Functia Cathartica a Comunicarii Confesiunea,destainuirea,spovedirea

Funcția cathartică a comunicării – confesiunea, destăinuirea, spovedirea

Cuprinsb#%l!^+a?b#%l!^+a?

Argument – pg. 3

Noțiuni introductive – pg. 5

Capitolul 1. Teoria catharsisului – pg. 7

1.1. Scurt istoric al conceptului – pg. 7

1.2. Procese, premise, mecanisme – pg. 10

1.3. Căile de operare – pg. 14

Capitolul 2. Confesiunea în afara bisericii – pg. 20

2.1. Confesiunea față de un prieten – pg. 20

2.2. Confesiunea în fața psihologului – pg. 25

Capitolul 3. Purificarea spirituală prin comunicare – pg. 30

3.1. Purificarea spirituală – pg. 31

3.2. Comunicarea cu rol de purificare spirituală – pg. 34

Concluzii – pg. 40

Bibliografie – pg. 44

Argument b#%l!^+a?

Comunicarea eficientă și eficace depinde în mare măsură de felul în care comunicăm, adică de stilul comunicării. Potrivit unei celebre formulări „stilul este omul însuși”, este evident că fiecărui om îi este caracteristic un anumit mod de exprimare, un anumit stil, care poartă pecetea propriei personalități, a culturii, a temperamentului și a mediului social în care acesta trăiește. Stilul nu este o proprietate exclusivă a textelor literare, el este specific oricărui act de comunicare. Deci, stilul comunicării presupune o predispunere, pregătire a individului spre o comunicare determinată de o anumită situație.

Am ales să realizez lucrarea cu titlul Funcția cathartică a comunicării – confesiunea, destăinuirea, spovedirea pentru a înțelege mai bine această latură a comunicării. Scopul principal al partenerilor în cadrul comunicării este de a susține legătura cu societatea, de a-și întări imaginea despre sine ca membru a societății.

Comunicarea cathartică este o comunicare umanistă care este asociată cu stilul familiar și poate îndeplini anumite trebuințe general umane, ca trebuința de a fi înțeles, compătimit, ascultat etc. Nici unul din stilurile explicate anterior nu îndeplinește aceste trebuințe. Scopul comunicării umaniste nu este prestabilit de partenerii de comunicare. O particularitate distinctă a acestui stil este ca rezultatul așteptat al comunicării să fie schimbarea reciprocă a partenerilor la nivel de cunoștințe, atitudini, comportament, aceasta fiind determinată de profunzimea și sinceritatea comunicării.

Situațiile unde se poate afirma stilul umanist sunt situațiile de comunicare intimă, situațiile de spovedanie, comunicarea psihoterapeutică. În acest sens este bine să alegem cu grijă partenerul de comunicare față de care ne vom simți liberi să ne deschidem sufletul. Se recomandă ca acesta să fie o persoană neutră, poate chiar necunoscută, care va fi în stare să ne păstreze confidențialitatea și siguranța. Însă există și situații în care stilul umanist este aplicat inadecvat de către partenerii de comunicare. Drept exemplu aici pot fi situațiile telefonice de comunicare în care unul din parteneri, apelând un serviciu telefonic, insistă de a obține informații ce nu țin de aria de informare a serviciului respectiv (numele operatorului, vârsta, dorințe, necesități, etc.).

Comunicarea umanistică este determinată mai puțin de factori externi (scop, condiții, b#%l!^+a?stereotipuri) și mai mult de factori interni (individualitate, dispoziție, atitudine față de interlocutor). Mecanismul de acțiune în comunicarea umanistă este sugestia, influențarea reciprocă. Partenerii se influențează, ajung la înțelegere, schimbare reciprocă datorită încrederii pe care o au unul în celălalt. În alegerea partenerilor de comunicare privind comunicarea „de suflet” este bine, conform opiniilor mai multor specialiști, să evităm următoarele tipuri de oameni, așa numiții dificili în comunicare.

Există un șir de comportamente care inhibă comunicarea, pe care ar trebui să le evităm dacă ne dorim să dezvoltăm o comunicare în stil umanist cu partenerul. Printre acestea enumerăm: exprimarea ermetică, neînțeleasă pentru interlocutor; ambiguitatea, neconcordanța dintre gândurile, sentimentele declarate și comportamentul vizibil; întreruperea actului de ascultare din cauza anticipării replicii sau a poziției vorbitorului; sfaturi necerute când persoana nu le solicită; neatenția, participarea formală la discuție; ignoranța absolută sau relativă față de problema aflată în discuție; dialogul surzilor – semnificația mesajelor se modifică de la vorbitor la ascultător, iar fiecare își susține poziția, total opusă la argumentele celuilalt; monologul egocentric – nu ascultăm fiind atenți la emițător, ci pur și simplu urmărim propriile gânduri și ne așteptăm rândul să vorbim; a face celuilalt ceea ce ne place nouă; schimbarea subiectului dureros din indiferența față de suferința celuilalt; critica, insulta, ironia, interogarea, etc.

Noțiuni introductive b#%l!^+a?

Catharsisul înseamnă exprimarea liberă și deschisă a trăirilor afective, înlăturarea b#%l!^+a?mecanismelor de apărare, acceptarea propriilor emoții și sentimente și a propriului eu. Cel ce se autodezvăluie se descarcă, se eliberează de unele informații care, prin semnificația pe care le-a atribuit-o sunt resimțite ca fiind „apăsătoare”.

CONFESIÚNE ~i f. (DEX, 1998) 1) Comunicare a unor fapte sau gânduri ascunse; spovedanie; confidență. 2) Ritual creștin constând în mărturisirea păcatelor pentru a obține iertarea lor; spovedanie. 3) Formă a conștiinței sociale, în care realitatea este reflectată și interpretată ca fiind dependentă de forțe și ființe supranaturale; religie; cult; credință. 4) Scriere literară cu caracter autobiografic, în care autorul este de o sinceritate totală. [Art. confesiunea; G.-D. confesiunii; Sil. -si-u-] /<fr. confession, lat. conffesio, ~onis

Adevărata soluție, dezlegarea și eliberarea de toate aceste frământări o constituie analiza profundă a lor. Aceasta înseamnă a privi adânc în suflet, asupra tuturor faptelor noastre, încă din faza lor de pură intenționalitate sau de gânduri, a le cultiva pe cele bune și a ne elibera de cele rele și păcătoase. De cele mai multe ori, însă, omului îi este greu să facă acest lucru, dintr-o anume lipsă de eroism moral. Îi este frică să coboare adânc în propriul suflet, de teama a ceea ce va descoperi acolo și din această cauză amână momentul propriei judecăți spirituale. Pe de altă parte, chiar și atunci când o face, este tentat să o facă subiectiv, adică să se judece pe sine însuși cu foarte multă blândețe, lucru pe care însă nu îl face în raport cu semenii săi.

Experiența evaluării propriei vieți interioare se face, de cele mai multe ori, în momentele de criză sau în situațiile limită ale existenței. Occidentul secularizat pare a fi foarte folosit de consultațiile la terapeut sau psiholog, răsăritul Ortodox încă mai păstrează practica spovedaniei sau a mărturisirii. Termenul de catharsis a fost utilizat de-a lungul timpului în diferite contexte, respectiv:

– context literar – catharsis-ul este definit ca eliberare de pasiuni, purificare de emoții, în special de acelea de milă și teamă, în primul rând prin intermediul artei. Aristotel este cel care utilizează acest concept ca pe o metaforă în lucrarea „Poetica”, spre a descrie efectele tragediei asupra spectatorului. Filosoful grec afirmă că scopul tragediei este acela de a trezi catharsis-ul (Aristotel, 1998). În lucrarea „Poetica”, Aristotel utilizează același termen, definindu-l ca sentimentul de a fi posedat de un fel de inspirație în momentul b#%l!^+a?ascultării unei melodii care trezește un fel de excitare de natură religioasă, prin care se obține starea de calm, ca și când auditorul ar fi supus unui tratament medical de purificare.

– context religios și tradițional – în cadrul istoriei religiilor, comportamentul și b#%l!^+a?regulile cathartice se înregistrează în diferite medii culturale, purificarea fiind o acțiune de îndepărtare a păcatelor rezultate din violarea unui tabu. În tradiția Greciei Antice, evocarea acțiunilor cathartice este întâlnită în poezia homerică, în poemele lui Hesiod și în cultele misterelor de la Delphi și Eleusis. Ele se practicau în cadrul unor ritualuri cu scopul izbăvirii de păcate din punct de vedere spiritual și etic.

– context medical – sensul termenului catharsis este acela de purgație și este strâns legat de perspectiva religioasă.

Important este, însă, de reținut faptul că, în decursul istoriei sale culturale și medico-psihologice „procesul de catharsis” și-a păstrat teoretic nealterată semnificația originară, deși domeniile utilizării acestuia au fost multiple (filosofie, morală, religie, cultură, medicină, psihologie, psihanaliză, psihoterapie).

Capitolul 1. Teoria catharsisului

b#%l!^+a?

1.1. Scurt istoric al conceptului

De la greci știm ce este catharsis. Este o eliberare și o transfigurare. Reprezintă b#%l!^+a?capacitatea omului ca, odată pus în fața ororilor, dacă acestea sunt estetizate, să poată să se ridice deasupra lor. Un om care trăiește catharsisul este superior semenilor săi tocmai prin faptul că poate să aibă o înțelegere a tragicului și a absurdului care guvernează destinul dur al vieții. Satisfacția trăită în mod cathartic nu este de lungă durată dar ea poate să realizeze acea eliberare care se numește dezmărginire și prin care tot ce era mic, meschin, obsesiv și malign în psihic să cunoască o iluminare salvatoare. De aceea catharsis reprezintă o direcție ascendentă fiindcă pleacă de undeva din adâncurile noastre obscure, le eliberează și eliberându-le le luminează.

Altădată, omul avea ocazia să vorbească mult cu prietenul sau cu prietena lui sau chiar cu un preot într-o discuție pastorală sau în confesiune. Astăzi, aceasta nu mai merge de la sine: lipsește din ce în ce mai mult timpul pentru pastorație. Pentru o confesiune autentică dialogul este indispensabil. Dar atunci când se efectuează confesiuni în masă, lipsește timpul pentru o discuție. Confesiunea ar fi cu siguranță pentru mulți, și astăzi, un bun mijloc de a vorbi de partea lor de umbră și de culpabilitatea lor, primind absolvirea, ei ar putea astfel face experiența a ceea ce înseamnă, pentru ei, o primire necondiționată din partea lui Dumnezeu.

Ar trebui găsite noi forme de confesiune (de exemplu o confesiune în cursul unei discuții), dar și promovarea formării psihologice a confesorilor, pentru că penitenții caută oameni apți să-i înțeleagă și să-i ajute pe calea lor spirituală.

Termenul – și conceptul – de catharsis este lansat în literatura mare a lumii prin două texte fondatoare, în cadrul a două sisteme filozofice de inspirație mai curînd naturală care, de altfel, și-au văzut, pe drept sau nedrept, în chip dorit sau nedorit, contestat statutul metafizic. Este vorba, în primul rând, de opera aristotelică (în particular „Poetica”) și apoi de corpul de studii datorate lui Sigmund Freud. Aristotel utilizează principiul catharsisului pentru a explica efectele în planul sensibilității omenești și utilitatea psihologică a tragediei.

Catharsisul a fost recunoscut de-a lungul istoriei ca fiind o experiență vindecătoare, purificatoare și transformatoare, fiind utilizat în diverse domenii: medicină, literatură, teatru etc. În anii 1890, în cercurile științifice ale Germaniei, ideea de catharsis apărea în numeroase articole de specialitate. S. Freud și J. Breuer au oficializat terapia prin catharsis b#%l!^+a?ca metodă terapeutică. În lucrările sale de mai târziu, Freud nu a mai fost mulțumit de rezultatele obținute prin catharsis, drept urmare a respins componenta cathartică a terapiei și b#%l!^+a?s-a ocupat mai mult de dezvoltarea psihanalitică.

În lucrarea sa „Cinci lecții asupra psihanalizei”, S. Freud menționează cazul unei bolnave de isterie cu tulburări neurologice și somatice (hemiplegie, disfonie, somnambulism) pe care a tratat/o prin hipnoză. Ulterior, în faza posthipnotică, erau rediscutate evenimentele trăite în trecut de către pacienta și care aveau pentru aceasta o valoare psihotraumatizanta, în directă legătură cu tabloul clinic actual. Discuția medicului cu bolnavă a realizat, printr-un proces de asociație și conștientizare a acestei legături, o amendare completă a simptomatologiei clinice. Bolnava a numit acest nou procedeu terapeutic neobișnuit „tratamentul prin conversație” (talking cure) sau de „curățire a hornurilor” (chimney sweeping) și în mod curios, pe măsură ce vorbea și-și analiza propriile manifestări patologice, acestea dispăreau unul câte unul.

Conștientizarea „cauzei” unei traume produce o trăire bruscă și intensă și conduce la eliminarea simptomelor. Mai târziu metoda este dezvoltată de Breuer și Freud care îi dau numele de metoda catartică. Breuer alege termenul grecesc catharsis pe care îl folosea și Aristotel cu sensul de purificare emoțională adică ceea ce experimenta publicul înțelept la sfârșitul reprezentării unei tragedii – un fel de armonie internă după un exces de emoție. S. Freud pune la baza acestui proces de vindecare mecanismul de „catharsis”, ca pe un procedeu care golește sau curăță viața psihică a individului de un conținut patologic conflictual de factură psihotraumatizantă, trăit anterior și exprimat actual prin tabloul clinic respectiv.

Moreno a preluat în psihodramă conceptul de catharsis pornind de la accepțiunea lui Aristotel și Freud, transformându-l într-o nouă modalitate terapeutică. Atunci când un eveniment, un vis sau o fantezie ale cuiva sunt puse se scenă, clientul aduce în plan conștient conflictul inconștient; „acolo se produce catharsisul și au loc eliberarea și schimbarea pozitivă” (Moreno, 1946). Moreno crede în puterea catharsisului de a reuni părțile separate ale psihicului: conștientul și inconștientul. Deși în mod tradițional catharsisul a fost perceput ca o experiență vindecătoare, cercetările actuale prezintă date contradictorii pe această temă. Controversele readuc în discuție necesitatea unei definiri mai complete a catharsisului, pentru a include, pe lângă experiența emoțională, și componenta cognitivă. b#%l!^+a?

