Fericirile Evanghelice

FERICIRILE EVANGHELICE

SPIRITUALITATEA

Lucrare de licență

CUPRINS

SIGLE SI ABREVIERI

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. Fericirile Evanghelice

1.1. Definirea termenului de ,,fericire”

1.2. Predica de pe Munte -Fericirile

1.2.1. Fericiți cei săraci în duh

1.2.2. Fericiți cei care plâng

1.2.3. Fericiți cei blânzi

1.2.4. Fericiți cei cărora le este foame și sete de dreptate

1.2.5. Fericiți cei milostivi

1.2.6. Fericiți cei cu inima curată

1.2.7. Fericiți făcătorii de pace

1.2.8. Fericiți cei persecutați pentru dreptate

CAPITOLUL II. Anna Maria Adorni – un exemplu de trăire al fericirilor

2.1. Nașterea și copilăria

2.2. Căsătoria și viața de familie

2.2.1. Anii de văduvie

2.3. Prietenia cu Sfântul Guido Maria Conforti

2.4. Prima Casă de reeducare

2.4.1. Fondarea Primei Comunități

2.5. Carisma

2.5.1. Apostolatul în închisoare

2.5.2. O asociație pentru deținute

Capitolul III. O carismă care promovează demnitatea femeii

3.1. Moștenirea Annei Maria Adorni

3.2. Beatificarea Fondatoarei Congregației

3.3. Devoțiunea față de Fecioara Maria

3.4. Operele sociale ale Annei Maria Adorni în diferite țări

3.4.1. Italia

3.4.2. Africa-Kenya

3.4.3. România

3.5. Mărturii și mulțumiri din partea deținuților

CONCLUZIE

BIBLIOGRAFIE

SIGLE ȘI ABREVIERI

VECHIUL TESTAMENT

Gen Cartea Genezei

Is Cartea profetului Isaia

Ps Cartea Psalmilor

1 Sam Cartea întâi a lui Samuel

Num Cartea Numerilor

NOUL TESTAMENT

Mt Evanghelia după sfântul Matei

Lc Evanghelia după sfântul Luca

In Evanghelia după sfântul Ioan

Fap Faptele Apostolilor

Rom Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani

1Cor Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni

2 Cor Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Corinteni

Gal Scrisoarea sfântului apostol Paul către Galateni

Ef Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni

Flp Scrisoarea sfântului apostol Paul către Filipeni

2 Tim Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Timotei

Evr Scrisoarea către Evrei

Scrisoarea întâi a sfântului apostol Petru

SIGLE MAGISTERIU BISERICII

CBC CATEHISMUL BISERICII CATOLICE.

DeV Scrisoare enciclică Dominim et vivificatem a suveranului pontif Ioan Paul al II- lea despre Duhul Sfânt în viața Bisericii și a lumii (18.05.1986).

DM Scrisoare enciclică Dives in misericordia a suveranului pontif Ioan Paul al II- lea adresată întregii Biserici catolice despre milostivirea divină (30.11.1980).

FC Exortația apostolică Familiaris consortio a suveranului pontif Ioan Paul al II- lea despre îndatoririle familiei creștine în lumea de astăzi (22.11.1981).

GS CONCILIUL VATICAN II, Gaudium et Spes Constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană (07.12.1965).

LG CONCILIUL VATICAN II, Lumen Gentium: Constituția dogmatică despre Biserică (21.11.1964).

PC CONCILIUL VATICAN II, Perfectae caritatis: Decret privid reînnoirea vieții călugărești (28.10.1965).

MD Scrisoare apostolică Mulieris dignitatem a suveranului pontif Ioan Paul al II- lea asupra demnității și vocației femeii cu ocazia Anului marian.

RM Scrisoare enciclică Redemptoris Mater a suveranului pontif Ioan Paul al II-lea despre Preacurata Ferioară Maria în viața Bisericii peregrine (25.03.1987).

ALTE ABREVIERI

ARCB -Arhiepiscopia romano-catolică de București

a.c. -anul curent

Cf. -Confer

Ed. -Editura

HG -Hotărâre de Guvern

Idem -idem

OG -Ordonanță de Guvern

op.cit. -opera citată

p. -pagina

pp. -paginile

trad. -traducere

trad.rom. -traducere în limba română

USMI -Uniunea Superioarelor Majore din Italia

Vol. -Volumul

Introducere

Lucrarea de față este structurată pe trei capitole. Pornind de la câteva definiții ale fericirii descoperim că oamenii de știință din diverse domenii au încercat să explice bogăția de sensuri cuprinsă în termenul de „fericire”.

În primul capitol al lucrării vom încerca să prezentăm fericirile date de Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu în Predica de pe Munte. De două mii de ani Fericirile minunează inima, mintea, gândul, intelectul, înțelepciunea fiecărui creștin. Ele au un ecou în lume și astăzi sunt și vor rămâne actuale până la sfârșitul veacurilor. ,,Ne-ai făcut pentru tine, Doamne și neliniștită este inima noastră până nu se odihnește în Tine”.

Toate fericirile din Predica de pe Munte arată calea convertirii și a schimbării vieții, în această privință, creștinul ajunge la iubirea milostivă a lui Dumnezeu, la milostivirea lui, numai în măsura în care el însuși se transformă lăuntric în spiritul unei astfel din iubiri față de aproapele.

În al doilea capitol vom prezenta viața Annei Maria Adorni, fondatoarea Congregației Slujitoarele Preacuratei de Parma, care a trăit în secolul trecut și care și-a dedicat o mare parte din viață activităților caritative. Ea a trăit în întregime fericirile propuse de Isus în Predica de pe Munte. Vom încerca să punem în lumină personalitatea acestei femei: viața, trăirea și chemarea plină de iubire, de credință și de slujire după Sfaturile Evanghelice. Un suflet ales care a contribuit la împlinirea planului divin dând slavă lui Dumnezeu prin viața sa, colaborând la sfințirea Bisericii universale. Astfel, Anna Maria a fost un punct de referință atât pentru autoritățile religioase și civile din acea perioadă.

Ea a trăit aceste fericiri, într-un mod simplu și curajos, demnă de laudă, reușind să fie un exemplu de fericire propusă de Biserică, atât în viața de familie cât și în viața consacrată.

În al treilea capitol descriu și menționez operele sociale ale Annei Maria Adorni în diferite țări, care au la bază promovarea demnității femeii.

În trăirea și activitatea comunităților actuale se oglindesc fericirile trăite după modelul spiritualității Annei Maria Adorni. Această carismă inspirată de Duhul Sfânt este vie și actuală. Se implică atât în educarea copiilor, a tinerelor, a mamelor, cât și în catehizarea deținuților pentru pregătirea lor la sacramente și reintegrarea în societate. Există o legătură indispensabilă între vestirea evangheliei și eliberarea omului.

CAPITOLUL I

Fericirile Evanghelice

1.1. Definirea termenului de ,,fericire”

Realitatea fericirii a preocupat și preocupă omenirea fără nicio deosebire, fiecare persoană tinzând spre această împlinire desăvârșită, confundată deseori cu nesemnificative aspecte lumești, alteori proiectată spre idealuri de necuprins. La rândul lor, teologii, oamenii de știință din diverse domenii au încercat să atingă, prin definițiile lor, bogăția de sensuri cuprinse în termenul de „fericire”.

În rândurile de mai jos avem câteva dintre aceste definiții.

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, cuvântul fericit se referă la omul într-o stare de ,,deplină mulțumire sufletească, plin de bucurie” reprezintă ceva sau cineva ,,care aduce fericire, provoacă mulțumire, care este bun, favorabil” sau este sinonim cu ,, primul grad de sfințenie acordat cuiva de sinod sau de papă”.

O altă știință preocupată de înțelegerea acestei noțiuni este filozofia, în cadrul căreia fericirea este asimilată ,,stării de completă satisfacție – hedonism”.

Într-un domeniu învecinat, cel al psihologiei, se explică faptul că termenul de fericire provine din limba engleză happiness sau din limba franceză bonheur, care semnifică o ,,stare deosebită de împlinire a ceva important, dorit sau ceva ce s-a realizat și a provocat un succes neașteptat sau mult așteptat”.

Fericirea creștină, conform dicționarului teologic creștin semnifică ,,o stare de desfătare spirituală, supremă și veșnică, pe care o dobândim printr-o neobosită strădanie de a trăi neprihănit, în vederea dobândirii desăvârșirii. La această desăvârșire se ajunge prin har, colaborând fidel cu el în îndeplinirea reponsabilităților creștinești pe care le avem în rolul stării noastre. Fericirea supremă, la care ajungem pe calea virtuții creștinești, constă în colaborarea lui Dumnezeu, a trăi în comuniune cu Isus și a-L vedea în cer. Ea începe pe pământ și se desăvârșește în cer”.

Potrivit dicționarului evanghelic de teologie, cuvintele fericit și fericire ,,provin din grecescul makários, iar semnificația fundamentală a termenului este binecuvântat, norocos, fericit”. Dorința de fericire există în inima fiecărui om, care o numește viață, bucurie, pace, odihnă, mântuire, binecuvântare. Termenul de fericire derivă din limba latină beatus.

Bunurile sunt incluse în formula prin care cineva este declarat fericit sau nefericit. ,,Isus condamnă confuzia cu o reprezentare omenească a fericirii. De acum înainte, fericiții acestei lumi nu sunt cei bogați, cei sătui, ci aceia care sunt flămânzi și care plâng, cei săraci și prigoniți. Această răsturnare a valorilor putea fi făcută doar de Acela care este El însuși Valoare”.

1.2. Predica de pe Munte – Fericirile

În Vechiul Testament este exprimată prin termenii ,, qōhelet, care înseamnă predicator, bᾱśᾱr, a spune vești bune. În Noul Testament se folosește euangelizō, a vesti vești bune, Katangellō, a proclama în mod solemn”.

Dorința de a fi fericit stă la baza oricărei acțiuni sau ambiții, la baza muncii, străduințelor și a tuturor eforturilor. Dar marea tragedie a lumii este că deși s-a dedicat cu totul căutării fericirii, se pare că niciodată nu este în stare să o găsească. Conform Scripturii, fericirea nu ar trebui să fie căutată niciodată pentru ea însăși, ea apare întotdeauna atunci când căutarea noastră se îndreaptă în cu totul altă parte.

În acest admirabil discurs ne prezintă cu adevărat mesajul central al creștinismului. ,,Principiul lui Cristos este dezvoltat după o logică interioară care este cea a creștinismului. Logica unui stil de viață, a calității existenței pe care vine să o instaureze Isus, cu alte cuvinte, este însăși logica iubirii”.

Punctul central al învățăturii lui Isus este discursul de pe munte. Atât la evanghelistul Matei, cât și în evanghelia lui Luca, discursul de pe munte se adresează apostolilor și precizează că era prezentă o mulțime nenumărată venită de departe, nu doar din Ierusalim, ci și din orașele Tir și Sidon. Calea care duce la viață este îngustă, ne sugerează Isus (Mt 7,14). Așadar calea spre Împărăția lui Dumnezeu este luminată de fericirile pe care Isus le-a predicat.

Ordinea Fericirilor nu este întâmplătoare, ne asigură Sfântul Grigore de Nissa.

În interpretarea sa compara în mod plastic acest drum spre desăvârșire cu drumul parcurs spre vârful unui munte: ,,ne arată cum se înlănțuie virtuțile care imprimă în sufletul celui credincios acele trăsături sfinte care-l deschid spre Împărăția cerurilor. De la sărăcia cu duhul și până la răbdarea prigonirilor pentru Cristos Domnul, toate virtuțile numite de El în Fericiri trebuie dobândite și practicate de cel credincios. Ele pot modela pe omul cel nou, în Cristos, pe omul eliberat de patimi, curățit de păcat și împodobit cu virtuți” .

Primele trei fericiri enumerate în predica de pe munte se referă la desprinderea omului de legăturile lumești, următoarele trei despre relațiile cu ceilalți oameni, iar ultimele două, despre acceptarea deplină a omului de către Dumnezeu. Oamenii nu trebuie să-și pună încrederea în bogății, înaintea lui Dumnezeu nu există nicio discriminare a persoanelor.

Punând în discuție fericirile cuprinse în evanghelia lui Matei, Sfântul Părinte Papa Francisc spunea în luna aprilie a. c. în Duminica Floriilor că:

Forța revoluționară a fericirilor! Fericirile lui Isus sunt aducătoare ale unei noutăți revoluționare, ale unui model de fericire opus celui care de obicei este comunicat de mass-media, de gândirea dominantă. Pentru mentalitatea lumească, este un scandal faptul că Dumnezeu a venit să se facă unul ca noi, că a murit pe o cruce! În logica acestei lumi, cei pe care Isus îi proclamă fericiți sunt considerați slabi. Sunt lăudate în schimb succesul cu orice preț, bunăstarea, aroganța puterii, afirmarea de sine în dauna c în Fericiri trebuie dobândite și practicate de cel credincios. Ele pot modela pe omul cel nou, în Cristos, pe omul eliberat de patimi, curățit de păcat și împodobit cu virtuți” .

Primele trei fericiri enumerate în predica de pe munte se referă la desprinderea omului de legăturile lumești, următoarele trei despre relațiile cu ceilalți oameni, iar ultimele două, despre acceptarea deplină a omului de către Dumnezeu. Oamenii nu trebuie să-și pună încrederea în bogății, înaintea lui Dumnezeu nu există nicio discriminare a persoanelor.

Punând în discuție fericirile cuprinse în evanghelia lui Matei, Sfântul Părinte Papa Francisc spunea în luna aprilie a. c. în Duminica Floriilor că:

Forța revoluționară a fericirilor! Fericirile lui Isus sunt aducătoare ale unei noutăți revoluționare, ale unui model de fericire opus celui care de obicei este comunicat de mass-media, de gândirea dominantă. Pentru mentalitatea lumească, este un scandal faptul că Dumnezeu a venit să se facă unul ca noi, că a murit pe o cruce! În logica acestei lumi, cei pe care Isus îi proclamă fericiți sunt considerați slabi. Sunt lăudate în schimb succesul cu orice preț, bunăstarea, aroganța puterii, afirmarea de sine în dauna celorlalți.

Astfel, el subliniază odată în plus răsturnarea valorilor lumești, noutatea absolută pe care Isus o aduce și o impune, asigurând în același timp că acestea sunt adevăratele fericiri. De asemenea îi încurajează pe tineri să aspire la lucruri mari, să-și lărgească inimile lor și pentru a înfrunta marile provocări ale vieții, asupra culturii provizoriului, a superficialității și a rebutului, pentru a-și asuma pe măsură responsabilitățile.

Tema centrală în Evanghelia lui Isus este Împărăția lui Dumnezeu. Isus este Împărăția lui Dumnezeu în persoană, este Emanuel, Dumnezeu-cu-noi. Împărăția este în acelați timp dar și promisiune. Fericirile pe care le studiem constituie un text foarte pătrunzător pentru fiecare dintre noi, nu doar când ne analizăm pe noi înșine, ci și când ne confruntăm cu întregul mesaj al Predicii de pe Munte.

Fericirile sunt biografia Fiului lui Dumnezeu care a venit printre noi pentru ca fiecare să găsească realizarea deplină prin imitarea lui Isus, singurul model perfect pe care să-l urmăm.

,,Văzând mulțimile, Isus s-a urcat pe munte și, după ce s-a așezat, s-au apropiat de el discipolii săi. Deschizându-și gura, îi învăța zicând:

Fericiți cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăția cerurilor!

Fericiți cei care plâng, pentru că ei vor fi consolați!

Fericiți cei blânzi, pentru că ei vor moșteni pământul!

Fericiți cei cărora le este foame și sete de dreptate, pentru că ei vor fi săturați!

Fericiți cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire!

Fericiți cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu!

Fericiți făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiți fii ai lui Dumnezeu!

Fericiți cei persecutați pentru dreptate, pentru că a lor este împărăția cerurilor!

Fericiți sunteți când vă vor insulta, vă vor persecuta și, mințind, vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea. Bucurați-vă și tresăltați de veselie, căci răsplata voastră mare este în ceruri; căci tot așa i-au persecutat pe profeții dinaintea voastră”(Mt 5,1-12).

În Evanghelii, pe lângă fericirile după evanghelistul Matei, se regăsesc și alte Fericiri. Printre altele, una este cea dedicată Sfintei Fecioare Maria din partea verișoarei sale Elisabeta: ,,Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul!” (Lc 1,45) Într-un alt pasaj: o femeie care asculta cuvântul lui Isus a ridicat vocea și a spus: ,,Fericit sânul care te-a purtat și pieptul la care ai supt!” Dar el a zis: ,, Mai degrabă, fericiți sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păstrează!” (Lc 11,27-28) Isus continuă să declare: ,,fericiți sunt ochii voștri pentru că văd și urechile voastre pentru că aud” (Mt 13,16); ,,fericit este cel care nu se scandalizează de mine” (Mt 11,6), ,,Fericit ești Simon, fiul lui Iona, căci nu carnea și sângele ți-au revelat aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri” (Mt 16,17).

În Noul Testament există o legătură puternică între cuvântul fericire și termenul bucurie. Bucuria este un dar al lui Dumnezeu, la fel ca toate celelalte daruri lăuntrice, poate fi simțită chiar în mijlocul unor circumstanțe extrem de dificile caracteristică creștinului nu doar un sentiment trecător ci o calitate a vieții ( Rom 15,13).

