Familia Crestina Intre Credinta Si Provocarile Societatii Contemporane
CAPITOLUL I : FAMILIA CHIP AL PRESFINTEI TREIMI
1.1. Familia – chip al Sfintei Treimi……………………………………………………………………………p. 11
1.2. Dragostea, atașamentul și respectul față de familie………………………………………………p. 15
1.3. Bărbatul și femeia: rolul, statutul și raportul dintre ei………………………………………….p. 18
1.4. Familia – Taina îndumnezeirii celor doi, o comunine bazată pe iubire………………….p. 20
CAPITOLUL II : IMPERATIVUL SCRIPTURISTIC AL EDUCAȚIEI COPIILOR ÎN SÂNUL FAMILIEI
2.1. Educația copiilor în familie reflectată în scrierile Vechiul Testament……………..p. 22
2.2. Principiile educative desprinse din Noul Testament………………………………….p. 26
2.3. Predaniile Sfinților Apostoli referitoare la creșterea și educarea copiiilor în cadrul familiei…………………………………………………………………………………..……p. 32
CAPITOLUL III : FAMILIA CREȘTINĂ ÎN OPERA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR
3.1. Soții creștini………………………………………………………………………………………………………..p.39
3.2. Bărbatul și femeia: rolul, statutul și raportul dintre ei………………………………………….p. 40
3.3. Creșterea copiilor………………………………………………………………………………………………..p. 45
3.4. Problema servitorii în familia creștină în gândirea Sfântului Ioan Hrisostom……….p. 54
CAPITOLUL IV: NECESITATEA SFINȚENIEI FAMILIEI ÎN ÎNVĂȚĂTURA PATRISTICĂ A SFÂNTULUI IOAN HRISOSTOM ȘI POSIBILITATEA APLICĂRII EI ÎN CONTEMPORANEITATEA ZILELOR NOASTRE
4.1. Sfințenia familiei…………………………………………………………………………………………………p. 57
4.2. Pregătirea pentru căsătorie………………………………………………………….…p. 62
4.3. Nunta – ospăț al bucuriei………………………………………………………………..p. 64
4.4. Familia, icoană araiului…………………………………………………………………p. 65
4.5. Unirea taincă cea întru Hristos…………………………………………………………p. 68
4.6. Posibilitatea restaurării familiei azi……………………………………………………p. 71
CONCLUZII…………………………………………………………………………………………………………….p. 75
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………………………p. 78
Introducere
Familia, conviețuirea dintre bărbat și femeie, este o instituție întemeiată de Dumnezeu, dintru început, în paradis: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor pe potriva lui“ (Fac.2,18), dar ea corespunde și trebuinței profunde a omului de a trăi în comuniune. Ea se bazează pe realitatea făpturii umane, creată de Dumnezeu în cele două genuri: bărbat și femeie. În vremea Vechiului Legământ familia apare sub sceptrul instituirii divine: Adam și Eva, Avraam și Sara, Isaac și Rebeca, Iacob și Rahela, Iosif și Asineta, Zaharia și Elisabeta, Ioachim și Ana. Aceste binecuvântate familii biblice sunt pomenite și-n rugăciunea primă de la Taina Cununiei și preotul slujitor cere de la „Dumnezeul cel preacurat și Ziditorul a toată făptura” și binecuvântarea familiei ce se întemeiază prin Taina săvârșită. Împreuna viețuire dintre bărbat și femeie, sub forma familiei este o necesitate, ea corespunde constituției complementare a ființei umane, atât a celei fizice, cât și a celei psihice. Bărbatul întregește femeia, iar femeia încununează bărbatul ei. Femeia soție împlinește pe soț, iar soțul întărește soția sa. Amândoi se ajută, se bucură și cresc spiritual. Unul și altul contribuie la desăvârșirea celuilalt, amândoi contribuie reciproc la lucrarea mântuirii și fericirii.
Multe sunt problemele care confruntă societatea în care trăim la începutul mileniului al treilea. A face doar o simplă inventariere a lor este un lucru anevoios. Și mai anevoios lucru este încercarea de a le ordona ținând cont de importanța lor sau de gravitatea lor, sau de insistența cu care își strigă fiecare urgența rezolvării. Criteriul care operează invariabil în astfel de situații este stabilit de persoana, de grupul de persoane sau de instituția în cauză. Prin raportare la problemele altora fiecare (persoană, grup de persoane, instituție) consideră că problema sa este cea mai importantă motiv pentru care necesită rezolvare urgentă și cu prioritate față de toate celelalte probleme.
Când vine vorba de Biserică lucrurile nu stau diferit, ci, dimpotrivă, par ceva mai complicate. Mai întâi, din cauza copleșitoarei necesități de a recupera ceea ce nu s-a făcut vreme de jumătate de secol. Apoi, din cauza unei stângăcii în depistarea problemelor majore și a lipsei de fermitate în gestionarea lor. Se adaugă lipsa de voință de a recunoaște existența unor probleme reale, pe lângă cele știute, făcându-ne că nu le știm de teamă să nu fim nevoiți să recunoaștem existența lor. În cele din urmă, o anumită parte a societății, ostilă Bisericii, pune pe seama ei, a Bisericii, situații și probleme care în realitate nu există cu scopul de a spori ostilitatea și de a diminua credibilitatea față de cea mai respectată instituție din România la ora actuală.
Familia creștină trece, în prezent, printr-un proces de desacralizare și descompunere, situație mai puțin prezentă, până acum, în spațiul omânesc. Motivele sunt multe. Între acestea cele economice ocupă un loc important. În lupta pentru supraviețuire, sau pentru un trai mai bun, părinții au plecat la muncă în străinătate lăsându-și copiii în țară, ei înșiși fiind nevoiți să trăiască separat lucrând în locuri diferite, la distanțe mari unul de altul.
Un alt motiv important îl constituie contactul cu familia secularizată, din spațiul european, al cărui fel de a viețui a fost luat drept model. Tratarea familiei la diverse de către instituții cu impact mare în rândul maselor largi, cultivarea sistematică, programată, de către aceste instituții, în rândul generației tinere, a ideii că familia este ceva învechit, banalizarea valorilor morale ale familiei și încurajarea ideii de eliberare de canoanele impuse de statutul de familist, toate au condus la situația de criză accentuată în care se află familia contemporană. Între instituțiile care au avut un rol demolator se află justiția și mass-media. Cea dintâi nefăcând vreun efort pentru a stopa avalanșa de divorțuri, „planul cincinal” la acest capitol fiind realizat și depășit, cea din urmă, în goana disperată după audiență și clientelă, făcându-și din contestarea valorilor morale tradiționale program pe termen lung. Acestora toate, și altora asemănătoare, Biserica nu a fost suficient de pregătită, afară de câteva excepții, să le răspundă prompt, cu instrumente, metode și mijloace pastorale adecvate.
„Familia este reflectarea chipului lui Dumnezeu în om, manifestat prin comuniunea specifica ei, asemenea comuniunii intratrinitare.” Familia este cea mai minunată creație a lui Dumnezeu, creație în care Dumnezeu Însuși ia chip, pentru a o desăvârși și a o readuce la starea dintâi, cea paradisiacă, la starea asemănării plenare cu Hristos Domnul, în părtășia și comuniunea Duhului Sfânt.
Familia este prin excelență celula existențială a societății. Ea are un rol definitoriu în cadrul societății, dar și al Bisericii ca insituție divino-umană. Problema familiei, de care atîrnă orânduirea întregii lumi, după cum spune Sf. Ioan Hrisostom, nu a fost neglijată de marii părinți ai Bisericii: Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigore de Nissa, Sf. Grigore Teologul, fericitul Ieronim ș.a. Dar niciunul dintre aceștia nu analizează atât de profund și delicat ca Sfântul Ioan Gură de Aur, aspectele legate de viața de familie, scopul și finalitatea ei, educația copiilor, raportul dintre soț și soție în cadrul familiar etc.
Sfântul Ioan Gură de Aur este cel căruia istoria Bisericii Universale i-a consacrat un loc privilegiat în sânul său, Răsăritul readucându-l în permanență în amintire prin savârșirea liturghiei alcatuite de el, iar Apusul cinstindu-l cu așezarea moaștelor sfântului în cel mai de seamă loc al său, în preajma bazilicii Sfântului Petru din Roma. Obișnuiti că Sfăntul Ioan să fie cel care ne poartă, prin liturghia sa, către înalțimile divine, ne va fi greu să acceptăm imaginea ultimă pe care o ofera istoria vieții sale, imaginea unui om macinat de boală și forțat de soldati să parcurgă pe jos calea către locul de exil. De aceea, relatarea vieții lui Ioan ne pune în situația de a căuta o explicație pentru orbirea contemporanilor săi.