Meritul lui J. L. Moreno este de a fi introdus în procesul de psihoterapie „jocul dramatic”. „Teatrul de improvizație” nu este un simplu „joc dramatic”, el aduce în discuție efectele psiho-traumatizante ale conflictelor din trecut, sau a celor actuale. Jocul dramatic ca b#%l!^+a?improvizație, repetă de fapt un ritual dionysiac favorizând descărcarea tensională a conflictelor interiorizate de subiect. Se poate spune din acest punct de vedere că, psihodrama moreniană își trage rădăcinile arhetipale din ritualurile dionysiace. În egală măsură se poate spune, despre psihoterapia analitică a lui S. Freud, ca metodă terapeutică cathartică, ce-și trage rădăcinile din ritualul apolinic.

Termenul de catharsis (Kάθαρσις) este derivat din cuvântul grecesc καθαίρειν (katharein), care semnifică a curăța, la rându-i derivat din „kathares”, care înseamnă pur, curat, fără pată. Conceptul este utilizat în discursul contemporan în context literar, religios, medical și al tradițiilor învățate. „Catharsis” este un concept estetic care exprimă purificarea conștiinței spectatorilor de orice pasiune, prin arta tragediei. Formulat pentru prima dată de Aristotel, cu sensul de acțiune de medicație care se aplica în antichitate cu ajutorul muzicii, la vindecarea unor cazuri de extaz sau entuziasm orgiastic. Unele opinii platonice și pitagoreice considerau că melodiile, îndeosebi cele „entuziaste”, pot provoca o înălțare a emoției, căreia îi urmează, în mod necesar, o descărcare a preaplinului afectiv, deci o reducere sensibilă a afectelor. Aristotel observă că nu numai exaltații pot fi eliberați de zbucium prin muzică, ci și cei stăpâniți de alte afecte ca: frica și mila. Și în vechile practici mistice, acțiunea cathartică a muzicii era un lucru obișnuit. Misterele, ca de pildă cele dionisiace, în timpul cărora se intonau melodii „entuziaste”, erau socotite cathartice.

Platon este primul care aplică termenul la artă. În „Sympozion” și „Phaidros” (Platon, 1998) relevă valoarea erosului generator de trăiri estetice prin care suferința se preschimbă în bucurie a creației. Platon condamnă arta întemeiată pe pornirile iraționale ale sufletului fiindcă excită în om pasiunile inferioare. Aristotel elimină o parte din fondul turbulent al omului prin arta care purifică. El adoptă o poziție complet opusă celei platonice. Lărgind sfera de acțiune cathartică, atribuită numai anumitor ramuri ale muzicii, a considerat și catharsisul tragic drept un fenomen pozitiv care nu duce la năruirea echilibrului sufletesc, ci, dimpotrivă, la deplina lui restabilire.

Aristotel consideră, în opoziție cu Platon, favorabilă acțiunea tragediei asupra b#%l!^+a?omului. Teoria catharsisului este o încercare de a lămuri în ce constă influența favorabilă și în ce constă esența satisfacției pe care o încearcă receptorul. Schiller, în Scrieri asupra educației estetice, transpune ideea prin kantianism: „Frumosul eliberează omul de constrângerea lumii reale, mediază între sensibil și rațional, înalță omul în planul rațional din cel sensibil, eliberându-l.” Schopenhauer recunoaște puterea cathartică a artei. Bergson b#%l!^+a?atribuie artei funcție hipnotică: „Funcția artei este de a adormi puterile active ale personalității noastre și de a ne conduce la o stare de docilitate perfectă, fie că realizăm ideea pe care ne-o suferează, fie că simpatizăm cu sentimentele inspirate.”

Benedetto Croce asociază teoria aristotelică a catharsisului cu teza kantiană a „desprinderii artei de orice interes practic”; arta înalță din pasionalitatea imediată la contemplația universalului. Despre catharsis scriu exegeții români: D.M. Pippidi, traducător și comentator al „Poeticii” și Raoul Teodorescu în „Aristotel ca teoretician estetic”. În „Estetica” sa, Tudor Vianu subliniază cu privire la catharsis: „Omul care se pregătește pentru întâlnirile artei trebuie să opereze în sine acel Catharsis, acea purgare a pasiunilor care nu este numai un efect al artei, dar și o condiție a ei” (Anghelescu, Ionescu, Lăzărescu, 2007).

1.2. Procese, premise, mecanisme

Catharsisul se referă la descărcarea emoțională, curățarea de afectele „toxice”. Presupune o derulare în două etape, prima (afectivă) de eliberare si alinare, a doua (cognitivă) de integrare si ordonare. El nu constituie un scop în sine, ci doar punctul de plecare pentru intervențiile ulterioare. Eliberarea emoțională ar rămâne ineficientă, fără un insight cognitiv. Astfel, catharsisul are rolul de a expulza tot ce a „înghițit” protagonistul în mod traumatizant. E o etapă necesară, pentru că protagonistul nu poate primi ceva funcțional, când înauntru e plin de disfuncțional.

O teorie complementară asupra mecanismelor în care acționează catharsisul este cea aprofundată de studiile lui M.P. Nichols și J.S. Efran (1985) despre emoțiile ca tendințe de acțiune. Ei au argumentat că emoțiile sunt acțiuni parțial blocate. Spre exemplu, microbiștii trăiesc emoții intense pentru că nu au posibilitatea să intervină în joc. Multe situații de pericol nu sunt resimțite ca amenințătoare decât mai târziu, când fuga nu își mai are rostul. Această conceptualizare este în acord cu conceptul gestalt de „afacere neîncheiată”, ca sursă primară a distresului psihologic. De asemenea, este în acord cu idei b#%l!^+a?precum „foamea de acțiune” din psihodramă sau cu dictonul psihodinamic „e nevoie să ne întoarcem la sursa traumei”.

F. Bemak și M.E. Young (1998) concluzionează că metodele cathartice nu sunt pentru oricine. Persoanele care au dificultăți în exprimarea emoțiilor au de câștigat mai mult din stimularea emoțională, decât cei care sunt deja expresivi sau supra-expresivi emoțional. b#%l!^+a?Studiile arată de asemenea că acei clienți care nu au un control emoțional eficient (clienții cu comportamente asociate tulburării de personalitate borderline, tulburări de disociere, unele tulburări de dispoziție etc) nu sunt eligibili pentru terapia cathartică fără o muncă prealabilă individuală în direcția întăririi egoului, dezvoltării abilităților emoționale și rețelelor de suport social puternic.

Clientul controlează conținutul, forma și intensitatea experienței cathartice. Experiențele cathartice vor fi precedate și urmate de mecanisme de control emoțional și suport cognitiv care au drept scop realizarea insight-ului, integrarea, schimbarea perspectivei și re-educarea. Scopul catharsisului este încurajarea exprimării în forma și intensitatea dorite de client. Mai demult se considera că în mod automat catharsisul presupune înțelegere, insight. Astăzi a devenit clar că înțelegerea, iluminarea se produc doar dacă clientul a ajuns la momentul în care a luat naștere programul, scenariul de viață, care oferă informații valoroase despre scenariul respectiv, indiferent dacă aceste informații sunt sau nu conștientizate de protagonist.

Un alt argument pentru întoarcerea la sursa traumei este conținut în următoarea descriere a mecanismului: dacă trauma originară s-a produs în copilărie (cum adesea este cazul), copilul nu a avut acces la resurse cognitive suficient de mature pentru prelucrarea traumei. Pentru a nu fi copleșit de durerea căreia nu i-a găsit sensul, copilul a blocat trăirea emoțională. În catharsis, prin deblocarea emoțională se deschide calea către prelucrarea cognitivă. Ani mai târziu, eliberăm tensiunea emoțională și astfel putem avea acces la planul cognitiv, pentru o reinterpretare a traumei cu înțelegerea și maturitatea de adult.

Catharsisul se poate exprima vizual prin variante manifestări: plâns, strigăte, suspine, transpirație, tremurat, ghemuire în poziție de fetus, sau chiar dimpotrivă: râs, grimase etc. Terapeutul este prezent ca un ghid, în timp ce clientul își face munca proprie, în felul propriu, cu asigurarea că participă complet la fenomenele care au loc, că experiențiază în aici și acum. Terapeutul este acolo pentru a întări, nuanța și valoriza conștientizările. b#%l!^+a?

Este cunoscut faptul că încă din cele mai vechi timpuri oamenii au cunoscut efectul binefăcător al exprimării sentimentelor (efectul „purificator” al spovedaniei), în locul termenului de purificare utilizat de religie, Freud a preferat termenul de catharsis. Dacă la începutul psihanalizei catharsisul a fost considerat un element de bază al psihoterapiei, ulterior chiar Freud, odată ce sistemul său s-a structurat și s-a maturizat, a ajuns la concluzia b#%l!^+a?că pentru succesul terapiei este nevoie de mult mai mult, el deplasând accentul de pe catharsis pe alte elemente ale analizei. Totuși, catharsisul rămâne în continuare un element important în terapia analitică pentru că:

• terapia nu poate progresa dacă pacientul nu-și exprima într-o anumită măsură trăirile afective;

• exprimarea acestor sentimente îi produce pacientului o ușurare, fapt ce încurajează pe acesta să continue terapia.

Deci ambele procese – catharsisul (descărcarea) și insightul (iluminarea) – sunt considerate ca aparținând psihanalizei tradiționale. Demersul terapeutic își schimba, pe parcursul evoluției sale, centrul de greutate de la momentele de catharsis (descărcare) la recuperarea amintirilor uitate (insight). După Hutchinson (1950) există patru etape succesive în atingerea insightului psihoterapeutic și anume:

• o etapă pregătitoare, caracterizată prin trăirea sentimentului de frustrație.anxietate, de vid interior și disperare, urmată de o activitate febrilă de căutare prin încercări și erori a unei soluții la problema proprie și apoi de o recădere în vechile modele de comportament și gândire în care subiectul nu pare să întrevadă nici o cale de ieșire din situația să;

• o etapă de incubație sau renunțare, când se manifestă la subiect dorința de a renunța, de a fugi de problema sa, acesta manifestând lipsa de motivație sau rezistenta la rezolvarea propriilor probleme;

• o etapă de iluminare când problema devine clară pentru pacient și soluția se impune de la sine (adesea apare un flux de idei acompaniate de sentimentul realității trăirii lui);

• o fază de evaluare și elaborare a soluției care este confruntată cu criterii exterioare furnizate de realitate. b#%l!^+a?

De regulă, terapeuții fac distincția dintre in-sight-ul de natura intelectuală, care are o valoare terapeutică limitată și cel de natura emoțională, care este esențial. Oricum, distincția nu este ușor de realizat, cele două componente aflându-se în interacțiune. Deși insight-ul are în cadrul psihanalizei un rol terapeutic major, trebuie să fim totuși de acord și cu afirmația lui Schonbar (1957) care spunea că nu toate schimbările din sfera personalității pacientului se datoresc insight-ului și că nu orice insight duce în mod obligatoriu la schimbare. Psihanaliștii b#%l!^+a?considera că un alt factor psihologic important generator de schimbare este relația de tip transferential dintre pacient și terapeut, relație asupra căreia vom mai reveni. Procedura preliminară implica acceptarea provizorie de către psihoterapeut și evaluarea diagnostica a pacientului, aspectele financiare ale psihoterapiei, discuții legate de așteptările pacientului, avertizarea acestuia în legătură cu posibile modificări serioase în sfera personalității sale, și explicarea procedurii terapeutice.

Înainte ca pacientul să fie acceptat pentru psihanaliza se acorda, de regulă, o perioadă provizorie de 2-3 săptămâni pentru a decide dacă problemele acestuia sunt abordabile prin intermediul acestei tehnici. Psihanaliza conservatoare considera că pot fi abordate psihanalitic următoarele categorii de tulburări: stările de anxietate, isteria anxioasă, isteria de conversie, nevrozele compulsive, fobiile, nevrozele caracteriale și perversiunile.Se considera că pot fi abordate psihanalitic chiar formele mai severe și cronice ale acestor tulburări.

Unii psihanaliști moderni recurg astăzi la serviciile unui psiholog care să realizeze interviul clinic și să furnizeze date bazate mai ales pe psihodiagnosticul proiectiv (Rorschach). Freud însa nu era de părere că este bine ca o altă persoană să realizeze discuțiile preliminare cu pjacientul mai ales datorită faptului că acest lucru ar putea afecta relația transferentiala dare tinde să se structureze în aceste perioade preliminare. Din același motiv, Freud era de părere să nu fie admiși în terapie prieteni sau cunoștințe deoarece cu aceștia relația transferentiala s-a structurat deja într-un mod în care altfel nu s-ar fi produs, în perioada preliminară se fixează ora precisă (cincizeci de minute) și zilele terapiei. Se lucrează în varianta clasică, 5 sau chiar 6 zile pe săptămână. Unii psihanaliști mai puțin ortodocși lucrează doar de 3 ori pe săptămână.

Se precizează cu exactitate că pacientul este responsabil din punct de vedere financiar de desfășurarea ședințelor. Durata totală a tratamentului psihanalitic variază de la b#%l!^+a?un an la mai mulți ani, cu durata medie de doi ani. Pacientului i se recomandă să nu facă schimbări radicale în existența sa (familială, profesională) cel puțin în fazele incipiente ale terapiei, până când motivațiile inconștiente care generează aceste schimbări nu sunt analizate. Aceasta recomandare se face nu numai pentru a proteja pacientul de dorințele impulsive de a-și rezolva conflictele într-un mod nevrotic, ci și pentru a-l împiedica pe acesta de a se debarasa de problemele sale în afara ședințelor de psihanaliza.

Reamintim că psihanaliza este un tip de psihoterapie în cadrul căreia conflictele b#%l!^+a?nevrotice trebuie aduse la nivel conștient, fn timpul ședințelor de psihanaliza, de regulă, pacientul este întins pe o canapea, iar terapeutul sta așezat în spatele lui. Psihanaliștii mai puțin ortodocși admit și faptul că pacientul poate sta așezat.

Psihoterapia apare și se impune ca un sistem de gândire teoretică și acțiune practic-metodologică, plecând de la ritualurile de purificare mistico-magică, și suferind prin medicalizare un proces terapeutic specializat pur medical. Integrarea psihoterapiei în contextuil „tehnicilor de terapie medicală” reprezintă un pas important atât în istoria medicinei, psihologiei și psihanalizei prin aparenta separare de sfera culturală originară. Din acest moment se poate spune că domeniile „cultural” și „medical” ale termenului de catharsis devin independente, fiecare urmându-și propria cale.