Evanghelia, vestea cea bună, aducătoare de bucurie, e străbătută de la un capăt la celălalt de o emanare a bucuriei. În primele pagini ale Evangheliei după Luca, îngerii proclamă: ,,Vă vestesc o mare bucurie: vi s-a născut Mântuitorul” (Lc 2,10-11). Păstorii, găsindu-l pe copil cu mama sa, au fost cuprinși de o mare bucurie. Magii, văzând steaua, au fost cuprinși de o bucurie foarte mare ( Mt 2, 10-11).

,,În Sfânta Scriptură se vorbește de 250 de ori despre bucurie”. Promisiunea acestor fericiri este Împărăția lui Dumnezeu.

Fericirile, care cuprind programul revoluționar al lui Cristos, sunt o invitație la bucurie. Nici din cuvintele de adio pe care Isus le adresează apostolilor săi în ajunul morții sale nu lipsește bucuria ,,V-am spus acestea pentru ca bucuria mea să fie în voi și bucuria voastră să fie deplină” (In 15,11). Chiar după înălțarea Domnului Cristos la cer, apostolii ,,s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare” (Lc 24,52). Bucuria pe care ne-o dăruiește Duhul Sfânt nu are numai o însușire personală, dar, pentru că provine din caritate, are și o dimensiune fraternă, eclezială. Izvorul fericirii este numai în inima omului, în aceea inimă în care locuiește Dumnezeu prin credință, speranță și dragoste. ,,Fericirile ne reamintesc de anumite adevăruri fundamentale centrale, referitor la poziția creștină. Evanghelia pune accentul mai degrabă pe a fi decât pe a face. Creștinul este ceva înainte de a face ceva, noi trebuie să fim creștini înainte de a ne putea comporta ca niște creștini”.

Fericirile arată chipul lui Isus Cristos și descriu iubirea lui. Ele exprimă chemarea credincioșilor asociați la slava pătimirii și Învierii lui. Ele aduc lumina creștinului în atitudinile și faptele sale. Sunt făgăduințele paradoxale care susțin speranța în încercări; ele proclamă binecuvântările și răsplățile anticipate deja în chip tainic ucenicilor și descoperite în viața Fecioarei Maria și în viața sfinților. Așadar omul spiritual este cel reînnoit de puterea sfințitoare a Duhului Sfânt comunicat la botez, trăiește constant spiritul Evangheliei lui Cristos.

Mai mult, descrie caracteristicile ucenicului în urmarea Învățătorului, prin puterea Duhului Sfânt, ca să se lase locuit de El, așa cum afirmă Sfântul Paul în scrisoarea către: Galateni (Gal 2,20) ,,Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine. Și ceea ce trăiesc acum în trup, trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine”.

În ochii lumii fericirile apar paradoxale, dar în realitate ele exprimă adevărata situație a credinciosului din lume. E nevoie de mult curaj pentru a traduce fericirile în viață. Acest curaj nu este altceva decât curajul credinței, curajul încrederii în Dumnezeu.

1.2.1. Fericiți cei săraci în duh

Fericiți cei săraci în duh, căci a lor este împărăția cerurilor (Mt 5,3).

Sfântul Paul ne arată sărăcia lui Isus, dezvăluind umilința supremă: ,,care din iubire față de voi, deși era bogat, s-a făcut sărac pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți” (2 Cor 8, 9). Într-un alt context, el îi sfătuia pe filipeni astfel: ,,Să aveți în voi acea atitudine care este în Cristos Isus. El, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului” (Flp 2, 5-6).

Referitor la prima fericire enunțată de Isus în predica Sa, se remarcă faptul că aceasta nu ne arată sărăcia din punct de vedere material, ci mai degrabă atitudinea spirituală pe care trebuie să o căutăm. Fericiți cei săraci, pentru că sunt bogați în Dumnezeu. Știm bine că sunt multe categorii de săraci, dar nu pentru faptul că sunt săraci, aceștia sunt fericiți! În niciun caz: nu lipsa unor lucruri ne face fericiți, ci credința unei sărăcii îmbrățișate în mod voluntar. Iată despre care fericiți se vorbește: despre cei care, disprețuind bogățiile acestei lumi, pentru a deveni bogați în fața lui Dumnezeu, au ales să fie săraci în fața lumii. Lumea îi vede ca sărăci, dar ei sunt bogați înaintea lui Dumnezeu, nevoiași după criteriile lumii, dar bogați în fața lui Cristos. Ceea ce uimește în aceste cuvinte este radicalitatea alegerii cerute ucenicului, adeziunea totală la mesajul creștin, fără compromisuri.

Aceeași învățătură se desprinde chiar și în Vechiul Testament: Și va salva pe cei umili în duh (Ps 33,19). Pe de altă parte, Isus este Împlinitorul promisiunilor escatologice făcute de Isaia trimis ca să-i vindece „pe cei cu inima zdrobită” (Is 61,1). Dumnezeu vrea să locuiască ,,cu omul zdrobit și smerit” (Is 57,15). Așadar, chemarea primei fericiri îi invită la Dumnezeu pe păcătoșii cu inima zdrobită și cu duhul smerit. Un exemplu viu îl constituie vameșul din pilda lui Isus: ,,Nu îndrăznea să-și ridice ochii spre cer” (Lc 18, 9-14), ca de altfel și David, în (Ps 51,1): ,,Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul”.

Primii creștini au înțeles bine acest lucru: Ei aveau bunurile în comun, astfel că nu existau săraci printre ei (Fap 4,34). Fericirea sărăciei în Duh este fericirea dărniciei: ,,Mai mare fericire este a da decât a primi” ( Fap 20,35).

Promisiunea acestei fericiri este Împărăția lui Dumnezeu. După cum spune sfântul Paul, adresându-se către Romani, ,,Împărăția lui Dumnezeu nu constă în mâncare și băutură, ci în dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt. Cine îl slujește în felul acesta pe Cristos este plăcut înaintea lui Dumnezeu și cinstit de oameni” (Rom 14,17-18).

Parabola săracului Lazăr este în acest sens semnificativă: bogatului, care se îmbrăca în purpură și mătăsuri fine și care benchetuia în fiecare zi în chip strălucit fără niciun gând de solidaritate față de săracul Lazăr plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului, Abraham îi spune: ,,Fiule, adu-ți aminte că ai primit cele bune ale tale în viața ta și Lazăr asemenea pe cele rele, iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuiești” (cf. Lc 16,19-30).

Dimpotrivă, bogat în duh este cel care are o stimă de sine ridicată, este mândru și se regăsește în învățătura lui Cristos care zice împotriva unor astfel de oameni: „Dacă nu vă convertiți și nu veți fi ca pruncii nu veți intra în împărăția cerurilor” (Mt 18,5). Cel care, convertindu-se, devine ca un copil, este sărac în duh. Domnul ne învață, prin exemplul său, că trebuie să refuzăm gloria ambiției umane, zicând: „Domnului Dumnezeului tău să te închini și numai Lui să-I slujești” (Mt 4,10).

De aceea a anunțat prin profeți că va alege un popor umil care să se teamă de cuvintele sale (cf. Is 66,2), înrădăcinat în umilința duhului, care este principiul fericirii perfecte. Astfel, suntem conștienți că nimic nu ne aparține, că nu avem nicio posesie personală, că prin darul unicului Tată ne-au fost acordate aceleași condiții inițiale pentru a reveni la viață și aceleași resurse pentru a ne bucura de ele. ,,Sărăcia este legată inseparabil de iubire, pentru că iubirea se comunică, se dăruiește” .

Evanghelia ne cere să nu uităm niciodată că forma umană de a poseda bunurile este de a le împărți cu ceilalți. Bunurile sunt semne ale iubirii creatoare a lui Dumnezeu, omul se slujește de ele cu respect și prin acestea este chemat să le ofere lui Dumnezeu în libertatea sa. Creștinul știe că ele sunt semne și instrumente de comuniune cu ceilalți oameni, le posedă cu o atitudine de sinceritate și de solidaritate. Vorbind despre această atitudine necesară, Sfântul Paul spune ,,Nu te îngâmfa, ci teme-te” (Rom 11,20).

Cuvintele lui Cristos nu ascund câtuși de puțin problemele sociale. Ele converg spre acel punct central: omul, mai precis inima omului în raport cu Dumnezeu și cu aproapele. Sărăcia evanghelică, ne spune actualul papă Francisc, ,,este condiție fundamentală pentru ca împărăția lui Dumnezeu să se răspândească […] Evanghelizarea, în timpul nostru, va fi posibilă numai prin răspândirea bucuriei” .

Sărăcia adevărată este dezlipire, libertate, mai ales adevăr, este un mod de a fi, de a gândi, de a iubi, este un dar al Duhului Sfânt. ,,Sfântul Francisc de Assisi care urmează exemplul Mântuitorului a ales deliberat sărăcia și a întors spatele bogăției și se conformează acestei fericiri”.

La fel, în imnul Magnificat, Fecioara Maria proclamă: ,,I-a răsturnat pe cei puternici de pe tronuri și i-a înălțat pe cei umili, i-a umplut de bunuri pe cei flămânzi iar pe cei bogați i-a trimis cu mâinile goale” (Lc 1,52-53). Iubirea frățească are nevoie să se întrupeze, altfel n-ar fi iubire frățească adevărată, ea se realizează prin anumite gesturi.

Într-un alt caz, Isus îl invită pe un tânăr să intre pe calea desăvârșirii: „Dacă vrei să fii desăvârșit, mergi, vinde ceea ce ai și dă săracilor și vei avea comoară în cer, apoi vino și urmează-mă” (Mt 19,21). Dialogul dintre Isus și tânăr ne ajută să percepem condițiile progresului moral al omului chemat la desăvârșire. Tânărul, care a păzit toate poruncile, se arată incapabil de a lua o decizie lăsând toate. Pentru a face următorul pas, este nevoie de o libertate umană matură: mai mult chiar, el are nevoie și de darul dumnezeiesc al harului. Sfântul Augustin leagă această fericire cu darul Duhului Sfânt, care este unul dintre cele șapte daruri asociat cu Frica de Dumnezeu.

1.2.2. Fericiți cei care plâng

Fericiți cei care plâng, pentru că ei vor fi consolați (Mt 5,4).

Aici nu este vorba despre lacrimile care se varsă atunci când moare cineva din cauza unei legi naturale, ci se vorbește despre plânsul pentru păcatele și vina celor morți. Așa plânsese și Samuel pentru Saul, deoarece lui Dumnezeu îi părea rău că îl consacrase rege al Israelului (1 Sam 13 ). Tot în același sens, și Sfântul Paul afirmă că plânge și evită pe toți aceia care nu au făcut penitență pentru necurăția și adulterul cărora ei le căzuseră victime.

Logica discursului este comună cu aceea prezentă în definirea fericirii celor săraci, adică nu-i numește fericiți pe cei ce, de exemplu, plâng moartea unei soții dragi sau pierderea unui fiu drag, dar intenționează mai mult să numească fericiți pe cei care încearcă să șteargă, cu lacrimi multe, păcatele care îi fac să se simtă vinovați sau pe aceia care nu se obosesc să ispășească fărădelegea timpului prezent. Fac acest lucru mișcați fiind de zelul pentru poruncile lui Dumnezeu. Consolarea și bucuria împărăției veșnice sunt promise de Domnul ca răspuns pentru cei care plâng în mod meritoriu. De exemplu, apostolul Petru a cunoscut momentul slăbiciunii sale, al fricii și rușinii, negându-l de trei ori pe Domnul, însă a fost salvat de însăși privirea pătrunzătoare și milostivă a Învățătorului: ,,Și a izbucnit în plâns” (Mc 14,72); (Lc 22,54-62). Cei care își plâng propriile păcate sunt fericiți, adică vorbind de o fericire moderată fără îndoială mai fericiți sunt cei care plâng pentru păcatele celorlalți, pentru că aceia care fac acest lucru nu au păcate proprii pe care să le plângă ( In 16,20).

De aceea, nu zice: „fericiți cei care sunt triști”, dar cei care plâng. Și această fericire ne învață plinătatea virtuții și a înțelepciunii. Spre deosebire de cei care plâng moartea unui fiu sau a unei rude, ei nu se alipesc de nicio plăcere în timpul durerii lor, nu încearcă nicio dorință de desfrâu, de orgoliu, de invidie, nici de un alt viciu.

În aceasta constă cei care plâng păcatele lor cu o remușcare sinceră, vor arăta virtutea care va fi încă și mai mare. Isus promite prin această fericire consolarea. Vor fi, de asemenea, consolați de Duhul Sfânt, care este numit Mângâietorul, astfel încât aceștia pierd bucuria pământească și o dobândesc pe cea veșnică. Sfântul Augustin asociază acestei fericiri darul științei.

1.2.3. Fericiți cei blânzi

Fericiți cei blânzi, pentru că ei vor moșteni pământul (Mt 5,5).

Blândețea este una dintre roadele Duhului Sfânt. Prin cei blânzi se înțeleg acei oameni supuși, umili, modești, cu o credință simplă, care știu să suporte orice fel de ofensă.

Creștinul blând este acela care asimilează atitudinea umilinței Domnului care se exprimă astfel: ,,Învățați de la mine căci sunt blând și smerit cu inima”( Mt 11,29). Cu mult înainte de Cristos, și Moise a primit un favor imens din partea lui Dumnezeu, deoarece fusese blând. ,,Moise a fost mai supus ca nimeni altul de pe pământ”  (Num 12,3). Și David, în această ordine de idei, se exprimă astfel: ,,Amintește-ți, Doamne, de David și de toată smerenia sa” (Ps 131,1). Blândețea este caracteristică ucenicului, celui care îl urmează pe Isus: ,,Slujitorul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând față de toți”(2 Tim 2,24).

Blândețea este legată de calm și de forța sufletească. Este calitatea nu doar a caracterului, ci și a inteligenței. Te face să asculți de alții și să-i înțelegi chiar și atunci când gândurile lor sunt diferite de ale noastre sau chiar opuse. ,,Blândețea evită atitudinile de revoltă în fața situațiilor neprevăzute ale istoriei și își permite să inventeze, zi de zi, răspunsuri la apelurile întâmplărilor, adesea imprevizibile”.

Blândețea se cucerește ,,printr-un război crâncen împotriva mândriei, căci în fond manifestările de mândrie, de violență ale omului, se nasc toate din orgoliu”. Sunt blânzi deci cei care nu colaborează cu răul și se împotrivesc acestuia, învingându-l prin bine. Isus promite o răsplată impresionantă și imediată, după cum zice și Sfântul Paul prin cuvintele: ,,Cinstește-l pe tatăl tău și pe mama ta”(Ef 6,2), a adăugat ,,ca să trăiești mult pe pământ” (Ef 6,3); e ca și cum Isus însuși ar spune tâlharului: ,,Astăzi vei fi cu mine în paradis” (Lc 23,42). Isus nu vorbește doar despre speranța unor bunuri viitoare, dar și despre cele prezente.

Fără nicio îndoială, este vorba de pământul celor vii despre care s-a scris: ,,Cred că voi vedea bunătățile Domnului pe pământul celor vii” (Ps 26,13). Dar acest pământ, este un pământ al morții, deoarece este obiectul vanității. Dar odată dezrobiți de sclavia corupției, ca fii ai gloriei libertății lui Dumnezeu, devine pământul celor vii, așa că cei nemuritori moștenesc acest pământ. Prin pământ se înțelege trupul nostru care pentru puțin timp este supus morții, așadar este pământul celor morți; dar în momentul în care îl va transcende și se va face precum trupul glorificat al lui Cristos, va fi pământul celor vii și moștenirea veșnică, va fi etern și spiritual, sfânt. Sfântul Augustin a corelat acestă fericire cu un dar al Duhului Sfânt, și anume, darul Evlaviei.

1.2.4. Fericiți cei cărora le este foame și sete de dreptate

Fericiți cei cărora le este foame și sete de dreptate pentru că ei vor fi săturați

( Mt 5, 6).

Evanghelistul Matei distinge o altă categorie, a celor activi, conduși de dorința de a face bine și care resping plăcerile trupului. Isus ne invită să ținem cont de această ierarhie: ,,Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea vi se vor adăuga” (Mt 6,33). În sinagoga din Cafarnaum, Isus a încercat să trezească în ascultătorii săi foamea și setea după trupul și sângele său din sfânta Euharistie: ,,Eu sunt pâinea vieții. Cine vine la mine nu va flămânzi niciodată și cine crede în mine nu însetează niciodată” (In 6, 35). Foamea, setea biologică reprezintă suferințe naturale și nicidecum nu sunt surse de fericire. În schimb, cei flămânzi și însetați de dreptate de Dumnezeu sunt fericiți.

Nimeni de pe pământ nu poate să dea ceea ce potolește foamea și setea sufletului. Suferința sufletească este însă și mai greu de potolit. Totdeauna ne este foame, dar nu numai după pâine. Căutăm adăpost, siguranță, iubire și fericire, dreptate și pace. Isus este semnul prin care Dumnezeu dezvăluie iubirea sa și realizează planul său de mântuire. ,,Cereți și vi se va da, căutați și veți găsi, bateți și vi se va deschide” (Mt 7,7). Fericiți de cei flămânzi și însetați după dreptate, căci ei vor fi săturați cu toată ,,plinătatea lui Dumnezeu”(Cf. Ef 3,19).

