Filosofie Si Teologie In Opera Sfantului Grigоriе de Nyssa

Filosofie si teologie în opera Sfântului Grigorie de Nyssa

INTRODUCERE

Trăind într-o perioadă în care omul „modern” înclină din ce în ce mai mult spre cele lumești, neexistând aproape nici o cale de a ajunge la o comunicare cu Dumnezeu prin intermediul Bisericii, și având tot ceea ce este mai scump pe lume este reprezentat de lucrul material, pentru că lumea pune baza pe ceea ce este la vedere, pe ceea ce se simte și nimic din ceea ce este spiritual este luat în derâdera ca fiind ,,demodat’’.

În acest context care nu este favorabil, noi avem datoria de a fi cât mai fermi și mai tranșanți asupra tuturor problemelor care se vor ivi, de a apăra dreapta credință ortodoxă și de a pune adevărul revelat într-o lumină autentică, răspunzând prompt la problemele sociale și culturale ale vremurilor noastre.

Lucrarea aceasta având ca temelie Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, izvoarele revelației dumnezeiești, se vrea a aduce un răspuns la multe probleme pe care creștinul le întâlnește în viețuirea sa, în drumul său pământesc, pe care trebuie sa-l facă și să-l ducă la bun sfârșit, pentru că la capătul său stă și ne este pregătită „ plata” pentru ceea ce am făcut în această lume.

Această lucrare prezintă importanța personalității marelui Grigorie de Nyssa, mesajul predicilor și operei sale precum și actualitatea sa în învățăturile Bisericii Ortodoxe.

Când ne sunt prezentate drept modele, persoanele pline de însemnătate ale Sfinților Ierarhi, Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, Grigorie de Nyssa și Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, ce reprezintă pentru noi prototipul de sfințenie, smerenie, suferință pentru dreapta credință, pentru semeni; sunt prin viețuirea lor în spiritul creștin care ni-l propovăduiesc și nouă prin profunzimea operelor scrise, modele demne de urmat și de admirat.

Această lucrare prezintă prin operele sale mesajul pe care Sfinții Părinți l-au transmis de la Dumnezeu oamenilor și care este „ gura de oxigen ” pentru credincioșii veacului nostru în încercarea lor de a aspira la „ pacea lui Dumnezeu ” care ne conduce pe calea mânturii spre desăvârșire.

Putem spune că lucrarea pe care o vom prezenta, face dovada înțelepciunii Sfântului Grigorie de Nyssa, prin tot ceea ce vom expune: viață, activitate, opere și în special trăire duhovnicească. Exemplul pe care îl avem, ne trezește spiritul moral prin care putem duce o viată creștina adevarată, prețuind Biserica și pe conducătorii ei. Valoarea operei expusă în lucrarea de față este deosebită, din ea învățând ce trebuie să facem pentru mântuirea sufletului și ne este un exemplu de viață, viață pe care noi trebuie să o închinăm desăvârșirii noastre spirituale dar și slujirii aproapelui.

Prin ceea ce vom prezenta în această lucrare, ne vom da seama că viața creștină trebuie trăită în Hristos și pentru Hristos, așa cum a făcut-o și Sfântul Grigorie de Nyssa, iar cei ce nu au făcut-o până acum să urmeze îndemnul pe care Sfântul Apostol Pavel la propovăduit, zicând: ,, Să vă lepădați de omul cel vechi, sticat de poftele înșelăciunii și să vă îmbrăcați în cel nou, după chipul lui Dumnezeu în dreptate și sfințenie”(Efeseni IV, 22).

Din opera și activitatea Sfântului Grigorie de Nyssa putem evidenția, tot ceea ce ierarhul a făcut pentru creștini și creștinism, el urmând la rândul lui exemplul altora, cum ar fi Sfântul Vasile cel Mare, care a fost prietenul cel mai bun al lui dar și îndemnul Sfântului Apostol Pavel care le spunea corintenilor: „ Prea bucuros voi cheltui și mă voi cheltui și pe mine pentru sufletele voastre ” ( II Corinteni XII, 14-15).

Ceea ce Sfântul Grigorie a realizat în viața sa ne face și pe noi să înțelegem sensul acesteia care nu este altul decât mântuirea sufletului, iar pentru aceasta trebuie întotdeauna să avem exemplul Sfintei Scripturi care prin Apostolul Pavel spune: „ Să râvniți la darurile cele mai bune și încă mai înaltă cale vă arăt vouă ” ( II Corinteni XII, 31), calea cea mai înaltă fiind calea dragostei, pentru Dumnezeu și pentru semeni.

I. PREDICA VEACULUI DE AUR

Promovarea predicii creștine începe odată cu încheierea perioadei persecuțiilor. Eliberată de grijile din afară, Biserica s-a putut dedica netulburată dezvoltării cultului, arhitecturii bisericești, literaturii, științelor teologice și retoricii.

Unul dintre factorii care au contribuit la dezvoltarea predicii în secolul de aur a fost accentuarea elementului uman creator în întocmirea și rostirea cuvântărilor bisericești. În primele trei veacuri predicatorii erau priviți „ ca simple organe de vestire a voinței lui Dumnezeu”. Darurile Sfântului Duh, atât de necesare, erau tot mai rare, fapt care a dus la o accentuare a contribuției omenești privind pregătirea predicii și perfecționarea ei tehnică.

Școlile catehetice ( din Alexandria, Antiohia, etc. ) au adus și ele un aport însemnat la promovarea predicii în înțelesul că contribuind la formarea conducătorilor Bisericii, ele au influiențat prin însuși acest fapt, înfrumusețarea și dezvoltarea predicii.

Școlile păgâne de retorică ale vremii și-au avut deasemenea partea lor de contribuție la înflorirea propovăduirii creștine. În folosirea retoricii vremii însă, Părinții Bisericii au avut conștiința deosebirilor esențiale dintre oratoria profană și cea creștină. Preocuparea lor mergea mai ales în direcția alcătuirii unor tipare de sine stătătoare ale propovăduirii sfinte.

În oarecare măsură marea dezvoltare a predicii în veacul IV se datorează și deosebitei prețuiri și dragostei pe care lumea greco-romană de atunci le avea față de arta oratorică. O asemenea situație a determinat pe oratorii creștini ca la întocmirea cuvântărilor să se adapteze cerințelor ascultătorilor pentru ca astfel aceștia să fie mai ușor atrași la primirea cuvântului dumnezeiesc.

Dezvoltarea predicii merge paralel cu dezvoltarea cultului precum și cu construirea de noi și mai mari locașuri de cult. Apar amvoanele. Episcopul vorbea stând în tronul arhieresc sau în ușile împărătești. Se predica Duminica și în zilele de sărbătoare, iar uneori se predica în fiecare zi, mai ales în cetățile cu populație numeroasă. În cadrul slujbei predica era plasată după psalmi și după pericope, ele fiind susținute mai des în Postul mare și în Săptămâna luminată.

Principalul propovăduitor era episcopul, dar nu erau excluși nici preoții. Constituțiile apostolice cer ca și preoții să predice, iar locul lor de predică să fie înaintea episcopului. Astfel, la aceiași Liturghie puteau fi două sau chiar mai multe predici succesive. În Alexandria pe vremea lui Arie, a fost ridicat dreptul preoților de a mai predica.

Învățătura creștină era prezentată îndeosebi sub formă de omilii, dar și de predici tematice, acestea din urmă fiind precedate de un text scripturistic în jurul căruia se desfășura expunerea.

Pentru dezvoltarea unei asemenea forme de propovăduire, a contribuit cel mai mult retorica profană, bine stăpânită atât teoretic cât și practic, de către Părinții veacului de aur. În a doua jumătate a secolului IV s-au dezvoltat în Răsărit cuvântările de laudă, cuvântările de înmomântare, panegiricele.

În Apus, cuvântările oratorilor creștini sunt mult mai simple, mai sobre, mai concise, ele fiind în urma celor răsăritene pentru ca Apusul a fost aproape lipsit de școli retorice. Seria oratorilor bisericești în secolul IV o începe Eusebiu al Cezareei ( + 339 ), cu cuvântările lui panegirice.

Marii predicatori ai veacului de aur

Eustatie Antioheanul ( +360 ) e lăudat de Sozomen pentru talentul său de scriitor și de vorbitor. El spunea că are o frază cizelată, stil ales, expunere cursivă, conținut adaptat la scopul urmărit, acestea fiind numai câteva din calitățile oratorice ale lui Eustatie.

Din Egiptul de Jos e semnalat Isaia . Cuvântările lui se disting prin caracterul lor practic, simplicitate, prin tendințele lor ascetice, dar și prin adâncimea cugetării.

Omiliile atribuite lui Macarie cel Mare ( + 390 ), se disting prin cuprinsul lor moral și ascetic, ptrin gândirea profundă inspirată din filozofia astoicilor și neoplatonicilor, aceste omilii fiind adresate călugărilor.

Atanasie cel Mare (+ 373 ), este vestit mai ales prin cuvântările contra arienilor. b#%l!^+a?Azi sunt socotite ca autentice numai primele trei, ele fiind de conținut dogmatic și se caracterizează prin tendința lor polemică. Expunerea cuvântărilor este dinamică, energică, plină de acțiune, e orientată și stăpânită cu măiestrie. Clar și fără afectare în grai se înalță cu îndemânare la nivelul unei remarcabile cugetări teologice.

Sfântul Efrem Sirul ( + 380 ) în cele mai multe omilii ale sale găsim ca bază sărbătorile Nașterea Domnului, ale Născătoarei de Dumnezeu, ale Apostolilor și martirilor. Predica o scria de obicei în versuri care se caracterizau prin bogăția imaginației, forța inspirației, prin compoziția poetică. Folosea din plin figurile retorice ( exclamații, invocații, apostrofe, antipofora, etc. ); expunerile patetice care mișcau pe ascultători până la lacrimi. Accentul în omiliile sale este pus uneori pe hiperbolă, mai ales când vorbește despre păcat, pedeapsă, judecată, duhuri rele, etc. Nu urmează întru totul textul scripturistic, ci obișnuiește să-l explice liber.

Antonie cel Mare ( + 355 ), deși n-a avut o pregătire deosebită, s-a distins prin cuvânt lucrat cu finețe și cu frumusețe – cum zice despre el Atanasie cel Mare.

Dar cei mai vestiți decât toți cei amintiți până acum, mai stăpâni pe mijloacele oratoriei, ale culturii creștine și umane au fost fără îndoială cei trei mari capadocieni: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa și Sfântul Grigorie Nisanul.

Sfântul Vasile cel Mare trebuie pus în fruntea capadocienilor. Predicile și omiliile Sfântului Vasile cel Mare fac începutul predicii practice. Cuvântările și omiliile Sfântului Vasile cel Mare se caracterizează prin gândire vie, credința caldă, conținut duhovnicesc, observație fină, cunoașterea precisă a problemelor sociale și a inimii omenești, compoziție aleasă, expunere atrăgătoare și unitate metodică. Activitatea predicatorială a Sfântului Vasile cel Mare nu se resimte de influiența retoricii profane.

Sfântul Grigorie Nisanul ( + 400 ) a fost fratele Sfântului Vasile cel Mare. O vreme a fost dascăl de retorică, dar nu se distinge atât prin talentul oratoric, cât mai ales prin tendințele lui teoretice și filozofice. Cuvântările lui se împart în : etice, istorice, panegirice și funebre. În cuvântările funebre urmează – sub raportul formei și organizării materiei – principiile retoricii profane.

Sfântul Ioan Gură de Aur ( + 407 ) cel mai de seamă orator și teolog de la sfârșitul secolului al IV-lea, predicator prin excelență și un model demn de urmat prin predicile și viața sa. În predicile sale atinge problemele morale ale timpului în care a trăit și prin sfaturile și îndemnurile sale călăuzește spre mântuire pe creștini, biciund viciile, îngâmfarea, simonia, necinstea, jurămintele false de la cel mai de jos om până la împărat.

Sfântul Ioan Hrisostomul întotdeauna în cuvântările sale s-a raportat la Mântuitorul Hristos și la Sfinții Apostoli, și în mod cu totul special la Sfântul

Apostol Pavel, raportare ce l-a ferit de riscul dizolvării mesajului său evanghelic.

II. VIAȚA ȘI ACTIVITATEA

SFÂNTULUI GRIGORIE DE NAZIANZ

Patria Sfântului Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu sau Nyssa, era o a doua parte a Capadociei, cetatea Nyssa, de unde și el se numea ,,de Nyssa”. Părinții lui erau de bun neam și cinstiți, tatăl său avea același nume de Grigorie, iar maica lui se numea Nona. Însă tatăl său era mai înainte în necredință, fiind născut de părinți necredincioși, din tată elin și din maică evreică, și amândurora le urma în parte, atât cu rătăcirea elinească, cât și cu credința iudeilor, precum este credința cea rea a ipsistarilor.

Iar maica Sfântului Grigorie, fericita Nona, era creștină drept-credincioasă, născută din părinți creștini, crescută din scutece întru dreapta credință și în frica de Dumnezeu, care este începutul înțelepciunii. Ea era bine învățată, iar prin judecățile lui Dumnezeu a fost însoțită cu bărbat necredincios, ca să-l aducă și pe acela la sfânta credință și să se sfințească bărbatul necredincios, după cuvântul apostolului, prin femeia credincioasă, care lucru s-a și făcut, și pentru ca fericita Nona, sfãtuind totdeauna pe bărbatul său cu cuvinte de Dumnezeu întelepțite și cu dinadinsul rugându-se lui Dumnezeu pentru dânsul, l-a adus la creștinătate cu ajutorul lui Dumnezeu. Căci i s-a facut bărbatului ei o vedenie în vis ca aceasta: i se părea că zice cântând cuvinte din psalmul lui David, pe care niciodată nu le avea în gura sa, decât numai le auzea de la soția sa, care adeseori se ruga; iar el singur nici nu se ruga niciodată, nici nu știa cum să se roage și nici nu voia aceasta. Iar cuvintele care se cântau de dânsul în vis, erau : Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis : În casa Domnului vom merge. Și cu cântarea aceea a simțit în inima o mare dulceață; apoi, deșteptându-se, s-a veselit și a spus și soției sale. Iar ea înțelegând ca singur Dumnezeu cheamă pe bărbatul ei la Sfânta Biserica, a început mai cu dinadinsul a-l învăța credința creștină și a-l povățui la calea mântuirii. b#%l!^+a?

Într-acea vreme, s-a întâmplat ca Sfântul Leontie, episcopul Cezareei Capadociei, care mergea la sfântul sobor a toată lumea, cel din Niceea, să vină în cetatea Nyssa; la acela a dus Sfânta Nona pe bărbatul ei.

Deci, a fost botezat Grigorie chiar de mâinile arhierelului. Iar după primirea Sfântului Botez, a început viața dreaptă și placută lui Dumnezeu, precum se cade creștinului celui adevărat și desăvârșit.

Și atât de mult a sporit în dreapta credință și în fapte bune, încât mai pe urmă a fost ales și episcop al scaunului din cetatea Nyssaului, de care lucru se va spune mai pe urmă. Cu un bărbat ca acesta viețuind fericita Nona în cinstita însoțire și dorind ca să aibă copii de parte bărbătească, înălța rugăciuni cu dinadinsul Dătătorului tuturor bunătăților, ca să-i dăruiască ei măcar un fiu; pe care l-a făgăduit mai înainte de zămislire, ca altă dată Ana pe Samuil, ca să-l dea spre slujba lui Dumnezeu, Care i l-a dăruit. Iar Domnul, care face voia celor ce se tem de El și ascultă rugaciunile lor, a împlinit cererea dreptcredincioasei femei și în vis, prin descoperire dumnezeiască, înainte i-a arătat pe pruncul ce avea să se nască dintr-însa. Și a văzut pe Nona înainte de nașterea fiului ce fel va fi și el cu asemanarea feței, și chiar și numele lui l-a știut.

Deci, după o vreme, a născut un copil parte bărbăteascã, și l-a numit după numele tatălui său, Grigorie, precum în vis se înștiințase ea mai înainte. Și a dat mare mulțumire lui Dumnezeu și purtării Lui de grijă a încredințat pe pruncul cel născut, Lui îndată dăruinu-l pe acela ce de la Dânsul l-a luat prin rugăciune. Însă nu l-a botezat îndată, pentru că era în acele vremuri un obicei, ca cei mai mulți creștini să amâne Botezul până la vârsta la care Hristos Domnul nostru a fost botezat în Iordan de Ioan, adică până la 30 de ani.

Mai pe urmă însă acel obicei, pentru pricini bine socotite, a fost înlăturat de acest Sfânt Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, și de Vasile cel Mare, și de Grigorie de Nyssa și de alți mari pãrinți. Deci, pruncul cel născut, adică Sfântul Grigorie, nu a fost botezat îndată; ci după obiceiul cel vechi, ce era între creștini, s-a amânat botezul lui până la vârsta anilor Domnului nostru Hristos.

Iar crescând pruncul în casa părinților, când a venit la vârstă de copil, îndată a învățat carte și crescând cu anii, creștea și cu înțelepciunea, pentru ca era, după numele său: isteț la minte, deștept și sârguitor în învãțături, încât întrecea pe cei mai vârstnici decât el; căci nu îi erau împiedicați anii cei copilărești la înțelegerea lucrurilor pe care le învățau cei în vârstă. Iar obiceiul lui cel bun în copilãrie se arăta bătrânesc; pentru ca jucăriile copilăresti și tot felul de priveliști, le-a urat cu totul, îndeletnicindu-se la cele mai bune, și mai vârtos la învățătură cheltuindu-și vremea, iar nu în deșertăciune. Și după ce a venit mai în vârstă, dreptcredincioasa sa maică îl învață dreapta credință cu multe învățături, spunându-I că el este rod al rugăciunii; căci cu rugăciuni osardnice l-a cerut de la Dumnezeu și că, chiar mai înainte de zămislire, l-a făgăduit la slujba Domnului

Deci bunul tânăr punea cuvintele cele de maică în inima sa și i se lumina sufletul în credință, în nădejde și în dragoste către Hristos, adevăratul Dumnezeu. Iar întreaga înțelepciune sufletească și curăția trupească a iubit-o foarte mult și și-a pus în gând, ca să-și păzească cu dinadinsul fecioria sa pâ-

nă la sfârșitul său. La aceasta a fost povățuit, pe de o parte de învățăturile cele multe ale maicii sale iubite, iar pe de alta de o vedenie din vis ce i s-a arătat lui în anii tinereții, despre care singur mai pe urmă a povestit.

Pentru ca, dormind odată, i se parea că vede stând aproape de sine două fecioare, îmbrăcate în haine albe, amândouă frumoase la vedere, și amândouă de vârstă și de ani potrivite, însă amândouă neînfrumusețate cu podoabele cele din afară; pentru ca nu cu aur, nici cu argint, nici cu mărgăritare, nici cu pietre de mare preț și mărgele scumpe, nici cu haine noi de mătase, nici cu brâie de aur nu se împodobeau, nici se mândreau cu frumusețile feței, nici cu potrivirea sprâncenelor, nici cu răsfirarea părului, nici cu altele de acestea, cu care fecioarele cele lumești se sârguiesc a vâna ochii tinerilor, spre a fi plăcute acelora; ci cu haine albe curate fiind îmbrăcate și încinse cu cinste, având acoperite nu numai capetele, ci și fețele lor, cu broboade subțiri, privind cu ochii în jos și roșindu-se cu obrajii de rușine feciorească. Și erau pline de curățenie, iar buzele le aveau ca floarea trandafirului roșu, și cu multă tăcere își arătau cinstea. Iar el văzându-le, a simțit mare bucurie în inima sa și socotea că nu sunt dintre pământeni, ci din cei ce covârșesc firea omenească.

Dupa nașterea Sfântului Grigorie, fericita Nona a mai născut și alt fiu, anume Chesarie, și o fiică, Gorgonia, pe care i-a crescut tot în dreapta credință și învățătura b#%l!^+a?cărții. Iar fericitul Grigorie vrând să se deprindă desăvârșit cu frumoasa vorbire retoricească, cu filosofia scolasticească, și cu toată înțelepciunea elinească cea din afară, s-a dus mai întâi în Cezareea Capadociei, și acolo petrecând cu cei mai aleși și mai învățați dascăli, s-a deprins în puțina vreme din destul la învățături: mai întâi că era foarte isteț la minte, și al doilea, pentru că avea multă sârguință și s-a ostenit peste masură. Iar după ce a stat destulă vreme în Cezareea Capadociei, a plecat în Palestina, unde erau într-acea vreme vestite învățături și avea acolo dascăl pe Fespesie retorul. Apoi s-a dus în Alexandria, adunând de la mulți bărbați comoara înțelepciunii și cu înțelepciunea îmbogãțindu-se.

După aceasta, vrând să meargă în Atena, s-a suit într-o corabie cu oameni necredincioși. Și plutind el pe noianul mării partenicești, s-a ridicat o mare furtună, încât toți plângeau deznădăjduindu-se de viața lor și de moartea cea trupească. Atunci și Grigorie plângea, temându-se de moartea cea sufletească, de vreme ce nu era încă botezat, ci era numai catehumen; și își aducea aminte de minunile lui Dumnezeu ce s-au făcut demult cu trecerea lui Israel prin Marea Rosie, apoi de mântuirea proorocului Iona din pântecele chitului; și se ruga lui Dumnezeu cu tânguire, ca să-i izbăvească pe ei de înecare. Această primejdie provenită din învăluirile mării, s-a descoperit părinților lui în vis, care îndată stând la rugăciune, vărsau lacrimi fierbinți către Dumnezeu, cerând ajutor pentru fiul lor ce călatorea pe mare.

Iar Dumnezeu, păzind pe robul său Grigorie spre folosul altora și pregătindu-l spre întărirea Bisericii, a îmblânzit acea sălbatică învăluire, a certat furtuna și valurile și s-a făcut liniște pe mare. Și toți cei din corabie, văzându-se mai presus de nădejde mântuiți de înecare și scăpați ca din ghearele morții, au preamărit pe Hristos Dumnezeu; pentru că știau, că prin chemarea numelui Celui Atotputernic și cu rugăciunea lui Grigorie s-a alinat marea. Încă și un tânăr din cei ce împreună călătoreau, care era cunoscut și iubit de sfânt, a văzut noaptea, în vremea furtunii, pe maica lui Grigorie, fericita Nona, umblând pe mare, apucând corabia, când se afunda, și târând-o la uscat. Și a spus la toți acea vedenie, după ce s-a făcut alinare și toți au mărturisit că este mare ajutător Dumnezeul lui Grigorie; și au mulțumit și au crezut în El. Iar tatăl lui Grigorie, rugându-se în Nyssa cu lacrimi pentru fiul său Grigorie, iar după rugăciune adormind, i s-a arătat iarăși altă vedenie, și anume: a văzut un diavol pregătind pierzarea lui Grigorie l-a apucat cu mâinile și l-a biruit pe diavol. Dintr-această vedenie a cunoscut tatãl mântuirea lui Grigorie de înecare și a dat lui Dumnezeu mulțumire, împreună cu soția sa.