1.3. Căile de operare

Dacă pentru filosofie și cultură în general, termenul de catharsis se înfățișează ca o direcție doctrinară morală, în cazul psihologiei, termenul de catharsis „construiește” un domeniu de aplicare practică – psihoterapia, cu rol de „separare” și „eliminare proiectivă” a elementelor patologice în raport cu cele normale, în scopul restabilirii stării de sănătate și echilibru interior al persoanei umane. Se consideră că efectul de catharsis operează prin trei căi principale: (Bemak, F., & Young, M. E., 1998)

1. vizionarea de materiale cu multe scene violente, cum ar fi piese de teatru, filme, spectacole sportive etc. (idee teoretizată de Aristotel);

2. consumarea tendinței agresive la nivelul imaginarului, al fanteziilor (teorie dezvoltată de Freud);

3. angajarea în acțiuni violente efective, dar care nu au consecințe antisociale (practicarea unor sporturi, agresivitate față de obiecte neînsuflețite), idee anticipată deja de b#%l!^+a?Platon.

În ideea susținerii celor menționate mai sus și pentru a verifica cele trei căi de realizare a efectului de catharsis s-au realizat studii experimentale. Astfel:

• O serie de studii ale lui Berkowitz (1965) și ale altora au sugerat, totuși, că în anumite circumstanțe, agresiunea deschisă crește după vizionarea unui film agresiv. Efecte similare au fost asociate cu urmărirea jocurilor video agresive. Tot Bercowitz (1989) a explicat că un comportament agresiv este, probabil, consecința măsurii în care filmul justifică b#%l!^+a?acțiunea agresivă (dacă tipul merită să fie bătut), a măsurii în care situația descrisă seamănă cu viața subiectului, sau cu măsura în care mai există alte elemente care provoacă agresivitatea în mediu (arme așezate pe mese etc.). În plus, există o relație între jocul agresiv și agresiunea reală existentă între adulți (Chelcea, 2001).

• Majoritatea cercetătorilor indică nu numai că expunerea la violența mass-media nu reduce violența efectivă, ci o încurajează. Nici vizionarea unor competiții sportive ce presupun agresivitate nu au un efect de catharsis. Mai mult, se pare că întăresc tendința spre violență (Stephan, Stephan, 1985).

• Privitor la exprimarea pornirilor agresive în planul imaginarului, aici rezultatele investigațiilor concrete sunt contradictorii. Consumarea indirectă a frustrării, mâniei, revoltei, prin scenarii ce rezolvă acțiuni agresive doar în teritoriul fanteziilor mentale pure sau în cel al povestirilor scrise, al picturii etc., conduce probabil la o micșorare a tendinței de a realiza practic în viața reală, acte de violență antisocială (Sears, Peplau, Taylor, 1985).

• Realizarea de activități fizice viguroase, ce implică agresivitate sau cel puțin un mare efort, dar care nu au consecințe umane și social negative cum ar fi diferite sporturi și jocuri, muncă grea, reduc doar temporar starea de dispoziție înspre agresivitate față de persoanele ce formează obiectul mâniei (Zillman, 1988).

Cercetările evidențiază că, în general, orice formă de comportament substituant (inclusiv cel verbal) mai degrabă sporește probabilitatea unor acte violente antisociale interpretate de un actor decât să o micșoreze. Descărcarea cathartică ia de cele mai multe ori forma plânsului, a suspinelor, a izbucnirilor de furie, de revoltă, a folosirii de gesturi sau cuvinte dure (bineînțeles, cu limitarea de rigoare, de a nu produce rău propriei persoane sau celor din jur). Unele persoane se folosesc uneori de gesturi sau cuvinte pentru descărcarea afectului. b#%l!^+a?

Există și metode empirice de factură cathartică, care urmăresc restaurarea stării de echilibru (puritate), reprezentând sănătatea individului. Aceste metode sunt: descântecul, magia, șamanismul, muzica, dansul, etc. Se are în vedere faptul că, tehnicile menționate reprezintă practici ritualice cathartice care urmăresc purificarea prin eliminarea forțelor malefice, a persoanelor în stare de „posesiune demoniacă”. Trebuie să vedem în aceste practici empirice, formele pre-terapeutice ale psihoterapiei, acest aspect este esențial în ceea ce privește „organizarea” și „utilizarea” metodelor de catharsis cu caracter empiric, urmărind b#%l!^+a?un efect terapeutic. Reținem faptul că, avem de-a face cu două mecanisme „patoplastice” (E. Dupré). Este vorba despre un proces de „inducție negativă” psihopatogenetică, și care produce tulburarea și de un mecanism de purificare prin catharsis, care eliminând (anulând) efectele „inducției negative”, prin factorul terapeutic, produce vindecarea.

Catharsis-ul reprezintă pentru Aristotel condiția și efectul poeziei tragice. Poetica cuprinde o serie de recomandări pentru tragedie, care au fost asimilate, cu timpul, doctrinei estetice clasice, atât în sensul istoric (clasicismul secolului al XVII-lea), cât și în sensul tradiției, perenității, exemplarității. Pentru a se ajunge la catharsis sunt necesare o acțiune aleasă, susținută de caractere alese. Această acțiune se identifică în materia de mithos, în înțelesul anticilor greci, istorie exemplară, inspirată de zei ori voită, hotărâtă de zei. Acțiunea trebuie să fie astfel construită, alcătuită și prezentată încât mersul ei să nu fie de la nefericire la fericire ci, totdeauna, de la fericire, liniște la neliniște, nefericire, dezastru.

Pentru a înțelege tragicul în poezie, Aristotel face distincția între întâmplarea tragică din viață și situația tragică, proprie poeziei tragice, între vătămare, consecința întâmplării și patosul suferinței, consecința situației tragice. Prima are ca efect compasiunea, cea de a doua înduioșarea, oroarea, mila. Întâmplarea tragică (cineva a fost vătămat) dă senzația de „grozăvie”, în vreme ce, povestea lui Oedip, a lui Oreste, a lui Trieste prin pathosul confruntării cu destinul, prin suferința imensă, rezultată din această confruntare, inoculează groază și milă, prin aceasta instalându-se efectul de catharsis. Acțiunea tragediei este susținută de caractere alese, prin care Aristotel înțelegea eroul- omul asemeni zeilor, „bărbați vestiți din neamuri vestite”. Exigențele aristotelice ale caracterului, particularul, generalul, verosimilitatea, adecvarea la situație, au rămas, în esență, valabile pentru personajul literar: („caracter este cineva ce nu se deosebește de ceilalți prin virtute sau dreptate, dar, nici nu ajunge în nenorocire din răutate sau din josnicie ci din pricina unei greșeli”). b#%l!^+a?

Blatner (2000) a identificat patru tipuri de catharsis care se întâlnesc în mod curent în sesiunile de psihodramă:

1. Catharsis de abreacție – conștientizarea și exprimarea liberă a trărilor reprimate anterior.

2. Catharsisul de integrare – reinterpretarea cognitivă permite eliberarea energiei care odinioară fusese folosită pentru a gestiona scindarea psihică.

3. Catharsisul de incluziune – individul nu se mai simte singur în situația sa de viață.

4. Catharsisul de reconectare spirituală – persoana de obicei descoperă un nou b#%l!^+a?sentiment al locului său în lume.

Devine clar că un catharsis de abreacție riscă să aibă efecte benefice doar pe termen scurt (sau chiar să fie contraproductiv), în timp ce un catharsis de integrare produce modificări pozitive de profunzime în schema mentală a persoanei, continuând ulterior să producă efecte și la câteva luni după ce a avut loc. Transformări semnificative se întâmplă în timpul catharsisului: clientul se eliberează din închisoarea propriei minți, și viața sa se va schimba spre mai bine în următoarele câteva luni.

Prin comunicare, emoțiile dobândesc rolul de catharsis, comunicarea și eliberarea de tensiunile asociate emoțiilor contribuie la menținerea echilibrului sistemului psihic. Emoțiile neîmpărtășite (emoțiile negative, dureroase) sunt, în general, percepute și trăite ca o povară. Rolul de catharsis al emoțiilor este recunoscut, în special, în domeniul psihoterapiei. Obiectivele generale ale oricărei forme de psihoterapie sunt optimizarea condiției emoționale, modificarea mecanismelor disfuncționale, redobândirea stării de bine.

Din perspectiva psihoterapiilor dinamice, de exemplu, schimbarea reală și vindecarea nu pot fi realizate fără o restructurare psihică deopotrivă emoțională și cognitivă. Verbalizarea emoțiilor și redobândirea contactului cu propria experiență emoțională constituie unul dintre obiectivele fundamentale ale oricărei forme de intervenție terapeutică. Atât experiențele negative și evenimentele emoționale din viața de zi cu zi, cât și evenimentele nefericite sau episoadele traumatizante, conțin o încărcătură emoțională, energetică care, în condiții normale și ideale, ar trebui să fie „ventilate” și exprimate. Situațiile în care emoțiile sunt „înăbușite” (când persoana nu le comunică celor din jur, și, cu mult mai grav, nu și le comunică nici sie însăși), păstrarea secretelor dureroase, a experiențelor penibile sau rușinoase (fără posibilitatea de descărcare a afectelor și a emoțiilor b#%l!^+a?asociate acestor experiențe), toate acestea, pe termen lung, destabilizează emoțional persoana și amenință integritatea și unitatea vieții psihice.

Pentru psihanaliza freudiană „omul este înainte de toate o ființă bolnavă la care instinctele naturale sunt slăbite și reprimate de normele etice și socio-culturale ale unei civilizații care a provocat un conflict dureros între conștient și inconștient. Inconștientul devine astfel sursa tuturor pornirilor negative, impulsuri, agresivitate, nebunie, păcat (N. Berdiaev). În felul acesta, remarcă N. Berdiaev, „L’homme est un être qui se torture lui-même et qui torture les autres, auquel le masochisme et le sadisme sont inherents”. Psihanaliza își propune ca scop realizarea unui catharsis al inconștientului. Ea este forma de b#%l!^+a?psihoterapie care a „medicalizat” viața interioară a omului, operând prin aceasta un transfer al ei din planul etico-religios și filozofico-moral, în cel medical și psihiatric.

În fața acestei atitudini, M. Scheler impune o etică personalistă. Omul este o ființă care se ridică deasupra lui însuși și a propriei sale vieți. Raportul nu mai este o punere față-n față a Eului cu Sinele, ci un raport pe verticală, „de sus în jos”. Eul este o persoană care implică, în raportul de verticalitate, o altă persoană, cea a Supra-Eului moral și spiritual, cu care ea se află într-o relație de iubire și prietenie, o relație de ordin pur spiritual, simpatetică.
Ruperea sau alinierea acestei relații duce la contradicția freudiană, la ură, înlocuind iubirea, relația simpatetică fiind înlocuită de conflict. Relația simpatetică este o co-participare afectivă reciprocă și de simțire a celuilalt de către mine. Dar, în acest raport, Eul personal rămâne întotdeauna același, netopindu-se nedizolvându-se, neconfundându-se „în” și „cu” celălalt Eu personal, pentru că între cele două persoane, Eu și Tu sau acestea (TU) și celălalt (EL), trebuie să existe întotdeauna și o a treia persoană, un EL la care se vor referi sau se vor raporta, celelalte două în cadrul relației care se stabilește între ele.

În planul filozofiei existențialiste și al doctrinei psihanalitice, omul este absolut singur, iar psihoterapiile preconizate de el îl aduc pe om fața în față cu o problematică interioară proprie, extrem de încărcată și cu accentuate note maladive. Misterul din om este înlocuit prin spaima angoaselor și prin sentimentul absurdului care decurge din acestea. Omul apare ca o ființă abandonată pe marginea propriei prăpăstii a sufletului său, lăsându-l ca să caute singur o cale de salvare, deși în fapt, toate îi sunt închise. Ceea ce îi mai rămâne este perspectiva unui refugiu în imaginar sau a sinuciderii, ca o consecință a limitei abandonării sau a izolării sale care fac ca persoană „să fie scoasă din lume”, dar b#%l!^+a?concomitent, prin izolarea de ceilalți să se simtă și „înstrăinată de sine”.

În perspectiva filozofiei și a moralei antropologice, omul încetează de a mai fi singur. El se descoperă în celălalt, într-o altă persoană și în felul acesta ambii ajung să se raporteze la un al treilea, la o altă persoană, realizându-se astfel o „situație ontologică triunghiulară” care este însăși situația ontologică ideală. În conformitate cu filozofia și morala creștină, relația „EU/TU” devine valabilă când între ele intervine și o a treia persoană, un „El” cu valoare ontologică și morală supra-determinată, cu rol director și protector. Acest „el”, persoană cu rol de „referință” care generează stabilitatea și sensul relației interpersonale dintre „EU” și „TU”, are valoarea unui „Supra-Eu” trans-uman și b#%l!^+a?trans-temporal, imaginea și esența eternității universale. Această situație, departe însă de a dizolva realitatea lumii sau de a înstrăina persoana umană, nu face decât să o întărească prin intervenția eternului în planul realității lumii, conferindu-i în felul acesta garanția unei stabilității, a optimismului și deschizându-i perspectiva unei eschatologii.

În felul acesta, relația dintre două persoane, dintre un „Eu” și un „Tu”, bazată pe referința la un al treilea, la un „El”, imagine a persoanei divine, se transformă într-o comuniune a imaginii persoanei divino-umane, care conferă stabilitatea în lume a persoanei și deschiderea acesteia către eternitate. Astfel sunt depășite izolarea și finitudinea care apasă ființa umană iar angoasa și disperarea sunt înlocuite cu speranța, iubirea și credința, ca virtuți morale și sufletești fundamentale ale omului.