Pentru Dumnezeu, probabil, explicația este mai simplă: până să primească, după moarte, slava Bisericii, lui Ioan i-a fost daruit privilegiul ca viața să îi fie asemenea lui Hristos, cel căruia i-a închinat întreaga sa existență; Gură de Aur a vorbit „cu putere” înaintea oamenilor, iar aceștia au căutat să-l piardă, a slujit neobosit Bisericii, însă „ai săi”, clericii creștini ai vremii, „nu l-au primit” și s-au folosit de mai marii lumii spre a-l obliga să poarte crucea exilului. Deja cu sănătatea subrezită de pe urma primei exilări, Ioan nu va reuși să îndure și această a doua călătorie la care era, ca și prima dată, forțat de ostași să o facă pe jos.
Familia este elementul de bază al societății; de sănătatea și durabilitatea ei depinde trăinicia peste veacuri a speciei omenești. Atunci când familia este cinstită după cuviință, societatea progresează, iar atunci când este subminată de diferiți factori, societatea însăși se clatină. Astăzi, societatea morală tinde spre antropocentrism (în ideea că Taina Nunții este disconsiderată), omul așezând în centrul atenției sale nu pe Dumnezeu și poruncile Sale, ci voința sa personală, uitând că umanitatea este alcătuită numai din legătura naturală pe viață dintre un bărbat și o femeie. Apostolul Pavel ne dă o icoană desăvârșită a legăturii ce se stabilește între bărbat și femeie prin căsătorie, asemănând-o cu legătura dintre Hristos și Biserică: „Taina aceasta mare este; iar eu zic, în Hristos și în Biserică” (Efeseni 5, 32).
Privită și din punct de vedere juridic, familia este o unitate (socială, un grup uman cu trăsături care îi sunt absolut proprii): este unicul grup social caracterizat de determinări naturale și biologice, singurul în care legăturile de dragoste și consangvinitate capătă o importanță primordială; este singurul grup întemeiat esențial pe afecțiune, condițiile juridice sau normele practice mutual acceptate neintervenind decât pentru a consolida legăturile reciproce de înțelegere rezultate din unitatea de aspirații și scopuri; ea constituie cea mai mică societate umană, unitatea elementară și totodată cea mai naturală și mai necesară, anterioară statului și oricărui alt grup social în perspectivă logică și cronologică; ea se întemeiază în mod esențial pe valori de intimitate, armonie și bunăvoință, pure și imediate; ea se afirmă, printre alte asociații, ca cea mai aptă să asigure membrilor care o compun o dezvolate de bază multilaterală armonioasă; familia împacă în modul cel mai fericit respectul față de tradiție cu deschiderea spre viitor; pe de o parte, ea transmite velor tineri un tezaur de experiențe moștenite, iar pe de altă parte, amplifică și prelucrează experiența proiectând în viitor planuri, speranțe și aspirații .
În plan teologic, căsătoria este unirea sfântă dintre soți, având un caracter ontologic, dat fiind faptul că primii oameni au ființa comună ca dar al lui Dumnezeu. Eva a fost creată din ființa lui Adam, pe care o reprezintă în totalitatea ei: „nu mai sunt doi, ci un singur trup” (Matei 19, 6). Aspectul ontologic este întărit de caracterul moral al căsătoriei, în sensul că reprezintă și porunca lui Dumnezeu ce nu poate fi călcată: „așadar, ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” (Marcu 10, 9).
Sfântul loan Gură de Aur susține și el că, la început, Adam și Eva au trăit în paradis în chip feciorelnic. Ei nu cunoșteau dorința actului conjugal, zămislirea și na§terea de prunci .
Se pune astăzi întrebarea: „Dacă scopul cu care Dumnezeu a instituit căsătoria a fost mai degrabă de a ne face sfinți decât de a ne face fericiți?” Omul în zilele noastre aleargă neîncetat, după „fericire”, fericire pe care el o consideră ca fiind țelul vieții pe acest pământ. Din păcate foarte curând, când acesta se află într-o situație critică, descoperă singur că se luptase pentru o fericire efemeră, care nu i-a adus împlinirea, ci dimpotrivă l-a înrobit și l-a făcut prizonier într-o lume plină de păcat și întuneric. Abia atunci el realizează rostul vieții sale, abia atunci începe să-L descopere pe Dumnezeu, ca fiind singura salvare din abisul în care se scufundă. Astfel el este frământat de regrete și-și propune să renunțe la goana după vânt și la tot ce-l leaga de pământ, făurindu-și o noua viață, cu o noua perspectivă, aceea a veșniciei.
Familia desăvârșită a fost cea dintru început, a primilor oameni, însă ea a cunoscut pervertirea în momentul săvârșirii păcatului strămoșesc.
În ccea ce privește momentul instituirii familiei, Sfinții Părinți n-au o părere unanimă. Sfântul Ioan Gură de Aur, de exemplu, spune că la început Adam și Eva au trăit în feciorie. Petrecând viața îngerească, nefiind supuși poftei, n-aveau nevoie de legătura trupească: „După călcarea poruncii a trăit bărbatul cu femeia; până atunci trăiau în rai cu îngerii; nu erau aprinși de poftă, nu erau asaltați de alte patimi, nu erau supuși nevoilor firii, ci au fost făcuți cu totul nestricăcioși și nemuritori, că nici nu aveau nevoie de îmbrăcăminte”. Pe aceeași linie merge și Sfântul Grigorie de Nyssa. Fericitul Augustin, după ce a ezitat un timp, va afirma ceea ce spune în general tradiția creștină: Adam și Eva în Rai, deși nemuritori, erau supuși nevoilor fizice și practicau unirea trupească. Numai că actul sexual nu era însoțit de pofta care-l provoacă și-l însoțește după cădere. După cădere nu s-au adaugat organul, funcția sau actul, ci pofta păcătoasă. Însuși Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nu în unirea trupurilor stă necurăția, ci în cugetele cele rele și în intenția omului.
Sfâtul loan Gură de Aur îi îndeamnă însă pe cei care nu pot păstra fecioria, să se căsătoreasca și să aiba copii , căci această taină, pe lângă faptul că este cinstită, așa cum este considerată și de către creștini, dar și de către „cei din afară”, este în același timp „un act solemn, care leagă neamul nostru la un loc și este pricina a multor bunuri .
De aceea întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos și participarea la nunta din Cana Galileii, au readus familia la cinstirea dintru început, cea de dinainte de căderea în păcatul strămoșesc. Familia capătă caracter de taină, depășind aspectul de contract, deoarece primește binecuvântarea și harul lui Dumnezeu. Familia astfel constituită, bazată pe iubire și având harul și binecuvântarea lui Dumnezeu, are un întreit scop: perpetuarea neamului omenesc („cununia este un hatâr făcut vieții omenești și răpândirii vieții”, după spusele Părintelui Arsenie Boca), întrajutorarea reciprocă a soților și piedică împotriva desfrâului, după cum ne argumentează și Sfântul Ioan Gură de Aur: nunta a fost rânduită pentru a dobândi întreaga înțelepciune, pentru ca soții să devină părinți și fiindcă este leac ucigător pentru desfrânare.
În teologia Sfântului Ioan Gură de Aur familia a ocupat un spațiu important. Mulțimea și complexitatea problemelor care confruntă astăzi familia creștină nu constituie o noutate. Faptul că Sfântul Părinte abordează aspecte ce confruntă familia din zilele noastre scoate în evidență nu doar capacitatea lui de a anticipa, cu veacuri înainte, situațiile de criză ale familiei, ci și faptul că în vremea lui familia era confruntată cu aceleași probleme cărora Biserica, prin slujitorii ei, trebuia să le răspundă pastoral
În acest context, omul contemporan are nevoie mai mult ca niciodată de consiliere, de atenție, de un ghid, de cineva care să-l îndrume pe făgașul cel bun și să-i arate calea spre Cer.
Iată de ce m-am oprit asupra acestui aspect al vieții umane, unul deloc ușor, ci dimpotrivă, unul anevoios, cu multe povârnișuri, dar care posedă totodată și farmecul unei împliniri incomensurabile.
Astfel, după trei luni de mărșaluire forțată, în ziua de 14 septembrie a aceluiași an 307, moare într-un sat din apropierea orașului Comana, se pare, aducând pentru ultima dată slavă lui Dumnezeu. Papa Inocentiu, căruia Ioan îi trimisese două epistole, reușește sa îl reabiliteze după cinci ani de la moartea sa, iar în anul 438 rămășțele sale pământești au fost aduse cu alai în Biserica Apostolilor din Constantinopol. Din 1 mai 1626, moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur se regăsesc la Roma. I-au fost, de asemenea, consacrate zile de comemorare în calendarul crestin, fiind amintit în Biserica Ortodoxă, alâturi de Sfântul Vasile cel Mare și Sfăntul Grigore de Nazianz și la sărbătoarea celor Trei Ierarhi .
