia, cu atât mai mult iau putere spre rugăciune, spre acest aici plenar al credinței din rugăciunea altuia. Sporindu-se de la unul la altul, ca o comunicare de ființă ce vine dintr-un izvor mai presus de cei ce se roagă, rugăciunea profundă în comun este ca o mare, e o uriașă certitudine care se înalță din toată comunitatea, ca un dar al lui Dumnezeu în același timp și ca un semn al prezenței Lui intense, apropiate, de Părinte ce înfățișează pe toți fiii Săi…".

Așadar, modul autentic de viețuire creștină consacrat de tradiție"este cel liturgic, iar mediul lui de manifestare este Biserica. Aici, în Sfântul locaș, înaintea Sfântului Altar dispar diferențele arbitrare dintre oameni, fiindcă rugăciunea liturgică îi interiorizează și îi unifică în același gând, făcându-i să se simtă frați egali între ei și fii ai aceluiași Tată ceresc.
În fața Sfintei Mese este învinsă inegalitatea și odată cu ea toate barierele care despart și învrăjbesc pe oameni. Aici, în armonia duioasă a cântărilor și în duhul mângâietor al rugăciunii, credinciosul trăiește realitatea prezenței divine și prețuiește valoarea lui prin faptul că este iubit de Dumnezeu și poate să iubească și să ajute și pe semenul său, căci pe Taborul euharistic nu se poate ajunge fără iubirea de Dumnezeu și de semeni.

Numai integrați în organismul Bisericii și contopiți în duhul rugăciunii, credincioșii pot forma o unitate monolitică de viață, de credință și simțire religioasă. Acest imperativ l-a exprimat Biserica încă de la începutul primului mileniu creștin prin glasul Sf Apostol Iacov, cel ce ne-a trasat îndemnul: "Rugați-vă unul pentru altul, ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului…" (Iacov V, 16).

Fără rugăciunea tuturor membrilor comunității bisericești, izvorâtă din duhul evlaviei și al dragostei creștinești, nu este cu putință tămăduirea celui slăbănogit și împovărat de păcate, căci, așa cum marturisește același Sfânt Apostol "rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica și de va fi făcut păcate, se vor ierta lui…" (v. 15). De aceea, în majoritatea cazurilor, structura și forma rugăciunilor și a cererilor sunt concepute și formulate la plural, în forma dialogată: Domnului, să ne rugăm, Să zicem toți din tot sufletul și din tot cugetul nostru, să zicem…, Să ne iubim unii pe alții ca într-un gând să mărturisim…

Textul sfintelor slujbe și al formulelor liturgice îmbracă forma pluralului și din alt motiv și anume, pentru a îndemna poporul dreptcredincios să ia parte efectiv la executarea cântărilor și la rostirea rugăciunilor din Biserică. Tipicul cel Mare – zis al Sfântului Sava – subliniază acest rol al credincioșilor în cult și chiar întărește regula ca toți cei prezenți să dea răspunsurile la slujbă: "Preotul se roagă cu norodul…, iar când zice diaconul "Să zicem toți…", acest grai nu ne da altceva a înțelege ci numai singură rugăciunea: ca toți împreună să ne rugăm, nu numai clirosul (clerul) singur, ci toți câți se află în Biserică. Apoi diaconul zice: "Să zicem toți din tot sufletul…". Ce adică să zicem? Nimic altceva decât rugăciunea cea de obște… ".

Credincioșii prezenți la slujbă nu sunt numai simpli asistenți, ci participanți activi la ea și angajați deplin ca și preotul și cântărețul. Rostul lor în Sfântul locaș nu este doar să urmărească rânduiala slujbei, sau să privească și să asculte ca niște simpli spectatori, ci să participe în adevăratul înțeles al cuvântului, adică să conlucreze cu strana și cu preotul, aducându-și aportul la citirea psalmilor, a rugăciunilor și la executarea cântării în comun, care exercită o influență binefăcătoare asupra stării sufletești a omului. "Cântarea în comun promovează credința și rodul ei, anume viața virtuoasă care o înfrățește, căci numai cântarea curată de patima egoismului, însuflețită de iubirea curată… produce o unire durabilă între noi", iar "înfrățirea prin virtuti și prin izvorul lor, care este credința, îndeamă la cântarea comună înălțată lui Dumnezeu ".

Unitatea în viață și în cântare vine din puterea lui Dumnezeu Cel Unul și se menține prin ea, încât putem spune că în nici o altă experiență obștească nu se efectuează o mai mare unitate de conștiință, ca în ă liturgică, în această ambianță harică, "cultul transforma religiozitatea indefinită într-o conștiință religioasă individuală și colectivă. Odată constituită, conștiința religioasă pe care cultul tinde să o reprezinte și să o obiectiveze, devine un fundament solid al cultului și cititul continuă să întărească conștiința religioasă. Cultul nu se mărginește numai să dea o forma inteligibilă reprezentărilor, sentimentelor sau gândurilor schițate, ci reînnoiește necontenit sfintele emoții, dându-le intensitate. El aprofundează conștiința religioasă și o extinde într-o experiență religioasă", iar aceasta este "baza prealabilă a comuniunii divine".