Creștinul este omul care știe că a fost iertat, el știe că este acoperit de dreptatea lui Isus Cristos: ,,Deci fiindcă suntem socotiți drepți prin credință avem pace cu Dumnezeu” (Rom 5,1). Este ,,acea dreptate a lui Dumnezeu care vine prin credința în Isus Cristos pentru toți aceia care cred, căci nu este deosebire” (Rom 3, 22). Dreptatea pe care Tatăl ne-o dă în Cristos este rodul iubirii. Ne face pe toți fii în unicul Fiu. Suntem cu toții egali în demnitate filială, dar și în raport de reciprocitate unii față de ceilalți, pentru darurile diferite pe care fiecare le-a primit pentru binele tuturor. Sfântul Augustin a corelat acestă fericire cu un dar al Duhului Sfânt, și anume, darul Tăriei.

1.2.5. Fericiți cei milostivi

Fericiți cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire (Mt 5,7).

Domnul ne încurajează cu numeroase cereri atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, să practicăm milostivirea. Mila nu trebuie confundată cu milostenia, cu pomana. În textul citat aici, într-un oarecare mod, sinteza fericirii care justifică credința noastră este mai mult decât atât, pentru că învățătura vine din aceeași voce a lui Cristos: Fericiți cei milostivi, pentru că Dumnezeu se va îndura de ei. Dumnezeul îndurărilor spune că cei milostivi sunt fericiți: intenționează să demonstreze că nimeni nu poate merita îndurarea lui Dumnezeu, dacă la rândul său nu a fost milostiv. Se spune într-un alt pasaj: Fiți milostivi precum Tatăl vostru este milostiv (Lc 6, 36).

Isus vorbește despre toți cei care practică milostivirea, nu doar folosindu-se de propriile bogății, ci punând-o și în practică.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne explică această fericire:

Sunt multe metode prin care se poate pune în practică milostivirea, de aceea această poruncă are o extensiune destul de mare. Și care este răsplata? La prima vedere pare că această răsplată este egală binelui făcut, însă în realitate este infinit mai mare. Oamenii vor obține milostivirea Dumnezeului universului. Milostivirea umană și cea divină nu sunt egale: există între acestea o mare distanță ca între răutate și bunătate.

Milostivirea în sensul cel mai profund este iertarea. Să ierți nu înseamnă să uiți greșeala celui care te-a rănit, ci să privești mizeria celuilalt, să-l consideri prieten, să fii mai aproape de el, de a-l atinge mai adânc prin iertare. Aceasta este milostivirea spirituală. Mai mult, milostivirea este de a-l face pe cel căruia i-ai iertat să ierte la rândul său; primind milostivire, să poată dărui și altora. Milostivirea supremă pe care ne-o dăruiește Isus este El însuși: ni se dăruiește prin sacramente. Milostivirea îl eliberează pe om de povara lui. Isus ne reproșează că vedem, scoatem paiul din ochiul aproapelui, în vreme ce bârna se află în ochiul nostru. Persoana milostivă va relativiza întotdeauna răul sau greșeala aproapelui, în loc să-l amplifice.

Sfântul Augustin scrie: ,,Fă binele și ți se va face bine; fă celorlalți ceea ce dorești să ți se facă ție. Tu ești în același timp în abundență și în nevoie: ești plin de bunurile temporale, dar ai nevoie de cele veșnice”. El asociază acestei fericiri darul Sfatului.

1.2.6. Fericiți cei cu inima curată

Fericiți cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu (Mt 5, 8).

Sunt cei care, eliberați fiind de orice pată a păcatului, au devenit puri de orice poluare a păcatului trupesc: este primul pas; apoi, prin faptele credinței și ale dreptății, vor fi acceptați de Dumnezeu; intuim acest lucru din cuvintele lui David care, într-un Psalm, se întreabă: Cine v-a urca pe muntele Domnului? Cine se va ridica în locul său cel sfânt? (Ps 24, 3). Răspunde întrebării: Cel care are mâinile nepătate și inima curată; cel care nu-și înalță sufletul spre lucruri deșarte. Pe bună dreptate David, știind bine că doar cu o inimă integră poate fi văzut Dumnezeu, în acest mod, într-un alt Psalm, cere: Creează în mine, o inimă curată, Dumnezeule și un duh statornic înnoiește înlăuntrul meu (Ps 51,12). Astfel Domnul a demonstrat că cei curați cu inima sunt fericiți: cei care trăiesc sub semnul credinței, în fața Domnului, cu mintea nepătată și cu conștiința curată: aceștia, în împărăția cerurilor ce trebuie să vină, îl vor vedea pe Dumnezeul măririi, nu ca într-o oglindă, adică într-o manieră neclară, ci față-n față așa cum ne asigură Sfântul Paul (1Cor 13,12). ,,Curăția cere verticalitate, curăția inimii este extraordinar de exigentă”.

Potrivit lui Isus au inima curată, cei care posedă o virtute completă și universală, ce nu se simt vinovați de nici un rău, sau cei care trăiesc în castitate. Nici una dintre virtuți nu este mai necesară decât aceasta pentru a-l vedea pe Dumnezeu; de aceea spunea sfântul Paul: Căutați pacea cu toții și sfințenia, fără de care nimeni nu-l va vedea pe Domnul (Evr 12,14). Iar aici, el înțelege acea viziune care este posibilă omului. Mulți oameni, de fapt, sunt milostivi, nu comit jafuri, nu cunosc ce este avariția, dar se lasă conduși de desfrâu și adulter.

,,În ochii lui Dumnezeu mai grave decât păcatele cărnii sunt păcatele spirituale: mândria, zgârcenia, mânia, invidia, lenea care împreună cu desfrâul se numără printre viciile capitale”.

În ce sens se spune că nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu? Spunem că se vede și se cuprinde în cuvintele: fie prin Sfânta Scriptură cu ochii conștiinței îl vedem pe Dumnezeu, fie prin înțelepciunea care se manifestă în fiecare lucru, este posibilă cunoșterea pentru a descoperi cine este Creatorul a toate, în creația lui Dumnezeu. El poate fi văzut în două modalități: pe acest pământ și în viața de apoi.

În primul caz, după cum ne spune și Isus: ,,Cine m-a văzut pe mine, l-a văzut și pe Tatăl” (In 14,9). Sunt curați cu inima nu doar cei care nu înfăptuiesc răul și nici doar cei care nu se gândesc în a-l înfăptui, ci și cei care înfăptuiesc binele și se gândesc la acesta. De fapt uneori se poate înfăptui binele fără a avea conștiința acestui fapt și în acest caz cei care împlinesc binele, nu îl fac pentru Dumnezeu și, deci, Dumnezeu nu îi răsplătește pentru binele făcut întrucât el nu răsplătește binele care este înfăptuit, ci ceea ce este înfăptuit bine.

În schimb, cine înfăptuiește binele pentru Dumnezeu, fără nici un dubiu reflectă și asupra binelui. Realizează orice dreptate și este conștient cineva atunci când o înfăptuiește, îl vede pe Dumnezeu, deoarece dreptatea este figura lui Dumnezeu.

În același fel, cine înfăptuiește răul și se gândește la rău, îl vede pe diavol întrucât orice rău este figură a diavolului. În același fel, în viața de apoi cei curați cu inima îl vor vedea pe Dumnezeu față în față și nu ca într-o oglindă, neclar (1 Cor 13,12).

Sfântul Augustin asociază acestei fericiri darul Înțelegerii.

1.2.7. Fericiți făcătorii de pace

Fericiți făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiți fii ai lui Dumnezeu (Mt 5,9).

Dar cine sunt făcătorii de pace? Aceia care sunt departe de scandalul care se naște din neînțelegere și discordie, păstrând în unitatea credinței catolice, iubirea fraternă, predilectă iubirii fraterne, și pacea Bisericii. Domnul recomandă păstrarea păcii într-un mod cu totul particular: pentru că pacea este o invitație urgentă, așa cum citim în Evanghelie: Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă (In 14, 27). Faptul că Domnul ar fi făcut darul unei asemenea păci Bisericii sale, a fost deja anticipat de David, când spunea: Voi asculta ce zice Domnul Dumnezeu: El vorbește de pace poporului său și credincioșilor săi, și celor care se întorc la el cu toată încrederea (Ps 85, 9).

Sfântul Augustin, spune că în pacea este perfecțiunea, pentru că în ea nimic nu este în dezacord; prin urmare făcătorii de pace sunt fiii lui Dumnezeu și evident, fiii trebuie să păstreze asemănarea cu Tatăl. Sunt făcători de pace în propria ființă cei care, supunând rațiunii toate activitățile sufletului, adică inteligenței și conștiinței, și dominând toate impulsurile senzuale, devin împărăția lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură De Aur spune: cu aceste cuvinte Isus Cristos nu doar ne interzice certurile și ura, dar așteaptă de la noi ceva mai mult și vrea ca noi să conducem la înțelegere pe cei care sunt divizați. Chiar și aici promite o recompensă cu totul spirituală: vor fi numiți fii ai lui Dumnezeu. Cât privește marea operă a Fiului Unic al lui Dumnezeu ea a fost tocmai aceasta: să unească tot ceea ce era divizat și să reconcilieze tot ceea ce era în luptă.

De aceea, cel care l-a imitat pe Fiul lui Dumnezeu, este numit fiu prin fapte, primind Duhul înfierii (Rom 8,15). Sfântul Augustin asociază acestei fericiri darul Înțelepciunii.

1.2.8. Fericiți cei persecutați pentru dreptate

Fericiți cei persecutați pentru dreptate, pentru că a lor este împărăția cerurilor (Mt 5,10).

Ultima fericire se adresează direct ucenicilor ( Evr 10, 32-34 ); ( 2,12). Persecuția din Noul Testament scoate în evidență interesul etic: nu pentru orice prigonire este garantată o promisiune ci doar pentru cei care sunt prigoniți din pricina lui Cristos, adică a dreptății. În fața suferinței bucuria și entuziasmul trebuie să stăpânească în comunitate. Motivul pentru bucurie este răsturnarea de situație pe care viitorul o va aduce: răsplata voastră va fi mare în ceruri. Termenul de răsplată aparține lumii de dincolo, fiind împărțită la judecata finală. Pentru credincioși, Predica de pe Munte revelează o parte din măreția și puterea Domnului ceresc.

Nu este întâmplător că Domnul tocmai a vorbit de nevoia foamei și a setei după dreptatea sa, până la punctul în care nu trebuie să ne temem de a ne confrunta pentru dragostea lui, nu numai pentru persecuțiile din lume și pentru pedepsele pe care trupurile noastre le pot întâlni, dar și de a nu ne fie frică să ne confruntăm cu moartea în sine. Nimănui nu i se potrivește ca martirilor epitetul fericirilor, pentru că ei, în numele lui Cristos, îndură persecuții în această lume, înfruntându-le pe acestea în fața justiției legate de profesiunea de credință. Lor, celor care fac o promisiune măreață, le este promisă Împărăția cerurilor! Primii din seria martirilor au fost cu siguranță apostolii. Nu numai ei au fost fericiți, dar toți cei neprihăniți care, din cauza faptului că au apărat dreptatea Legii, au suferit cele mai diferite persecuții: și așa au meritat să fie primiți, ca o răsplată pentru credința lor, în Împărăția cerurilor.

Dacă cineva care suferă din partea alor săi pentru Dumnezeu, nu primește răsplată, nici profeții nu o vor avea. Dar dacă este adevărat că profeții sunt martiri, cu siguranță cine a suferit ceva pentru cauza lui Dumnezeu chiar și de la ai săi, primește recompensa.

În timpul persecuției, răutatea cea mai sofisticată reușește să inventeze cele mai rafinate torturi împotriva celor drepți pentru fidelitatea lor față de numele lui Isus. Răutatea devine aspră împotriva trupului, însă creștinii trebuie să accepte nu doar cu răbdare și primind ofensele, ci și cu bucurie și veselie, știind că acestea le vor trăi și în viața veșnică. Doar așa se explică următoarele cuvinte: Bucurați-vă și veseliți-vă, căci răsplata voastră mare este în ceruri (Mt 5,11-12). Câtă glorie aduce cu sine suportarea cu răbdarea acestor persecuții! Ce răsplată mare ne pune deoparte Dumnezeu în ceruri!

De aceea, suntem invitați să ținem privirea fixă spre răsplata Măririi să încercăm să vedem dacă suntem dispuși pentru a înfrunta orice fel de încercare care ne poate întări credința fragilă. Este prețul pe care trebuie să-l plătim, dacă dorim să avem parte de Împărăția cerurilor așa cum au avut profeții și apostolii. Adevărata bucurie vine din rugăciune mai ales în momentele grele ale vieții. Bucuria este credința trăită. Sfântul Paul încurajează comunitatea spunând: ,,Cine ne va despărți de iubirea lui Cristos? Oare necazul, sau strâmtorarea, sau persecuția, sabia”. Un creștin adevărat învinge toate prin credința și iubirea ,,care este în Cristos Isus” (Rom 8,35-39).

Conform Sfântul Ioan Gură De Aur spune despre această fericire: Dar să nu credeți că ajunge doar a fi obiect de insultă pentru a fi declarați fericiți: Domnul precizează două condiții necesare pentru a fi fericiți: ofensele să fie suportate în numele Său și acestea trebuie să fie false. Fără aceste două condiții, nu doar nu ești fericit, ci și lipsit de haruri. Iar premiul care vă vine oferit: Pentru că mare va fi răsplata voastră în ceruri. De restul, chiar dacă vedeți că nu toate fericirile par a fi terminate cu promisiunea Împărăției cerurilor, nu vă descurajați pentru aceasta; tocmai, dacă recompensele au nume diferite, ele se dobândesc în Împărăția cerurilor.

Când Isus spune că cei care plâng vor fi consolați, că cei milostivi vor găsi alinare, că cei cu inima curată îl vor vedea pe Dumnezeu și că făcătorii de pace vor fi numiți fiii lui Dumnezeu, este mereu prezentă Împărăția pe care El o conturează în toate aceste recompense diverse pentru că aceia care au parte încă de pe acum, vor moșteni fără îndoială viața veșnică. Să nu credeți, așadar, că împărăția va fi o răsplată doar pentru cei săraci cu duhul: este împărăția și a celor înfometați și însetați de dreptate, și a celor blânzi, dar și a celorlalți fericiți, fără nicio excepție.

De aceea Isus, până nu vede că fiecare nu se mai așteaptă doar la ceva simțitor și pământesc, El promite tuturor fericirea. Nu poate fi, desigur, fericit, cel care ar primi doar o răsplată muritoare care se termină cu această viață și dispare mult mai rapid decât umbra.

Calea fericirilor nu este ușoară, dar Dumnezeu ne însoțește și ne promite o răsplată mare: vederea feței sale, participarea la împărăția sa, trăirea bucuriei veșnice. După cum fericirile sunt acte ale darurilor, la fel, roadele Duhului Sfânt sunt acte ale virtuților: conform textului paulin către Galateni acestea sunt: ,,iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoința, bunătatea, fidelitatea, blândețea, cumpătarea” (Gal 5,22-23). Toate fericirile ne cer să ne stăpânim patimile prin iubire, prin lucrarea Duhului Sfânt, iar cele șapte daruri ale Duhului ne ajută în trăirea fericirilor.

De două mii de ani Fericirile care miră inima, mintea, gândul, intelectul, înțelepciunea răsună în lume și astăzi ele sunt și vor rămâne actuale până la sfârșitul veacurilor. Ele sunt desăvârșirea absolută, tot adevărul, dreptatea perfectă, caritatea fără limite, plinătatea sfințeniei.

CAPITOLUL II

Anna Maria Adorni – un exemplu de trăire al fericirilor

2.1. Nașterea și copilăria

În această lucrare am ales să prezint figura unei persoane emblematice: Anna Maria Adorni, care a trăit în secolul trecut și care și-a dedicat o mare parte din viață activităților caritative, a trăit în întregime fericirile propuse de Isus în Predica de pe Munte. Astfel de-a lungul unui proces lent de transformare, s-a detașat, s-a eliberat de toate lucrurile lumești, trăind o viață demnă de laudă: o viață de mamă, de soție și de persoană consacrată.

Ca să înțelegem și să perfecționăm identitatea noastră de creștini și ca să fim mărturisitori demni, nu în cuvinte, ci în fapte de fiecare zi, este bine să cunoaștem înainte de toate carisma Annei Maria Adorni care a trăit profunzimea vieții creștine. Lumea de astăzi așteaptă să vadă mărturisitori adevărați. Isus în Predica de pe Munte a trasat un adevărat drum pentru a trăi credința, iar ea a trăit fiecare în parte aceste fericiri, într-un mod simplu și curajos.

Viața sa spirituală nu s-a dezvoltat doar în interiorul ființei sale, ci s-a proiectat în afara ei, manifestându-se în trăirea cu ceilalți, devenind astfel un instrument în Biserica Universală a lui Cristos.