CAPITOLUL I : FAMILIA CHIP AL PRESFINTEI TREIMI
1.1. Familia – chip al Sfintei Treimi
Cuvântul „familie” provine din latinescul „familia”, și semnifică forma socială de bază întemeiată prin căsătorie, formată din soț, soție și descedenții acestora. Familia poate fi definită ca fiind „imaginea poporului adunat, începând cu alianța dintre bărbat și femeie.” Fiind cea mai veche instituție, omul a căutat dintotdeauna explorarea acesteia : „Aceasta este clădită nu numai pe necesitatea interioară de a trăi în comunitate, ci și pe comuniunea care există între Dumnezeu și umanitatea pe care o iubește. Biserica dă prioritate familiei asupra tuturor formelor de comunitate umană. Nu este de mirare că cea dintâi formă de cult a fost cultul familiei (Fapte 10).”
Familia este prin excelență celula existențială a societății. Ea are un rol definitoriu în cadrul societății, dar și al Bisericii ca insituție divino-umană. Problema familiei, de care atîrnă orânduirea întregii lumi, după cum spune Sf. Ioan Hrisostom, nu a fost neglijată de marii părinți ai Bisericii: Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigore de Nissa, Sf. Grigore Teologul, fericitul Ieronim ș.a. Dar niciunul dintre aceștia nu analizează atât de profund și delicat ca Sfântul Ioan Gură de Aur, aspectele legate de viața de familie, scopul și finalitatea ei, educația copiilor, raportul dintre soț și soție în cadrul familiar etc.
Sfântul Ioan Gură de Aur (n. 350) este cel căruia istoria Bisericii Universale i-a consacrat un loc privilegiat în sânul său, Răsăritul readucându-l în permanență în amintire prin savârșirea liturghiei alcatuite de el, iar Apusul cinstindu-l cu așezarea moaștelor sfântului în cel mai de seamă loc al său, în preajma bazilicii Sfântului Petru din Roma. Obișnuiti că Sfăntul Ioan să fie cel care ne poartă, prin liturghia sa, către înalțimile divine, ne va fi greu să acceptăm imaginea ultimă pe care o ofera istoria vieții sale, imaginea unui om macinat de boală și forțat de soldati să parcurgă pe jos calea către locul de exil. De aceea, relatarea vieții lui Ioan ne pune în situația de a căuta o explicație pentru orbirea contemporanilor săi.
Familie este prin excelență un chip al Sfintei Treimi. Atât soții, cât și copii sunt chemați să participe la marea taină a comuniunii bazate pe iubire a Sfintei Treimi. Tatăl, mama și copilul reprezintă acea formulă perfectă a iubirii treimice, acea triadă de structuri ființiale, cu potețe și valențe străine oricăror altor creaturi a lui Dumnezeu. Deși, după căderea în păcăt a primilor oameni, forța, și trăinicia acestei instituții divine s-a diminuat semnificativ, totuși ea va rezista în timp acumulând și unele mutații, care vor fi vindecate de Însuși Hristos. Ori, Evanghelia ne spune ca prima minune pe care a săvârșit-o Mântuitorul a fost la nunta din Cana Galileii, astfel ridicând-o la rang de taină, transfigurându-o, și înălțând-o la un nivel mult mai înalt decât era chiar în rai.
Concepția și practica supunerii reciproce a soților se armonizează permanent în contextul general al creștinismului, potrivit căruia toți creștinii sunt chemați să se supună lui Hristos, unul altuia și chiar necreștinilor – desigur, în măsura în care acest lucru este posibil. Pentru Sfântul Ioan Hrisostom, soții și soțiile trebuie să se supună unul altuia în trei domenii specifice: în domeniul educației și zidirii spirituale reciproce în relațiile lor intime și în atitudinile lor fată de bunurile comune.
Pe tărâmul zidirii duhovnicești, firește, ne așteptăm ca Sfântul să ne povațuiasca unele ca acestea: „Femeile să-i facă atenți pe bărbatii lor, și bărbații pe soțiile lor”. Și încă: „Rugați-vă împreună în casele voastre și mergeți împreună la Biserică. Când vă întoarceți acasă, întrebați-vă unul pe celalalt despre înțelesul celor citite în Biserică și al rugăciunilor rostite acolo”. Sfântul Părinte sugerează chiar că ar trebui să existe un fel de „întreceri” între soț și soție în privința sârguinței duhovnicești:
„Dar și acasă, bărbații trebuie să audă despre aceste lucruri [îndemnuri la virtute] de la femei, și femeile de la bărbati. Să fie un fel de întrecere (hamilla) între ei în ce privește străduința de a caștiga întâietate în împlinirea legii. Iar cel ce a câștigat această întâietate, și și-a îndreptat purtarea să-l mustre pe cel care a rămas în urmă.”
Sfântul Ioan Gură de Aur ne oferă drept pildă de cuplu care s-a angajat în mod desavârșit într-o astfel de supunere reciprocă pe Avraam și Sara: „Și el o asculta în toate, și ea pe el, la fel”. În privința relațiilor matrimoniale intime, Sfântul Ioan ne îmbie învataturile pauline, potrivit cărora bărbatul și femeia trebuie să se supună unul altuia întru totul. Ca stare, le aminteste soților urmatoarele:
„N-auzi, oare, pe Pavel spunând că «bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia» [I Corinteni 7, 4], dând aceeași (koinous) lege la amândoi? Îți mustri cu asprime soția dacă se duce des la biserică, dar tu îți petreci toată ziua la teatru și nu te socotești vrednic de mustrare! Ții foarte mult la cinstea (sophrosynen) femeii tale, ba faci și lucruri de prisos și depășesti măsura, neângăduindu-i să iasă din casă nici pentru cele neaparat trebuincioase: dar când e vorba de tine, socotești că ți-i îngăduit totul! Dar nu ți-o îngăduie Pavel, care a dat și femeii aceeași putere (exousian), „Bărbatul să dea femeii cinstea cuvenită [I Corinteni 7, 3]. Ce cinste-i dai tu, când o insulți în ce are ea mai scump și dai desfrânatelor trupul tău, care-i al ei?”.
Să reflectăm, odată în plus, asupra sensibilității manifestate de Sfântul Ioan Gură de Aur fată de durerile pe care trebuie să le îndure femeile pentru a deveni mame . În cele din urmă, este limpede că în pofida unor sporadice remarci ale sale, referitoare la faptul că rolul femeii este legat de „lucrurile mărunte”, Sfântul Părinte ne împărtășește viziunea lui despre menirea femeii dintr-o perspectivă cerească, nu pamantească: bărbatul poate aspira s-o întreaca în cele duhovnicești, dar adevărul este că rolul femeii este mai important atât pe tăram trupesc, cât și pe tărâm duhovnicesc. Dupa cum afirmă Sfântul Ioan, lucrând zi de zi în pacea și liniștea căminului ei, ea are mult mai sporite prilejuri de a înainta duhovnicește decât bărbatul ei care se află prins în menghina zarvei și a perfidiei vieții publice. Pe de alta parte, Sfântul Ioan Hrisostom subliniază cu delicatețe responsabilitatea femeii de a-și hrăni și întreține pacea și frumusețea sufletească zi de zi, astfel încât să le poată împărtăși bărbatului ei în fiece seară, atunci când acesta se întoarce acasă, după o zi de zbucium în lumea sordidă a afacerilor:
„O corabie care nu este agitată de valuri face o călătorie fericită, și sufletul care este lipsit de orice grijă trăiește în pace și în liniște, ca și cum ar fi ajuns deja în port. Iată pentru ce femeile, care păzesc în general casa, trebuie să fie mai aplecate spre adevarata filosofie (philosophoteras), spre contemplarea lucrurilor cerești mai mult decât bărbații. […]
Dar, veți zice voi, este în casa destulă neliniște. Dar, și femeia dacă vrea, poate sa aibă multe griji și treburi pentru bărbatul care nu părăsește niciodată piața publică și tribunalele; el este tulburat de mii de preocupări străine, ca o corabie în mijlocul mării, care este lovită de valuri și de vânturi. Femeia, dimpotrivă, așezată în casa ei ca într-o școala de filosofie (philosophias), poate să-si reculeagă sufletul, aplecandu-se la rugaciune și la citire, și la alte fapte de filosofie (philosophia) cerească. Și la fel cu cei care rămân în pustie și nu mai sunt tulburați de oameni, la fel femeia care este închisă totdeauna în casă poate să se bucure de un repaus continuu. Dacă, uneori, este obligată să iasă și să meargă în oraș, ea nu este expusă pentru aceea la tulburarile sufletului: fară îndoială, fie pentru a veni la Biserica, fie pentru a merge la baie , fie este necesar să iasă, dar de obicei ea este sedentară și păzește casa. Ea poate să se ocupe aici cu studiul întelepciunii (philosopheiri) și să liniștească sufletul tulburat al soțului ei, atunci când se întoarce acasă; ea poate să-l îmblânzească (rhythmizein) și să-i risipească inutilitățile și gândurile necăjitoare care-l tulbură, și să-l trimită apoi debarasat de toate relele (kaka), de toate gândurile și de toate grijile pe care le avea din afară, ducând cu el ceea ce a învatat bun de la femeia sa”.