Prin frumusețea, armonia, fastul și strălucirea sa, cultul ortodox creează o atmosferă înălțătoare, în care sufletul creștinesc începe să intuiască inefabilul lumii nevăzute. Reflectând în sine realitățile cerești, el reușește să dea sentimentul tainicului, îndreptând cugetul credinciosului către zările nevăzute ale Dumnezeirii, pe care o contemplă cu ochii minții luminată de credință. În felul acesta, "cultul ortodox devine manifestarea cuceritoare a unei atmosfere de încântătoare frumusețe duhovnicească și absorbit de cele cerești în toate fibrele ființei sale, el se mișcă sub dogoarea cerescului", așa cum glăsuiește troparul: "în Biserica slavei tale stând, în cer ni se pare a sta… ".

Rugăciunea Bisericii întărește comuniunea dragostei dintre credincioși, făcându-i pe toți cei ce se roagă să se simtă frați și egali între ei și fii ai aceluiași Tată ceresc. În felul acesta, "Biserica, icoană a lui Dumnezeu, înfăptuiește aceeași unire cu Dumnezeu între cei credincioși, chiar dacă cei unificați în ea prin credință sunt deosebiți după însușirile lor și sunt din diferite locuri și feluri".

În procesul dobândirii mântuirii, nu mergem singuri, izolați, ci împreună cu semenii noștri prin Biserică, sprijinindu-ne unii pe alții, încercând aceleași sentimente și integrându-ne cu toată ființa în șuvoiul de viață duhovnicească pe care îl generează rugăciunea în comun. Mai mult, aceste sentimente de frățietate și de iubire se amplifică prin frecventarea aceluiași locaș de cult și prin participarea la aceleași slujbe și la aceleași forme de cult. Această uniformitate creează și susține nu numai unitatea religioasă a unei parohii, ci și identitatea de simțire și de mentalitate a enoriașilor, care se simt legați între ei, nu numai în locașul de cult, ci și în afară, în viața de toate zilele.

BIBLIOGRAFIE

I. Izvoare

Biblia sau  Sfânta Scriptură, E.I.B.M.B.O.R., București, 2008.

Cărți de slujbă:

*** Ceaslov, Utrenia din Duminici, E.I.B.M.B.O.R., București, 1999

*** Liturghier, E.I.B.M.B.O.R., București, 2012.

*** Mineiul pe octombrie, Buc., 1999

*** Molitfelnic, E.I.B.M.B.O.R., București, 2002.

*** Octoihul Mare, E.I.B.M.B.O.R., 2001

*** Penticostar, E.I.B.M.B.O.R., 2000

Opere patristice:

SFÂNTUL Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, trad. în rom. de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Ed. Egumenița, Galați, f.a. de apariție.

IDEM, Sf Ioan Gură de Aur, Comentariile sau explicarea epistolelor pastorale: I și II Timotei, epistola către Tit și cea către Filimon, Omilia a II-a, trad. în  rom. de Arhiereul Theodosie Ploeșteanul, București, 1911.

IDEM, Despre preoție, trad. în rom. de Pr. Prof.  Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1987.

SFÂNTUL Ioan Gura de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Despre Preoție, trad. de D.Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987

SFÂNTUL Ioan Scăraru, Cuvânt către păstor, trad. în rom. de Protos. Ioasaf Popa, în „Glasul Bisericii”, X(1958), nr. 3, p. 223-228.

SFÂNTUL Simeon Noul Teolog, Țelul vieții creștine, trad. în  rom. de Arhim.  Paulin Lecca, Ed. Anastasia, București, 1996.

SFÂNTUL Simeon al Tesanolnicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinței noastre ortodoxe după adevăratele principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos, vol. I, partea a II-a, Despre Sfintele Taine, cap. 40, trad. în  rom. și tip. de Toma  Teodorescu și reeditat de Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2002.

IDEM, Cuvânt despre Preoție, trad. în rom. de Pr. C. Teofil, în „Mitropolia Banatului”, XXXI (1981), nr. 10-12, p. 697-711.

SFÂNTUL Teofan Zăvorâtul, Viața lăuntrică, trad. în rom. de Elena Dulgheru, Ed. Sofia, București.

TERTULIAN, Despre răbdare, trad. în rom.  de Prof. David Popescu, în col. „PSB”, vol. 3, Apologeți de limbă latină, Ed. IBMBOR, București.

II. Opere colective:

***Credința ortodoxă, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1996.

***Îndrumarul cerștinului ortodox, culegere de articole moral-duhovnicești, trad. în rom. de Cristea Florentina, Ed. Egumenița, Galați, 2008.

