Familia In Vechiul Testament

Introducere

Astăzi societatea în care ne aflăm este una bine pusă la punct și solidă, ea mergând pe canoane, principii, reguli, ierarhizări și structuri bine stabilite, astfel încât fiecare membru sau individ știe ce are de făcut si care este rolul său în societate.

Însa lucrurile nu au fost așa dintru început, omul a fost creat la început singur, dar văzându-l Dumnezu singur a zis : „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18), deci după ce Dumnezeu a facut pe femeie, omul nu a mai fost singur ci a trăit impreuna cu semenii săi, formând triburi, sătuce, cetăți, orașe-stat, regate, imperii, ajungând până la societatea moderna de astăzi pe care o cunoaștem.

Prima forma de organizare însă între indivizi a reprezentat-o și o reprezinta familia. Rolul familiei este acela de întrajutorare reciprocă și de a da naștere de prunci, ca astfel ceea ce primii oameni au facut, să facă și urmatorii, ci anume aceea de a da naștere de prunci și a forma famili. Dumnezeu a dat porunca protopărintilor noștri zicand ,,Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pămîntul…” (Fac. 1, 27-28).

Voi încerca să redau câteva noțiuni clare despre cum era familia in Vechiul Testament, relațiile dintre membrii familiei și rolul acesteia în societate.

Noțiunea de Familie

Termenul „familie” nu e ceea ce înțelegem noi astăzi. Prin acest termen evreii înțelegeau – frate, frate vitreg, văr, rudă apropiată. De aici și versetul din Facere 13, 8: „Să nu fie sfadă între mine și tine, căci suntem frați”, zice Avraam nepotului său Lot, și alte multe exemple întîlnite în Sfânta Scriptură ne dovedesc acest lucru, observând deci cum cuvîntul „familie” avea un înțeles mult mai larg, și se referea la neam.

Termenul de ,,familie” reprezenta deci, atât rudele cât și pe cei ce se aflau sub aceelași acoperiș fiind neamuri și stând în aceelași loc moștenind pământurile străbunilor, ceea ce ne face să credem ca aceștia nu aveau cum să fie străini unul de altul. Desigur toți știm că evreii când se prezentau menționau atât numele tatălui lor,cât și a străbunilor ceea ce depășește ‚,barierele” familiei astfel ducându-ne la gândul de gintă, de asemenea ne este cunoscută pericopa evanghelică a Sfinților Apostoli Luca și Matei, cea despre neamul lui Iisus. Observăm astfel cum că la evrei apartenența de neam era foarte importantă si avea o semnificație aparte, posibil că evreii făceau aceasta pentru a nu-și pierde identitatea seminției lor, cea de popor ales și binecuvântat de Dumnezeu.

Fundamentele căsătoriei și ale relațiilor interfamiliale israelite 

După cîte cunoaștem, căsătoria era în mare cinste la evrei. Deși nu acceptau celibatul find considerat o anomalie, evreii admiteau poligamia, de aceea întîlnim pe parcursul citirii Sfintei Scripturi destule exemple precum regi și împărați care aveau mai multe soții și concubine: David, Solomon și alții. Omul de rând putea avea două soții, în caz că una era stearpă, soțul avea dreptul de a lua altă soție sau concubină fără să o repudieze pe cealaltă. Nu era însă permis căsătoria cu femeie de alt neam, adică păgân, deoarece exista riscul ca dându-se dupa credința femeii cel aflat în cauză să pice în idololatrie, de aceea erau aspru pedepsite prin lege aceste căsători.

Avem de asemenea interzise unirile cu rude de același sânge. Dar în cazul când un bărbat căsătorit murea fără să aibă urmași, fratele celui decedat era obligat s-o ia în căsătorie pe văduvă, și primul născut al lor trebuia să poarte numele celui decedat „pentru ca numele acestuia să nu se șteargă în Israel” ( Deut. 25, 5-10). Aceasta însemna căsătoria de levirat (levir – cumnat). Deci după cum afirmă și I. Mendelsohn, evreii puteau avea a doua soție dacă, prima era sterpă, neputându-i da moștenitori, sau daca suferea de o boală ce nu se putea vindeca sau dacă aceasta nu își facea datoriile.

Termenul de ,, Casă “ la evrei

Termenul de CASĂ este adesea întalnit cu semnificatia de neam, sau de rude ale unui personaj aparte. „Auzind acestea, frații lui și toată casa tatălui său au venit la el.” (I Regi 22,1), însă avea și sensul propriu de astăzi acela de locuință.

Casa ca și tip de constructie a unei clădiri era foarte simplă, arheologii mărturisesc despre locuințele evreilor cum că acestea aveau patru camere și erau sprijinite pe piloni. Acești piloni, care încep să apară cu precădere în secolul VIII î. Hr., aveau ca scop menținerea greutatății acoperișului, care devine din ce în ce mai mare; camerele încep să își mărească treptat suprafața.