1.2. Dragostea, atașamentul și respectul față de familie
S-a demonstrat că ceea ce se zidește în sufletul copilului în primii ani de viață contează până la sfârșitul vieții. O bătrânețe fericită, afară de situațiile de excepție, este rodul unei copilării sănătoase într-o familie bine închegată și bine organizată. Rămas orfan de tată la scurt timp după
naștere, copilăria Sfântului Ioan a fost marcată de evlavia profundă și de personalitatea puternică a mamei sale Antusa. Capacitatea extraordinară de a lupta cu ispitele vârstei (rămâne văduvă la vârsta de douăzeci de ani), de a suplini deplin lipsa soțului ei în familie și de a se impune prin credință, evlavie și râvnă duhovnicească până acolo încât a stârnit admirația păgânilor sunt calitățile unei familii creștine, existând fizic doar pe jumătate dar spiritual întrecând cu mult întregul, care s-au dăltuit adânc și pentru totdeauna în conștiința copilului Ioan. „Mi-amintesc că
odinioară, – mărturisește Sfântul Ioan – pe când eram tânăr, dascălul meu e retorică – și era un păgân convins până în măduva oaselor – a lăudat în fața multora pe mama.
După cum îi era obiceiul, a întrebat pe cei de lângă el, cine sunt. Unul i-a spus că sunt fiul unei văduve. A întrebat apoi ce vârstă are mama și de când e văduvă. Când i-am spus că e de patruzeci de ani și că sunt douăzeci de ani de când a pierdut pe tatăl meu, s-a minunat și a strigat cu glas mare uitându-se la cei de față: „Ah, ce femei au creștinii!”. Comentând această imagine pe care Antusa, mama Sfântului Ioan, o avea între contemporani, fie creștini fie necreștini, traducătorul Tratatului opinează că ea „întrecea în virtute și în ostenelile cele pentru virtute” pe Emilia, mama Sfinților Vasile cel Mare și Grigore al Nisei, pe Nona, mama Sfântului Grigorie din Nazianz și pe Monica, mama Fericitului Augustin. Ceea ce a uimit pe toți a fost „nici virtutea ei ca femeie, nici virtutea ei ca mamă, nici virtutea ei ca creștină, ci virtutea ei ca văduvă” .
Dragostea, atașamentul și respectul față de mama sa, dobândite încă din copilărie, s-au manifestat atunci când tânărul Ioan a trebuit să ia hotărârea, fără întoarcere, de a se dedica vieții monahale. Deși mai târziu a îmbrățișa viața monahală, influențat de argumentele Antusei, și mai cu seamă de puterea acestor argumentări, tânărul Ioan a trebuit să cumpănească o vreme până să ia o hotărâre. „Când mama a simțit ce am de gând să fac, m-a luat de mână și m-a dus în camera ei. S-a așezat alături de mine, pe patul în care m-a născut. A început să verse râuri de lacrimi și să adauge cuvinte mai jalnice ca lacrimile”.
Fără îndoială, lacrimile și cuvintele jalnice ale mamei sale au pătruns adânc în inima
tânărului, iar locul ales, patul în care îl născuse, în care i-a vegheat somnul, în care l-a copleșit cu mângâierile materne pline de dragoste, descoperă multa pricepere a mamei sale de a trezi în conștiința tânărului aflat la răscruci legătura profundă pe care o are cu familia și cu sălașul copilăriei.
Dar care sunt argumentele, cuvintele jalnice spuse printre lacrimi? Mai întâi îi amintește fiului ei de anii grei ai văduviei la vârsta tinereții, că și-a asumat văduvia ca pe vrere a lui Dumnezeu: „Graiul nu-i în stare să zugrăvească furtuna și viforul suferit de o fată tânără ca mine,
abia ieșită din casa părintească, neiscusită în treburile gospodăriei și aruncată dintr-o dată într-o durere atât de mare și silită să facă față unor griji mai presus de vârsta și de firea ei”.
În acest război greu purtat de un soldat neiscusit Antusa a fost ajutată de „mila cea de sus” și mângâiată de chipul copilului care „păstra icoana neînsuflețită a răposatului său tată, cu care semăna atât de mult”.
Apoi mama Sfântului Ioan adaugă că, în ciuda greutăților văduviei, neprecupețind nimic pentru a-i da copilului o creștere aleasă și a-i face un nume, a păstrat neștirbită întreaga avere moștenită de la răposatul ei soț. Pentru toate jertfele sale, pentru toată dragostea sa față de fiu îi cere acestuia în schimb doar un singur „har”: „Nu mă lăsa văduvă a doua oară, nici nu-mi aprinde din nou în suflet stinsa mea durere. Așteaptă sfârșitul meu… Când mă vei da pământului și vei pune oasele mele alături de oasele tatălui tău, pleacă în călătorii cât mai îndepărtate, străbate orice mare vrei… Să nu superi pe Dumnezeu în zadar și fără folos aducând atât de mari necazuri peste capul meu, care cu nimic nu ți-am greșit” .
Și nu se oprește aici, ci adaugă argumentul imbatabil al prieteniei materne care nu trădează și care oferă copilului bucuria libertății depline: „De-ai spune că ai nenumărați prieteni, care te iubesc, află dragul meu, că nici unul nu-ți va oferi bucuria unei libertăți atât de mari cum ți-o ofer eu, pentru că nici unul nu poartă grijă, la fel ca mine, de bunul tău nume”.
Această relație specială cu Antusa, mama sa, atmosfera de sfințenie și de evlavie, de profund respect și de prietenie, vor fi reflectate generos în teologia Sfântului Ioan Gură de Aur despre familie.
1.3. Bărbatul și femeia: rolul, statutul și raportul dintre ei
În ceea ce privește rolul femeii în societate, Sfântul Părinte împărtășea opiniile generale ale epocii în care trăia, potrivit căreia principalele atribuții ale femeilor erau deosebit de valoroase, și se manifestau mai ales în treburile casnice, nașterea de prunci și educarea lor. Nu numai atât, dar el ridică aceste atribuții la un nivel mult mai înalt, conferindu-le o aleasă importanță și forță duhovnicească.
El ține să sublinieze faptul ca soțul să ’’ … ia aminte câtă slujire aduce femeia? Ține casa, se îngrijește de toate cele din casă, supraveghează slujnicele, te îmbracă cu mâinile ei, te face să te numești tată al unor copii, te depărtează de bordeluri, te ajută la întreaga înțelepciune, potolește poftele nebunești ale firii. Dar fă-i bine și tu. Cum? întinde-i mâna în cele duhovnicești. Dacă auzi ceva folositor, purtându-l în gură ca rândunica, du-te și pune-l în gura și a mamei și a puilor. Căci oare nu este lucru nelalocul lui ca în celelalte tu să fii cel dintâi și să ții rolul capului, iar în ce privește învățătura să lași la o parte rânduiala ? Cel ce conduce nu în cinstiri trebuie să îi întreacă pe cei conduși, ci în virtute. Căci acest lucru ține de conducător.’’
Sfântul Ioan ține să precizeze că femeia nu este cu nimic mai prejos decât bărbatul, și că sunt femei care prin viața, atitudinile și jertfa lor, i-au întrecut pe mulți bărbați, fiind demne chiar de a fi numărate prin cetele îngerilor. În acest sens, prezintă drept modele pe Febe, diaconița Bisericii din Chehreea (Romani 16, 1-2), pe Priscila, Rebeca.
Există deci profunde rațiuni ontologice/teologice/spirituale potrivit cărora fiecare bărbat trebuie să cinstească, să respecte, să ajute, să încurajeze și să iubească femeia, și fiecare femeie trebuie să procedeze întocmai față de bărbat.
Prin urmare, soția este a doua putere în familie, având doar ceva mai putina autoritate decât soțul ei, care conduce treburile familiale în strânsă colaborare cu ea. Sfântul Părinte nu ne oferă o descriere detaliată a felului în care ar povățui el un cuplu să-și organizeze viața familială zi de zi. După toate probabilitățile, a considerat că este eficient să ne pună la dispoziție îndrumări de ordin general, din care fiecare cuplu în parte să-și poată alege pe cele care îi sunt de folos.