Vom încerca să punem în lumină personalitatea acestei femei care a îmbrățișat cu eroism sfințenia, având în suflet fericirea care o va însoți în pelerinajul vieții, descoperindu-i-se treptat că Dumnezeu avea un plan din veșnicie cu ea și astfel, cunoscându-l, l-a iubit și l-a înfăptuit.

Ana Maria Adorni s-a născut într-un sătuc din nordul Italiei, Fivizzano, la începutul secolului al XIX-lea, dintr-o frumoasă poveste de dragoste a tinerilor Matteo și Antonietta care, căsătoriți proaspăt, se bucurau de rodul iubirii lor: Anna Maria Carlotta Emilia, născută pe 19 iunie 1805 și dezmierdată sub numele de Carolina. Această mică creatură era bucuria și mândria părinților.

Părinții aveau deschis un mic magazin din care își câștigau existența. Fiica a crescut în sânul familiei înconjurată de dragostea ambilor părinți, frecventând Școala mănăstirii Benedictinilor, situată în apropierea bisericii. Cu siguranță că acolo a învățat să citească, să scrie și să brodeze. Copilăria i-a fost fericită și totul părea normal. Într-o zi s-a petrecut o schimbare radicală în viața lor de familie: tatăl, Matteo, moare pe neașteptate, în anul 1819.

Criza financiară, apărută odată cu dispariția lui Matteo Adorni, le constrânge pe soție și fiică să se transfere la Parma, un oraș mare, cu oportunități crescute de a supraviețui dezastrului financiar. Micul magazin nu numai că a dat faliment, dar a provocat și mari datorii, în ciuda eforturilor făcute. Mama este nevoită să vândă tot pentru a achita datoriile. Emigrarea lor într-un loc necunoscut are totuși în planul lui Dumnezeu o semnificație profundă, care cu timpul se concretizează.

Misterioase sunt căile pe care Dumnezeu îi conduce pe oameni ca să-și îndeplinească destinul. Anna Maria avea doar 15 ani când a trebuit să se stabilească în noua locuință luată de mamă în chirie, în orașul Parma. Nu aveau pe nimeni, doar o rudă din partea soțului care se oferise să le dea o mână de ajutor.

După o perioadă de timp, Anna Maria a fost angajată într-o familie unde lucra ca învățatoare, făcând temele cu două fetițe care, de-a lungul anilor, i-au purtat o neștirbită afecțiune. Tânăra Anna se împrietenise și cu fete de vârsta ei.

În special este amintită o relație de prietenie cu două dintre ele, cu care de multe ori mergea să se roage în bisericuța Capucinelor, închinată Pruncului Isus. Prietenele ei se hotărâseră să treacă zidurile acelea pentru a-și consacra viața numai lui Dumnezeu. Simțea același ideal de a aparține în totalitate lui Isus, dar facând cunoscut acest ideal mamei sale, în mod explicit, se întristă că nu îi este împărtășită dorința arzătoare. Mama se opuse, refuzând să rămănă fără acest sprijin valoros, pentru că nu concepea să rămână singură fără unica sa copilă, care era viața ei.

Dumnezeu vrea să se comunice pe sine însuși prin intermediul cuvintelor, evenimentelor, persoanelor, semnelor. Aceste lucruri erau prezente în inima Annei, dar singură nu reușea să descifreze adevărata cale la care era chemată. Dumnezeu a făcut să se nască în ea o dorință tot mai puternică pentru o viață unită cu El: ,,Dumnezeul meu, doresc doar împlinirea dorinței tale sfinte. Dă-mi harul să o împlinesc de îndată ce mi-o faci cunoscută”.

Iată o tânără care știe ce vrea, dar nu se lasă cuprinsă de sentimente și aleargă, la îndemnul mamei sale, să ceară sfatul cuiva care ar fi putut-o ajuta să discearnă adevărata cale pe care să o îmbrățișeze. S-a sfătuit atunci cu un preot, care, cântărind bine lucrurile, i-a răspuns: „Cred că voința lui Dumnezeu este ca tu să rămâi alături de mama ta. Căsătorește-te și dăruiește-i Domnului mulți copii”!

A acceptat supusă sfatul confesorului ei, dar i-a rămas în suflet o misterioasă atracție față de viața consacrată. Se ruga mult pentru a primi lumina pe calea sa când, pentru prima dată, a auzit o voce în conștiința ei: ,,Te vei căsători și vei avea mulți copii. Îți va muri însă soțul și apoi, pe rând, copiii, abia după aceea vei deveni călugăriță”.

Nimic nu o va afecta pe Anna Maria; posedând o voință adevărată și dreaptă, dorind să se realizeze acolo unde Dumnezeu o va chema, acceptă să trăiască în mister, neînțelegând în profunzime vocația sa. Ceea ce o consola pe Anna Maria era convingerea că puterea și voința o vor ajuta să obțină ceea ce-și dorește și că nimeni nu-i poate lua din ceea ce are, atâta timp cât voința ei se supunea în totalitate celei divine. Adevărata fericire a omului stă în comuniunea cu Dumnezeu, deoarece acesta îi dorește binele, adevărata fericire. Pentru a obține fericirea promisă, omul trebuie să meargă pe calea indicată de Dumnezeu, să dorească ceea ce Dumnezeu dorește pentru sine. Astfel, poruncile lui Dumnezeu nu sunt constrângeri sau obligații, ci recomandări care ne ajută să parcurgem calea spre fericire .

2.2. Căsătoria și viața de familie

La vârsta de 19 ani s-a căsătorit și a devenit soția doctorului Antonio Domenico Botti, un angajat la curtea ducesei Maria Luigia în funcția de revizor al Casei Ducale.

În exortația apostolică, Familiaris Consortio, Papa Ioan Paul al II-lea subliniază că: ,,În virtutea caracterului sacramental al căsătoriei lor, soții sunt legați unul de altul în cea mai profundă legătură indisolubilă”.

Căsătoria o pune pe Anna Maria într-o relație nouă, însuflețitoare, care o face să-și deschidă inima la o dăruire reciprocă vizibilă, făcând să strălucească mai mult caracterul său docil de a împlini în toate voința divină.

Prin nașterea pentru comunitate, pentru familie, se accentuează tot mai mult responsabilitatea fiecăruia, întemeiată pe iubire. Tocmai în aceasta constă maturitatea persoanei umane, prin educarea ființei la iubire. Specialiștii în științele omului amintesc că maturitatea persoanei se obține cu trecerea de la dragostea egocentrică la dragostea capabilă de dăruire, odată cu capacitatea de relații cordiale, de bunăvoință către alții și de receptare și percepere realistă de sine însuși a persoanelor și evenimentelor, cu voința decisă de a se angaja.

Tinerii soți vor locui fericiți la început într-un apartament din Pescheria Vecchia, împreună cu mama ei. Însă, doar ,,după trei luni de la nuntă, o nenorocire a întunecat fericirea celor proaspăt căsătoriți: pe 17 ianuarie 1827, Antonietta s-a simțit rău și în câteva minute, și-a dat sufletul în brațele fiicei sale”.

Anna Maria a plâns mult la moartea mamei, care era un sprijin valoros, dispariția ei o va face să se refugieze în rugăciune. Soțul i-a fost alături cu toată afecțiunea lui. În vara aceluiași an l-a născut pe primul copil, căruia i-au dat numele de Enrico, dar care din nefericire a murit după o lună. A fost o durere mare pentru ambii părinți. Domenico încerca să-și consoleze soția, căutând să o convingă că vor mai avea și alți copii, dar ea auzea în inima ei acea voce care-i șoptea: vei mai avea copii, dar îți vor muri. După un an, pe 15 iulie născut un băiețel, pe care l-au numit Leopoldo, care a crescut sănătos, spre bucuria lor. Au urmat 10 ani senini în care Anna Maria și-a dedicat întreaga ei ființă familiei, rămânând mereu legată de lucrurile spirituale cu care alimenta nu numai ființa ei, ci și întreaga sa familie.

Anna Maria a născut, după 9 ani de la nașterea lui Poldino, încă 4 copii: pe 29 septembrie 1837 s-a născut Alberto, după trei ani s-a născut Guido, după un an s-a născut o fetiță care a trăit foarte puțin (câteva ore) fiind prematură, iar pe 26 decembrie 1843 a născut o fetiță pe care au numit-o Celestina.

La Curtea Ducală, în urma transformărilor create de Revoluția franceză, clasa burgheziei se ridicase prin studii și era indispensabilă pentru administrarea Curții; Domenico se număra printre aceștia, așa că i se dublase salariul și o integrase și pe Anna Maria alături de el la curte. Totul era frumos, nimeni nu bănuia că Dumnezeu o pregătea în tăcere pentru o viață specială. Intrând la Curte, își făcuse noi prietene din vița nobilă cu care săptămânal se întâlnea pentru discuții prietenești.

Armonia între Domenico și Anna Maria nu trecea neobservată. Toți cunoscuții nutreau admirație pentru exemplul pe care reușeau să-l dea prin viața lor de familie. Angajarea în viața de familie, care comportă renunțarea la sine, ne arată unul dintre multiplele planuri de mântuire realizabile în misterul lui Cristos.

În toamna anului 1843, lui Domenico i se făcuse rău la serviciu. A zăcut la pat aproape cinci luni, asistat tot timpul de Anna Maria care revenise în atmosfera spirituală din tinerețe. Îl îngrijea cu toată dragostea, uitând de propria persoană. Cu gingășie îi vorbea despre lucrurile spirituale, îndemnându-l să se roage împreună cu ea, să rostească scurte rugăciuni pentru a da slavă lui Dumnezeu, Creatorul a toate.

Forța ei spirituală a făcut să învingă durerea umană continuând să-l asiste pe soț, având grijă în același timp și de cei patru copilași. Sacrificiul ei era mare, durerea o transforma într-o persoană docilă care își îmbrățișa copilașii cu toată dragostea maternă cu care bunul Dumnezeu o înzestrase atunci când a acceptat din ascultare să se căsătorească.

Domenico în lunga sa agonie a fost senin, reușind să accepte suferința, luptându-se cu boala până la sfârșitul lunii martie, când a murit în brațele afectuoase ale soției sale. Din căsnicia lor s-au născut șase fii, plecați însă, de la vârste fragede, la Dumnezeu, cu excepția lui Leopoldo, care mai târziu va îmbrățișa viața călugărească în Ordinul Benedictin.

2.2.1. Anii de văduvie

Anna Maria, în vârstă de 39 de ani, a rămas singură, cu 4 copii de crescut. Începutul a fost dur, pensia dată de pe urma soțului era mică (o treime din salariu), casa unde locuiau era prea costisitoare.

În primul rând, s-a hotărât să se mute într-un apartament mai mic și mai puțin costisitor. Apoi a sosit momentul să ia dureroasa hotărâre de a-și concedia servitoarea, care a refuzat, acceptând să rămână fără să fie plătită, spunând că nu poate să o lase în momentele cele mai dificile.

Un blând nu este unul care se dă învins sau evita problemele ca să nu se întâlnească cu nimeni, ci unul care înfrunta cu curaj orice situație a vieții și a lumii pentru a înțelege adevărul. Ea s-a modelat pe această fericire a blândeții imitându-l pe Isus care a demonstrat blândețea dinaintea condamnării: ,,insultat nu răspundea cu insultă și nu amenința răzbunare”. Astfel a înfruntat multe neîntelegeri cu blândețea inimii pentru că era în armonia inimii cu Isus, călăuza ei.

Fiul cel mai mare, Poldino, avea șaisprezece ani, dar ceilalți erau încă mici: Alberto avea șapte ani, Guido patru, iar Celestina abia trei luni. Poldino, după moartea tatălui, a fost nevoit să lucreze cu ziua pentru a-și ajuta familia. La vârsta de 21 de ani a plecat în armată, iar mai apoi a intrat în mănăstirea Benedictinilor. Educația primită în familie pe plan religios a contribuit la descoperirea unei chemări la viața consacrată, inima lui Poldino răspunzând cu disponibilitate la această invitație. Plecarea lui a fost imediat după stagiul militar, lăsând în urmă pentru totdeauna casa, familia, locurile în care a copilărit.

Anna Maria își educa copilașii într-un spirit profund de credință, obișnuindu-i cu bunele maniere și mai ales cu compasiunea față de săraci.

După moartea soțului, într-un mod misterios, se simțea atrasă să se roage tot mai mult, simțea o dorință puternică de a se lăsa în totalitate în brațele lui Dumnezeu asemenea copiilor ei care, în simplitatea lor, se aruncau în brațele ei materne simțind siguranță și ocrotire. ,,Credința în înviere este credința în Dumnezeu însuși”.

A început să frecventeze biserica San Rocco unde, din luna noiembrie 1844, se întorseseră călugării iezuiți. Mergea acolo păstrând în suflet o taină și dorea să ceară un sfat de la cineva : „vocea” aceea revenise: tu trebuie să fondezi mănăstiri.

Era confuză, se gândea că Domnul poate o cheamă să intre într-o mănăstire, acolo unde sunt primite văduvele. Nu îndrăznea să împărtășească aceste gânduri nici măcar confesorului, un călugăr iezuit, dar într-un final, cu curaj, și-a destăinuit frământările sale interioare. Răspunsul a fost fără ezitare: „datoria dumnevoastră este să vă îngrijiți de copii; casa este mănăstirea dumnevoastră”.

A încercat să se împace cu ideea, să accepte și acest răspuns ca fiind voința divină: vocea duhovnicului este vocea lui Dumnezeu, își spunea ea. Discernământul făcut în tinerețe pentru a întemeia o familie a fost tot printr-un răspuns dat de Dumnezeu, dar care i-a adus liniștea. Acum această voce nu înceta să-i răsune în suflet: trebuie să pui bazele unei mănăstiri și în zadar încerca să ignore această voce, nu își găsea pacea lăuntrică.

De asemenea ,,în adâncul conștiinței, omul descoperă o lege pe care nu si-o dă el însuși, dar căreia trebuie să i se supună și al cărei glas, chemându-l neîncetat să iubească și să facă binele și să evite răul”.

Între timp, la Mănăstire venise un călugăr spaniol: Părintele Attilano Oliveros, ce avea faimă de om sfânt. Anna Maria, avea dorința de a clarifica voința lui Dumnezeu în viața sa și merge să-i ceară un sfat.

Părintele Oliveros, intuind că se află în fața unui suflet ales, pe care Dumnezeu dorea să-l conducă pe căi de nepătruns, îi răspunse printr-un exemplul: Sfânta Tereza cum a pus bazele atâtor mănăstiri? Credeți că avea mai mulți bani decât dumneavoastră?, încurajând-o astfel să facă apostolat vizitând la domiciu câte un bolnav. Cu timpul, Dumnezeu o va conduce pe cale, dezvăluindu-i încet planul său divin. Anna Maria începuse să facă vizite la bolnavi și, după o perioadă de timp, s-a reîntors la duhovnicul său pentru a-l informa de apostolatul ei în via Domnului. Spre uimirea ei, preotul a trimis-o de data aceasta la închisoarea de femei să facă vizite. Părintele Oliveros cunoștea închisoarea din Parma ca un loc deprimant și aflase că prin lege se puteau face vizite pentru cateheze. Ea declară mai târziu ,,Prima impresie a fost tulburătoare, simțind o compasiune profundă pentru acele suflete: Sufeream să văd cum un Dumnezeu așa de bun era atât de terfelit, iar ființe atât de frumoase, create după chipul și asemănarea Lui, se pierdeau fără urmă”.

Tristețea, mizeria și dezordinea ce domneau acolo, suscitau în ea puternice sentimente de compasiune, dar ceea ce o mâhnea cel mai tare în credința sa profundă era decăderea morală a acelor femei.

În primul an, Anna Maria a trebuit să-și întrerupă vizitele din cauza îmbolnăvirii lui Alberto, fiul de 10 ani. La început, ea a crezut că este vorba de o boală obișnuită, se manifesta prin febră și tuse, dar în scurt timp situația lui s-a înrăutățit. Mama stătea tot timpul lângă el, cu fața scăldată în lacrimi, într-o atmosferă de rugăciune. A murit la câteva săptămâni, pe 17 iulie 1847. Trei ani mai târziu, s-a îmbolnăvit și Guido și și-a urmat frățiorul.

În scurt timp, multe dintre acele femei se vor converti, iar închisoarea va începe să răsune de imnuri sacre. Anna Maria, care punea suflet în munca ei, se adresa lor cu blândețe, le asculta cu seninătate, le sprijinea spiritual și material, le educa prin învățături despre credință, aprinzând în ele, speranța către cerești. Astfel unind contemplația cu acțiunea, izvorul primordial fiind Sfânta Euharistie. După câțiva ani, directorul închisorii va declara: ,,Această Doamnă a reușit să transforme închisoarea într-o adevărată mănăstire”. După un an, din o sută zece deținute, numai zece au fost care au refuzat să se întoarcă pe calea cea dreaptă. ,,Știm că rodul unei astfel de purificări este iertarea păcatelor. De aceea oricine respinge Duhul și Sângele, rămâne în faptele moarte, în păcat”.

Anna Maria a înfruntat cu plinătatea credinței mâhnirile și suferințele familiale, moartea fiilor, a soțului pe toate le îndura din iubire față de Dumnezeu. Dorința înflăcărată și milostivirea ei adevărată erau să conducă cât mai multe suflete, privilegiind mai ales acele persoane care s-au îndepărtat de Dumnezeu, care trăiau în păcat și departe de El.