***Îndrumar creștin pentru vremurile de azi. Convorbiri cu Părintele Ambrozie, vol. I, trad. în rom. de Eugeniu Rogoti și vol.II,  trad. în rom. de Oxana Toporcean, Ed. Sofia, București, 2009.

III Cărți, manuale, tratate:

ANDRUTSSOS, Hristu, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, trad. în rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1930.

Idem, Simbolica, trad. în rom. de Justin Moisescu, Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955.

BEL, Pr. Prof. Dr. Valer, Misiune, parohie, pastorație, ed. a II-a, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2006.

BRANIȘTE, Pr. Prof. Dr. Ene,  Liturgica specială, ed. a V-a, București, 1993.

BODNAR, Pr. Teodor, Rolul preotului în educația enoriașilor săi, Ed. Cuvântul nostru, Suceava, 2000.

CABASILA, N., Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii, trad. de Dr. Ene Braniște, 1946

CHIȚESCU, Prof. Dr. Nicolae, Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor, Petreuță Pr. Prof. Ioan, Teologia Dogmatică și Simbolică,  București, 1958.

COMAN, Pr. Prof. Ioan, Sublimul preoției creștine, București, 1940.

COMȘA, Pr. Grigorie,  Pastorația individuală și colectivă, Arad, 1929.

CRISTESCU, Pr. Dr. Grigorie, Teologie și sacerdoțiu.Tipul clasic al păstorului ortodox și idealurile pastorației moderne, Sibiu, 1928.

DAVID, Arhid. Prof. Dr. Petre, Călăuza creștină pentru cunoașterea și apărarea dreptei credințe în fața prozelitismului sectant, Arad, 1987.

DANION, Vasile, Underground – Rebelii generației NU, Editura Agnos, Sibiu, 2007

DEHELEANU, Pr. Prof. Petre, Manual de sectologie, Arad, 1948.

EVDOKIMOV, Paul, Ortodoxia, trad. în rom. de Arhiereu-Vicar Dr. Irineu Ioan Popa, Ed. IBMBOR, București, 1996.

IDEM, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, trad. în rom. de Teodor  Baconsky, Ed. Anastasia, București, fără loc și an de apariție.

FLOCA, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. II, Ed. IBMBOR, București, 1990.

IDEM, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note și comentarii, București, 1991.

FILARET, Mitropolitul al Moscovei, Catehismul ortodox, trad. în rom. de Gheorghiță Ciocioi, Ed. Cartea ortodoxă, București, 2007.

FOUNDOULIS, Ioannis,  Dialoguri liturgice,  vol. I, trad. în rom. de Pr. Victor Manolache, Ed. Bizantină, București, 2008.

GHIUȘ, Arhim. B., Taina Răscumpărării în imnografia ortodoxă, Ed. Instit. Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1998

HRISOSTOM, Arhiepiscop de Etna, Elemente de psihologie pastorală ortodoxă,  ed. a II-a, trad. în rom. de Daniela Constantin, Ed. Egumenița, Galați, 2003

MARC-Antonie Coasta de Beauregard, Rugați-vă neîncetat,  trad. în rom. de Rodica Buga, Pr. Prof. Nicolae Buga, Ed.IBMBOR, București, 1998.

MARCU, Dr. Isidor,  Teologia Pastorală, vol. I (Didactica pastorală), Blaj, 1902.

COSMA, Pr. prof. univ. dr. Sorin , Ascetica, Editura Marineasa, Timișoara, 2003.

METALLINOS, D. Gheorghios, Parohia, Hristos în mijlocul nostru, trad. în rom. de Pr. Prof. Ioan Ică, Deisis, Sibiu, 2004.

MIHĂLCESCU, Mitropolit Irineu, Dogmele Bisericii Creștine Ortodoxe, Ed. Episcopiei  Romanului și Hușilor, Chișinău, 1994.

MIRONESCU, Mitropolit Athanasie, Sfaturi  către preoți, București, 1909.

MIRON, Arhim. Lect. Dr. Vasile, Scrieri de Teologie Liturgică și pastoral- misionară, Ed. IBMBOR, București, 2002.

IDEM, Cultul divin public ortodox, mijloc de sfințire a vieții credincioșilor și cale de mântuire, teză de doctorat, Ed. Europulos, Constanța, 2006.

IDEM, Biserică și cult. Factori de promovare a vieții liturgice și religioase în Ortodoxie, Ed. Paideia, București, 2009.

MOISESCU, Titus, Cântarea monodică bizantină pe teritoriul României, Prologomene bizantine II, Editura Muzicala, 2003.

NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, Ed. Episcopiei Dunării de jos, Galați, 1996.

PANȚÎRU, Grigorie, Notația și ehurile muzicii bizantine, Ed. Muzicală a Uniunii Compozitoriilor, București, 1971

ROȘESCU, Pr. N. Ioan, Călăuza preoților de mir, Piatra Neamț, 1931.

