Filioque In Viziunea Parintelui Dumitru Staniloae
LUCRARE DE LICENȚĂ
“Filioque” in viziunea Parintelui
Dumitru Staniloae
Intoducere
Capitolul 1:
Dogma Sfintei Treimi
SFÂNTA TREIME ÎN SFÂNTA SCRIPTURĂ
DUMNEZEU UNUL- ÎNTREIT ÎN PERSOANE
1.2.1 Dumnezeu Tatăl
Dumnezeu Fiul
1.2.3 Dumnezeu Duhul Sfânt
1.3 FORMAREA DOGMEI SFINTEI TREIMI
Capitolul II:
Înțelegerea istorică a problematicii Filioque
ÎNCEPUTURILE PROBLEMATICII FILIOQUE
MAREA SCHISMĂ, OPINII ORTODOXE ȘI SINODUL UNIONIST
DE LA FERARA- FLORENȚA
Capitolul III:
Filioque în viziunea Părintelui Dumitru Stăniloae
UNITATE ȘI DISTINCȚIE
SFÂNTA TREIME- TAINA COMUNIUNII PERFECTE A
PERSOANELOR DISTINCTE
PĂRINTELE STĂNILOAE- ECUMENIC ȘI SOBORNICESC
FILIOQUE- DILEMĂ TEOLOGICĂ ACTUALĂ
Concluzii
Bibliografie
Introducere:
Temă pe care am ales-o, cea despre Purcederea Duhului Sfânt este o temă care m-a fascinate întotdeauna, încă din timpul adolescentei, când elev fiind în cadrul Seminarului Teologic din București și auzind pentru prima dată de termenul Filioque în mintea de atunci s-au trezit curiozități în aprofundarea acestui subiect. La început curiozitatea, iar mai apoi seriozitatea au fost pașii care m-au călăuzit în descoperirea pas cu pas a “tainelor” acestei problematici. Urmând îndemnul Sfântului Chiril al Ierusalimului care spunea: „Așadar, în primul rând, să fie pusă ca temelie în sufletul vostru, dogma despre Dumnezeu” , îndemn adresat în acea vreme celor care veneau la Botez, am dorit să studiez în amănunt acest subiect. Dogma despre Sfânta Treime este învățătura de bază a Bisericii noastre drept-maritoare, dogma exprimată în mod concis, dar profund în Simbolul de credința Niceeo- Constantinopolitan. În acest Simbol sau crez se rezuma întreaga tradiție a Bisericii se mărturisește credința în Dumnezeu cel Unul în Ființă, dar întreit în Persoane.
Fascinat de dogma Sfintei Treimi și studiind cu dragoste acest subiect am ajuns și la capitolul intitulat Filioque. Problematica Filioque merita din partea ortodocșilor o atenție deosebită, atenție care de altfel i s-a oferit, deoarece această doctrină a Bisericii Romano- Catolice aduce un dezechilibru în sânul relațiilor din cadrul Sfintei Treimi. Astfel cunoscând în amănunt acest subiect putem da mărturie în duh ortodox despre învățătura ortodoxă autentică păstrată și transmisă genereatie după generație. Și cum putem să facem acest lucru dacă nu suntem actuali în ceea ce privește disctiile de la nivel academic? Pentru a putea da un răspuns actual acestei controverse am ales că lucrarea de față să se intituleze: Filioque în viziunea Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae. Părintele Stăniloae, uramand traiectoria Sfinților Părinți lămurește în chip de netăgăduit dogma purcederii Duhului Sfânt. El aduce o viziune amplă și argumentată ca de altfel și contribuție la problematica Filioque. Prin aceasta Părintele Stăniloae își asumă misiuni dificile și subiecte sensibile teologice, nelipsite de provocări și dispute în întreaga lume creștină. În cele ce urmează voi încerca cu ajutorul lui Dumnezeu să evidențiez părerea Părintelui Stăniloae despre Filioque încercând să prezint acest subiect plecând de la Dogma Sfintei Treimi și terminând cu dilema Filioque în actualitate.
CAPITOLUL I:
DOGMA SFINTEI TREIMI
SFÂNTA TREIME ÎN SFÂNTA SCRIPTURĂ
După căderea protopărinților noștri Adam și Eva, Dumnezeu prin pronia Sa a pregătit venirea Fiului Său în lume spre eliberarea noastră de sub jugul păcatului și al morții. În cartiile Sfinte ale Vechiului Testament, Dumnezeu ni s-a făcut cunoscut în anumite evenimente istorice precum și în legămintele pe care Acesta le-a încheiat cu poporul ales.
Ideea mesianică este prezentă în tot Vechiul Testament. În acest sens părintele profesor Tache Sterea spune: Planul lui Dumnezeu referitor la om și creație nu a fost decât temporar împiedicat în realizarea lui, de căderea în păcat. Cu toată gravitatea acestuia, chiar din momentul săvârșirii lui, Dumnezeu le făgăduiește primilor oameni venirea Mântuitorului, Care Se va naște din sămânța femeii: Dușmănie voi pune între tine și între femeie- îi spune sarpelui-, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul ( Facere 3, 15). Aceasta făgăduință este o constantă a Vechiului Testament. Această realitate a prezenței vestirii Mântuitorului în Vechiul Testament ia forma profețiilor mesianice: Iată fecioara va lua în pantele și va naște…Isaia 7, 14. Totodată, în scrierile vechi testamentare găsim nenumărate profeții despre Dumnezeu Cel Unul, așadar despre credința intr- un singur Dumnezeu- monoteism. În ciuda evidentei cu care prorocii vorbesc despre Dumnezeu Unul, în Vechiul Testament se fac trimiteri și la Sfânta Treime. Aceste aluzii la Taina Sfintei Treimi sunt surprinse de către prorocii foarte vag din pricina faptului că, iudeii fiind înconjurați de popoare păgâne ar fi putut cădea în erezia politeistă, dar și din pricina greutății de pătrundere în această Taină, lucru imposibil chiar și după Întruparea Mântuitorului Hristos. Datorită acestei incapacitate de a pătrunde în profunzimea Tainei Treimii, Dumnezeu i-a ales pe proroci, persoane care prin luminarea Duhului Sfânt au putut primii o parte din acest adevăr în vederea transmiterii lui către evrei. Aceste persoane alese sunt numite de către părintele profesor Dumitru Stăniloae organe conștiente speciale cărora Se releveaza vorbind, că aceștia să comunice altora gândurile și planurile Sale cu ei.
Lucrare de descoperire a adevărului dumnezeiesc s-a făcut treptat. În acest sens, Sfântul Grigorie Teologul justifica Revelația treptată spunând: Vechiul Testament îl predica deschis pe Tatăl, iar pe Fiul mai puțin clar. Noul Testament ni L-a arătat pe Fiul și ne-a făcut să străvedem dumnezeirea Duhului. Duhul e introdus acum în cetate, făcându-ne mai evident arătarea Lui. Căci nu era sigură o propovăduire clară a Fiului pan ace nu era mărturisita dumnezeirea Tatălui. Și câtă vreme Dumnezeirea Fiului încă nu era admisă, nu se putea primii povara Duhului Sfânt.
Prefigurări ale Sfintei Treimi găsim chiar din Vechiul Testament, deși, după cum spuneam, descoperirea Treimii în legea veche este nedeplina și pare incompletă. Astfel, atunci când hotărăște aducerea la existent a omului Domnul vorbește la plural: Să facem o după Chipul și asemanearea noastră ( Facere 1, 26). Asemenea se întâmplă și în momentul amestecării limbilor atunci când oamenii s-au apucat să clădească Turnul Babel: Veniți, dar, să Ne coborâm și să le amestecăm limbile…( Facere 11, 6). Observăm din textele scripturistice enunțate mai sus faptul că în Dumnezeu se regăsesc mai multe persoane situate pe aceeași treaptă sau simplu spus egale între ele, însă numărul acestor Persoane nu ne este precizat. Acest fapt a fost sesizat de către Sfinții Părinți. În acest sens Sfântul Atanasie cel Mare spune … căci acelea încă nu erau, ci urmau să fie. Dar nimenea nu vorbește celui ce încă nu este, nici nu poruncește și spune să se facă celui ce nu a fost făcut. Iar dacă Dumnezeu poruncea celor ce vor fi, trebuia să zică: Fă-te, cerule și fă-te pământule și ieși, verdeață; Să face mom și să scoată verdeață. Din acestea se vede că Dumnezeu a vorbit despre acestea cuiva apropiat….Dar cine ar fi acesta, dacă nu Cuvântul Lui?
Această “lipsă” este completată printr-o altă prefigurare a Sfintei Treimi, cea de la stejarul Mamvri, unde Treimea se descoperă sub înfățișarea celor trei îngeri. Deasemenea trimitere la treimea de Persoane se face și în slăvirea lui Dumnezeu de către Isaia în capitolul 6 al cărții sale, versetul 3. Aici Dumnezeu este slăvit prin rostirea de trei ori a apelativului Sfânt: Sfânt, sfânt, sfânt Domnul Savaot, plin e cerul și pământul de mărirea Să.
În cărțile sfinte ale Vechiului Testament se scot în evident și Persoanele Sfintei Treimi. Astfel, în Psalmul 2, versetul 7 se afirmă Persoana Fiului lui Dumenzeu: Domnul a zis către Mine: Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut. În același sens este exprimată și Persoana Duhului Sfânt. Elocvent este textul din Psalmul 50, versetul 12: Nu mă lepăda de la fața Ta și Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine.
Descoperirea lui Dumnezeu întreit în Persoane în Vechiul Testament este,așadar, nedeplina, temeiurile scripturistice care fac referire la trinitarea lui Dumnezeu fiind doar niște valuri sub care se ascunde această Taină de nepătruns cu mintea omenească.
Spre deosebire de Vechiul Testament unde Dumnezeu comunica voința Să oamneilor prin prooroci, în Noul Testament Dumnezeu se descoperă în Persoana istorică a Fiului Său, în Domnul Hristos. Așadar, în legământul cel nou avem parte de o Revelație directă făcută de Însuși Fiul lui Dumnezeu Întrupat. În Noul Testament teismul din Vechiul Testament este afirmat; Dumnezeul pe care noi, creștinii, îl propovăduim fiind Același Dumnezeu al lui Avraam și al lui Isaac și al lui Iacov. Deasemenea Noul Testament ni-L prezintă pe Dumnezeu cel veșnic prin Însuși Fiul Său Iisus Hristos.
În Noul Testament descoperirea Prea Sfintei Treimi se realizează în mod clar, cel care o face fiind, după cum spuneam, Însuși Fiul lui Dumnezeu Întrupat: După ce odinioară Dumnezeu în multe rânduri și în multe chipuri a vorbit părinților noștri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe care L-a pus moștenitor a toate și prin care a făcut și veacurile. (Evrei 1, 1-2). Întrupându-Se Hristos Domnul plinește profețiile Vechiului Testament despre Sine. Totodată este afirmata Unitatea Treimica de ființă a lui Dumnezeu, dar și trinitatea de Persoane. Astfel, spre deosebire de Legea Veche unde Treimea era doar prefigurata, în Legea cea Noua ea este afirmata clar. Trinitatea Persoanelor și unitarea de ființă sunt exprimate de către Mântuitorul Hristos în momentul trimiterii la propovăduire a Sfințiilor Apostoli: Mergând, învățați doate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh…( Matei 28, 19 ). Acest text este unul care afirmă dogma trinitară. Mântuitorul amintește Persoanele Sfintei Treimi fără a mai explica Apostolilor nimic în priviinta Lor, lucru care dovedește că Sfinții Apostoli înțeleseseră pe cât le era dat învățătura despre Sfânta Treime. Deasemenea unitatea de ființă, de atribute, de lucrări a Sfintei Treimi este exprimată prin următoarele texte: Eu și Tatăl una suntem (Ioan 10, 30), Tatăl este întru Mine și Eu întru El ( Ioan 10, 38). Texte care afirmă existența celor trei Persoane divine deosebite între ele sunt următoarele: Duhul Sfânt Se vă pogora pește și puterea Celui Prea Înalt te va umbri, pentru aceea și Sfântul care se va naște din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema ( Luca 1, 35 ); Iar Eu, voi rug ape Tatăl și alt Mângâietor vă va da, ca să rămână cu voi în veac, Duhul Adevărului.. ( Ioan 14, 16-17).
În Noul Testament, ca și în Vechiul Testament întâlnim temeiuri care fac referire directă la Tatăl, la Fiul și la Duhul Sfânt. Astfel Persoana Tatălui este evidențiata prin cuvintele: Știe, doar, Tatăl vostru cel ceresc că aveți nevoie de ele ( Matei 6, 32 ), Persoana Fiului prin: Acesta este Fiul Meu iubit…( Matei 3, 17 ), iar Persoana Duhului Sfânt prin: Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăța toate ( Ioan 14, 26 ).
Această descoperire a dogmei Sfintei Treimi este una fundamentală pentru teologia creștină, aducându-ne în prim plan iubirea intratrinitara, Dumnezeu nefiind înțeles în sensul Vechiului Testament ca fiind un Dumnezeu individual, ci ca un Dumnezeu în care se observă comuniunea celor trei Persoane divine.
DUMNEZEU UNUL- INTREIT IN PERSOANE
Revelația divină, după cum am precizat în lucrarea de față, dovedește existența lui Dumnezeu Unul și întreit în Persoane. Părintele Profeoana Tatălui este evidențiata prin cuvintele: Știe, doar, Tatăl vostru cel ceresc că aveți nevoie de ele ( Matei 6, 32 ), Persoana Fiului prin: Acesta este Fiul Meu iubit…( Matei 3, 17 ), iar Persoana Duhului Sfânt prin: Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăța toate ( Ioan 14, 26 ).
Această descoperire a dogmei Sfintei Treimi este una fundamentală pentru teologia creștină, aducându-ne în prim plan iubirea intratrinitara, Dumnezeu nefiind înțeles în sensul Vechiului Testament ca fiind un Dumnezeu individual, ci ca un Dumnezeu în care se observă comuniunea celor trei Persoane divine.
DUMNEZEU UNUL- INTREIT IN PERSOANE
Revelația divină, după cum am precizat în lucrarea de față, dovedește existența lui Dumnezeu Unul și întreit în Persoane. Părintele Profesor Dumnitru Stăniloae este cel care a arătat, urmând pe Sfinții Părinți, că Treimea Persoanelor e implicate în iubrea lui Dumnezeu, dar și în calitatea Sa de Persoană, ceea ce descoperă latura Sa comunitară și implicit dorința de comuniune cu alte persoane.
Sfinții Părinți mărturisesc unamim Dumnezeire cea întreita în Persoane. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare spune că Dumnezeu se dăruiește altuia tocmai din marea sa bunătate. În acest sens Dumnezeu Tatăl naște pe Fiul și purcede pe Duhul Sfânt: Binele e pururea în Dumnezeu și acesta îl face pe Dumnezeu să se dăruiască altuia, să nască pe Fiul și să purceadă pe Sfântul Duh din veci și apoi să creeze lumea. Și cum niciodată nu lipsește binele din Dumnezeu, nici Tatăl nu vrea să fie fără Fiul; iar voind, nu e fără putere; iar voind și putând e firesc să aibă din veci pe Fiul, pentru că veșnic El voiește să fie bine.
Sfântul Grigorie de Nazianz afirmând unitatea lui Dumnezeu în Treime afirma: Dar pentru noi Dumnezeu este Unul, pentru că una este Dumnezeirea și toate cele din El se referă la această unitate, chiar dacă e crezută întreita. Căci nu e unul mai mult Dumnezeu și Altul mai puțin. Nici Unul mai întâi și Altul mai traziu. Nici nu se taie prin voința, nici nu se divizează în putere, nici nu e ceva în Dumnezeu din cele proprii celor divizate, ci Dumnezeirea este neîmpărțită în cele deosebite, dacă vrem să grăim pe scurt… Când privim spre Dumnezeire și spre prima cauză și spre unicul principiu, cugetam pe Unul. Dacă ne ațintim spre Cel în Care este Dumnezeirea și spre Cei ce sunt din prima cauză în mod netemporal și de slava egală, trei sunt Cei închinați. Urmând criteriile Revelației divine, Sfântul Grigorie de Nazianz afirma pe Dumnezeu cel Unul, dar întreit în Persoane. Dumnezeu este Unul după ființă. Dumnezeu Treimea nu se deosebește, așadar, după ființa Sa, care este comună Tatălui, Fiului și Sfântului Duh, însă după ipostas da. În acest sens ipostasul este modul de subzistență de sine al ființei divine în timp ce ființă divină subzista concret, în același timp și întreagă în cele trei Persoane.
Marea Taină a Treimii constă tocmai în modul de a se sălășlui o persoană în alta. Aceasta întrepătrundere este pentru prima dată evidențiată de către Sfântul Ioan Damaschin, fiind numită de acesta perihoreza. Părintele Profesor Ștefan Buchiu evidențiază modul de sălășluire a persoanelor treimi prin cuvintele: Tatăl e în Fiul și în Duhul Sfânt, Fiul e în Tatăl și în Duhul Sfânt, Duhul Sfânt e în Tatăl și în Fiul, fără să se anuleze, amestece sau cunfunde.
Vorbind despre Dumnezeu Unul întreit în Persoane Sfântul Ioan Damaschin afirma: Tot ce posedă Fiul are și Duhul de la Tatăl, chiar și existența. Dacă nu este Tatăl atunci nu este nici Fiul, nici Duhul Sfânt. Și dacă Tatăl nu are ceva, atunci nu o are nici fiul, nici Duhul Sfânt. Din cauza Tatălui, adică fiindcă Tatăl există este și Fiul și Duhul. Și din cauza Tatălui are și Fiul și Duhul tot ce are, adică pentru că o are Tatăl, afară de posibilitatea de a fi creat și de purcede. Căci numai în aceste proprietăți personale se deosebesc cele trei persoane sfinte între ele. Nu prin ființă, ci prin particularitatea ipostasului lor se deosebesc fără desparire. Proprietățile ipostatice specifice fiecărei Persoane a Treimii trebuie să fie atribuite însă doar persoanelor respective fără confuzie. Astfel Tatăl este Cel necauzat, în timp ce Fiul are proprietatea de a fi născut din veci din Tatăl, iar Duhul Sfânt din veci este purces de către Tatăl.
Prin Revelația Sa, Dumnezeu descopera însușirile specifice fiecărei Persoane divine, însușiri care nu alterează sau care nu sparg unitatea de ființă a Treimii.