Capitolul 2. Confesiunea în afara bisericii

2.1. Confesiunea față de un prieten

Comunicarea poate avea, printre altele, și un rol terapeutic mai ales în cazul unor situații limită sau stresante pentru individ caz în care, prin amintitul proces el își poate descărca energia acumulată – mai ales prin confesiune – redobândind astfel starea de echilibru și de confort psihic, stări absolut necesare în realizarea unor sarcini sau în desfășurarea unei activități în condiții de siguranță și de eficiență. Aceasta este și rațiunea pentru care unii autori îi atribuie limbajului, printre altele și funcția „cathartică”, grație căreia individul ajunge la o detensionare și la o reechilibrare care-i redau pofta de viață și buna dispoziție. (Gilbert, M.C. & Evans, K., 2004)

Adesea, oamenii își reprimă amintirile neplăcute. Pentru a-și asigura confortul psihic, ei încearcă să nu se mai gândească la întâmplările neplăcute care i-au afectat. Gândurile despre evenimentele negative din trecut pot arunca îndoieli asupra competenței ori a ținutei morale a individului, diminuând stima de sine și încrederea în forțele proprii. De aceea, reacția obișnuită este suprimarea conștientă a acestor gânduri. Nu numai că evităm să ne mărturisim secretele, dar le alungăm ori de câte ori ele încearcă să pătrundă în conștiință. b#%l!^+a?Cercetările din domeniul controlului mental au arătat că manevrele cognitive necesare b#%l!^+a?pentru a păstra un secret nu au întotdeauna succes. A ține un secret este un proces activ, resimțit în plan emoțional ca o sarcină dificilă și neplăcută. Indivizii care încearcă să elimine o informație din sfera conștientă pot ajunge mai târziu să fie preocupați de informația pe care o eludează. În unele cazuri, refularea nu reușește decât să facă informația și mai accesibilă.

Reardon, (1991), face distincția între două caracteristici ale confesiunii ce par să aibă un rol foarte important în actele cotidiene de comunicare. Ea concepe confesiunea ca bidimensională: descriere și evaluare. Pe de o parte, dezvăluirea se poate prezenta ca o descriere, rezumându-se la relatarea unor fapte. Individul poate fi foarte intim cu celălalt, dezvăluindu-i fapte foarte intime despre el (de pildă, o conversiune religioasă, o încercare de sinucidere, detalii despre viața sexuală, etc). Pe de altă parte, dezvăluirile pot să cuprindă evaluări ale subiectului, adică mărturisirea unor emoții, judecăți și opinii ale lui care au fost generate de un fapt sau altul.

Putem fi foarte intimi cu cineva mărturisindu-i sentimentele de rușine pe care le-am b#%l!^+a?încercat într-o anumită situație. Cele două dimensiuni sunt relativ independente: o descriere factuală a unei încercări de sinucidere poate sau nu să fie îmbogățită cu intimitate evaluativă – confesiuni despre trăirile care au însoțit această tentativă. „Să remarcăm, din punctul de vedere al acestei dihotomii, scrie autoarea, că o persoană poate să trivializeze un subiect de discuție foarte intim (ca viața sexuală) folosind exclusiv descrieri, făcînd apel la clișee și informație abstractă; dimpotrivă, există și situații în care indivizii personalizează puternic chestiuni banale atunci cînd se confesează (ca spălatul pe dinți sau drumul de la birou spre casă), introducînd informație factuală privată și mărturisind emoții foarte intime” (Reardon, 1991).

Slujindu-se de această distincție, Reardon a arătat, de pildă, că, în raport cu dezvăluirile simplelor cunoștințe, cele ale soților sunt mai bogate pe dimensiunea „descriere”, dar nu și pe dimensiunea „evaluare”. Confesiunea sau refuzul de a se destăinui al unui individ într-o situație nu depinde numai de factorii de personalitate. Cantitatea și calitatea dezvăluirii unei persoane este determinată, în bună măsură, și de partenerul acesteia. Putem intui că există persoane calde, afectuoase, care știu să asculte, care oferă un feed-back adecvat celui care li se dezvăluie și altele lipsite de oricare din aceste calități. Deci, în cadrul confesiunii față de un prieten, ascultarea reprezintă un proces cu totul aparte, iar faptul acesta, poate fi explicat în principal, prin implicațiile pe care la are ascultarea în realizarea unei interacțiuni umane eficiente și în desfășurarea optimă a unor diverse tipuri de activități. b#%l!^+a? (Aniței, M., 2010),

De foarte multe ori, atât succesele, cât și eșecurile care marchează existența individuală, nu au la bază, cum s-ar crede la prima vedere, numai determinări de natură instrumentală, sau de natură motivațională, ci sunt condiționate, într-o foarte mare măsură, și de modul cum s-a realizat ascultarea în anumite contexte sau în anumite situații. De exemplu, de foarte multe ori, ascultarea condiționează luarea sau pierderea examenelor, rezolvarea corectă a anumitor categorii de sarcini, evitarea unor pericole potențiale, orientarea mai bună și mai rapidă într-un spațiu mai puțin familiar, descifrarea în bune condiții a mesajului unei opere și exemplele ar putea continua.

Ascultarea empatică sau profundă este o modalitate sau o tehnică utilizată în împărtășirea sentimentelor unei alte persoane, tehnică prin intermediul căreia, o persoană poate să-și demonstreze capacitatea empatică și implicit să se transpună în situația delicată sau deosebită a altei persoane. Analizând ascultarea empatică sau profundă, nu trebuie de b#%l!^+a?asemenea uitat faptul că, realizarea ei este legată maximal, de una din funcțiile limbajului și anume de cea catartică, grație căreia, prin mărturisire, individul reușește să se detensioneze psihic și să se adapteze mai bine situațiilor cu care se confruntă.

Pentru ca ascultarea empatică să se desfășoare în condiții de optimalitate, se impune însă cunoașterea atitudinilor și a comportamentelor care au un impact considerabil asupra modului ei de realizare și de desfășurare, astfel încât să se manifeste de preferință comportamentele care favorizează și susțin ascultarea empatică, evitându-se concomitent, atitudinile care pot s-o restricționeze și să-i reducă din eficacitate. În consecință și în cazul ascultării empatice, unele atitudini sunt dezirabile și devin productive pe perioada desfășurării procesului în timp ce altele, dimpotrivă, generează comportamente care o influențează nefavorabil, putând să-i reducă din eficiență. Dintre atitudinile nefavorabile pe care le poate avea ascultătorul în cadrul desfășurării acestei modalități de ascultare, cele mai frecvente și cele care se soldează cu efecte mai puțin pozitive sunt: (Bougnoux, D., 2000)

• negarea sentimentelor (trăirilor) pe care le resimte vorbitorul și care poate semnifica, fie o incapacitate empatică din partea ascultătorului care nu reușește să se transpună în situația celuilalt, fie pur și simplu, ignorarea deliberată a problemelor cu care se confruntă cel care este în situația de se mărturisi;

• evaluarea situației, o atitudine prin intermediul căreia ascultătorul încearcă să se debaraseze de problema cuiva și, implicit să nu se implice în rezolvarea acesteia. b#%l!^+a?

• reacția filozofică presupune invocarea unor generalități în legătură cu problema vorbitorului care nu conduc în final la rezolvarea acesteia, deoarece, ca și în cazul anterior, problemele vorbitorului și trăirile acestuia sunt ignorate sau tratate cu superficialitate.

• oferirea de sfaturi este o atitudine în virtutea căreia ascultătorul încearcă să-i ofere un suport concret vorbitorului în luarea unei decizii în legătură cu problema cu care se confruntă. Această atitudine a ascultătorului pare mult mai productivă comparativ cu cele enumerate anterior deoarece, vizează un sprijin punctual dar, de cele mai multe ori, este mai indicat ca persoana care are probleme să nu primească sfaturi în legătură cu rezolvarea lor, ci să găsească singură soluții de rezolvare eficientă a acestora.

• apărarea (sau circumstanțierea) persoanei care a generat sau produs problemele vorbitorului, atitudine extrem de neproductivă deoarece, prin intermediul acesteia, se probează nu numai lipsa de sensibilitate sau receptivitate față de trăirile vorbitorului, ci și b#%l!^+a?lipsa de loialitate.

• exprimarea milei, a compasiunii față de vorbitor și față de problemele sale, care poate fi benefică între anumite limite, pentru că denotă o identificare cu problemele celuilalt dar care poate avea și efecte negative, în cazul accentuării compasiunii, deoarece, vorbitorul va reuși cu dificultate să mai găsească soluții pentru depășirea situației în care se află. Acest lucru se explică prin faptul că, dacă vorbitorul beneficiază de o compasiune atât de mare, el ar putea crede că situația în care se află este atât de dificilă încât devine aproape nerezolvabilă.

• punerea de întrebări vorbitorului în legătură cu cauzele care i-au generat problema, pentru a vedea dacă trăirile au o bază veridică și pentru a stabili o legătură directă între aceste variabile. Chiar dacă tehnica chestionării poate fi avantajoasă în anumite contexte de interacțiune umană, ea nu-și va proba eficiența și în cazul împărtășirii sentimentelor motiv pentru care este mai indicat să nu fie utilizată.

Dacă toate aceste atitudini de ascultare empatică sunt mai puțin productive și mai puțin eficiente, există altele, care pot fi grupate în rândul reacțiilor profunde de ascultare și care înlătură, într-o proporție considerabilă, toate impedimentele generate de atitudinile negative de ascultare. Din rândul atitudinilor favorabile ascultării empatice pot fi enumerate: (Cameron C., 2005) b#%l!^+a?

• identificarea emoțiilor (trăirilor) vorbitorului;

• ascultarea relatării vorbitorului;

• manifestarea încrederii că vorbitorul își poate rezolva singur problemele.

Identificarea emoțiilor (trăirilor) vorbitorului reprezintă într-adevăr o atitudine extrem de indicată și productivă în ascultarea empatică pentru că, de multe ori, trăirile vorbitorului se exteriorizează într-o manieră care-l pot deruta într-o oarecare măsură pe ascultător. De exemplu, de multe ori, enunțuri de genul „Am să-l ucid pe X”, „Doresc să-mi pun capăt zilelor” etc., nu trebuie interpretate ad literam pentru că, aproape în majoritatea cazurilor, ele nu exprimă intenții precise ale vorbitorului, ci traduc un sentiment de furie, sau o stare de disconfort psihic pe care vorbitorul le exteriorizează

Ascultarea relatării vorbitorului este o atitudine care presupune concentrarea atenției din partea ascultătorului și neintervenția acestuia printr-o serie de întrebări prin care ascultătorul poate demonstra, pe de o parte, capacitatea empatică, iar, pe de altă parte, faptul că este interesat de problema celuilalt. Demonstrarea faptului că ascultătorul a înțeles b#%l!^+a?problema celui care-i împărtășește sentimentele, poate fi făcută, pe de o parte, printr-o ascultare atentă și extrem de concentrată iar, pe de altă parte, prin intermediul parafrazei, ocazie cu care gândurile și sentimentele vorbitorului sunt redate prin propriile cuvinte.

Manifestarea încrederii că vorbitorul își poate rezolva singur problemele este, de asemeni, o reacție profundă de ascultare prin care, ascultătorul, demonstrează că a înțeles problemele vorbitorului, că se identifică cu trăirile sale dar, în același timp, nu manifestă o imixtiune în actul deciziei care trebuie să rămână în final la latitudinea vorbitorului. (Bougnoux, D., 2000)

Această atitudine de ascultare profundă poate fi justificată din două perspective: pe de o parte, ascultătorul nu se poate împovăra cu probleme care nu-i aparțin, chiar dacă manifestă capacitatea empatică de a înțelege semnificația, iar pe de altă parte, în anumite cazuri, el însuși are probleme sau este stresat, astfel încât nu se mai poate concentra pentru a efectua o ascultare empatică. În virtutea acestei atitudini, ascultătorul poate de asemeni să-i adreseze întrebări foarte generale vorbitorului în legătură cu problema ivită dar, în final, să-i lase acestuia posibilitatea să ia decizia cea mai adecvată. Dat fiind faptul că există diferențe calitative între cele două categorii de atitudini întâlnite în cazul ascultării empatice sau profunde pare normal ca ascultătorul să cunoască avantajele unora dintre atitudini și limitele b#%l!^+a?sau impedimentele specifice altora dintre ele și, în final, să le adopte pe cele care induc efecte pozitive, indiferent de tipul problemelor care fac obiectul ascultării.

Toți avem secrete, lucruri pe care cu greu le recunoaștem chiar și în gând, lucruri pe care le ținem îngropate în subconștient, lucruri care vopsesc cu roșu obrajii conștiinței… Ei bine, toate aceste trăiri refulate ne afectează mai mult decât ne putem închipui, și trebuie să înțelegem și să acceptăm acest lucru. Cuvintele nespuse vor țâșni pe undeva, comportamental! Nu rămân nespuse practic niciodată, doar că atunci când ele nu-și găsesc întruparea în cuvinte, și-o vor găsi în alte forme, în general în emoții. Dacă însă ele continuă să fie sugrumate, atunci vor găsi forme din ce în ce mai „auzibile”, ajung chiar la somatizări, adică la dezvoltarea de simptom, fără cauzalitate fizică. (Gilbert, M.C. & Evans, K., 2004)

2.2. Confesiunea în fața psihologului

În orice formă de intervenție psihoterapeutică, indiferent de școală sau curentul b#%l!^+a?teoretic pe care se întemeiază, intervin o serie de elemente comune care asigura bunul mers sau eșecul acesteia. Principalele elemente sunt: relația stabilită între psihoterapeut și client, cadrul terapeutic și atmosfera de eveniment a ședințelor psihoterapeutice, dorința de schimbare a pacientului, asumarea de către pacient a responsabilității pentru propria existență, descărcarea emoțională (catharsisul), producerea insight-urilor.

Este important că relația psihoterapeut-client să se constituie ca o relație de sprijin din partea terapeutului către pacient. Din acest punct de vedere, relația terapeutică este o relație unidirecțională: singurul beneficiar direct este persoana aflată în dificultate, iar terapeutul se afla în situația de a oferi ajutor, fără a aștepta reciprocitate. Chiar dacă în multe cazuri o intervenție reușită îi oferă și psihoterapeutului o stare de bine și satisfacție, nu acesta este scopul principal al psihoterapiei, ci un efect colateral. Dacă nu, avem de-a face cu ceea ce numim „beneficiul secundar” al terapeutului, care are nevoie de pacient, de încrederea și apelul la ajutor al acestuia pentru a se simți util. De aceea sunt indispensabile analiza personală a psihoterapeutului și o activitate permanentă de supervizare care reduc riscul de a proiecta asupra pacientului (contratransfer) propriile conflicte nerezolvate.