Iar Grigorie, după aceea călătorind fără primejdie, a ajuns la Atena, și acolo petrecând în învățătura cea din afară, a fost la toți de mirare, pentru ascuțimea minții sale și pentru viața cea cu întreagă înțelepciune. Apoi, nu după mult, a mers la Atena și Sfântul Vasile, pentru învățătura înțelepciunii. Și erau ei amândoi, Grigorie și Vasile, adevărați prieteni și împreună viețuitori. Una le era lor casa și hrana, unul le era duhul și aceleași obiceiurile, ca ale unor frați de o mamă. Deci, erau amândoi cinstiți și slăviți în Atena, căci în puțina vreme au întrecut pe dascălii lor iar ucenicii s-au făcut dascăli dascălilor lor.

În acel timp Constantin, fiul marelui Constantin, împărățea peste Roma și peste greci (337- 361), iar Iulian care mai pe urmă a fost împărat (361-363) și depărtat de la Dumnezeu, învață cu ei filosofia, la Atena. De aceea, adeseori zicea Grigorie: ,, O, cât de mare răutate hrănește pământul Romei și al grecilor!”, pentru că vedea mai înainte ceea ce avea să se întâmple.

Deci, petrecând Grigorie și Vasile ani destui în Atena, și trecând toată învățătura desăvârșit, chiar și mai înalți decât toată înțelepciunea atenienilor făcându-se, Vasile s-a dus în Egipt, la părinții cei de Dumnezeu insuflați, ca să învețe înțelepciunea cea duhovnicească, precum scrie în viața lui. Iar Grigorie a fost ținut de atenieni prin rugăminte ca și dascăl, și puțin după Vasile stând acolo, a auzit că tatăl lui a fost ales episcop în Nyssa.

Deci, dezvăluind, s-a întors de acolo în patria tatălui său, după treizeci de ani de la nașterea sa și a primit Sfântul Botez chiar din mâinile tatălui său. Și voia ca îndată să se lepede de lume, și să se ducă în pustie; însă oprit fiind de tatăl său, petrecea lângă dânsul, acasă. Și și-a pus rânduiala ca niciodată să nu se jure, nici să cheme numele lui Dumnezeu în deșert, și a păzit aceasta până la sfârșitul vieții sale. Și neîncetat stătea la citirea dumnezeieștilor cărți, apoi, în gândirea de Dumnezeu petrecând ziua și noaptea, de multe ori vedea pe Hristos în vedenie.

Dupa aceea, tatăl său cu sila l-a sfințit ca preot, în anul 362, și încă voia ca să-l facă și episcop, dar Sfântul Grigorie neprimind vrednicie și o cinste ca aceea, și liniștea monahicească dorind-o, a fugit în taină și a mers la prietenul său, Sfântul Vasile; care și el era acum preot și făcuse în Pont o mulțime de monahi și scrisese către Grigorie, chemându-l la sine cu dragoste. Deci, iarăși amândoi, ca mai înainte în Atena, au început b#%l!^+a?a viețui împreună, unul pe altul având ca model de fapte bune și unul altuia urmând. Deci au scris împreună pustnicescul așezământ al monahilor, petrecând acolo Sfântul Grigorie cu Sfântul Vasile, vreme destulă.

Apoi murind Chesarie, fratele lui Grigorie, au plâns părinții foarte mult după dânsul. Atunci a scris tatăl către Grigorie cu lacrimi, îndemnându-l să se întoarcă la dânsul, să-i ajute la bătrânețe; iar fericitul Grigorie, pe de o parte voind a asculta pe tatăl său, iar pe de alta, văzând nevoia Bisericii, căci atunci Biserica era foarte tulburată de eresul lui Arie, de care și tatăl lui Grigorie, fiindcă era simplu, se vătămase în parte, a mers iarăși din Pont în Nyssa și ajuta pe bătrânul său tată în lucrurile bisericești și în rânduielile casei, spunându-i despre rătacirea lui Arie și întărindu-l în dreapta credință.

După moartea împăratului Constantiu, fiul lui Constantin, luând împărăția Iulian, s-a împlinit despre dânsul proorocia lui Grigorie; căci mare răutate a făcut nelegiuitul acela, lepădându-se de Hristos și radicând prigonire asupra Bisericii Lui. Aceluia se împotrivea Sfântul Grigorie cu multe și înțelepte scrisori ale sale, văzându-i rătăcirea și pierzătoarea înșelăciune idolească, precum și basmele elinești cele mincinoase. Și nu mult după aceea, murind acel rău călcător de lege, după dânsul a luat împărăția drept credinciosul creștin Iovian (363- 364), și iarăși a înflorit credința lui Hristos.

Iar după Iovian, urmând la împărăție Valens arianul (364-378) și pe mulți vătămându-i cu credința cea rea, a tulburat Biserica lui Hristos; pentru cã acum și ariepiscopul Eusebiu, fiind neiscusit în Scriptura cea dumnezeiască, a început a se clătina cu mintea, îndoindu-se de dreapta credință.

De aceasta înștiințându-se Sfântul Grigorie, a scris către dânsul, sfătuindu-l să roage pe Sfântul Vasile, ca să se întoarcă din Pont în Cezareea, spre a fi ajutor împotriva celor răucredincioși. De asemenea, a scris și Sfântului Vasile, sfătuindu-l prietenește și rugându-l ca, nepomenind mania cea de dinainte a lui Eusebiu asupra lui, să meargă în Cezareea , și să ajute celor fără de ajutor, iar Biserica cea clătinată de arieni, iarăși să o întărească.

În anul 371, Sfântul Grigorie este făcut de către Sfântul Vasile episcop de Sasima, pentru că la Tiana era mitropolit Antim, unul dintre adversarii săi. Însă Sfântul Grigorie nu s-a dus la Sasima pentru că o asemenea misiune l-ar fi stingherit în dorurile sale după viața contemplative, dar și pentru că localitatea Sasima i se părea insuportabilă.

El ne vorbește despre retragerea sa în mănăstirea Sfânta Tecla , la Seleucia, care are loc după moartea tatălui său, a bătrânului Grigorie, în anul 374. Dar la stăruințele unei delegații de ortodocși venită de la Constantinopol, în 378, după moartea împăratului Valens și la îndemnul Sfântului Vasile, Sfântul Grigorie pleacă, în 379, la Constantinopol spre a regrupa și a reface Biserica ortodoxă de acolo. El deschide o capelă în casa unei rude, unde oficia și rostea predicile sale care erau foarte apreciate.Viața sa exemplară și talentul său oratoric deosebit, au grupat în jurul său elita intelectuală a capitalei. În capela aceasta, numită în mod simbolic Învierea , Sfântul Grigorie rosti celebrele sale ,,Cuvântări teologice ’’ care sunt în număr de cinci și care i-au adus, mai târziu, numele de Nyssa. Auditoriul căruia i-au fost adresate este al unui oraș mare, cu piețile lui publice, cu sărbătorile, cu cursele și cu spectacolele lui. Ele expun și apără învățătura trinitară, împlinind misiunea pe care și-a asumat-o venind în acest oraș. După împăratul arian Valens, creștinii ortodocși deveniseră un grup mic. Acesta fiind ucis în războiul din Adrianopol (la 9 august 378 ), fratele său Grațian, care era deja împăratul Occidentului, a predat partea de Răsărit a imperiului unuia din generalii săi, Teodosie (19 ianuarie 379 ), care s-a manifestat ca apărător deschis al Ortodoxiei. Comunitatea ortodocșilor l-a rugat atunci pe Grigorie, cunoscut ca celebru teolog și ca mare predicator, să vinã la Constantinopol din Seleucia, ținutul Isauriei, unde, deși hirotonit episcop, se retrăsese la 375. După unele ezitări, Grigorie veni la începutul lui 379. Avea atunci 50 de ani. Cuvântările acestea se pare să fi fost rostite între iulie și noiembrie 380.

Fără să numească pe adversarii pe care îi combate în aceste ,,Cuvântări “

se știe că ei sunt aderenții lui Eunomie de Cyzic, sau acesta însuși. Acesta era un urmaș al lui Arie, care considera pe Fiul lui Dumnezeu o creatură. Ca și Grigorie de Nyssa și Teodoret, Grigorie de Nyssa îl denunța pe Eunomie (neindicat cu numele ) ca pe cel ce a prefăcut misterul dumnezeirii într-o tehnologie sau dexteritate de limbaj, expresie a unei virtuozități logice.

Ucenic al lui Aetie, șef al Arienilor extremiști ( anomei ), Eunomie apare la 360, ca diacon, la un Sinod din Constantinopol, fiind adjunct al lui Aetie. Urmând lui Aetie, se agita la Cyzic, unde era episcop, când la Constantinopol, grupând în jurul lui, ca un șef de sectă, pe cei ce se despărțeau de Biserică. b#%l!^+a?

În 383, împăratul Teodosie îl alungă din Constantinopol, în Capodocia, unde a murit între 394 și 395. El a dezvoltat o foarte bogată activitate teologică, dar spre deosebire de ceilalți trei capadocieni (Vasile, Grigorie de Nyssa, Grigorie Nyssa) susținea cu putere arianismul pe care cei trei s-au văzut obligați să-l combată. E în aceasta o contradicție. Cum ar avea o lume creat o cunoștință exactă a Celui necreat ? Contribuția aceasta provenea dintr-o confuzie ce o făcea Eunomie între naștere și creație. Dacă Dumnezeu Tatăl e nenăscut, iar Fiul e născut, Fiul nu mai e de o ființă cu Tatăl. Nașterea Lui e una cu crearea Lui. Se făcea o gravă confuzie în această teorie a lui Eunomie. Fiul fiind născut, e neasemenea Tatălui. De aceea adepții lui Eunomie se numeau anomei, ei nu admiteau ca Fiul cel Unul Născut poate fi fără început, ca și Tatăl. Ei socoteau că Fiul are un început, deci vine la existența în timp. Dar prin aceasta introduceau timpul în toată dumnezeirea. Apărea aici o nouă contraindicație : Dumnezeu e Creatorul tuturor, chiar al Fiului. Dar îi comunica acestuia puterea creatoare, însă nu și participarea la ființa Sa. Fiul este în aceasta neasemenea cu Tatăl. Iar prin aceasta e coborâtă însăși valoarea omului în fața lui Dumnezeu. Căci unirea cu Hristos nu mai este o unire cu Dumnezeu.

Sfântul Grigorie pune în evidență contradicțiile și neajunsurile doctrinei lui Eunomie, apărând stăruitor deoființimea lui cu Tatăl.

Sfântul Vasile a consacrat trei cărți în combaterea ,,Apologiei” lui Eunomie (Contra Eunomium). Acesta i-a răspuns cu o ,,Apologie a Apologiei”, ceea ce l-a făcut pe Grigorie de Nyssa, fratele lui Vasile, să intre și el în lupta împotriva lui Eunomie. Prin Cuvântările din această carte îi răspunde și Grigorie de Nyssa.

Din respingerile celor trei mari capadocieni se poate cunoaște în linii mari teologia lui Eunomie. După el, rațiunea umană poate cunoaște și exprima pe Dumnezeu. Căci prin ea, omul poate cunoaște pe Dumnezeu cum El însusi se cunoaște. Omul chiar poate exprima pe Dumnezeu prin limbajul lui, căci acest limbaj este un produs al lui Dumnezeu. Cuvintele ne relevează adevărul lucrurilor și al lui Dumnezeu așa cum este. De aceea în ,, Cuvântarea 28”, Sfântul Grigorie expune limitele cunoașterii lui Dumnezeu de către om. Isbânda sa misionară contra arienilor-anomei creștea. Dar bunătatea sa i-a adus și neplăceri, ca aceea provocată de încercarea nereușită a lui Maxim Cinicul de a uzurpa prin viclenie și complot scaunul episcopal al Capitalei. Munca lui, virtuțile lui de monah cu viața severă, succesele lui misionare contra ereticilor au dus la instalarea lui oficială ca episcop al cetății de către însuși împăratul Teodosie la 27 noiembrie 380. Sinodul II ecumenic, care se deschide în mai 381 la Constantinopol, confirma alegerea Sfântului Grigorie ca episcop de Constantinopol și el a fost instalat de Meletie al Antiohiei. După moartea acestuia, care a survenit între timp, Sfântul Grigorie a fost chemat la președenția sinodului probabil grație prestigiului său crescând sau grație Canonului 3 al acestui sinod, care prevedea primatul de onoare al episcopului de Constantinopol.

Sosirea episcopilor egipteni și macedoneni, întârziați, a pus problema canonicității alegerii Sfântului Grigorie. I se reprosează că el era deja episcop de Sasima. Sfântul Grigorie și-a dat demisia și, după o cuvântare de rămas bun către Biserica din Constantinopol, pleacă, în iunie 381, în Capadocia. A venit în Nyssa, unde a condus câtva timp treburile episcopiei, încă vacantă. După ce în 383 a hirotonit aici ca episcop pe o rudă a sa, Eulalius, Sfântul Grigorie s-a retras în locul său natal, Arianz, unde și-a petrecut ultimii ani din viață, în rugăciune, studiu și facerea de poezii. A trecut la cele veșnice în 390, la aproximativ 60 de ani de viață.

Sfântul Grigorie e una din cele mai mari podoabe ale literaturii și gândirii patristice. Dacă, spre deosebire de Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie nu era înzestrat cu calitățile omului de acțiune, ci avea un temperament nehotărât și o sensibilitate excesivă, el poseda un deosebit simț al problemelor teologice, o mare înclinare pentru viața ascetică, o înaltă noblețe sufletească și un excepțional talent oratoric și literar.

b#%l!^+a?

III. OPERA SFÂNTULUI GRIGORIE DE NAZIANZ

Opera Sfântului Grigorie de Nyssa sau Nyssa este întinsă, bogată și variată. Ea este scrisă în proză și versuri, împărțindu-se în Cuvântări, Poeme și Scrisori.

Cuvântările sau discursurile în număr de 45 se întind, cronologic, de la 362 la 383. Dintre aceste cuvântări, una singura poate fi socotită exegetica: a XXXVII-a la Matei 19, 1-12, despre căsătorie și feciorie, și o singură cuvântare morală: a XIV-a : Despre dragostea față de săraci. Majoritatea cuvântărilor sunt cu caracter dogmatic, liturgic și ocazional, fiind împărțite după cum urmează:

a). Cuvântări dogmatice;

b). Cuvântări la sărbători mari;

c). Necrologuri;

d). Panegirice în cinstea sfinților;

d). Cuvântări ocazionale.

1.Cuvântări dogmatice: ,,Cele cinci cuvântări teologice’’ -au fost rostite de Sfântul Grigorie în anul 380 la Constantinopol, în capela Învierii ,contra arienilor.

Cuvântarea I tratează despre condițiile necesare studiului teologiei. Acest lucru nu poate fi fãcut de oricine, în fața oricui și tratând despre orice. Teologia cere o înaltă puritate morală și duhovnicească. Învățătura despre Dumnezeu, Sfânta Treime, întrupare, mântuire, Sfintele Taine, este socotită dogma și asupra ei nu se poate filosofa. În shimb, învățătura despre lume sau lumi, despre materie, despre suflet, despre firile intelectuale superioare și inferioare, despre înviere, despre judecată, despre răsplată, despre patimile lui Hristos se poate filosofa. A reuși în discuția unor asemenea probleme, e un lucru folositor, nu a reuși e primejdie.

Cuvântarea a II-a vorbește despre Dumnezeu în sine: existența, firea și atributele Lui. Dumnezeu nu poate fi cunoscut pe cale rațională ( contra lui Eunomiu). Despre Dumnezeu se poate ști sigur numai cã existã, dar ce este El în sine, nu se poate cunoaște. Existența lui Dumnezeu se dovedește cel mai bine prin fãpturile lumii vãzute, sau cum zice Sfântul Grigorie, prin partea de dinapoi a lui Dumnezeu.

Cuvântările a-III-a și a IV-a tratează despre Fiul, despre deoființimea lui cu Tatăl și combat obiecțiunile și textile biblice pe care se sprijineau arienii.

Cuvântarea a V-a vorbește despre Sfântul Duh, care este a treia persoană

a Dumnezeirii, existând nu prin naștere, ci prin purcedere.

2.Cuvântări-Panegirice în cinstea sfinților : în cinstea Macabeilor, în cinstea lui Ciprian de Antiohia, în care Sfântul Grigorie confundă pe Sfântul Ciprian de Cartagina cu magicianul și apoi martirul Ciprian din Antiohia; în cinstea Sfântului Atanasie.

3.Cuvântări-Necrologuri, în număr de patru : la moartea fratelui său Cezar , la moartea surorii sale Gorgonia, la moartea tatălui său, la moartea prietenului său , a Sfântului Vasile cel Mare.

Sfântul Grigorie este creatorul acestui gen literar în literatura patristică, modelele sale fiind apreciate și de către păgâni.

4.Două invective – Cuvinte de înfierare – Contra lui Iulian Apostatul, scrise în anul 363, după moartea lui Iulian-împărat al Imperiului Roman, dar pe care Sfântul Grigorie nu le-a rostit. Aceste cuvântări , unice în genul lor, apară superioritatea creștinismului față de păgânism și critică sever unele măsuri odioase luate de împăratul apostat.

5.Cuvântări în ocaziuni personale–dintre acestea se distinge cuvântarea numită: Cuvânt de apărare pentu fuga sa în Pont, rostită cu prilejul întoarcerii sale din Pont, după ce fusese hirotonit preot și fugise de această cinste. Rostirea ei a avut loc probabil la Paștele anului 362. Cuvântarea este un adevărat tratat despre preoție , în care arată răspunderea , maiestatea , dar și caracterul înfricoșător al acestei taine și misiuni.

Altă cuvântare importantă este cea de despărțirea de credincioșii sãi după demisia din postul de arhiepiscop al Constantinopolului. Această cuvântare a ținut-o Sfântul Grigorie în fața celor 150 de episcopi ai Sinodului II ecumenic, și a întregii sale turme ortodoxe.

Opera poetică a Sfântului Grigorie de Nyssa este întinsă și variată. Ea a fost elaborată în singurătatea de la Arianz între anii 383 și 389. Scopul poeziei Sfântului b#%l!^+a?Grigorie este multiplu: să scoată întărire și învățătura pentru sine și pentru alții din viața trăită, să desfete pe tinerii creștini servindu-le dogmele prin dulceața artei, sã combată pe eretici, în special pe apolinariști, care se foloseau de poezie în propaganda lor, să demonstreze păgânismului ca și creștinii pot folosi arta poetică, și în fine , că autorul mângâie ca lebăda bătrână, povestindu-și sie-și soborul aripilor sale . Sfântul Grigorie a scris 507 poezii cu un total de 18.000 de versuri împărțite de mauri în două cărți:

I. Poeme teologice în două secții: a). dogmatice (38) ; b). morale (40);

II. Poeme istorice în două secții: a). despre sine (206); b).despre alții, cele mai scurte epigrame (94) și epitafe(129).

Poemele teologice cânta cel mai adesea puterea , slava și bunătatea divină, dar mai ales Sfânta Treime. Cele mai reușite sub raportul formei sunt poemele istorice, din care cele autobiografice au un veritabil farfum liric, cel mai adesea cu o notă profound elegiacă. Elementele autobiografice au o deosebită importanțã pentru reconstruirea vieții poetului și a fizionomiei unora din capitolele de seamă ale culturii și moralei timpului. Poemul despre ,,Viața sa’’, este conceput aproape ca o dramă.

Srisorile Sfântului Grigorie de Nyssa sunt foarte importante prin forma și arta lor. Ele sunt în număr de 245, sunt aproape din aceeași epocă cu poezii scrise în anii 383, 389 și 390, cu excepția scrisorilor 51 și 54, scrise în jurul anului 365, și în care este vorba de o colecție epistolară a Sfântului Vasile și a Sfântului Grigorie pregătită de acesta din urmă. Unele dintre ele ( 101 si 102 ) au caracter dogmatic și sunt adresate preotului Cledoniu, iar cea cu numarul 202 este adresată preotului Nectarie, și sunt îndreptate împotriva apolinarismului. Scrisoarea 51 adresată lui Nicobul prezintă teoria artei epistolare, pe baza a trei principii: concizie, claritate și grație.

Testamentul Sfântului Grigorie de Nyssa redactat în anul 381 la Constantinopol, în care donează toată averea Bisericii din Nyssa , spre a fi întrebuințată în folosul săracilor. Doctrina Sfântului Grigorie are o importanță deosebită atât prin precizia și claritatea formulelor, cât și progresul ei față de aceea a contemporanilor .

Sfântul Grigorie are o interesantă teorie a cunoașterii lui Dumnezeu, care, în liniile ei mari, nu se deosebește de a celorlalți Capadocieni. Legea naturală și privirea noastră asupra lumii ne arată că existã Dumnezeu, Creatoare și susținătoare a lucrurilor. Existența și ordinea lumii nu pot fi produsul întâmplării, ci opera lui Dumnezeu. Rațiunea cea de la Dumnezeu înnăscută nouă tuturor, prima lege în noi, ne duce de la cele văzute la Dumnezeu. Dar nimeni nu știe ce este Dumnezeu în firea și în ființa sa. Vom ști aceasta numai atunci când elementul divin din noi: mintea și rațiunea noastră , se va uni elementului înrudit, când chipul se va ridica la arhietip.

Sfântul Grigorie este clasic și normativ cu privire la adevărurile despre Sfânta Treime și despre întruparea Domnului, Sfântul Grigorie este prin excelentă teologul dogmei Sfintei Treimi. El stabilește, cel dintâi, raporturile dintre persoanele Sfintei Treimi și specificul fiecăreia dintre ele: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh au comun: ființa, necreerea și dumnezeirea; Fiul și Sfântul Duh au comun faptul că sunt din Tatăl; Tatăl are specific nenașterea, Fiul are ca specific nașterea, iar Sfântul Duh are ca specific purcederea

b#%l!^+a?

1. NECROLOGUL

In creștinism, primul care a folosit Necrologul, care înseamnă cuvântare religioasă rostită de preotul slujitor la înmormântarea unui credincios și în care face referire la viața și activitatea pe care a desfășurat-o credinciosul, este Sfântul Grigorie de Nyssa, fiind socotit „creatorul acestui gen literar în literatura patristică”.

De la Sfântul Grigorie de Nyssa, ni s-au păstrat următoarele necroloage: Cuvântare la moartea fratelui său, Cezar, rostită în prezența părinților săi; Cuvântare la moartea surorii sale Gorgonia; Cuvântare la moartea tatălui său, în prezența Sfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei; Cuvântare la moartea Sfântului Vasile cel Mare.

Cel mai imporatnt Necrolog este acela rostit la moartea Sfântului Vasile cel Mare ( + 379 ), la doi ani după decesul marelui său prieten , adică în anul 381.