DUMNEZEU TATAL
Dumnezeu Tatăl este Cel ce posedă ființă divină în sine neprimindu-o din altă parte. În această calitate ,El dăruiește ființa Sa atât Fiului cât și Duhului Sfânt, fără să o împartă sau să o risipească. Sfânta Scriptură certifica acest fapt: Căci precum Tatăl are viață în Sine, așa I-a dat și Fiului să aibă viață în sine ( Ioan 5, 26 ).
Însușirea de Tata Îi este atribuită în sens deplin datorită faptului că, Dumnezeu Tatăl este numai Tata, El nefiind născut de nimeni, dar fiind Cel ce naște pe Fiul și purcere pe Duhul Sfânt din veci. Tatăl naște pe Fiul, Fiu care rămâne doar Fiu. Fiul nu naște, nu devine izvor de subzistență al altuia în dumnezeire, ca să împartă cu Tatăl calitatea de Tata.
Sfinții Părinți ai Bisericii Îl numesc pe Tatăl principiul tuturor, nenăscut, fără cauză. În acest sens Sfântul Ioan Damaschin spune: Credem într-unul Tatăl, principiul și cauza tuturora; nu s-a născut din cineva; singurul care există necauzat fără început; este făcătorul tuturora. Deci, Dumnezeu Tatăl este necauzat, fără început, însă este cauza și obârșia întregii dumnezeiri a Fiului prin naștere și a Duhului Sfânt prin purcedere.
În Sfânta Treime există un singur principiu care este cel al monarhiei Tatălui, cauza existenței lui Dumnezeu în persoane. Sfântul Grigorie de Nazianz explica termenul de monarhie atunci când vorbește despre câte principia există în Dumnezeu. În deplin acord cu Revelația Sfântul Grigorie vorbește despre un singur principiu în următorii termini: Iar noi cinstim unicul principiu. Nu un principiu mărginit într-o persoană. Fiindcă aceasta nu e persoana unică. Căci aceasta se sfârșește sau ajunge la discordie în ea însăși și devine mai multe. Ci este o monarhie, un principiu care se arată în aceeași cinste a firii, în acordul voinței, în identitatea mișcării și în unicitatea consimțirii celor ce provin din ea, cum nu e cu putință în firea născută. Astfel, chiar dacă este în ea o diferență exprimată prin număr, nu e o tăiere în ființa. De aceea, monada “de la început” se mișcă spre doime până în treime. Din cele spuse de Sfântul Grigorie și în acord cu părintele profesor Ștefan Buchiu rezultă că izvorul întregii Dumnezeiri este monarhia său Persoana Tatălui și totodată observăm faptul că, din veci, Dumnezeu se mișcă spre Doime și se oprește în Treime.
Afirmând întâietatea Tatălui în calitatea Sa de izvor la întregii Dumnezeiri am putea cădea în gresala de a socoti vreo oarecare ierarhie în Treime. Această idee, specifică celor ce susțineau subordinatianismul, este una eronată din pricina faptului că, în calitate de Tata se afirmă deofiintimea și egalitatea Persoanelor Sfintei Treimi și nu o oarecare relație de subordonare în cadrul Sfintei Treimi.
DUMNEZEU FIUL
Spre deosebire de Dumnezeu Tatăl Care are însușirea personală de nenăscut, Dumnezeu Fiul poseda însușirea personală de născut. Nașterea Fiului din Tatăl este mărturisita atât de Sfânta Scriptură, cât și de către Sfinții Părinți. În Vechiul Testament în cartea Psalmilor prin intermediul unei profeții mesianice se evidențiază nașterea din Tatăl: ”Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut” ( Psalmul 109, 3). Noul Testament spune lămuritor: “ Și Cuvântul trup s-a făcut și s-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă a Unuia născut din Tatăl, plin de har și adevăr” (Ioan 1, 14 ). Deși născut, Fiul primește de la Tatăl întreaga ființă divină și nu doar o parte. Astfel în Sfânta Treime fiecare Persoană, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt e purtătoarea întregii ființe.
Relația dintre Tată și Fiul este explicate în chip magistral de către Sfântul Ioan Damaschin, făcând trimitere la foc și la lumina acestuia: “Fiul a fost dintotdeauna cu Tatăl și în Tatăl, născut din El din veșnicie și fără început. Căci nu a fost cândva Tatăl, când n-a fost Fiul, ci odată cu Tatăl și Fiul, Care s-a născut din El. Căci Dumnezeu nu s-ar putea numi Tata fără Fiu. Iar dacă ar fi fără să aibă Fiu, n-ar fi Tată. După cum focul există deodată cu lumina din el și nu este mai întâi focul și peurma lumină, ci deodată, și după cum lumina se naște totdeauna din foc și este intotdeaua în el, tot așa și Fiul se naște din Tatăl fără să se despartă deloc de El. Fiul este deci născut din Tatăl în chip nedespărțit și neindepartat și rămâne pururi cu El, totuși are un ipostas propriu, deosebit de cel al Tatălui”. Nașterea mai înainte de toți vecii trebuie înțeleasă ca o naștere în afară de timp și fără început. Fiul este din eternitate cu Tatăl și în Tatăl. Totodată nașterea din veci care determină raportul dintre Tatăl și Fiul nu trebuie confundată cu creația care determină la rândul ei relația dintre Creator și creatura: “ În adevăr, chiar dacă lumea s-a făcut pe urmă, totuși nu s-a făcut din ființa lui Dumnezeu. Ea a fost adusă, prin voința și puterea Lui, de la neexistenta la existență; dar prin aceasta nu urmează o schimbare a firii lui Dumnezeu. Nașterea este actul prin care se scoate din ființa celui care naște cel ce se naște asemenea cu el după ființă. Zidirea și crearea, însă, sunt un act extern, în care ceea ce se zidește și se creează nu provine din ființa celui care zidește și creează, ci este cu totul deosebit de el”.
DUMNEZEU DUHUL SFÂNT
Revelația divină ne evidențiata lucrarea Duhului Sfânt încă din perioada vechi testamentară. Chiar de la facerea lumii “ Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” ( Facere 1, 2 ). Deși Duhul Sfânt este afirmat neclar în Vechiul Testament, în Noul Testament personalitatea Duhului ca și dumnezeirea Sa sunt afirmate clar. Bună – Vestire, Botezul Domnului sunt doar două evenimente unde se reliefează acest fapt.
Duhul Sfânt având propria Lui ipostasa există veșnic, neseparat, consubstanțial cu Tatăl și cu Fiul. Spre deosebire de Tatăl care Își are existența de la El Însuși și de Fiul care se naște din veșnicie din Tatăl, Duhul Sfântu purcede din veșnicie din Tatăl prin Fiul: “De asemenea credem și în Duhul Sfânt, Domnul și făcătorul de viață, care purcede din Tatăl și se odihnește în Fiul, împreună închinat și slăvit cu Tatăl și cu Fiul, ca fiind de aceeași ființă ( Homoousios ) și coetern. Credem în Duhul cel din Dumnezeu, cel drept, cel conducător, izvorul înțelepciunii, al vieții și al sfințeniei. El este și se numește Dumnezeu inpreuna cu Tatăl și cu Fiul; nezidit, desăvârșit, creator, atotstăpânitor, atoate lucrător, atotputernic; îndumnezeiește, dar nu Se îndumnezeiește; desăvârșește, dar nu Se sfințește; mângâietor, deoarece primește rugăciunile tuturor; în toate asemenea Tatălui și Fiului; purces din Tatăl și dat prin Fiul este primit de toată zidirea…. Fiul este din Tatăl prin naștere. Duhul Sfânt și El este din Tatăl, dar nu prin naștere, ci prin purcedere”.
Plecând de la afirmația Sfântului Grigorie Palama conform căreia “Duhul este bucuria din veci a Tatălui de Fiul”, părintele Stăniloae a explicat taina persoanelor divine. Relația dintre două persoane, “ eu – tu” nu este deplină decât în momentul în care intervine și a treia persoană, adică “ el “. Astfel, Tatăl este cel ce se bucura de Fiul, iar bucuria aceasta este transmisă Duhului Sfânt pentru că ea să fie deplină. Bucuria Tatălui revărsata asupra Fiului “ umple pe Fiul de bucuria de Tatăl și la rândul Său Fiul împărtășește bucuria lui de Tatăl Duhului Sfânt, iar Duhul Sfânt participa la bucuria Fiului de Tatăl și prin aceasta strălucește din Fiul”.
Așadar, prin faptul că Tatăl este izvorul celorlalte Persoane ale Sfintei Treimi nu trebuie să se înțeleagă faptul că în Sfânta Treime există subordonare, deoarece, după cum am spus prin monarhia Tatălui nu se afirmă supremația Să și aceasta din următoarele motive:
Dumnezeu Tatăl naște pe Fiul și purcede pe Duhul Sfânt, prin aceste acte le comunicându-le întreaga Sa ființă divină;
Aceste acte sunt simultane și totodată din veci;
Prin monarhia Tatălui se asigura egalitatea, deofiintimea și totodată comuniunea deplină.
FORMAREA DOGMEI SFINTEI TREIMI
Cu prilejul condamnării ereziilor lui Arie, respective Macedonie la Sinoadele I și ÎI Ecumenice, dogma despre Sfânta Treime primește consacrare și formulare oficială. Lupta dusă de către primii creștini începând cu secolul al – IV – lea cu diferitele opinii ale ereticilor acelor vremuri, viza întâi de toate fixare unor sintagme care să exprime în mod clar adevărul creștinilor, dat fiind faptul că, în acea vreme existau dificultăți de înțelegere a dogmei Trinitare. Astfel din pricina înțelegerii defectuoase a unor texte scripturistice cu conținut trinitar, Biserica s-a văzut nevoite să fixeze și să apere învățătura sa revelata referitoare la Dumnezeu Unul – Treime de Persoane.
Încă din perioada Sfiintilor Apostoli au apărut mărturisiri de credință care statorniceau invataturea despre Dumnezeu – Sfânta Treime. Astfel formula de primire a Sfântului Botez exprima în mod clar și concis Treimea: “ mărire Tatălui și Fiului și Sfântului Duh”. De asemenea chiar cântările liturgice exprimau aceasi idee: “ lăudăm pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh” ( Lumina lina ). Totodată, părinții apostolic mărturiseau credința spunând: nu avem noi oare un singur Dumnezeu, un singur Hristos și un singur Duh al harului revărsat peste noi ?
Prima erezie condamnată de Biserică în cadrul unui Sinod Ecumenic ( Sinodul I Ecumenic din anul 325 ) a fost arianismul. Această erezie a fost susținută de către Arie, preot în Alexandria la Biserică Baucalis, probabil una dintre cele mai însemnate biserici a acestei localități.
Arianismul era o concepție rațional – omenească de înțelegere a creștinismului, care îl reduce de la treapta de religie revelată de către Dumnezeu la cea a unei simple religii naturale păgâne ale vremii. Arie combătea egalitatea și consubstanțialitatea Fiului lui Dumnezeu cu Tatăl, negând implicit dumnezeirea Fiului. În locul egalității și consubstanțialității Fiului cu Tatăl, Arie propunea ipoteză conform căreia Fiul este mai mic decât Tatăl, fiind prima sa creatura. Astfel, în scurt timp Arie a devenit intemeierorul unei erezii puternice care a adus multă tulburare în Biserica primelor veacuri.
Principalele idei ale ereziei lui Arie se pot sintetiza astfel:
Dumnezeu Tatăl este singurul principiu necreat și nenăscut;
Fiul lui Dumnezeu este creat prin voința Tatălui, dar nu din ființa Sa;
Fiul lui Dumnezeu se bucura de cea mai mare cinste din partea Tatălui din pricina faptului că prin El Tatăl a creeat lumea;
Scopul aducerii la existența a Fiului a fost creearea universului. De asemenea la creearea universului Fiul a primit de la Tatăl puterea creatoare.
Împotriva acestei erezii Sinodul I Ecumenic învața că Fiul S-a născut din veci din Tatăl, fiind deofiinta cu El. Acest adevăr a fost formulat și fixat în Simbolul Niceean: „Credem intr- unul, Tatăl atotțiitorul, făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute. Și intr- unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, unul născut, Care din Tatăl S-a născut, adică din ființa Tatălui – εχ της oυσιας τoυ πατρoς – Dumnezeu din Dumnezeu, lumina din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel deofiinta cu Tatăl – oμooυσιoς τω πατρι – prin care toate s-au făcut, cele ce sunt în cer și pe pământ. Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire, s-a pogorât, s-a întrupat și s-a făcut om, a pătimit și a înviat a treia zi, s-a suit la ceruri și va veni să judece vii și morții. Credem și în Duhul Sfânt…”.
Tot Sinodul I Ecumenic a lămurit acele învățături neclare pentru cei mai puțin învățați referitoare la relația dintre Tatăl și Fiul. Astfel pe lângă anatematizarea ereziei ariene Sinodul anatemizează pe toți cei care învățau că a existat un timp când Fiul nu a fost, că Tatăl a existat înainte de Fiul și că Fiul a fost creat din nimic sau din altă substanța străină Tatălui.
Așadar, afirmația părinților de la Niceea, păstrată în Simbolul de credință conform căreia Fiul este născut și nu făcut, deofiinta ( homoousios ) cu Tatăl, înseamnă, după cum mărturisesc Eusebieu al Cezareei și Sfântul Atanasie, că Fiul nu este din altă ființă decât cea a Tatălui, ci din Tatăl. Fiul Unul – Născut din Tatăl cel Nenăscut este împreună veșnic și împreună – ființial cu Acesta.
După fixarea învățăturii despre Fiul lui Dumnezeu în cadrul primului Sinod Ecumnenic, arienii în frunte cu Macedonie au atacat și pe Duhul Sfânt, socotind că Acesta nu este Dumnezeu, fiind doar o creatură a Fiului, inferior atât Acestuia cât și Tatălui. Acești luptători împotriva Duhului Sfânt au fost numiți πνυματoμαχoι adică pnevmatomahi. Erezia pnevmatomahilor apare în istoria creștinilor că o prelungire a arianismului sau putem spune că o nouă față a arianismului.
Pnevmatomahii nu „ propovăduiau” o doctrină foarte bine precizata. Ei admiteau dumnezeirea Fiului socotind că acesta era egal și consubstantiabil cu Tatăl, însă refuzau să recunoască consubstantiabilitatea Duhului Sfânt cu Tatăl și cu Fiul. Prin urmare ei negau divinitatea Duhului Sfânt, socotindu- L un simpli spirit superior îngerilor. Învățătura lor a fost păstrată intr- o formă concisă de către istoricul Socrate care consemnează spusele ereziarhului Eustantiu de Sevasta: „ Eu n- aș îndrăzni să spun despre Duhul Sfânt nici că este Dumnezeu, nici să- L numesc creatura.”
Prima informație despre această erezie o aflăm de la Sfântul Atanasie cel Mare ( ϯ373 ) care, adresandu- se prin intermediul unor scrisori episcopului de Thmuis scrie: „ unii care au părăsit pe arieni, din cauza blasfemiei adusă contra Fiului lui Dumnezeu, au început să învețe greșit contra Duhului Sfânt, spunând că El este nu numai o creatură, ci și unul dintre spiritele slujitoare și se deosebește de îngeri numai prin grad. Nu putem decât să ne mirăm de nesocotința lor, deoarece ei, care nu vor ca Fiul lui Dumnezeu să fie o creatură și în această gândesc bine, au suportat să audă că Duhul Fiului este creatura.” După cum era de așteptat și erezia cu privire la Duhul Sfânt a provocat tulburare în Biserica ceea ce l- a făcut pe împăratul Teodosie să convoace cel de-al doilea Sinod Ecumneic, care a luat atitudine față de pnevmatomahi. Astfel acest Sinod fixează Învățătura despre Duhul Sfânt, arătând egalitatea Lui cu Tatăl și cu Fiul. Rezumată fiind, hotărârea dogmatică a Sinodului al – ÎI –lea Ecumenic se mărturisesc următoarele: „ Noi am rămas la credința evenghelica hotărâtă de cei 318 Părinți de la Niceea. Voi și noi și toți câți nu răstălmăcesc cuvântul adevăratei credințe, trebuie să o aprobăm că pe cea mai veche credința în armonie cu Botezul, care ne învață să credem în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, adică intr- o singură dumnezeire, putere și ființă a Tatălui și a Fiului și a Duhului Sfânt, de aceeași cinste și demnitate a cărei împărăție e veșnică, în trei ipostasuri, adică în trei persoane desăvârșite”.
Totodată Sinodul II Ecumenic a completat și a îmbogățit Simbolul Niceean afirmând limpede Dumnezeirea, egalitatea, consubstanțialitatea și unitatea persoanelor Sfintei Treimi. Totodată Simbolul Niceean a fost îmbogățit spre a înlătura învățăturile eretice apărute în viața Bisericii până în 381. Despre Simbolul constantinopolitan Spasski afirma că el în sine reprezintă un întreg minunat care depășește pe cel de la Niceea, atât prin forma, cât și prin conținut și valoare dogmatică.
Simbolul niceeo – constantinololitan a fost recunoscut de toate Bisericile, mai puțin de către unitatieni și socinieni, dat fiind faptul că precizează sensul cel mai ortodox al dogmei despre Sfânta Treime. Tocmai din acest motiv el a înlocuit toate celelalte martrisiri de credință existente până în acea vreme în biserica în cadrul liturgic. El a fost formulat de Parintii sinodali, avand constiinta responsabilitatii lor pentru pastrarea credintei celei drepte.
După cum spuneam erezia pnevmatomaha a fost un nou mod de manifestare al arianismului. Erezia aceasta împotriva Duhului Sfânt a fost condamnată, de către Sinodul al – ÎI – lea Ecumenic, dar și de către Sfinți Părinți ai acelor vremuri. Printre cele mai importante voci care s-au ridicat împotriva pnevmatomahilor menționăm pe: Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Grigorie de Nazianz, Chiril al Ierusalimului, Meletie al Antiohiei, Vasile cel Mare. Erezia aceasta împotriva Duhului Sfânt nu își va gasi finalul , însă, sfârșitul odată cu condamnările făcute în secolul al – IV – lea, ci va continua și în următoarele secole, devenind una dintre cele mai importante puncte care a dus la despărțirea Bisericii în Biserica Răsăriteană sau Ortodoxă și Biserica Apuseană sau Romano – Catolică. Biserica Apuseană, pe seama unor speculații și contrar Revelației divine a mărturisit și încă mărturisește că Duhul Sfânt purcede atât de la Tatăl cât și de la Fiul. Termenul teologic care se referă la problema “ purcederii ” Duhului Sfânt de la Dumnezeu Tatăl și de la Dumnezeu Fiul este Filioque. Problema în cauză constituie pretextul unei dispute istorice între Biserică Răsăriteană și cea Apuseana, teologii ortodocși susținând că Duhul Sfânt purcede numai de la Tatăl, în vreme ce catolicii considera că Sfântul Duh purcede atât de la Tatăl cât și de la Fiul.