SILVESTRU, Episcop de Canev, Teologia Dogmatică ortodoxă, vol. V, trad. în rom. de Arhim. Gherasim Miron și Prof. Teodor Ghica, Ed. Credința strămoșească, Iași, 2001.

SCHEMEMANN, Alexander, Liturghie și viață, Pr. Dr. Sava, Viorel, Iași, 2001.

SOFRONIE, Arhimandritul, Rugăciunea-experiența vieții veșnice, trad. în rom. de Diac. Ioan. I. Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998.

SPIDLIK, Thomas, Spiritualitatea răsăritului creștin, I, Manual Sistematic, Deisis, Sibiu 1997.

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. Omniscop, Craiova, 1993.

IDEM, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 1995.

IDEM, Mica Dogmatică vorbită, trad. în tom. Maria-Cornelia Oros, Ed. Deisis, Sibiu, 1995.

IDEM, Teologia Dogmatică ortodoxă, vol. III, Ed. IBMBOR, București, 1997.

TIA, Arhim. Teofil, Elemente de pastorală misionară, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003.

TIMIADES, Mitropolit Emilianos, Preot, parohie, înnoire. Noțiuni și orientări pentru teologia și practica pastorală, trad. în rom. de Paul Brusanowski, Ed. Sofia, București, 2001.

VASILE, Vasile, Istoria muzicii bizantine si evolutia ei in spiritualitatea romaneasca, vol. I, Editura Interprint, Bucuresti, 1997.

VINTILESCU, Pr. Prof. Dr. Petre, Despre poezia imnografică, București, 1937

IDEM, Preotul în fața chemării sale ca păstor al sufletelor, București, 1935.

IDEM, Parohia ca teren de dezvoltare a spiritualității creștine, București, 1936.

IDEM, Poezia imnografică, București, 1937

VLACHOS, Mitropolit Hierotheos, Psihoterapia ortodoxă, știința Sfinților Părinți, trad. în rom. de Irina Luminița Niculescu, Ed. Învierea, Timișoara, 1998.

IDEM, Cugetul Bisericii Ortodoxe, trad. în rom. de Constantin Făgețan, Ed. Sofia, București, 2000.

VONIGA, Pr. D., Activitataea pastorală a preotului în parohie, Arad, 1926.

ZIZIOULAS, Mitropolit Ioannis, Creația ca Euharistie, trad. în rom. de Caliopie Papacioc. Ed. Bizantină, București, 1999.

IV. Studii și articole:

***E corect să se îngenuncheze când se citește Evanghelia la Sfânta Liturghie, în „Mitropolia Banatului”, anul 1966, nr.1-3, p.90 – 99.

BRANIȘTE, Pr. Prof. Ene, Cultul ortodox ca mijloc de propovăduire…, în „Studii Teologice”, anul V(1953), nr.9-10, p.622 – 628.

IDEM, Istoria și explicarea slujbei Vecerniei, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul 1956, nr,5-6, p.512 – 523.

BRĂTAN, Pr. Ilie, Tactul pastoral, în „Mitropolia Olteniei”, XVI (1974), nr 3-4, p. 300-306.

BUCEVSCHI, Prof. Diac. Orest, Viața lăuntrică a preotului și lucrarea lui pastorală, în „Mitropolia Olteniei”, VII (1955), nr 10-12, p. 546-555.

IDEM, Râvna pastorală, în „Mitropolia Olteniei”, VIII (1956), nr 10-12, p. 606- 616.

BUZESCU, Pr. Prof. Dr, Nicolae, Mijloace pastorale în fața acțiunilor eterodoxe,  în  „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, XXXIV (1958), nr. 3-4, p. 273-283.

IDEM, Parohia ca teren de activitate pastorală a preotului, în  „Mitropolia Olteniei”, XII (1960), nr 5-6, p. 283-291.

IDEM, Cultul divin și pastorația creștină, factori de promovare a vieții religioase în Ortodoxie, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXV, (1967), nr. 11-12, p. 1194-1210.

CABASILA, Nicolae, Despre viața în Hristos, trad. de T, Bodogae, Sibiu, 1946

CÂNDEA, Pr. Prof. Spiridon, Citirile sau lecturile în cadrul Sfintei Liturghii, în „Mitropolia Banatului”, anul 1965, nr.10-12, p.751-757.

COMAN, Pr. Prof. Dr. Ioan, Viața parohiei, în „Mitropolia Ardealului”, X (1958), nr. 1-2, p. 122-126.

IDEM, Sensul și sarcinile preoției după Sfinții Părinți ai primelor patru secole, în  „Mitropolia Olteniei”, XXIV (1972), nr. 1-2, p. 9-16.

DRAGOMIR, Pr. Drd. Nicolae, Studiu istorico-liturgic privind textele biblice din cărțile de cult ale Bisericii Ortodoxe, în „Studii Teologice”, anul XXXIII (1981), nr.3-4, p.205 – 211.