Cât e de greu – zice Sfântul Grigorie – să-ntocmești o cuvântare potrivită pentru acela care și-a făcut propovăduire scopul vieții sale. În treacăt arată că dacă a întârziat cu rostirea cuvântului de cinstire aceasta s-a datorat faptului că a fost angajat în altă parte în acțiunea de apărare a izbăvitoarei învățături creștine.

Înaintașii Sfântului Vasile au fost vestiți prin activitatea lor pentru obște, dar și prin evlavia lor. De la ei a primit Vasile multe daruri prin instrucție și educație, pe care și le-a desăvârșit apoi prin străduința proprie la școlile din Cezareea, Constantinopol și Atena, remarcându-se peste tot, nu numai prin râvna pentru dobândirea cunoștințelor, dar și mai ales prin seriozitatea și tăria caracterului său moral.

După ce amintește cu duioșie despre adânca prietenie care l-a înfrățit cu Sfântul Vasile încă de la Atena, și după ce relevă împrejurările în care prietenul său a ajuns preot, apoi episcop, vorbitorul înfățișează însușirile de conducător bisericesc ale marelui ierarh. Dârzenie împotriva nedreptăților celor de sus; apărător al eparhioților săi oropsiți; ctitor a numeroase instituții de asistență socială; luptător contra lăcomiei cămătarilor și a celor bogați, iată câteva numai din virtuțile relevate de Sfântul Grigorie ca aparținând Sfântului Vasile cel Mare. Care, cum zice autorul necrologului, nu s-a mulțumit să ridice mâinile în sus și să ceară a fi scăpat de strâmtori și necazuri, ci la rugăciune a adăugat scrisul, călătoriile și fapta, munca, încordările sale. A fost mereu preocupat de cei suferinzi, de puritatea credinței și de sfințenia vieții sale și a celor din jur.

La moartea Sfântului Vasile jalea a fost mare. L-au jelit nu numai credincioșii de aproape dar și cei de departe. Nu numai creștini, ci și iudei și păgâni dintre care unii au făcut drum lung numai să-i poată aduce un ultim omagiu.

După moarte, Sfântul Vasile s-a sălășluit în cer unde aduce jertfă și se roagă pentru cei din viața aceasta. Ochii tuturor credincioșilor să fie îndreptați asupra lui ca asupra unei legi vii. Păstoriții lui să se lase călăuziți și mai departe în viață, de duhul păstorului lor.

Sfântul Grigorie de Nyssa încheie acest necrolog cu implorarea adresată Sfântului Vasile, să facă rugăciuni pentru cei rămași în viața aceasta. Izvorul principal al vieții școlare și universitare a marilor Părinți capadocieni, scriindu-l, Sfântul Grigorie a turnat în acest necrolog și pagini dense de autobiografie. Necrologul precum și alte scrieri autobibliografice ale Sfântului Grigorie au uneori neajunsul de a fi prea poetice, exagerând sau împodobind cu exces unele situatii și detalii din viața studențească a celor doi tineri, în special în perioda când aceștia se aflau la Atena, dar acestea sunt scuzabile deoarece au fost folosite într-un necrolog, și nu unul oarecare, ci un necrolog în cinstea unei mari personalități și mai strălucit personaj al timpului, în speță Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei. Inima duioasă a Sfântului Grigorie care fusese deja arhiepiscop de Constantinopol, pune aripi de aur amintirilor luminoase din viața studențească după care tânjea: ,, Și acum îmi dau lacrimile când îmi aduc aminte!”

Tot în necrologie găsim recomandările pe care Sfântul Vasile le dă nepoților săi studenți, atât sub raport al cunoștințelor literare, cât și sub acela al informarției morale, fiind aplicate și trăite la o înaltă formă spirituală de către înșiși cei doi colegi și prieteni, Vasile și Grigorie.

Tonul sobru și forma elegantă a tratatului arată intenția autorului de a instrui și de a cuceri pe adresanți, iar asprimea anumitor considerații sau termeni denotă pe ruda apropiată- educator și pe episcop.

b#%l!^+a

2. FILOSOFIA SFÂNTULUI GRIGORIE DE NAZIANZ

Sfântul Grigorie de Nyssa, supranumit și Nyssa, unul dintre membrii treimii capadociene, supranumit și << gura care vorbește >>, a fost o podoabă între literați pe care i-a produs cultura secolului IV al erei creștine. Nici Sfântul Vasile cel Mare, și nici Sfântul Ioan Gurã de Aur, cei doi colegi ai săi din trinitatea << marilor dascăli ai lumii și ierarhi >> , nu egalează pe Sfântul Grigorie în grija minuțioasă și plăcerea profundă a artei cuvântului. Conștient de aurul credinței și teologiei sale. Sfântul Grigorie se ostenește să le exprime în forme vrednice de el, făcându-o în proză prin arta retoricii, dar o face și în poezie, prin arta poetică, una din cele mai vechi și mai glorioase cuceriri ale culturii elenice.

Sfântul Grigorie cunoștea bine poezia greacă de la Homer , Pindar și tragici până la ultimul epigon sau decadent al spiritualității elenistice și până la cei mai recenți reprezentanți ai literaturii creștine. El îi studiase pe marii poeți păgâni în școlile profane ale timpului. Plângea inima în el atunci când vedea că literatura creștină nu-și găsea corespondentul în literatura profană elenă. Lucrul îl intriga cu atât mai mult cu cât pe de o parte păgânii se puteau mândri cu un vechi și bogat patrimoniu poetic, pe care nu odată îl opuneau cu dispreț simplității și lipsei de eleganță creștină, iar literele creștine, pe de altă parte, nu dădeau încă semne de răsad și roadă poetică bogată. La rândul lor, ereticii de toate categoriile creeau piese literare variate în care-și exprimau credința și evlavia lor. Arie făcea propagandă pentru erezia sa în poemul dogmatic intitulat Thalia, din care Sfântul Atanasie transcrie câteva pasagii pe care le analizează. Apolinariștii la rândul lor alcătuiau psalmi care sunau contrar psalmilor lui David și compuneau poezii și alte lucrări pe care le socoteau drept al treilea Testament. Se știe ce semne și cântări executau eunomienii la Constantinopol pe vremea patriarhatului Sfântului Ioan Gură de Aur.

Scriitorii ortodocși sau cei care lucrau mai mult sau mai puțin sub patrimoniul Bisericii nu aveau și o creație poetică deosebită. În afară de frumoasa poezie- imn, de la sfârșitul Pedagogului lui Clement Alexandrinul, de poemul despre pasărea fenix aparținând lui Lactanțiu, de unele versuri din Laudes Domini și de unii hexametric din Juvencus, literatură creștină neeretică nu cunoaște alte creații poetice impunătoare până la jumătatea secolului IV. Începând de aici înainte apar sciitori făuritori de versuri în persoana Sfântului Efrem Sirul și a altor scriitori sirieni ca Cyrillonas, Bălai, în persoana Sfântului Ilarie, a Sfântului Ambrozie, a Sfântului Niceta de Remesiana, a lui Sinesiu de Cyrene, a lui Pulin de Nola, a Probei, a lui Prudențiu și mai ales a Sfântului Grigorie de Nyssa.

Motivele care l-au determinat pe Sfântul Grigorie de Nyssa să scrie poezii sunt de ordin general: dezgustul său față de nesfârșita proză contemporană scrisă și de păgâni și de unii creștini și care, cel mai adesea, nu avea nici o valoare. Era o literatură de vorbe goale care consumă în mod inutil timpul cititorilor. Tematica era ușoară, iar ideile sau principiile erau apreciate. Literatura aceasta în proză putea fi oprită pe două căi: întâi schimbându-i orientarea, adică izvorul de inspirație, înlocuind efemeritatea, pur umană, cu Sfânta Scriptură, izvor de puritate, de lumină și de adevăruri veșnice; în al doilea rând consacrându-se poeziei, pentru care se cerea și se cere multă cheltuială de energie și capacitate întru lustruirea versului. Poezia frânează năvala puhoiului de cuvinte în proză. Ea cere arcuirea unor lumi sau unor fapte ideale pe care nu le poate concepe orice prozator, care deobicei stă nu numai cu picioarele, ci și cu capul pe pământ. Poetul creează o lume nouă a cărei arhitectură din piloni și din arcade de sori și de luceferi și durează nu din blocurile de lut ale prozei, ci din nestematele spiritului și din luminile de fulger ale viziunii dincolo de veac. Poezia e un palat a cărui construcție cere și plan și material și meșteri aleși cu scumpătate. Poezia creștină, mai mult decât poezia în general, impune sobrietate, gravitate și smerenie. De aceea Grigorie scriind versuri nu va cădea în greșeala de a o face pentru a salva deșartă sau Gloria goală, așa cum procedează ceilalți și cum el însuși este acuzat că ar preconiza. El cere ca să nu-i cadă așa de jos cuvântul dat de Dumnezeu. Substanța poeziei creștine fiind dumnezeiască, se impune ca expresivitatea ei artistică să se ridice până la piscul acestei substanțe. Cu alte cuvinte, forma literară va fi ca o harfă îngerească executând o melodie

divină.

Aceste considerații arată că Grigorie avea conștiința vie a rolului său deosebit în procesul care se schița, și anume al stăvilirii prozei de calitate îndoielnică prin ridicarea b#%l!^+a?digului poeziei sale, care însemna nu numai o încercare de ridicare a prozei, ci și un capitol nou, luminos, în cadrul culturii care se predica. Un capitol care contrasta cu capitolul corespunzător din cultura păgână: în timp ce poezia păgână voia să placă oamenilor, poezia Sfântului Grigorie nu voia să placă oamenilor, ci lui Dumnezeu.

În al doilea rând, Sfântul Grigorie enumera urmatoarele mobile poetice personale:

1. Înfrânarea abundenții cuvintelor sale, elementul pe care l-am menționat deja printre mobilele generale și pe care autorul nostru și-l aplica sieși. Cu aceasta Sfântul Grigorie recunoaște într-un anumit fel că era și bolnav de puhoiul verbal al prozatorilor contemporani și încerca să-și înfrâneze acest puhoi prin corsetul versificației din versul 37 înseamnă << muncind versul >>, adică depunând toate eforturile posibile pentru o elaborare și expresivitate poetică vrednică de numele de poezie ca scriind să nu compună multe, pentru ca Sfântul Grigorie e înspăimântat de cantitatea mare în operele scrise, cantitate care e întotdeauna sau aproape întotdeauna în paguba calității. Sfântul Grigorie știe că el scrie sau poate scrie mult. Într-o poezie îndreptată împotriva vestitului Maxim Cinicul, autorul nostru precizează că acest << câine >> egiptean scrie și el și încă scrie împotriva Sfântului Grigorie: << Scrii împotriva unui om în a cărui fire stă scrisul așa cum în firea apei stă să curgă, iar în a focului să încălzească… Prietene, provoci un cal la mers ușor, cu mâna slabă îmboldești un leu >>. Comparații care au uitat puțin de smerenie, dar care subliniază productivitatea bogată a geniului literar Gregorian. Arta poetică va restrânge abundența poetică.

2. Poezia ca instrument de educație pentru tineri și pentru cei ce se ocupă cu literatura. Principiul acesta e vechi și practicat de literatura tuturor popoarelor. Îl găsim formulat expres în piesa Broaștele a lui Aristofan. Poezia face atrăgătoare și plăcute adevărurile, îndemnurile sau idealurile prezentate de ea. Ceea ce în proză este sau pare greu, în poezie devine plăcut și interesant. Poezia îndulcește severitatea poruncilor dumnezeești și le face accesibile; ea e ca o doctorie placută care duce la roade folositoare prin persuasiunea poetică, prin docilitatea pe care o răspândește în suflet. Poezia e necesară pentru tineret și pentru celelalte vârste ca mijloc de destindere: dacă nu va putea mai mult, ea va înlocui cel puțin cântările vocale și sunetele lirei; coarda întinsă a lirei dorește să fie slabită, în sensul că oamenii au nevoie de destinderea placută pe care o oferă poezia. Poezia e ca un joc pentru sufletul omenesc, iar poezia creștină pe care o oferă Sfântul Grigorie e menită să ferească tineretul de primejdii, atunci când caută frumosul. Căci tineretul și oamenii în general caută frumosul; pentru a nu se alipi de frumosul păgân, Grigorie cheamă pe tineri spre frumusețea creștină. Iar frumusețea creștină e o desfătare serioasă care duce la comuniunea cu Dumnezeu. Educația prin poezia creștină n-aduce o schimbare instantanee; procesul acestei educații este îndelungat și roadele depline trebuiesc așteptate mai târziu. Pentru moment, Grigorie recomandă un contact superior între tineret și poezie, un contact prin care noblețea poeziei să pătrundă încetul cu încetul în sufletele tinere. Când, cu timpul, frumusețea va prinde tărie, trăgând de dedesubt frumosul, așa cum tragem – în construcțiile arhitectonice – susținătoarele bolților, vom rămâne cu binele însuși. Sub forma fumosului poetic creștin se elaborează binele moral, virtutea, în așa fel încât când se dă la o parte fenomenalitatea estetică să rămână frumosul moral, adică binele. E, în fond, vorba de vechiul ideal elenic al kalokagathiei, adică de îmbinarea perfectă dintre frumos și bine, dar, în cazul Sfântului Grigorie, ambele aceste elemente sunt creștinate. Sfântul Grigorie era prea îmbibat de cultura elenică pentru a renunța ușor la unul din elementele idealului umanist care i s-a propovăduit în tinerețe și anume la rolul puternic jucat de arta poetică în formarea omului. El nu preconizează arta pentru artă, ci arta pentru folosul real care se poate scoate din ea prin influența ei asupra omului. Autorul nostru știa că toți cei dinaintea lui și cei de după el ce rol înseamnat joacă arta în viața omului.

Creștinismul secolului IV nu putea condamna arta, cum nu putea condamna cultura. Cu toate celelalte elemente ale culturii, arta a contribuit substanțial la succesele misionare ale creștinismului și la aprecierea sa polivalentă. Pe langă acestea, poezia dă sufletului condimentele pe care dulceața le dă mâncărurilor.

3. Sensibilitatea deosebită a autorului. Toti adevărații poeți au avut și au o sensibilitate aparte, sensibilitatea poetică, Sfântul Grigorie avea una deosebită pe care o mărturisește singur: << Mă știu foarte sensibil: un lucru poate fi oricât de neimportant; cu toate acestea eu sunt mișcat >>. Sensibilitatea poetică a autorului nostru se vede nu numai în poeziile sale autobiografice, ci și în cele dogmatice și morale. E o sensibilitate fină și profundă care-l face să vibreze până în adâncurile sufletului. Sufletul său e ca o coardă de liră care suspină la orice atingere. Dacă în actele de credință, în atitudini și în diferitele împrejurări care i-au punctat viața personală era firesc ca sufletul autorului să fie afectat de sensibilitatea proprie temperamentului său, sensibilitatea aceasta ar trebui să fie estompată sau preschimbată în pur ethos artistic în celelalte situații ca: prezentarea b#%l!^+a?de fapte exterioare, descrieri, expuneri de adevruri dogmatice, morale. Și, totuși, și în aceste situații Grigorie dă dovada de aceeași sensibilitate răscolitoare. El participă din plin și cu inimă la orice fapt sau idee pe care le înfățișează cititorilor. Sensibilitate remarcabilă străbate și operele sale în proză, cu precădere în corespondența sa. Bucățile sale în proză dau adesea acorduri de cor sau de orgă. Simofonia credinței și a rațiunii care se ridică uneori așa de luminos din operele sale în proză este orchestrată de profunda sa sensibilitate. Sensibilitatea gregoriană e tot așa de frământată și distilată ca sensibilitatea augustiniană, fără să atingă însă tonalitatea acesteia din urmă. În plus, în timp ce sensibilitatea lui Augustin e punctată cel mai adesea cu mărturisiri de bucurie duhovnicească care-l nimbează așa cum soarele aureolează un vârf de munte, sensibilitatea Sfântului Grigorie revarsă aproape tot timpul lava unor dureri pe care nimic nu pare a le stinge. Avem uneori impresia că sensibilitatea lui Grigorie, dacă nu derivă, în orice caz e agrementată de un fatalism al durerii, de concepția că el a fost născut ca să fie persecutat, ca în versurile următoare:

Eu singur voi fi cântat de toți nu pentru arta vorbirii,

Nici pentru puterea brațului cu care aș fi întrecut pe alții,

Ci, înconjurat de dureri și suspine, ca pe un leu

Cânii cei răi mă latră de pretutindeni – poem de jale

Pentru Răsărărit și pentru Apus. De s-ar întampla vreodată

Ca vreun bărbat la ospețe inima să să-și deslege, sau vreun drumeț

Sau un cântăreț să atingă cu degetele-i chitara armonioasă

Și prin sunete îngânate să povestească durerile mele,

Să-i aducă aminte de Grigorie pe care l-a crescut în Capadocia

Mica cetate a Diocesareei. Pe când fii de mare distincție:

Altu-i frumos, altu-i puternic și altul bun orator

Eu îs celebru prin durerile mele; în mine ai slobozit

Toate săgețile amare ale dulcii Tale mâini.

Sunt un al doilea Iov, dar nu pentru aceleași motive.

Grigorie se prezintă în acest autportret ca un leu pe care-l latră toți câinii și în care Dumnezeu a trimis toate << săgețile amare ale dulceții Sale mâini>>. Viața sa e << un cântec de jale >>. Cu o asemenea concepție, pe care o găsim în majoritatea poeziilor sale autobiografice, era firesc ca autorul nostru să treacă prin filtrul sensibilității sale excesive tot ce i se întâmplă și să fac din limba sa nu numai << trâmbița puternică a adevarului >> ci și chitara instruit a amărăciunilor sale interioare. Într-o bucată intitulată Threnos (Poem de jale ), autorul nostru striga: << Vai!, Vai!, ce dureri! Ce am greșit? Oare eu singur mă ating fără sfințenie de jertfa Ta curată? Oare Tu, Prea Curate, mă purifici prin dureri ca prin foc?… Duc pe pământ cea din urmă scurtă suflare. Mi-au secat toate lacrimile, iar lucrul meu acum e suspinul. Până când mă mai țin nelegiuiții în mâinile lor? Vai, vai!, lacrimile îmi curg șiroaie și inima mi se strânge înăuntru. Îndepărtează, Împărate, boala, sau am pierit! Numai pentru adoratul Tău Grigorie s-a închis milostivirea? Sunt rănit de multe rele dar și de dureri ale trupului. Ție, Hristoase, recunoștință. Ție, care mă cureți prin dureri ca prin foc. Sau înlătura răutatea și milostivește-te față de slujitorul Tău, sau da că să le îndur pe toate cu inima tare. Termenii <<durere >>, << suferință >>, << nenorocire >> revin des sub pana poetului de la Nyssa. Întâmplările lui nefericite, multimea de dușmani cu care a avut de-a face și boala lui trupească au contribuit mult la tonalitatea sufletească a poetului, dar toate acestea s-au grefat pe un fond deja sensibil.

4. Competiția cu păgânismul și ereziile. Deși în manifestul său literar, Sfântul Grigorie așează tot sub punctul trei în competiția cu păgânismul și ereziile – o nouă motivare se înfățișează ca element nou, o prezentam independent, ca paragraf separat.

Poetica elenică, adică produsele literare poetice ale geniului elenic, se bucură de mare prestigiu în toată cultura greco – latină, inclusiv în spațial creștin al acestei culture. Scriitorii creștini ei inșiși cunoșteau aceste produse poetice păgâne, fiindcă le studiaseră în școlile profane ale timpului și învățaseră uneori pe de rost o bună parte din ele. Uneori aceste produse erau apreciate favorabil chiar în mediu creștin și anume în Capadocia prin însuși Sfântul Vasile cel Mare care, în tratatul său Către tineri, recomandă acestora lectura unora dintre poeții greci, cu precădere pe aceea a lui Homer, Hesiod, Theognis. Reacțiunea păgână prin Iulian. Apostatul sublinia și mai mult autoritatea produselor poetice elenice mai ales în opoziție cu literele creștine care erau destul de sărăcăcioase la capitolul poeziei, cu precădere în Biserica rasariteană; produsele eretice nu contau, mai ales că ele erau combătute de ortodocși. Versificarea Bibliei de către cei doi Apolinarie: tatăl și fiul, nu s-a impus, fiind curând uitată, ca și cum n-ar fi fost scrisă niciodată, spune istoricul Socrat. Sfântul Grigorie întelege situația grea, jenantă a culturii creștine în domeniul poeziei; el își ia sarcina ca prin propriul său talent să demonstreze păgânilor că aceștia n-au dreptul să disprețuiască pe creștini, întrucât și creștinii pot crea poezie. De aceea, în manifestul său literar, Sfântul Grigorie precizează: b#%l!^+a?

Afirm că păgânii nu se întrec în arta vorbirii;

Mă gândesc la felul vorbirii în frumoase culori,

Măcar că pentru noi frumosul stă în contemplare.

Eu însă numai am glumit cu voi, care sunteți întelepți

Sa avem o grație ca aceea a leului.

Vorbirea în frumoase culori este, aici, poezia. Grigorie dăduse până atunci dovada, prin scrierile sale în proză, că el era în stare să vorbească și să scrie în frumoase culori, mai precis << în cuvinte colorate >>, cum zice textul original. El acum proclamă răspicat ca autorii creștini – în speță- pot scrie versuri. Grigorie, știe desigur, că un creștin nu trebuie să fie îndrăgostit peste masură de forma sau de frumusețea literară. Pentru creștini, frumosul stă în contemplare, adică în privirea frumuseților dumnezeiești cu ochii inimii curate, cu puterile supreme ale spiritului pur. Marii Părinți ai Bisericii, ca Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nissa, Fericitul Augustin și Sfântul Chiril al Alexandriei vorbesc deseori despre Dumnezeu ca Frumusețe absolută și ținta supremă a desfătărilor noastre duhovnicești. Gustarea acestei Frumuseți suverane era deliciul marilor contemplative patristici si postpatristici. Dar contemplarea Frumosului absolut, nu era accesibilă decât celor desăvârsiți sau aproape desăvârsiți. Ceilalți erau obligați să se folosească de formele culturii grecești spre a răspândi credința și învățătura creștină. Și cum lumea elenică era pretențioasă cu privire la nivelul în care i se adresau creștinii, aceștia trebuiau să făurească mijloace de expresivitate artistică superioară; printre acestea arta oratorical și poezia se cuveneau a ocupa loc de cinste. În arta oratorical, Sfântul Grigorie a atins un nivel vrednic de a fi înscris pe tabelul de onoare al oratoriei din toate timpurile.