2.3. Prietenia cu Sfântul Guido Maria Conforti

Fericita Anna Maria cu siguranță nu a dedicat ani studiului și înțelegerii naturii umane. Ea a fost profund îndrăgostită de acea umanitate pe care însuși Isus Cristos și-a însușit-o. Prin cuvintele și exemplul vieții ei a încercat să mărturisească marile valori ale ființei umane, valori care nu coincid totdeauna cu cele văzute. Profunda înțelepciune și cunoaștere a dobândit-o contemplând imaginea lui Cristos răstignit pe Cruce, o înțelepciune care, după cum spune Sfântul Paul, nu este din lumea aceasta, dar acest fapt nu înseamnă că este mai puțin important sau nedorit (Cf. 1 Cor 1,23).

În ultimii ani de viață veneau la ea multe persoane pentru a-i cere sfaturi și încurajări care să le dea un impuls în descoperirea importanței propriei vieți. Ea îi primea pe toți iar printre aceste persoane era și un tânăr pe nume Conforti, care pe atunci era la seminarul de teologie. Preocupat că nu va putea deveni preot din cauza bolii, Anna Maria îl sfâtuiește să meargă la Fontanellato, în apropierea orașului, la un sanctuar marian: ,,Sfânta Fecioară te așteaptă să-ți dăruiască vindecarea; vei deveni preot și păstor”. Sfântul Guido Maria Conforti amintește că deseori mergea să celebreze în capela surorilor și a văzut-o pe Anna Maria de mai multe ori schimbată la față după ce primea Sfânta Euharistie.

Avea o evlavie îngerească. Iubirea ei era fără margini, umilința ei era profundă și adevărată. Făcea binele fără să se laude, în ascuns și în liniște. Văzând-o, nimeni nu-și dădea seama că avea un suflet așa de mare, dar ajungea să te apropii de ea pentru a experimenta bunătatea ei. Iar eu de multe ori în timpul vieții am avut aceasta experiență și când mă apropiam de ea, mă inunda o sfințenie imensă și mă simțeam mai bun. Pentru că doar sfinții mari pot să schimbe în bine persoanele care le stau alături.

Într-o altă împrejurare a vieții, a zis: ,,Cât de mult s-ar spune despre ea, nu ar fi suficient pentru a descrie în mod adecvat calitatea virtuților sale”.

Astfel un Sfânt a lăsat scrise aceste mărturii despre o Sfântă.

Doctorul Luigi Gambara, care a cunoscut-o pe Anna Maria Adorni pe patul de moarte, spune că era mereu senină, fericită, mulțumită, iar acestea sunt câteva din impresiile lui de la prima întâlnire cu ea:

Am văzut-o în fotoliul ei, lângă crucifixul ei drag, cu ochii plini de viață și senini, surâzătoare și plină de bunătate. Am avut impresia că nu mă apropiam de o femeie bătrână, ci de o persoană mistică pe care simțeam că o pot admira, dar nu s-o înțeleg suficient. Eu o informam asupra condițiilor stării de sănătate a unor bolnavi internați acolo. Ea, ca o mamă bună, se interesa de toate, amintindu-și de toate detaliile ce deseori mă uimeau.

Alți sfinți printre care era și Don Bosco. Anna Maria Adorni îi primea pe toți cu bunătate și îi asculta cu atenție maternă, găsind pentru toți un cuvânt de măngâiere, un sfat înțelept, o încurajare spirituală. Uneori, persoanele își dădeau seama că ea avea un dar particular de a pătrunde inimile, dând răspunsuri gândurilor ascunse, și prevestind unora dintre ele.

2.4. Prima „Casă de reeducare”

Suferința sărmanei văduve a fost mare, dar a continuat calea pe care Dumnezeu și-o revela treptat. Intenționa să persevereze în a face bine tinerelor deținute.

O întrista faptul că uneia i se apropia termenul limită de ispășire a condamnării și nu avea unde să se ducă. Inima sa era sfâșiată, așa cum a declarat în scrierile sale:

Numai Dumnezeu știa cât îmi era de sfâșiat sufletul! Fără mijloace, fiind săracă, nu aveam posibilitatea să aduc bucurie acelor nefericite care, pierzându-și din greșeală mijloacele de existență și reputația, voiau să se întoarcă pe drumul cel bun, dar nu reușeau pentru că nu aveau ce mânca, erau fără sprijin și îndrumare .

Prin urmare, a fost eliberată prima tânără din închisoare și, negăsindu-i un loc de muncă pentru că demnitatea îi era compromisă în ochii societății, a fost nevoită să apeleze la prietenele sale pentru a-i plăti o chirie acestei tinere. Doamnele au răspuns cu generozitate, plătindu-i lunar fiecare pe rând întreținerea fetei.

Purtată de evenimente, a trebuit să se îngrijească și de alte tinere care ieșeau din închisoare și astfel a început o acțiune la care nu se gândise niciodată, ce se va numi „Casă de reeducare”. Era în anul 1852 când a închiriat o casă mai mare în care putea găzdui în jur de zece persoane. S-a mutat împreună cu fetița sa, Celestina, și a început să locuiască împreună cu fetele fost -deținute. La început a trecut neobservată, dar treptat, acest fapt s-a aflat în cercul prietenelor.

A urmat un val de critici: unii o considerau ciudată, alții nebună. Ea însă avea un dinamism eficace și tuturor le răspundea cu simplitate: Învățătorul nostru a stat la masă cu păcătoșii. Dragostea ei era concretizată prin fapte de milostivire față de toți și prin iertarea persoanelor care i se împotriveau și o respingeau, răsplătind răul lor făcându-le bine. Viața acelor tinere s-a transformat rapid și, în scurt timp, cei care o criticau au aprobat-o. În acel an o neliniștea faptul că unele deținute se apropiau de finalul detenției și nu aveau unde să meargă. Având o situație materială precară, suficientă doar micii sale familii, cere ajutorul altor femei generoase care au mai ajutat-o. Dar exigențele deținutelor creșteau din ce în ce mai mult. Unele dintre ele o implorau: ,,nu ne lăsa să ne întoarcem din nou la viața dezordonată și păcătoasă”.

Ea nu își apleca urechea la vorbele celor din jur; era într-un fel cizelată de toate experiențele dure care nu au lipsit din viața ei. Suferința a ajutat-o să privească dincolo de gândirea umană, așa cum ea declara: ,,Doamne Dumnezeule, cât de schimbătoare este firea omenescă! Cum trece de la o extremă la alta, fără să știe și cu atât mai puțin să înțeleagă ceva; ceea ce astăzi consideră o adevărată nebunie, mâine o socotește sfințenie” . Se îngrijea de bunul mers al casei și în mod special de partea spirituală a tinerelor. Deja rezervase închisorii doar prima parte a zilei, iar o bună parte din după-amiază și seară o petrecea cu aceste noi fiice. Le iubea cu o dragoste de mamă și le creștea în virtute, inițiindu-le și în treburile casnice.

Anul 1856 se încheie cu o mare durere: Celestina avea 13 ani când Isus o chemă alături de cei dragi: de tată și de ceilalți frățiori.

Rugăciunile înălțate de toate tinerele aflate în casă, alături de Anna Maria, pentru însănătoșirea ei, o fac pe copilă să rostească cuvintele pe care le-a învățat de la mama ei: Doamne, facă-se voia ta ( Mt 26,42).

2.4.1. Fondarea primei Comunități

În data de 1 mai 1857, pentru a asigura continuitatea operei începute, Fericita Anna Maria Adorni fondează o congregație religioasă. Viața creștină și viața consacrată coincid în originea lor, care este Botezul, și în scopul lor, care nu este altul decât perfecțiunea dragostei. Ele diferă totuși prin mijloacele alese pentru perfecționarea dragostei. Viața creștină se oprește la porunci, deși nu neglijează sfaturile evanghelice; viața consacrată într-o perspectivă escatologică, se angajează să trăiască sfaturile evanghelice ale fericirilor, până ce harul baptismal se aseamănă cu o mai mare plinătate, cu Isus Cristos. Lipsa consacrării religioase în persoanele care nu sunt chemate, nu denotă imperfecțiunea sau lipsa de generozitate; dimpotrivă laicul poate ajunge la o perfecțiune deosebită, așa cum au ajuns atâția sfinți care au trăit în lumea seculară. Chiar dacă mulți afirmă că numai consacrații sunt chemați la sfințenie sau la perfecțiune, Conciliul Vatican II ne spune clar că toți suntem chemați la sfințenie.

Începe viața comunitară împreună cu alte opt prietene, care împărtășesc aceeași carismă, pentru a continua să mărturisească în Biserică și în lume iubirea îndurătoare a Tatălui. În 1859, împreună cu acestea, depune voturile de castitate, ascultare și sărăcie, iar prin votul religios al apostolatului, ele își dedică viața recuperării femeilor decăzute moral sau aflate sub tutela unor persoane periculoase, cu grijă maternă față de fetele abandonate sau orfane.

Era un timp dificil, sărăcia era o problemă economică ce afecta întreaga țară, iar în marele orașe această sărăcie transforma oamenii în robi ai viciilor. Anna Maria s-a oprit doar la o ramură a societății care a marcat-o: multe fetițe, neglijate de părinți, hoinăreau pe străzi, prin cafenele și cârciumi, pierzându-și de timpuriu cinstea pentru câțiva bănuți. De multe ori erau îndrumate chiar de mamele lor spre acea meserie pe care și ele o practicaseră în tinerețe. Trebuia făcut ceva: casa în care locuia Anna Maria nu mai era încăpătoare și a apelat la Ducesa Luigia pentru a primi o clădire mai mare. A fost propusă Mănăstirea „San Cristoforo”, o clădire imensă care era în paragină de mult timp.

A întâmpinat mari dificultăți când a prezentat documentația pentru a înființa un Institut religios. A primit doar aprobarea de a institui o societate denumită „Societatea Preasfintelor Inimi a lui Isus și a Mariei” era tot ce se putea face, în limitele Decretului Ducal din 1853. Însă nu s-a mulțumit cu atât și a adresat un memoriu Ducesei în care cerea în mod explicit autorizația de a fonda un adevărat institut religios.

În 17 decembrie 1856, Anna Maria a întocmit un alt memoriu în care declara că noua instituție va adopta numele și statutul „Surorilor din Angers”.

Ca răspuns la declarația scrisă, Ducesa Maria Luigia emite un Decret prin care autoriza ca Ordinul diecezan să treacă la întemeierea Congregației. Însă autoritatea eclezială a rămas neclintită refuzând să acționeze sub pretextul prudenței. Acreditarea Congregației religioase a primit-o înaintea morții sale.

Astfel, la 52 de ani, în plină maturitate, și-a văzut visul împlinit chiar dacă nu avea documentele fondării în mână. Un alt aspect al vieții religiose, conform învățăturilor Annei Maria Adorni, era acela de a-l urma pe Cristos într-o totală detașare de tot ce este trecător, efemer și preocupare de sine.

Ea a trăit de mai multe ori fericirea aceasta: Fericiți cei cărora le este foame și sete de dreptate, pentru că ei vor fi săturați, de a nu avea ce pune pe masă fetelor găzduite, însă providența a ajuns mereu la timp prin intermediul credinței ei.

Într-adevăr Dumnezeu nu vrea ca să moară de foame creaturile Sale, foame atât din punct de vedere material cât și spiritual. Și iată ca Anna Maria se străduiește să dăruiască un viitor mai bun, o muncă cinstită, o demnitate, pentru că un creștin adevărat nu poate să rămână indiferent în fața nedreptății acestei lumii.

Dintr-un anumit punct de vedere, sărăcia era un aspect al renunțării la toate cele pământești, dar mai ales constituia eliberarea sufletului de sclavia bogățiilor, readucându-l la libertatea sublimă de la începuturi, când omul a fost creat patronul universului și nu sclavul lucrurilor lumești.

În acest sens ,,Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți” (Gen 1,28). După ce le-a învățat pe fiicele sale să fie mulțumite cu puțin, Anna Maria afirma: ,,Sărăcia este hotărârea de a avea mai puțin decât este nevoie”. Votul ascultării era conceput ca dăruire totală de sine, detașare de propria voință pentru a împlini voința lui Dumnezeu, manifestată prin intermediul superiorilor.

În mod particular, spunea în legătură cu votul castității că surorile trebuie să exceleze pentru a se îndrăgosti de Cristos, fiind supuse disciplinii. Castitatea consacrată este ,,inocența și puritatea sufletească a trupului, a gândurilor și a cuvintelor, a ținutei și a acțiunilor, cu o viață curată și îngerească”. Cu acest vot, persoanele consacrate intenționează să nu trăiască și să nu respire decât pentru mirele lor Divin, acesta fiind caracterul plin de mister al castității consacrate.

Mai târziu, ea avea să scrie despre fiicele spirituale: ,,Găsesc multă bucurie să văd aceste surori zilnic crescând în virtuți, dar în mod deosebit în zelul depus pentru salvarea celor în nevoie și în dorința arzătoare de a face totul și pentru toți voința divină”.

2.5. Carisma

Termenul ,,carismă, vine de la grecescul charisma, care înseamnă dar gratuit sau har”. Este darul Duhului Sfânt, care suflă unde vrea și scopul este slujirea menită pentru sfințirea Bisericii lui Cristos.

Dumnezeu a binevoit să ofere prin această femeie, care se simțea nedemnă, un dar deosebit: înțelegerea valorii infinite a mântuirii săvârșite de Cristos și a răutății adânci a păcatului: Nu mă rabdă inima să văd că pier atâtea creaturi frumoase, făcute după chipul Creatorului, după o mântuire atât de îndestulătoare. Pentru a nu se pierde rodul pătimirii, morții și învierii glorioase a lui Cristos.

,,Deschise la acțiunea Duhului Sfânt, acceptăm îndemnul de reînnoire care ne vine din partea Bisericii și atente la semnele timpului, pentru a îndeplini apostolatul acolo unde este nevoia, fiind disponibile și pentru țările de misiune”.

Darul, cu totul deosebit, dăruit de Duhul Sfânt Anna Maria este acela de a fi alături de Preasfânta Fecioară Maria pe Calvar, stând la picioarele Crucii lui Isus, participând la marea operă a răscumpărării, sacrificând totul pentru ca Sângele prețios al lui Cristos să nu se mai piardă în zadar, dedicându-se persoanelor marginalizate de societate, în particular deținutelor, fetițelor abandonate, fetelor-mame și familiilor aflate în dificultate. Însuși Dumnezeu a ales-o pe Maria între toate femeile (Lc 1,41) pentru a deveni Mama Mântuitorului. Acest lucru s-a petrecut în virtutea acestei alegeri din partea lui Dumnezeu și prin consimțământul Slujitoarei, în urma căruia Maria și-a început rolul de comântuitoare, cooperând cu Mântuitorul.

Mulți sfinții au trăit ceva asemănător cu experiența lui Isus pe cruce într-un amestec paradoxal de fericire și durere. ,,Sufletul este fericit și îndurerat: îndurerat pentru păcatele aproapelui, fericit pentru unirea și afectul carității pe care a primit-o în el însuși”.

Anna Maria atribuie formarea Comunității puternicul sentiment de caritate a preaiubitoarei Inimi a lui Isus, care aprinsese în sufletele lor dorința de a-și uni forțele sub același acoperiș pentru a se consacra pe deplin slujirii divine, imitând astfel gingășia Bunului Păstor în căutarea oițelor pierdute( Lc 15, 4-7).

2.5.1. Apostolatul în închisoare

Vizitarea închisorilor din Parma a fost opera de milostivire care a caracterizat mai mult decât toate celelalte apostolatul de iubire al Annei Maria.

,,Am fost în închisoare și ați venit la mine” (Mt 25,36). Femeile care se aflau în închisorile din Parma erau neglijate și, având în vedere experiența trecutului lor, nu erau considerate demne de a li se acorda atenție sau ajutor material și spiritual.

Însă Anna Maria, fiind îndrăgostită de Cristos, și-a dat seama că aceste persoane private de libertate erau cele mai aproape de Inima milostivă a lui Isus și, prin urmare, trebuia să fie obiectul de compătimire și predilect al creștinilor, convinsă că, pentru fiecare dintre ele, Cristos pe Cruce a plătit până si cu ultima picătură din sângele său prețios. Mărturisea fiicelor sale spirituale:

Mi se aprinse în inimă un foc atât de viu de dragoste frățească, încât plângeam înaintea Domnului cu toată ardoarea sufletului meu, îl imploram pentru convertirea tuturor, ca să nu se mai piardă rodul pătimirii, al morții și al învierii sale glorioase. Mi-aș fi dorit să-mi dau până la o mie de vieți pentru a ajuta la mântuirea unui singur suflet dintre atâtea care se pierdeau acolo.

Ea a trăit și a transmis această fericire – fericiți cei curati cu inima – și nu privește doar sfera sexuala, dar integritatea sufletului unei persoane. O adevărată calitate de viață în gândire, cuvinte și acțiuni. O persoană pură cu inima nu ascunde nici o negativitate și nici o răutate, nu judecă pe aproapele său.

Iată de ce spune Isus: ,,căci din inima omului ies: gândurile rele, crimele, adulterele, furturile, mărturiile false blasfemiile. Acestea îl fac pe om impur” (Mt 15,19-20).