DURA, , Biserica creștină în primele patru secole. Organizarea și bazele ei canonice, în „Ortodoxia”, nr. 3, iulie – septembrie 1982, București, pag. 452 – 460;

IDEM, Canoanele Sinodului II ecumenic și obligativitatea marturisirii și pastrarii neschimbate a credintei niceo-constantinopolitane, în “Ortodoxia”, an XXXIII(1981), nr. 3, p. 442 – 459;

IDEM, Mărturii ale traditiei liturgico-canonice apostolice despre rugăciune, în “S. T.”, an XXXV(1983), nr. 7 – 8, p. 481 – 489

IDEM, Randuieli și norme canonice privind administrarea Sfintei Euharistii, în “G. B.”, anul XXXVIII(1979), nr. 7 – 8 , p. 791 – 803

IDEM, Preocupari canonice ale ierarhilor romani din sec. XVII-XIX, în lumina Pravalioarelor, în “B. O. R.”, an CII(1984), nr. 3 – 4, p. 217 – 231

IVAN, Diac. Prof. Ioan, Lecturile biblice în cadrul serviciilor divine, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul 1972, nr.3-4, p.179 – 188.

LUNGU, Lungu, Combaterea inovațiilor în recitativul liturgic, în „Studii teologice”, anul IX (1957), nr.7-8, p.555 – 567.

MIRON, Arhim. Lect. Dr. Vasile, Caracterul hristologic si comunitar al cultului divin ortodox, în http://www.crestinortodox.ro/liturgica/viata-liturgica

MOLDOVAN, Pr. Prof. Ilie, Pregătirea morală a preotului pentru predică, în „Telegraful român”, anul 1985, nr.35-38, p. 6

MOLDOVEANU, Prof. Dr. Nicu, Cântarea bisericeasca fixeaza cel mai bine invatatura dogmatica si Traditia crestina, interviu in Ziarul Lumina, nr. 259, Anul V, Serie Nationala, marti, 10 noiembrie, 2009, p.8.

NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Parohia-spațiul de activitate pastoral-misionară a preotului, în „Glasul Bisericii”, LVII (2001), nr. 1-4, p. 60-77.

PETRESCU, Pr. Prof. Nicolae, Despre slujirea preoțească, în  „Mitropolia Olteniei”, XXXVII (1985), nr. 1-2, p. 35-45.

PETRICA, Pr. Vasile, Câteva îndrumări pastorale pentru preoții începători, în „Mitropolia Banatului”, XXIV (1974), nr. 4-6, p. 274-290.

REZUȘ, Pr. Prof. Dr. P., Principiile ortodoxe ale propovăduirii, în „Mitropolia Olteniei”, anul 1969, nr.1-2, p.6 – 15

IDEM, Temeiuri de pastorație ortodoxă, în  „Mitropolia Olteniei”, XI (1959), nr. 3-4, p. 153-159.

IDEM, Experiență și măiestrie pastorală, în  „Mitropolia Olteniei”, XVIII (1966), nr. 1-2, p. 3-9.

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Funcția cuvântului, în „Luceafărul”, anul 1941, nr.8,p. 10

ȘTEFĂNESCU, Prof. N. I., Influenta muzicii poeziei lirice eline asupra muzicii crestine din epoca primara, in: Studii Teologice, nr. 1-2, (ian-febr.), 1965, p. 29 – 38.

VINTILESCU, Pr. Prof. Petre, Funcția catehetică a Liturghiei, în „Studii Teologice”, anul II (1949), nr.1-2, p.18 – 22.

BIBLIOGRAFIE

I. Izvoare

Biblia sau  Sfânta Scriptură, E.I.B.M.B.O.R., București, 2008.

Cărți de slujbă:

*** Ceaslov, Utrenia din Duminici, E.I.B.M.B.O.R., București, 1999

*** Liturghier, E.I.B.M.B.O.R., București, 2012.

*** Mineiul pe octombrie, Buc., 1999

*** Molitfelnic, E.I.B.M.B.O.R., București, 2002.

*** Octoihul Mare, E.I.B.M.B.O.R., 2001

*** Penticostar, E.I.B.M.B.O.R., 2000

Opere patristice:

SFÂNTUL Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, trad. în rom. de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Ed. Egumenița, Galați, f.a. de apariție.

IDEM, Sf Ioan Gură de Aur, Comentariile sau explicarea epistolelor pastorale: I și II Timotei, epistola către Tit și cea către Filimon, Omilia a II-a, trad. în  rom. de Arhiereul Theodosie Ploeșteanul, București, 1911.

IDEM, Despre preoție, trad. în rom. de Pr. Prof.  Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1987.

SFÂNTUL Ioan Gura de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Despre Preoție, trad. de D.Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987

SFÂNTUL Ioan Scăraru, Cuvânt către păstor, trad. în rom. de Protos. Ioasaf Popa, în „Glasul Bisericii”, X(1958), nr. 3, p. 223-228.