Timpul consultației psihoterapeutice este un timp alocat în întregime și necondiționat clientului. Aceasta presupune din partea psihoterapeutului detașarea temporară față de preocupările personale, suspendarea propriilor interese și nevoi și concentrarea atentă asupra lumii și problematicii pacientului său. O astfel de focalizare asupra clientului b#%l!^+a?presupune antrenarea unor caracteristici și abilități ale terapeutului, precum capacitate empatică, deprinderi de ascultare activă, sensibilitate față de mesaje verbale și nonverbale, atenție concentrată, răbdare etc. Relația psihoterapeutică eficienta se stabilește că o relație încărcată de căldură sufletească, de simpatie, bazată pe încredere, pe sentimentul de securitate, pe convingerea clientului că este cu adevărat înțeles.

Descărcarea cathartică ia de cele mai multe ori forma plânsului, a suspinelor, a izbucnirilor de furie, de revoltă, a folosirii de gesturi sau cuvinte dure (bineînțeles, cu limitarea de rigoare, de a nu produce rău propriei persoane sau celor din jur). În foarte multe cazuri, educația primită încă de la vârste timpurii, cerințele sociale, dorința de a-i proteja sau teamă de a nu-i pierde pe cei apropiați, îi fac pe oameni să ascundă sau să nu-și permită să exprime o serie de resentimente ori de suferințe. Astfel, în loc să protesteze când li se face o nedreptate, aleg să tacă și să se consoleze cu ideea că „nu este frumos să te cerți”. În loc să jelească pierderea unei ființe dragi, aleg să se comporte „demn”, „să nu se dea în spectacol” b#%l!^+a?și să sufere în tăcere. În loc să ceară persoanelor din jur lucrurile pe care și le doresc și să se bucure atunci când le primesc, aleg să rămână frustrate, să se simtă neiubite și neglijate, pentru că au interiorizat norma conform căreia „ nu e bine să ceri și să-ți creezi obligații”.

Bineînțeles, în fiecare dintre aceste exemple este vorba despre alegeri neconștientizate în mod explicit, dar care se produc în viața curentă aproape în fiecare zi. Rezultatul este o acumulare de tensiuni intrapsihice care determină o stare de nemulțumire acută, o imagine de sine prăbușită și uneori izbucniri neașteptate și nejustificate de context. Sunt acuze ale multora dintre pacienți, iar descărcarea afectivă (catharsisul) este un pas esențial în evoluția oricărei psihoterapii. În atmosfera terapeutică securizantă, catharsisul înseamnă exprimarea liberă și deschisă a trăirilor afective, înlăturarea mecanismelor de apărare, acceptarea propriilor emoții și sentimente și a propriului eu.

Daca sub aspect teoretic, metodele de psihoterapie care fac parte din categorii diferite „invocă” în mod exclusiv aspectul dinamic, comportamental sau experiential, în mod practic diferentele dintre ele nu se manifesta cu aceeasi rigoare. Terenul comun al tuturor metodelor de psihoterapie este de fapt boala mintala sau fizica, tulburarea emotionala sau comportamentala, a caror abordare se realizeaza prin comunicare verbala sau non-verbala în contextul unei relatii terapeutice speciale între terapeut si pacientul care traieste experiente afective (catharsis, abreactie, etc), beneficiaza de reglari comportamentale (sfaturi, ghidari) si corectari cognitive (explicatie, clarificare etc) toate acestea cu referire concreta la b#%l!^+a?tulburarile, preocuparile sau problemele sale.

Mărturisirea unor experiențe semnificative a fost întotdeauna considerată benefică din punct de vedere psihologic. În unele religii, confesiunea reprezintă o practică ce-l ajută pe individ să se elibereze. Biserica ortodoxă, ca și cea catolică, au propovduit ideea că mărturisirea păcatelor aduce izbăvirea. Cât privește psihoterapia, încă înainte de sfârșitul veacului trecut, Freud a arătat că gândurile refulate produc nevroze ori psihoze. Potrivit întemeietorului psihanalizei, modalitatea optimă de vindecarea a multor maladii mentale constă tocmai în conștientizarea unor gânduri îndelung expulzate din conștiință. Cura psihanalitică constituie un set de tehnici prin care psihoterapeutul determină pacientul să renunțe la refulare. Freud are marele merit de a fi semnalat faptul că inhibarea gândurilor și a comportamentelor necesită investiții de energie din partea individului. El nu s-a ocupat însă de mecanismele fiziologice adiacente.

În ultimii ani, mulți cercetători și-au îndreptat atenția către relația dintre b#%l!^+a?nondezvăluire și stress. Ei au ajuns la concluzia că efectele refuzului de a se confesa altora în legătură cu un eveniment apar nu numai în plan psihologic, dar și în planul sănătății fizice a individului. Non-confesiunea presupune o inhibare voluntară. Într-un studiu fundamental, LeDoux, J. (1996), a oferit un solid suport empiric ideii că inhibarea comportamentală este direct proporțională cu un parametru fiziologic important, conductibilitatea electrică a pielii. Când individul își înfrânează un anumit comportament sau își reprimă un anumit gând în viața de zi cu zi, activitatea electrodermală crește.

Dacă este adevărat că inhibarea pe termen scurt a comportamentului determină creșterea conductiblității pielii, atunci inhibarea activă a comportamentului pe o perioadă mai îndelungată ar putea determina apariția bolilor legate de stress. Unele cercetări au indicat faptul că subiecții caracterizați ca represivi sau inhibitori sunt mai predispuși să se înbolnăvească de cancer, au o tensiune arterială mai mare și contractează, în general, mai multe boli. S-a arătat, de exemplu, că femeile care trăiesc mai mult după diagnosticul de cancer la sân sunt cele care-și manifestă deschis depresia. Nedezvăluirea gândurilor și sentimentelor de-a lungul unei perioade îndelungate corelează cu boala și mortalitatea ridicată.

James Pennebaker și colaboratorii săi au costruit în deceniul al 9-lea o teorie generală a inhibării comportamentelor și a proceselor maladive psihosomatice (Pennebaker, 1999). Potrivit acestei teorii, inhibarea sau restrîngerea voluntară a comportamentelor, b#%l!^+a?gîndurilor sau sentimentelor presupune o activitate fiziologică intensă. „Inhibarea activă, scrie autorul american, trebuie văzută ca unul din stresorii ce afectează mintea și corpul. Cu cât individul depune mai multe eforturi pentru a se inhiba, cu atât stressul este mai mare” (Pennebaker, 1999). Inhibarea pe termen scurt este asociată cu auto-control accentuat, iar inhibarea pe termen lung produce boli și stress. Dacă refuzul de a discuta evenimentele traumatizante sau stressante este nociv din punct de vedere fiziologic, dezvăluirea acestora este benefică. A vorbi sau a scrie despre dificultățile majore din viață reduce riscul înbolnăvirilor.

Dacă este adevărat că exprimarea deschisă a discomfortului psihic ne sporește șansele de adaptare, este la fel de adevărat că această auto-dezvăluire poate să ne izoleze. Cercetările de psihologie socială din domeniul depresiei au arătat că indivizii care-și mărtuisesc necazurile sunt mai respinși decît cei ce mărturisesc în fața celorlați că se descurcă foarte bine în viață. Avem tendința de a răspunde negativ în interacțiunile cu cei afectați de b#%l!^+a?depresie. Stilul de confesiune al individului influențează decisiv contactele lui sociale. Această concluzie se confirmă și dacă luăm în seamă o distincție importantă din psihologia contemporană: aceea dintre indivizii cu afecte pozitive și indivizii cu afecte negative. Cei ce raportează experiențe implicând mai degrabă afecte pozitive se descriu ca fiind entuziaști și încrezători. Ceilalți se caracterizează pe ei înșiși ca fiind nervoși, vinovați, temători. Indivizii cu afecte pozitive au contacte sociale prelungi și frecvente. Pe de altă parte, subiecții înclinați să raporteze în mod preponderent afecte negative au tendința de a percepe interacțiunile lor ca implicând un grad înalt de confesare.

Ventilația și catarsis-ul sunt fenomene psihice înrudite, care apar în cadrul psihoterapiei individuale și de grup. Ventilația consta în exprimarea deschisă a unor gânduri intime, în timp ce catarsis-ul are în vedere evocarea unor sentimente și afecte care pot fi atașate gândurilor ventilate. Ventilația este întotdeauna stimulată în cadrul psihoterapiei întrucât permite: (Niculescu, Scarlat, 1991)

– ameliorarea anxietății și a sentimentelor de culpabilitate;

– furnizarea membrilor grupului a unor date asupra stării pacientului;

– stimularea asociațiilor la ceilalți membri ai grupului, întrucât exprimarea emoției unuia stimulează conștientizarea unei stări emoționale secundare la alt pacient al grupului prin așa-numitul fenomen de „contagiune emoțională”. b#%l!^+a?

Ventilația și catarsis-ul se afla într-o anumită corelație care depinde de orientarea teoretică, stilul de conducere și compoziția grupului. Acești factori și în special compoziția grupului determina în mod practic stimularea ventilației sau a catarsis-ului. Astfel, dacă într-un grup cu un slab control al impulsurilor și un tonus emoțional ridicat catarsis-ul nu va fi stimulat, într-un grup obsesiv-compulsiv, care este mai cenzurat emoțional, catarsis-ul va fi facilitat și încurajat. Totodată, în funcție de stilul de conducere, manifestările emoționale puternice pot fi încurajate sau în mod activ suprimate, flexibilitatea liderului și anumiți parametri ai grupului favorizând o atitudine sau alta.

Abreacția, fenomen înrudit cu catarsis-ul, consta în retrăirea evenimentelor trecute și a emoțiilor asociate lor. Întrucât pacientul este capabil să recunoască relația dintre atitudinile iraționale actuale și stările emoționale trecute, abreacția presupune un anumit grad de înțelegere și conștientizare a tulburărilor emoționale. Cu toate că provoacă aceasta tulburare, abreacția reprezintă o experiență terapeutică majoră. Tocmai de aceea, prin anumite b#%l!^+a?procedee, terapeutul trebuie să încurajeze acest proces în mod oportun, și anume: (Cameron, C., 2005)

– numai atunci când pacientul este bine integrat în grup;

– când grupul este capabil de a oferi pacientului suportul necesar pentru abreacție.

Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite și mai ales dacă abreacția nu este bine plasată în timp, provocarea ei poate determina o decompensare psihică. Din perspectiva psihanalitică este descrisă așa-numita „abreacție motorie”, care constă în trăirea unei pulsiuni inconștiente pentru manifestare fizică. Astfel, anumite stări emoționale sunt ilustrate clinic prin fenomene fizice particulare cum sunt posturile, manierismele, paraliziile isterice sau anumite tulburări psihosomatice.

Spre deosebire de psihoterapia individuală (bazată în special pe relatările pacientului asupra experienței sale), psihoterapia de grup permite observarea comportamentului inter-personal direct în situația de grup, unde realitatea socială a pacientului poate fi mai bine înțeleasă. Astfel, pentru mulți pacienți, grupul poate recrea o situație familială și poate produce re-trairea tensiunilor și conflictelor familiale anterioare. Această situație este posibilă întrucât, în grup, ceilalți membri pot funcționa ca substituți ai tatălui, mamei sau ai fraților pacientului. În relațiile cu aceștia, în cadrul grupului pacientul este ajutat să realizeze o disjuncție între reacțiile adecvate la stimulii actuali și reacțiile b#%l!^+a?determinate de conflictele trecute.

Principalele modalități de acțiune ale psihoterapiei de grup sunt:

– catharsis, vindecare prin expresie (activități de grup);

– participare și acceptare, având ca urmare o restabilire a echilibrului persoanelor în cauză;

– evidențierea conflictelor generatoare de tulburări, rezolvarea acestor conflicte.

Capitolul 3. Purificarea spirituală prin comunicare

b#%l!^+a?

,,Înzestrat de Dumnezeu cu aspirația spre comuniune, omul își dorește să comunice și altuia viața sa interioară. A dialoga cu altul despre lucruri exterioare, nu-l mulțumește, ci simte dorința de a-și comunica gândurile, sentimentele, înclinațiile sau neputințele sale interioare. Acest fapt implică și un efort deosebit, atunci când prin Spovedanie se înțelege nu destăinuirea a ceea ce este bun în ființa sa, ci dimpotrivă, descoperirea a ceea ce este negativ, a ceea ce constituie piedică, deficiență, neputință sau izvor al unor fapte și gânduri rele” (Pr. prof. dr. Stăniloae, Dumitru, 1972).

Atât din punct de vedere psihologic, cât și duhovnicesc, purificarea spirituală nu se poate realiza prin tăinuire, ci tocmai în destăinuirea psihoterapeutică/sacramentală a problemelor ce provoacă acel disconfort sufletesc. Pentru a se ajunge la rezultatul scontat, psihologul trebuie să țină cont de cele patru tipuri de temperamente umane:

• sanguin (vioi, activ, reacționează rapid, intuitiv, exagerat, mare capacitate de lucru, rezistent la condiții dificile, exprimare verbală bogată, sociabil, afectuos, vesel, optimist, bun organizator);

• coleric (impulsiv, agresiv, zgomotos, susceptibil, irascibil, comunicativ, vorbire precipitată, afectivitate explozivă, nestăpânire de sine, gesticulație excesivă, nerezistent la stări de așteptare, discontinuitate în actele de atenție, memorie, gândire);

• flegmatic (calm, încetineală în reacții, meditativ, îngrijorat, pașnic, stăpânire de sine, slabă exteriorizare afectivă, calculat în gesturi);

• melancolic (rezervat, sobru, trist, pesimist, introvertit).

Temperamentul unei persoane este un ,,dat” încă de la naștere, care însă este influențat mult de condițiile de viață oferite de mediu, dar și de educație. (Niculescu, Scarlat, 1991) În personalitatea unui om se întâlnesc mai mult sau mai puțin trăsături din toate cele patru tipuri de temperamente. Când anumite caracteristici sunt ,,nefirești” se impune un b#%l!^+a?ajutor. Când pacientul/penitentul vrea cu adevărat să fie ajutat are toate șansele să se ajute el însuși, printr-o atitudine de acceptare și de deschidere.

Mulți oameni afirmă: ,,nu sunt nebun”, ,,n-am nevoie de psiholog” sau ,,eu n-am păcate, nu mă duc la preot că și el e păcătos” (nu fac decât să se autoamăgească, refuzându-și tratamentul și vindecarea). Aceștia trebuie să conștientizeze că preotul și psihologul nu sunt răufăcători, ci binefăcători, iar când omul are nevoie de ajutor nu trebuie să ezite să-l caute și să-l găsească. Atunci când omul vrea un ajutor, cu deplină convingere și cu credință, atunci b#%l!^+a?reușește, căci ,,toate sunt cu putință celui ce crede” (Mc. 9, 23).