CAPITOLUL II:
ÎNȚELEGEREA ISTORICĂ A PROBLEMATICII FILIOQUE
ÎNCEPUTURILE PROBLEMATICII FILIOQUE
Înainte de secolul al – V – lea, discuțiile trinitare erau orientate hristologic, problema purcederii Duhului Sfânt neavând dezvoltări speciale: “În perioada patristică problema relațiilor între Fiul și Duhul Sfânt a fost afirmata, dar nu și-a găsit o explicație sistematia, fiind exprimată de unii Părinți, doar în forma generală prin prepoziția: Duhul este de la Tatăl prin Fiul”. Totuși odată cu apariția învățăturii conform căreia Duhul Sfânt purcede și de la Tatăl au avut loc primele controverse intre răsăriteni și apuseni: “…dar după secolul al – IX – lea, problematica purcederii Duhului Sfânt devenind tema de polemică intre Răsărit și apus, apusenii reproșând răsăritenilor că, neadmițând purcederea Duhului Sfânt și de la Fiul, nu recunosc nici o relație între Fiul și Duhul, câtă vreme ei, apusenii, recunosc o relație de provenire a unuia din altul, teologii bizantini au căutat să arate, pe de o parte ca nu este necesară o anumită relație care îi distinge ca persoane”.
Vorbind despre controversa Filioque din punct de vedere istoric, trebuie avut în vedere înainte de toate Fericitul Augustin, teologia să marcând profund Occidentul. El a avut o contribuție decisive în ceea ce privește Filioque. El spune: “Tatăl e principiu al întregii Divinități sau mai exact al întregii Deitati, pentru că de la nimeni altul nu Își trage El propria origine. Nu exista nimeni de la care să – și aibă ființa sau de la care să purceadă, ci El este Cel din care Fiul se naște și Duhul Sfânt purcede”. Pentru a conferi o explicație adaosului Filioque el spune: “Tot ce are Fiul, primește de la Tatăl și primește de la Tatăl deasemenea de a fi și El principiu de purcedere al Duhului Sfânt”. Se pare însă că, Fericitul Augustin nu a știut de rezultatele teologie capadociene, adică ortodoxe. Asstfel, Critos Yannaras afirma: “Augustin nu știa limba greacă, care în vremea respectivă era extrem de importantă pentru gândirea creștină. Așa se întâmplă că, în afară de cartea sa Confesiuni, cărțile lui teologice sunt improvizații. Având o formare juridical și chiar exercitând profesiunea de avocet la început, a dat o versiune a mesajului creștin supusă perspective juridice”. Tototdata, Fericitul Augustin a considerat învățătura sa ca fiind doar o părere și nu o dogmă. În acest sens el spune despre purcederea Duhului Sfânt din Fiul că nu e sigur de afirmația sa, însă, cert este că Tatăl este Dumnezeu, Fiul este Dumnezeu și Duhul Sfânt este Dumnezeu, având un Dumnezeu și nu trei.
Părerea teologia a lui Augustin avea să prindă contur în Apus în curând. Această învățătură Roaman – catolică a apărut, după cum spuneam, în Occident în secolul al – IV – lea. Pentru prima dată a fost adusă în discuție la Sinodul I de la Toledo din 447 din Spania, iar mai apoi la Sinodul VIII de la Toledo din anul 653 se va face pasul hotărâtor de introducere a expresiei “ de Patre et Filio procedentem ” în Crezul Niceo – Constantinopolitan. Învățătura despre purcederea Duhului și de la Fiul a fost răspândită rapid, ajungând să fie preluata în Franța, Germania și chiar Italia de Nord. Sinodul de la Aquisgranum din anul 809, sindo prezidat de către Carol cel Mare, a impus în tot imperiul caroligian adaosul Filioque. Introducere expresiei “ de Patre et Filio procedentem ” în Crez avea să provoace nenumărate controverse. Papa Leon al –III- lea, deși supus unor presiuni în cadrul Sinodului de la Aachen își păstrează poziția ferm. El considera că Filioque este un “ novissima definițio” putând fi justificată din punct de vedere catehetic, corespunzând chiar “credinței bisericești”. Cu toate acestea Papa Leon al – III- lea considera că introducerea în Crez lui Filioque în Crez este un lucru cu totul nepermis. Observăm din atitudinea Papei Leon că nu este un anti – filioquist, ci un apărător al tradiției ecleziale, al normativității Crezului din 381. Protestând împotriva adaosului Filioque el poruncește să fie scris Crezul Niceo – Constantinopolitan pe două placate de argint pe care le așează la intrarea în catedrala Sfântul Petru, iar lângă ele a pus să se scrie: “ Haec Leo posiu amore et cautela ortodoxae fidei ” ( Eu Leon, am pus acestea din dragoste și grijă pentru credința ortodoxă).
În Răsărit Sfântul Maxim Mărturisitorul este cel care aduce în prim plan adaosul Filioque, însă cel care a respins hotărât și argumentat acest adios a fost Patriarhul Fotie. Fotie este autorul primei opera byzantine anti – filioque, numele acesteia fiind Mistagogia Duhului Sfânt. Opera lui Fotie “ nu este numai prima complexă tratare răsăriteană a acestei teme, ci capodopera însăși a criticii ortodoxe referitoare la Filioque”. În lucrarea sa, Fotie vrea să demonstreze faptul că Filioque este o erezie. În acest sens el face trimitere la poziția episcopilor Romei anteriori (Damasus I, Leon I, Virgilius, Agato ) care era contrară Filique. Contribuția sa teologică este deasemenea remarcabilă. Fotie considera că susținerea ideei ca Duhul Sfânt purcede și de la Fiul presupune introducerea unei a două cauze în Treime, respective preluarea de către Fiul a atributului Tatălui. Scurt spus Fotie arata că prin Filioque:
Se introduce o dublă obârșie în cadrul Sfintei Treimi ceea ce presupune divizarea Treimii;
Duhul nu mai poate fi pe acealasi nivel cu Tatăl și Fiul;
Se introduce un aspect temporal intre nașterea Fiului și purcederea Duhului Sfânt. Totuși, dacă s-ar presupune că Fiul se naște și Duhulu purecede simultan, acest fapt ar duce la concluzia că Duhul participa la randu – I la nașterea Fiului.
MAREA SCHISMĂ, OPINII ORTODOXE SI SINODUL UNIONIST DE LA FERARA- FLORENTA
Un fapt considerat lipsit de importanta îl reprezintă încoronarea ca împărat roman în anul 1014 a lui Heinrich ÎI. Imediat după încoronarea să, Heinrich ÎI convoacă un sinod în cadrul căruia, pe lângă problem legate de cler se discuta și introducerea practicii franco – germane a cantării Crezului în timpul Liturghiei. Dorința împăratului primează și astfel practica franco – germana este implementata și la Roma. Această noutate pentru Roma consta în preluarea melodiei Crezului, dar presupunea totodată și adăugarea adaosului Filioque în el. Versiunea în cauză a Crezului provenea de la Paulinus ÎI de Aquileia ( stabilită la sinodul din Cividale dei Friuli, 796 –797 ). De remarcat este faptul că din punct de vedere canonic până la Sinodul de la Lyon din anul 1274 nu putem vorbi în Biserica Romei de o adoptare oficială a adaosului Filioque în Crezul Niceeo – Constantinopolitan.
Înainte de Schisma din 1054 se pare că a mai avut loc o schismă intre papa Sergius IV și patriarhul Constantinopolului Serghie ÎI. Deși informațiile despre acest subiect sunt puține se pare că, Filioque a reprezentat punctul central al divergențelor. După intronizarea sa, obiceiul îi cerea papei Sergius IV să trimită o epistolă patriarhului Constantinopolului. Pata Sergius IV trimite aceasta epistolă patriarhului Serghie II, însă în marturiseirea de credința scrisă de papa se găsește și adaosul Filioque. La rândul său patriarhul Serghie îl somează pe papa să renunțe la la Filioque și să se reîntoarcă la Crezul Niceo – Constantinopolitan, fapt neluat în seamă de papa. În urma acestor evenimente patriarhul Serghie ÎI îl șterge din diptice pe papa Sergius IV. Acest moment ar putea fi considerat momentul inițial al ruperii definitive a comuniunii de credința dintre Răsărit și Apus. Părintele Ioan Moga este de părere că anul 1009 reprezintă prima fază a schismei în timp ce “ introducerea crezului franco – german la Roma în anl 1014 este o certificare liturgică a noii orientări adoptate de papi, iar anul 1054 o încercare ratată de a reface unitatea dintre Roma și Constantinopol, eșec încununat prin anatematismele reciproce dintre cardinalul Humbertus și patriarhul Mihail.”
Așadar, secolul al – XII – este marcat de marea schismă, schisma care nu a însemnat întreruperea relațiilor dintre Răsărit și Apus, lucru întâmplat doar în anul 1098 atunci când Biserica Romei a anatematizat pentru prima oară pe cei care nu acceptau ca dogma învățătura despre purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl și de la Fiul. Sfântul Nectarie afirma pe bună dreptate ca de la acel sinod din Bari din 1098 occidentalii ne consideră schismatici.. După acest trist eveniment urmează perioada cruciadelor timp în care se vor purta discuții de unire, rămase însă fără rezultat și chiar se adâncește ruptura dintre cele două Biserici în urma Cruciadei din 1204.
Între secolele al –XI- lea și al –XV- lea s-au purtat nenumărate dispute teologice pe marginea Filioque. Fiecare teolog bizantin se pare că ar fi participat prin diferite contribuții la aceste controverse, fapt consemnat de către Jean Meyendorff. Dintre cei care și-au adus contribuția în apărarea Ortodoxiei este necesar să reținem trei nume și anume: Teofilact al Orhidului, Grigorie Cipriotul și Sfântul Grigorie Palama.
Astfel, Teofilact este cel care refuză orice discurs silogistic referitor la Taina Treimii. Totodată acesta considera că problema trinitară adusă prin Filioque era singurul element divergent care atinge dogmă și implică deasemenea o greșită interpretare a Sfintei Scripturi pe baza confuziilor dintre purcederea ipostatica a Duhului Sfânt și trimiterea Sa în lume.
A doua personalitare care și-a lăsat amprenta în istorie în ceea ce privește adaosul Filioque este Grigorie Cipriotul. Printre nenumăratele sale contribute teologice merită menționat faptul că, el este primul care interpretează formula patristică prin Fiul. Astfel, el considera pe bună dreptate că Duhul nu își primește ființă prin Fiul său de la Fiul, ci strălucește veșnic în cadrul Sfintei Treimi pri Fiul. Purcederea de la Dumnezeu Tatăl este diferită de ieșirea Duhului Sfânt în lume prin Fiul. Purcederea Duhului de la Fiul este refuzată în mod categoric de către Grigorie Cipriotul deoarece o asemenea participare cauzală a Fiului implica automat o bicauzalitate și totodată acest fapt ar aduce în discuție și o participare a Duhului la Nașterea din veșnicie a Fiului. Grigorie aduce în discuție o analogie patristică pentru a arăta că Duhul își are originea de la Tatăl, dar se manifesta prin Fiul. Această analogie este următoarea: Soarele ( Tatăl ), Raza ( Fiul ), lumina ( Duhul Sfânt ).
Ultima personalitate despre care amintim că a apărat învățăturile Sfinților Părinți referitoare la Dogma Sfintei Treimi, dar mai ales această controversă referitoare la Duhul Sfânt este Sfântul Grigorie Palama. În operele sale Sfântul Grigorie Palama afirma fără echivoc purcederea Duhului Sfânt de la Dumnezeu Tatăl și nu de la Dumnezeu Fiul. Acesta accentuează expresia cel care din Tatăl purcede din Crezul Niceo-Constantinopolitan spunând că nu poate fi interpretată decât în sens fotian, adică numai de la Tatăl. Contribuția Sfântului Grigorie privind purcederea Sfântului Duh poate fi redată sub două aspecte. Pe de-o parte el accentuează distincția între planul treimic și planul creational-iconomic. Nașterea și purcederea sunt actele ipostatice ale Tatălui după fire. Purcederea Sfântului Duh este fără pricina în schimb ieșirea în lume a Duhului din Tatăl prin Fiul este un eveniment care ține de iconomia mântuirii. Astfel, Sfântul Grigorie Palama face distincție între purcedere și trimiterea în lume a Duhului. Un al doilea aspect tine de stabilirea raporturilor dintre Fiul și Sfântul Duh. Astfel ieșirea Duhului din Fiul este o afirmație strict iconomica. Sfântul Grigorie spune că una este ipostaza Duhului și alta este arătarea ei în lume. De aceea o purcedere a Duhului din Fiul este exclusă cu severitate de către Grigorie Palama. Scurt spus, Palama spune că după lucrare și după arătare, Duhul este în Hristos, așa cum este și din Tatăl și din Sine, după ipostas însă este numai din Tatăl. Totodată pentru Grigorie Palama, Duhul Sfânt este bucuria mai înainte de veci a Tatălui și a Fiului. Relația ca dragoste din cadrul Sfintei Treimi este menționată de către acesta. Categoria dragostei completează discursul patristic tradițional despre odihna Duhului peste Fiul arătând că aceasta odihnă este o mișcare a dragostei.
Revenind la evenimentele istorico- teologice referitoare la Filioque menționăm încă dintru început că acesta a fost un punct deosebit de important a disputelor sinodale din cadrul Sinodului unionist de la Ferrara ( 1438 ) transperat și finalizat la Florența (1439 ). Pentru latini acest sinod este punctual de referință al regăsirii consensului teologic între Răsărit și Apus, în timp ce pentru ortodocși acest sinod este considerat un compromise rușinos. Marcu al Efesului considera că Filioque este principal cauza a schismei, deoarece această doctrină atingea miezul mărturisirii creștine. Din această pricină singură soluție era întoarcerea la forma inițială și totodată originară a Crezului de la anul 318. El este singurul care se impune formulei de compromise la care vor subscribe toți membri delegației bizantine. Această formulă de compromise a fost proclamata prin bula papală Laetentur coelie prin care se menționa: …. Duhul Sfânt este din veșnicie de la Tatăl și de la Fiului. Merită remarcată lipsa de reactive a membrilor delegației bizantine participanți la Sinodul de la Ferrara-Florenta care au acceptat această formulă, datorată cel mai probabil situației politice dificile ale Imperiului Bizantin.
CAPITOLUL III:
FILIOQUE ÎN VIZIUNEA PĂRINTELUI STĂNILOAE
UNITATE ȘI DISTINCȚIE
În viziune teologică sau nu, unitatea reprezintă o entitate alcătuită și plină de distincții, diversitatea constituind o caracteristică intrinsecă alături de postulatul conform căruia nici un lucru nu este autonom, ci se află constant in relație cu altele.
În mod întrutotul specific Părintele Dumitru Stăniloae promovează unitatea, Sfintei Treimi, bineînțeles, ca și taină a comuniunii perfecte a Persoanelor distincte.
O părere unanim acceptată de către teologi din diverse orientări este aceea că mintea umană limitată nu s-a putut ridica până la înțelegerea deplină a Dumnezeului unic în cele trei persoane, până când Acesta nu s-a descoperit în persoana Fiului Său, a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, învățătura despre Sfânta Treime pe care ne-o însușim prin credință, taina descoperită de Iisus Hristos când spune: „ Trei sunt cei care mărturisesc în ceruri, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh”.
Sfinții Părinți ai Bisericii creștine precizează că cele trei persoane ale Sfintei Treimi lucrează unanim, dar fiecare după modul său. De exemplu, Sfântul Chiril al Alexandriei spune că orice dar vine de sus, de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt.
Poziția eminentului teolog s-a manifestat în contextul aspirațiilor ecumenice contemporane, pe fondul disputei care a scindat lumea ortodoxă, în poziții diametral și ireversibil opuse.
Acesta subliniază într-un articol din “Studii Teologice” din anul 1973, că “teologii ortodocși au făcut eforturi de a adânci unele expresii ale tradiției răsăritene care vorbesc de o anumită relație între Duhul Sfânt și Fiul” tocmai în direcția sublinierii ideii că Duhul Sfânt este o persoană de care se bucură în comun Tatăl și Fiul și totodată în direcția eliminării unui obstacol serios care lăsa impresia că învățătura ortodoxă și cea romano-catolică sunt cu totul străine din acest punct de vedere.
Abordările Părintelui Stăniloae se îndreaptă în două direcții: transpunerea raporturilor intratrinitare după modelul relațiilor interumane, ca încercare de a înlesni înțelegerea misterului divin si oferirea unei replici teoriei catolice a lui Filioque.
Raportarea modelului treimic la realități antropologice ne conduce la înțelegerea însăși modalității divine de revelație ființei umane: „Nouă ni se adresează tot cuvântul. Dumnezeu n-ar vorbi prin lume și prin revelație, dacă n-ar fi omul. Dumnezeu-Cuvântul nu s-ar fi Întrupat, luând trup omenesc, dacă n-ar fi fost omul. Pentru noi e taina faptului că Dumnezeu vorbește cu creatura și tot pentru noi e taina îndumnezeirii acesteia. Fără noi, Dumnezeu ar rămâne un abis de taină nerevelată. Tainele dumnezeiești se fac cunoscute prin cuvânt pentru noi”.
Creația, mântuirea și sfințirea sunt opera comună a Sfintei Treimi, dar ea a fost împărțită între cele trei persoane divine. Astfel creația este atribuită Tatălui, răscumpãrarea Fiului și sfințirea Sfântului Duh. În actul creației, Tatăl este izvorul, Fiul limita si Duhul devenirea. După Sfântul Vasile cel Mare există o singură sursă a tot ce există – Tatăl – care creează prin Fiul, în Sfântul Duh.
Există în teologia contemporană concepția că disputele teologice legate de aspectul Filioque nu ar fi existat, în trecut fiind susținute atât de vastele distanțe geografice, cât și de dificultăți și bariere lingvistice.
Cu toate acestea nu se poate contesta faptul că au apărut studii catolice recente care își propun revoluționarea atât a doctrinei răsăritene, cât și a celei apusene. În acest context se naște misiunea Pr. Stăniloae, față de dezbaterea aspectului Filioque, care susține că „toate insuficiențele atribuite înainte doctrinei apusene sunt proiectate acum asupra celei răsăritene și toate avantajele recunocute până acum celei din urmă sunt atribuie celei dintâi”.