De asemenea, casele nu aveau acoperișul precum al nostru, el fiind plat. Acesta se folosea adesea pentru depozitarea materialelor sau pentru dormit în nopțile călduroase.

După descoperirea anumitor arheologi se pare că locuințele aveau 3 sau 4 camere. Am să redau câteva imagini pentru a ne face o idee despre împărțirea casei.

În a treia imagine din cele prezentate vedem o casă mult mai mare, având în mijloc casa tatălui, iar pe lateral atât de-a dreapta cât și de-a stânga, casa fiilor sai căsătoriți, totodată având o curte comună. Aceasta ne face să conștientizăm cum era conceput mult mai bine termenul de casă.

Căsătoria la evrei

 În Facere observăm că femeia este ca un partener pe măsura bărbatului: „Iată aceasta-i os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup.” (Fac. 2, 23-24). Bărbatul o va stăpâni, iar ea va apărea precum unul din bunurile cele mai de preț ale bărbatului. De aceea i se și adresa cu termenul de „domn” și „stăpân” arătându-se că ea era proprietatea bărbatului, așa cum erau de pildă casa sau câmpul.

La evrei „căsătoria nu are un caracter religios, ea constă din două momente: logodna (Eres) și cununia (Chatuna). Actul logodnei consta într-un contract încheiat între părinți sau fratele mai mare a logodnicei și părintele logodnicului în prezența martorilor, uneori se întărea prin legământ (Iezechiel 16, 8; Maleahi 2, 14).”

Totodată căsătoriile erau aranjate de tatăl unei famili. Se urmăreau întotdeauna un beneficiu, fie că vorbim de motive economice sau politice. Deci putem spune că nu era vorba nicidecum de iubire înainte de nuntă, ci mai degrabă este vorba de o atracție fizică, iubirea începând să apară abia după căsătorie.

Este cunoscut cum că femeia după ce se căsătorea ea mergea la casa bărbatului ei, și se supunea acestuia întru totul.

Daruri de Nuntă

Știm că la evrei se obișnuia ca la nuntă, mirele sau familia acestuia să ofere o sumă de bani sau anumite obiecte sau bunuri în schimbul celei ce va devenii mireasă. În Vechiul Testament această practică este des întâlnită. Termenul de tirhatu în Babilon sau de mohar în Vechiul Testament, desemna această practică de daruri înainte de nuntă. În Ugarit se foloseau ambele denumiri.

Bărbatul avea anumite obligații fată de soția și copiii lui, ci anume el trebuia să le ofere cel putin două mese pe zi și căldură necesară procurând lemne necesare pentru aprinderea focului ce folosea la încalzirea membrilor unei familii cât și pentru gătit.

Divorțul

Nu toate familiile erau fericite, și astfel se ajungea la divorț. Doar bărbatul putea divorța de femeie, dându-i o carte de divorț prin care se recunoștea că aceasta nu mai aparținea respectivului bărbat.

Femeia rea este văzută drept cauza principală a decăderii familiei. (Eclesiast 7, 27) Dintre toate abaterile și relele soției, cea mai gravă era infidelitatea conjugală, care era aspru pedepsită prin uciderea cu pietre după cum vedem la Levitic cap. 20. În principiu, prin a VII-a poruncă din Decalog este interzis desfrâul atât al femeii cât și al bărbatului după cum reiese în Ieșire cap.20 v. 14. Dar femeia care comitea adulter era mai aspru pedepsită pentru că ea „face moștenitori din străini”. (Sirah 23, 30)

Prin cartea de despărțire nu se mai puteau aduce reproșuri femeii cum că ar fi fost necurată sau că ar preacurvii.

Copiii

La evrei când se năștea un prunc într-o familie, se considera că acea familie fusese binecuvântată de Dumnezeu. „O binecuvântare obișnuită pentru o femeie era să devină mama a „mii de miriade” (Facere 14, 60). Cu cât familia era mai numeroasă însemna că acea familie era pe placul lui Dumnezeu. Prin nașterea de prunci se arăta continuarea neamului familiei respective, ceea ce constituia unul din lucrurile cele mai de seamă pentru evrei.

Familiile care nu puteau avea copii erau considerate ca fiind famili pedepsite de Dumnezeu pentru anumite fapte pe care aceștia le-au săvârșit. De educatia copiilor întru cele ale lui Dumnezu se ocupau ambii părinți dar în special tatăl.

Adopțiile

În Vechiul Testament descoperim că există cazuri de adoptie. În Ieșire observăm cum o femeie pe nume Iachebed auzind de porunca faronului din acel timp, ca toți nou-născuții să fie omorâți, ea având un fiu, l-a pus în coș și i-a dat drumul pe râu. Fata faraonului a găsit pruncul și l-a adoptat ca pe propriul ei fiu, dându-i numele de Moise.