Ce înseamnă, de fapt, puritate și impuritate? Ce este „curat” și ce este „murdar”? Putem înțelege profund aceste lucruri din perspectiva legii rezonantei. Tot ceea ce generează rezonante negative reprezintă impurități care pot apărea la nivel fizic, bioenergetic, psihic sau mental. Aceste rezonante generează stările proaste, obișnuințele negative, suferințele, boala. Pesimismul, de exemplu, se datorează rezonantei cu energii joase și categoric poate fi eliminat prin purificare la nivel mental.

Datorită strânsei legături care există între toate învelișurile ființei noastre: fizic, eteric (bioenergetic), emoțional, mental, spiritual etc., acțiunile de purificare realizate la orice nivel se reflecta mai devreme sau mai târziu la toate celelalte niveluri subtile. Purificarea, chiar și fizică, se traduce printr-o decantare, limpezire reflexă în plan emoțional și mental.

3.1. Purificarea spirituală

În prezent, într-o societate debusolată și dezorientată, înțelegerea sensului vieții este o problemă din ce în ce mai grea. Valorile sunt neglijate și de aceea mulți nu reușesc să dobândească puterea de a discerne între ceea ce este util și ceea ce este nefolositor, între trecător și veșnic. Deși fiecare dintre noi își caută liniștea sufletească, împlinirea și desăvârșirea, totuși foarte puțini oameni trăiesc cu pacea în suflet, în tăcerea rugăciunii, comunicării și comuniunii cu Dumnezeu și cu semenii.

Într-o lume agitată, unde stresul afectează tot mai multe persoane, este nevoie de liniște, de regăsire, de afirmarea adevăratului eu, cel după chipul lui Dumnezeu. Pentru a ajunge unde ne este ,,locul”, avem nevoie de îndrumare, consiliere, povățuire, din partea unor persoane competente și responsabile, într-un mediu adecvat. În Biserică, într-o atmosferă plină de încărcătură duhovnicească sau într-un cabinet psihologic (unde există adesea cel b#%l!^+a?puțin o icoană), omul modern se poate liniști.

Spovedania este Taina împăcării cu Dumnezeu, cu semenii și cu eul personal, de aceea mai este numită și Taina păcii. Pocăința, pentru o viață lipsită de adevăratul sens, duce la nemulțumire personală, în sensul de părere de rău pentru timpul pierdut cu lucruri neziditoare de suflet, iar această nemulțumire trebuie să ducă la o mărturisire adevărată, ale cărei roade sunt regăsirea personală, împlinirea sufletească, bucuria iertării, mulțumirea și recunoștința față de Dumnezeu. ,,O spovedanie adevărată, autentică, presupune părăsirea b#%l!^+a?faptelor rele și întoarcerea la Dumnezeu; zdrobirea inimii, o durere a inimii pentru păcatele săvârșite, durere ce nu stă numai în suspinuri și lacrimi, ci mai ales în voința omului de a urî păcatul și în hotărârea de a nu-l mai săvârși, chiar de-ar fi să moară”. (Jurca, Eugen, 2008)

În zilele noastre, sunt unii creștini care nu apelează la Taina Spovedaniei, ci la consilierea psihologică. Din punct de vedere etimologic, termenul de ,,consiliere” înseamnă sfătuire, îndrumare, povățuire (engl. counsel = sfat; counselor = sfetnic, sfătuitor). Dar consilierea psihologică nu presupune sfătuirea, ci conștientizarea problemei personale, pentru aflarea soluțiilor personale, fără a fi vorba de sugestionare și sfătuire din partea psihologului. Mai potrivit pentru adevăratul sens al noțiunii de ,,consiliere” este cuvântul latin consilium, care înseamnă consfătuire, deliberare, consultare. (Ibidem)

În cadrul consilierii psihologice se pune accent pe problemele personale și existențiale ale omului: crize existențiale, dileme, indecizii, autocunoașterea și dezvoltarea personală, socială și chiar vocațională). Problemele mai grave: manifestările și comportamentele de natură psihotică, delirul, halucinațiile sunt deosebit de complexe și delicate. Preotul duhovnic trebuie să fie capabil a discerne între adevăratele experiențe religioase și tulburările de personalitate sau chiar problemele mintale și nu trebuie să ezite să colaboreze cu medicii psihologi și psihiatri pentru a-i ajuta pe cei care au nevoie de ajutor.

Diferența dintre consilierea psihologică și psihoterapie constă în faptul că, în cadrul consilierii psihologice se adoptă un model educativ al dezvoltării ființei umane, centrat pe prezent (aici și acum), consilierul, asistând clientul în găsirea soluțiilor; în timp ce, în cadrul psihoterapiei se adoptă un model medical al dezvoltării ființei umane, se privește prezentul ca expresie a unei istorii de viață, se pune accent pe intervenție, tratament, reconstrucție; psihoterapeutul, propunându- și modificări profunde, la nivel structural (restructurare de personalitate). (Ibidem)

În acest context, o disciplină necesară și actuală este psihologia pastorală, care b#%l!^+a?presupune un dialog onest, interdisciplinar între teologia pastorală și psihologie, abordând subiecte din sfera problematicului de natură psihologică (imaturitate psihologică, culpabilitate, scrupulozitate, obsesivitatea, anxietatea, nevroticism), întâlnite în manifestări aparent religioase. În acest context, este impetuos necesară discernerea între sentimentul de păcat și culpabilitatea nevrotică/psihotică, între boala psihică și demonizare. (Ibidem)

Teologia și psihologia sunt așadar, două domenii complementare și compatibile, urmăresc susținerea și povățuirea oamenilor, într-o relație personală, ce-i vizează pe de-o b#%l!^+a?parte, pe duhovnic și pe psiholog, iar pe de altă parte, pe cei care apelează cu încredere, la ei. În Biserica Ortodoxă ,,se propovăduiește învățătura că sănătatea psihică și mentală se află în echilibru cu sănătatea spirituală. Știința ortodoxă a spiritualității (prin pocăință, credinciosul devine făptură nouă, cu o nouă psihologie), știința fizică a medicinei și știința mentală a psihologiei nu sunt incompatibile, ci lucrează mână în mână”. (Hrisostom de Etna, 2003)

Omul modern are prea multe mijloace de comunicare, dar e prea puțin ,,cuminecat” (C. Noica), asistă la un ,,dialog al surzilor, în care toată lumea vorbește și nimeni nu ascultă. La un moment dat omul nu se mai aude nici măcar pe sine însuși. Astăzi, mijloacele de comunicare în masă au eliminat liniștea și reflecția personală… Importanța ascultării în relația de ajutor este subliniată de toți psihologii. Terapia începe prin ascultare, pentru a auzi se cere mai întâi să știi să taci. Un bun terapeut trebuie să fie exersat în ascultarea de sine și în autocunoaștere, trebuie să învețe să facă liniște în,, interiorul său, pentru a putea asculta… Există o liniște care înseamnă că nu e nimic de zis și o alta care arată că totul rămâne de zis”. (Jurca, Eugen, 2008)

Mulți psihologi cred că sănătatea psihologică a omului constă în faptul de a nu avea conflicte psihologice interioare, ci de a dispune de un echilibru psihologic. ,,Psihologia contemporană consideră ca boală, conflictul interior sau chiar trăirile ascunse, experiențele traumatice, care se află în subconștient. Însă Sfinții Părinți învață că boala nu reprezintă doar trăirile ascunse, care creează conflictele interioare, ci deteriorarea puterilor sufletului, în principal moartea și întunericul minții. Mintea nu vede pe Dumnezeu, nu are comuniune cu Dumnezeu și îmbolnăvindu-se creează toate stările bolnăvicioase. Vindecarea sufletului presupune luminarea minții”. (Vlachos, Mitropolitul Hierotheos, 2001)

Diferența între psihoterapie și spovedanie constă în faptul că prima este tratament, a doua, Sacrament. Psihoterapia urmărește vindecarea psihologică; spovedania, pe cea b#%l!^+a?spirituală. Prima urmărește catharsisul (descătușarea, eliberarea, descărcarea tensiunii emoționale acumulate prin tăinuirea unor traume sau prin anumite blocaje psihologice), obținut prin conștientizarea și destăinuirea terapeutică. Prin Spovedanie se acordă iertarea divină prin dezlegarea sacramentală, prin ,,mâna” (binecuvântarea) preotului duhovnic, respectiv prin harul lui Dumnezeu. Dacă psihoterapia se referă la viața de aici și de acum, Spovedania transcende spațiul și timpul și-l pregătește pe credincios pentru veșnicie. (Jurca, Eugen, 2008) b#%l!^+a?

Nu se poate vorbi de substituirea uneia prin cealaltă sau despre anularea uneia de către cealaltă, ci despre o complementaritate excepțională: psihoterapia reface personalitatea, spovedania înnoiește mintea și viața. Scopul primeia este schimbarea unui anumit comportament sau restructurarea de personalitate, pe când cel al duhovniciei este însănătoșirea spirituală și deschiderea unei noi perspective de viață pe Calea Adevărului și a Vieții. Taina trece dincolo de o simplă descărcare emoțională. ,,Din păcate, noțiunea de iertare lipsește din limbajul psihologic, putând fi cel mult suplinită de noțiuni precum: acceptare de sine, împăcare între eul ideal și cel actual, reconciliere, acord cu sine și cu lumea”. (Ibidem) Toate aceste noțiuni nu reușesc să exprime iertarea primită în cadrul Sfintei Spovedanii, iertarea care înseamnă purificare spirituală, împăcare cu Dumnezeu și redobândirea statutului de fiu al lui Dumnezeu.

3.2. Comunicarea cu rol de purificare spirituală

Comunicarea om – Dumnezeu este una specială. Specială pentru că este personală. Dumnezeu a comunicat oamenilor legile sale prin Moise. Oamenii respectă sau nu aceste legi. Dar comunicarea personală cu Dumnezeu se face prin rugăciune. Nevoia de a comunica cu Dumnezeu este o nevoie organică, care transcende stadiul de animalitate al omului. În existența sa, omul, ca ființă biologică, are multe nevoi și trebuințe: de foame, de sete, de adăpost, de grijă față de progenituri, toate reprezentând pentru el griji și îngrijorări.Dar învățătura Noului Testament ne spune: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu, toate celelalte vi se vor da pe deasupra. Lăsați grijile și îngrijorările.” (Matei 6: 33)

Dumnezeu ne cunoaște nevoile și trebuințele, dar în același timp ne respectă libertatea. Cine se roagă nu mai este în criză. Cel care se roagă trece printr-un proces de asanare spirituală. Teologia recomandă celor care doresc să evite non-sensul în viață și să b#%l!^+a?găsească un sens existenței lor următoarele repere:

• Să încerce să iubească;

• Să ia omul în serios pentru ca să se afle pe calea lui Dumnezeu;

• Să se roage: „Roagă-te cum vrei tu, cum poți tu, dar roagă-te, căci aceasta este viața.” (Luca 21: 36)

Rugăciunea este activitatea omenească supremă. Când te rogi ești în relație supremă de comunicare. Rugăciunea ne prilejuiește reflecția și cugetarea. Rugăciunea este actul prin care ne oferim lui Dumnezeu cu gândurile, cu faptele și cu întreaga noastră ființă. Tocmai de aceea, cel care se roagă cu adevărat este preocupat să se elibereze de gândurile, cuvintele și faptele rele, tocmai pentru ca să nu îi fi e refuzat darul rugăciunii (Matei 5: 23-24). În relația cu Dumnezeu nu este implicată exclusiv ființa în cauză, ci și relațiile sale cu semenii și gândurile sale bune despre ei.

Așadar, rugăciunea construiește punți nevăzute, dar foarte consistente, între noi și semenii noștri, mult mai consistente decât cele pe care le poate clădi o societate secularizată. Rugăciunea ne sensibilizează față de celălalt, ne descoperă ceea ce are divin și pozitiv în el, dându-ne astfel motive să îl prețuim. Prin rugăciune, dobândim putere de iubire care vine de dincolo de noi. Nu suntem noi sursa acestei iubiri, ci doar un „instrument” pus la dispoziție prin Dumnezeu pentru a revărsa iubirea între oameni. (Vlachos, Mitropolitul Hierotheos, 2001) Măreția rugăciunii constă în faptul că prin ea oamenii se poartă unii pe alții în comunicarea lor nu numai pe orizontală, ci și pe verticală.

Rugăciunea devine astfel prilejul întâlnirii reciproce a oamenilor în iubirea lor unul pentru celălalt. În toate perioadele istorice au existat și vor mai exista încă situații de criză (economică, financiară, bancară, culturală, educațională etc.). Criza ca fenomen creează situații și stări tensionate, dar comunicarea nu trebuie să lipsească. Comunicarea nu poate să dispară, nu poate să fi e anihilată, de vreme ce este o necesitate organică. Comunicarea cu sine și cu ceilalți reprezintă o modalitate de ieșire din situația dată. Faptul că mai mulți comunică și găsesc soluții face ca totul să fi e mai suportabil. De aceea, prin intermediul ei, se caută și se găsesc remedii. (Trecu, Vasile, 2000)

Resursele de remediere pot fi fi e de natură anatomică, fie de natură psihologică, fie le putem găsi în noi înșine. Dar cea mai eficace modalitate de salvare de orice tip de criză poate fi găsită în comunicarea cu ceilalți. Așadar, resursa de a depăși starea o reprezintă comunicarea. Considerând comunicarea ca o copie nemijlocită a voinței, ea devine cel mai b#%l!^+a?bun mijloc de apărare de situația produsă de o anume criză. Cuvintele trebuie găsite și folosite, din ce în ce mai mult, pentru a deveni expresia nemijlocită a salvării. Cuvintele potrivite eliberează și mântuiesc.

Dacă un individ comunică, obține informația dorită; extrapolând, același lucru se întâmplă cu o multitudine de indivizi, cu societatea întreagă. În sprijinul comunicării se pot invoca și alte mijloace de exprimare cum ar fi muzica, dar și celelalte arte. Ieșirea din starea de criză se poate realiza prin întoarcerea omului la starea lui firească. Iar starea firească a omului este aceea care îl definește ca om al iubirii, al comuniunii și al dialogului cu Dumnezeu, cu sine și cu semenii. Starea fireasca a omului constă în preocuparea pentru activitățile superioare, ori comunicarea și dialogul reprezintă așa ceva. (Lévinas, Emmanuel, 1999) În asumarea responsabilității față de el însuși și față de semeni, comunicarea are un rol deosebit de important.