Fară să apelăm la nici un fel de speculații proprii, ci doar bazându-ne pe aceste îndrumări, putem presupune că el preconiza ca fiecare decizie luată într-o familie să fie precedată de discuții sau dezbateri, la care să participe ambii membri ai cuplului, în așa fel încât decizia finală să se bucure de acordul amândorura – și, bineînteles, și al copiilor, atunci când este cazul. Dacă soțul și sotia se iubesc cu adevărat, dacă țin cu adevărat unul la celălalt, atunci soțul nu va avea nici un motiv să treacă peste voința soției lui, impunându-și propria voință, deoarece fiecare dintre ei se va gândi la binele celuilalt mai mult decât la cel personal, se vor supune amândoi în aceeași măsură poruncilor date de Hristos Domnul și vor progresa duhovnicește împreună, cu aceeași râvnă.
Un soț înzestrat cu înțelepciune va dori întotdeauna să se sfătuiască cu soția lui înainte de a lua o hotărâre, beneficiind astfel de chibzuința ei; se vor învața astfel unul pe celalalt și se vor stimula unul pe celălalt pe tărâm spiritual, după cum vom vedea în cele ce urmează. În ceea ce privește conducerea gospodariei, Sfântul Părinte consideră că soția este aceea care trebuie să fie la carmă, în timp ce soțul, conștient că este mult mai puțin apt decât ea în acest domeniu și că nu are experiența necesară rezolvării problemelor gospodăresti, trebuie să fie foarte recunoscator că ea este cea care conduce, și nu el; lui îi revine, desigur, responsabilitatea de a veghea la bunul mers al lucrurilor, în ansamblul lor.
1.4. Familia – Taina îndumnezeirii celor doi, o comunine bazată pe iubire
“Căsătoria dacă o privim cu adevarat creștinește, este o șansă de îndumnezeire a omului, fără nici cea mai mică scădere – ca finalitate – față de alte căi. Doar că se pleacă din alt punct. Că ambele sunt căi spre îndumnezeire, ne spune Sfântul Maxim în tâlcuirea dată Schimbării la Față din Ambigua, de unde zice că prezența lui Moise și a lui Ilie lângă Hristos înseamnă că și cei căsătoriți (reprezentați prin persoana lui Moise) și călugării (reprezenteți prin Ilie) sunt chemați la acea lumină lucitoare.”
Prin urmare, căsătoria devine un fel de paradigmă supremă sau un fel de microcosmos al unității întregii umanități. Ea oferă cea mai generoasă oportunitate pentru ca doi oameni să devină atât de strâns legați între ei, încât să aibă ’’același cuget’’. În viziunea Sfântului Ioan, făurirea acestei unități constituie temeiul absolut al căsătoriei – pe lângă celelalte două temeiuri majore pe care le subliniază: nașterea și creșterea copiilor, și păzirea castității. Astfel, Cathrine Roth afirmă că, potrivit Sfântului Părinte, ’’principalele motive care pledează în favoarea căsătoriei nu sunt binele societății și reproducerea speciei, ci unitatea dragostei și sfințenia vieții maritale’’.
Fiecare din cei doi își păstrează o specificitate formală, ce rezultă din însăși datul biologic și psihologic al apartenenței sexuale. Dar nu acest lucru este esențialul unei persoane, ci omul launtric și viețuirea duhovnicească.
De fapt, suntem chemați să reușim să biruim, din interior, diferențele de natură exterioară. Prin urmare, încercarea de a egaliza, după criteriile trupului – în care tocmai cei doi sunt diferiți – bărbatul și femeia, nu arată decât neântelegerea de către societatea contemporană a adevaratei esențe a omului. Aspirația și conștiința egalității oamenilor este ceva natural, însa planul de unde se vrea realizarea lui – exterior sau interior – arată de fapt schilodenia sau integritatea societății.
Doar pentru omul duhovnicesc – al cărui lăuntru, transfigurat prin har, se imprimă și în trup – nu mai este bărbat și femeie în Hristos, pentru că doar acesta înțelege, din experiența, universalitatea lui Hristos. Pentru toți ceilalți o astfel de uniformizare reglementată prin legi sociale și politice nu face decât să adâncească haosul în care zace societatea actuală. Acest mod de a fi, plecând de la premise, ce-i drept, adevărate, neânțelese decât prin nevoință și experiență, este vătămător pentru omul firesc. Cazul este asemănător interdicției pe care o aveau începatorii de a citi lucrurile specifice contemplativilor, mai înainte de a se curata de patimi, îcăpățânarea în a nu respecta legea creșterii duhovnicești atrăgea după sine caderea în înșelare. Nimeni, în afara omului duhovnicesc, nu știe, spre exemplu, ce transformări, chiar la nivel biologic, se petrec cu o femeie ajunsă la mari măsuri duhovnicești.
CAPITOLUL II : IMPERATIVUL SCRIPTURISTIC AL EDUCAȚIEI COPIILOR ÎN SÂNUL FAMILIEI
2.1. Educația copiilor în familie reflectată în scrierile Vechiul Testament
Printre multele și folositoarele învățături pe care le găsim în Sfânta Scriptură este și aceea despre familie ca nucleu al societății, astfel, ni se spune încă de la început, din Cartea Genezei că familia este un așezământ rânduit de Dumnezeu și că datează încă de la facerea primilor oameni, creați în mod special și binecuvântați să fie rodnici, să se înmulțească și să umple pământul și să-l stăpânească.
Prin cuvintele: “Creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți pământul”, Întemeietorul însuși înzestrează familia cu un caracter sacru, conștiința aceasta s-a păstrat de altfel și la popoarele păgâne care socoteau viața familială în strânsă legătură cu divinitatea iar ocrotirea acesteia era încredințată unei anume zeități.
Datorită caracterului ei de celulă socială prin excelență, familia a jucat în decursul timpului un rol dintre cele mai importante în istoria omenirii, ea a fost dintotdeauna, încă de pe vremea protopărinților noștri Adam și Eva, o adevărată celulă de regenerare a societății prin nașterea de copii dar și prin creșterea și educarea acestora. Tocmai de aceea Sfânta Scriptură consideră copiii drept un dar de la Dumnezeu și o binecuvântare a familiei iar lipsa copiilor o pedeapsă divină.
Cum nașterea copiilor este o binecuvântare dumnezeiască, părinților le revine una dintre cele mai importante sarcini: creșterea și educarea urmașilor în conformitate cu poruncile lui Dumne Facere I.28zeu și cu idealul societății, de aceea în cărțile Vechiului Testament, dar mai ales în cele didactice, întâlnim îndemnuri și sfaturi care să conducă la o viață de familie armonioasă sub toate aspectele ei, acestea sunt adevărate principii care stau la temelia dezvoltării și desăvârșirii vieții familiale.
Cuvântul familie, prin însuși conținutul lui, definește de fapt cadrul între care se desfășoară relațiile între părinți și copii, dacă este să vorbim întâi despre obligațiile pe care le au părinții față de copii, trebuie să începem firește cu cea mai importantă dintre ele, aceea de a le da o educație.
Se știe că orice copil are încă de la naștere un complex de predispoziții care datorită unor influențe mai bune sau mai puțin bune din exterior îi vor forma personalitatea, aceste influențe și predispoziții pot acționa în viitor în favoarea dezvoltării unei personalități sănătoase sau în detrimentul acesteia.Din punct de vedere religios, necesitatea educației rezultă din faptul că omul nu a fost perfect la crearea lui, ci perfectibil, cu misiunea de a lucra el însuși cu multă râvnă în scopul propriei sale perfecționări.
Necesitatea educației s-a afirmat și mai pregnant în urma căderii protopărinților în păcatul primordial al neascultării, pierzându-și în acest fel ajutorul harului, omul a simțit apoi din plin necesitatea îndreptării vieții sale spre o altă stare, mai bună și mai luminoasă, lucru care nu se poate face decât prin educație.
În vederea unei cât mai rodnice activități în acest sens, cărțile didactice dar și întreaga Sfântă Scriptură în general, ne oferă nenumărate exemple și sfaturi pentru părinți în ceea ce privește educația copiilor, încât putem spune cu certitudine că această carte este un adevărat îndreptar, un manual al artei de a-i educa și a-i crește pe copii.