Un alt exemplu este cel al Esterei în cartea cu acealași nume, unde Estera rămânând fără părinți a fost adoptată de către vărul ei, iar mai apoi a devenit regină și astfel Dumnezeu a lucrat prin ea ca să elibereze poporul lui Dumnezeu cel ales.

Însăși Mântuitorul a fost adoptat de către Iosif, cel care era logodnicul Mariei, mama lui Iisus și care l-a crescut pe acesta( Iisus ) ca pe propriul său fiu. După cum vedem de obicei cei care nu puteau face copii aveau mai multe soluții: ori bărbatul își lua o a doua soție, ori soția lui i-o dădea pe una din roabele ei să îi nască copil prin aceasta, ori adopția.

De asemenea adopțiile se făceau și pentru a fi un ajutor pentru momentul când respectivii care făceau adopția, ajungeau la bătrânețe și aveau nevoie de cineva care săi sprijinească, dar observăm că în anumite împrejurări adopțiile sunt făcute cu rînduiala lui Dumnezeu pentru a se împlini cele despre poporul cel ales.

Familia în Noul Testament

De-a lungul timpului, în urma căderii în păcat, căsătoria a decăzut din starea ei originară. Astfel caracteristicile stabilite de Dumnezeu căsătoriei pe care a instituit-o, insolubilitatea și monogamia, au devenit tot mai vagi. Cu toată străduința sa de a asigura căsătoriei insolubilitatea, „Moise nu a putut împiedica nici divorțul nici repudierea, încercând totuși să tempereze unele practici care degradau căsătoria din punct de vedere moral și o îndepărtau de îndeplinirea scopului ei esențial –nașterea de copii.”

Mântuitorul restaurează caracterul religios al căsătoriei, prin harul Duhului Sfânt, purifică, înnobilează iubirea conjugală. El își inaugurează activitatea cinstind căsătoria cu prezența Sa la nunta din Cana Galileii. (Ioan 2, 2-11) „săvârșind acolo cea dintâi minune prin puterea Sa mai presus de fire, și dând perechii care se căsătorea să bea din vinul iubirii entuziaste turnate de el prin Harul Său, El vrând să arate prin aceasta că începe înălțarea vieții omenești în ordinea harului de la întărirea și înălțarea căsătoriei.”

Sfântul Apostol Pavel compară foarte frumos relația dintre un bărbat și o femeie cu relașia dintre Hristos și Biserică, în apostolul de la Taina Cununiei.

Nașterea de prunci este socotită în Vechiul Testament ca o binecuvântare divină, iar Noul Testament „este considerată ca fiind mijloc de mântuire”

Concluzie

În această lucrare am putut observa anumite aspecte specifice ale familiei în Vechiul Testament raportate atât la timpurile de atunci, și comparate cu timpurile de acum. Diferența familiei de atunci cu cea de acum este că în Vechiul Testament femeia nu se bucura de atâtea drepturi precum astăzi și totodată ea era inferioară bărbatului, ea neprimind vreo moștenire din partea tatalui( cu mici excepți), nu putea să divprțeze de soț, ci numai soțul de ea prin cartea de despărțire, era permisă poligamia ceea ce făcea ca de multe ori sa se pornească o cearta în familie.

Abia după introducerea Legii Deuteronomice femeia a început să mai taie din elanul și din drepturile bărbatului. Iar în Noul Testament femeia devine egală bărbatului, căruia trebuie doar să ii se supună și să îl asculte în rest ea având aceleași drepturi precum bărbatul.

Rolul familiei este acela de a da naștere de prunci și de a-i crește întru frica și voia lui Dumnezeu. Totodată aceasta (familia) rămâne centrul de bază al societății moderne.

Bibliografie:

1.Biblia sau Sfănta Scriptură – ediția Sinodală (2008).

2.Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Pr. Prof. Emilian Cornițescu, ,,Arheologia Biblică“, Ed. I.B.M.B.O.R., Sibiu, 2002, p. 325.

3.Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, ,,Îndrumări misionare“, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1986.

4.Paul Evdokimov, ,,Femeia și mântuirea lumii“, trad. de Gabriela Moldoveanu, Ed. Christiana, București, 1995.

5.Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ,,Teologia Dogmatică Ortodoxă“, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1978.

6..H.Keith Beebe, „Ancient Palestinian Dwellings”, în The Biblical Archeologist, XXXI (1968), 2, pp. 37-58.

7. I.Mendelsohn, „The Family in the Ancient Near East” în The Biblical Archeologist, XI (1948), 2, pp. 24-40.

8.Joel F. DRINKARD, Jr., „An Understanding of Family in the Old Testament: Maybe not as Different from Us as We Usually Think” în Review and Expositor, XCVIII (2001), 4, pp. 485-499.

9. ,,Despre Familie în Vechiul Testament“, pe http://www.teologie.md/despre-familie-in-sfinta-scriptura.htm.