Sfântul Grigorie a scris versuri în competiție nu numai cu păgânismul, ci și cu ereziile. Arienii și apolinariștii făceau o intensă propagandă a doctrinei lor prin opera poetică. Tratând despre Sfânta Treime în versuri, Sfântul Grigorie înțelege să combată pe arieni. În Scrisoarea către Cledoniu, autorul nostru, combătând pe Apollinarie, precizeazã, la sfârșit, că, întrucât apolinariștii creează noi psalmi, care sună contrar celor davidici și scriu opere poetice pe care le socotesc drept al treilea Testament – alături de cel Vechi și de cel Nou, el ( Grigorie ) va face și el psalmi, va compune multe și va da opere poetice. Aceasta pentru că și el pare a avea Duhul Sfânt pe care-L au apolinariștii, admițând ca la aceștia se afla harul Sfântului Duh și nu o inovație omenească. Cuvântul << pare >> e spus ironic. Apolinariștii, deci, compuneau opere poetice nu numai pentru a da replica legii lui Iulian, ci și pentru a-și răspândi erezia lor. Ei numeau elucubrațiile lor poetice sub patronajul Sfântului Duh, pretinzând, adică, o inspirație prin harul Acestuia. În fond, această pretenție era mincinoasă, pentru că nu Sfântul Duh, ci duhul eretic inspira producțiile versificate ale apolinariștilor.

Sfântul Grigorie și-a ținut promisiunea ca poeziile apolinariste vor primi o replică serioasă din partea lui. În adevăr, el nu s-a mărginit să scrie psalmi sub forma de imne în cinstea lui Dumnezeu și tot felul de poezii; el a editat și un număr de poezii contra lui Apolinarie, din care ni s-a păstrat una între poemele dogmatice, a zecea, în 74 versuri, intitulată: Contra lui Apolinarie, despre Întrupare.

Deci, poetica, păgână pe de o parte, poetica erotică pe de alta , au provocat și au stimulat în parte poezia gregoriană. Fiind pus în situația de a-și apăra credința si ortodoxia, Sfântul Grigorie își alimenta și-și lustruia talentul.

5.Mângâierea prin poezie. În al patrulea rând, zice Sfântul Grigorie, în al cincilea precizăm noi, potrivit calculului de mai sus, autorul nostru scrie poezie pentru propria-i mângâiere. Iubitor profund al înaltei poezii religioase și profane, Grigorie a cântărit de mult covârșitoarea putere de înălțare, de luminare și de mângâiere de care era în stare poezia adevărată. El avea sub ochi mai ales exemplul împăratului David, ai cãrui pslami i-au adus atâta îndulcire în anii săi de zbucium. Poezia și filozofia au mângâiat totdeauna pe oamenii superiori, cu deosebire atunci când ei înșiși trăiau și scriau această poezie și această filozofie. Theognis din Megara în Elegiile sale, Ovidiu în Tristele sale, Boethiu în Mângâierile filozofiei au contribuit serios la îndulcirea propriilor lor necazuri prin elaborarea și publicarea de versuri în aceste opere. Aceste opere poetice au mângâiat nu numai pe autorii lor, ci au mângâiat și mângâie și pe unii din cititorii lor. Cei vechi creaseră genul literar al mângâierii sau consolării care ne-a lăsat piese de o rară adâncime și frumusețe. Ei erau de părere că nimeni și nimic nu putea mângâia cu adevărat pe cineva în durere ca prietenul sau prietenii. Iar poezia era un prieten cald, sincer, devotat, mai ales dacă era adevărata poezie. Sfântul Grigorie a avut în poezie un prieten incomparabil care nu numai că l-a întreținut cu gânduri înalte, dar l-a întărit și l-a luminat în tristețea adusã de necazurile sale, de boala sa, de bătrânețea sa. Poezia îi crea iluzia unor zboruri pe aripile de aur ale talentului său până pe piscurile însorite ale artei pure, pe care el avea satisfacția de a fi creștinat-o cel dintâi și de a fi făcut și din ea un organ de laudă a lui Dumnezeu. Erau alții și chiar dintre păgâni care apreciau elogios producțiile literare ale Sfântului Grigorie, inclusiv cele poetice, desigur. Unul dintre b#%l!^+a?aceștia era rafinatul intelectual Nemesiu, prefect de Capadocia, căruia autorul nostru i-a scris patru scrisori și un poem în versuri. Sfântul Grigorie avea, deci, motive serioase de a fi satisfăcut, cel puțin în parte, de versurile sale. Suferințele fizice îi erau și ele îndulcite prin poezia sa. De aici frumoasele sale versuri:

Al patrulea: chinuit de boala, găsii în poezie

Această mângâiere ca lebada bătrâna:

De a-mi povesti mie însumi zborul aripilor mele:

Nu un imn de jale, ci un imn de plecare.

Poezia Sfântului Grigorie este, deci, un cânt de însoțire la Dumnezeu, un propmpticon.

Tematica poeziei Sfântului Grigorie de Nyssa

Sfântul Grigorie de Nyssa a adoptat o nouă tematică față de cea a poeziei păgâne, el însuși spunând :,,Eu sunt instrumental lui Dumnezeu și, prin cântări armonioase, închin imn Împăratului de care toate se cutremură”. Ca organ poetic al lui Dumnezeu, Sfântul Grigorie va cânta pe Dumnezeu-Împăratul, așa cum despre același Dumnezeu a tratat în toată proza sa.

Tematica Sfântului Grigorie cuprinde în general teologhisirea despre cer și despre pământ, dorind să conțină întreaga existență. Cadrul tematic este mai larg decât acela al poeziei profane, deși și acesta vorbește și de cer și de pământ, dar în perspectivele unui orizont mai restrâns, strict uman. Cerul poeziei gregoriene e sălașul purității absolute a dumnezeirii, în forma cea mai placută și mai proprie Sfântului Grigorie, adicã în forma Sfintei Treimi. Ca izvor al existenței, al vieții, al armoniei și al mântuirii, Sfânta Treime lucrează în lumina puritate desăvârșită. Poezia Sfântului Grigorie de Nyssa e un act de adorare, așa cum e și proza lui. Chiar în poemele sale istorice, acolo unde varietatea materialului și experiența sa personală îi permiteau atitudini și soluții mai degajate, el nu uită o clipă că centrul sau focarul poeziei sale este Dumnezeu.

IV. CHIPUL PREOTULUI LA

SFÂNTUL GRIGORIE DE NAZIANZ

Sfântul Grigorie de Nyssa ne arată care sunt factorii educativi care ajută la formarea noului teolog: familia și școala, amandouă lăsându-și amprentele lor asupra vieții sale în continuare.

Familia joacă primul rol în formarea spirituală și socială a adevăratului teolog, aici învățându-se pentru prima oară cuvintele Sfintei Scripturi și tot aici se învață să iubească pe semenul său, care este orice om. Contactul cu oamenii iluștri ai vremii îi dă posibilitatea să dorească să fie asemenea lor, iar cultura laică îi duce pe drumul cunoașterii și al autoformarii. Nyssa trebuie să fie în primul rând om al Bisericii, legat de aceasta prin ocupația lui, interpret al tainelor dumnezeiesti, și nu în ultimul rând preot al Dumnezeului celui Preaînalt.

Sfântul Grigorie spunea c oricine are minte recunoaște cã primul nostru bun este știina, dar nu numai știința teologică, care prin simplitatea propovăduirii nesocotește tot ce înfrumusețează și dezvoltă cuvântul, ci și știința laică, pe care mulți creștini o socotesc a fi capabilă să îndepărteze pe om de Dumnezeu. Acumularea științei din orice ramură a vieții nu va face decât să completeze cultura preotului și nu-i va dăuna. Pentru că ,, a-ți propune să înveți pe alții, câtă vreme tu însuți nu ești destul de învățat”, nu poate aduce decât insatisfacție, deoarece nu poti învăța pe cineva ceea ce nici tu nu cunoști. Preotul trebuie să posede în întregime arta cuvântului, să învețe să-și strunească limba pentu a putea la vreme să scoată ideile ce se zbat în durerile nașterii.

În primul rând inima și cugetul lui trebuie să învețe , ,,să patrundă din punct de vedere teoretic și practic toate numirile și însușirile lui Hristos, atât cele vechi și înalte, b#%l!^+a?cât și cele de mai târziu și mai umilite”. În afară de aceasta, cugetul preotului trebuie să se înalțe în așa grad, încât să vibreze la cuvintele dumnezeiești și la tâlcuirea Scripturilor, iar gîndirea lui să posede în întregime comorile ascunse ale înțelepciunii dumnezeiești, care sunt tainice pentru mulțime.

Scriitorul francez A. de Lamartine spunea despre preot: ,, În fiecare parohie este un om care este al tuturor; este chemat ca martor, ca sfătuitor ori ca reprezentant în toate actele solemne ale vieții, care ia pe om de la sânul mamei sale și nu-l lasă decât la mormânt, care binecuvintează ori sfințește leaganul, nunta, patul morții și sicriul ; un om pe care copilașii se obișnuiesc a-l iubi, a-l venera și a se teme firește de el ; pe care chiar necunoscuții îl numesc părinte ; la picioarele căruia creștinii merg și depun mărturisirile lor cele mai intime ; un om care prin starea lui este mângâietorul tuturor nenorocirilor sufletelor și ale trupurilor ; mijlocitor obligat între bogăție și sărăcie, care vede pe cel bogat și pe cel sărac bătând la ușa sa, rând pe rând; cel bogat pentru a-i lăsa milostenia în ascuns, cel sărac pentru a o primi fără a se rușina, care nefiind de nici o treaptă socială, ține deopotrivă la toate clasele: la clasele de jos prin modestia și simplitatea vieții; la clasele înalte prin educația, știința și înălțimea sentimentelor, ce inspiră și recomandă o religie a iubirii de oameni; un om, în fine, care știe toate, care are dreptul de a spune toate și al cărui cuvânt cade de sus asupra inteligentelor și asupra inimilor cu autoritatea unei misiuni dumnezeiești. Acest om este preotul”.

Sfântul Grigorie Nyssa în tratatul său ,, Despre fugã “, ne spune: ,, preoția urmărește să întraripeze sufletul, să-l smulgă din lume, să-l dea lui Dumnezeu, să-l facă să păzească chipul lui Dumnezeu, dacă nu l-a pierdut ; dacă e în primejdie să-l piardă, să-i arate calea ca să și-l păstreze; iar dacă și l-a stricat, să-l aducă din nou la starea cea dintâi. Preoția urmărește să facă să locuiască, prin Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor. Și în sfârșit, scopul cel mai de seamă al preoției este să-l facă Dumnezeu și părtaș fericirii celei de sus pe cel ce aparține cetei de sus, pe om.

Sarcina fiecărui om o poartă el însuși, însă sarcina preoției o poartă cu fiecare preot în parte Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce a făgăduit că << va fi cu noi până la sfârșitul veacurilor >>( Matei 28, 20 ). Acest fapt înalță misiunea preoției mai presus de orice demnitate și slujire omenească, fiindcă preotul nu lucrează și nu administrează cele sfinte numai cu puterea și capacitatea sa de om, ci cu cuvântul, cu inima și cu puterea lui Hristos, cu acea putere dumnezeiască cu care Mântuitorul a încredințat pe Sfinții Apostoli ca << vor calca peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului >> ( Luca 10, 19 ).

Această putere harică cu care Dumnezeu a investit pe aleșii Săi, are drept scop să mijlocească revărsarea asupra noastră a darurilor dumnezeiești necesare mântuirii și sfințirii sufletelor noastre, căci prin lucrarea preoției, Mantuitorul a lăsat în sarcina preoților grija mântuirii sufletului omenesc, răscumpărat cu prețul scumpului Său Sânge. În această artă a zidirii sufletești a credincioșilor, constă toată greutatea și sublimul preoției creștine căci <<Oricât de anevoioasă și de grea ar părea medicina – spune Grigorie Nyssa – totuși nu-i atât de grea ca preoția, unde trebuie să observi și să vindeci purtările oamenilor, patimile lor, viața lor, voința lor și altele asemenea din om; unde trebuie să izgonești din perechea asta a noastră, din suflet și trup, tot ce este animalic și sălbatic și să pui în loc și să statornicești, tot ce este blând și plăcut lui Dumnezeu >>.

Acesta îi făcea pe Sfinții Părinți să se sfiască în fața unei asemenea mari vrednicii iar în anumite situații aproape că nu cutezau să o primească. Chiar Sfinții Trei Ierarhi s-au temut de ea, socotindu-se nevrednici de această chemare, deși erau curați ca îngerii. S-au temut gândindu-se la măreția ei și la responsabilitatea lor ca păstori de suflete, pentru ca îmbratișând-o să facă din această nobilă misiune cea mai vie și mai sfântã lucrare a vieții lor, rămânând peste veacuri adevărate modele de teologi și chipuri desăvârșite ale adevăratului păstor de suflete pe care l-au ilustrat cu inegalabilă măiestrie în operele lor nemuritoare despre preoție și l-au întruchipat în trăirea, nevoința și faptele lor pilduitoare.

Ei știau că a fi preot și teolog, a vorbi despre Dumnezeu și mai ales a-L simți pe Dumnezeu și a săvârsi cele sfinte, trebuie să te sfințești tu însuți mai întâi; trebuie să fii curat cu inima și pentru a fi curat cu inima, trebuie mai întâi ca mintea să-ți stăpânească patimile; trebuie să plângi pentru păcatele săvârșite, sã fii blând, smerit, iertător, să flămânzești și să însetezi de dreptate, să fii milostiv și să iubești pe aproapele tău. Conștient de această menire, Sfântul Grigore Nyssa afirma astfel înainte de a se b#%l!^+a?învrednici să dobândească harul preoției: << Pentru ca să curăț pe alții, spune el, trebuie să fiu eu mai întâi curat. Să fiu eu înțelept, ca să înțelepțesc pe alții. Să fiu eu lumina, ca să luminez pe alții. Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alții. Să fiu eu sfânt, ca să sfințesc pe alții. Ca să conduc cu mâna, ca să sfătuiesc cu pricepere >>. Este expresia celei mai înalte conștiințe a responsabilității sacerdotale ce apasă pe umerii preotului. O conștiință pătrunsă până în adâncul ei de duhul slujirii lui Dumnezeu și a oamenilor; o inimă înflăcărată care se jertfește și se dăruiește necontenit în slujba semenilor, << care nu caută pe ale sale și nu gândește răul >> ( I Cor. 13, 5 ), ci pururea urmează << cele bune și de folos sufletelor >>. Aceasta este inima preotului la care aleargă << tot sufletul creștinesc cel necăjit și întristat care are trebuința de mila și ajutorul lui Dumnezeu >>. Ca preoți și păstori, Sfinții Trei Ierarhi au fost profund ancorați în viața spirituală a păstoriților lor și în îndeplinirea misiunii lor sacramentale pe care au slujit-o cu atâta abnegație și devotement încât nu au precupețit nici timpul, nici odihna și nici truda și oboseala, ci au pus în valoare tot talentul, toată erudiția și cultura lor, tot spiritual de sacrificiu și toată strădania și nevoința lor, în scopul îmbunătățirii sufletești a credincioșilor. Pentru ei, factorul determinant în slujirea misiunii preotești îl constituie exemplul vieții personale a preotului, adică << graiul faptelor >>.

Sfântul Grigorie de Nyssa a fost consecvent întru totul îndeplinirii idealului sfânt al preoței, consacrând în slujba lui tot elanul și efortul său, împletind armonios cuvântul cu fapta, munca cu rugăciunea și cu smerenia, jertfa cu dăruirea, abnegația cu evlavia, cultura cu trăirea și iubirea acesta icoane vii ale virtuții și trăirii creștinești. În tot ce a învățat și a înfăptuit el în toate laturile apostolatului lui evanghelic, întrezărim chipul ideal al adevăratului păstor duhovnicesc care se străduiește neîncetat să-și împodobească viața sa religios- morală. Credincioșii vor să vadă în persoana și purtarea preotului întruchiparea fidelă a virtuții și nu numai un simplu vorbitor despre Dumnezeu, ci << un exemplu >>.

Pentru a ajunge la înălțimea chemării sale, preotul trebuie să fie potrivit îndemnului și modelului de viață al Sfinților Trei Ierarhi, un pios trăitor al virtuților creștine << să atragă pe credincioși pe calea virtuții prin covârșirea virtuții sale >>, adică să fie prin viața, comportarea și gândirea lui << o oglindă nepătată a lui Dumnezeu și a celor dumnezeiești >>.

Ca viețuitor între oameni, el nu trebuie să uite niciodatã faptul că nu îi este permis nicicând să recurgă la sentimente inferioare, la instincte brutale și la gesturi și atitudini necuviincioase care îl injosesc și îl compromit în fața credincioșilor.

Astăzi se cere mai mult ca oricând, ca preotul să fie un creștin adevărat între ceilalți oameni, << încât Evanghelia să se răspândească datorită purtării lui nu mai puțin decât cuvântul lui >>, spune marele ierarh antiohian. Preotul trebuie să se distingă radical de restul oamenilor prin trăirea sa creștinească, prin caracterul său generos și conduita sa ireproșbilă. El nu poate fi ca ceilalți oameni cu inima lor pământească și întunecată de patimi, ci cu o inimă înflăcărată de duhul dragostei de Dumnezeu și de oameni, cu o inimã curățită până în străfundurile ei de toată negura și rugina păcatului, pentru ca preotul simte nu cu inima sa de om, ci cu inima Celui care l-a trimis la oameni ca să-i cheme la El și să-i mântuiască în numele Lui. Inima omenească a preotului se confundă și se topește în inima incandescentă și dumnezeiască a Domnului Iisus Hristos. În această inima se adună și ard ca o supremă jertfă toate durerile, gândurile și dorințele credincioșilor, pentru că toate faptele omenești se îndreaptă spre ea ca într-un focar, toate se lămuresc la lumina și la căldura ei, a celei mai mari inimi care le cuprinde pe toate și care este inima preotului. Din această inima izvorăsc ca dintr-un izvor toate gândurile curate și sentimentele nobile, căci nu poate fi preot adevărat cu sentimente josnice, nu poate predica iubirea și în același timp să urască, nu poate învăța smerenia și să fie orgolios, nu poate recomanda milostenia și să fie avar și egoist nu poate propăvădui dreptatea și să fie nedrept, nu poate elogia înțelepciunea și răbdarea și să fie nechibzuit, imprudent sau irascibil, nu poate cere blândețe și să fie brutal, căci altfel ar contrazice toată învățătura evanghelică și ar deveni pricina de sminteală înaintea oamenilor, care ar vedea în el un travestit și nu o pildă vie a virtuții, ci un pictor fals al ei.

Toate faptele și manifestările exterioare ale preotului trebuie să-l vădească ca fiind un om al lui Dumnezeu demn de misiunea sa, curățit de patimi, cu gesturile controlate, cu fruntea descrețită, cu privirea blândă și prietenoasă și cu vorba dulce și tacticoasă, încât -spune Sfântul Grigorie-<< să nu sune niciodată fals sau să aibă sunet de aramă, ci să fie întocmai ca argintul sau aurul în orice împrejurare din viață >>. Preotul este un om de jertfă pentru ca și preoția în sine este o jertfă prin lucrarea ei.

Aceasta << știință a vindecării sufletelor este mult mai grea decât știința trupurilor, b#%l!^+a?spune Sfântul Grigorie Nyssa. Medicina se ocupă ( spune el ) mai mult cu cele ce se văd. Preoția, însă, se străduiește să vindece pe omul cel ascuns al inimii, dă lupte cu cel ce se războiește și se luptă împotriva noastră înlăuntrul sufletului nostru >>, încercând a-l izbăvi astfel de toate uneltirile diavolești și a-l păstra întreg, curat și fără de prihană. Aceasta este chemarea și idealul sfânt al preoției. În slujba acestui ideal trebuie să-și încordeze preotul toate puterile și să-și îndrepte toate eforturile cu toată perseverența, râvna, înțelepciunea și dăruirea dezinteresată. Aceasta este sensul acestei sfinte și dumnezeiești chemări a preoției, în chipul în care ne-a pilduit-o Mântuitorul, au înteles-o Apostolii și au îndeplinit-o Sfinții Trei Ierarhi, cu toată ardoarea și ființa lor. << Pentru noi preoții, spune Sfântul Grigorie Nyssa, grija cea mai mare este mântuirea sufletului, bunul cel fericit și nemuritor, care are să fie pedepsit sau răsplătit veșnic, pentru răutatea sau virtutea lui. Dar noi preoții ( se întreabă sfântul ), câtă muncă credeți că ne trebuie să depunem, câtă știință ne trebuie să avem, ca să vindecăm bine sau să ne vindecăm, ca să schimbăm viața credincioșilor noștri și să supunem lutul duhului? Nu toți oamenii au aceleași gânduri, nici aceleași porniri. Bărbații unele, femeile altele; bătrânii unele, tinerii altele; săracii unele, bogații altele; cei veseli unele, cei triști altele; cei bolnavi unele, cei sănătoși altele; conducătorii unele, condușii altele; învățații unele, neînvățații altele; cei cu fapte bune unele, cei păcătoși altele >>.

Pe unii îi vatămă ceea ce altora le folosește. << Pe unii oameni, spune Sfântul Grigorie Nyssa, îi vindeci cu cuvântul; pe alții îi îndrepți cu pilda vieții tale. Unii au nevoie de bold, alții de frâu. Pe cei leneși și greu de mișcat spre bine trebuie să-i deștepți cu lovitura cuvântului; iar pe cei peste măsură de înfierbântați cu duhul, pe cei care-s greu de stăpânit în pornirile lor, pe aceștia îi faci mai buni dacă-i strângi și-i oprești cu cuvântul. Unora le este de folos lauda, altora mustrarea; dar și una și alta la timpul lor; ca vatămi dacă lauzi sau mustri fără socoteală și când nu e timpul. Iarăși, pe unii îi indrepți dacă îi mustri în văzul și auzul lumii, iar pe alții dacă îi sfătuiești în taină>>.

Preotul trebuie să fie el curat sufletește și trupește pentru că el trebuie să fie exemplu, ca să lumineze pe enoriașii săi, și să fie mai aproape de Dumnezeu, ca să aproprie și pe alții.

Preotul este dator să păstreze nealterate dogmele Bisericii, interpretarea și lărgirea comentariilor acestora în duhul Sinoadelor Ecumenice, dogmele fiind norme obligatorii pentru întreaga Biserică. Însă Sfântul Grigorie Nyssa, ne spune că cei mai periculoși sunt ereticii: ,,Dacă este cineva fiară rea și sălbatică și nu este în stare să înțeleagă cuvintele de contemplație și de teologie, să nu se ascundă în tufărișuri hoțește și cu răutate, cu scopul de a pune mâna pe vreo dogmă sau pe vreun cuvânt de-al nostru, sărind pe neașteptate din ascunziș și să sfâșie prin insulte cuvintele noastre sănătoase, ci tot mai departe să stea și de munte să se depărteze; altfel va fi lovit cu pietre și se va stivi și va pieri ca un om rău, căci pietre sunt pentru cei sălbateci cuvintele adevărate și tari…”.