Speranța de armonizare există totuși în perspectiva reluării dialogului dintre ortodocși și catolici, în care problema Filioque va fi și ea dezbatută sub aspect dogmatic, rămânând până la concretizarea acestui dialog misiunea fiecărui teolog să o lămurească pentru sine și pentru comunitatea în care trăiește.
Premisele pe care se bazează teologii pornesc de la adevărul necontestat din declarațiile Sfinților Părinți ai Bisericii „Sfântul Atanasie afirmă că Sfântul Duh este propriu Fiului, Sfântul Vasile cel Mare îl numește Duhul lui Hristos, Sfântul Grigore de Nyssa spune ca Sfântul Duh este unit cu Fiul”, expresii care, luate în sine, s-ar părea că susțin teza despre o purcedere a Sfântului Duh și de la Fiul, totuși din ele nu se pot trage concluzii arbitrare, în contextul în care chiar Sfinții Părinți din secolul al IV-lea precizează prin aceste expresii identitatea de ființă dintre Fiul și Sfântul Duh, adevăr contestat de ereticii vremii.
O altă premisă de raportare la persoanele intratrinitare este aceea că religia creștină se naște pe fundamentul conceptului de treime, învățătură specifică fundamentală a revelației Noului Testament, transpusă în Simbolul de credință „care rezumă tradiția biblică, kerigmatică și liturgică a creștinătății ecumenice din primele secole, are în centrul său mărturisirea că ființa lui Dumnezeu, dumnezeirea cea una, există și se manifestă în trei existențe individuale sau persoane”.
Practic nu se poate vorbi de creștinism fără raportare la modelul divin treimic, fie că vorbim de rugăciune, laudă, ritual sau slujbă liturgică.
O distincție cuprinzătoare, care sumarizează concepția creștină asupra Sfintei Treimi întâlnim la Pr. Prof. Ștefan Buchiu care subliniază cele trei realități concentrice ale acesteia: „1. Dumnezeu în sine, adică supraființa mai presus de orice nume, care stă de Sine înt-o transcendență absolută, fără ieșire în afară, cu totul de neîmpărțit și întrutotul de neîmpărtășit; 2. Energiile divine necreate, lucrările și manifestările din jurul ființei, adică „ieșirile” personale afară din ființa Sa, prin care Dumnezeu se împărtășește și Se lasă cunoscut, care sunt comune Sfintei Treimi; 3. Cele trei Persoane în care subzistă dumnezeirea identică și integrală, având numele lor ipostatic, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Care au propriile Lor caracteristici impersonale.”
Duhul Sfânt este a treia persoană dumnezeiască a Sfintei Treimi. Fiind de aceeași ființă cu Tatăl și cu Fiul, Lui i se cuvine aceeași închinare și cinste ca Tatălui și Fiului. O observație relevantă despre această învățătură este cuprinsă în articolul 8 din Simbolul credinței, în care se spun următoarele: „Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul, care de la Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin prooroci”.
Poziția Pr. Staniloae față de problematica dogmatică a lui Filioque a avut în vedere replica dată unor studii catolice care au adus prin opoziție interpretărilor ortodoxe, o nouă perspectivă căutând să pună în relief o anumită relație între Fiul și Sfântul Duh, care nu estompează caracterul întreit personal al lui Dumnezeu. Dar caracterul acesta personal al lui Dumnezeu și relațiile lui vii cu lumea a fost implicat exclusiv în doctrina Filioque, încât orice învățătură contrară lui Filioque a fost percepută ca defavorabilă caracterului personal al lui Dumnezeu și relațiilor Lui personale cu creația. Prezentând poziția anti-Filioque, pr. Stăniloae trage un semnal de alarmă asupra hristomonismului și a așa numitei „uitări a Duhului” din teologia occidentală, cauză a confuziei dintre Duhul Sfânt și subiectivitatea umană colectivă sau individuală. Este receptată ideea „arătării sau strălucirii Duhului prin Fiul” a lui Grigorie II Cipriotul, arătând că ea nu exprimă o identitate de ființă între Fiul și Duhul, ci o relație personală a lor. Teologul român înțelege această strălucire și ca o „odihnă a Duhului în Fiul”, care are loc încă înainte de întrupare. în cheie palamită, „strălucirea” nu e altceva decât „răspunsul iubirii Fiului la inițiativa iubirii Tatălui”.
Dogma Bisericii nu este o raționalizare abstractă, un exercițiu gratuit al gândirii omenești, ci un adevăr întrupat, deviațiile doctrinare soldându-se cu consecințe acute în viața practică a Bisericii. Maniera cum Biserica percepe triadologia se oglindește în eclesiologie. Referitor la problematizarea teoriei si la disputele interminabile asupra acesteia cel mai potrivit ar fi aducerea aminte a cuvântului Părintelui Stăniloae care spunea: “cuvântul îsi pierde rostul și când e folosit cu mândrie de unii, pentru a arăta cât pot complica legăturile clare între cuvinte”.
Filioque, după mărturia lui Kallistos Ware, "nu numai că distruge echilibrul între cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi, ci duce de asemenea la o greșită înțelegere a lucrării Duhului în lume și încurajează o doctrină falsă despre Biserică".
Totodata disensiunile legate de originea Sfântului Duh în cadrul vieții intime a Dumnezeului cel Întreit subminează evoluția și îmbogățirea spirituală și intelectuală.
Părintele Stăniloae prezintă în articolul „Studii catolice recente despre Filioque” o serie de articole și poziții catolice care deși promovează uniformizare și armonizare de fapt combat percepția ortodoxă asupra subiectului.
Studiile ortodoxe la care face referire teologul român sunt: Pavel Evdochimov, Le saint Esprit dans la tradition orthodoxe, Paris, Cerf, 1969, Arhim. Spiridon Bilalis, Erezia lui Filioque, tom I, Atena 1972, Pr. D Stăniloae, Relațiile treimice și viața Bisericii, în Ortodoxia, nr. 1, 1965, studii care vin cu adevărat în sprijinul armonizării viziunii prin promovarea ideii că Sfântul Duh purcede din Tatăl si este arătat din Fiul.
Acestei viziuni ortodoxe sunt criticate, însă, de o serie de studii catolice, manieră care pune la îndoială posibilitatea reală de conciliere.
O analogie cel puțin plastică si sugestivă a problematicii purcederii Sfântului Duh aparține Sfântului Grigorie de Nazianz care susțina că Eva și Seth, deși vin din același Adam, unul este luat iar celălalt este nascut, în timp ce amândoi sunt oameni identici întreolaltă exemplificând astfel deosebirea dintre nașterea Fiului din Tatăl și purcederea Duhului.
Studiilor ortodoxe de conciliere în privinta Simbolului de credință li se opune, din perspectivă catolică publicații și articole ale unor teologi catolici cum ar fi: Revista dominicană „Istina” si Pr. A. Malet, Personne et amour dans la théologie trinitaire de St. Thomas d’Aquin.
Un singur articol face excepție de la această ținută generală critică, acesta aparținând unui anume teolog, numit Juan Miguel Garrigues, care se străduiește să arate în opera sa, Procession et ekporèse(1971), că diferențele dogmatice ce au scindat cele 2 orientări creștine au pornit de la o confuzie a doi termeni grecești. Acesta atrage atenția asupra faptului că în cuvântul latin <<procedere>>sunt îmbinate atât cuvântul grec εχπoρεύεσϑαϊ( a purcede propriu-zis)folosit în Evanghelie exclusiv pentru purcederea Sfântului Duh de la Tatăl cât și cuvântul a proveni, a ieși (πρoϊέναι), pe care Fiul îl foloseștepentru nașterea Sa din Tatăl și pentru venirea Sa în lume.
În demersul său teologic Pr Stăniloae se implică în clarificarea tuturor aspectelor dogmei trinitare oferind printre argumente și opinia Sfântului Grigore de Nazianz care spune: „Dar ce este purcederea?, Spune-mi tu, ce este nenașterea Tatălui și eu îți voi explica ce este nașterea Fiului și purcederea Duhului. Și vom delira amândoi ținând a străbate tainele dumnezeiești”
Referitor la duhul autentic al dogmei trinitare, Pr. Stăniloae subliniază că „În Biserica Ortodoxă preocuparea de Hristos nu numai că s-a ținut în echilibru cu preocuparea de Sfântul Duh, dar s-a considerat totdeauna că nu se poate trăi legatura cu Hristos decât în Duhul Sfânt, că în Duhul Sfânt nu se trăiește decât legătura cu Hristos; cu cât se cunoaște mai viu Hristos și se trăiește mai mult în El, cu atât aceasta se face mai mult în Duhul Sfânt; și cu cât are cineva o viață mai duhovnicească, cu atât e mai afectuos atașat lui Hristos. Ortodoxia confirmă prin experiență neîncetată cuvântul Sfântului Apostol Pavel: Nimenea nu poate zice: Domn este Iisus, fără numai în Duhul Sfânt( I Corinteni, XII, 3).
Biserica este o unitate de ființă și o comuniune de viață după chipul Sfintei Treimi.
În cadrul Sfintei Liturghii, creștinul intrând în dialog și comuniune cu Dumnezeu, grăiește alături de preotul slujitor: „Cu vrednicie și cu dreptate ese a-Ți cânta, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a te lăuda, Ție a-Ți mulțumi, Ție a ne închina, în tot locul stăpânirii Tale; căci Tu ești Dumnezeu negrăit și necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns, prurea fiind și același fiind: Tu și Unul Născut Fiul Tău și Duhul Tău cel Sfânt”.
SFÂNTA TREIME- TAINA COMUNIUNII PERFECTE A PERSOANELOR DISTINCTE
Prin descoperirea dumnezeiască suprafirească, persoana umană dobândește o cunoștință mai completă și întru totul sigură despre Dumnezeu și despre voia Lui privind viața și mântuirea sa. Și, înaintând pe calea virtuții, prin curățire de patimi și de păcate, omul ajunge, prin lucrarea Duhului Sfânt, și la o trăire a celor duhovnicești, făcute accesibile nouă de către Fiul lui Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos. Cunoașterea lui Dumnezeu Cel în Treime nu este o problemă de pură speculație, cât una de purificare și de deschidere, de întâlnire și de dialog cu Dumnezeu prin simțirea prezenței Lui în noi și în lume prin har și credință.
Cunoașterea aprofundată a lui Dumnezeu este o cunoaștere în iubire. Omul se află într-o mișcare continuă spre o țintă care este Dumnezeu. Progresul în iubire este progresul în cunoaștere. Dumnezeu fiind Persoană, între El și noi se stabilește un raport de iubire, însă o iubire cu o infinitate, cu perspectiva unei continue unități, care ne menține pe noi împreună cu El ca persoană.
În general, cunoașterea suprafirească a lui Dumnezeu este un dar și un har, o cunoaștere prin care Dumnezeu Se descoperă pe Sine și pe care omul o primește prin credință, smerenie și „metanoia”.
Comuniunea de viață și iubire, luând ca model comuniunea desăvârșită din sânul Persoanelor Sfintei Treimi, stă la baza vieții omului. Adevărata viață a creștinului ortodox este viața în Hristos, în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii, izvorând din iubire care înseamnă tendința persoanei purtătoare de valori spre o altă persoană purtătoare de valori, reciprocă dăruire de sine, ieșire din sine și revărsarea spre altă persoană, îmbogățire spirituală reciprocă.
Părintele Stăniloae subliniază referitor la taina comuniunii perfecte a persoanelor intratinitare că „nici o ființă conștientă nu există decât în ipostasuri sau persoane: Ființa dumnezeiască în trei Persoane, cea omenească, în multe persoane. Altfel nu-și împlinește nici Dumnezeu și nici umanul destinul de existență iubitoare și prin aceasta, fericite.”
Pr. Prof Ion Bria argumentează că Dumnezeu se descoperă omului ca Treime de persoane deoarece „în constituția și ființa Sa este un Dumnezeu personal…o personalitate în realitatea Sa ființială” motiv pentru care „este posibilă experiența Sa în prezența și în actele Sale revelatoare din istoria umană.”
Ființa umană nu se poate desăvârși prin credința într-o singularitate ci își găsește sens într-o comunitate de Persoane în desăvârșită unitate, într-o singură Ființă, a omului credincios, într-o unire după har cu Acesta.
Părintele Stăniloae promovează ideea că la baza creației se află iubirea, relație și sentiment care nu se poate manifesta decât într-o structură de una sau mai multe eu-ri. În acest sens absența iubirii desăvârșite și veșnice nu se poate explica iubirea din lume și nici nu se poate intui scopul lumii. Cu alte cuvinte iubirea este explicată prin existența la bază a unei iubiri între mai multe Persoane divine. Dar nu putem percepe această realitate rămânând la un sens lumesc al ei, deoarece orice am dezbate, ideea că Dumnezeu este esență subzistând în trei Persoane, nu există în ordinea creată. „În acest caz, fie că ne-am îneca în indefinitul care nu ne dă certitudine despre nimic, fie că am rămâne cu formula unui dumnezeu impersonal sau monopersonal, care nu are în sine duhul comuniunii și deci n-ar fi apt și dispus nici la o comuniune cu persoanele create.”
În cadrul lucrărilor sale despre problematica treimică părintele Stăniloae pleacă adesea de la premisa distincției dintre energii și ființa divină pentru a evidenția transcendența ființială și imanența harică a lui Dumnezeu. Cu toate acestea Persoanele treimice nu trec în plan secund în Dumnezeu, Ele ocupând locul central întrucât conțin și își comunică reciproc Ființa și printr-o lucrare unică și unitară, împărtășesc harul sau energiile necreate și veșnice, omului și cosmosului.
Discutând despre natura și caracteristica iubirii intratinitare se poate afirma că aceasta nu este uniformă, ci în funcție de ipostasuri îmbracă forme diferite: o iubire de Tată, de Fiu și o comunicare ipostazică între Ele, în Persoana Duhului Sfânt. Iubirea nu este uniformă, căci astfel s-ar produce monotonie.
Nu este lipsită de temei afirmația că prin Hristos se realizează mântuirea și îndumnezeirea deoarece prin analogie la modelul iubirii intratinitare, are loc aici fenomenul de extindere al relațiilor afectuoase dintre Persoanele dumnezeiești la persoanele umane. În acest context Sfâta Treime este transpusă în opera mântuirii și de aceea Treimea este baza mântuirii. Dumnezeu vrea să întindă iubirea Sa de Părinte al tuturor, ca față de alți fii, prin Fiul Său.
Concepțiile contemporane ale teologilor ortodocși nu se dezic de perspectiva patristică a Părinților capadocieni, considerată normativă și actuală în contextul oricărei discuții despre principiul triadologic. Aceștia subliniau că: „Există două moduri de a vedea Treimea: în revelația și activitățile/economiile Ei ad extra cosmice și istorice, relatate de Scriptură( Treimea iconomică), și în ființa Ei veșnică ad intra (Treimea teologică sau Treimea imanentă, în Ea însăși) ca expresie a faptului că Dumnezeu este El Însuși Viață, Lumină, Iubire.”
În sensul ei primar, teologia răsăriteană are în vedere viața „ad intra” a Sfintei Treimi, pe când iconomia se referă la lucrarea „ad extra” a Treimii. Identitatea acestor concepte constă că pe aceleași Persoane divine care aparțin Treimii „ad intra” le întâlnim și în cadrul Treimii „ad extra”. Distincția provine din faptul că în timp ce Treimea „ad intra” are în centrul ei esența divină, Treimea „ad extra” aparține energiilor necreate, fiindcă esența dumnezeiască, care rămâne neîpărtășibilă în ea însăși, se împărtășește făpturii prin energiile Sale necreate, care sunt raze divine prin care Sfânta Treime coboară către om și creație de la Tatăl, prin Fiul, în Sfântl Duh, pentru ca omul împreună cu creația să se înalțe la comuniunea de viață veșnică a Sfintei Treimi.
Un alt punct de vedere sugestiv se regăsește la Sfântul Grigorie de Nyssa care accentuează faptul că lucrarea iconomică aparține în egală măsură Tatălui, Fiului și Sfântului Duh, și că pe baza acestei lucrări unice și unitare a Sfintei Treimi afirmăm și unitatea naturii dumnezeiești a celor trei ipostasuri: „Tatăl, Fiul și Sfântul Duh împreună sfințesc, împreună dau viață, luminează, mângâie și desăvârșesc în același fel toate lucrările asemănătoare. Deci nimeni să nu atribuie în chip special acțiunii Duhului puterea de a sfinți […]Identitatea de acțiune în Tatăl, în Fiul și în Duhul Sfânt arată limpede absoluta asemănare de natură.”
Sfântul Vasile cel Mare adaugă că în Persoanele Sfintei Treimi „se vede o continuă și infinită comunitate”, adică o comuniune nneîntreruptă de vreo dicontinuitate și infinită în conținutul ce și-L comunică cele trei Persoane. „Cugetarea nu vede în Dumnezeu nici o întrerupere, care să fie ca un spațiu între Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt. Nu e nimic care să se intercaleze între ei; nici vreun alt lucru subzistent afară de firea dumnzeiască, încât să o poată împărți prin inserarea a ceva străin, nici golul vreunei existențe fără subzistență neipostaziată, care să producă o fisurăîn întregul ființei divine, întrerupând continuitatea prin intercalarea golului”.
Se remarcă faptul că din punct de vedere metodologic, învățătura despre Dumnezeu poate fi abordată fie din perspectiva Persoanelor treimice, care corespunde mai mult Revelației supranaturale, fie din perspectiva Ființei unice, cum se întâmplâ în teologiile occidentale, fie din perspectiva energiilor necreate „fața lui Dumnezeu întoarsă spre noi”, prin care ne împărtășim efectiv de Dumnezeu.
În contextul acesta apare poziția de mijloc a Sfântului Grigorie de Nazianz care sugerează că „abia mă gândesc la unime și sunt luminat de Treime; abia l-am deosebit pe Trei și sunt iarăși atras de Unul. Când îmi reprezint pe Unul din Trei îmi pare a fi totul; și într-atât mi se umple de El ochiul, încât întregul îmi scapă. Nu pot înțelege măreția lui, astfel că nu mai acord nimic restului. Când le adun pe cele Trei în Una și aceeași cugetare, atunci văd doar o singură lumină și nu pot să împart sau să măsor lumina unită”.