Caritatea creștină nu poate să existe fără credință. Deosebita operă de caritate a Annei Maria s-a născut din conștientizarea faptului că, prin botez, prin mir și prin Sfânta Euharistie, primim prezența lui Isus Cristos în noi; ca urmare, toate gândurile și proiectele noastre trebuie să corespundă cu cele ale lui Cristos.

Tocmai această convingere de a trăi unită cu Cristos a determinat-o pe ea să dea naștere unor noi inițiative, fapte de iubire și de milostivire pentru cei mai sărmani și marginalizați din vremea sa, precum erau femeile din închisoare, fetițele adandonate pe străzi și exploatate, ce adesea sfârșeau pe calea prostituției. Credința în Dumnezeu însă i-a dăruit puterea de a fi statornică acestui plan de iubire, disprețuit și neînțeles de ceilalți câteodată, asigurând-o că Providența divină nu i-ar fi lipsit nici o dată. Astfel, dintr-o credință puternică s-a născut marea operă de caritate a Fericitei.

Preasfânta Fecioară Maria influențează prin exemplul ei, pentru că a corespuns mereu prin bunăvoință la harul Duhului Sfânt. În paginile Evangheliei se observă limpede cum s-a dăruit total în slujba lui Dumnezeu și a oamenilor spunând: Iată slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău (Lc 1,38). Astfel, din acel moment, și-a consacrat întreaga viață voinței lui Dumnezeu și se poate afirma că viața ei a fost o viață în slujirea iubitoare a tuturor acelora care se aflau în preajmă. Harul de a fi împreună cu Maria la picioarele Crucii o face pe Anna Maria să le îndemne mereu pe surori: Luați-o pe Maria ca oglindă și model al oricărei virtuți.

Un gând care a călăuzit-o mereu pe Anna Maria: Nimic nu fac, nimic nu hotărăsc înainte de a mă adresa Preasfintei Fecioare Maria în rugăciune.

2.5.2. O asociație pentru deținute

O asociație reprezintă, conform legii, ,,subiectul de drept constituit de trei sau mai multe persoane care, pe baza unei înțelegeri, pun în comun și fără drept de restituire contribuția materială, cunoștințele sau aportul lor în munca pentru realizarea unor activități în interes general, comunitar sau, după caz, în interesul lor, personal nepatrimonial”.

Problema reformei închisorilor era foarte mult discutată la Parma, încă din prima parte a anilor 1800. În 1830, Ducesa a deschis o „Casă de Corecție” pentru femei în fosta mănăstire Sfânta Elisabeta. Regulamentul celor două Case de Detenție și de Corecție prevedea „educația religioasă pentru recuperarea spirituală a celor închiși”. Anna Maria, care făcuse deja mai multe experiențe ale sărăciei, vizitează bolnavii, atunci când condițiile sale de soție și mamă îi permit. Chiar și în acest nou context, Anna Maria vede voința lui Dumnezeu și se implică cu toată inima. Primul impact cu fetele din închisoare a fost mai mult ca oricare altul traumatizant. Își dă imediat seama de gravitatea situației.

În copilele sărmane și în doamnele disprețuite și batjocorite, degradate de detenție, ea vedea demnitatea ascunsă, care avea nevoie să fie scoasă la lumină.

În Istoria Fondării scrisă de fericita Anna Maria Adorni, după ce institutele sale deveniseră realitate, vorbind despre închisori, aceasta descrie schimbarea deținutelor ca urmare a vizitelor pe care le făcea.

Însă, acest merit îl atribuie evlavioaselor femei care cu mult zel s-au îngrijit de această operă de milostivire. Biserica trăiește o viață autentică atunci când mărturisește și proclamă milostivirea. ,,Toate fericirile din Cuvântarea de pe munte arată calea convertirii și a schimbării vieții, dar cea cu privire la cei milostivi este în această privință deosebit de grăitoare. Omul ajunge la iubirea milostivă a lui Dumnezeu, la milostivirea lui, numai în măsura în care el însuși se transformă lăuntric în spiritul unei astfel din iubiri față de aproapele”.

Anna Maria Adorni, depășind primul impact șocant, se dedică cu perseverență deținutelor, însă nevoile lor sunt zi de zi tot mai mari și curând își dă seama că nu mai poate face față singură. Ca urmare, a considerat că ar fi necesar să sensibilizeze alte persoane care să o ajute în această operă de caritate.

Vorbind cu entuziasm unor prietene din timpurile când frecventa Curtea, căuta să le „molipsească” cu însăși plinătatea iubirii ei. Mai multe dintre ele, atrase de acest nou ideal, s-au gândit să i se alăture formând o asociație care să organizeze această activitate și să-i asigure continuitatea. Activitatea acestei instituții continuă, fiind apreciată și de guvernele care au urmat.

Sub guvernul italian, instaurat la Parma în anul 1859, instituția își încetează activitatea. Membrilor ei nu le mai era permis să intre în închisori.

Însă, în 1864, ca urmare a cererii deținutelor, activitatea vizitatoarelor a fost reluată. Asociația a fost redenumită „Reuniunea Doamnelor care vizitează închisorile” recunoscută din punct de vedere canonic de către Episcop de Parma, Felice Cantimori, și aprobată de către Duchesa din Parma. Mai mult permisese, autorizarea celebrării Sfintei Liturghii în închisoarea de femei. Pentru aceasta operă Anna Maria nu a avut o viață ușoară. Multe neînțelegeri, grave probleme economice, multe critici pentru că își dedica viața fetelor de stradă, marginalizate, considerate nedemne de societate, atât din partea autorităților cât și din partea rudelor, astfel practicând din plin, Fericiți sunteți când vă vor insulta, vă vor persecuta (Mt 5,11).

De aceea cel care îl urmează pe Cristos, nu răspunde cu rău la răul primit, nici cu insultă la insultă ci dimpotrivă, cu binecuvântare (Cf. 3, 9); (Rm 12,17). Este tocmai stilul iubirii – caritas care ,, nu se mânie și nu ține cont de răul primit, dar toate le acoperă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le îndură” (1Cor 13,5-7).

De fapt, în Arhiva ,,Congregației Slujitoarele Preacuratei” sunt păstrate scrisori de apreciere și de onoare trimise Președintei Societății din partea Perfecturii din Parma, din partea Directorului închisorii și chiar din partea Ministrului de Interne. Aceștia, printre altele, scriau:

Această atitudine umană și filantropică a omului onest față de sărmanul pedepsit este cel mai puternic stimul pentru a determina sufletul să se căiască, pentru a-i îndrepta inima și pentru a-i inspira iubire și respect față de societate. Se cuvin deci binemeritatele aprecieri de onoare stimatelor Doamne care au dat un exemplu atât de lăudabil în favoarea acestei clase nefericite.

Anna Maria trăiește din plin vocația pentru care a fost chemată ca mărturisitoare a fericirilor care fiind continuu acuzată că merge cu publicani, prostituate și păcătoși, mănâncă și bea cu ei, și-a asumat atitudinea lui Isus, răspunzând cu claritate ,,nu am venit să-i chem pe cei buni, dar pe cei păcătoși” (Mt 9, 10-13).

Însă un nou eveniment a avut loc după moartea Fondatoarei, petrecută în anul 1893. La începutul secolului al XX-lea, Institutul Bunul Păstor, din motive nu foarte cunoscute, asimilează forma de mănăstire de clauzură, motiv pentru care surorile, în incinta mănăstirii, nu se mai puteau ocupa decât de educarea tinerelor și renunță la orice tip de apostolat extern.

În 1925, Episcopul Guido Maria Conforti a dorit să reînvie vocația originară și, reînnoind Constituțiile, a dat un nume nou congregației: „Slujitoarele Preacuratei de Parma”. Reluând activitățile externe, surorile au primit misiunea de a vizita închisorile. Autoritățile le-au primit cu deschidere în Închisoarea Preventivă din Parma, spre marea bucurie a deținutelor. Vizitele deveneau aproape zilnice și, în unele cazuri, surorile suplineau supraveghetorii care lipseau.

În anul 1970, Slujitoarele Preacuratei au început vizitele și la deținuții din secțiile închisorii Penale și Preventive, în mod particular la cei internați la infirmerie. Această misiune încredințată de Dumnezeu Annei Maria continuă să se răspândească drept o binecuvântare.

Înainte de a muri, Anna Maria declara: ,,Sunt fericită gândindu-mă că peste puține zile mă voi uni cu Dumnezeul meu pentru totdeauna. Sunt puține persoanele fericite pe acest pământ, iar eu mă consider una dintre acestea, pentru că întotdeauna am încercat să îi fac pe plac Domnului și să îi împlinesc voința în toate, slujindu-i pe alții fără ezitări”.

În după-amiaza zilei de 7 februarie 1893, Anna Maria își încheie pelerinajul pământesc. Era liniștită, a surâs ca și cum ar fi avut o viziune cerească și pe neașteptate și-a încredințat minunatul său suflet în mâinile Domnului. Clopotul comunității a început să sune prelung, fără întrerupere, așa că toată lumea a venit în grabă în camera bolnavei. Ciudat este că nu s-a știut niciodată cine a tras clopotul.

,,Viața sfinților nu înseamnă doar biografia lor pământească, ci și viața și acțiunea lor în Dumnezeu după moarte. La sfinți, devine limpede faptul că acela care merge spre Dumnezeu nu se îndepărtează de oameni, ci, dimpotrivă, se apropie mai mult de ei”.

CAPITOLUL III

O carismă care promovează demnitatea femeii

3.1. Moștenirea Annei Maria Adorni

În data de 6 februarie 1978, Papa Paul al VI-lea emite decretul prin care recunoaște eroicitatea virtuților Annei Maria și o proclamă Venerabilă.

Decretul Congregației Sfinților o prezintă ca pe o persoană extraordinară, depunând mărturie pentru ea și pentru toți cei care au cunoscut-o. Decretul sintetizează viața Fericitei în felul următor: ,,Toată viața ei a fost un exercițiu al milostivirii intense pentru a-l imita pe Mântuitorul. El ne-a iubit și și-a dat viața pentru noi”. A fost un izvor nesecat de iubire, într-o comuniune perfectă cu Dumnezeu, în a cărui prezență trăia. Mărturisește la bătrânețe: ,,Dumnezeu mi-a dăruit harul să rămân mereu într-o intimă comuniune cu El, chiar și atunci când eram ocupată cu educarea tinerelor și cu obligații de toate felurile, nu uitam niciodată de prezența lui Dumnezeu”.

Credința Fericitei Anna Maria Adorni era atât de mare, încât în simplitatea ei spunea: ,,Am cerut adeseori Domnului să-mi dea speranță și dragoste, dar n-am cerut niciodată credință, pentru că știam că am atât de multă încât aș putea muta munții din loc.” Trăia din credința care se exprima prin speranță și dragoste. ,,Credința fără caritate nu aduce rod și caritatea fără credință ar fi un sentiment aflat constant la discreția îndoielii”. În dragostea ei pasionată pentru Domnul, cerea pentru oameni binecuvântarea sufletelor lor atât de prețioase, care au fost salvate printr-o dăruire atât de deplină a lui Isus.

3.2. Beatificarea Fondatoarei Congregației

În ziua de 27 martie 2009, Sfântul Papa emerit Benedict al XVI-lea a recunoscut miracolul atribuit mijlocirii călugăriței Anna Maria Adorni, ce va fi beatificată în Catedrala din Parma, Sfânta Liturghie fiind celebrată de cardinalul Angelo Amato, în ziua de 3 octombrie 2010. Pe 1 martie 1939 are loc o vindecare miraculoasă prin mijlocirea ei.

Giuseppe Buttignol, în vârstă de 72 ani, din Brugnera, provincia Pordenone -Italia, suferea de encefalită letargică. Vindecarea are loc instantaneu. După cum se constatase, boala lui fusese una de lungă durată și ireversibilă. După examinarea unanimă și bine documentată a cazului Buttignol, medicii ajung la aceeași concluzie: vindecarea pacientului are un caracter inexplicabil din punct de vedere științific și empiric”.

Într-adevăr, ea se ruga mereu, în orice circumstanță a vieții. Era atrasă de o devoțiune specială pentru Sfânta Euharistie: participând cu toată ființa și credința ei la această taină, aceasta a devenit hrana ei spirituală și forța ei fizică, reușind să ducă la bun sfârșit munca de zi cu zi. O permanentă contemplație spirituală o înnobila, rar a fost văzută o femeie atât de contemplativă ca Anna Maria.

Consacrată în totalitate carității prin vocație și opere, a simțit intens, ca pe cea mai mare responsabilitate a sa, să devină o imagine a Salvatorului, fiind cu adevărat fericită atunci când, devenind o Scriptură Vie, îmbrățișa în caritate pe toți cei care sufereau cu trupul și cu sufletul și le încredința dragostei lui Cristos.

Libertatea are un rol important în descoperirea adevăratei fericiri. Anna Maria spunea: ,,Numai astfel, poți deveni stăpân al Universului, renunțând la sclavia lucrurilor pământești”. Sufletul nu poate trăi fără iubire. Dar totul depinde de alegerea iubirii, fiindcă sufletul poate iubi ori pe Dumnezeu, ori lumea. Iar sufletul se adăpostește întotdeauna în acea casă pe care o iubește și tot în ea se transformă. Pentru ea adevărata suferință era teama de-a nu-l pierde pe Iubitul inimii sale.

3.3. Devoțiunea față de Fecioara Maria

Fericita Anna Maria Adorni era foarte devotată Sfintei Fecioare Maria și s-a bucurat nespus de mult pentru proclamarea dogmei Neprihănitei Zămisliri de către ,,Fericitul Papă Pius al IX-lea în anul . Devoțiunea în cinstea Sfintei Fecioare Maria nu era ceva provenit dintr-o evlavie sentimentalistă, ci a fost manifestarea unui parcurs creștinesc neîndoielnic, pricinuit de acea persoană care, încă de pe pământ, l-a iubit pe Cristos mai mult decât pe toate făpturile. Biserica cinstește și invocă în special îndurarea, milostivirea, bunăvoința și delicatețea ei, exclamând: o, Milostivǎ, o, Blândǎ, o Dulce Fecioarǎ Marie! De la această dogmă provine denumirea Congregație Slujitoarele Preacuratei.

Credința ei în Sfânta Fecioara Maria era plină de blândețe și afecțiune, având din partea ei multe semne de răspuns și iubire. Recunoștința este virtutea binefacerilor. Cel ce e conștient de a fi primit mult se simte dator să împartă cu ceilalți ceea ce a primit. Doar persoanele smerite sunt pline de recunoștință. A făcut față nenumăratelor dificultăți și contradicții, dar nu a renunțat niciodată.

În acest sens, a primit dificultățile ca pe un dar din partea lui Dumnezeu, care a întărit-o în speranța întoarcerii la viață spirituală a fraților aflați în păcat. De aici tăria sufletească în orice condiții ostile; știa, de fapt, că nu va fi dezamăgit niciunul dintre cei ce-și dăruiesc viața Domnului. Tot de aici vine perseverența ei până la moarte în inițiativele destinate ajutorării femeilor disperate.

3.4. Operele sociale ale Annei Maria Adorni în diferite țări.

După ce am descris viața Annei Maria Adorni cum a trăit ea conform fericirilor, opera inițiată de ea și s-a confruntat cu anumite dificultăți din acea perioada, să privim în continuare operele sociale actuale și spiritualitatea ei, prin fiicele Slujitoarele Preacuratei.

Surorile au aruncat bine sămânța în acele locuri, în special în timpul ocupației naziste; multe persoane au fost salvate de la deportare datorită avertizărilor și activității surorilor. În anul 1944, Institutul de la Fiume a fost aproape distrus de bombardamente iar Institutul a fost închis.

În acest context Slujitoarele Preacuratei au extins apostolatul nu numai în închisori ci și în educarea copiilor din diferite grădinițe atât în Parma cât și în afara Parmei. De fapt, în fost fondată o comunitate la Fiume, în Dalmația, în nord-estul Italiei și imediat surorile au început vizitele în închisorile de femei din oraș, prin învățăturile de cateheză spre marea mângâiere a deținutelor și spre edificarea locuitorilor orașului.

De asemenea, surorile au acceptat invitația de a presta servicii de supraveghere în închisorile de femei din La Spezia, Venezia, Pordenone, în provincia Como, provincia Reggio Emilia, Mantova, provincia Massa Carrara.

După terminarea războiului mulți copii orfani și răniți aveau nevoie de îngrijire. De aceea surorile au răspuns la aceste urgențe ale timpului. Din anul 1944 până în 1973 surorile s-au ocupat cu îngrijirea și asistența copiilor mutilați, sub coordonarea fericitului Carlo Gnocchi.

Începând de la enciclica Rerum Novarum scrisă de Leon al XIII-lea publicată în anul 1891, Biserica s-a angajat să dea un răspuns doctrinar și sistematic noilor probleme sociale din lumea modernă apărute odată cu revoluția industrială. Doctrina socială este orientată spre acțiunile sociale și politice înțeleasă în sensul larg al cuvântului și susținută fiind de activitatea Bisericii în lumea contemporană .