Iar dacă cineva cuteza și socotește că este un lucru la îndemâna minții oricui predicarea cuvântului, adică a învățăturii celei dumnezeiești și înalte, de care acum toți filozofează, eu mă minunez de deșteptăciunea unui astfel de om, ca să nu spun, de prostia lui. Mie nu mi se pare un lucru din cele mai ușoare și nici din cele care au nevoie de puțină minte , ca să dai la vreme fiecăruia măsura de grâu a cuvântului ( Proverbe IV,27 ) și să chivernisești cu judecata adevărul dogmelor noastre, să vorbești despre toate câte s-au filozofat în Scriptură, despre lume și lumi, despre materie, despre suflet, despre spirit, despre firile cele spirituale, atât ale îngerilor cât și ale demonilor, despre pronia lui Dumnezeu, care unește și cârmuiește totul, despre toate câte par că se întamplă potrivit rațiunii despre toate câte par că se întâmplă împotriva rațiunii omenești, rațiunii celei de jos.

Sfântul Grigorie Nyssa a rămas actual în teologia modernă prin atitudinea sa față de gândirea și cunoștințele superioare pe care trebuie să le posede preotul. Acestea, conjugate cu concepțiile sale teologice, îl situează între marii dascăli ai lumii și ierarhi. Teologia lui, este o teologie fără greșeală pe care au folosit-o sinoadele, din ea inspirându-se și marii teologi: Sfântul Ioan Gură de Aur, Pseudo- Dionisie Areopagitul și Sfântul Grigorie Palama.

b#%l!IDEI DESPRE PACE, ORDINE ȘI DISCIPLINÃ ÎN CUVÂNTÃRILE SFÂNTULUI GRIGORIE DE NAZIANZ

Sfântul Grigorie de Nyssa a fost un iubitor al armoniei naturii, pe care a cântat-o cu multă sensibilitate in poeziile sale, el fiind și un iubitor al păcii și al armoniei dintre oameni. Pacea era altă temă de actualitate, pentru că , în acel timp, Biserica nu avea pacea deplină, fiind în luptă cu ereziile epocii.

În cuvântarea despre pace, spune că ,,nu este în lumea aceasta ceva mai absurd pentru un creștin decât să cinstească și să se laude cu Dumnezeul iubirii, dar să fie în același timp inuman și dușman și să ascundă lumina vieții creștine izvorâtă din căldura și pacea iubirii lui Dumnezeu’’.

1. Pacea, ordinea și disciplina în Biserică

Pacea marelui păstor era tulburată de ,, sfâșierea scumpei cămăși a lui Hristos ” de către ereziile arienilor anomei și de către cei care voiau să ocupe scaunul Episcopal al Capitalei prin viclenie și complot, dușmănindu-l. Ereziile, la rândul lor, sunt cauzate de lipsa de moderație în discuțiile dogmatice, de neînfrânarea limbii celor care introduc artificii și instrumente filozoficești în Biserică, rele pe care Sfântul Grigorie le aseamănă cu cele zece plăgi ale Egiptului. El nu închide calea discuției de orice gen, dar ne dă sfatul practic să ne abținem de la lupta înverșunată și ,, să nu învățăm pe alții în afară de lege și rânduială ”. Nimeni să nu se angajeze în discuții peste puterile lui ( Ioan 14, 2 ). De asemenea, ca să fie pace în Bisericã, cei mari trebuie să se pătrundă de virtutea umilinței. ,,Care este lucrul cel mai frumos în învățătura noastră?, întreabă dăscălește pe ascultătorii săi Sfântul Grigorie, chiar la începutul cuvântării. ,, Pacea ”, răspunde el și continuă: ,,Voi adauga chiar că este și cel mai folositor lucru și din contră, care este cel mai rușinos lucru și cel mai vătămător? Discordia, răspunde el”.

Tulburătorii ordinii în Biserică au introdus legea încrederii înfumurate în sine, legea aroganței, în locul legii rușinii, care este cel mai mare ajutor spre virtute, au semănat anarhia și poliarhia, desmembrându-i pe creștini, făcându-i asemenea unor oase risipite, cum ne spune Sfânta Scriptură în Psalmul 140, versetul 7. Aceștia sunt ,, ieșiți din minți ”, care se ating de propriile lor corpuri și își fac câștig din nenorocire, socotind că se disting, aducând ruina noastră ca slujire lui Dumnezeu. Toți aceștia suferă de aprinderea unui foc pierzător, sfâșietor. Afirmând că cei ce seamănă anarhia și poliarhia în Biserică lupta împotriva propriilor lor corpuri, Sfântul Grigorie ne aduce în față imaginea dogmatică a Bisericii, ca trup al lui Hristos, ale cărui mădulare sunt și ei înșiși.

Continuându-și rechizitoriul împotriva acestora, Sfântul Grigorie spune că ei au fãurit Hristoși mai mulți în Biserică ( aluzie la dezbinările din Biserica Corintului ), în loc de unul singur. ,, În același chip – spune – au făurit și mai multe Duhuri în loc de unul singur. El continuă combaterea semănătorilor de dezbinare în Biserică printr-o scumpă, dreaptă și profundă mărturisire, spre întărirea în credință a ascultătorilor săi”.

,,Noi, zice Sfântul Grigrie, trebuie însă să cunoaștem pe unul Dumnezeu Tatăl, Cel fără de început, și Cel nenăscut, și pe unicul Fiu, Cel ce S-a născut din Tatăl, și pe unul Duh, Cel Care are existența din Dumnezeu, Cel Care Îi cedează Tatălui atributul de nenăscut, iar Fiului atributul de născut, iar cu privire la celelalte, fiind de aceeași natură cu El, Care stă pe același tron împreună cu El și aceeași slavă și de aceeași cinste ”.

Unitatea și pacea din Biserică const deci în unitatea de credință în toată puritatea sa ( Sfântul Grigorie pune accentual în mod special pe dogma dumnezeirii Sfântului Duh, împotriva ereziei pnevmatomahilor, pe care îi va combate Sinodul al II- lea ecumenic din Constantinopol ( 381 ), prezidat chiar de el ).

Acestea trebuie să le știm, spune Sfântul Grigorie Nyssa ascultătorului său, pe acestea trebuie să le mărturisim, până la acestea trebuie să ne ridicăm, iar multă vorbărie zadarnică și sunetele deșarte și profane ale cuvintelor să le alungăm spre cei care își petrec viața fără nici o treabă. Pentru aceasta, ni se poruncește să fugim de păcatul înfumurării, pe de o parte, iar pe de altă parte să înlăturăm păcatul leneviei, care ne face să nu învățăm linia dogmatică și canonică a Bisericii. Cei înfumurați săvârșesc un păcat prin exces discutând cu aprindere dogmele și încercând să spună mai mult decât ceea ce învață Biserica, iar cei care se lenevesc, adormind spre moarte sufletească, așa încât vrăjmașul să poată semănă sămânța cea rea în sufletul lor, săvârșește un păcat prin negație sau prin lipsă. Tuturor călcătorilor de lege, prin exces sau prin negație, le poruncește să ia seama la cuvintele Scripturii: ,, Să nu te abați nici la dreapta, nici la b#%l!^+a?stânga, ține piciorul tău departe de rău. Căci cărările drepte le păzește Domnul, iar cele strâmbe sunt căi rele ” ( Pilde 4, 27-28 ). Pentru ca înfumurații sunt cei mai periculoși pentru pacea și liniștea Bisericii, lor le adresează mustrarea aceasta: ,, Așadar, nimeni să nu fie mai înțelept decât se cuvine, nici mai legalist decât legea, nici mai strălucitor decât lumina, nici mai drept decât linia dreaptă, nici mai înălțat decât porunca ”. Le arată și pedeapsa pe care o vor primi:,, Soarta acestora este soarta lui Moisi și Aaron, pedepsiți de Dumnezeu cu înghițirea de vii a pământului”. Păcatul înfumurării duce la indisciplina și cârtirea împotriva Bisericii conducătoare, pe lângă aceasta ducând și la erezie.

Sfântul Grigorie Nyssa luptă pentru disciplinarea celor care aduc lezare Bisericii, amintindu-le că ,, ordinea ” a rânduit în Biserica lui Hristos ca unii să fie turma, iar alții să se supună, unul să fie ceea ce este capul, iar altul picioarele, unul mâini, altul urechi, altul alt membru sau oarecare dintre mădularele corpului spre armonia întregului trup ( Biserica ). Și în trupuri nici un mădular nu s-a rupt cu violența unul de altul, ci toate sunt un singur corp unit din diverse mădulare; nici ochiul nu umblă, dar arată calea; nici piciorul nu vede înainte, dar pășește mai departe și se mută din loc în loc; nici limba nu primește sunete, căci aceasta este însușirea urechii; nici urechea nu grăiește, fiindcă aceasta este funcția limbii și nasul este organul mirosului; mâna este un organ de a da și a primi; mintea, de a fi conducător; de la ea este și acțiunea de a simți. ,, Tot așa este și la noi cu trupul comun al Bisericii, spunea Sfântul Grigorie printr-o frumoasă și plastică asemănare între trupul nostru fizic și trupul obștei creștine ”. El a învățat cu multă pasiune ideea de pace, ordine și disciplină în Biserică, atât pe păstori, cât și pe credincioși, să fie una, ,,căci toți suntem în Hristos și fiecare suntem mădulare ale lui Hristos, dar și mădulare unii altora ” ( cf. Romani 12,5 ). Pe de o parte, unii conduc și stau în frunte, pe de altă parte, alții sunt conduși și îndrumați.

Sfântul Grigorie Nyssa fundamentează discuția cu ajutorul Sfintei Scripturi, spunând că este deosebire între conducători și conduși în Biserică, dar este deosebire între membrii turmei cuvântătoare, care au primit daruri deosebite, deși Duhul unul este, ,, după proporia credinței lor ” ( I Corinteni 12,28 ).

2. Pacea, ordinea și disciplina în societate

Concomitent cu studiul vieții obștei creștine, Sfântul Grigorie, cu ochiul sau filozofic, studiază și societatea omenească în general, contemporană lui, în care observă atâtea și atâtea tulburări, pe care le expune și le explică. Cauzele tulburărilor sociale, ale dezordinei, ale conflictelor de tot soiul sunt aproape aceleași ca și cele care dărâmă pacea în Biserică. Și aici, vinovatul este tot omul neinstruit și needucat, care se lasă pradă instinctelor, fiind condus de sentimente inferioare, egoiste. O fire aprinsă și mândră duce la dezordine socială. O fire cu lipsă de rațiune, adică cu o fire neinstruită, la care se mai adaugă și însușirea de cutezanță nechibzuită, duce la tulburări în toate unitățile sociale, mici și mari.

Omul, cu aceste metehne, lipsa de instrucție și cutezanță nechibzuită, este o unealtă rea împotriva societății. Totuși el se poate educa. Sfântul Grigorie Nyssa este un optimist în ceea ce privește puterea educației societății asupra individului rău, fie că este ,, molatic ” fie că este ,, aprins ”. El spune că cei molatici sunt mai greu de mișcat spre virtute, că și spre vițiu de altfel, fiindcă ei se mulțumesc cu toropeala lor. Sufletele aprinse însă, dacă sunt educate și corectate de rațiune, se îndreaptă cu tărie spre virtute. De îndată ce le părăsește știința și rațiunea, ele se îndreaptă spre vițiu. Aceștia au nevoie să fie struniți, întocmai cum un cal aprig, pentru ca să fie purtãtor de victorie, fie ca un luptător în război, fie ca alergător, trebuie să fie învățat cu frâul, adică educat și să deprindă blândețea, printr-un exercițiu încordat. Sfântul Grigorie deci crede cu tărie în puterea operantă a educației perseverente, așa cum ne confirmă și pedagogia actuală.

3. Pacea și ordinea în natura fizică

Universul, care ne oferă cel mai desăvârșit model de bună rânduială, ordine și disciplină, a fost totdeauna o școală înaltă de învățături morale pentru om, servindu-i ca ghid permanent. Stoicii, între alte principii morale, propuneau urmarea naturii. Gânditori ai Greciei antice formulaseră de asemenea principiul de ,, a trăi conform naturii ”. Natura fizică sau tablouri din natură ocupă spații largi în Sfânta Scriptură și în operele patristice, pentru ca prin acestea se realizează un învățământ intuitive, dogmatic și moral. Sfântul Grigorie, teologul și poetul, excelează și din acest punct de vedere. Pentru ca să întărească învățătura despre pace, ordine, disciplină și armonie în sufletul ascultătorilor b#%l!^+a?săi, el aduce argumente și din studiul naturii, în care observă cu atenție buna rânduială, ordinea și disciplina. Mintea sa, gândindu-se mereu la pacea pământească și la pacea cerească, îl face să tălmăcească liniștea naturii tot prin cuvinte și idei despre pace. Vorbind despre o primăvară liniștită, de exemplu, într-o altă cuvântare, el spune: ,, acum valurile încheie pace cu țărmurile, norii încheie pace cu soarele, vânturile încheie pace cu atmosfera, pământul incheie pace cu plantele, plantele încheie pace cu privirile ”.

În Cuvântarea a XXXII-a, el ne îndeamnă să cunoaștem universul, să urmăm acțiunea, să lăudăm legile naturii și să nu disprețuim buna rânduială. Toate au fost create cu ,, ordine ” și Logosul este Cel Care le-a creat armonios. Sfântul Grigorie, invocând ,, ordinea ” reală din natură, în interesul expunerii pedagogice a temei tratate, formulează propriu zis o ecuație matematică. Existența este egală cu ordinea și ordinea este egală cu existența. De aici urmează corolarul: suprimând ordinea și disciplina în natură și în societate, se suprimă însăși existența lor. Subliniază că ordinea susține universul, ordinea ține laolaltă și pe cele cerești și pe cele pământești, înălțându-i un minunat imn de slavă ,, ordinii ”, în capitolul VIII, întocmai ca și Fericitul Augustin, în opera și locurile citate. Toate legile universului sunt puse nu pentru un anume anotimp sau epocă, ci de la începutul lumii și până la sfârșit. ,,Întemeiatu-le-ai pe veci și pe vecii vecilor. Lege le-a pus și nu o vor ,, călca ”, exclamă Sfântul Grigorie Nyssa, prin cuvintele Psalmului 148,6.

Aprins de dorința de a vedea sălâșluindu-se ordinea, pacea, disciplina și buna înțelegere pe pământ, Sfântul Grigorie nu obosește să nu culeagă exemple și din lumea celor ce nu cuvântă, concluzând că ordinea ne-a deosebit pe noi de animale.

Cum s-a văzut, această lucrare a Sfântului Grigorie, Cuvântarea XXXII-a, pe drept este numită ,, cuvântare excelentă ”, fiindcă ea conține o sumă de învățături folositoare și potrivite pentru orice epocă: învățătura despre pace, ordine, armonie și disciplină. Ea este o exhortație către slujitorii de astăzi și de totdeauna ai Bisericii, pentru o acțiune de educație prin scris, vorbire și faptă, prin care să se combată păcatele care duc la discordie, mândria, lipsa de rațiune, ignoranța, cutezanța oarbă, indisciplina, care duc la anarhie și poliarhie. Dezrădacinând aceste păcate din sufletul obștei creștine prin acțiuni educative, Biserica contribuie la înlăturarea discordiei și întronarea păcii, ordinii și disciplinei. Înfăptuind în rândul întâi o ,, eutaxie ” sau ,, ordo” în interiorul credinciosului sau o ,, pax animae ” după cuvântul Fericitul Augustin, se realizează o bună rânduială și pace în lume ( pax civitatis), știut fiind că interiorul credincioșilor este un rezervor din care ies și gândurile bune, numite de Sfânta Scriptură ,, roadele Duhului ”, în care este înscrisă și pacea ( Galateni 5,22 ), dar tot de aici purced și cugetele cele rele ( Marcu 7,21- 23 ) care, traduse în fapte, năruie societatea.

Cuvântarea aceasta a Sfântului Grigorie este, de asemenea, o dizertație în care se fundamentează teologic învățătura despre pace, propovăduită de Biserică de la întemeierea ei. Ea are deci o valoare metodologică fiind un model de tratat pentru cuvântătorii și scriitorii bisericești.

Ea mai este și un ghid practic pentru modul de a discuta temele înalte. Sfântul Grigorie ne învață aici ca moderația în orice discuție este imperios necesară, nu numai în teologie, ci în orice disciplină, precum și în viață, știut fiind că ,, logoreea ” este îngăduitoare de multe ori. Să știm ce trebuie, cum trebuie, unde și cu cine trebuie să vorbim. Și de data asta aceasta, și din acest punct de vedere, Sfântul Grigorie de Nyssa ne dă sfaturi practice.

Cuvântarea a XXXII-a a Sfântului Grigorie Nyssa, scrisă acum aproape șaisprezece sute de ani, își păstrează întreaga sa actualitate și-l arată pe autor dascăl permanent al nostru.

VI. SFÂNTUL GRIGORIE DE NAZIANZ

– IZVOR OMILETIC – b#%l!^+a?

Sfântul Grigorie Nyssa face parte din pleiada marilor Părinți bisericești, apărători ai Ortodoxiei: Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa și Sfântul Ioan Gură de Aur, care au făcut din secolul al IV-lea un adevărat veac de aur pentru Biserica răsăriteană.

Filozof, retor, poet sensibil, iubitor al naturii, al omului și al lui Dumnezeu, Sfântul Grigorie a fost mai presus de toate Nyssa care a știut să tălmăcească neîntrecut tainele revelației divine. N-a iubit amestecul în mreaja intrigilor omenești, ci i-a plăcut să iradieze lumina divină în jurul său, pentru cei buni și dornici de îndumnezeire.

1.Formarea Sfântului Grigorie Nyssa ca predicator

Nimeni nu poate fi propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu, dacă nu are o pregătire corespunzătoare. Sfântul Grigorie Nyssa a înțeles acest principiu fundamental, de aceea, timp de zece ani, își consacră viața studiului aprofundat în cele mai înalte școli ale timpului. Această perioadă o descrie el însuși zicând: „ Despre cele ce am făcut în cetatea Atenei, alții să povestească: Cum cu frica lui Dumnezeu viața mi-am petrecut; cel dintâi eram între cei ce bine învățau; cum în floarea tinereții și-n avântul cutezanței-în timp ce alții se înfierbântau cu tot felul de rătăciri – eu ducem o viață liniștită”. Sfântul Grigorie Nyssa nu a fost ispitit de strălucirea gloriei ce i se deschidea în față, ci sufletul său înseta după desăvârșirea îndumnezeirii. După studii se întoarce în casa părintească, primește botezul și se retrage apoi, dornic să mediteze și să aprofundeze sensul noii vieți, în mănăstirea de pe malul Irisului, unde era marele său prieten Vasile. Aici își desfășoară formarea sa ca predicator.

Importanța cunoașterii Sfintei Scripturi pentru predicator este de netăgăduit. Marii predicatori, din veacul de aur al predicii creștine, considerau cuvântul Sfintei Scripturi, hrana cu care predicatorul trebuir sa-și alimenteze zilnic forțele sufletului. Format în această gândire, întemeiată pe principiul fundamental că predicatorul care nu se hrănește cu citirea zilnică a Sfintei Scripturi, moare duhovnicește, ne dăm mai bine seama de ce Sfântul Grigorie Nyssa a aprofundat-o atât de mult. Nu numai Noul Testament, ci și Vechiul Testament era cunoscut în toată profunzimea de marele teolog.

2. Cauzele succesului predicilor Sfântului Grigorie Nyssa

Succesul deosebit pe care l-a avut Sfântul Grigorie Nyssa în activitatea predicatorială constă în: cunoașterea Sfintei Scripturi, cunoașterea realităților vieții credincioșilor și sfințenia vieții personale.

Am constatat în perioada de formare ca predicator, râvna cu care Sfântul Grigorie Nyssa studia Sfânta Scriptură. Dar cuvântul biblic nu era pentru el numai un obiect de studiu, ci o hrană dumnezeiască cu care el se întărea zilnic. Pentru el cuvântul lui Dumnezeu are putere, vitalitate și permanență; când este rostit, aduce la existență ceea ce exprimă, ca în primul capitol al cărții Facerii, unde Dumnezeu a zis și „ a fost așa ”. Având deci, Sfântul Grigorie Nyssa o concepție atât de înaltă despre cuvântul lui Dumnezeu, el l-a propovăduit cu înflăcărare și zel apostolic, reușind astfel să pătrundă adâncurile sufletești ale ascultătorilor.

Predicile Sfântului Grigorie Nyssa și-au câștigat succesul și din viața sfântă a predicatorului, el nefiind numai rostite ci și trăite. Sfântul Grigorie era convins de valoarea predicii prin exemplul personal, de aceea el a fost o întruchipare vie a doctrinei ortodoxe, prin credință, smerenie, dragoste de Dumnezeu și de aproapele. Un alt punct al succesului a fost acela că Sfântul Grigorie Nyssa pregătea întotdeauna cu mare grijă predicile, meditând asupra temei alese, aceasta împletind-o întotdeauna cu rugăciunea.

Prin aceasta putem spune că Sfântul Grigorie Teologu a fost o personalitate a amvonului Bisericii Ortodoxe, vrednic de veacul de aur al predicii creștine, trebuind să reținem că personalitatea și-a realizat-o prin muncă, sfințenie, studiu și cunoaștrea realitătilor vieții trăite de contemporanii săi, exemplu pe care trebuie sa-l urmăm și noi luându-l ca protector și ajutător pe drumul sublim al misiunii noastre de propovăduire al cuvântului Sfintei Scripturi.

Una din caracteristicile fundamentale ale predicii patristice este actualizarea textului Sfintei Scripturi, făcând din el izvor de viață pentru păstorii timpului lor. Mai ales Sfinții Părinți ai secolului de aur al Bisericii creștine ( 313- 461 ) au fost adevărați tâlcuitori ai Revelației divine, căci, păstrând echilibrul firesc între aspectul divin și uman, au știut să facă legătura între doctrină și viață punând pe auditori în starea de a se folosi de cuvântul Sfintei Scripturi, traducându-l în viața lor de toate zilele.

Cuvântul Sfintei Scripturi ales și adaptat de ei tuturor stărilor și grupurilor de b#%l!^+a?oameni, ținând seama de profilul spiritual al lor și al vremii în care au trăit, a dat omiliilor lor un caracter de actualitate, încât predica lor era de fapt o revelație pentru dezlegarea problemelor reale și speciale ale vieții. Este atât de bogată îmbinarea de prezent și de confruntare cu adevărurile veșnice ale Revelației, în omiliile Sfinților Părinți, încât din scrierea lor, noi ne putem astăzi da seama de starea spirituală, economică și socială a timpului: << Poporul se recunoaște în oratorul creștin >>.

Așa cum în realitatea ei, Sfânta Liturghie actualizează necontenit lucrarea de mântuire a Domnului nostru Iisus Hristos, Sfinții Părinți aduc textul Sfintei Scripturi în viața oamenilor din jurul și din vremea lor. În predicile lor, credincioșii văd pe Dumnezeu, îi simt puterea cuvântului Lui, ca și pe toți Profeții și Apostolii și prezența lor vie rezolvă problemele vieții și năzuința lor. Punând pe credincioși în fața adevărului Sfintei Scripturi, ca în fața unei oglinzi, ei îi ajutau să se cunoască și să-și transforme viața după preceptele ei juste.