Prin comunicarea cu Dumnezeu îți ușurezi din bagajele emoțiilor negative, din tolba cu surprize a karmei. Cunoașterea propriei greșeli și stabilirea vinovăției aduc în mod normal, în sufletul creștinului, dorința de a nu fi săvârșit acel neajuns, dorința de a se debarasa de acest neplăcut sentiment al culpabilității și – de aici – pocăință. Aceasta recunoaștere a stării de vinovăție este punctul de încercare al conștiinței creștine. În unele subiecte, nemulțumirea produsă de chipul neplăcut al păcătoșeniei conduce la o întoarcere inversă, greșită, care a dus în spiritul orgolios la căderea luciferică. în altele, clipa uluitoare în care insul se vede urât, a?josnic, murdărit – și încă de sine însuși – îi deschide posibilitatea de a se recunoaște neputincios, imperfect, slab și dependent de cineva mai tare ca el.

Învățătura sfinților noștri părinți constituie un îndreptar de viață pentru cei care înțeleg să-și cultive sufletul în sens creștin. Metoda „albirii” sufletului, care însemna în monahism luminarea conștiinței psihice printr-o conștiința morală încercată, s-a dovedit a fi o terapeutică de o maximă eficiență. Teologul ortodox Pavel Evdokimov, în paginile referitoare la această problemă, considera că astăzi, psihiatrii moderni găsesc un conținut științific de o surprinzătoare bogăție în operele lui Origen, Evagrie, Macarie, Ioan Scărarul etc. ”Aceștia cunosc bine existența unui subconștient și întreaga primejdie a refulării. Multe patimi sunt ascunse în sufletul nostru, dar scapă atenției noastre. Ispita le descoperă (Evagrie, Sută VI, 52). Ei știu să distingă net între cauzele fizice, psihice, morale sau demoniace. Psihogeneza lor este remarcabilă; trecând printr-o întreagă gamă de „sugestii”, „răul ajunge la primejdioasa philautia, iubirea de sine”.

În iubirea de sine găsesc gânditorii creștini izvorul tuturor celorlalte păcate, care – „în ordinea naturală a lucrurilor” – generează maladii psihice și fizice. O anume tensiune interioară datorată presiunii ce exercita nemulțumirea de sine, poate chiar imaginea neplăcută în care ne apărem nouă înșine când am greșit – creează neliniște, nervozitate, impulsivitate, violență. Și acestea rămân totuși în faza „normală”, obișnuită a manifestărilor noastre. Dar adeseori, ceea ce declanșează o supraîncărcare sufletească este de ordinul anomaliilor, a alienării omului care nu mai are capacitatea unui control asupra sa și deci nici nu mai poate figura într-un context social.

„La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era dintr-un început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. El era viață și viața era lumina oamenilor…” (Ioan 1: 1-18). Acest pasaj biblic care se citește în fiecare an la slujba Învierii constituie nu numai temelia credinței creștine, dar și baza înțelegerii originii și sensul comunicării interumane. În acest sen Iisus Hristos este prototipul comunicării reale, fiind Cuvântul Veșnic, care comunică cu oamenii și se comunică oamenilor în Sfântul Duh prin Sfânta Euharistie.

Esența comunicării autentice constă nu numai în informare în vederea obținerii unor anumite obiective ci și în formarea receptorului prin dăruirea subiectului care se comunică în perspectiva realizării unei comuniuni. Nu putem vorbi de comunicare fără comuniune și de comuniune fără comunicare. A comunica, înseamnă în primul rând pentru ființa umană a vorbi, cuvântul rostit stă la temelia comunicării umane. „ Sfinții Părinți ai Bisericii ecumenice au socotit că omul este făcut – de Ziditorul – capabil de viața veșnică prin faptul că este creat b#%l!^+a?ca o ființă cuvântătoare. Acesta pentru că cel ce raționalizează și vorbește sau gândește și comunică ceva nu se satură niciodată de a cugeta și a comunica prin cuvânt căci este pus în legătură cu infinitatea lui Dumnezeu” . (Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, 1972)

Cuvântul uman este icoana Cuvântului întrupat, Care este hrana spirituală dătătoare de viață și comuniune. „În limba noastră noțiunea cuvânt, nota Eminescu în caietele sale, „vine de la conventus care înseamnă adunare de oameni” (Manuscrisul 2275B, f. 93). Cuvântul este, deci, rodul întâlnirii, al întâmpinării și cel care produce, determină și întreține adunarea sau comuniunea umană” .

Părintele Dumitru Stăniloae, teologul comuniunii, precizează că:

„adevărata comuniune și împreună-lucrare nu este aceea în care poporul devine o masă amorfă, cum s-a întâmplat în comunism, unde nimic și nimeni nu are importanță, cu excepția celui care deține puterea. În comuniune, cealaltă persoană este pentru mine mult mai importantă decât eu însumi sunt, și, pe măsură ce uit mai mult din nevoile mele, în aceeași măsură primesc și devin mai fericit, în timp ce celălalt la rândul lui mă întărește pe mine prin practicarea deopotrivă a uitării de sine… dacă îmi dau mie însumi importanță deosebit de mare, rămân singur, pentru că celălalt îmi va răspunde la fel… și astfel noi devenim singuri, ne însingurăm… În singurătate noi suferim. Fericirea stă în comuniune, în a ști că nu ești singur, că îi pasă cuiva de tine și că cineva este interesat și implicat în viața ta”.

Revenind asupra limbajului și folosirii cuvântului în mass-media, constatăm cu îngrijorare că „la criza de dimensiune spirituală sau morală tocmai prezentă astăzi, a contribuit și contribuie imens și cuvântul negativ. S-a ajuns la o „dezvoltare a cuvântului”, la o inflație verbală, la o oboseală de și pentru cuvinte. Cuvântul uman a fost intelectualizat, s-a pierdut relația strânsă între cuvânt și lucrare. O astfel de situație a fost generată de ruptura ce s-a produs și se perpetuează între creație și Dumnezeu, s-a ajuns la un anti-limbaj. Mutația aceasta s-a produs prin înșelăciunea diavolului care a folosit, cel dintâi, în mod negativ cuvântul – minciună, către protopărinții noștri, Adam și Eva. (Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, 1972) De la căderea cuvântului, de la pervertirea lui a început căderea lumii. Datorită păcatului, ce a apărut ca un incident în creație, s-a alterat funcția cuvântului, și astfel comunicarea, mânuirea cuvintelor nu a mai folosit comuniunii.

Cuvintele, din punți de legătură și împlinitoare ale comuniunii, s-au transformat în arme de luptă, mijloacele de manifestare a orgoliului, urii, mijloace de despărțire. În acest sens, atenționează Sfântul Apostol Iacov: „Limba mic mădular este, dar cu mari lucruri se b#%l!^+a?fălește! Iată puțin foc și cât codru aprinde! Foc este și limba, lume a fărădelegii!” (Iacov 3: 5). De aceea Sfinții Apostoli insistau mult asupra atenției în folosirea cuvintelor „pentru care fiecare om va da socoteală în ziua judecății” (Matei 13: 36). Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe credincioșii din Efes: „Nici un cuvânt rău să nu iasă din gura voastră, ci numai cel care este bun spre zidirea cea de trebuință pentru ca el să dea har” (Efeseni 4: 29). Cuvântul, prin ființa și importanța sa, este și rămâne cel mai puternic mijloc de transformare sau influențare al sufletului uman în special și al societății întregi în general.

De aceea, cuvântul trebuie să devină o responsabilitate deosebită pentru fiecare om în general și lucrătorii în domeniul mass-media în special. Rostul originar al cuvântului este de a zidi comunitatea umană într-o dreptate și iubire și suntem ferm convinși că acest rost și scop este datoare mass-media să promoveze în orice societate. În privința remedierii limbajului modern, desacralizat, poziția Bisericii Ortodoxe, este în conformitate cu Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție – „Cuvântul degenerat nu are nevoie de definire, ci de mântuire, ca de altfel întreaga creație.” (Stăniloae, Pr. Prof. dr. Dumitru, 2010)

Restaurarea cuvintelor nu se poate face prin ele însele, prin alte cuvinte, ci mântuirea lor se așteaptă și se poate împlini prin harul lui Dumnezeu, care purifică și renaște. Credința este trăirea întâlnirii cu darul lui Dumnezeu și cuvintele trebuie să fie legate de această trăire: din această trăire își primesc ele sensul și puterea lor. Cuvintele care nu se referă la această trăire, ori care s-au rupt de ea, devin inevitabil cuvinte cu sens dublu, confuze, pervertite, viclene. Mântuirea s-au renașterea cuvântului este transformarea s-au revenirea lui la sensul inițial inspirat de Dumnezeu” . (Larchet, Jean Claude, 2001)

b#%l!^+a?

Concluzii

Cu peste 2 000 de ani în urmă, filozoful grec Aristotel a folosit termenul „catharsis“ pentru a defini „descărcarea“, sau eliberarea, de o tensiune emoțională în urma vizionării unei tragedii. Potrivit teoriei cathartice, o astfel de purificare emoțională are drept rezultat un sentiment de înviorare în plan psihologic. La începutul secolului trecut, neuropsihiatrul austriac Sigmund Freud promova o concepție asemănătoare. În opinia lui, dacă o persoană își reprimă emoțiile negative, acestea ies la suprafață mai târziu sub forma unei tulburări psihologice precum isteria. Prin urmare, Freud susținea că trebuie să ne exprimăm furia în loc să o reprimăm.

În anii ce au urmat, mai exact în anii ’70 și ’80, cercetătorii care au testat teoria cathartică au găsit foarte puține dovezi ale eficienței ei. Aceste rezultate au determinat-o pe Carol Tavris, specialistă în psihologie, să scrie: „Este timpul ca teoria cathartică să primească lovitura de grație. Concepția potrivit căreia observarea violenței (sau «exteriorizarea ei») ajută la eliberarea tensiunilor negative nu a fost practic niciodată susținută de cercetări“. Psihologul Gary Hankins a afirmat: „Cercetările demonstrează că cel care «dă frâu liber» furiei într-o manieră cathartică nu se simte nicidecum eliberat, ci, dimpotrivă, și mai tensionat“. Specialiștii în sănătate mintală s-ar putea să nu ajungă niciodată la un consens în ceea ce privește teoria cathartică. Mulți oameni însă au tras mari foloase dintr-o altă sursă de înțelepciune, și anume Biblia.

Comunicarea este o activitate umană fundamentală. Pe de altă parte, sensul, valoarea aprecierea și evaluarea unei comunicări depind în mod esențial de subiectivitatea persoanelor care recurg la ea. Știm foarte bine că o comunicare transmite sensuri diferite în funcție de subiecții care „au de-a face” cu ea, precum și în funcție de contextul în care se înscriu comunicarea și protagoniștii ei. De aceea, studiul comunicării s-a intersectat adesea cu teoriile subiectivității umane și deci cu studiile de psihologie. Cunoștințele acumulate de psihologie în b#%l!^+a?domeniul comunicării se referă în esență la tot ceea ce se petrece în multiplele forme ale relației de confruntare directă și este clar că toate disciplinele au nevoie să se sprijine pe acest ansamblu de cunoștințe de bază pentru a putea să avanseze în propriile cercetări. Într-adevăr, se constată că situația de comunicare interpersonală este aproape întotdeauna, într-un fel sau altul, situația de referință pentru marea majoritate a studiilor ce vizează comunicările.

Psihologia, disciplină centrată în esență pe individ, pe măsură ce și-a adâncit domeniul ei de cercetare, a ajuns la concluzia că persoana izolată este o abstracțiune, cadrul ei firesc de viață și de activitate fiind ambianța socială. S-a stabilit că toate fenomenele psihice, de la cele elementare, în speță preverbale – (senzații, percepții, emoții) – și până la cele superioare (gândire, sentimente etc.) sunt influențate, modelate de societate. În domeniul senzorial, de pildă, multitudinea de profesii pe care le cercetează diviziunea muncii, progresul tehnic, apoi evoluția artelor, impun în prim plan cerințe diferite și mereu noi în ceea ce privește specializarea și diferențierea funcției analizatorilor. În același timp, orice fenomen psihic, oricât de elementar sau de sublimat ar părea, nu poate să existe și să se desfășoare fără un substrat neurofiziologic, fără sistemul nervos central (în primul rând creierul).

Nu este vorba însă de un dualism biologic-social, întrucât planurile de condiționare sunt diferite. În timp ce mecanismele neurofiziologice țin de condițiile interne, determinarea socială ține de condițiile sau influențele externe. Or, cauzele externe acționează, se răsfrâng prin intermediul condițiilor interne. Viața psihică se desfășoară și se dezvoltă după legități proprii. Creierul nu poate genera și produce fenomenul psihic din interior, în virtutea doar a structurilor sale celulare și a activismului său bioelectric și biochimic. Creierul realizează de fapt psihicul grație schimburilor sale cu mediul. Sursa activității psihice o constituie deci, universul natural și îndeosebi cel social.

După cum susține psihologia modernă, intrând în contact de comunicare, individul, în mod conștient sau inconștient, aspiră, întâi și întâi, la satisfacerea propriilor necesități social-psihologice. Este de la sine înțeles că una dintre trăsăturile de bază ale naturii umane este comunicarea. În viața de toate zilele cuvântul comunicare nu ridică probleme speciale. Definită în modul cel mai simplu, comunicarea constă dintr-un proces de transmitere a informațiilor, ideilor, opiniilor de la un individ la altul. Existența umană, funcționarea societății este de neconceput în lipsa procesului de comunicare, pentru că relațiile umane în sine pot fi definite ca fiind simbolice, deci comunicaționale. b#%l!^+a?

Atunci când vom învăța să ieșim din zona nevoilor noastre ego-centrice, a nemulțumirilor și a supărărilor pe care le avem (cauzate de ego-ul nostru, de convingerile și credințele pe care le avem ca efect al programelor noastre mentale subconștiente), pentru a ne dărui prin tot ceea ce suntem, facem și avem mai frumos și bun în noi, și a ne pune în slujba celorlați, când vom ști și vom înțelege să trăim și muncim prin, vocația, iubirea, pasiunea și entuziasmul bucuriei de a dăruii prin tot ceea ce facem (fără însă a avea așteptări, interese sau dorința de a fi răsplătiți în vreun fel…), atunci comunicăm cu Dumnezeu.