De altfel, dreptul și îndatorirea părinților de a-și educa copiii rezultă din chiar actul nașterii lor, după cum ni se spune în repetate rânduri în cartea Sirah, pentru ca în Proverbe să se concluzioneze: “Varga și certarea aduc înțelepciune, iar tânărul care se lasă în voia apucăturilor lui, face de rușine mamei sale.” Față de Dumnezeu și față de societate părinții au o dublă datorie, constând în asigurarea tuturor condițiilor materiale și în îngrijirea permanentă pentru formarea și dezvoltarea copiilor, deoarece personalitatea nu se dobândește doar pe cale ereditară, ci este rezultatul unei îndelungi activități susținute într-un mod organizat de către educatori.
Cea mai importantă îndatorire a părinților în educarea copiilor este cultivarea spirituală a lor, fiindcă, după cum ni se spune în Proverbe (III, 14-15), “dobândirea înțelepciunii e mai scumpă decât argintul și prețul ei e mai mare decât al celui mai curat aur, ea este mai prețioasă decât pietrele scumpe.” Cine nesocotește această datorie nu numai că își neglijează copiii, ci săvârșește o mare nedreptate față de societatea în care trăiește. De aceea Sfânta Scriptură îi dezaprobă și îi condamnă pe acești așa-ziși părinți: “Rușine tatălui este fiul neînvățat iar fiica spre scădere s-a născut”.
În esență, rolul educației după cărțile didactice este următorul: plecând de la învățătura că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, cu scopul de a ajunge la semănarea cu El, rezultă că omul trebuie să depună un efort susținut pentru atingerea acestui țel, iar lucrul acesta nu se poate obține decât prin educație. Cărțile didactice cuprind numeroase reguli de conduită și recomandă părinților să cultive la copii virtutea dreptății și ideea de pace, ca pe niște condiții esențiale ale existenței, cultivându-le celor mici ideea de pace, automat se va dezvolta la ei și sentimentul iubirii față de semeni.
Tot în cadrul educației moral-sociale părinții sunt datori a sădi în sufletul copiilor și ideea de muncă, încredințându-i prin diferite exemple că munca este singurul mijloc pentru agonisirea celor trebuincioase existenței dar și pentru propășirea și desăvârșirea lor. Îndemnul la muncă se găsește în cărțile didactice aproape la fiecare pas, iar starea de lenevie care duce la degradarea ființei umane, la deșertăciune și desconsiderare este combătută cu tărie: „Du-te la furnică, leneșule și vezi munca ei și prinde minte!…” sau: „Mergi la albină și vezi cât este de harnică și ce lucrare iscusită desăvârșește..”.
O altă latură a educației moral-sociale este și aceea de cultivare la tânara generație a sentimentului de dragoste și respect față de colectivitate, copiii trebuind să realizeze de mici că viața în comun este o formă superioară de conviețuire iar aceasta nu trebuie înțeleasă ca haos, ci ca ordine, muncă în comun și disciplină. Virtutea cumpătării este de asemenea recomandată în cărțile didactice ale Sfântei Scripturi, mai ales prin combaterea lăcomiei care îl poate duce pe om la degradare și la pierderea demnității, totodată, copiii trebuie sfătuiți să nu facă apel la mânie și la răzbunare când cineva îi nemulțumește deoarece acestea sunt doar niște manifestări nesănătoase care dovedesc lipsa minții și a educației.
Toate aceste sfaturi pentru o bună creștere a copiilor nu valorează nimic dacă ele nu sunt însoțite și de exemplele proprii ale părinților, în primul rând copilul nu trebuie să observe niciun fel de discordanță între cuvântul și fapta celui care îl educă, altfel spusele părinților nu vor avea nicio influență asupra sa. În al doilea rând părinții trebuie să fie consecvenți și să își supravegheze atent și continuu copiii pentru că „fiul slobod se face obraznic”, după cum ne spune cartea Sirah (XXX, 8 ).
De remarcat că în cărțile didactice nu ne sunt relevate doar datoriile părinților față de copiii, ci și datoriile copiilor față de părinți, astfel, părinții trebuie să se bucure de cea mai înaltă prețuire din partea copiilor tocmai pentru strădania plină de jertfă pe care ei au depus-o și pentru marea răspundere pe care o au privind educația acestora. Cel mai de seamă sentiment pe care copiii trebuie să îl nutrească față de părinții lor este sentimentul iubirii, sentiment care se poate exprima prin ascultare, cinstire și ajutorare la bătrânețe.
În Creștinism, raportul dintre copii și părinți are ca temelie Vechiul Testament, după cum în cadrul Bisericii se urmărește curățirea de păcate și sfințirea credincioșilor prin învățătură, prin rugăciune și prin Sfintele Taine, tot așa și în cadrul familiei, care este chipul Bisericii, părinții au datoria de a-i apăra pe copiii lor de toate relele aduse de păcat, lucru ce se poate realiza numai printr-o educație religios-morală și socială sănătoasă. Mântuitorul însuși a iubit copiii și i-a numit „moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu”.
Deseori, Sfântul loan Gură de Aur aduce ca exemple de viețuire după voia lui Dumnezeu persoane alese din Vechiul sau Noul Testament. Între acestea strălucesc soții Aquila și Priscila care-1 fac pe Sfântul Părinte să constate: “Este dar cu putință ca însurat fiind cineva, să fie admirat și minunat în cele duhovnicești, căci iată pe aceștia, ca fiind în căsătorie au strălucit foarte mult, deși breasla lor nu era atât de strălucită de vreme ce erau făcători de corturi. Cu toate acestea, vrednicia lor a acoperit totul și i-a arătat mai presus de soare. Nici meșteșugul lor și nici căsătoria nu i-au împiedicat sau i-au vătămat cu ceva, ci au arătat dragostea aceea pe care a cerut-o Hristos…“ .
Se poate spune, concluzionând, că principiile pedagogice pe care le întâlnim citind cărțile didactice ale Vechiului Testament au avut și au în continuare o valoare deosebită în procesul de educație a tinerei generații la toate popoarele creștine. O bună dovadă a însemnătății acestor principii dar și a aprecierii de care se bucură ele la creștinii ortodocși români este citirea în Postul Mare a paremiilor care conțin texte din cărțile didactice dar și trecerea acestor precepte moral-educative în conștiința milenară a poporului nostru prin intermmediul proverbelor și zicătorilor. "Nu se vor trudi în zadar și nu vor naște feciori pentru moarte fără de vreme, că ei vor fi un neam binecuvântat de Domnul și împreună cu ei și odraslele lor."
2.2. Principiile educative desprinse din Noul Testament
După credința creștină, lumea are un început și o cauză: activitatea veșnic creatoare și bunătatea lui Dumnezeu, precum și o menire și un scop final spre care tinde: desăvârșirea și înnoirea, spre acest țel final se îndreaptă, pe diferite căi, întreaga creație.
Un pasaj din Noul Testament ne oferă o imagine clară cu privire la învățătura Domnului pentru relația dintre părintele creștin și copiii săi în ceea ce privește creșterea lor.
Efeseni 6:4 reprezintă o prezentare concentrată a felului în care părinții ar trebui să se relaționeze cu copiii lor, atât în lucrurile care trebuie făcute cât și în cele care trebuie evitate: "voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i, în mustrarea și învățătura Domnului", aici este prezentată foarte succint învățătura Bibliei cu privire la responsabilitatea părinților în creșterea copiilor lor.
Aspectul negativ din acest verset indică aceea că un părinte nu trebuie să își manifeste atitudini nepotrivite față de copiii lui și nu trebuie să se impună prin severitate excesivă, nedreptate sau autoritate impusă fără rațiune, comportamentul nesănătos față de un copil nu va servi decât la alimentarea inimii copilului cu lucruri rele.
Aspectul pozitiv este exprimat într-un fel atotcuprinzător, și anume în educarea lor, în creșterea lor, în dezvoltarea unui comportanent sănătos de viață prin învățarea ascultării de Domnul. Aceasta este educația, anume să fii un model ca părinte pentru copii și să îi înveți disciplina și ascultarea, expresia "povățuire" poartă cu ea ideea de a "pune în mintea copilului", ceea ce înseamnă să reamintim continuu, dar în mod constructiv, lucrurile care sunt greșite dar și să îi învățăm responsabilitățile lor, conform cu vârsta și nivelul de înțelegere al fiecărui copil. Copiii nu trebuie să crească fără să li se acorde atenție, îngrijire și fără să fie controlați, ei trebuie învățați, disciplinați și povățuiți, astfel încât să fie aduși la cunoaștere, autocontrol și ascultare.
Acest întreg proces de educație este unul spiritual și creștin, în înțelesul adevărat al cuvântului, hrănirea și povățuirea Domnului reprezintă singura modalitate eficientă de a administra copiilor o educație sănătoasă care să dea rezultate.