Se confruntau în timpul lor ultimile raze ale filozofiei și culturii păgâne cu creștinismul. Creștinismul trebuia să răspundă deodată spiritului juridic roman, celui speculativ grecesc, ca și celui mistic oriental. Această confruntare scotea rând pe rând, comorile Sfintei Scripturi, concretizându-le în școli, opere dogmatice, filozofice și morale, în cult și în lăcașuri de cult, în literatură și oratorie, legându-se cu tradiția vie a Bisericii și împletind prezentul cu trecutul apostolic, într-o unire de identificare și actualizare permanentă.

Sfinții Părinți ai Epocii de Aur, tâlcuiau adevărul în scris și în predici. Amvonul la picioarele căruia se adunau credincioșii era, în acel timp, organul de formare a opiniei creștine. De aici se răspândeau învățăturile substanțiale ale adevărului creștin, atât de simplu și totuși atât de profound. Aici oratorul creștin trata problemele ce interesa direct pe fiecare suflet în parte, cu o firească familiaritate. Pentru acest motiv și genul de predică al Sfinților Părinți ai Epocii de Aur, a fost omilia, a cărei caracteristică este familiaritatea, intimitatea, legătura sufletească cu insul și problemele și viața lui, adică cel mai potrivit gen de predică pentru actualizare.

Una din problemele actuale și pe vremea Sfinților Părinți era ca și astăzi problema păcii. Ei prezentau pacea ca o virtute cu dublu efect, temporal și veșnic, arătând că ea este necesară pentru garantarea armoniei între popoare, cetăți, familii și diferite societăți care, fără de pace, pier în discordie.

Bogăția este judecata în lumina învățăturii creștine, arătându-i singura cale de mântuire: iconomia milosteniei, ceea ce a dus la organizarea asistenței sociale.

3.Sfântul Grigorie Nyssa – predicator desăvârșit

Sfântul Grigorie de Nyssa (329 – 390 ). Geniul care a definit și apărat teologia patristică de la finele secolului al IV-lea și creatorul poeziei creștine, a ajutat îmbogățirea oratorical cu înflăcărata lui imaginație și adâncă simțire, punând în slujba ei toate inspirațiile și arta retoricii. Predica lui poartă în sine tema unei duble actualizări: credința și cultura pe care o cuprindea în concepția sa despre lume și destinul creștinismului: transfigurarea lumii prin transfigurarea sufletelor. În temele dogmatice, actualizarea se cuprinde în concepția lui despre destinul omului, arătând semnificația dreptei credințe asupra vieții actuale ce se duce aici și a destinului spre care suntem chemați. În afară de acestea, temele lui variate sunt inspirate de diferite ocazii: o sărbătoare bisericească, un articol din Simbolul Credinței sau proslavirea unui sfânt.

Cele mai interesante din punct de vedere al epocii sunt omiliile ținute în biserica Sfintei Învieri din Constantinopol, dintre care ultimul cuvânt, la despărțire, coține accentele cele mai sublime, relevând totodată legătura intimă dintre păstor și turma sa , se cuprinde acolo imginea întregii vieți a timpului și se pot trage concluzii asupra mediului în care a lucrat și asupra felului cum a lucrat Sfântul Grigorie, ce pot forma un tratat al tactului și al atitudinii pe care trebuie să aibă preotul față de turma sa, instituțiile, prietenii și dușmanii care îl înconjoară.

Sfântul Grigorie este unul dintre cei dintâi oratori ai secolului de aur, caracterizat prin precizia și claritatea formelor. Învățături folositoare cu privire la actualizare se cuprind în tratatul lui despre preoție.

Într-adevăr, o cercetare amănunțită și atentă asupra omiliilor și predicilor Sfinților Părinți, ne ajută să ne dăm seama de înălțimea artistică la care au putut ajunge aceștia, unii dintre ei, cum este Sfântul Grigorie de Nyssa, fiind adevărați poeți ai timului respectiv. Cuvântările Sfântului Grigorie de Nyssa, dimpotrivă, au un caracter dialectic, filozofic, mai mult influențat de retorică.

În ce privește forma, << predica patristică izbește prin multiplicitatea și varietatea, b#%l!^+a?foarte pronunțată și distinctă a genurilor și formelor omiletice pe care le îmbracă >> și prin unitatea desăvârșită a compoziției. Majoritatea lor, fie omilii, fie panegrifice, fie predici propriu-zise, sunt compuse în așa fel, încât se observă respectarea momentelor logico-psihologice după care trebuie compusă și rostită o predică. De aceea și în ceea ce privește forma predicii, predicatorul are multe de câștigat din predica patristică și trebuie să cultive mai multe genuri omiletice ce au constituit gloria Sfântului Grigoriei, în locul predicii de azi, foarte greu de definit din punct de vedere al formei.

O caracteristică generală a predicii Sfântului Grigorie este popularitatea ei. În general, Sfântul Grigorie este un adevărat predicator popular, care a știut să se coboare la puterea de înțelegere a ascultătorilor săi , iar atunci când unii termeni sunt neînțeleși, Sfântului Grigorie îi explica. De asemenea, Sfântul Grigorie se caracterizează prin intimitatea predicii lui. Se spune despre Sfântul Grigorie că în timpul rostirii predicilor sale, cobora uneori, de pe treptele altarului și se așeza în mijlocul ascultătorilor săi, ceea ce contribuia mai mult la succesul predicii sale.

Un alt izvor al puterii tainicii a predicii Sfântul Grigorie de Nyssa a fost credința lor puternică în ceea ce spuneau. Când vorbeau în fața ascultătorilor despre Dumnezeu, despre Sfânta Treime, despre întruparea Mântuitorului și despre alte învățături fundamentale ale Bisericii creștine, ei erau convinși până în adâncul finit lor de varicitatea acestor învățături.

Tainica putere a predicii Sfântului Grigorie își mai trage seva și din nețărmurita lor iubire față de oameni. Sfântul Grigorie Nyssa a fost mare iubitori de oameni, iubire pe care, uneori, aceștia nu se sfiau să o mărturisească în predicile lor. Puterea tainică a predicii lor se afla și în legătura neîntreruptă a predicii cu viața credincioșilor lor. Predica Sfântului Grigorie Nyssa nu este abstractă, ruptă de viață, ci ei țin o neîntreruptă legatură cu viața, cu aspirațiile ascultătorilor lor. Ei le vorbesc acestora despre ceea ce-i interesează în chip vital și despre ceea ce-i frământa în legătura cu marile cu probleme ale vieții. Trebuie să amintim că predica Sfântului Grigorie Nyssa era străbătută de acea ungere evanghelică ce dă culoare cuvântului, de acea putere ce se degajă din cuvântul predicatorului și care face ca ascultătorii să fie atrași tot mai mult spre cel care le vorbește și să înțeleagă ceea ce li se spune.

Cateheza și menirea ei

Cateheza are vechimea creștinismului. O descoperim în scrierile Noului Testament, în cele mai vechi formule ale simboalelor de credință și în literatura creștină b#%l!^+a?post-apostolică. Ea s-a bucurat de un prestigiu nelimitat în Biserica Ortodoxă întrucât, chiar din secolul al-II-lea, documentele mărturisesc despre numeroase școli catehetice înființate în principalele orașe ale Imperiului Roman, având în fruntea lor „conducători geniali care trezesc și astăzi admirația tuturor pedagogilor și dascălilor preocupați cu studiul fenomenului învățământului religios din primele secole creștine”.

Adevăratul catehet a fost și rămâne Mântuitorul Iisus Hristos. El a învățat pe înțelesul tuturor, fără speculații telogice și expunând integral adevărurile de credință absolut necesare pentru mântuire. Activitatea sa a fost continuată de către Sfinții Apostoli, care au învățat prin viu grai, portivit metodei catehetice.

Astfel, „de la începutul creștinismului cateheza a străbătut ca un fior edificator întraga viață a Bisericii, instruind credincioșii în lumina adevăratei învățături evanghelice”. Cateheza poate influența atât pe cei credincioși cât și pe cei păcătoși. Cei credincioși simt nevoia să asculte predici pentru că prin acestea se întăresc în credință. Cei păcătoși, care „au ridicat între Dumnezeu și ei un perete despărțitor”, au nevoie de predici pentru a se deștepta din somnul păcatului: „prin predică li se insuflă iubire către Dumnezeu și ură către păcat; prin predică se surpă păretele despărțitor și se conduc oamenii pe calea virtuții până la cea mai înaltă deplinătate morală”.

Ea a urmărit totdeauna transformarea omului vechi într-unul nou, străduindu-se să facă din creștinii obișnuiți, membri activi ai Bisericii și ai societății. Cateheza promovează valorile sociale, după cum se poate observa din studiul catehezelor specifice tradiției ortodoxe. Apărută în epoca apostolică, ea nu cunoaște întrerupere până în zilele noastre. b#%l!^+a?

Actul catehetic are două părți: cateheza propriu-zisă și asceza. Prin cateheză se comunică metodic mesajul lui Dumnezeu, învățătura bisericii, în vreme ce asceza favorizează înțelegerea și valorizarea celor comunicate prin cateheză.

Catehizarea înseamnă apostolat, iar acesta presupune dragoste creștină, căci fără ea este neroditor. Ea a fost poruncită de Domnul nostru Iisus Hristos: „mergând învățați toate neamurile…”(Matei 28, 18), „mergeți în toată lumea, vestiți Evanghelia la toată făptura…”(Marcu 16, 15-16). Și Sfinții Apostoli impun activitatea de catehizare, ceea ce face ca aceasta să fie o obligație a Bisericii.

2. Cateheza în secolul al-IV-lea

În epoca de aur a literaturii creștine, limbajul folosit în predici și omilii este rezultatul eforturilor Sfinților Părinți de a se face cât mai bine înțeleși de către ascultătorii lor, precum și rezultatul controverselor teologice ale timpului lor, care i-au făcut să-și perfecționeze vocabularul și să-și șlefuiască limbajul în așa fel încât să „descopere formulele cele mai nimerite, prin care să demaște eroarea, să combată răul și imoralitatea”.

Acești Sfinți Părinți au fost numiți remarcabili artiști ai cuvântului scris și vorbit. S-au impus prinmăiestria cu care vorbeau și-i convingeau pe ascultătorii lor.

Trebuie însă subliniat că ei nu au renunțat niciodată la fondul învățăturii creștine de dragul formei: „amândouă aceste elemente-conținutul și forma-au fost îmbinate în chipul cel mai fericit, formând o unitate indisolubilă”. b#%l!^+a?

Dintre toți Sfinții Părinți ai Bisericii se remarcă îndeosebi Sfinții Trei Ierarhi. Aceștia au fost numiți mari dascăli ai Bisericii, pentru că s-au dovedit a fi neîntrecuți educatori creștini, care au știut să-i învețe pe semenii lor să crească până la statura lui Hristos.

3. Calitățile unui adevărat catehet oglindite în persoana Sfântului Grigorie de Nyssa

Catehizarea mai înseamnă jertfelnicie din partea catehetului, și continuarea activității învățătorești a Mântuitorului Iisus Hristos în lume și în biserică. Sufletul educației este educatorul însuși, în concepția Sfântului Grigorie de Nyssa. De aceea, un adevărat catehet trebuie să fie caracterizat de: moralitate(însușire de căpetenie), convingere religioasă(căci dacă el nu este convins de adevărurile propovăduite, nu va putea convinge nici pe alții), entuziasm dăscălesc, seninătate(sau stăpânirea de sine care vine din împăcarea cu Dumnezeu și cu propria conștiință), liniște, calm, înțelegere, răbdare, îngăduință, tact pedagogic creștin și zel apostolesc de a vesti

cuvântul lui Dumnezeu, iar toate acestea trebuie să izvorască dintr-o iubire creștină adâncă. Fără dragoste nici măcar nu se poate concepe educația creștină. Dragostea este cea care stabilește o legătură sufletească între oameni, între educator și cel care este educat.

Sfântul Grigorie a avut toate aceste calități în desfășurarea actvității de catehet, b#%l!^+a?urmând Catehetului Hristos, Care a învățat pretutindeni, fără odihnă. Personalitatea de pedagog și de eminent educator creștin a Sfântului Grigorie se conturează și prin aceea că el s-a comportat ca un adevărat părinte iubitor față de creștinii pe care i-a păstorit, fiii săi duhovnicești. Ceea ce a făcut ca el să fie considerat „făclier de inimi”, și „dăltuitor de caractere”. Ceea ce l-a făcut și mai responsabil față de credincioși a fost harul pe care l-a primit prin taina preoției în trepta de preot și mai apoi în cea de episcop.

Grigorie revine asupra temelor considerate mai importante, la fel cum Sfântul Pavel „nu s-a mulțumit numai a predica o data, ci în comunele întemeiate de el a mers și a doua oară, ba în unele și a treia oară; le-a adresat epistole, le-a așezat preoți și episcopi, ca aceștia să poarte dregătoria omiletică, pe lângă cea preoțească și pastorală”.

Un aspect esențial al funcției de episcop este că acesta are vocația de a-i învăța pe credincioși, de a-i catehiza, și de aceea este foarte rar înlocuit în misiunea sa de a predica. Acesta a fost și cazul Sfântului Grigorie, care nici

nu avea nevoie să fie înlocuit datorită pregătirii sale temeinice în arta

oratorică.

4. Principiile didactice în cateheză

Pentru întocmirea unei cateheze(sau a unei predici) este nevoie să se foloseacă de anumite reguli și norme numite principii didactice. Acestea au fost utilizate de către toți aceia care și-au asumat înalta misiune de a învăța pe alții, precum și de către învățătorii religiei creștine.

Mântuitorul Iisus Hristos le-a aplicat în mod exemplar, El fiind Învățătorul desăvârșit. Activitatea Sa a fost continuată de Sfinții Apostoli, de Părinții Apostolici și de către toți marii Sfinți Părinți ai Bisericii, care s-au folosit în activitatea lor catehetică de toate principiile didactice(principuil autonomiei și respectării libertății individuale, principiul respectării particularităților de vârstăși individuale(psihologic), principiul învățământului interesant și plăcut, principiul temeiniciei și durabilității, principiul intuiției, principiul participării conștiente și active, la care se adugă principiile pedagogiei creștine:cel hristocentric și cel eclesiocentric).

5. Felurile catehezei

O cateheză sau o predică poate fi de mai multe feluri: omilie(predică analitică, predică tematică(sintetică), sau pareneză(predică ocazională).

Cea mai veche formă de predică este omilia, care are un caracter analitic, pe parcursul ei explicându-se anumite versete din Sfânta Scriptură. Cuvântul omilie vine din limba greacă și înseamnă a convorbi cu una sau mai multe persoane, și de aici a cuvânta. De la Origen, cuvântul omilie este întrebuințat îndeosebi spre a desemna o cuvântare bisericească. Ea cunoaște o deosebită înflorire între secolele al-III-lea și al-VI-lea. Găsim și în opera Sfântului Grigorie astfel de omilii(teologice, una exegetică și b#%l!^+a?una morală).

Din predicile Sfântului Grigorie ne-au parvenit doar o mică parte, adică numai cele pe care autorul s-a gândit să le publice. Este foarte posibil ca autorul să nu se fi limitat în predicile sale numai la tratarea problemei trinitare, însă s-au păstrat mai cu seamă acele predici care tratează această problemă deoarece numai acestea au fost publicate.

Opera sa cuprinde, după cum s-a arătat mai sus, doar Cuvântări, Poezii și Scrisori, astfel că în ce are ea mai viabil este o operă „de cateheză și predică”. b#%l!^+a?

6. Sfântul Grigorie – exeget

Fără îndoială Grigorie explica Sfânta Scriptură credincioșilor săi deoarece acest lucru făcea parte din atribuțiile unui episcop.

Fericitul Ieronim spune despre Grigorie că „lecțiile sale mi-au explicat Scriptura”, acest elogiu, venind din partea unui maestru al exegezei este deosebit de important.

Singura cuvântare exegetică ce ni s-a păstrat este Cuvântarea 37, unde autorul vorbește despre căsătorie sugerând chiar modificări ale legii romane în această privință. El spune că atât femeia cât și bărbatul trebuie să aibă aceeași pedeapsă în caz de adulter. O altă cerere vizează interzicerea celei de-a treia căsătorii. Deasemenea, mama și tatăl trebuiau să fie egali în privința autorității asupra copiilor.

Fiind susținută în prezența împăratului Teodosie, episcopul este conștient că afirmațiile sale au o greutate deosebită, fiind o invitație directă și limpede de a modifica legea.

Sfântul Grigorie de Nyssa-Catehetul Reformator al tarelor morale ale contemporaneității

Sfântul Grigorie își începe activitatea sa catehetică reformatoare prin critica aspră a membrilor clerului care nu se ridicau la înălțimea misiunii la care fuseseră chemați.

IV.1. Calitățile care se cer de la un preot sau de la un episcop

Preoția, după Grigorie este „arta de a conduce pe om-ființa cea mai complexă și b#%l!^+a?cea mai felurită în gând și faptă- este arta artelor și știința științelor.

Deși autorul nu face o descriere sistematică a calităților unui adevărat preot, totuși el insistă asupra celor mai importante. Preotul trebuie să fie încercat duhovnicește și întru toate să fie pildă credincioșilor săi. „Păcatul să-l înfricoșeze. De virtuți să se îngrijească zi și noapte”. Pentru a putea să învețe pe alții trebuie mai întâi să se străduiască să se curățească pe el însuși, să se lumineze, să învețe și să se apropie de Dumnezeu. Numai așa va putea să-i curețe pe ceilalți să-i învețe să-i sfințească și să-i unească cu Dumnezeu.

Misiunea preotului este aceea de a aprinde în sufletul păstoriților săi căldura iubirii de Dumnezeu, pentru că așa cum spune Sfântul Grigorie, „Preoția urmărește să întraripeze sufletul, să-l smulgă din lume, să-l dea lui Dumnezeu, să-l facă să păzească chipul lui Dumnezeu, dacaă nu l-a pierdut; dacă e în primejdie să-l piardă, să-i arate calea ca să și-l păstreze; iar dacă și l-a stricat, să-l aducă din nou la starea cea dintâi(…)”.

Faptele preotului sunt anulate de lipsa curățeniei morale, în consecință, preotul nu numai că trebuie să nu fie rău, ci trebuie să strălucească în bine.

Prima calitate necesară preotului, ca și în cazul episcopului, este curăția vieții sau sfințenia vieții. Preotul trebuie-spune autorul- „întocmai ca argintul sau aurul, să nu sune niciodată fals, să nu aibă sunet de aramă, oriunde s-ar găsi, în orice împrejurare din viață și orice trebri ar avea; să nu aibă vreun gând sau vreo faptă rea(…)”.

Sfântul Părinte subliniază faptul că păcatul se lucrează foarte ușor, în timp ce virtutea se dobândește cu greu, „se prinde greu de om, ca și focul de lemne ude”, cerând b#%l!^+a?din partea creștinului, și cu atât mai mult din partea preotului, multă osteneală pentru a o dobândi. „Mai ușor ia cineva din puțina răutate a unui om, decât puțin din viața îmbunătățită a altuia”,spune Sfântul Părinte.

O altă calitate indispensabilă unui preot este aceea de a cunoaște foarte bine sufletul omenesc, psihologia sexelor și a vârstelor, pentru a putea da cele mai bune remedii celor care vin și-i cer ajutorul. De asemenea Sfințitul autor subliniază că îndreptarea celor careau căzut în păcat trebuie făcută cu răbdare și nădejde, cu dragoste și convingere, nu cu silnicie sau cu forța.

Este vrednic de harul preoției numai „cel căruia i s-a aprins inima de cuvintele cele curate și în foc lămurite(Psalmi 11,6)ale lui Dumnezeu, spre a i se deschide Scripturile(Luca24,45), cel care a contemplat frumusețea

Domnului, cercetând Biserica Lui(Psalmi 26,8), care a pătruns vistieriile duhovniceștiși a urcat, prin făptuire,treapta contemplației;cel care s-a unit cu Cuvântul și s-a împărtășit cu El; cel ce a învățat să vorbească înțelepciunea lui Dumnezeucea ascunsă întru taină;cel ce a luat crucea lui Hristos și vrea să-I urmeze Lui până la capăt”.

Exemplul vieții personale a preotului este foarte important în misiunea sa. Predica prin cuvânt luminează doar mintea și sensibilizează inima credincioșilor, însă exemplul faptei este mai ușor de intuit de către aceștia, făcându-i să pună în practică cele auzite. „Marele scop pentru care este pus un păstor într-o parohie nu este acela de a-și urmări studiile sale teologice, nici de a-și cerceta enoriașii în fiecare săptămână, nu este b#%l!^+a?nici măcar acela de a le predica duminica; ci acela de a trăi în mijlocul lor ca un om al lui Dumnezeu, a cărui prezență însăși să fie o dovadă că e cu putință să trăiești pe pământ viața de sus și că lucrurile de care se vorbește duminica la biserică sunt realități”.

IV.2. Preoția și Medicina

Autorul compară preoția cu medicina și spune că preoția este cu mult mai grea decât medicina pentru că preotul are chemarea de a vindeca sufetele oamenilor, de a izgoni tot ce este animalic și sălbatic în om și de a sădi în loc tot ce este bun și plăcut lui Dumnezeu. Medicina se ocupă mai mult cu cele ce se văd, este știința vindecării trupurilor. Preoția însă, este știința vindecării sufletelor, ea se străduiește să vindece pe omul cel ascuns

al inimii. Și după cum nu toate trupurile se vindecă folosind aceleași medicamente, tot așa și sufletele se vindecă prin diferite învățături și mijloace: „pe unii îi îndrepți dacă îi mustri în văzul și auzul lumii, iar pe alții dacă îi sfătuiești în taină(…)A le descrie pe toate prin cuvânt și a le cunoaște cu de-amănuntul,ca să cuprinzi într-un capitol toată știința vindecării sufletelor, este cu neputință, oricât de multă sârguințăș pricepere ai avea. Numai experiența însășiși cazurile de duhovnicie dau lumină și științei vindecării sufletelor și preotului”.

IV.3. Motivele pentru care a fugit de preoție b#%l!^+a?

În lucrarea Despre fuga sa el prezintă o serie de argumente pentru a justifica fuga sa imediat după ce a fost preoțit împotriva voii sale. Este foarte posibil ca această cuvântare să nu fi fost rostită în fața publicului. Ea face parte din tratatele clasice despre preoție, tocmai prin valoarea ideilor pe care le cuprinde.

Primul motiv pe care autorul îl invocă pentru a-și explica fuga este teama de dregătoria înaltă la care el a fost chemat pe neașteptate și pe nepregătite.