SFÂNTUL Simeon Noul Teolog, Țelul vieții creștine, trad. în  rom. de Arhim.  Paulin Lecca, Ed. Anastasia, București, 1996.

SFÂNTUL Simeon al Tesanolnicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinței noastre ortodoxe după adevăratele principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos, vol. I, partea a II-a, Despre Sfintele Taine, cap. 40, trad. în  rom. și tip. de Toma  Teodorescu și reeditat de Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2002.

IDEM, Cuvânt despre Preoție, trad. în rom. de Pr. C. Teofil, în „Mitropolia Banatului”, XXXI (1981), nr. 10-12, p. 697-711.

SFÂNTUL Teofan Zăvorâtul, Viața lăuntrică, trad. în rom. de Elena Dulgheru, Ed. Sofia, București.

TERTULIAN, Despre răbdare, trad. în rom.  de Prof. David Popescu, în col. „PSB”, vol. 3, Apologeți de limbă latină, Ed. IBMBOR, București.

II. Opere colective:

***Credința ortodoxă, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1996.

***Îndrumarul cerștinului ortodox, culegere de articole moral-duhovnicești, trad. în rom. de Cristea Florentina, Ed. Egumenița, Galați, 2008.

***Îndrumar creștin pentru vremurile de azi. Convorbiri cu Părintele Ambrozie, vol. I, trad. în rom. de Eugeniu Rogoti și vol.II,  trad. în rom. de Oxana Toporcean, Ed. Sofia, București, 2009.

III Cărți, manuale, tratate:

ANDRUTSSOS, Hristu, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, trad. în rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1930.

Idem, Simbolica, trad. în rom. de Justin Moisescu, Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955.

BEL, Pr. Prof. Dr. Valer, Misiune, parohie, pastorație, ed. a II-a, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2006.

BRANIȘTE, Pr. Prof. Dr. Ene,  Liturgica specială, ed. a V-a, București, 1993.

BODNAR, Pr. Teodor, Rolul preotului în educația enoriașilor săi, Ed. Cuvântul nostru, Suceava, 2000.

CABASILA, N., Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii, trad. de Dr. Ene Braniște, 1946

CHIȚESCU, Prof. Dr. Nicolae, Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor, Petreuță Pr. Prof. Ioan, Teologia Dogmatică și Simbolică,  București, 1958.

COMAN, Pr. Prof. Ioan, Sublimul preoției creștine, București, 1940.

COMȘA, Pr. Grigorie,  Pastorația individuală și colectivă, Arad, 1929.

CRISTESCU, Pr. Dr. Grigorie, Teologie și sacerdoțiu.Tipul clasic al păstorului ortodox și idealurile pastorației moderne, Sibiu, 1928.

DAVID, Arhid. Prof. Dr. Petre, Călăuza creștină pentru cunoașterea și apărarea dreptei credințe în fața prozelitismului sectant, Arad, 1987.

DANION, Vasile, Underground – Rebelii generației NU, Editura Agnos, Sibiu, 2007

DEHELEANU, Pr. Prof. Petre, Manual de sectologie, Arad, 1948.

EVDOKIMOV, Paul, Ortodoxia, trad. în rom. de Arhiereu-Vicar Dr. Irineu Ioan Popa, Ed. IBMBOR, București, 1996.

IDEM, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, trad. în rom. de Teodor  Baconsky, Ed. Anastasia, București, fără loc și an de apariție.

FLOCA, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. II, Ed. IBMBOR, București, 1990.

IDEM, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note și comentarii, București, 1991.

FILARET, Mitropolitul al Moscovei, Catehismul ortodox, trad. în rom. de Gheorghiță Ciocioi, Ed. Cartea ortodoxă, București, 2007.

FOUNDOULIS, Ioannis,  Dialoguri liturgice,  vol. I, trad. în rom. de Pr. Victor Manolache, Ed. Bizantină, București, 2008.

GHIUȘ, Arhim. B., Taina Răscumpărării în imnografia ortodoxă, Ed. Instit. Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1998

HRISOSTOM, Arhiepiscop de Etna, Elemente de psihologie pastorală ortodoxă,  ed. a II-a, trad. în rom. de Daniela Constantin, Ed. Egumenița, Galați, 2003

MARC-Antonie Coasta de Beauregard, Rugați-vă neîncetat,  trad. în rom. de Rodica Buga, Pr. Prof. Nicolae Buga, Ed.IBMBOR, București, 1998.

MARCU, Dr. Isidor,  Teologia Pastorală, vol. I (Didactica pastorală), Blaj, 1902.

COSMA, Pr. prof. univ. dr. Sorin , Ascetica, Editura Marineasa, Timișoara, 2003.

METALLINOS, D. Gheorghios, Parohia, Hristos în mijlocul nostru, trad. în rom. de Pr. Prof. Ioan Ică, Deisis, Sibiu, 2004.