Orice altă modalitate de educarea a copiilor va sfârși în mod inevitabil într-un eșec dezastruos, elementele spirituale și morale ale naturii noastre sunt la fel de importante ca și cele intelectuale, prin urmare, aspectele spirituale sunt la fel de necesare pentru creșterea noastră ca și cele privind cunoașterea. Părintele creștin este cu adevărat instrumentul din mâna Domnului prin care este administrată autoritatea în cămin, întrucât creștinismul este singura religie adevărată și Dumnezeu în Hristos este singurul Dumnezeu adevărat, singurele instrumente posibile și eficiente în educarea copiilor le reprezintă hrănirea spirituală și povățuirea în ascultare de Domnul a copiilor.
Întregul proces de învățare și disciplinare trebuie să fie realizat pe baza a ceea ce Dumnezeu spune și ne învață, astfel încât autoritatea Sa să fie pusă în mod constant și imediat în contact cu mintea, inima și conștiința copilului.
Părintele nu trebuie niciodată să se prezinte pe sine ca fiind autoritatea supremă și ultima care stabilește ceea ce este adevărat și care sunt obligațiile copiilor, altfel, ar dezvolta în copil aspectul uman al “eului”.
Atingerea rezultatelor educației poate fi realizată doar când Îl facem pe Dumnezeu, Dumnezeu în Hristos, Învățătorul și Administratorul familiei, a cărei autoritate trebuie crezută în toate aspectele și ascultată în toate lucrurile.
Învățătura Sfintelor Scripturi pentru părinți reprezintă întotdeauna situația ideală din punctul de vedere al lui Dumnezeu, noi însă avem adesea tendința de a coborî aceste învățături la nivelul nostru uman și la experiența noastră.
"Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună",aceasta este ceea ce spune Biblia despre a fi părinte.
Metodele și modalitățile pe care părinții le pot folosi în învățarea adevărului lui Dumnezeu sunt variate. Însă aceste adevăruri trebuie să poată fi întotdeauna aplicate în orice aspect privind viața și stilul de viață. După cum părintele este credincios în a fi un model pentru copilul său, tot așa și copilul învață despre Dumnezeu cum să asculte în toate circumstanțele vieții, indiferent ceea ce fac și unde se duc, astfel copiii vor învăța să “Îl iubească pe Dumnezeu cu toată inima, sufletul și puterea lor" și vor dori să Îl slujească în tot ceea ce fac. În Revelația Noului Testament familia a câștigat cea mai înaltă prețuire din partea Mântuitorului fiind ridicată la demnitatea de Sfântă taină prin binecuvântarea căsătoriei. Prin urmare, ea are binecuvântarea din partea lui Dumnezeu, iar legătura dintre soți, bazată pe iubire, nu poate fi întreruptă așa cum nici Hristos nu se desparte de Biserica Sa.
“După cum în cadrul Bisericii prin învățătura și prin Sfintele Taine se urmărește curățirea de păcate și sfințirea credincioșilor, tot astfel în cadrul familiei, care este chipul Bisericii, părinții au datoria să-i apere pe copiii lor de toate relele aduse de păcat și aceasta se poate realiza numai printr-o sănătoasă educație religios-morală și socială”.
Părinții au datoria sfântă să se îngrijească de buna creștere a copiilor, fiindcă copiii sunt cele mai gingașe ființe și au nevoie de ajutor material și spiritual, Mântuitorul a iubit copiii și i-a numit moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu, de aceea a poruncit să lase pe copii la El și i-a îndrumat ca și ei să aibe sufletele tot atât de nevinovate ca și copiii.
Atât din Decalog cât și din spusele Mântuitorului rezultă că părinții trebuie să-i conducă pe copiii lor spre mântuire, iar aceasta nu se poate realiza decât printr-o educație deosebită vorbindu-le despre poruncile Scripturii. Pe cei care nu fac aceasta Sfântul Ioan Gură de Aur îi numește “mai răi decât ucigașii: Pentru aceasta zicem, nu fără întristare, că niște părinți ca aceștia sunt mai răi decât ucigașii de copii. Deoarece nu este așa de cumplit lucru a ascuți sabia și a întrama dreapta și a o înfige în gâtul copilului, precum a pierde și a prăpădi un suflet…” Totul pentru părinți trebuie să fie pe locul doi față de creșterea și educarea copiilor, căci “un copil are nevoie de multă îndrumare și dragoste”, la rândul lor copiii au îndatorirea să-i iubească, respecte și să se îngrijească de nevoile lor materiale și spirituale.
“Hrăniți pe cei ce v-au adus pe lume. Chiar și când vei hrăni pe mama ta, tot nu ești achitat față de ea pentru durerile și neliniștile pe care le-a îndurat pentru tine, nu vei fi răsplătit nici acele griji delicate pe care ea le-a avut atâta vreme cât te-a purtat în sânul ei, nici pentru toate acele lipsuri la care ea s-a osândit pentru a-ți asigura existența. De câte ori ea a vegheat pentru a-ți proteja somnul ! A stropit leagănul tău cu lacrimi, iar tu vei avea tăria a o lăsa în sărăcie ? O, fiul meu, ce pedeapsă chema – vei asupra ta, de nu vei hrăni pe tatăl tău ! Tu îi ești dator totdeauna tot ce ai, pentru că îi ești dator tot ceea ce ești…” În acest context, a-ți cinsti părinții care te-au adus deopotrivă la lumina zilei și la îmțelepciunea vieții, implică imitarea faptelor lor, a modului lor de a fi, așa cum recomandă Sfântul Apostol Pavel “Este un mod foarte propriu Scripturii de a vorbi despre educație – ca mystagogie și pedagogie – din aproape în aproape, nu prin propunerea unor teorii despre buna – purtare ci prin întruparea unui model de viață, prin constituirea unei maniere teologice de a fi și prin participarea membrilor familiei la acest model”.
Dacă copiii văd că părinții țin post și se roagă vor ține și ei post și se vor ruga. Modul de viață al mamei, exemplul ei moral și în general, atmosfera din cercul intim al familiei au o influență fericită asupra copilului. “Uneori anumite trăsături de caracter ale tatălui sau ale mamei par a fi selecționate; sunt copii care copiază de preferință defectele, alții calitățile”.
Crescând în climatul familial într-o atmosferă de cumpătare, de calmitate și de stăpînire de sine, copiii vor începe îndrumați de părinți să fie și ei cumpătați la mâncare, îmbrăcăminte, vorbă, căci “cumpătarea este și hrană, și plăcere, și sănătate, iar ce este mai mult duce la vătămare, dezgust și boală”, dacă vor fi educați fără mânie nici copilul nu va fi mânios. Sfântul Ioan Gură de Aur dă mâniei numele de facultate tiranică, pentru că aceasta ca un adevărat tiran, stăpânește sufletul omenesc, împingându-l la nenumărate fapte necugetate. Un bun mijloc pentru educarea mâniei este ca tânărul să fie deprins să se servească singur.
Porunca cinstirii părinților nu s-a limitat numai la cadrul strict familial, ci s-a extins la o sferă mai largă a vieții sociale, încât de la cinstirea părinților trupești s-a trecut la cinstirea părinților spirituali, la respectarea învățătorilor și educatorilor, precum și a conducătorilor societății.
Un important factor al educației religioase îl constituie școala, la nivelul acetei instituții, educația religioasă ajunge într-un stadiu de maximă dezvoltare prin caracterul programat, planificat și metodic al activităților instructiv-educative.
Credința este formată și desăvârșită prin educație, iar educația nu este periclitată de prezența credinței religioase, ea are nevoie de sprijinul educației al unui exercițiu de cultivare printr-o nimerită informare și formare, comportamentul de la școală al copilului este profund influențat de ceea ce se întâmplă acasă, atât profesorul, cât și părintele sunt bine intenționați, dar dacă ei nu formează o echipă în ceea ce privește educația unui copil, este sigur că rezultatul nu va fi cel așteptat.
Sfântul Ioan gură de Au, arată și modul în care părinții trebuie să aleagă dascălii potriviți pentru copiii lor, dar și modul optim în care aceștia să colaboreze cu dascălii în vederea formării profesioanle a propriilor copii .
Educația răspunde atât cererii sociale cât și nevoilor și aspirațiilor individuale, numai printr-o educație sănătoasă și robustă ne putem ridica din marasmul aproape general al zilei de astăzi, educație pe care o putem dobândi prin înnoirea, înmulțirea tuturor faptelor bune ascunse în forța neamului. Copilul, neavând încă desăvârșite cele trei facultăți ale sufletului, adică sentimentul, rațiunea și voința, simte nevoia să se raporteze la membrii familiei care-l înconjoară cu dragoste: mama, tata, bunica, bunicul, de aceea copilul are nevoie de afecțiune și dragoste, apropiere înțelegere și devotament din partea celor dragi lui, iată, importanța și necesitatea modelului suprem al părinților în educarea copilului pentru împlinirea „…exigențelor moralei Sfintei Evanghelii”
În educarea copiilor, soții au deopotrivă datoria să-și înzestreze copiii din fragedă copilărie cu urme spirituale, deprinzându-i cu citirea Sfintei Scripturi și cu evlavia creștină, încă din perioada apostolică și post-apostolică li s-a cerut părinților să-i învețe pe fii lor „frica de Dumnezeu”, adică să-i deprindă cu evlavia, rugăciunea și iubirea de Dumnezeu.