Apoi, această misiune nu se potrivea cu marea sa înclinare pentru viața ascetică, de care a fost stăpânit toată viața:„Eram îndrăgostit dintru început-spune el- de singurătate, cum nu știu să fi fost îndrăgostit vreodată unul din cei ce studiază arta retorică. Iar în vremea primejdiilor mari și cumplite prin care am trecut, făgăduisem lui Dumnezeu să trăiesc în pustnicie. Gustasem chiar ceva din viața pustnicească. Ajunsesem oarecum în pridvoarele ei, iar trăirea acestei virtuți m-a aprins și mai mult de dorul de sihăstrie”. Fire interiorizată, cu o intensă și bogată viață sufletească, Sfântul Grigorie este dornic și însetat de liniște și singurătate față de lume, pentru a putea vorbi mai mult și mai curat cu Dumnezeu, prin rugăciuni.

Desele sale retrageri în pustie sunt încercări de a trăi prin și pentru credință. De aceea consideră el că hirotonia a fost un act de tiranie împotriva sa, pentru că l-a smuls cu sila din această înaltă viețuire și l-a forțat să viețuiască în mijlocul lumii zbuciumate.

Un al treilea motiv este că simțea frică și rușine în același timp de a se alătura preoților din vremea sa care percepeau preoția ca pe o meserie oarecare sau ca pe o sursă de câștig. „Mi-a fost rușine(spune el n.n.) să fiu alături de ceilalți preoți care, cu nimic mai buni decât gloata-mare lucru dacă nu chiar cu mult mai răi-,intră în locurile cele preasfinte cu mâini nespălate, cum s-a spus ,și cu suflete cu totul neinițiate,care pretind să intre în sanctuar înainte de a deveni demni să se apropie de cele sfinte, care se înghesuie și se împing în jurul sfintei mese, ca și cum preoția ar fi nu pildă de virtute, ci mijloc de trai, nu slujire plină de răspundere, ci domnie fără îndatoriri. Ei sunt la număr aproape mai mulți decât cei pe care-i păstoresc. Slabi în credință, ticăloși, cu toată strălucirea lor, încât, după părerea mea, o dată cu trecerea timpului și cu creșterea răului n-au să mai aibă peste cine păstori, căci toți au să fie învățători în loc să fie învățați de Dumnezeu”.

IV.4. Înfierarea comportamentului nedemn al clericilor

În Cuvântarea 20 autorul înfierează comportmentul nedemn al episcopilor din vremea sa. Judecăți aspre la adresa episcopilor se întâlnesc și în alte cuvântări și în poemele sale. Situația trebuie să fi fost destul de gravă dacă „un episcop hărăzit titlului de dascăl al Bisericii universale să-și trateze confrații drept<<savanți improvizați>>sau teologi<<făcuți prin alegeri>>, așa cum face Grigorie în primele rânduri ale Cuvântării 20, sau să-i acuze că<<vomită pe altar banii săracilor>>(Cuvântarea 42)”.

După cum se poate observa, profilul episcopului în general este redat cu multă causticitate. Mulți dintre episcopi erau simple marionete ale puterii politice „slujitori ai b#%l!^+a?oportunităților schimbătoare”, care își schimbau orientarea în funcție de cum li se cerea de către cei aflați la putere pentru a nu-și pierde scaunul de episcop. De aceea Sfântul Părinte îi numește „câini care au ajuns păstori”(Poemul 2). „Acești înalți clerici respiră duhul veacului: autortari și orgolioși, ei sunt nobili care și-au păstrat în privința decorului și fastului deprinderile anterioare. Ici și colo, apare și un alt tip de episcop:de această dată este vorba de parveniți, avizi de bani și putere, bădărani și lipsiți de cultură.(…) Nu te poți aștepta la nimic bun nici de la unii nici de la ceilalți”.

El tratează această temă cu un realism lucid și cu o rigoare vecină uneori cu cruzimea. În această privință el poate fi privit ca un reformator care a atacat tarele episcopatului contemporan și a încercat să le înlăture. El arată că un adevărat episcop trebuie să fie „negerșit întâiul dintre cei mai buni(…)căci cu greu unul mediocru ar putea să stăpânească peste cei buni, și numai dacă luptă foarte tare”.

El le oferă tuturor episcopilor ca model demn de urmat pe Sfinții Apostoli, care au trăit în lipsuri, nu în lux, fiind interesați de răspândirea cuvântului Evangheliei mai mult decât de orice altceva.

Cel mai important lucru care se cere de la un episcop este să fie capabil să-i învețe pe alții. Pentru aceasta nu are prea mare importanță dacă se folosește de un limbaj simplu:„Utilizează expresii pedestre, exprimă-te rustic, nu am nimic împotrivă! Știu să umblu și pe jos!(…)Filozofează prin simplitatea cuvântului!(…)Învață-ne cum vrei, dar învață(…)Dar dacă ești cu totul orb, de ce călăuzești pe alții fără să vezi?”.

În Poemul 2 găsim o descriere la fel de sarcastică și aspra a membrilor Sinodului al doilea ecumenic:„Aceștia urlau fiecare din locul său;/ era o adunare a unui popor de gaițe împopoțonate,/ un fel de circ de copii, o gașcă de un soi nou,/ un vârtej care trăgea în urma lui praful ridicat de vânturi,/ oameni cărora nimeni crescut/ în frica lui Dumnezeu n-ar fi vrut să le dea cuvântul,/ căci bâzâie încoace și încolo în neorânduială, sau pur și simplu îti sar/ de-a dreptul în față ca viespile”. În continuare, autorul este și mai sever:„această adunătură de traficanți de Hristos, (…) cu toții au dobândit înălțimea, dar nici unul harul./ Dă la o parte pielea și vei vedea lupul(…) Se fălesc și, înșelând lumea,/ prin convingere sau prin constrângere/ roiesc prin înălțimi ca gândacii spre ceruri”.

De aceea alegerea unui episcop trebuie să se facă luând în considerare faptele lui, modul de a se comporta și, nu în ultimul rând, ortodoxia credinței sale.

Această operă este, așadar, expresia celei mai înalte conștiințe a responsabilității sacerdotale ce apasă pe umerii preotului sau ai episcopului.

Contribuția Sfântului Grigorie de Nyssa la formularea învățăturii creștine în secolul al patrulea

Doctrina pe care o susține Sfântul Grigorie are o importanță deosebită, remarcându-se prin precizie, claritatea formulelor și în special prin progresul față de cea a contemporanilor săi.

V.1. Învățătura despre un singur Dumnezeu în Sfânta Treime

Credința sănătoasă este, după Sfântul Grigorie, aceea în Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, în unica putere și Dumnezeire:

„un Dumnezeu care în trei străluciri lumea conduce”.

Sfântul Grigorie învață că Dumnezeu este unul în ființă și întreit în Persoane: b#%l!^+a? „Dumnezeirea este unica natură simplă. Ea se concepe unic și treimic, după însușiri sau ipostaze”. Autorul arată că Dumnezeu are caracter personal, iar acesta este posibil numai într-o Treime de Persoane, deoarece o Persoană solitară fără iubirea din veci față de altă Persoană nu este Persoană.

Atunci când vorbește despre Persoanele Divine, autorul folosește unele formulări precalcedonice: „Persoanele se despart în neîmpărțire, ea(Dumnezeirea) fiind una în trei și cele trei una, unirea nefiind amestecareși nici despărțirea înstreinare.(La Sfintele Lumini)”. El a apărat atât inseparabilitatea celor trei Persoane, care sunt unite prin ființa divină, cât și neamestecarea lor datorită însușirilor personale, care au fost numite mai târziu predicate. „Cele trei subiecte divine nu se desprind Unul de Altul, Unul din conștiința Celorlalte, ca să arate dumnezeirea separat, ci toate

converg spre unime. Ca și ceilalți doi Capadocieni(Sfântul Vasile și Sfântul Grigorie de Nyssa), Sfântul Grigorie de Nyssa are ca punct de plecare concretul, adică cele trei ipostasuri, văzând în ele firea <<una>> : <<Nici nu am început a cugeta la Unitate și Treimea mă și scaldă în slava Sa. Nici nu am început a cugeta bine la Treime și Unitatea mă cuprinde din nou(…) când întrunesc pe Cei Trei în aceeași cugetare, văd o singură flacără, fără a putea împărți ori analiza lumina unificată >>”.

Sfânta Treime a fost marea temă și marea iubire a vieții sale. De aceea când Sfântul vorbește despre Dumnezeu, el înțelege Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

Singurul lucru pe care îl înțelegem în legătură cu Dumnezeirea este nemărginirea Ei. Dumnezeu este incomprehensibil. Tot ce se poate ști despre Dumnezeu din lumea creată este numai faptul că El există, însă despre modul existenței Sale nu putem ști b#%l!^+a?nimic.

În viața divină întâietatea o are Tatăl, însă fără să subordoneze ființa celorlalte Persoane Treimice. Tatăl este principiul în Sfânta Treime. El este Tată din veșnicie, neavând început în exitența lui. Denumirile de Tată și Fiu acordate celor două Persoane din Sfânta Treime sunt diferite de cele omenești: „Paternitatea trebuie înțeleasă dincolo de timp deoarece <<nu a fost Tată mai în urmă, căci nu a început să existe cândva și este Tată la propriu, pentru că nu este și Fiu, după cum și Fiul este Fiu la propriu pentru că nu este și Tată>>”(Cuvântarea a treia).

Între nenașterea Tatălui și nașterea Fiului nu există o contrazicere, acestea fiind doar moduri de posedare a ființei divine de către Tatăl(prin nenaștere) și de către Fiul(prin naștere).

Tatăl cuprinde în Sine întreaga ființă a Fiului. Inspirat din gândirea Părinților anteriori, Grigorie arată că a mărturisi unitatea firii dumnezeiești

înseamnă de fapt a recunoaște pe Tatăl drept izvor unic al Persoanelor.

Pentru a înlătura pericolul unei înțelegeri subordinaționiste, Grigorie prezintă doctrina trinitară în trăsături bine definite: „Există numai un Dumnezeu, fără de început, necauzat și/Nemărginit de ceva/Fost mai înainte de El…și acesta este marele Tată/Al bunului Fiu, al marelui Unuia-Născutului…Dumnezeu singur/E altul/Și nu după Dumnezeire altul, și acesta este Cuvântul Lui/Dumnezeu,/Al celui ce este fără de început și unul din totul din cel unul în sine…/Un Dumnezeu singur din bunul Dumnezeu e Duhul”.

V.2. Învățătura despre Mântuitorul Iisus Hristos

În secolul al IV-lea, hristologia, care s-a structurat în urma conflictelor doctrinare dintre diferitele sisteme teologice, învață că omul poate dobândi unirea cu Dumnezeu numai în Logosul divin înomenit. Problemele teologice s-au discutat în acea perioadă cu o mare seriozitate și angajare personală

Nașterea Fiului din Tatăl din eternitate nu poate fi înțeleasă de noi, este o taină a credinței.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră este echivalentă la Grigorie cu o nouă creație: „Mântuirea este acum o nouă zidire în Hristos, o a doua părtășie a Lui cu omul din prima creație, omul se împărtășește de chipul și de asemănarea cu Dumnezeu. În această a doua zidire se petrece un lucru și mai dumnezeiesc, fiindcă Dumnezeu Însuși se amestecă cu firea noastră omenească(La Naștere, 13)”.

Unitatea ipostasurilor din Sfânta Treime este folosită pentru prima dată ca model al unității celor două firi în Hristos. Astfel Sfântul Grigorie a înlăturat pericolul ca cineva să conceapă că firea omenească asumată de Hristos se absoarbe în cea dumnezeiască(cum învăța Apolinarie), și pericolul ca cineva să conceapă asumarea firii omenești de către cea dumnezeiască ca aparentă, exterioară și nereală.

Iconomia este la Sfântul Grigorie „taina cea mare a lui Dumnezeu cu privire la b#%l!^+a?noi oamenii”, ea cuprinde toate tainele lui Hristos, toate actele vieții lui pământești, toate cele legate de venirea Lui în lume. Ea are ca efect readucerea omului la starea lui dintâi, ba chiar la mântuire.

Ultima sa contribuție teologică adusă Bisericii a fost o lucrare împotriva ereziei lui Apolinarie. Acesta susținea că la întrupare, Hristos a luat doar trup omenesc, nu și minte omenească, aceasta fiind înlocuită de Logosul Divin-Dumnezeu Cuvântul, ceea ce însemna că Iisus Hristos nu a fost Om deplin.

Sfântul Grigorie arată că prin întrupare, Cuvântul lui Dumnezeu ia întreaga fire omenească și că numai ceea ce Și-a împropriat, aceea este ceea ce se mântuiește. Ce nu a luat asupra Sa rămâne nevindecat, adică rămâne în păcat, în moartea duhovnicească.

Mântuirea înfăptiută de Mântuitorul Iisus Hristos a avut ca scop ducerea omului la creatorul său și îndumnezeirea sa: „Christos își uni chipul Său divin cu al nostru,/Ca, Dumnezeu suferind, chinurilor mele leac să aducă,/Și pe mine, prin a Sa formă de om, dumnezeu să mă facă”.

Hristos S-a făcut Om întru toate în afară de păcat, luând firea omenească din Fecioara Maria curățită de către Duhul Sfânt și la suflet și la trup. Așadar, Mântuitorul a pășit în lume „cu firea omenească luată asupră-Și, una din două firi potrivnice între ele, din carne și din Duh, una îndumnezeind și alta îndumnezeindu-se”. Firea omenească și cea dumnezeiască sunt unite în mod teandric în persoana lui Hristos. În Poemul IV dogmatic, Sfântul relevă faptul că Logosul însușindu-Și firea omenească afară de păcat, a unit în El cerul cu pământul. Întruparea Sa nu prejudiciază Dumnezeirea, căci a fost muritor, dar în același timp era și Dumnezeu.

Cei care nu cred în dumnezeirea Fiului comit un păcat pe care nu l-au făcut nici măcar demonii: „păcatul acesta nu l-au făcut nici chiar diavolii, care au recunoscut pe Dumnezeu, pe alungătorul lor, încredințându-se ei de aceasta din cele ce pătimeau(La Sfintele Paști)”.

V.3. Sfântul Grigorie apără dumnezeirea Sfântului Duh

În Cuvântarea 31 afirmă cu tărie divinitatea Duhului Sfânt, aceasta fiind contribuția „cea mai originală a lui Grigorie la teologia trinitară”.

Profesorul Jean Bernardi consideră că situația în care a avut loc cel de-al doilea Sinod Ecumenic a fost una prezidențială:„Un episcop disponibil venit din răsărit afirmă și demonstrează, bazându-se pe texte, divinitatea Duhului Sfânt. Un împărat venit din extremul Occident(Teodosie n.n.) dă acestei învățături sprijinul autorității sale atotputernice. De aici a rezultat

formularea definitivă a unei dogme fundamentale care s-a înrădăcinat în

toate cugetele. Putea fi concepută o mai mare reușită?”.

Sfântul Părinte explică de ce Duhul Sfânt este mai puțin evidențiat în Sfânta Scriptură. El spune că în Vechiul Testament este descoperit în mod clar Tatăl și mai puțin clar Fiul, iar în Noul Testament Fiul este prezentat în mod clar și Duhul Sfânt este b#%l!^+a?doar indicat, deoarece așa s-a produs procesul dezvoltării revelației divine în istoria mântuirii neamului omenesc. Duhul Sfânt a început lucrarea Sa în lume după înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos la cer.

Sfântul Duh este Dumnezeu adevărat, deoființă cu Tatăl și cu Fiul: „Era întotdeauna și este și va fi, fără să aibă nici început, și nici sfârșit, ci fiind de-a pururi împreună orânduit și numărat cu Tatăl și cu Fiul”. Iar în poemul „Despre Duhul”, autorul spune: „Să ne cutremurăm de marele Duh, Dumnezeu deopotrivă, prin Care/ Am cunoscut pe Dumnezeuși Care este limpede Dumnezeu/ Și Care mă îndumnezeiește aici, Atotputernicul, a toate dătătorul”.

Față de Sfântul Vasile, Grigorie nu ezită să exprime într-un mod clar dumnezeirea Sfântului Duh: „Astfel, făcând pași îndrăzneți în lumina Duhului Sfânt, el a ajuns să exprime cel dintâi, între teologii Bisericii, adevărul că Duhul Sfânt este Dumnezeu, ca și Tatăl și Fiul”.

Celor care spuneau că Fiul nu poate fi deoființă cu Duhul deoarece unul este născut, iar celălalt purces, Sfântul le răspunde că acestea(nașterea și purcederea) sunt două moduri de a poseda unica ființă divină. El le aduce ca argument exemplul cu Eva, Set și Adam: „Eva și Set coboară din același Adam, unul fiind din plasmă, iar altul născut, fapt care nu a dus totuși la o nedeoființime a lor, și unul și altul fiind deopotrivă oameni. Că unul este Tatăl și altul Fiul și altul Sfântul Duh, aceasta se datoreștefaptului logic că unul este nenăscut, altul născut și altul purces, păstrându-se astfel neamestecarea celor trei ipostasuri în Unica natură și vrednicie a Dumnezeirii”(Cuvântarea a cincea Teologică cap.9-11).

El este lucrător împreună cu Fiul la zidirea și învierea lumii(Psalmi 32,6; 53,30; Iov 30, 4), este ziditor al renașterii celei duhovnicești, sfințește, atotputernic, atoatedătător, este Duh al blândeții, însă în același timp Se aprinde față de cei care păcătuiesc”. Nici El, nici Fiul nu stau în poziții secundare față de Tatăl: „Chiar dacă unul este născut, iar altul purces, ei descind din rădăcina fără de început, fără să divizeze Dumnezeirea”.

Acest Duh, în care, după autor, rezidă originea înțelepciunii, este cel care l-a inspirat și pe Sfântul Grigorie în toată activitatea sa. Prin contribuția sa, problemele privitoare la Sfânta Treime și-au aflat răspunsul definitiv, care a devenit și tradiție a Bisericii.

Bazat pe revelație și pe tradiția anterioară, Sfântul Grigorie a elaborat o învățătură personalistă, dinamică ce depășeste uneori gândirea primelor secole. El a stabilit cu o mare precizie proprietățile specifice ale fiecărei Persoane divine și identitatea de ființă dintre Ele.

V.4. Doctrina despre crearea omului și căderea în păcat

Omul este intermediar între lumea materială și cea spirituală, alcătuit din trup și b#%l!^+a?suflet, acesta din urmă fiind „ o parte din lumea cugetătoare”, „chip și asemănare cu El”, sau cum spune într-unul din poemele sale: „este o suflare a lui Dumnezeuși cerescul a suferit/ amestecare cu pământescul. Este lumină ascunsă în peșteră/ Și totuși dumnezeiască și nemuritoare”. Așadar, omul este un „amestec din cer și pământ”, este în același timp „pământesc și ceresc, trecător și nepieritor, văzut și înțelegător, între măreție și smerenie, unul și același, duh și carne, duh pentru har și carne pentru mândrie”.

Trupul omenesc este cel care se războiește cu omul, fiind un „dușman binevoitor” al sufletului și „prieten întinzător de curse”, pe care autorul spune că se luptă să-l istovească „ca unul care știu pentru ce am fost făcut și că trebuie să mă urc la Dumnezeu cu ajutorul faptelor”. Am fost creați cu trup și suflet, spune autorul, „ca să cunoaștem că în același timp suntem și foarte mari și foarte umili, pământești și cerești, vremelnici și nemuritori, moștenitori ai luminii și ai focului, adică ai întunericului după partea din ființa noastră spre care ne vom apleca. Asceza este considerată de către autor o eliberare a sufletului de materie, „ieșirea sufletului din trup”.

Căderea omului în păcat s-a petrecut prin mâncarea din pomul neascultării. Acest pom nu a fost sădit de Dumnezeu pentru ca omul să cadă în păcat, ci pentru ca omul să se întărească în practicarea virtuții: „nu fusese sădit cu vreun gând rău de la început și care nu fusese oprit pentru vreo

invidie oarecare(…) ci, era bun dacă se împărtășea din el la vreme potrivită, căci pomul acela era o contemplare, după părerea mea, la care este cu putință de a ajunge, fără vreo primejdie, numai celor care sunt mai desăvârșiți după firea lor, dar nu era bun pentru cei încă mai simpli și mai lacomi după pofta lor, așa cum nici mâncarea desăvârșită nu este prielnică la cei plăpânzi încă și cărora le trebuie lapte”.

Și la căderea în păcat omul a primit un dar de la Părintele său ceresc, și anume moartea. Aceasta reprezintă curmarea păcatului „ca să nu rămână fără de moarte răutatea și astfel pedeapsa se face iubire de oameni. Căci în felul acesta cred eu pedepsește Dumnezeu”.

Mântuirea omului este un dar de la Dumnezeu.

b#%l!^+a?

Importanța și actualitatea activității de catehet și retor a Sfântului Grigorie de Nyssa

b#%l!^+a?

Pentru Tine trăiesc, pentru Tine vorbesc, pentru Tine sunt o jertfă însuflețită,singura avuție care mi-a mai rămas.

„Un om în același timp seducător și iritant, un episcop care știa să vorbească și să scrie, un creștin hrănit deopotrivă cu Scriptura, dar și cu literatura și cu gândirea greacă; un poet și un contemplativ, un logician riguros și un suflet excesiv de sensibil, un personaj de o anvergură extraordinară”, Sfântul Grigorie de Nyssa a fost un spirit fin și delicat, un temperament melancolic înclinat spre singurătate și interiorizare contemplativă în jurul dialogului sufletului cu Dumnezeu. Avea o înaltă noblețe sufletească și un excepțional talent oratoric și literar.

Sfântul Grigorie de Nyssa face parte dintre cei trei Sfinți Ierarhi ai Bisericii. Aceștia s-au remarcat prin înalta cultură filozofică, acumulată în marile centre universitare ale vremii, prin cunoștințele teologice adânci, prin înțelepciunea uimitoare, b#%l!^+a?râvna pentru dreapta credință și mai ales prin harul facerii de minuni și sfințenia vieții lor. Toate acestea „îi situează pe acești mari sfinți în rândul celor mai aleși ierarhi, dascăli și povățitori de suflete ai Bisericii(…) devenind astfel exemple vii vrednice de urmat pentru noi toți-păstori, preoți, monarhi, duhovnici, dascăli și credincioși”.

VI.1. Sfântul Grigorie de Nyssa- călăuză pentru orientarea teologică a creștinilor de astăzi

Atât Sfântul Grigorie din Nyssa, cât și ceilalți doi Sfinți Ierarhi sunt „o călăuză sigură și de necontestat pentru orientarea noastră teologică”. Teologia modernă nu poate face abstracție de gândirea lor „care rămâne normativă datorită faptului că a avut un caracter general, incluzând toate aspectele vieții omului, dar și ale societății”. Ei au fost cei care au arătat care trebuie să fie relația între cultură, trăire și slujire și cum trebuie creștinul, dar în special preotul să le combine în viața sa. Ei și-au însușit cultura timpului lor, punând-o în slujba teologiei.