MIHĂLCESCU, Mitropolit Irineu, Dogmele Bisericii Creștine Ortodoxe, Ed. Episcopiei  Romanului și Hușilor, Chișinău, 1994.

MIRONESCU, Mitropolit Athanasie, Sfaturi  către preoți, București, 1909.

MIRON, Arhim. Lect. Dr. Vasile, Scrieri de Teologie Liturgică și pastoral- misionară, Ed. IBMBOR, București, 2002.

IDEM, Cultul divin public ortodox, mijloc de sfințire a vieții credincioșilor și cale de mântuire, teză de doctorat, Ed. Europulos, Constanța, 2006.

IDEM, Biserică și cult. Factori de promovare a vieții liturgice și religioase în Ortodoxie, Ed. Paideia, București, 2009.

MOISESCU, Titus, Cântarea monodică bizantină pe teritoriul României, Prologomene bizantine II, Editura Muzicala, 2003.

NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, Ed. Episcopiei Dunării de jos, Galați, 1996.

PANȚÎRU, Grigorie, Notația și ehurile muzicii bizantine, Ed. Muzicală a Uniunii Compozitoriilor, București, 1971

ROȘESCU, Pr. N. Ioan, Călăuza preoților de mir, Piatra Neamț, 1931.

SILVESTRU, Episcop de Canev, Teologia Dogmatică ortodoxă, vol. V, trad. în rom. de Arhim. Gherasim Miron și Prof. Teodor Ghica, Ed. Credința strămoșească, Iași, 2001.

SCHEMEMANN, Alexander, Liturghie și viață, Pr. Dr. Sava, Viorel, Iași, 2001.

SOFRONIE, Arhimandritul, Rugăciunea-experiența vieții veșnice, trad. în rom. de Diac. Ioan. I. Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998.

SPIDLIK, Thomas, Spiritualitatea răsăritului creștin, I, Manual Sistematic, Deisis, Sibiu 1997.

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. Omniscop, Craiova, 1993.

IDEM, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 1995.

IDEM, Mica Dogmatică vorbită, trad. în tom. Maria-Cornelia Oros, Ed. Deisis, Sibiu, 1995.

IDEM, Teologia Dogmatică ortodoxă, vol. III, Ed. IBMBOR, București, 1997.

TIA, Arhim. Teofil, Elemente de pastorală misionară, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003.

TIMIADES, Mitropolit Emilianos, Preot, parohie, înnoire. Noțiuni și orientări pentru teologia și practica pastorală, trad. în rom. de Paul Brusanowski, Ed. Sofia, București, 2001.

VASILE, Vasile, Istoria muzicii bizantine si evolutia ei in spiritualitatea romaneasca, vol. I, Editura Interprint, Bucuresti, 1997.

VINTILESCU, Pr. Prof. Dr. Petre, Despre poezia imnografică, București, 1937

IDEM, Preotul în fața chemării sale ca păstor al sufletelor, București, 1935.

IDEM, Parohia ca teren de dezvoltare a spiritualității creștine, București, 1936.

IDEM, Poezia imnografică, București, 1937

VLACHOS, Mitropolit Hierotheos, Psihoterapia ortodoxă, știința Sfinților Părinți, trad. în rom. de Irina Luminița Niculescu, Ed. Învierea, Timișoara, 1998.

IDEM, Cugetul Bisericii Ortodoxe, trad. în rom. de Constantin Făgețan, Ed. Sofia, București, 2000.

VONIGA, Pr. D., Activitataea pastorală a preotului în parohie, Arad, 1926.

ZIZIOULAS, Mitropolit Ioannis, Creația ca Euharistie, trad. în rom. de Caliopie Papacioc. Ed. Bizantină, București, 1999.

IV. Studii și articole:

***E corect să se îngenuncheze când se citește Evanghelia la Sfânta Liturghie, în „Mitropolia Banatului”, anul 1966, nr.1-3, p.90 – 99.

BRANIȘTE, Pr. Prof. Ene, Cultul ortodox ca mijloc de propovăduire…, în „Studii Teologice”, anul V(1953), nr.9-10, p.622 – 628.

IDEM, Istoria și explicarea slujbei Vecerniei, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul 1956, nr,5-6, p.512 – 523.

BRĂTAN, Pr. Ilie, Tactul pastoral, în „Mitropolia Olteniei”, XVI (1974), nr 3-4, p. 300-306.

BUCEVSCHI, Prof. Diac. Orest, Viața lăuntrică a preotului și lucrarea lui pastorală, în „Mitropolia Olteniei”, VII (1955), nr 10-12, p. 546-555.

IDEM, Râvna pastorală, în „Mitropolia Olteniei”, VIII (1956), nr 10-12, p. 606- 616.

BUZESCU, Pr. Prof. Dr, Nicolae, Mijloace pastorale în fața acțiunilor eterodoxe,  în  „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, XXXIV (1958), nr. 3-4, p. 273-283.