Un teolog contemporan, Pr. Ștefan Buchiu completează prin afirmația că dacă Dumnezeu ni s-ar împărtăși după ființa sau ipostasurile Sale, fiecare ființă umană în parte ar deveni dumnezeu după ființă, iar Dumnezeu si-ar pierde calitatea de Treime devnind o mulțime de Dumnezei în contradicție cu faptul că împărtățirea lui Dumnezeu dupa ființă s-a făcut o singură dată, în veșnicie, prin nașterea Fiului și purcederea Sfântului Duh din Tatăl, prin care Fiul și Duhul au aceeași ființă ca și Tatăl. Împărtășirea Lui dupa ipostas a avut loc, în istorie, o singură dată, prin întruparea Fiului, Care a asumat în persoana Sa divină firea omenească, ce n-a avut un ipostas uman propriu.
Lucrările lui Dumnezeu, prin care El se manifestă și intră în relație cu lumea sunt și însușiri și atribute ale lui Dumnezeu, constituind fundamentul obiectiv al numelor divine, pe care oamenii le dau lui Dumnezeu. După ființa Sa, Dumnezeu este fără nume, iar după lucrările Sale, El este cel cu multe nume: „Pentru lămurirea rațiunilor contemplate în jurul ființei, ne folosim de cuvinte și nume, dar cele ce sunt ființă, acestea rămân necunoscute de minte și negrăite prin cuvânt și nume, fiind cunoscute numai Sfintei Treimi”.
„Duhul Domnului este peste Mine”, afirmă Mântuitorul la prima Sa propovăduire publică, fiind întărit de Duhul Sfânt care-L umple și-L conduce. Aici intervine o relație de reciprocitate, de slujire reciprocă între Hristos și Duhul Sfânt. Duhul ni-L dăruiește pe Hristos și Hristos ne dăruiește pe Duhul. Duhul face posibilă întruparea și manifestă filiația dumnezeiască în omenitatea lui Iisus. Acesta, prin mijlocirea Sa la Tatăl, face cu putință Cincizecimea. Împreună, Hristos și Duhul Îl revelează pe Tatăl. Duhul ne face să fim părtași la filiația veșnică a lui Hristos. Amândoi, în chip nedespărțit, extind asupra omenirii și universului acest uriaș circuit de viață și iubire căruia Tatăl îi este în același timp izvot și țintă, izvor din care purcede și țintă spre care tinde. Această transparență reciprocă culminează într-un fel de coincidență de-a dreptul apofatică, afirmă Părintele Boris Bobrinskoy, căci nici o teologie conceptuală nu o poate surprinde pe deplin. „Domnul este Duh”, așa cum subliniază Sfântul Pavel în cea de-a doua Epistolă către Corinteni.
Modelul treimic s-a manifestat în lume prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, moment în care lumea a cunoscut o viață nouă, plină de binefaceri dar greu de asumat, fără asistența perpetuă a persoanelor divine. Omul a receptat această realitate superioară, o realitate superioara de continut dumnezeiesc, Împărăția lui Dumnezeu.
Ea a apărut din modelul vieții intradivine a Sfintei Treimi prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, în persoana lui Hristos, fiind destinată să oglindească și să realizeze o viată mai bună, mai armonioasă în raport cu legile Divinității.
Comuniunea nu e o stare, ci o mișcare care se aprofundează și se extinde, un proces de asimilare si de reciprocă dăruire în continuă creștere, o relație vitală de împlinire reciprocă.
Ea se hranește continuu din împărtășirea cu Hristos. „Paharul binecuvântarii pe care-l binecuvântam, nu este el o comuniune cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem, nu este ea o comuniune cu trupul lui Hristos?” (I Cor. X, 16). Sfântul Apostol Pavel lasă să se vadă aici clar că viața de comuniune a creștinilor se întemeiază pe participarea în comun la viața lui Hristos prin împărtășirea cu Sângele și cu Trupul Său. Creștinii din Corint aveau mereu trează conștiința că Hristos este în mijlocul lor, că ei sunt mădulare ale unuia și aceluiași trup – Biserica al cărei cap este Hristos.
Legătura dintre noi și Hristos este atât de puternică, atât de adâncă, încât dezlipirea unui membru de la trup întristează întreg trupul. "Noi ne împărtășim din Același si cu toții devenim aceeași". Aceastâ comuniune, zice Apostolul, se manifestă în dragoste, care este legătura de nezdruncinat dintre membrii comunității. Ceea ce ne face ca să fim un singur trup cu Hristos este împărtășirea euharistică în cadrul Bisericii, căci Biserica -dupa Cincizecime -este acolo unde se celebrează Euharistia, unde toți se integrează în Hristos ca membru.
Comuniunea de viață, după modelul treimic, vine să înalțe omul, să-l reînnoiască și să-i ofere garanția unei vieți mai bune, mai pașnice și mai pline de sens.
Prin opera Sa de propovăduire Mântuitorul a promovat ideea de iubire, iubire ca și motor al legăturilor și comuniunii interumane: „Să vă iubiți unii pe alții cum v-am iubit Eu" (Ioan XIII, 34). „Cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în El” (Ioan IV, 6). Iubirea este legătura desăvârșirii (Col. III, 14). Comuniunea se traduce aici ca o asociație morală sau spirituală dar având un țel mult mai inalt, reprezentând totodată o unire cu Hristos, cum este numită în limbajul liturgic, încorporarea in Biserică prin Taina Botezului.
Părintele Stăniloae tratează în operele sale despre apofatismul ființei divine dar și despre cel al Persoanelor și chiar al energiilor divine arătându-se că nici persoana lui Dumnezeu nu se epuizează în nici un fel de acte; de aceea nu are nici ea un nume propriu care s-o definească în ea însăși. Toate numele prin care caracterizăm o persoană se referă la lucrările sale, nu la ceea ce este ea în sine. Numele unei persoane nu ne spune nimic din taina ei; persoana rămâne nenumită, adică o taină.
Simbolul de credință îl prezintă pe Dumnezeu ca „făcător al cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute”. Situație în care s-ar părea că celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi nu se implică participativ la crearea lumii. Sfântul Vasile cel Mare afirmă „Tatăl este cauza îndeplinătoare, încât cele create își au existența din voia Tatălui, sunt aduse la existență prin lucrarea Fiului și se împlinesc întru existență prin lucrarea Sfântului Duh.”
Toți Sfinții Părinți consideră ca motiv al creației bunătatea lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie de Nyssa afirmă: „Dumnezeu nu a fost împins de vreo necesitate la crearea omului, ci dimpotrivă din marea Sa dragoste pentru această ființă, care era numai în gândul Lui, a adus-o la existență, căci altfel ar fi trebuit ca lumina lui Dumnezeu să fie neprivită și slava Lui să fie fără martori și bunătatea Sa negustată și toate celelalte lucrări ale ființei divine să zacă în nelucrare, dacă n-ar fi sost cineva, care să fie părtașul lor, să se bucure de ele”.(Marea cuvântare catehetică, trad. D. Cristescu, p. 36).
Dumnezeu a creat lumea din bunătate, fiindcă bunătatea nu e pentru sine, ci pentr altul, pentru a face părtașe și alte ființe la iubirea și bucuria intratrinitară.
Tot în același ton continuă și Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Dumnezeu cel preaplin, n-a adus cele create la existență pentru că avea lipsă de ceva, ci ca acestea să se bucure împărtășindu-se de El, pe măsura șî pe puterea lor iar El să se veselească de făpturile Sale”.
Sfântul Ioan Damaschin dezvoltă o idee asemănătoare: „Așadar, pentru că preabunul Dumnezeu nu s-a mulțumit cu contemplarea Lui proprie, și prin mulțimea bunătății Sale a binevoit a face ceva, care să primească binefacerile Sale și să se împărtășească din bunătatea Lui, aduce de la neexistență la existență și creează Universul, atât pe cele nevăzute cât și pe cele văzute și pe om.(Dogmatica, p. 46).
PĂRINTELE STĂNILOAE- ECUMENIC ȘI SOBORNICESC
O viziune amplă și argumentată aduce ca și contribuție la problematica Filioque, Pr Stăniloae care își asumă misiuni dificile și subiecte sensibile teologice, nelipsite de provocări și dispute în întreaga lume creștină.
Părintele Stăniloae a manifestat în teologia secolului o atitudine ecumenică și a încercat să argumenteze anumite puncte de vedere apusene, în lumia unei minime concilieri, prin abordarea unor aspecte ale teologiei augustine dar cu toate acestea argumentația sa s-a oprit într-un punct admițând faptul că fiecare confesiune are dogma ei proprie prin care se stabilește ce trebuie crezut și învățat dar cu toate acestea toate învățăturile Bisericii noutestamentare subliniază, că au fost lăsate de apostolii care fuseseră însărcinați de însuși Domnul. Pentru el este valabil criteriul biblic cel mai important, așa cum a spus apostolul Iacov la întrunirea cu frații răspunzători din Ierusalim: „și cu faptul acesta se potrivesc cuvintele proorocilor …“ (F .A 15, 15). Numai dacă se poate dovedi aceasta, atunci se mai poate spune: „Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt și nouă…”(F.A 15,28)
Adesea părintele utilizează ca metodologie rațiunea, dar numai prin raportare continuă la Dumnezeu, care nu numai că explică toate tainele ci constituie suprema rațiune a acestora: Fiul meu, de vei primi povețele mele și sfaturile mele de le vei păstra, plecându-ți urechea la înțelepciune și înclinând inima ta spre bună chibzuială, dacă vei chema prevederea și spre buna-cugetare îți vei îndrepta glasul tău, dacă o vei căuta întocmai ca pe argint și o vei săpa ca și pe o comoară, atunci vei pricepe temerea de Domnul și vei dobândi cunoștintă de Dumnezeu. (Pilde, 2:1-5)
Logica aceasta se înscrie in concepțiile Sfinților Părinți, mai precis în cea a Sfântului Maxim Mărturisitorul, după care „rațiunile lumii ne descoperă taina lui Dumnezeu. Între taina lui Dumnezeu și rațiunile lumii nu este o contradicție. Rațiunea noastră este facută pentru a cunoaște și acele rațiuni, care își au temeiul în rațiunile lui Dumnezeu Cuvântul: „Rațiunile lucrurilor, întocmite dinainte de veacuri de Dumnezeu, precum Însuși a știut, …se văd prin întelegere din făpturi. Căci toate făpturile lui Dumnezeu, contemplate de noi prin fire, cu ajutorul cuvenitei științe și cunoștințe, ne vestesc în chip ascuns rațiunile după care au fost făcute și ne descoperă prin ele scopul așezat de Dumnezeu în fiecare făptură… Din contemplarea înțeleaptă a creațiunii, desprindem Rațiunea care ne luminează cu privire la Sfânta Treime, adică la Tatăl, la Fiul și la Duhul Sfânt”.
Demersul Pr Stăniloae se înscrie în curentul teologic contemporan care subliniază ideea că „triadologia ortodoxă, deși accentueză dimensiunea apofatică și distincția fundamentală între ființarea veșnică și lucrarea iconomiei, nu neagă un anumit raport de corelare între Treimea iconomică și cea imanentă”.
În lucrarea sa despre formarea teologiei creștine, John Behr descrie problematica de bază a teologiei trinitare sistematice. În timp ce „gramatica fundamentală biblică” despre Sfânta Treime- cea potrivit căreia „Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacob este Tatăl Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care s-a făcut cunoscut în și prin Duhul Sfânt”- era o mărturie vie, exprimată liturgic, a revelației, orice sistematizare a teologiei trinitare creștine care neglijează această dimensiune, devine o construcție abstractă , în cadrul unei Treimi imanente.
Esența învățăturii și concepției Părintelui Stăniloae asupra problematicii Filioque și temeiurile dezbaterii acesteia se regăsește într-una din operele sale fundamentale în care afirmă că: „Iubirea deplină dintre Tatăl și Fiul ca identică cu Duhul Sfânt, de care face atâta caz teologia catolică, nu e decâ scufundarea celor două Persoane în ființa impersonală, în sensul plotian sau nirvanic. Pericolul eșuării în acest impersonalism a fost evitat de teologia ortodoxă, prin faptul că nefiind obligată să explice o doctrină nerelevată, ca aceea despre purcederea Duhului Sfânt dela Tatăl și de la Fiul ca dintr-un singur principiu, prin procesele psihice, a primit pe Fiul și pe Sfântul Duh ca persoane date în mod real prin naștere și purcedere, fără să se lase ispitită de încercări de a explica modul originii Lor după analogia funcțiilor psihice, ci l-a exprimat prin numirile apofatice naștere și purcedere.”
Oamenii credincioși unei biserici au dreptul să apere ceea ce au spus bărbații bisericii respective și ce este scris în cărțile religioase de învățătură. Dar nu este dreptul lor dumnezeiesc, căci acesta este legat de ceea ce a spus Dumnezeu. Oamenii credincioși unei religii au dreptul să se angajeze pentru ceea ce crede și învață religia lor. Dar ce au a face aceste lucruri, care se învață în toate religiile și denominațiile, cu Dumnezeu, dacă ele nu sunt în concordanță cu Cuvântul Lui? Fiecare are propriul lui crez și a pus propria temelie, fără să observe că este o altă temelie decât cea despre care a vorbit Pavel (1 Cor. 3, 10-15), pe care este zidită adevărata biserică.
În discuțiile despre Filioque argumentațiile devin atât de susținute de terminologie dogmatică, filosofică, teologică, chiar și psihologică încât problema care se pune este aceea de a-L recunoaște pe Duhul Sfânt și de a nu-L confunda cu vreun alt impuls, cu vreo altă inspirație venită din lume, sau cu o mișcare de natură doar psihică sau fizică. Duhul Tatălui nu ne poate insufla un gând sau o acțiune care să vină în contra Fiului Său. De aceea insuflarea Duhului lui Dumnezeu este in mod fundamental legată de invocarea numelui lui Hristos.
Insuflarea Duhului este foarte precis legată de credință. Oamenii care nu cred nu au aceasta experiență. Duhul Sfant întărește credința, El dă puterea credinței.
În aceasta constă taina „sinergiei", a conlucrării dintre libertatea umană și voința divină.
Părintele subliniază că discuțiile privitoare la dogmatica intratinitară sunt artificiale și sterpe dacă accentul cade exclusiv asupra lucrării Duhului în iconomia biblică și nu asupra procesului continuu de sfințire și îndumnezeire a ființei umane. „În Răsărit, învățătura despre relațiile treimice e privită ca o învățătură care stă la baza relației Treimii cu creatura și cu mântuirea ei; în Apus însă relațiile Persoanelor divine sunt văzute ca o chestiune de teologie pur speculativă, fără consecințe practice pentru viața creștină”.
Stăniloae promovează faptul că în teologia răsăriteană se acceptă faptul că la baza trimiterii Duhului de către Fiul există o relație specială între Fiul și Duhul, dar un același tip de relație o regăsim și între Tatăl și Fiul pe când în teologia apuseană „se evită să se tragă din relația eternă a Duhului cu Fiul concluzia trimiterii Duhului în oameni, pentru o lucrare care stă în esență în îndumnezeirea și înfierea noastră”.
Părintele sugerează că din cauza acestei atitudini rigide se deduce faptul că Dumnezeu rămâne închis, devenind sensibil speculațiilor și își limitează acțiunea mântuitoare deturnându-se accentul de la relația de manifestare veșnică între Fiul și Duhul la geneza ipostatic- ființială a Duhului din Tatăl.
Totoodată reafirmă în studiile sale că învățătura despre Filioque, care deși a fost promovată cu intenția de a întări comuniunea între Tatăl și Fiul, devin antinomice intenției de a marca extinderea generoasă a iubirii dintre Tatăl si Fiul si de a menține distincția persoanelor, în special a Duhului.
Promovarea exclusivă a iubirii dintre Tatăl și Fiul până la confundarea lor intr-un singur principiu al purcederii Duhului, teologia catolică nu mai realizează distincția între persoane, acest lucru făcând imposibilă chiar iubirea dintre ele, caci nemaiexistând ca 2 persoane în actul purcederii, Tatăl si Fiul nu se mai pot iubi propriu-zis.
Existența Duhului într-o a treia postură, sau rolul lui de a atesta mărimea iubirii dintre Tatăl și Fiul și de a- i păstra ca persoane distincte, devine fără obiect. El nu mai e al 3- lea ci al 2 lea.
Duhul e perceput, în lumina acestei teologii ca cel care scufunda pe Tatăl și Fiul într-o unitate indistincta. Iar dacă cele două persoane, pentru a purcede în comun pe Duhul, se contopesc în indistinct, Duhul ca rezultat al acestui indistinct nu mai poate fi nici el persoană.
O observare globală a teoriilor catolice despre Filioque conduc la concluzionarea că supozițiile despre Duhul Sfânt sunt difuze si incoerente, încat devine dificil să distingi dacă îl consideră persoană sau nu. Deși alții îl numesc persoană, din speculațiile lor rezultă mai degrabă concluzia că nu e persoana, acestștia fiind condusi la această concluzie din cauza identificării purcederii și nașterii cu procesele psihice.
Din intenția de a combate cotraargumentele catolicii au început să identifice pe Fiul cu imaginea ce și-o face despre Sine prin cunoaștere, iar Duhul cu iubirea dintre Tatăl și Fiul. În felul acesta Tatăl și Fiul sunt contopiți într-o persoană duală, adică încetează a mai fi 2 persoane propriu-zis, iar această realitate contopită, deci impersonală, e considerată ea însăși Duhul.
În lumea catolică există voci care declară insistent că prin identificarea proceselor divine cu cele psihice se pune în lumină caracterul personal al lui Dumnezeu mai mult decât în doctrina ontologistă patristică a ipostasurilor dar se manifesta în acest fel o lipsă de înțelegere pentru misterul libertății divine, o interpretare a lucrării lui Dumnezeu după o ordine lipsită de libertate. Identificarea planului personal cu planul ființei și derivarea planului creațional din planul divin al ființei duc concepția catolică aproape de panteism și de aici decurge și raționalismul nefecund teologiei catolice.
Nu mai există o lume a comuniunii în duh, în Duhul iubirii din Biserică, ci o lume ce se lasă purtată de valul egoismului și disensiunilor. Lipsa disponibilitățiii pentru un real dialog l-au transpus pe Părintele Stăniloae în mijlocul unor discuții îndreptate spre conciliere, dar în același timp care s-au indepartat dramatic de această inițiativă.
Misiunea de lămurire a aspectuui Filioque va întâmpina în aceste condiții nu numai un univers egocentrist si competitiv, ci și unul infectat cu doctrine pseudocreștine, cu forme de falsă spiritualitate.
Cu toate acestea „misiunea creștină face parte din planul lui Dumnezeu de mântuire și desăvârșire a lumii, constituind acea parte care se realizează în istorie prin Biserică și prin membrii acesteia”.