Pe 25 decembrie 1961, inițiativa fundamentală a Sfântului Ioan al XXIII-lea a fost convocarea unui Conciliu Ecumenic, care a surprins creștinii din lumea întreagă. El s-a dovedit un om plin de credință și de inteligență creștină. Conciliul a început în anul 1962 și s-a terminat în 1965, un timp de har pentru întreaga Biserică.

În acest timp de har a avut un cuvânt de spus și persoanelor consacrate, chemate să se întoarcă mereu la izvoarele vieții creștine și să se adapteze la schimbările condițiilor de existență.

Mai mult, Constituția Gaudium et Spes a reafirmat, în forma solemnă, stima Bisericii față de politică ,,Biserica socotește vrednică de laudă și considerație activitatea acelora care pentru a-i sluji pe oameni se dedică binelui și își asumă povara unor astfel de funcții”. Ea îndeamnă pe credincioșii laici care au misiunea respectivă să se dedice binelui tuturor.

Misiunea continuă prin fiicele Annei Maria Adorni. Ele sunt prezente în diferite comunități din Italia, România și . Ele vor să ducă mai departe carisma Fondatoarei vizitând închisorile, interesându-se de persoanele cu probleme de marginalizare din orice loc și de orice natură.

Activează în diferite locuri, unde continuă cu reînnoit entuziasm să răspundă noilor exigențe ale societății. Persoanele consacrate desfășoară în Biserică o misiune kerigmatică. Prin viața lor transmit mesajul mântuirii oamenilor, pun în practică fericirile. Astfel dau mărturie de credință și de dragoste, ce conduce la Dumnezeu .

3.4.1. Italia

În Italia sunt deschise mai multe case. În una dintre aceste case multe tinere și femei care provin din diferite națiuni își găsesc un adăpost.

În prezent la Parma, în noul sediu al Institutului Bunul Păstor se continuă să se răspundă noilor exigențe ale societății.

O instituție reprezintă ,,o organizație care are statut, reguli de funcționare stabilite prin regulamente sau legi, avȃnd funcția socială de a satisface anumite nevoi colective”.

O parte a institutului este subordonat Centrului de ajutor al vieții care dă speranță și ajutor multor fete-mame aflate în dificultate. Sfântul Ioan Paul al II-lea în exortația sa apostolică intitulată Mulieris Dignitatem afirmă că Biserica: ,,dorește să mulțumească Preasfintei Treimi pentru misterul femeii și pentru fiecare femeie – pentru tot ce constituie eterna măsură a demnității feminine, pentru marea lucrare a lui Dumnezeu, care de-a lungul istoriei umanității, a fost realizată în ea și prin ea”.

Într-o altă scrisoare către femei a afirmat din nou:

Demnitatea femeii de multe ori nu a fost recunoscută, iar prerogativele ei nu au fost acceptate corespunzător, ea a fost adesea împinsă spre marginea societății și chiar redusă la condiția de servitoare. Acest lucru le-a împiedicat pe multe femei să fie cu adevărat ele însele și a avut ca rezultat o sărăcire spirituală a umanității.

Opera colaterală vizitei în închisori este primirea și găzduirea deținutelor eliberate, după ispășirea condamnării, și însoțirea acestora pentru a se reintegra treptat în societate.

Casa generală din Parma a revenit la viață deoarece acum a devenit centru de formare pentru noile membre. În mod natural încă din primii ani de formare ele vizitează deseori închisorile din Parma. Din această casă pleacă zilnic surorile care sunt autorizate să facă aceste vizite în penitenciare, pentru bolnavi sau pentru a preîntâmpina situații neplăcute.

În locurile pe care le vizitează găsesc de multe ori decădere morală și neînțelegeri, alteori singurătate și boală din cauza bătrâneții. Unele surori vizitează închisoarea de mai multe ori pe săptămână. Se implică în animarea Sfintelor Liturghii, fac cateheză cu deținuții pentru pregătirea la sacramente, acordă timp pentru discuții individuale și mențin legătura cu familiile lor. Zâmbetul, bunătatea și prietenia sinceră aduc alinare și măngâiere în viețile altora. De fapt, acestea sunt mijloacele prin care Dumnezeu conduce sufletele către El.

În Scurano aflat în dieceza de Parma este o comunitate de surori învârstă. Comunitatea este vie deoarece preocuparea principală a surorilor este rugăciunea oferită tuturor operelor de caritate realizate de surorile din comunitățile din întreaga lume.

În Turano este o casă pe care Slujitoarele Preacuratei o prețuiesc în mod deosebit deoarece este situată în dieceza din care a făcut parte fondatoarea. Surorile își fac simțită prezența prin carisma lor în parohie prin operele de caritate. Iubirea cere să se întrupeze, dăruind celorlalți care au nevoie, prin diferite gesturi.

În constituția Gaudium et Spes, unul dintre documentele Conciliului Vatican II, se afirmă că: ,,sclavia, prostituția, traficul de femei și tineri, condițiile înjositoare de muncă, unde oamenii sunt tratați mai degrabă ca niște instrumente de câștig decât ca persoane libere și responsabile, calificând drept rușine care otrăvesc societeatea umană, și constituie o supremă jignire adusă Creatorului”.

Mii de femei în lumea întreagă se află în situații fragile, zilnic expuse riscului.

Slujitoarele Preacuratei aflate pentru studiu la Roma, împreună cu alte surori din diferite institute religioase frecventează săptămânal „Centrul de găzduire temporară” în Cartierul Ponte Galeria din Roma, un centru pentru femeile străine aflate clandestin în Italia, care așteptă să le fie recunoscute drepturile civile. Pentru acestea surorile, organizează momente de rugăciune și de sărbătoare; dar mai ales manifestă față de aceste femei și tinere multă înțelegere și iubire. ,,Experiența noastră în interiorul Centrului de găzduire temporară, San Gelsomini din Ponte Galeria, o zonă a Romei, este parte componentă a activității Uniunii Superioarelor Majore din Italia înființată în martie .

Ele se ocupă cu stoparea traficului de femei și copii abuzați. Organizează vizite săptămânale în Centrul de găzduire temporară, sub îndrumarea surorii E. Bonetti, responsabila națională al compartimentului „Trafic”- USMI. Scopul a fost asistența pastorală și religioasă a femeilor găzduite, aflate în așteptarea clarificării situației documentelor. După o scurtă perioadă s-a simțit nevoia de a introduce în grupuri, persoane consacrate de aceeași naționalitate cu femeile, pentru a eficientiza ascultarea, încurajarea, susținerea morală și religioasă sau găsirea de soluții alternative repatrierii forțate. Așa a început experiența pastorală la Centrul din Ponte Galeria, în mijlocul unui grup de surori de diferite naționalități.

Surorile merg la Centru în fiecare sâmbătă după-amiază, pentru a vorbi și a se ruga împreună cu femeile. Fiecare vizită este foarte așteptată și plăcută, pentru că le oferă posibilitatea de a se ruga în limba maternă și au ocazia de a împărtăși aspecte importante din propria viață. De-a lungul anilor prezența surorilor a devenit tot mai semnificativă, nu numai pentru femeile găzduite, dar și pentru funcționarii de la Crucea Roșie care gestionează Centrul.

De multe ori surorile sunt solicitate să colaborăm la interogatorii, la traduceri, pentru a înțelege mai bine trăirile persoanei și pentru a găsi soluțiile potrivite problemelor specifice. Întâlnirile cu aceste femei au loc conform spiritualității institutului nostru, care urmează exemplul Annei Maria Adorni. Ea a fost o mamă primitoare pentru multe fete marginalizate, aflate în dificultate.

3.4.2. Africa-Kenya

În constituția Gaudium et Spes, a Conciliului Vatican II, se afirmă că:

Demnitatea omului îi cere să acționeze conform unor alegeri conștiente și libere, adică în mod personal, împins și călăuzit dinăuntru, și nu dintr-un impuls interior orb sau dintr-o pură constrângere externă. Omul dobândește o asemenea demnitate când, eliberându-se de orice robie a patimilor, se îndreaptă spre scopul său într-o alegere liberă a binelui și își procură în mod eficient mijloacele corespunzătoare prin efortul și priceperea sa.

Iar mai apoi, adaugă: „Legea cea nouă nu se mulțumește să spună ce trebuie făcut, ci dă puterea de a „înfăptui adevărul” (cf. In 3,21); (Rom 8,2).

Din 2 ianuarie 2012 surorile sunt prezente prin carisma lor și în Africa-Kenya, unde vor să continue evanghelizarea prin operele de caritate.

La Nairobi s-a deschis o comunitate unde prima operă misionară a fost vizitarea femeilor din închisoarea din Nairobi unde se află opt sute de deținute uneori împreună cu copiii lor care au încă dependența mare fizică. Carisma fondatoarei se potrivește foarte bine aici. În mod natural vor fi primite și acele tinere africane care vor dori să urmeze carisma Anna Maria. ,,Desăvârșirea cere acea maturitate în dăruirea de sine la care este chemată libertatea omului”.

3.4.3. România

În România, cu un act de credință vie, Slujitoarele Preacuratei, fiicele Annei Maria, și-au propus să deschidă o casă asemeni celor din Italia. Au fost sfătuite să vină în România după căderea regimului comunist. Pe data de 30 mai 1993, la Solemnitatea Coborârii Duhului Sfânt, se stabilesc în dieceza de București.

După trei ani vor deschide o alta casă în dieceza de Iași, iar în doi ani au ridicat o elegantă mănăstire spre lauda lui Dumnezeu în Târgu Ocna.

Inițial, în București, surorile s-au dedicat educării în școli a copiilor italieni prin orele de religie. O perioadă s-au ocupat cu asistența copiilor străzii care erau numeroși în zona Gării de Nord. Mulți au fost impresionați văzând surorile implicate în viața socială. La București, surorile s-au îndreptat ocazional spre închisorile de femei, pentru a întâlni și a sprijini deținuți abandonați de familii în zona Rahova.

Casa din orașul Târgu Ocna are două ramuri: una pentru aspirante și postulante, iar cealaltă parte a mănăstirii s-a pentru o grădiniță cu program normal ,,Grădinița Anna Maria” și un centru de plasament cu denumirea ,,Asociația Anna Maria Adorni”. Aici sunt găzduiți copiii proveniți din familii în dificultate, unde primesc educație și îngrijire până la vârsta matură. Surorile activează și în filiala aflată în parohia din Coman, la formarea spirituală a copiilor și tinerilor organizează diferite întâlniri de rugăciune și ore de cateheză și campusuri.

La Tisești, în județul Bacău, există un Centru de Reeducare pentru deținuții minori. Aici surorile au permisiunea de a vizita adolescenții închiși.

În fiecare lună, câte o parte din deținuții minori au permisiunea de a ieși, însoțiți de jandarmi, iar surorile le organizează, în incinta mănăstirii lor o primire festivă și diferite întâlniri formative, jocuri și o mică gustare. Spre bucuria și entuziasmul deținuților, surorile continuă să fie prezente lunar în mijlocul lor, fie la centru sau în închisoare, animând cu instrumente muzicale Sfânta Liturghie, înaintea căreia ei, deținuții, au ocazia de a se spovedi la unul dintre preoți, cel romano-catolic sau cel ortodox.

Conform, HG 1897/2006 art. 189, ,,persoanele private de libertate au dreptul neîngrădit la asistența religioasă în locurile de detenție, aprobat prin ordin al ministerului justiției”.

3.5. Mărturii și mulțumiri din partea deținuților.

În toate spațiile de închisoare unde surorile au activat și mai activează, sunt primite ca surori, de care persoanele private de libertate se simt iubite și nu judecate. Aceasta o demonstrează numeroasele scrisori pe care, deținuții și deținutele, le trimit surorilor, exprimând recunoștința lor și, în unele cazuri, bucuria de a-l fi întâlnit pe Dumnezeu.

Voi reda câteva fraze din diferitele scrisori primite de la ei:

Dragi surori, întâlnirea săptămânală se îmbogățește de fiecare dată cu un sens de armonie, cu gânduri pline de lumină care îți deschid mintea și inima, care te ajută să redescoperi pe Dumnezeul iubirii și al păcii. Noblețea sentimentelor voastre au redat inima credinței, celei adevărate, care izvorăște din sufletul vostru întărit de iubirea lui Cristos. Vă mulțumesc pentru ceea ce ați reușit să-mi transmiteți și să-mi dăruiți. Pacea lui Cristos să fie mereu în inimile voastre. (Victoria)

Vă mulțumesc din inimă pentru că aveți inimă de mamă. Nimeni, nici chiar mama mea, n-ar fi făcut pentru soția mea și pentru copiii mei ce ați făcut voi. Pentru aceasta, doresc ca fetița mea, ultima născută, să poarte numele vostru în semn de afecțiune și recunoștință. Eu termin perioada de detenție la 15 aprilie și prima vizită o voi face la voi, care îmi sunteți mame și surori.

Sunt în această închisoare pentru a mă gândi la păcatele mele, dar cu toate acestea mă îndrept în fiecare zi spre Dumnezeu pentru a mă ajuta să trăiesc aceste momente de ispășire. Îl rog mai ales să mă ajute să nu repet greșelile trecutului.

Relațiile noastre cu deținuții ne determină să ajutăm și să încurajăm familiile lor să accepte drama detenției, să o trăiască cu înțelegere, cu iubire, cu susținere morală și materială a celor dragi lor, chiar și după eliberarea acestora.

Unele mărturii constată această realitate:

Dragă sora, îți scriu pentru a-ți mulțumi că l-ai încurajat în mod constant pe G., ajutându-l să trăiască perioada de detenție în mod pozitiv și să-și refacă propria viață pentru un viitor mai senin și mai responsabil. Îți mulțumim pentru rugăciunea și sprijinul pe care ni l-ai acordat nouă și pentru curajul dat lui G. în menținerea drumului de reintegrare socială. Munca delicată desfășurată în timpul catehezelor, dar mai ales în timpul discuțiilor individuale a fost de fapt un ajutor și pentru noi. ( Maria)

Obiectivele întâlnirilor cu deținuții sunt acelea de a-i ajuta să-și recitească propria poveste și să-și recunoască greșelile, să-și recupereze propria demnitate în ciuda numeroaselor dificultăți și să-și reconstruiască propria viață, fondată pe adevăratele valori.

,,Dragă soră, vă scrie un deținut creștin din penitenciar. Sunt aici de ceva timp, dar curând voi ieși. Această perioadă a fost grea și am avut momente de mare disperare. Acum însă, cu ajutorul lui Dumnezeu și a prieteniei voastre trec printr-o perioadă senină și sunt foarte hotărât să-mi schimb viața”. (Giovanni)

Deținuții au de fapt o profundă nevoie de a fi ascultați și de a da un sens zilelor lor, prezente și viitoare, au nevoie de a găsi spațiu și timp pentru a continua să creadă în relațiile afective care au rămas dincolo de ziduri.

Surorile noastre doresc să continue în România, în Italia și în Africa și oriunde ar fi nevoie, opera fondatoarei lor. Închei menționând cuvintele uneia din fiicele spirituale ale Annei Maria Adorni:

Am vrea ca experința noastră să fie împărtășită de multe alte tinere care să simtă această dorință. Trezindu-se într-o dimineață cu o propunere nouă, cu dorința nouă, să spun: Și eu pot să fiu utilă cuiva și eu vreau să-mi dedic viața operelor de caritate, fiind conștientă că secretul fericirii stă în condiția riscantă de a iubi. Da, pentru că Iubirea este adevărata și unica mare aventură a Vieții.

Concluzie

În urma acestui studiu, am ajuns la următorea concluzie: credința este răspunsul omului dat lui Dumnezeu care i se revelează și i se dăruiește aducând în același timp lumină omului aflat în căutarea sensului ultim al vieții sale.

Fericirile constituie un text foarte pătrunzător pentru fiecare dintre noi, nu doar când ne analizăm pe noi înșine, ci și atunci când ne confruntăm cu întregul mesaj al Predicii de pe Munte.

În ochii lumii fericirile apar paradoxale, dar în realitate ele exprimă adevărata situație a credinciosului din lume. E nevoie de mult curaj pentru a pune în practică fericirile în viața de zi cu zi. Sfântul Paul ne încurajează să fim darnici în viață, pentru a trăi fericirea: ,,Mai mare fericire este a da decât a primi”( Fap 20,35).

Calea care duce la viață este îngustă, ne sugerează Isus (Mt 7,14). Așadar calea spre Împărăția lui Dumnezeu este luminată de fericirile pe care Isus le-a predicat.

Parcurgând viața Annei Maria Adorni am constatat că a îndeplinit voința lui Dumnezeu prin operele de caritate. Prin carisma pe care a trăit-o, a fost și este un dar minunat lăsat de Dumnezeu pentru întreaga Biserică. Fericita Anna Maria cu siguranță nu a dedicat ani studiului și înțelegerii naturii umane. Ea a fost profund îndrăgostită de acea umanitate pe care însuși Isus Cristos și-a însușit-o. Prin cuvintele și exemplul vieții ei a încercat să mărturisească marile valori ale ființei umane, valori care nu coincid totdeauna cu cele văzute. Profunda înțelepciune și cunoaștere a dobândit-o contemplând imaginea lui Cristos răstignit pe Cruce, o înțelepciune care, după cum spune Sfântul Paul, nu este din lumea aceasta, dar acest fapt nu înseamnă că este mai puțin important sau nedorit.