Sfinții Trei Ierarhi sunt patronii învățământului teologic, deoarece „prin concepția, prin ideile pedagogice din unele lucrări ale lor, rămân îndrumători în acțiunea de creștere și a viitorilor preoți ai Bisericii Ortodoxe, ai Bisericii noastre”.

Minte aleasă, subtilă și cutezătoare, Sfântul Grigorie din Nyssa este pentru Biserica Ortodoxă, Sfantul prin excelență. Geniul său s-a manifestat îndeosebi în trei domenii:al teologiei, al misionarismului și al poeziei. El a creat bunuri spirituale și morale de care beneficiază cu atâta folos de mai bine de 1500 de ani creștinismul. Prin aceasta el rămâne un model de gândire, de simțire și de creație literară chiar și pentru adversarii săi.

Întreaga lume creștină îi datorează formularea clasică a învățăturii despre Sfânta Treime-cea mai mare taină care stă la temelia credinței ortodoxe, precum și multe capodopere ale literaturii sacre creștine.

b#%l!^+a?

Sfântul Grigorie este cel care apără dumnezeirea Duhului Sfânt și formulează învățătura ortodoxă cu privire la această probelmă. El a fost nu

doar un teolog, ci și un mare apooget al credinței creștine. Apologeții au fost pentru creștinii din toate timpurile adevărați „ghizi ai conștiințelor(…) Considerăm că readucerea în predică a acestor pagini apologetice(din opera

Sfântului Grigorie n.n.) este de natură să revigoreze idealul vieții creștine în perioada de re-naștere spirituală(de astăzi n.n.) în care Biserica este factorul hotărâtor”.

Opera sa este însă foarte importantă și în domeniul hristologiei:el alături de ceilalți Părinți Capadocieni, având o contribuție indiscutabilă în ceea ce privește conturarea personalității Fiului lui Dumnezeu, Care este și fiul omului în același timp.

Astfel, în anul 431Sfântul Grigorie a fost citat ca autoritate majoră în Sinodul al-III-lea ecumenic de la Efes, iar în anul 451, el va fi desemnat cu numele de „Grigorie Sfantul” în Sinodul al-IV-lea ecumenic de la Calcedon.

Gândirea teologică a Sfântului Grigorie de Nyssa va rămâne ca principiu b#%l!^+a?normativ pentru gândirea creștină ulterioară. Cei mai mari cugetători creștini ai ultimelor două perioade patristice se vor folosi de lucrările Sfântului Grigorie de Nyssa: „Aceasta a marcat începutul actualizării și continuității gândirii sale teologice până în vremea noastră”.

Teologia Sfântului Grigorie a exercitat o mare influență asupra învățăturii creștine și a spiritualității din veacurile următoare. Importanța sa e covârșitoare în tradiția patristică.

VI.2. Influența teologiei gregoriene asupra contemporanilor și asupra urmașilor săi

Teologia sa a exercitat o puternică influență doctrinară atât asupra contemporanilor, cât și asupra urmașilor săi din perioada patristică și post patristică și chiar până în vremea modernă. Dintre Părinții și Scriitorii Bisericești care au fost influențați de marele său geniu, amintim: în primul rând pe Sfântul Vasile cel mare și peSfântul Grigorie de Nyssa, prietenii săi, apoi pe Didim cel orb, Sfântul Ioan Gură de Aur, Evagrie Ponticul(îl numește pe Sfântul Părinte „înțeleptul său învățător”), Fericitul Ieronim(care venise la Constantinopol și-l audiase, numindu-l „dascălul meu din explicațiile căruia am învățat Scripturile”), Rufin de Aquileea(care îi traduce câteva din cuvântări), Sfântul Ambrozie de Milan(care se folosește de argumentele teologice ale Sfântului Grigorie pentru a-i combate pe arieni), Fericitul Augustin(îl numește pe Grigorie „unul din episcopii cei mai iluștri” ai Orientului).

Tot aici trebuie amintiți și Sfântul Maxim Mărturisitorul-care comentează operele sale, Leonțiu de Bizanț-îl citează uneori foarte elogios, Sfântul Ioan Damaschin b#%l!^+a?și Sfântul Grigorie Palama. Sfântul Teodor Studitul folosește pentru a-i combate pe iconoclaști, citate întregi din Sfântul Grigorie. La fel procedează și Sfântul Simeon Noul Teolog, pentru a arăta ortodoxia învățăturii pe care o susține.

Influența Sfântului Grigorie de Nyssa se observă în plin Ev Mediu,

în mari centre monahale catolice și de către mari teologi catolici ca: Odon de Cluny, Ioachim de Floris, Bonaventura, Toma d’Aquino.

VI.2. Pătrunderea teologiei Sfântului Grigorie de Nyssa la noi în țară

La noi în țară nu se cunoaște cu precizie când a pătruns teologia Sfântului însă, numeroase idei, expresii și imagini din cuvântările și poemele sale se regăsesc în operele unora dintre reprezentanții vechii noastre literaturi religioase și nu numai. Dintre aceștia se pot aminti: Neagoe Basarab-„Învățăturile către fiul său Teodosie”, Mitropolitul Varlaam-„Cazania sau carte românească de învățătură”, Mitropolitul Dosoftei-„Psaltirea în versuri”, cronicarul Miron Costin- poemul „Viața lumii”, Mitopolitul Antim Ivireanu-„Didahii”, și alții.

În secolul al-XIX-lea părți din opera sa sunt traduse sau tipărite la noi de către mitropoliții cărturari, Veniamin Costachi al Moldovei și Grigorie Dascălu al Țării Românești.

Importanța de netăgăduit a operelor sale este demonstrată și prin faptul că el „începe să fie autorul cel mai copiat după Biblie din întreaga tradiție manuscrisă b#%l!^+a?bizantină”, și aceasta încă din secolul al-V-lea d. Hr.

VI.4. Calitățile unui bun orator al zilelor noastre

Ca și în primele zile ale creștinismului, și astăzi, misiunea învățătorească a Bisericii este de o mare importanță, mai ales că astăzi, vrăjmașii dreptei credințe și-au înmulțit mijloacele de atac și le-au diversificat. Din experiență se poate vedea că puterea de convingere asupra credincioșilor depinde într-o mare măsură și de bunul renume al predicatorului:„ascultătorii judecă predica nu dupîăcuvintele rostite, ci după faima predicatorului”.

De aceea cel care predică trebuie să fie model de viață creștină pentru ceilalți, pentru că cel mai bun mod de a învăța este prin exemplul personal. Aceasta era o cerință pe care o aveau de împlinit oratorii păgâni. Cu atât mai mult, astăzi, trebuie să se pretindă curăția morală de la predicatorii creștini, care au obligația de a sădi în ascultătorii lor religiozitatea și moralitatea.

VI.5. Sfântul Grigorie- model de urmat pentru clericii de azi

Dintre însușirile sufletești care trebuie să lumineze personalitatea propovăduitorului, evocăm: sfințenia vieții, smerenia, discreția, discernământul și bunul simț.(…). Sfințenia vieții presupune, înainte de orice, compatibilitate între cuvântul predicat și viața personală”. Astfel orice preot sau episcop din zilele noastre trebuie să-și ia ca model în activitatea sa învățătorească pe unul dintre marii Părinți ai Bisericii, care și-au conformat viața cu învățătura creștină, după cum spune Sfântul Apostol Pavel:„Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmațile credința”(Evrei 13,7). Dintre acești mari Părinți face parte și Sfântul Grigorie de Nyssa, prin viața și activitatea sa puse în slujba Bisericii lui Hristos.

Sfântul Grigorie rămâne actual în teologia modernă și prin atitudinea sa față de gândirea și cunoștințele superioare pe care trebuie să le posede un teolog. Iată cum se exprimă Sfântul Grigorie în legătură cu aceasta:„A-ți propune să înveți pe alți, câtă vreme tu însuți nu ești destul de învățat, sau, cum spune proverbul, să înveți olăria începând a face vase mari,adică să cauți să sădești pietatea în sufletele altora, înainte de a o avea tu însuți,mi se pare că este un lucru nebunescși semeț: nebunesc fiindcă nu-ți dai seama de neștiința ta și semeț pentru că te apuci de un lucru pe care de abia‚ îl pricepi”.

Pentru a ajunge la înălțimea chemării sale, preotul sau episcopul trebiue să fie-după Sfântul Grigorie-un pios trăitor al virtuților creștine „să atragă pe credincioși pe calea virtuții prin covârșirea virtuții sale, adică să fie prin viața, comportamentul și b#%l!^+a?gândirea lui „o oglindă nepătată a lui Dumnezeu și a celor dumnezeiești”. Astăzi se cere mai mult ca oricând, ca preotul să fie un creștin adevărat între ceilalți oameni, încât „Evanghelia să se răspândească datorită purtării lui nu mai puțin decât cuvântului lui”, spune marele ierarh capadocian.

Sensul vieții Sfântului Părinte Grigorie a fost acela de a se jertfi pe sine pentru Hristos, așa cum trebuie să facă orice slujitor al Său, fie el cleric sau laic.

VI.6. Sfântul Grigorie- model de urmat pentru studenții de azi

Dar el nu este un adevărat exemplu numai pentru clericii zilelor noastre, ci și chiar pentru studenții de astăzi. A împletit studiul cu virtutea, căci, spune Grigorie: „Noi știm că e mai ușor să te molipsești de rău decât să împărtășești virtutea, pentru că mai iute se ia o boală decât se dă sănătate”.

Calitățile care îl recomandă ca model pentru studenți sunt: marea sa dragoste pentru învățătură, pentru cultura teologică dar și cea profană, pentru iubirea lui Dumnezeu înainte de orice, și nu în ultimul rând pentru curățenia vieții.Din cultura profană el recomandă să se ia numai ceea ce este folositor pentru îmbogățirea sulturii noastre și pentru slava lui Dumnezeu.

Toate acestea fac din el un model ideal de urmat pentru orice student al zilelor noastre.

VI.7. Recomandările Sfântului Grigorie pentru creștini

Lucrarea Despre iubirea față de săraci este singura morală a Sfântului Părinte. Ea cuprinde un călduros și stăruitor îndemn adresat de autor creștinilor din vremea sa, pentru a-i ajuta pe toți cei oropsiți de soartă care, la sfârșitul secolului al patrulea, umpleau satele și orașele din imperiul roman.

Aici el arată că virtutea creștină care le însumează pe toate celelalte este iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui nostru:„Dumnezeu este iubirea și vrea să-L iubim, mai mult decât prin orice, prin iubirea dintre noi, pe care El Însuși a pus-o drept lege a iubirii noastre față de El”.

Cu privire la iubirea față de săraci, Sfântul vorbește despre jertfirea noastră pentru aproapele aflat la nevoie sau în suferință, spunând că aceasta este adevărata putere a iubirii creștine, „puterea ei cea mai mare o aflu în iubirea săracilor și în înduioșarea rărunchilor și în suferirea împreună cu cei din aceeași plămadă cu noi. Căci prin nimic altceva nu se slujește așa de desăvârșit lui Dumnezeu, ca prin mila față de aproapele, fiindcă nici nu este ceva mai propriu lui Dumnezeu decât aceasta, înaintea Căruia merge mila și adevărul”. Așadar, cea mai sfântă datorie a noastră este să ajutăm pe semenii noștri și să legăm milostenia cu virtutea iubirii și a credinței în Dumnezeu.

Pentru toate virtuțile creștine autorul găsește exemple în Sfânta Scriptură: b#%l!^+a? „Fiecare dintre aceste virtuți este o cale spre mântuire și care duce hotărât la unul dintre sălașurile veșnice și fericite, fiindcă, după cum deosebite sunt alegerile de viață, tot așa și lăcașurile multe sunt la Dumnezeu, împărțite și deosebite fiecăruia după a lui vrednicie”.

El spune că prin facerea de bine față de aproapele, și în special față de aproapele aflat în suferință, noi repetăm în mic și față de puțini opera de mântuire a lui Hristos săvârșită pentru întreaga lume. Iubirea față de oameni este o imitare a iubirii divine, după cum spune autorul, iar omul nu are nimic mai dumnezeiesc ca facerea de bine.

Predicatorul vrea să trezească în ascultătorii săi o atitudine generală de compasiune față de cei nenorociți și bolnavi și, în special, față de cei leproși. Aceasta este o preocupare pe care o împărtășea cu Sfântul Vasile cel Mare și cu Sfântul Grigorie al Nyssei.

Sfântul Părinte nu este doar un mare teoretician în domeniul teologiei speculative, el dovedește că este „tot atât de mare și în domeniul teologiei practice, în latura moral-socială a vieții noastre. El prezintă creștinismul nu numai ca o sumă de învățături desăvârșite, ca pe un fapt de credință, ci și ca pe o întrupare a virtuții și a moralei neegalate; iar creștinul adevărat, pe măsura acestei învățături și morale este, după el, o făptura nouă care stabilește în sine armonia deplină între credință și virtute”.

Renumele pe care autorul și l-a câștigat în Biserică nu trebuie atribuit numai preocupărilor sale teologice ci, aproape în aceeași măsură, și preocupărilor sale umanitariste.

Îndemnul Sfântului pentru creștini este ca ei să fie „ca niște luminători în lume, ca o putere dătătoare de viață pentru ceilalți oameni”. Din învățătura sa se degajă cu putere convingerea că adevărata viață creștină trebuie să se afle într-un continuu progres, atât pe planul apropierii de Dumnezeu, cât și pe planul apropierii de semeni, care este în strânsă legătură cu primul.

Cel mai de preț dar pe care putem să-l aducem noi lui Dumnezeu este propria noastră viață: „Să ne aducem daruri pe noi înșine, adică averea cea mai de prețși cea mai proprie lui Dumnezeu. Să redăm chipului dumnezeiesc din noiceea ce este după chipul lui Dumnezeu, (…)să ne facem la fel cu Hristos, fiindcă El S-a făcut la fel cu noi. Să ne facem dumnezei pentru El(…)”. După Sfântul Grigorie în chipul adevăratului creștin și teolog trebuie să se armonizeze teologhisirea, sau vorbirea despre Dumnezeu și viața, prin care îl primim și îl slujim pe Hristos, dovedindu-I cu faptele iubirea noastră.

El recomandă milostenia creștină ca pe o cale sigură de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu. Filantropia făcea parte integrantă din misiunea Bisericii și de aceea toți Părinții acestei perioade au practicat-o, chiar și cei care au avut preocupări preponderent culturale. Sfântul Grigorie și-a împărțit săracilor o mare parte din averea sa și nu a fost niciodată atras de ea, cosiderând-o mai degrabă ca pe o povară care îl ține legat de cele b#%l!^+a?pământești.

Acesta este mesajul pe care îl desprindem din opera Sfântului Grigorie de Nyssa. Ancorarea în realitatea timpului i-a adus interesul ascultătorilor săi.

El rămâne „prin viața sa privață și publică, cel mai mare creștin al secolului său;cea mai caldă și luminoasă columnă a credinței creștine în secolul al-IV-lea d.Hr.”.

„Sfântul Grigorie e una din cele mai mari podoabe ale literaturii și gândirii patristice. Dacă, spre deosebire de Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie nu era înzestrat cu calitățile omului de acțiune, ci avea un temperament nehotărât și o sensibilitate excesivă, el poseda un deosebit simț al problemelor teologice, o mare înclinare pentru viața ascetică, o înaltă noblețe sufletească și un excepțional talent oratoric și literar”.

Universalitatea învățăturilor patristice este dată de universalitatea Sfintei Scripturi, din care acestea își trag seva. Tot aici se încadrează și învățăturile cuprinse în opera Sfântului Grigorie de Nyssa. Autorul face parte din Sfinții Părinți, a căror autoritate e decisivă în materie de doctrină. Ei au fost cei mai apropiați de veacul apostolic, putând pătrunde astfel în gândirea autorilor Sfintei Scripturi și tâlcui în spiritul și litera învățăturilor dumnezeiești. Aceștia sunt considerați „luceferi ai dreptei credințe”, avâd un deosebit prestigiu teologic, filosofic, literar și istoric.

Scrierile patristice prezintă un mare interes pentru orice om cult, iar pentru creștinii ele merită să facă parte din lectura zilnică alături de Sfânta Scriptură. În acest sens Franz Oehler, după cum este el citat de preotul M.Pâslaru spune: „Să dea Dumnezeu deci, ca să ne întoarcem cu drag noi, fiii, înapoi la Sfinții Părinți ai Bisericii noastre și să ascultăm cu multă băgare de seamă cuvântul lor cel viu. Moștenirea ce ni se cuvine de la ei s-o agonisim, ca s-o posedăm !”

Numele de-Grigorie de Nyssa-nu este acordat în mod corect deoarece Sfântul nu a fost niciodată episcop al Nyssaului, ci numai a girat de două ori pentru doar câteva luni un scaun vacant. Ar fi trebuit să se numească Grigorie al Constantinopolului, după obiceiul vremii, însă se presupune că papa Damasus îl confunda cu tatăl său, bătrânul episcop de Nyssa.

O altă motivație este că din cauza episodului cu Maxim Cinicul care se infiltrase b#%l!^+a?pe lângă acest papă, precum și din invidie, Biserica Romei nu a vrut să-l recunoască niciodată pe Sfântul Grigorie ca episcop de Constantinopol. Același lucru se întâmplă și cu al doilea succesor al său, căruia toată lumea îi va spune Ioan Hrisostom sau Ioan Gură de Aur, dar niciodată Ioan de Constantinopol.

„Răsăritenilor le revine meritul de a-i fi atribuit lui Grigorie al nostru un titlu rar și prestigios pe care-l împarte numai cu Sfântul Ioan Evanghelistul: Sfantul.

El este cel care a vegheat la păstrarea nealterată a învățăturii creștine pe parcursul întregii sale vieți.Sfântul Grigorie și-a îndeplinit misiunea magistral. Nu degeaba a fost el numit Grigorie, ceea ce înseamnă „veghetorul”, adică un om care trăiește într-o așteptare lucidă și concentrată a lui Dumnezeu.

Viața Sfântului a fost în deplină concordanță cu învățătura sa. Sfârșitul său este încununat de smerenie.

„Ceea ce s-a păstrat din viața sa este destul pentru a înțelege că și el

ar fi putut spune – și o spune în felul lui – asemenea Sfântului Apostol Pavel – „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”.

b#%l!^+a?

Sfântul Grigorie de Nyssa, , face parte dintre marii oratori ai ,, epocii de aur ” în care predica sa a avut un rol important alături de cea a Sfântului Vasile cel Mare și cea a Sfântului Ioan Gura de Aur, care în predica lor au ținut seama de toate trebuințele pe care le-a avut Biserica epocii lor.

Predica Sfântului Grigorie Nyssa a reprezentat arma de luptă împotriva ereticilor și a păgânilor, a fost alinare a suferințelor celor săraci și a celor lipsiți, a fost mijloc de mustrare pentru cei ce greșeau, îndemn la pocăința pentru păcătoși, mijloc de propovăduire a cuvântului revelat între oameni, tâlcuire a Sfintei Scripturi și călăuză a neamurilor către Hristos. Gândirea din predicile sale este limpede și viguroasă, și ferită de greșeli doctrinare. Ea a atins problema universalității, aceasta datorându-se în primul rând, profundei și întinsei culturi pe care a avut-o Sfântul Grigorie.

Sfântul Grigorie Nyssa abordează în predica sa cu multă pricepere și competență probleme de exegeză, de istorie, de morală, de filozofie, de cosmologie, de apologetică, de doctrină, și chiar aceste preobleme le expune și în poeziile sale.

Sfântul Grigorie a recepționat toate glasurile epocii sale și a luat neîntrerupt atitudinea pe care i-a dictat-o conștiința lui de slujitor al Bisericii și de slujitor al cuvântului.

În centrul atenției predicilor sale a stat viața creștină, indiferent de conținutul lor, Sfântul Grigorie nu uita niciodată să atagă atenția credincioșilor cu privire la învățăturile morale care constituiau un imbold pentru o viață creștină în adevăratul sens al cuvântului. Cu alte cuvinte, Sfântul Grigorie nu rupe niciodată predica de viață creștină, făcând din orice predică a sa o armă de luptă împotriva răului și a păcatului, fiind în permanență preocupat de luminarea credincioșilor și de călăuzirea lor pe calea virtuții.

Prin viața și gândirea lui teologică, prin preocuparea de problemele vremii lui, Sfântul Grigorie Nyssa reprezintă un model demn de urmat de toți preoții.

Viața personală a Sfântului Grigorie rămâne un model de fericită îmbinare a unei b#%l!^+a?înzestrări native excepționale cu eforturile lui permanente de îmbunătățire și desăvârșire dusă până la sfințenie, ca urmare a exemplului și influenței puternice al unui mediu familial sănătos, precum și a educației și instrucției primită în școlile înalte în care și-a desăvârșit studiile.

Viața Sfântului Grigorie ne oferă un model de sinteză dintre o înaltă cultură în disciplinele filozofice și umaniste ale vremii lui și o vastă și adâncă cultură teologică, dublată de munca și stăruința continuă pentru desăvârșirea personalității lui.

Sfântul Grigorie a pus întreaga lui ,, teologhisire ” în slujba Bisericii, a slujirii și înălțării creștinului. Îndeosebi prin cugetarea lui asupra înaltei vocații a omului, asupra sacerdoțiului creștin și a comuniunii euharistice, el ne deschide noua perspective de slujire a Bisericii și a credinciosului adaptate la condițiile vremurilor noastre.

Umanismul Sfântului Grigorie este teoretic și practic, în același timp are un puternic fundament teologic, susținând ideea fraternității universale a credincioșilor în Iisus Hristos și prin virtutea dragostei creștine care trebuie manifestată și actualizată în relațiile dintre semeni.

Prin cugetarea și activitatea lui, Sfântul Grigorie a manifestat un pronunțat spirit ecumenist, luptând mereu pentru unitatea și pacea Bisericii, pacea însemnând solidaritatea tuturor oamenilor în dragoste, ea avându-și rădăcina în ,, Dumnezeul păcii ” și sălășluindu-se în primul rând în sufletul nostru.

Viața Sfântului Grigorie Nyssa și luptele pe care le-a purtat împotriva principalelor erezii ale veacului său au lăsat o impresie profundă asupra contemporanilor săi și nu numai, fiind un exemplu demn de urmat de-a lungul timpului până în zilele noastre.

În încheiere voi folosi un citat din biografia sa care este cea mai expresivă descriere a marelui teolog care a fost Sfântul Grigorie de Nyssa:

,, Așa de mult s-a distins Sfântul Grigorie din Nyssa în privința pătrunderii

adânci a dogmelor și a teologiei, încât, deși mulți bărbați s-au ocupat cu teologie în decursul veacurilor și au ajuns renumiți pentru înțelepciunea lor, singur el – dupa Ioan evanghelistul – a primit titlul de << Nyssa >> și acest titlu i-a fost rezervat apoi numai lui”.

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?