IDEM, Parohia ca teren de activitate pastorală a preotului, în  „Mitropolia Olteniei”, XII (1960), nr 5-6, p. 283-291.

IDEM, Cultul divin și pastorația creștină, factori de promovare a vieții religioase în Ortodoxie, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXV, (1967), nr. 11-12, p. 1194-1210.

CABASILA, Nicolae, Despre viața în Hristos, trad. de T, Bodogae, Sibiu, 1946

CÂNDEA, Pr. Prof. Spiridon, Citirile sau lecturile în cadrul Sfintei Liturghii, în „Mitropolia Banatului”, anul 1965, nr.10-12, p.751-757.

COMAN, Pr. Prof. Dr. Ioan, Viața parohiei, în „Mitropolia Ardealului”, X (1958), nr. 1-2, p. 122-126.

IDEM, Sensul și sarcinile preoției după Sfinții Părinți ai primelor patru secole, în  „Mitropolia Olteniei”, XXIV (1972), nr. 1-2, p. 9-16.

DRAGOMIR, Pr. Drd. Nicolae, Studiu istorico-liturgic privind textele biblice din cărțile de cult ale Bisericii Ortodoxe, în „Studii Teologice”, anul XXXIII (1981), nr.3-4, p.205 – 211.

DURA, , Biserica creștină în primele patru secole. Organizarea și bazele ei canonice, în „Ortodoxia”, nr. 3, iulie – septembrie 1982, București, pag. 452 – 460;

IDEM, Canoanele Sinodului II ecumenic și obligativitatea marturisirii și pastrarii neschimbate a credintei niceo-constantinopolitane, în “Ortodoxia”, an XXXIII(1981), nr. 3, p. 442 – 459;

IDEM, Mărturii ale traditiei liturgico-canonice apostolice despre rugăciune, în “S. T.”, an XXXV(1983), nr. 7 – 8, p. 481 – 489

IDEM, Randuieli și norme canonice privind administrarea Sfintei Euharistii, în “G. B.”, anul XXXVIII(1979), nr. 7 – 8 , p. 791 – 803

IDEM, Preocupari canonice ale ierarhilor romani din sec. XVII-XIX, în lumina Pravalioarelor, în “B. O. R.”, an CII(1984), nr. 3 – 4, p. 217 – 231

IVAN, Diac. Prof. Ioan, Lecturile biblice în cadrul serviciilor divine, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul 1972, nr.3-4, p.179 – 188.

LUNGU, Lungu, Combaterea inovațiilor în recitativul liturgic, în „Studii teologice”, anul IX (1957), nr.7-8, p.555 – 567.

MIRON, Arhim. Lect. Dr. Vasile, Caracterul hristologic si comunitar al cultului divin ortodox, în http://www.crestinortodox.ro/liturgica/viata-liturgica

MOLDOVAN, Pr. Prof. Ilie, Pregătirea morală a preotului pentru predică, în „Telegraful român”, anul 1985, nr.35-38, p. 6

MOLDOVEANU, Prof. Dr. Nicu, Cântarea bisericeasca fixeaza cel mai bine invatatura dogmatica si Traditia crestina, interviu in Ziarul Lumina, nr. 259, Anul V, Serie Nationala, marti, 10 noiembrie, 2009, p.8.

NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Parohia-spațiul de activitate pastoral-misionară a preotului, în „Glasul Bisericii”, LVII (2001), nr. 1-4, p. 60-77.

PETRESCU, Pr. Prof. Nicolae, Despre slujirea preoțească, în  „Mitropolia Olteniei”, XXXVII (1985), nr. 1-2, p. 35-45.

PETRICA, Pr. Vasile, Câteva îndrumări pastorale pentru preoții începători, în „Mitropolia Banatului”, XXIV (1974), nr. 4-6, p. 274-290.

REZUȘ, Pr. Prof. Dr. P., Principiile ortodoxe ale propovăduirii, în „Mitropolia Olteniei”, anul 1969, nr.1-2, p.6 – 15

IDEM, Temeiuri de pastorație ortodoxă, în  „Mitropolia Olteniei”, XI (1959), nr. 3-4, p. 153-159.

IDEM, Experiență și măiestrie pastorală, în  „Mitropolia Olteniei”, XVIII (1966), nr. 1-2, p. 3-9.

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Funcția cuvântului, în „Luceafărul”, anul 1941, nr.8,p. 10

ȘTEFĂNESCU, Prof. N. I., Influenta muzicii poeziei lirice eline asupra muzicii crestine din epoca primara, in: Studii Teologice, nr. 1-2, (ian-febr.), 1965, p. 29 – 38.

VINTILESCU, Pr. Prof. Petre, Funcția catehetică a Liturghiei, în „Studii Teologice”, anul II (1949), nr.1-2, p.18 – 22.