Catolicii resping ideea că nașterea și purcederea ar aparține unor persoane distincte, sugerând că asta ar însemna că există 3 centre de acte. Pornind de la axioma că în dumnezeire nu există decât un singur centru de acte de aici ar rezulta, conform teoriei apusene, că în dumnezeire nu există propiu-zis un Tată și un Fiu pentru că nu există nașterea ca act propiu exclusiv al Tatălui.
În replică Sfinții Părinți au accentuat și ei că există un singur centru de acte; dar el este Tatăl, deci este o persoană(nu ființă), care asigură caracterul personal al persoanelor , nu ființa comună care face relativă și ambiguă deosebirea dintre persoane.
Eforturile părintelui Stăniloae s-au îndreptat fără tăgadă în direcția demonstrării ideii că relația iconomică dintre Fiu și Duh este o relație eternă intradivină, care susține procesul de mântuire și își găsește sens corect și normativ numai în teologia bizantină.
Indisolubila unire între Hristos și Duhul Sfânt, care constituie cu adevărat Biserica și susține viața creștinului în Biserică, își are rădăcina adâncă în indisolubila unire care, după învățătura ortodoxă, există între ei în planul trinitar.
Revenind la ideea părintelui Stăniloae că discuțiile privitoare la dogmatica intratinitară sunt artificiale și sterpe dacă accentul nu cade asupra procesului continuu de sfințire și îndumnezeire a ființei umane, teologul român Dumitru Gh. Popescu subliniază că „datorită energiilor sfințitoare, care iradiază din ființa dumnezeirii, ca niște raze fulgurante, Sfânta Treime coboară în Biserică, pentru ca Biserica să tindă, desăvârșindu-se, spre Sfânta Treime. Biserica nu este treime iconomică, un fel de dublură a Sfintei Treimi, ci este pătrunsă până în cele mai adânci fibre ale ei, de Treimea cea mai presus de fire. Aceleași energii necreate, care vin sa fundamenteze unitatea indisolubilă dintre planul trinitar și cel iconomic, constituie curentul de viață dumnezeiască, ce ține împreună Biserica cerească de Biserica pământească.”
Într-o manieră originală părintele Stăniloae sugera că în teologia ortodoxă lucrarea Sfântului Duh nu se intemeiază pe relația de purcedere din Tatăl, ci pe relația de manifestare prin Fiul: „Fiul e locul spiritual de odihnă al Duhului, e sânul unde Duhul se simte ca acasă. Purcederea lui din Tatăl are loc în vederea „odihnirii” lui în Fiul. Nu se poate concepe una fără alta. Purcederea din Tatăl și odihnirea în Fiul țin împreună. Purcederea Duhului din Tatăl își găsește finalizarea în odihnirea lui în Fiul, ca într-un sălaș personal preaiubit al Duhului. Dar în Fiul ca sălaș filial etern al Duhului suntem ridicați și noi ca să fim împreună cu El veșnice sălașe filiale ale Duhului. De aceea relația eternă a Fiului cu Duhul e baza trimiterii Duhului de către Fiul în noi.”
În „Teologia dogmatică ortodoxă”, Pr. Stăniloae subliniază că limitele teologiei catolice rezidă în metodologia de deducere a ordinii relațiilor intratinitare după ordinea în care Persoanele divine Se manifestă în lume, neadmițând astfel o libertate a ordinii divine. Conform ordinii în care se află Persoanele în viața intradivină „Fiul nu poate fi trimis de Duhul Sfânt, cum spune Domnul Iisus Hristos( Luca, 4, 18) pentru că pe planul etern Duhul este acela care purcede de la Fiul. Se manifestă aici o lipsă de înțelegere pentru misterul libertății divine, o interpretare a lucrării lui Dumnezeu în lume după o ordine lipsită de libertate.”
În esență Filioque fie că este perceput ca o inovație a Bisericii Romane, fia ca o inovație a unor teologi creștini apuseni, ea rămâne o inovație nu atât de contradictorie cu teologia primului mileniu, dar despre care Sfânta Scriptură nu face nici o mențiune. Unii nu îi găsesc prezența în adevărul revelat al Sfintei Scripturi. Ei găsesc adevărul revelat că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, și că este Duh al Tatălui cât și al Fiului sau Duh al lui Hristos, însă că ar purcede de la Fiul nu există atestări scripturistice. Bineînțeles în lumina spiritului de opoziție, deși nu au văzut Filioque în Revelația Sfintei Scripturi, au văzut-o sau pretind că au văzut-o de la Duhul Sfânt, și așa s-au trezit obligați, cum spune Dumitru Stăniloaie, să încerce să justifice o dogmă care nu a fost revelată.
De vreme ce Duhul purcede din Tatăl, și prin urmare prin purcedere I Se comunică dumnezeirea consubstanțială cu a Tatălui și a Fiului, întrebarea care se pune de către teologii răsăriteni se referă la clarificare aspectului de ce comunicarea dumnezeirii consubstanțiale este prin/sau cu Fiul sau din Fiul ? Adică de ce nu este suficient că, purcezând din Tatăl în mod implicit Duhul Sfânt Își primește dumnezeirea consubstanțială de la Tatăl ? Iar dacă I Se comunică dumnezeirea consubstanțială Tatălui și Fiului de la Tatăl, atunci de unde faptul ar trebui să I Se comunice și de la Fiul .
Prin Filioque „Duhul este privat de ceva propriu Divinității- de calitatea de cauză- și deci expulzat din Divinitatea deplină, pus pe un plan inferior. Duhul nu mai e deplin omousianic cu Tatăl și cu Fiul; de aceea nici relația lui cu Fiul nu mai poate fi perfectă”.
Consecințele lui Filioque sunt confundarea Duhului Sfânt cu Biserica, ceea ce ar duce la un instituționalism impersonal și la reducerea tainei interpersonale trinitare la o realitate subiectivă, individuală sau colectivă.
Un alt argument împotriva Filioque sugerează că acesta ar împiedica o teologie a îndumnezeirii omului: „Duhul pe care îl primim de la Fiul nu ne-ar mai da calitatea de fii după har ai Tatălui, ci ne-ar face și pe noi tați, ca și pe Fiul care în caz de împreună-purcezător al Duhului ar deveni și El Tată al Duhului”.
Cu toate acestea nu se poate concluziona că părintele Stăniloae si-a îndreptat atenția în direcția exclusivă a combaterii mai ales că au existat opinii în epocă care-i reproșau ca îmbrățișează, în anumite privințe puncte de vedere contradictorii.
Un lucru e clar, Stăniloae vede necesitatea argumentării în problematica Filioque nu din perspectiva unor controverse teologice, ci din perspectivă duhovnicească, aducând meditația trinitar-teologică în legătură cu spiritualitatea filocalică.
Părintele exemplifică ceea ce ar însemna o legătură vie, dar distinctivă, între teologie și iconomie: „Așa cum în Treime Duhul este într-o curgere continuă de la Fiul spre Tatăl, așa e și în noi într-o curgere continuă de la Fiul spre noi și de la noi la Fiul, de la care primim pe Duhul. E curgerea iubirii Fiului sau mai bine zis a Tatălui, întorcându-se de la noi tot ca o curgere, cu care s-a unit simțirea noastră iubitoare spre Fiul, sau mai precis spre Tatăl. El lunecă în noi și din noi cum lunecă lumina, sau mireasma, sau aerul, fără să simțim.”
O altă teorie formulată de Stăniloae vizează faptul că primirea Duhului de către creștini nu este un act separat de comuniune cu Hristos, înduhvnicirea fiind atât o realitate pneumatologic-harismatică cât și una hristologică. „Omul e singura făptură care are vocația celor două nașteri, nașterea din trup și nașterea din Duh.”
„După învățătura ortodoxă, credincioșii nu pot avea pe Duhul decât în Hristos, si viceversa. Ei sunt uniți cu Hristos prin Duhul, care nu se depărtează de Hristos, care „strălucește” din Hristos, dar nu iese din El. Ei se împărtășesc astfel împreună cu Hristos de „odihna”Duhului asupra Lui. Desigur, nefiind ipostasuri divine cum e Hristos, credincioșii se împărtășesc de o parte din energia Duhului. Ipostasul omenesc nefiind egal cu ipostasul divin nu poate cuprinde toată plenitudinea ipostasului Duhului. Dar uniți fiind cu Hristos, stau sub odihna Duhului împreuna cu Hristos. De deasupra lui Hristos Duhul nu se depărtează niciodată, căci în Hristos ca Fiul lui Dumnezeu cel Întrupat e odihna lui, ca ipostas. Dar de deasupra oamenilor se poate depărta, căci nu e o relație ipostatică veșnică între Duhul si ei.
Se remarcă în munca sa de lămurire a aspectului diferenței dogmatice în privința aspectului Filioque că părintele Stăniloae nu poate face compromisuri asupra situațiilor în care descoperă că se falsifică sau se trec cu vederea cuvintele proorocilor și învățăturile apostolilor, că în anumite situații este vorba de hotărâri omenești luate sub influența duhului anticreștin și nu de adevărurile descoperite la început de Duhul Sfânt. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu cunoaște numai o singură temelie și anume, cea a apostolilor și proorocilor, la care piatra din capul unghiului este însuși Iisus Hristos (1 Cor. 3:10-15). Ea rămâne zidită pentru totdeauna pe aceasta și astfel în Cuvântul Scripturii, după modelul dat la început: „Ei stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii, și în rugăciuni.“ (F.A. 2, 42).
Suferința fiecărui stăruitor în apărarea dreptei credințe, dar în context ecumenic, constă în abordarea acestui conflict incomparabil, pe tema existenței unui singur Dumnezeu, unui Dumnezeu din două persoane sau a unuia trinitar, format din trei persoane divine, separate, existente din veșnicie. În realitate, există cele mai diferite închipuiri despre Dumnezeu, de care nu toți sunt conștienți, iar în cadrul acestora sunt foarte multe variante. Fiecare este convins de justețea propriilor păreri.
Pentru marea majoritate a oamenilor din cadrul creștinismului, învățătura tradițională despre „trinitate“ este ceva „de la sine înțeles”, ba chiar mai mult: cine nu o recunoaște, bineînțeles, nu este recunoscut. Pentru iudei, o teorie de asemenea cutezanță este inacceptabilă, căci ei acceptă numai ceea ce a spus Dumnezeu și proorocii Lui. Pentru ei, monoteismul strict, credința în Unul, Singurul Dumnezeu, în afara Căruia și lângă care nu mai există altul, este prima și cea mai înaltă poruncă pe care nu are voie s-o calce nici unul dintre ei. Învățătura despre „mai-multe-persoane în dumnezeire” este o încălcare grosolană a primei porunci adresată lor ieșită din gura lui Dumnezeu. Pentru musulmani, gândul că Dumnezeu, pe care ei Îl numesc Allah, ar avea un fiu în ceruri, reprezintă cea mai înjositoare hulă care există pe pământ. Cea mai importantă mărturie de credință din islam sună astfel: „Nu există nici un Dumnezeu în afară de Allah!“
În învățătura trinitară clasică, care a fost preluată și pe care au adoptat-o toate bisericile de stat, naționale și multe din cele libere, toate cele trei „persoane” sunt la fel de mari, la fel de atotputernice, la fel de atotștiutoare, la fel de veșnice. Aceste persoane sunt numite misterul vieții interioare a Dumnezeului întreit, o teologie care ne-a fost dată și descoperită de iconomie.
Afirmând unitatea lui Dumnezeu în Treime, Sfântul Grigore de Nazianz spunea: „Dar pentru noi Dumnezeu este Unul, pentru că Una este Dumnezeirea, și toate cele din El se referă la această unitate, chiar dacă e crezută întreită. Căci nu e unul mai mult Dumnezeu și Altul mai puțin. Nici Unul mai întâi și Altul mai târziu. Nici nu se taie prin voință, nici nu se divizează în putere, nici nu e ceva în Dumnezeu din cele proprii celor divizate, ci Dumnezeirea este neîmpărțită în cele deosebite, dacă vrem să grăim pe scurt. E ca o unică și indistinctă lumină în trei sori, într-o interioritate reciprocă.”
Vladimir Lossky este cel care vine în sprijinul ortodoxiei ca și religie care încearcă să soluționeze controversa din jurul adaosului Filioque: „Deosebirea între esența de necunoscut a Trinității și iesirile energetice, categoric definită de marile sinoade din secolul al XIV-lea, permite teologiei ortodoxe să mențină strâns caracterul diferit al existenței tri-ipostatice în Sine și manifestarea comună în afara esenței. În existența Sa ipostatică, Duhul Sfânt purcede numai din Tatăl, iar această purcedere de negrăit ne permite să mărturisim diversitatea absolută a celor trei persoane, adică credința noastră în Tri-Unitate. În ordinea manifestării naturale, Duhul Sfânt purcede de la Tatăl prin Fiul, dupa Cuvânt, iar aceasta purcedere ne revelează slava comună a Celor Trei, strălucirea veșnică a naturii divine.”
Există opinii ale unor teologi ortodocși care asemenea părintelui Stăniloae încearcă să demonstreze că divergențele asupra teoriei trinitare se rezumă, în fapt, la diferența între teologia Sfintei Treimi și iconomia Sfintei Treimi. Boris Bobrinskoy evidențiază în lucrarea sa despre Sfânta Treime, caracterul patristic al distincției dintre „teologia treimică, adică Taina Sfintei Treimi, în imanența Sa veșnică, în comuniunea infinită și preafericită a Persoanelor divine între Ele și fără nici o legătură cu creația, și iconomia treimică, adică lucrarea comună a Sfintei Treimi ad extra în creație, în menținerea și resaurarea lumii create în starea cea bună și în comuniunea cu Dumnezeu.”
Tradusă în existența umană, credința în Treime se traduce în aspirația către mântuire deoarece existența pământească a creștinului ortodox are ca scop desăvârșirea la care nu poate ajunge decât în Hristos și cu Hristos, realizând valorile morale într-un dialog al iubirii cu semenii și cu Dumnezeu Cel în Treime. Progresele, achizițiile, valorile pe care acesta le realizează în existența sa sunt implicate în relația specifică cu Dumnezeu cel întreit, ca existență personală absolută, ca Adevărul infinit, Binele suprem, Frumosul prin excelență și Sfințenia inepuizabilă.
Prin prezența Sfântului Duh în veac sau în istorie, Dumnezeu însuși pășește ca subiect în fața omului, pătrunzând și umblând întreaga lui existență; prin intervenția Sa, viața lumii dobândește o direcție nouă; prin lucrarea Sa întemeiază Biserica, după cum creează tot ce este nou pe pământ. Spiritualitatea, așadar, nu poate însemna o evaziune în afara istoriei, fiind vorba despre un dinamism care animă istoria și o conduce spre zările veșnice. „O ordine implicită, foarte profundă și invizibilă lucrează dedesubtul dezordinei explicite…La originea creației nu există evenimente întâmplătoare, nu există hazard, ci o ordine cu mult superioară celor pe care le putem imagina, ordinea supremă care reglează constantele fizice, condițiile inițiale, comportamentul atomilor și viața stelelor. Puternică, liberă, existentă în infinit, tainică, invizibilă, sensibilă, ordinea se află acolo, eternă și necesară, în spatele fenomenelor, deasupra universului, dar prezentă în fiecare particulă.”
Și nu se poate limita la viziunea teologică catolică în care noțiunea de spiritualitate a fost mărginită de ideea de taină sau mister, iar aria ei redusă la o legătură intimă dintre Dumnezeu și om, prin care era vizată o comuniune de natură mistică.
Riscul în această situație constă în faptul că tocmai pentru că Dumnezeu ni se descoperă, pentru mântuirea noastră vom ajunge iremediabil să articulăm o teologie trinitară sistematică, ajungând să abordăm artificial teologia trinitară, demontând-o scolastic într-o doctrină despre esența și atributele divine și într-o doctrină despre persoanele divine.
În acest moment de răscruce trebuie să ne întoarcem la origini și să apelăm la acei care, cu câteva secole înainte și-au dedicat viețile, în slujba teologhisirii și a apărării adevărurilor de credință. Sfântul Grigorie Palama ne îndeamnă: „Crede în Același Dumnezeu, împărtțit și neîmpărțit, unit în împărtășire și distinct în unire, neieșind din Sine în ieșiri și pururea mișcându-Se nemișcat, împărțindu-se neîmpărțit și împărtășindu-Se întreg, dupa chipul razei solare.”
Revenind la misiunea Duhului Sfânt în viziunea Părintelui Stăniloae remarcăm pe firul lucrărilor pe această temă ca Duhul recreează ființa umană și o preface asemănătoare Mântuitorului Hristos, Care și ca om are tot Duhul în Sine însuși. Acțiunea esențială a Duhului Sfânt în omul nou, rezultat din Botez, este de a da tot ce este în Hristos, ca omul să se unească cu El pentru totdeauna. Raportându-se la viața creștinească Duhul Sfânt după ce renaște omul în Taina Sfântului Botez și îl modelează după chipul Fiului lui Dumnezeu, atestă duhului personal al fiecărui credincios că este copil al lui Dumnezeu și împreună moștenitor cu Hristos în unitate.
Deci, omul credincios nu ajunge prin sine la starea culminantă a vieții în Hristos, ci doar prin lucrarea Duhului Sfânt.
Părinții Bisericii au ajuns la înțelepciunea lucrurilor, spunând că experierea sau trăirea celor dumnezeiești este singura cale de cunoaștere adevărată. Contribuția omului prin curățire lăuntrică, prin lucrarea virtuților, prin asceză, este absolut necesară în acest demers, dar ceea ce împlinește totul este lucrarea harului Duhului Sfânt. Omul trebuie să dorească curățirea de cele lumești, cele stricăcioase, pentru a se uni cu cel dumnezeiești, pentru a primi harul, pentru că doar prezența și lucrarea Duhului lui Dumnezeu constituie temeiul unei reale experieri. Dar „de unde am afla ceva sigur și nemincinos despre Dumnezeu, de unde despre lumea ca întreg, de unde despre noi înșine? Nu din învățătura Duhului? Căci Duhul ne-a învățat ca numai Dumnezeu este Cel ce este cu adevărat și este pururi și este neschimbat, neprimindu-și existența din cele ce sunt și nemergând spre neființă; că este în trei ipostasuri și Atotputernic; că El a adus în șase zile cu cuvântul la existență cele ce sunt din cele ce nu sunt…”
Viața în Hristos prin Duhul Sfânt realizează comuniune cu întreaga realitate, cu omul, cu activitățile lui cotidiene, materia întreagă, care invocă într-o manieră liberă, conștientă, harul lui Dumnezeu. Aspirația fundamentală a omului este de a se uni cu Dumnezeu, de a intra în comuniune cu El, de a se afunda în lumina prezenței Lui. În viața sa spirituală, creștinul este invitat să ofere nu ceea ce are, ci ceea ce este, adică să se ofere în întregime lui Dumnezeu. În viața spirituală ne dedicăm unei comuniuni în dragoste liberă și conștientă, „la raison humaine ne cherche pas simplement pour trouver, mais elle s’ouvre aussi ou plutôt pour recevoir”.