Atunci când această comunicare devine eficientă, ea este oglindită prin ceea ce avem și știm să prețuim, oferind părți ale energiei sale, arătându-ne recunoștința pentru Divinul din noi, prin ceea ce dăruim și însămânțăm în mod benefic, în sufletele oamenilor, pentru a-i îmbogăți și a împlini viețile celor rătăciți și îndepărtați prin temeri, și îndoieli, de credință și iubirea Sa.

Prin dăruirea energiei noastre vitale, celor ce o știu prețuii, vom contribui nu doar la răspândire binelui prin binele lor, ci și la purificarea inimii, sufletului și Spiritului nostru. Astfel, prin canale energetice subtile (deblocate de temeri, insuficiențe, îndoieli și nevoi), ne vom conectata în mod miraculos, la Sursa de energie vitală a Universului și a lui Dumnezeu, prin care El ne hrănește, ne comunică, și ne inspiră, compensând în mod continuu, tot ceea ce dăruim în mod benefic și conștient celorlați,susținând ca efect, materializarea în planul fizic al vieții noastre, a tot ceea ce îndrăznim să visăm, să ne imaginăm și să credem că merităm și ni se cuvine.

În comunicarea cathartică putem identifica mai multe tipuri de comportamente ale comunicatorilor care pot ușura/îngreuna comunicarea și obținerea rezultatelor:

Tipul agresor. Aceștia sunt oameni vulgari, care consideră că totul în jur trebuie să îi cedeze în cale. Ei se comportă astfel, deoarece sunt convinși în dreptatea lor și doresc ca despre ei să știe toți în jur. În același timp, acești oameni se pot teme de descoperirea nedreptății lor. În comunicare cu ei este bine să vă retrageți, dacă obiectul comunicării nu este important pentru dvs., sau să vă acomodați. Cedați puțin pentru al liniști, apoi foarte calm și liniștit expuneți-vă punctul dvs. de vedere. Puteți distruge mânia acestui om prin liniștea și calmul dumneavoastră.

Tipul agresorului ascuns. Acest tip se străduie în comunicare să pricinuiască oamenilor neplăceri cu ajutorul acțiunilor de după culise. De obicei, el presupune că un astfel de comportament este pe deplin îndreptățit, el își îndeplinește rolul răzbunătorului tainic, instaurând dreptatea. El se comportă astfel, deoarece nu dispune de o putere de a acționa deschis. Este necesar să-i dați de înțeles că dominați, cunoașteți aceste agresii ascunse, păstrându-vă tonul calm, liniștit și pregătit de a argumenta oricând. Acest tip fiind demascat, posibil va înceta năvălirile.

Tipul omului explozibil. Omul de acest tip nu este rău de natura sa dar explodează ca un copil care are dispoziție rea. De obicei, omul care se comportă astfel este speriat sau neajutorat, iar explozia emoțiilor sale evidențiază dorința de a lua sub control situația. În aceste cazuri e necesar să-i permiteți să-i scoată din el toate emoțiile, să se elibereze de această stare, să-l faceți să se convingă că îl ascultați foarte atent. După ce se va liniști, comportați-vă de parcă nu sa-r fi întâmplat nimic.

Tipul plângăreț. De obicei acești oameni permanent învinuiesc pe cineva concret în toate greșelile lor. E necesar să începeți cu aceea că îi dați ascultare. Nu e important are el dreptate sau nu, el foarte mult dorește să fie ascultat. Aceasta este una din cauzele indispunerii lui, considerând că nimeni nu dorește să-l asculte, sau să ia în serios cuvintele lui. După ce el b#%l!^+a?își va sfârși toate plângerile e necesar să vă străduiți să finisați această temă de discuție și să treceți la alta. În caz că începe să se repete, întrerupeți-l stimabil și foarte calm, ajutându-l să-și vadă greșelile sale.

Tipul tăcut. Oamenii de acest tip sunt retrași, închiși în sine, tăcuți. Demonstrați aceste persoane că aveți o atitudine sinceră și binevoitoare față de el. Dacă începe să vorbească, nu-l grăbiți, lăsați-l să gândească, altfel se va închide din nou în sine.

Tipul neted la exterior. Acești oameni sunt plăcuți în toate situațiile de comunicare și nu creează greutăți deoarece ei permanent cedează pentru ca în așa mod să placă la toți. Dar creează probleme prin faptul că ușor și repede cad de acort cu oponentul. În asemenea cazuri e necesar să-i arătați că doriți un „joc” cinstit din partea lui. Puneți accentul pe faptul că nu vă va deranja dacă el nu va fi de acord cu dumneavoastră.

%l!^+a?

Bibliografie

b#%l!^+a?

1. Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, (1998), Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, București, Editura Univers Enciclopedic.

2. Anghelescu, M., Ionescu, C., Lăzărescu, Gh. (2007), Dicționar de termeni literari, București, Editura Garamond.

3. Aniței, M., (2010), Fundamentele psihologiei, București, Editura Universitară.

4. Aristotel (1998), Poetica, București, Editura IRI.

4. Bemak, F., & Young, M. E. (1998), Role of catharsis in group psychotherapy, International Journal of Action Methods, 50(4), pp. 166-184.

5. Berkowitz, L. (1989), Frustration-aggression hypothesis: examination and reformulation, în „Psychological Bulletin”, Vol. 106, No.1, pp. 59-73.

6. Blatner, A. (2000), Foundations of Psychodrama, NY: Springer Publishing Company.

7. Bougnoux, D., (2000), Introducere în știința comunicării, Iași, Ed. Polirom.

8. Cameron, C., (2005), Comunicarea prin gesturi și atitudini, Ed. Polirom, Iași.

9. Chelcea, S. (2001), Psihologie socială, Note de curs, București.

10. Dayton, Tian. (1994), The Drama Within, Health Communications Inc. pp. 17-19.

11. Etna, Hrisostom de, (2003), Elemente de Psihologie pastorală Ortodoxă, Traducerea de Daniela Constantin, Editura Bunavestire, Galați.

12. Gilbert, M.C. & Evans, K (2004), An Introduction To Integrative Psychotherapy, Ed. Palgrave Macmillan.

13. Ionescu, G., (1990), Psihoterapia, Ed. Științifică, București.

14. Jurca, Eugen, (2008), Spovedanie și psihoterapie – interferențe și diferențe, Editura Rotonda, Pitești.

15. Larchet, Jean Claude, (2001), Terapeutica bolilor spirituale, trad. Marinela Bojin, Ed. Sofia, București.

16. LeDoux, J. (1996), The Emotional Brain: The Mysterious Underpinnings of Emotional Life, New York: Touchstone.

17. Lévinas, Emmanuel, (1999), Totalitate și infinit, Eseu despre exterioritate, Ed. Polirom, Iași.

18. Moreno, J. L. (1946), Psychodrama: Vol 1. Beacon, NY: Beacon House. b#%l!^+a?

19. Moreno, J. L. (1940), Mental Catharsis and the Psychodrama in „Sociometry” Vol. 3, No. 3 (Jul., 1940), pp. 209-244, by American Sociological Association

20. Nichols, M. P. (1974), Outcome of brief cathartic psychotherapy, Journal of Consulting and Clinical Psychology, 42(3), pp. 403-410.

21. Nichols, M. P., & Efran, J. S. (1985), Catharsis in psychotherapy: A new perspective, Psychotherapy, 22, pp. 46-58.

22. Pennebaker, J. W., & King, L. A. (1999), Linguistic styles: Language use as an individual difference, Journal of Personality and Social Psychology, 77.

23. Platon (1998), Dialoguri, București, Editura IRI.

24. Reardon, Kathleen K., (1991), Persuasion in Practice, California, Sage Publications, Inc.

25. Schiller, (1981), Scrieri estetice, București, Editura Univers.

26. Schultz, D. P., Schultz, S. E. (2004), A history of modern psychology (8th ed.), Belmont, CA: Wadsworth/Thompson.

27. Sears, D. O., Peplau, L. A., Taylor, S. E. (1991), Social Psychology, Seventh Edition, Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall.

28. Scarlat Niculescu, (1991), Arta de a reuși în viață – Ghid practic de psihologie socială, București, Editura Omnia.

29. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru (1972), Taina Pocăinței ca fapt duhovnicesc, în „Ortodoxia”, nr. 1.

30. Stăniloae, Pr. Prof. dr. Dumitru, (2010), Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Ed. IBMBOR, București.

31. Stephan, C., Stephan, W. (1985), Two Social Psychology, Homewood, The Dorsey Press.

32. Trecu, Vasile, (2000), Comunicarea socială în situații critice, Ed. Academiei de Înalte Studii Militare, București.

33. Vlachos, Mitropolitul Hierotheos, (2001), Psihoterapia Ortodoxă – continuare și dezbateri, Traducerea Ion Diaconescu, Nicolae Ionescu, București, Editura Sofia.

34. Zillman, D. (1988), Cognition-excitation interdependencies in aggressive behavior, în „Aggressive Behavior”, Vol. 14, pp. 51-64.

35. *** BIBLIA, ediție diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul și Mitropolitul Clujului, vol. 1 și 2, Ed. Litera, București, 2011.

=== Ϲuрrins ===

Cuprinsb#%l!^+a?b#%l!^+a?

Argument – pg. 3

Noțiuni introductive – pg. 5

Capitolul 1. Teoria catharsisului – pg. 7

1.1. Scurt istoric al conceptului – pg. 7

1.2. Procese, premise, mecanisme – pg. 10

1.3. Căile de operare – pg. 14

Capitolul 2. Confesiunea în afara bisericii – pg. 20

2.1. Confesiunea față de un prieten – pg. 20

2.2. Confesiunea în fața psihologului – pg. 25

Capitolul 3. Purificarea spirituală prin comunicare – pg. 30

3.1. Purificarea spirituală – pg. 31

3.2. Comunicarea cu rol de purificare spirituală – pg. 34

Concluzii – pg. 40

Bibliografie – pg. 44

=== Вibliοgrɑfiе ===

Bibliografie

b#%l!^+a?

1. Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, (1998), Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, București, Editura Univers Enciclopedic.

2. Anghelescu, M., Ionescu, C., Lăzărescu, Gh. (2007), Dicționar de termeni literari, București, Editura Garamond.

3. Aniței, M., (2010), Fundamentele psihologiei, București, Editura Universitară.

4. Aristotel (1998), Poetica, București, Editura IRI.

4. Bemak, F., & Young, M. E. (1998), Role of catharsis in group psychotherapy, International Journal of Action Methods, 50(4), pp. 166-184.

5. Berkowitz, L. (1989), Frustration-aggression hypothesis: examination and reformulation, în „Psychological Bulletin”, Vol. 106, No.1, pp. 59-73.

6. Blatner, A. (2000), Foundations of Psychodrama, NY: Springer Publishing Company.

7. Bougnoux, D., (2000), Introducere în știința comunicării, Iași, Ed. Polirom.

8. Cameron, C., (2005), Comunicarea prin gesturi și atitudini, Ed. Polirom, Iași.

9. Chelcea, S. (2001), Psihologie socială, Note de curs, București.

10. Dayton, Tian. (1994), The Drama Within, Health Communications Inc. pp. 17-19.

11. Etna, Hrisostom de, (2003), Elemente de Psihologie pastorală Ortodoxă, Traducerea de Daniela Constantin, Editura Bunavestire, Galați.

12. Gilbert, M.C. & Evans, K (2004), An Introduction To Integrative Psychotherapy, Ed. Palgrave Macmillan.

13. Ionescu, G., (1990), Psihoterapia, Ed. Științifică, București.

14. Jurca, Eugen, (2008), Spovedanie și psihoterapie – interferențe și diferențe, Editura Rotonda, Pitești.

15. Larchet, Jean Claude, (2001), Terapeutica bolilor spirituale, trad. Marinela Bojin, Ed. Sofia, București.

16. LeDoux, J. (1996), The Emotional Brain: The Mysterious Underpinnings of Emotional Life, New York: Touchstone.

17. Lévinas, Emmanuel, (1999), Totalitate și infinit, Eseu despre exterioritate, Ed. Polirom, Iași.

18. Moreno, J. L. (1946), Psychodrama: Vol 1. Beacon, NY: Beacon House. b#%l!^+a?

19. Moreno, J. L. (1940), Mental Catharsis and the Psychodrama in „Sociometry” Vol. 3, No. 3 (Jul., 1940), pp. 209-244, by American Sociological Association

20. Nichols, M. P. (1974), Outcome of brief cathartic psychotherapy, Journal of Consulting and Clinical Psychology, 42(3), pp. 403-410.

21. Nichols, M. P., & Efran, J. S. (1985), Catharsis in psychotherapy: A new perspective, Psychotherapy, 22, pp. 46-58.

22. Pennebaker, J. W., & King, L. A. (1999), Linguistic styles: Language use as an individual difference, Journal of Personality and Social Psychology, 77.

23. Platon (1998), Dialoguri, București, Editura IRI.

24. Reardon, Kathleen K., (1991), Persuasion in Practice, California, Sage Publications, Inc.

25. Schiller, (1981), Scrieri estetice, București, Editura Univers.

26. Schultz, D. P., Schultz, S. E. (2004), A history of modern psychology (8th ed.), Belmont, CA: Wadsworth/Thompson.

27. Sears, D. O., Peplau, L. A., Taylor, S. E. (1991), Social Psychology, Seventh Edition, Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall.

28. Scarlat Niculescu, (1991), Arta de a reuși în viață – Ghid practic de psihologie socială, București, Editura Omnia.

29. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru (1972), Taina Pocăinței ca fapt duhovnicesc, în „Ortodoxia”, nr. 1.

30. Stăniloae, Pr. Prof. dr. Dumitru, (2010), Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Ed. IBMBOR, București.

31. Stephan, C., Stephan, W. (1985), Two Social Psychology, Homewood, The Dorsey Press.

32. Trecu, Vasile, (2000), Comunicarea socială în situații critice, Ed. Academiei de Înalte Studii Militare, București.

33. Vlachos, Mitropolitul Hierotheos, (2001), Psihoterapia Ortodoxă – continuare și dezbateri, Traducerea Ion Diaconescu, Nicolae Ionescu, București, Editura Sofia.

34. Zillman, D. (1988), Cognition-excitation interdependencies in aggressive behavior, în „Aggressive Behavior”, Vol. 14, pp. 51-64.

35. *** BIBLIA, ediție diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul și Mitropolitul Clujului, vol. 1 și 2, Ed. Litera, București, 2011.