Orice creștin poate urma sfaturile Evanghelice. Fericirea vieții veșnice este un dar gratuit al lui Dumnezeu făcut omului, pentru a-și cunoaște demnitatea de copil al lui Dumnezeu și de a fi un exemplu pentru societatea din care face parte.

BIBLIOGRAFIE

Documente magisteriale

BENEDICT al XVI-lea, Deus caritas est, Ed. Presa Bună, Iași, 2006.

____________Porta fidei, Scrisoare apostolică Ed. Presa bună, Iași, 2011.

BIBLIA, Ed. Sapientia, Iași, 2013, trad., pr. Alois Bulai și pr. Eduard Patrașcu.

CATEHISMUL BISERICII CATOLICE, Ed. ARCB, București, 1993.

Conciliul al II-lea din Vatican, Gaudium et Spes, Editura ARCB, București, 2000.

____________Lumen Gentium, Editura ARCB, București, 2000.

____________Perfectae caritatis, Editura ARCB, București, 2000.

PAPA Ioan Paul al II lea, Dives in misericordia, Ed. ARCB. București, 2008.

____________Dominum et vivificantem, Ed. ARCB, București, 2008.

____________Familiaris Consortio, Ed. Presa Bună, 1994.

____________Mulieris dignitatem, Ed. ARCB, București, 2001.

____________Novo millennio ineunte, Ed. Presa Bună, Iași, 2001.

____________Redemptoris Mater, Ed. ARCB, București 2008.

____________Veritatis Splendor, Ed. ARCB, București, 2008.

____________Viața consacrată, Exortația apostolică post-sinodală, Ed. ARCB, București 1996.

____________Scrisoarea către femei (29.06.1995).

DICȚIONARE

BLACKBURN, S., Dicționar de filozofie, Ed. Univers enciclopedic, București, 1999.

DEX Dicționarul Explicativ al limbii române, Ediția a II-a Ed. Univers Enciclopedic, București, 1998.

ELWELL, W.A., Dicționar Evanghelic de Teologie, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 2012.

LANGA, T., Credo – Dicționar Teologic Creștin din perspectiva ecumenismului catolic, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1997.

LEON-DUFOUR, X., Vocabular de Teologie Biblică, Ed. ARCB, București, 2001.

ȘCHIOPU, U., Dicționar enciclopedic de psihologie, Ed. Babel, București, 1997.

OPERE ȘI AUTORI

ADORNI, A. M., Atti della Beatificazione, Ed. SCRL, Parma, 2012.

____________Al servizio dei più deboli, scritti spirituali, Ed. Città Nuova, Roma, 1983.

AGNETTI, P., Il miracolo di Anna Maria, Ed. Grafiche Step, Parma, 2010.

AGOSTINO, A., Il discorso della montagna, trad. Anselm Bussoni, Ed. Libreria Vaticana, Città del Vaticano, 2000.

ANGELUCCI, E., Iubirea se construiește, Ed. Paoline, București, 2004.

AUGUSTO, L., Far rifiorire la speranza, Ed. Città Nuova, Roma, 1982.

____________Anna Maria Adorni a servizio degli ultimi, Ed. Graphital, Parma, 2003.

____________O vocație prețioasă, Ed. Serafica, Roman, 2003.

____________Mama săracilor Anna Maria Adorni, Ed. Galaxia, București, 1994.

____________Anna Maria Adorni Madre degli ultimi, Ed. Paoline, Milano, 2010.

BONETTI, E., Spezzare le catene, Ed. Rizzoli, Milano, 2012.

BURATTI, M. A., Radici profonde, Ed. Artegrafica Silva, Parma, 1985.

BUTTIGNOL, M. A., Tutto è Dono, Ed. Città di Castello, Parma, 1994.

CAMERA, G., Beata Anna Maria Adorni modello e maestra di consacrazione, Ed. SCRL, Parma, 2013.

CAPPELLTI, G.,O.P., Vademecum de teologie morală, Ed. ARCB București, 2010.

CHARPENTIER, É., Să citim Noul Testament, trad.din lb. franceză de Cătălina Cărăbaș-Olaru, Ed. ARCB, București,1999.

DUMEA, C., Fericirile, Ed. Sapientia, Iași, 2003.

FERENȚ, E., Mariologia Maria în misterul lui Cristos și al Bisericii, Ed. ARCB București, 2003.

FERENȚ, E., Noua făptură în Cristos Isus, Ed. Sapientia, Iași, 2011.

GRIGORE DE NISSA, Despre fericiri, Ed. Institutului Biblic și de misiune ortodoxă, București, 2009.

HORIA, V., Dicționarul Papilor, Ed. SAECULUM I.O. București, 1999.

LUZ U., Predica de pe munte, ( Matei 5-7), Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2011.

MAIER, G., Evanghelia după Matei, vol.1-2, Ed. Lumina Lumii, Korntal, Germania, 2000.

MARTYN LLOYD-JONES, D., Studii asupra predicii de pe Munte, Vol. I, Ed. Cartea creștină, Oradea-Bihor, 2003.

MĂRTINCĂ, I., Cultura și educația în doctrina socială a Bisericii, Ed Universității din București, 2004.

MĂRTINCĂ, I., Etica doctrinei sociale creștine, Ed. Gramar, București,1999.

NEAMȚU, G., Tratat de asistență socială, Ed. Polirom, București, 2003.

PAGLIARI, M., L’instituto di Parma Buon Pastore una lettura tra storia e valori, Ed. Pubbliprint Grafica, Parma, 2010.

PHILIPPE, M. D., Foc am venit să arunc pe pământ, Ed. Paideia, București, 2005.

PHILIPPE, M. D., În inima iubirii, Ed. Paideia, București, 2003.

POZZI, A. Schiave, Ed. San Paolo s.r.l., Milano, 2010.

RATZINGER, J., Isus din Nazaret, Ed. RAO International Publishing Company, București, 2010.

RATZINGER, J., Moarte și viața veșnică, Ed. ARCB, București, 2012.

RAVASI, G., La parola e le parole, Ed. San Paolo s.r.l., Milani, 1999.

ROTZETTER, A., Francisc de Assisi un început și ce rămâne din el, Ed. Colecția Revista ARCA, Arad,1994.

SIMONETTI, M., La Bibbia commentata dai padri, Nuovo Testamento, 1/1,Matteo 1-13, Ed. Città Nuova, Roma, 2004.

SFÂNTUL AUGUSTIN, Confesiuni, trad. de Eugen Munteanu, Ed. Nemira, 2003.

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Scrieri, partea III, trad. D. Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti,1994.

STEINHARDT, N., Dăruind vei dobândi, Ediția a IV-a, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000.

VARILLON, F., Bucuria de a crede, bucuria de a trăi misterul lui Cristos, revelația Dumnezeului iubire, propunere pentru o viață nouă, Ed. Sapientia, Iași, 2011.

ARTICOLE

CAMERA, G., ,,La fondatrice” în, Madre degli emarginati modello di sposa, madre, vedova e consacrata, Parma, 2005, nr.1.

CESAREO, P., ,,Storia della Congregazione delle Ancelle dell’Immacolata” în, Sulle orme di Gesù buon patore con Anna Maria Adorni per i sentieri della storia, Parma, 2010, nr. 1.

MAJORANO, S., ,,Recunoscători pentru dar” în, Izvorul Adevăratei Fericiri, București, 2002, nr.10.

PEDRINZANI, M. A., ,,Il coraggio di andare controcorrente” în, Beata Anna Maria Adorni Il rischio di Amare, Parma, 2010, nr.1.

ROCA F, ,,Fericirile” în, Lumina creștinului, Iași, 2013, nr. 9.

LEGISLAȚIE

ORDONANȚA DE GUVERN nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații.

HOTĂRÂREA DE GUVERN nr.1897 din 21 decembrie 2006, pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

SURSE INTERNET

http://ancelleparma.wordpress.com/fondatrice-anna-maria-adorni/(accesat04.06.2014,ora 18:01).

http://ancelleparma.wordpress.com/fondatrice-anna-maria-adorni/beatificazione-di-anna-maria-adorni/(accesat 04.06.2014, ora 18:07).

http://ancelleparma.wordpress.com/case-e-comunita/nairobi-kenya/(accesat04.06.2014, ora 18:10).

http://ancelleparma.wordpress.com/2011/02/13/fericita-anna-maria-adorni/(accesat 04.06.2016, ora 18:22).

http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20101037(accesat 04.06.2014, ora 17:58).

http://madreadorni.wordpress.com/suor-maddalena-e-suor-eva-roma/abolizione-della-tratta-di-esseri-umani-200%C2%B0-anniversario/(accesat 04.06.2014, ora 18:28).

http://www.vatican.va/holy_father/francesco/messages/youth/documents/papafrancesco_20140121_messaggio-giovani_2014_it.html (accesat 12.04.2014, ora 20:02).

BIBLIOGRAFIE

Documente magisteriale

BENEDICT al XVI-lea, Deus caritas est, Ed. Presa Bună, Iași, 2006.

____________Porta fidei, Scrisoare apostolică Ed. Presa bună, Iași, 2011.

BIBLIA, Ed. Sapientia, Iași, 2013, trad., pr. Alois Bulai și pr. Eduard Patrașcu.

CATEHISMUL BISERICII CATOLICE, Ed. ARCB, București, 1993.

Conciliul al II-lea din Vatican, Gaudium et Spes, Editura ARCB, București, 2000.

____________Lumen Gentium, Editura ARCB, București, 2000.

____________Perfectae caritatis, Editura ARCB, București, 2000.

PAPA Ioan Paul al II lea, Dives in misericordia, Ed. ARCB. București, 2008.

____________Dominum et vivificantem, Ed. ARCB, București, 2008.

____________Familiaris Consortio, Ed. Presa Bună, 1994.

____________Mulieris dignitatem, Ed. ARCB, București, 2001.

____________Novo millennio ineunte, Ed. Presa Bună, Iași, 2001.

____________Redemptoris Mater, Ed. ARCB, București 2008.

____________Veritatis Splendor, Ed. ARCB, București, 2008.

____________Viața consacrată, Exortația apostolică post-sinodală, Ed. ARCB, București 1996.

____________Scrisoarea către femei (29.06.1995).

DICȚIONARE

BLACKBURN, S., Dicționar de filozofie, Ed. Univers enciclopedic, București, 1999.

DEX Dicționarul Explicativ al limbii române, Ediția a II-a Ed. Univers Enciclopedic, București, 1998.

ELWELL, W.A., Dicționar Evanghelic de Teologie, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 2012.

LANGA, T., Credo – Dicționar Teologic Creștin din perspectiva ecumenismului catolic, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1997.

LEON-DUFOUR, X., Vocabular de Teologie Biblică, Ed. ARCB, București, 2001.

ȘCHIOPU, U., Dicționar enciclopedic de psihologie, Ed. Babel, București, 1997.

OPERE ȘI AUTORI

ADORNI, A. M., Atti della Beatificazione, Ed. SCRL, Parma, 2012.

____________Al servizio dei più deboli, scritti spirituali, Ed. Città Nuova, Roma, 1983.

AGNETTI, P., Il miracolo di Anna Maria, Ed. Grafiche Step, Parma, 2010.

AGOSTINO, A., Il discorso della montagna, trad. Anselm Bussoni, Ed. Libreria Vaticana, Città del Vaticano, 2000.

ANGELUCCI, E., Iubirea se construiește, Ed. Paoline, București, 2004.

AUGUSTO, L., Far rifiorire la speranza, Ed. Città Nuova, Roma, 1982.

____________Anna Maria Adorni a servizio degli ultimi, Ed. Graphital, Parma, 2003.

____________O vocație prețioasă, Ed. Serafica, Roman, 2003.

____________Mama săracilor Anna Maria Adorni, Ed. Galaxia, București, 1994.

____________Anna Maria Adorni Madre degli ultimi, Ed. Paoline, Milano, 2010.

BONETTI, E., Spezzare le catene, Ed. Rizzoli, Milano, 2012.

BURATTI, M. A., Radici profonde, Ed. Artegrafica Silva, Parma, 1985.

BUTTIGNOL, M. A., Tutto è Dono, Ed. Città di Castello, Parma, 1994.

CAMERA, G., Beata Anna Maria Adorni modello e maestra di consacrazione, Ed. SCRL, Parma, 2013.

CAPPELLTI, G.,O.P., Vademecum de teologie morală, Ed. ARCB București, 2010.

CHARPENTIER, É., Să citim Noul Testament, trad.din lb. franceză de Cătălina Cărăbaș-Olaru, Ed. ARCB, București,1999.

DUMEA, C., Fericirile, Ed. Sapientia, Iași, 2003.

FERENȚ, E., Mariologia Maria în misterul lui Cristos și al Bisericii, Ed. ARCB București, 2003.

FERENȚ, E., Noua făptură în Cristos Isus, Ed. Sapientia, Iași, 2011.

GRIGORE DE NISSA, Despre fericiri, Ed. Institutului Biblic și de misiune ortodoxă, București, 2009.

HORIA, V., Dicționarul Papilor, Ed. SAECULUM I.O. București, 1999.

LUZ U., Predica de pe munte, ( Matei 5-7), Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2011.

MAIER, G., Evanghelia după Matei, vol.1-2, Ed. Lumina Lumii, Korntal, Germania, 2000.

MARTYN LLOYD-JONES, D., Studii asupra predicii de pe Munte, Vol. I, Ed. Cartea creștină, Oradea-Bihor, 2003.

MĂRTINCĂ, I., Cultura și educația în doctrina socială a Bisericii, Ed Universității din București, 2004.

MĂRTINCĂ, I., Etica doctrinei sociale creștine, Ed. Gramar, București,1999.

NEAMȚU, G., Tratat de asistență socială, Ed. Polirom, București, 2003.

PAGLIARI, M., L’instituto di Parma Buon Pastore una lettura tra storia e valori, Ed. Pubbliprint Grafica, Parma, 2010.

PHILIPPE, M. D., Foc am venit să arunc pe pământ, Ed. Paideia, București, 2005.

PHILIPPE, M. D., În inima iubirii, Ed. Paideia, București, 2003.

POZZI, A. Schiave, Ed. San Paolo s.r.l., Milano, 2010.

RATZINGER, J., Isus din Nazaret, Ed. RAO International Publishing Company, București, 2010.

RATZINGER, J., Moarte și viața veșnică, Ed. ARCB, București, 2012.

RAVASI, G., La parola e le parole, Ed. San Paolo s.r.l., Milani, 1999.

ROTZETTER, A., Francisc de Assisi un început și ce rămâne din el, Ed. Colecția Revista ARCA, Arad,1994.

SIMONETTI, M., La Bibbia commentata dai padri, Nuovo Testamento, 1/1,Matteo 1-13, Ed. Città Nuova, Roma, 2004.

SFÂNTUL AUGUSTIN, Confesiuni, trad. de Eugen Munteanu, Ed. Nemira, 2003.

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Scrieri, partea III, trad. D. Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti,1994.

STEINHARDT, N., Dăruind vei dobândi, Ediția a IV-a, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000.

VARILLON, F., Bucuria de a crede, bucuria de a trăi misterul lui Cristos, revelația Dumnezeului iubire, propunere pentru o viață nouă, Ed. Sapientia, Iași, 2011.

ARTICOLE

CAMERA, G., ,,La fondatrice” în, Madre degli emarginati modello di sposa, madre, vedova e consacrata, Parma, 2005, nr.1.

CESAREO, P., ,,Storia della Congregazione delle Ancelle dell’Immacolata” în, Sulle orme di Gesù buon patore con Anna Maria Adorni per i sentieri della storia, Parma, 2010, nr. 1.

MAJORANO, S., ,,Recunoscători pentru dar” în, Izvorul Adevăratei Fericiri, București, 2002, nr.10.

PEDRINZANI, M. A., ,,Il coraggio di andare controcorrente” în, Beata Anna Maria Adorni Il rischio di Amare, Parma, 2010, nr.1.

ROCA F, ,,Fericirile” în, Lumina creștinului, Iași, 2013, nr. 9.

LEGISLAȚIE

ORDONANȚA DE GUVERN nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații.

HOTĂRÂREA DE GUVERN nr.1897 din 21 decembrie 2006, pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

SURSE INTERNET

http://ancelleparma.wordpress.com/fondatrice-anna-maria-adorni/(accesat04.06.2014,ora 18:01).

http://ancelleparma.wordpress.com/fondatrice-anna-maria-adorni/beatificazione-di-anna-maria-adorni/(accesat 04.06.2014, ora 18:07).

http://ancelleparma.wordpress.com/case-e-comunita/nairobi-kenya/(accesat04.06.2014, ora 18:10).

http://ancelleparma.wordpress.com/2011/02/13/fericita-anna-maria-adorni/(accesat 04.06.2016, ora 18:22).

http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20101037(accesat 04.06.2014, ora 17:58).

http://madreadorni.wordpress.com/suor-maddalena-e-suor-eva-roma/abolizione-della-tratta-di-esseri-umani-200%C2%B0-anniversario/(accesat 04.06.2014, ora 18:28).

http://www.vatican.va/holy_father/francesco/messages/youth/documents/papafrancesco_20140121_messaggio-giovani_2014_it.html (accesat 12.04.2014, ora 20:02).