Misiunea creștină are ca finalitate „integrarea oamenilor în Împărăția lui Dumnezeu, întemeiată prin lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos, inaugurată ca anticipare a ei în Biserică prin pogorârea Duhului Sfânt, Împărăție care se va manifesta în plenitudinea ei la a doua venire a lui Hristos întru slavă”. Misiunea face parte din însuși planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii, „ea se întemeiază pe universalitatea mântuirii și desăvârșirii în Hristos și participarea la trimiterea lui Hristos în lume”.
FILIOQUE- DILEMĂ TEOLOGICĂ ACTUALĂ
Adaosul Filioque, în Crezul Niceno-Constantinopolitan a atins fără drept de tăgadă și în mod substanțial istoria Bisericii și a constituit una din temele care au însoțit schizma eclezială între Apus și Răsărit. Legat de acest subiect teologii din ambele părți gândesc că această problematică consituie „o fantomă a trecutului”, „o expresie justificată a tradiției trinitare occidentale” sau un punct central de divergență iremediabilă între teologia răsăriteană și cea apuseană.
Părintele Dumitru Stăniloae si-a propus să ofere un spațiu de întâlnire opiniilor diferite care domină nu doar dialogul dintre confesiuni, dar de multe ori se manifestă și în aceeași familie de credință.
Disputa este una întemeiată deoarece se aduce spre contestare adâncurile de taină ale credinței și se atacă revelarea, în Duhul Sfânt a lui Hristos ca existență comunitară, ce asumă întreaga umanitate și transfigurează în chip tainic, universul.
„A pleda pentru dialogul ecumenic a devenit în ultimii ani un act riscant…În mod paradoxal, deși Filioque e considerat din perspectivă ortodoxă drept un impediment pentru redobândirea comuniunii de credință între Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-catolică, studiile teologice ortodoxe, au devenit din ce în ce mai rare, motiv pentru care se dorește o actualizare a acestei dezbateri prin aprofundarea sistematică a unui aspect central- raportul dintre planul iconomic și planul imanent-veșnic al Sfintei Treimi.”
Teologia Sfântului Duh nu este numai un capitol al teologiei creștine ci reprezintă o dimensiune esențială a oricărei viziuni teologice asupra Bisericii, a spiritualității sale, a experienței sale liturgice si sacramentale. Duhul Sfânt constituie, înainte de toate, Cel pe Care îl chemăm, Cel care veghează la zidirea și înoirea Bisericii, Cel care revarsă lumina lui Hrists peste orice om care vine în lume.
În antropologia bibică, Cuvântul și Duhul nu sunt niște realități exterioare omului, extrinseci naturii sale, ci fac parte din misterul său ființial, definindu-l și orientându-l totodată ca ființă personală, specifică și ireductibilă, dar și ca ființă comunitară. Cuvântul lui Dumnezeu revarsă și transmite Duhul Sfânt, dar și invers.Cuvântu este revărsat și transmis de către Duhul. Acesta însuflețește Cuvântul, Îl întrupează în om, făcându-l pe om în stare să primească Cuvântul, deșteptându-i auzul să Îl asculte și să I se supună.
Biserica răsăriteană a susținut permanent purcederea Sfântului Duh numai de la Tatăl, pe temeiul cuvintelor rostite de Mântuitorul, că Mângâietorul este Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede( Ioan XV, 26). Sub aspectul Dumnezeirii lor, cele trei persoane ale Sfintei Treimi sunt consubstanțiale și egale între ele, dar sub aspectul lor personal, Fiul și Duhul Sfânt își au priginea în Tatăl, Unul prin naștere, Altul prin purcedere, fiindcă Tatăl este Izvorul unității personale a Sfintei Treimi. În măsura în care naște pe Fiul, Tatăl purcede și pe Duhul Sfânt, ca să-Și reverse iubirea Sa părintească asupra Fiului prin Sfântul Duh. Duhul Sfânt purcede numai de la Tatăl și rămâne în Fiul, fiindcă scopul iubirii Tatălui este Fiul. Duhul Sfânt este legătura interioară dintre Tatăl și Fiul, Care manifestă iubirea Tatălui față de Fiul, dar și iubirea Fiului față de Tatăl.
În acest context Sfântul Grigorie Palama spune că: „Duhul Sfânt este acea bucurie dinainte de veci a Tatălui și a Fiului, fiind comun Lor în ce privește folosirea…, dar este numai al Tatălui în ce privește existența( sau purcederea)”.
Discuțiile teologice între ortodocși și romano-catolici în jurul problemei Filioque s-au reanimat în context contemporan, influențate de aspirațiile ecumenice contemporane. Teologii ortodocși au facut eforturi de a relua anumite expresii ale tradiției răsăritene, referitoare la relația între Duhul Sfânt și Fiul, pentru a răspunde criticii teologiei romano-catolice care declara că această tradi8ie nu indică nici o bază a raportului între persoanele divine în lucrarea din lume și între viața internă a Sfintei Treimi. În acest scop teologii ortodocși au luat ca punct de plecare ideea Sfântului Grigore Palama despre Duhul Sfânt ca persoană de care se bucură în comun Tatăl și Fiul și ideea patriarhului de Constantinopol Grigorie Cipriotul despre purcederea Sfântului Duh din Tatăl și despre arătarea sau strălucirea lui în Fiul. Aceasta a constituit poate, prima încercare reală de eliminare a unui blocaj de counicare care lăsa impresia că învățătura ortodoxă și cea romano-catolică sunt cu totul străine.
Părintele Stăniloae, este cel care surprinde ca într-adevăr anumite expresii dogmatice au fot folosite cu teamă de către reprezentanții răsăriteni de teama confuziei de termeni, fiind conștienți de prăpastia care se căsca în fața lor și poate că așa se expică balansarea Părinților răsăriteni între termenii „ipostasuri” și „ființă” când vorbesc de actele de proveniență în Dumnezeu. „Alternarea unor termeni contradictorii nu înseamnă incoerență sau indecizie, ci recunoașterea sintezei sau bipolarității lor subtile, înseamnă recunoașterea caracterului complex, paradoxal al realității exprimate, înseamnă jocul nuanțat între aspectele ei la aparență contradictorii, sau imposibil de exprimat altfel decât prin formule contradictorii.”
Pe de altă parte, teologii catolici tind mereu să identifice Persoanele divine cu natura cea simplă, dar continuă să le asemene cu funcțiile psihice. Explicația occidentală a Treimii nu s-a construit numai pe baza Revelației, ci mai ales pa baza psihicului uman considerat ca „chip”al lui Dumnezeu. Dar reducerea chipului lui Dumnezeu numai la psihicul uman e departe de a înlesni conștiința complexității lui Dumnezeu.
Motivul principal pentru care teologia occidentală , începând cu Augustin, iar mai sistematic cu Toma d’Aquino, a îngustat înțelegerea Treimii reducând-o la analogia exclusivă cu viața psihică individuală, a fost imanența reciprocă și solidaritatea indisolubilă a funcțiilor psihice, deci putința ce i-o dădea acest caracter al lor de a înțelege unitatea Persoanelor divine.
Teologii ortodocși care au abordat tematica Filioque se clasifică în 3 categorii: cea a teologilor care resping adaosul filioquist, dar nu insistă asupra unei sinteze între pnevmatologie și eclesiologie (Rossis, Christos Androutsos, P. Trembellas, Mitropolitul Macarie), cea a teologilor care acordă o valoare nesemnificativă problemei considerând că Filioque nu afectează eclesiologia (Bolotov și Boulgakoff) și categoria celor care categorisesc teoria Filioque ca un element distructiv în relația celor două Biserici și pentru care eclesiologiile diferite ale celor două mari confesiuni creștine provin dintr-o înțelegere distinctă a dogmei Sfintei Treimi (Vladimir Lossky, John Meyendorff, Paul Evdokimov, Nikos Nissiotis, Dumitru Stăniloae și Olivier Clément, Iustin Popovici).
Baza spiritualității creștine ortodoxe este Sfânta Treime, ea având ca țintă îndumnezeirea omului credincios și unirea lui cu Dumnezeu, fără confundarea în El, într-un dialog al iubirii. Lucrarea mântuitoare a Sfintei Treimi prin Hristos asupra noastră în Biserică are ca scop desăvârșirea noastră în Hristos, până la statura deplinătății Sale, după ce am parcurs, prin eforturi ascetice continui, întregul drum al purificării de patimi, prin dobândirea virtuților. Ca existență desăvârșită, Sfânta Treime este binele desăvârșit. Ca existență plenară, identică cu binele desăvârșit, trăit de Tatăl ca veșnică dăruire de Sine și de Fiul ca veșnică primire fericită a Tatălui, având fiecare participant la bucuria unuia de altul, pe Duhul Sfânt, Sfânta Treime, umple de sens întreaga existență.
Criticile care se aduc teologiei catolice, pornesc de la viziunea Fericitului Augustin căruia i se reproșează că a exagerat simplitatea și unitatea de esență a lui Dumnezeu, în defavoarea diversității Persoanelor, acesta sublinnind că orice însușire atribuită uneia dintre Persoanele divine poate fi atribuită și Celorlalte.
Părinții răsăriteni au arătat că chipul lui Dumnezeu trebuie văzut și în existența pluriipostatică a naturi umane, în unitatea de natură și în diversitatea ipostatică a acestei naturi și în adâncimea de taină a comuniunii perfecte dintre aceste ipostase pe baza unității lor de natură, comuniune care poate progresa la indefinit, spre tot mai deplina asemănare cu unitatea persoanelor divine. În aceste relații de comuniune progresivă pe baza unității de natură ei au văzut atât un chip al unității reciproce a Persoanelor divine cât și chipul realității nediminuate a acestor persoane.
Viața duhovnicească se deschide nouă prin lucrarea Duhului Sfânt, „Căci El se identifică tainic cu persoanele umane, deși rămâne neîmpărtășabil; El se substituie nouă înșine – căci El este Acela care strigă în inimile noastre „Părinte”, după cuvântul Sf. Apostol Pavel (Rom. VIII,15). Duhul Sfânt se ascunde ca Persoană înaintea persoanelor create cărora El le împărtășește harul. În El, voința lui Dumnezeu nu mai este exterioară nouă; ea ne conferă harul prin interiorul nostru, manifestându-se în persoana noastră însăși, așa cum voința noastră umană să rămână în acord cu voința divină și să coopereze cu ea, dobândind harul și făcându-l ca fiind al nostru.
Scrierile pnevmatologice patristice sau liturgice vorbesc despre „Duhul care purcede din Tatăl și prin Fiul Se arată” sau de „Duhul care întru Fiul pururea Se odihnește”. Teologii bizantini au facut o distincție între purcederea veșnică și misiunea temporală. Pentru ei, Filioque presupune doctrina lui Augustin, despre doua principii in Treime și deci despre „dublă purcedere”. A socoti pe Tatăl și pe Fiul drept o singură sursă, înseamnă a avea o înțelegere unilaterală, chiar falsă, a Trinității, înclinând spre un subordinaționism cu privire fie la Duhul, fie la Fiul. Expresia Sfantului Ioan Damaschin „Care purcede de la Tatăl prin Fiul” nu poate fi luată în nici un sens echivalentă cu „dubla procesiune”; cu toate acestea nimeni n-a sugerat adăugarea la Crez a formulei „prin Fiul”.
În conceptia catolică, în baza identității de fire dintre Tatăl si Fiul, Duhul ar purcede de la Tatal si de la Fiul (filioque). Însă, prin aceasta se contrazice Revelația și în plus, se subordonează Duhul celorlalte doua Persoane divine. El devine inferior, ontologic vorbind, Fiului. Duhul este însă Cel care dă naștere Bisericii și Cel prin Care se lucrează Sfintele Taine de către ierarhie. Fiul, fiind superior Duhului, implicit cel ce ține locul Fiului va fi superior celor prin care lucrează doar Duhul. Iar papa, ca urmaș al Sfântului Apostol Petru, se consideră în concepția catolică, vicar al lui Hristos, adică locțiitorul Fiului, deci, implicit superior celorlalți ierarhi ai Bisericii.
În învățătura autentică a Bisericii, Hristos și Duhul neavând o subordonare ontologică reciprocă, ci doar față de Tatăl, au o relație de comuniune desăvârșită, care este modelul sobornicității Bisericii. Ierarhii nu sunt unii mai vicari ai lui Hristos decât alții și niciunul dintre ei nu se poate considera sursa unică a Duhului Sfânt pentru ceilalți.
Lucrarea specifică a Sfântului Duh în Biserică, prin energiile dumnezeiești necreate, în Sfintele Taine și efectul ontologic al acesteia, formează specificul spiritualității ortodoxe, care îi dă o notă aparte, comparativ cu spiritualitatea apuseană.
Credincioșii nu sunt elemente pasive în obștea Bisericii, ci împreună lucrători cu preoții pentru mântuirea lor, dar după măsura darului primit de ei, silindu-se să cunoască și să aprofundeze adevărurile de credință, să se purifice de patimi și păcate, dăruindu-se lui Dumnezeu ca făpturi noi în Hristos și împlinind poruncile Bisericii și Cuvântul lui Dumnezeu în general într-o viață creștină și socială, mărturie a dreptei credințe propovăduite de Biserică.
Lucrarea proprie Duhului este pedagogia adâncurilor, deșteptarea la lumină în străfundul tainic al inimii. Duhul ne introduce astfel în taina lui Hristos care este întotdeauna Ultimul, Cel care vine în ultimele zile ale vieții mele și ale istoriei lumii. Prin, Duhul totul este recapitulate în Hristos, unificat, adunat în sine.
Teologul protestant Valdenz V. Subilia afirmă că nu găsește un răspuns la problema criteriilor prezenței Sfântului Duh nici în catolicism și nici în biserica ortodoxă. Totuși el împărtășește ideea că insistența cu care Biserica Ortodoxă vorbește despre Sfântul Duh, ascunde o experiență mai autentică a prezenței Sfântului Duh în această Biserică.
Caracteristic, însă, Bisericii Ortodoxe este nu numai frecvența vorbirii despre Sfântul Duh, ci mai ales afirmarea prezenței nedespărțite și neconfundae a lui Hristos și a Sfântului Duh în Biserică, acest aspect fiind veriga lipsă a confesiunilor apusene. Atât catolicismul cât și protestantismul au vorbit mult despre Hristos și puțin despre Sfântul Duh și mai ales au abordat aceste Persoane separat.
Explicația teologică a acestei vorbiri separate stă pentru protestantism în ideea că „Duhul este forma actuală a prezenței lui Hristos”
„Harul dumnezeiesc delimitează existența noastră și, prin aceasta satisface în mod real setea ei după infinitul personal transcendent. Prin har Însuși Duhul Sfânt, ca ipostas, este prezent în diferite chipuri și în diferite măsuri în oameni, producând în ei efecte multiple care caracterizează spiritualitatea autentică. Dar prin toate aceste efecte, el îi unește tot mai strâns cu Hristos și prin aceasta le face posibilă împărtășirea și îndumnezeirea infinită care este în firea umană a lui Hristos. Acesta din urmă înseamnă prezența lui Hristos însuși în harul care ni se împărtășește prin Duhul Sfânt. Deci, lucrarea Mântuitorului Hristos prin Duhul Sfânt asupra noastră, ne cheamă la o împreună lucrare și trece la o împreună lucrare cu noi. În lucrare, o persoană se întâlnește cu cealaltă persoană și cu celelalte persoane, dar nu numai întâmplător, ci în mod durabil.”
Pe baza Revelației, Biserica mărturisește că Dumnezeu e Unul în ființă, voință, lucrări și întreit în persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Deși Sfânta Treime rămâne o taină greu de pătruns cu mintea, Părintele Stăniloae a arătat că Treimea Persoanelor divine e implicată, după Părinții capadocieni și Dionisie Areopagitul, în bunătatea și iubirea lui Dumnezeu și în faptul că Dumnezeu este persoană, care presupune relația de comuniune cu alte persoane.
Relația a numai două persoane nu e desăvârșită; relația de comuniune interpersonală este desăvârșită numai în trei. Treimea persoanelor divine ține de însăși ființa divină spirituală a lui Dumnezeu, care se identifică cu Binele, iar Binele e întotdeauna altruist.
Sfântul Vasile cel Mare afirmă: „Binele e pururea în Dumnezeu și aceasta îl face pe Dumnezeu să se dăruiască altuia, să nască pe Fiul și să purceadă pe Sfântul Duh din veci și apoi să creeze lumea. Și cum niciodată nu lipsește binele din Dumnezeu, nici Tatăl nu vrea să fie fără Fiul.”
Dogma Sfintei Treimi nu are la bază nici o contradicție; aceasta se produce numai din punct de vedere uman, subiectiv. Dacă spiritualitatea răsăriteană îndeamnă pe credincios să transforme chipul divin înscris în ființa sa, în asemănare cu Dumnezeu, îl îndeamnă implicit să adapteze logica lui rațională la logica divină. Pentru a-L cunoaște și înțelege pe Dumnezeu este nevoie de o dilatare a logicii noastre într-o logică supranaturală, în care contradicțiile sunt reconciliate într-un mod tainic.
Trăim într-o epocă de dezechilibru spiritual, în care mulți creștini ortodocși sunt ca niște „copii duși de valuri, purtați încoace și încolo de orice vânt al învățăturii, prin viclenia oamenilor, prin meșteșugul lor, spre uneltirea rătăcirii”(Efeseni 4, 14).
Influențele exterioare desacralizatoare se fac din ce în ce mai profund auzite de către membrii comunității, care nu au cunoștințe suficiente despre Dumnezeu si despre credința autentică în Hristos. Se poate face o analogie între această stare de fapt cu perioada Sfântului Apostol Pavel, care afirma cândva despre oameni că „nu mai suferă învățătura cea sănătoasă, ci, dornici să-și desfete auzul, își îngrămădesc învățături după poftele lor și își întorc auzul de la adevăr și se abat către basme” (II Timotei 4, 3-4).
Scopul declarat al teologie răsăritene este cultivarea preponderentă a spiritului și consolidarea sistemului personal de valori spirituale, etice, estetice raportându- se permanent la personalitatea umană. De asemenea, dincolo de această consolidare se urmărește transpunerea sistemului de valori în comportamentul cotidian al fiecărui om.
Etalonul nostru de raportare la perfecțiune este Sfânta Treime, de la care am primit toate indicațiile necesare pentru o existență desăvârșită- comuniune, iubire, bunătate.
Experiența religioasă îl face pe om să înțeleagă și să acționeze mai bine, îl invită la reflexie, îl îmbogățește spiritual, îl luminează interior. Educația religioasă creștină își propune formarea și desăvârșirea profilului moral- religios, întruparea la nivelul uman a unor virtuți, „îndumnezeirea” omului, în măsura adaptării acestui atribut la dimensiunea și condiția umanului.
Poziția unor teologi ortodocși precum Dumitru Stăniloae, dar împărtășită deopotrivă și de anumiți teologi ai tradiției apusene, este că slava veșnică su viața dumnezeiască a Treimii se oglindește iconic în lucrarea dumnezeiesc-omenească de mântuire. Aceeași iubire este „act divin ființial”(cum spune părintele Stăniloae), dar totodată și substanța lucrării iconomice a lui Dumnezeu. Acest aspect duhovnicesc-agapic al unei distincții triadologice vine nu numai să dovedească perspectiva soteriologică a teologiei, dar poate oferi și o punte de legătură între Apus și Răsărit. În contextul în care Fericitul Augustin a articulat teologia Sfintei Treimi în termeni de iubire, iar Sfântul Grigorie Palama și mai apoi teologii ortodocși ai secolului 20(mai ales părintele Stăniloae) au preluat această temă, ea arată că drumurile tradițiilor triadologice creștine se pot regăsi; nerenuntând la distincții, însă având credința că Dumnezeu este iubire, nu numai în Sine, ci și pentru noi oamenii.
Concluzii:
Hotărârile dogmatice ale Sinodului II Ecumenic și Simbolul de credința Constantinopolitan sunt baza teologică a tuturor hotarariloe dogmatice ale celorlalte sinoade particulare și ecumenice, cuprinse implicit în acestea.
Recunoscut ca ecumenic de către marile Biserici: Ortodoxă, Catolică, Protestante și Anglicana, Simbolul Constantinopolitan, în forma lui originară, așa cum îl păstrează Biserica Ortodoxă, adică fără adaosul Filioque, constituie baza teologica în exprimarea ei cea mai concise și concentrate a dialogurilor teologice bilateral și multiecleziale în care sunt angajate astăzi Biseicile, pe drumul unității eclesiale în cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor.
În acest sens, Părintele Stăniloae a manifestat în teologia secolului o atitudine ecumenică și a încercat să argumenteze anumite puncte de vedere apusene, în lumia unei minime concilieri, prin abordarea unor aspecte ale teologiei augustine dar cu toate acestea argumentația să s-a oprit într-un punct admițând faptul că fiecare confesiune are dogma ei proprie prin care se stabilește ce trebuie crezut și învățat dar cu toate acestea toate învățăturile Bisericii noutestamentare subliniază, că au fost lăsate de apostolii care fuseseră însărcinați de însuși Domnul.
În ceea ce privește purcederea Duhului Sfânt Filioque fie că este perceput ca o inovație a Bisericii Romane, fia ca o inovație a unor teologi creștini apuseni, ea rămâne o inovație nu atât de contradictorie cu teologia primului mileniu, dar despre care Sfânta Scriptură nu face nici o mențiune. Unii nu îi găsesc prezența în adevărul revelat al Sfintei Scripturi. Ei găsesc adevărul revelat că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, și că este Duh al Tatălui cât și al Fiului său Duh al lui Hristos, însă că ar purcede de la Fiul nu există atestări scripturistice. Bineînțeles în lumina spiritului de opoziție, deși nu au văzut Filioque în Revelația Sfintei Scripturi, au văzut-o sau pretind că au văzut-o de la Duhul Sfânt, și așa s-au trezit obligați, cum spune Dumitru Stăniloaie, să încerce să justifice o dogmă care nu a fost revelată.
O viziune amplă și argumentată aduce ca și contribuție la problematica Filioque, Pr Stăniloae care își asumă misiuni dificile și subiecte sensibile teologice, nelipsite de provocări și dispute în întreaga lume creștină.
Bibliografie
Cărți:
BEHR, John, Formation of Christian Theology, vol II: The Nicene Faith, Ed. St Vladimir’s Seminary Press, Crestwood, New York, 2004;
EL, Valer, Misiunea Bisericii în lumea contemporană. Premise teologice, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004;
Idem, Misiune, parohie, pastorație, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2002;
BOBRINSKOY, Pr. Prof. Boris, Împărtășirea Sfântului Duh, Ed. Insit. Biblic si de Misiune al B.O.R, București, 1999;
Idem, Taina Preasfintei Treimi, Ed. Insti. Biblic si de Misiune al B.O.R, București, 2005;
BUCHIU, Pr. Prof. Univ. Dr. Ștefan, Cunoașterea apofatică în gândirea Părintelui Stăniloae, Ed. Libra, București, 2002;
Idem, Dogmă și Teologie, Curs de dogmatică și simbolică ortodoxă, Vol 1, Ed. Sigma, București, 2006;.
CIOBOTEA, Daniel, Preafericitul Patriarh al bisericii Ortodoxe Române., Știința mântuirii, Ed Basilica, București, 2014;
Idem, Reflexion et vie chretiennes aujourd’hui, These de Doctorat présenté à la Faculté de Théologie Protestante, Strasbourg, 1979;
COMAN, Pr. Prof. Dr. Constantin, Erminia Duhului, Ed. Bizantină, București, 2002;
Filocalia VII, trad. Idem, Ed. Inst. Biblic și de Misiune al B.O.R, București, 1977, Apologeticum, ediția digitală, p.141, nota 200;
Cu Părintele Galeriu între Geneză și Apocalipsă. Convorbiri realizate de Dorin Popa, Editura Harisma, București, 2002;
GUITTON, Jean, Dumnezeu și știința, Ed. Harisma, București, 1992;
Henri Ey, Conștiința , Editura Științifică, București, 1998;
ICĂ, Ioan I. Jr, Canonul Ortodoxiei, vol I: Canonul apostolic al primelor secole, Ed. Deisis, Sibiu, 2008;
IVANOVSKI, Pr. Oliver, Duhul Sfânt în teologia ortodoxă și catolică, București, 2004;
Liturghier, Ed. Inst. Biblic si de Misiune al B.O.R, București, 2000, p. 242;
MOGA, Pr Ioan, Sfânta Treime între Apus și Răsărit. Despre Filioque și alte dileme teologice, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2012;
MOTRICI, Pr. Alexandru Constantin, Simbolul Niceo Constantinopolitan. O evaluare actuală, București, 2011;
POPESCU, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. Inst. Biblic si de Misiune al B.O.R, București, 2005;
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura Librăria teologică, București, 1938;
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele 5 cuvântari teologice, trad. Pr. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae Ed. Anastasia, 1993;
Sfântul Gigore Palama, Despre împărtășirea dumnezeiască, în Filocalia, vol VII, Ed. Insti. Biblic și de Misiune al B.O.R, București;
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă vol 1, Ed. IBMBOR, București, 2003;
Idem, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, Ed. Insit. Biblic si de Misiune al B.O.R, București, 2005;
STEREA, Pr. Dr. Tache, Mântuirorul Hristos și Biserica, Editura Sigma, București, 2006;
Idem, Teologie Dogmatică și simbolică vol 1, Ed IBMBOR, Bucuresti, 2003;
TODORAN, Pr. Prof. Isidor, CHIȚESCU, Prof. N., PETRUȚA, Pr. Prof. I., Teologia Dogmatică și Sistematică, vol 1, Ed. Renasterea, Cluj Napoca 2004;
YANNARAS, Christos, Ortodoxie și occident, Ed Bizantină, București, 1995;
Reviste:
BRIA, Pr. Prof Dr. Ion, Dogma Sfintei Treimi în Studii Teologice, seria II, anu XLIII, nr. 3, mai-iunie, 1991, București;
CHIALDA, Pr. Prof. Mircea, Învățătura despre Filioque în Biserica Veche Catolică, în „Ortodoxia”, anul XIX, nr. 3, iulie- septembrie, 1967;
COMAN, Pr Prof. Ioan G., Sinoadele ecumenice și importanța lor pentru viața bisericii, în Ortodoxia, nr 3, 1962, București;
LOSSKY, Vladimir, După chipul și asemănarea lui Dumnezeu, București, Ed. Humanitas, 1998;
POPESCU, Pr. Prof. Dumitru Gh., Ecleziologia romano-catolică după documentele celui de-al doilea Conciliu de la Vatican și ecourile ei în teologia contemporană, în Ortodoxia, an XXIV, nr. 3, 1972;
RADU, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Hristologia Sfântului Maxim Mărturisitorul, în Ortodoxia, an XL (1988), nr. 3;
Idem, Îndreptarea și îndumnezeirea omului în Hristos, în Ortodoxia an XL 1988, nr. 2;
RĂMUREANU, Pr. Prof. Ioan, Sinodul I Ecumenic de la Niceea. Condamnarea ereziei lui Arie – Simbolul Niceean, Studii Teologice, Nr. 1 – 2, 1977, București;
Idem, Sinodul II ecumenic de la constantinopol – 1600 de ani de la intrunirea lui, în Studii Teologice, nr. 3, an 1981;
Idem, Sinodul II ecumenic de la constantinopol- învățătura despre Duhul Sfânt și Biserica, Simbolul Constantinopolitan, în Studii Teologice, nr. 5-6, 1969;
Sfântul Ioan Damaschin, Expunere exactă a credinței ortodoxe, in Candela anul XLIX, Cernăuți 1938, nr. 1-12;
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Relațiile treimice și viața Bisericii, în Ortodoxia, an XXIII, nr. 4, 1964;
Idem, Ființa și ipostasurile în Sfânta Treime după Vasile cel Mare, în Ortodoxia, anul XXXI, nr 1, 1979, București;
Idem, Relațiile treimice și viața bisericii, Ortodoxia, nr. 1, 1964;
Idem, Studii catolice recente despre Filioque în „Studii Teologice”, seria a II- a, anul XXV, nr. 1-2, Ianuarie-Februarie, București, 1973;
Idem, Sfânta Treime – Creatoarea, mântuirea și ținta veșnică a tuturor credincioșilor, în „Ortodoxia”, an XXXVIII (1986), nr. 2;
Idem, Relațiile treimice și viața Bisericii, în Ortodoxia, anul XVI- nr 4, oct-dec 1964, București;
Idem, Comunitate prin iubire, în Ortodoxia, nr. 1/1963;
Idem, Purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl și relația lui cu Fiul, ca temei al îndumnezeirii și înfierii noastre, în Ortodoxia, an XXXI, nr. 3-4, 1979;
Surse de internet:
Implicațiile adaosului Filioque în eclesiologie, Ziarul Lumina, 1 octombrie 2011, http://ziarullumina.ro/theologia-contemporanea/implicatiile-adaosului-filioque-clesiologie;
RADU, Pr.Prof.Dr. Dumitru, Caracterul ecleziologic al Sfintei Taine și problemă a intercomuniunii, teză de doctorat, București, 1978, p. 146 apudwww.academia.edu/1905022/Teza_ de_Licenta;
http://www.crestinortodox.ro/editoriale/ideea-comuniune-ortodoxie-70195.html;
http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2011/10/01/filioque-denaturare-a-dogmei-sfintei-treimi;
Bibliografie
Cărți:
BEHR, John, Formation of Christian Theology, vol II: The Nicene Faith, Ed. St Vladimir’s Seminary Press, Crestwood, New York, 2004;
EL, Valer, Misiunea Bisericii în lumea contemporană. Premise teologice, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004;
Idem, Misiune, parohie, pastorație, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2002;
BOBRINSKOY, Pr. Prof. Boris, Împărtășirea Sfântului Duh, Ed. Insit. Biblic si de Misiune al B.O.R, București, 1999;
Idem, Taina Preasfintei Treimi, Ed. Insti. Biblic si de Misiune al B.O.R, București, 2005;
BUCHIU, Pr. Prof. Univ. Dr. Ștefan, Cunoașterea apofatică în gândirea Părintelui Stăniloae, Ed. Libra, București, 2002;
Idem, Dogmă și Teologie, Curs de dogmatică și simbolică ortodoxă, Vol 1, Ed. Sigma, București, 2006;.
CIOBOTEA, Daniel, Preafericitul Patriarh al bisericii Ortodoxe Române., Știința mântuirii, Ed Basilica, București, 2014;
Idem, Reflexion et vie chretiennes aujourd’hui, These de Doctorat présenté à la Faculté de Théologie Protestante, Strasbourg, 1979;
COMAN, Pr. Prof. Dr. Constantin, Erminia Duhului, Ed. Bizantină, București, 2002;
Filocalia VII, trad. Idem, Ed. Inst. Biblic și de Misiune al B.O.R, București, 1977, Apologeticum, ediția digitală, p.141, nota 200;
Cu Părintele Galeriu între Geneză și Apocalipsă. Convorbiri realizate de Dorin Popa, Editura Harisma, București, 2002;
GUITTON, Jean, Dumnezeu și știința, Ed. Harisma, București, 1992;
Henri Ey, Conștiința , Editura Științifică, București, 1998;
ICĂ, Ioan I. Jr, Canonul Ortodoxiei, vol I: Canonul apostolic al primelor secole, Ed. Deisis, Sibiu, 2008;
IVANOVSKI, Pr. Oliver, Duhul Sfânt în teologia ortodoxă și catolică, București, 2004;
Liturghier, Ed. Inst. Biblic si de Misiune al B.O.R, București, 2000, p. 242;
MOGA, Pr Ioan, Sfânta Treime între Apus și Răsărit. Despre Filioque și alte dileme teologice, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2012;
MOTRICI, Pr. Alexandru Constantin, Simbolul Niceo Constantinopolitan. O evaluare actuală, București, 2011;
POPESCU, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. Inst. Biblic si de Misiune al B.O.R, București, 2005;
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura Librăria teologică, București, 1938;
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele 5 cuvântari teologice, trad. Pr. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae Ed. Anastasia, 1993;
Sfântul Gigore Palama, Despre împărtășirea dumnezeiască, în Filocalia, vol VII, Ed. Insti. Biblic și de Misiune al B.O.R, București;
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă vol 1, Ed. IBMBOR, București, 2003;
Idem, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, Ed. Insit. Biblic si de Misiune al B.O.R, București, 2005;
STEREA, Pr. Dr. Tache, Mântuirorul Hristos și Biserica, Editura Sigma, București, 2006;
Idem, Teologie Dogmatică și simbolică vol 1, Ed IBMBOR, Bucuresti, 2003;
TODORAN, Pr. Prof. Isidor, CHIȚESCU, Prof. N., PETRUȚA, Pr. Prof. I., Teologia Dogmatică și Sistematică, vol 1, Ed. Renasterea, Cluj Napoca 2004;
YANNARAS, Christos, Ortodoxie și occident, Ed Bizantină, București, 1995;
Reviste:
BRIA, Pr. Prof Dr. Ion, Dogma Sfintei Treimi în Studii Teologice, seria II, anu XLIII, nr. 3, mai-iunie, 1991, București;
CHIALDA, Pr. Prof. Mircea, Învățătura despre Filioque în Biserica Veche Catolică, în „Ortodoxia”, anul XIX, nr. 3, iulie- septembrie, 1967;
COMAN, Pr Prof. Ioan G., Sinoadele ecumenice și importanța lor pentru viața bisericii, în Ortodoxia, nr 3, 1962, București;
LOSSKY, Vladimir, După chipul și asemănarea lui Dumnezeu, București, Ed. Humanitas, 1998;
POPESCU, Pr. Prof. Dumitru Gh., Ecleziologia romano-catolică după documentele celui de-al doilea Conciliu de la Vatican și ecourile ei în teologia contemporană, în Ortodoxia, an XXIV, nr. 3, 1972;
RADU, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Hristologia Sfântului Maxim Mărturisitorul, în Ortodoxia, an XL (1988), nr. 3;
Idem, Îndreptarea și îndumnezeirea omului în Hristos, în Ortodoxia an XL 1988, nr. 2;
RĂMUREANU, Pr. Prof. Ioan, Sinodul I Ecumenic de la Niceea. Condamnarea ereziei lui Arie – Simbolul Niceean, Studii Teologice, Nr. 1 – 2, 1977, București;
Idem, Sinodul II ecumenic de la constantinopol – 1600 de ani de la intrunirea lui, în Studii Teologice, nr. 3, an 1981;
Idem, Sinodul II ecumenic de la constantinopol- învățătura despre Duhul Sfânt și Biserica, Simbolul Constantinopolitan, în Studii Teologice, nr. 5-6, 1969;
Sfântul Ioan Damaschin, Expunere exactă a credinței ortodoxe, in Candela anul XLIX, Cernăuți 1938, nr. 1-12;
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Relațiile treimice și viața Bisericii, în Ortodoxia, an XXIII, nr. 4, 1964;
Idem, Ființa și ipostasurile în Sfânta Treime după Vasile cel Mare, în Ortodoxia, anul XXXI, nr 1, 1979, București;
Idem, Relațiile treimice și viața bisericii, Ortodoxia, nr. 1, 1964;
Idem, Studii catolice recente despre Filioque în „Studii Teologice”, seria a II- a, anul XXV, nr. 1-2, Ianuarie-Februarie, București, 1973;
Idem, Sfânta Treime – Creatoarea, mântuirea și ținta veșnică a tuturor credincioșilor, în „Ortodoxia”, an XXXVIII (1986), nr. 2;
Idem, Relațiile treimice și viața Bisericii, în Ortodoxia, anul XVI- nr 4, oct-dec 1964, București;
Idem, Comunitate prin iubire, în Ortodoxia, nr. 1/1963;
Idem, Purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl și relația lui cu Fiul, ca temei al îndumnezeirii și înfierii noastre, în Ortodoxia, an XXXI, nr. 3-4, 1979;
Surse de internet:
Implicațiile adaosului Filioque în eclesiologie, Ziarul Lumina, 1 octombrie 2011, http://ziarullumina.ro/theologia-contemporanea/implicatiile-adaosului-filioque-clesiologie;
RADU, Pr.Prof.Dr. Dumitru, Caracterul ecleziologic al Sfintei Taine și problemă a intercomuniunii, teză de doctorat, București, 1978, p. 146 apudwww.academia.edu/1905022/Teza_ de_Licenta;
http://www.crestinortodox.ro/editoriale/ideea-comuniune-ortodoxie-70195.html;
http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2011/10/01/filioque-denaturare-a-dogmei-sfintei-treimi;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Filioque In Viziunea Parintelui Dumitru Staniloae (ID: 167589)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.