De aceea părinții sunt îndemnați să le dea copiilor lor „…creșterea cea întru Hristos; să-I învețe ce putere au smerenia înaintea lui Dumnezeu și ce poate dragostea curată în fața luiDumnezeu”, Părinții trebuie de asemenea să își păstreze copiii în înfrânare, deoarece „…cel care a fost înfrânat mai înainte de căsătorie cu atât mai mult este înfrânat după căsătorie, cel care este deprins cu desfrânarea înainte de a se căsători va face lucrul acestași după căsătorie…; pentru aceasta se pun cununile pe cap, simbol al biruinței, deoarece fiind neînvinși se apropie astfel de patul căsătoriei, fiindcă nu au fost învinși de plăceri”.
2.3. Predaniile Sfinților Apostoli referitoare la creșterea și educarea copiiilor în cadrul familiei
Mulți dintre părinți nu acordă importanța cuvenită, nu consideră necesară începerea educației chiar de la cea mai fragedă vârstă, unii dintre ei, mai ales cei tineri, privesc copilul lor ca pe o jucarie sau ca pe o papușă și pentru multă vreme nu îsi dau seama că adoratul lor ''îngeraș'', a devenit odată cu trecerea timpului din ce în ce mai încăpățânat, mai plângăcios, mai alintat, mai neascultător, mai pofticios, tot timpul nemulțumit și răutăcios.
Abia în ultimul ceas li se deschid ochii, atunci se hotărăsc să se intereseze, în sfârșit, și de educația copilului lor alintat, însă, este deja prea târziu, mulți dintre părinții neglijenți spun următoarele: ''nu putem să cerem și să ne așteptăm la o viață împodobită cu virtuți, înca de la vârsta copilariei … !'', dar Sfânta Evanghelie ne spune: : ''iar copilul creștea și se întărea cu duhul, umplându-Se de înțelepciune, și harul lui Dumnezeu era asupra lui''.
Mărturiile cuprinse în viețile sfinților, ne arată că aceștia, încă de la cea mai fragedă vârstă, își cultivau virtuți ca evlavia, ascultarea, bunătatea, și Mântuitorul ne spune despre copii: ''lăsați copiii să vină la Mine'' și încă: ''vai celui care va sminti pe unul dintre aceștia mici care cred în Mine … '' de unde rezultă că virtutea poate fi lucrată de la vârsta fragedă, lucrarea ei fiind în același timp cu mult mai curată, mai nevinovată, mai autentică. Este un fenomen foarte trist în vremurile noastre, și anume că, rugăciunea comună în familie, la masă, s-a pierdut aproape peste tot, aceasta este cauza pentru care vedem atâtea familii nefericite și atâtea ratări, în ceea ce privește educația, pentru că oamenii, familiile, au încetat să se mai roage, cuvintele Domnului sunt veșnic actuale: ''cereti și vi se va da!''.
Sunt câteva texte în Sfânta Evanghelie, care se referă la anii copilăriei Domnului, ele sunt însă foarte grăitoare și cu un bogat conținut pedagogic, astfel, despre copilul Iisus de doisprezece ani, sfântul evanghelist Luca scrie: ''și a coborât cu ei și a venit în Nazaret și le era supus''.
Ceea ce accentuează aici sfântul evanghelist Luca este faptul că Iisus, copil fiind, era ascultător și supus față de părinții săi pământești, aceeași ascultare o avea însă și față de Tatăl cel ceresc, aceasta se vede din cuvintele Sfântului apostol Pavel, care scrie despre Iisus, ajuns acum la vârsta maturității, următoarele: ''…ascultător Făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce.''
Mai mult, Sfântul apostol ne arată că de această ascultare a depins mântuirea lumii: ''căci precum prin neascultarea unui om s-au facut păcătoși cei mulți, tot ața prin ascultarea unuia se vor face drepți cei mulți.'' Nu este nevoie să vorbim despre imensa importanță a ascultării în viața oamenilor, în general, cât de importantă este ea, în special în educația copiilor, o știe fiecare părinte
Așezămintele Sfinților Apostoli îi îndeamnă pe părinți să nu le fie „… teamă a-i bate, înțelepțindu-i cu asprime, căci pedepsindu-i, nu-i omorâți ci mai vârtos îi mântuiți,după cum zice și Solomon…Cine se ferește prin urmare de a dojeni și pedepsi pe fiul săuîși urăște copilul, de aceea învățați pe copiii voștri cuvântul Domnului și faceți-iascultători…”
În fine, Constituțiile Apostolilor îi sfătuiau pe părinții creștini să-și căsătorească copiii „…la vremea căsătoriei, ca nu cumva tocmai în floarea vârstei să aibă loc obiceiuri desfrânate, căci vouă vi se va cere socoteală în ziua judecății de Domnul Dumnezeu”.
După Sfântul Apostol Pavel, părinții sunt obligați să îndeplinească nu doar nevoile materiale ale copiilor (II Corinteni 2,14; I Timotei 5,8), ci și nevoile lor spirituale, ei sunt cei care dau sens vieții de familie.
În ce privește formarea lor religioasă, Sfântul Apostol Pavel le recomandă părinților să-și crească copiii „în învățătura și povața Domnului”(Efeseni 6,4), pentru îndemnarea lor pe calea viețuirii creștine, părinții sunt chiar datori să-și certe copiii; mustrarea lor trebuie însă să fie făcută prin iubire și pentru binele lor și nu dintr-o pornire pătimașă (Coloseni 3,21).
La rândul lor, copiii sunt îndemnați să asculte părinții lor întru toate, căci aceasta este bine plăcută Domnului (Coloseni 3,20; Efeseni 6,1-2) și să le dea cuvenită cinstire și ajutor la vreme de nevoi (I Timotei 5,4).
Sfinții Apostoli, fiind aleși de Mântuitorul Iisus Hristos să aducă lumină neamurilor au învățat de la Iisus că familia are un rol central în încolțirea seminței noii învățături, spre deosebire de Mântuitorul Hristos, care a ajuns la sufletul ascultătorilor mai mult „prin parabole, prin pilde” .
Sfântul Apostol Pavel folosește învățătura directă, încercând totuși să folosescă principiile pedagogice folosite în vorbirea în parabole de către Domnul Iisus Hristos.
Epistola către Efeseni, deși este o epistolă în care Sfântul Apostol Pavel întărește învățătura despre Biserică, totuși în ea găsim poziția sa cu privire la bazele familiei creștine, îmbrăcând cu duh nou textul din (Facere 2, 24), „pentru aceea va lasă omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup” (Efeseni 5,31), Sfântul Pavel spune despre căsătorie că este voită și orânduită de Dumnezeu, punându-se astfel de acord cu cele spuse de Domnul Iisus Hristos: „dar de la începutul făptuirii, bărbat și femeie i-a făcut Dumnezeu […] și cei doi vor fi un trup: așa că nu mai sunt doi, ci un singur trup” (Marcu 10,6-8).
Preluând învățătura Mântuitorului Sfântul Apostol Pavel va ține să reamintescă faptul că bărbatul și femeia se simt încă de la creație, atrași unul de altul și că se completează reciproc dând astfel contur căsătoriei în forma sa monogamică (I Corinteni 11,11).
Cine disprețuiește autoritatea lui Dumnezeu, a Bisericii și a conducătorilor de orice fel, nu poate pretinde propriilor copii să-i respecte autoritatea părintească, cine nu se supune de bunăvoie, ci din obligație, nu-și va putea educa niciodată copiii astfel încât să-l asculte, de aceea, părinții, dacă doresc să fie ascultați de copii, trebuie să respecte autoritățile și legile și să-i învețe pe copii să le respecte la rândul lor, aceasta este temelia supunerii și ascultării lor.
Ascultarea reprezintă supunerea voinței proprii în fața altei voințe, voința noastră domnește asupra tuturor celorlalte: noi gândim, vorbim și acționăm așa cum ne dictează voința, Dumnezeu ne-a dat această forță a spiritului ca să vrem și să facem binele, să urâm și să respingem răul, voința noastră este slăbită însă de păcate și înclină spre rău, chiar de cunoaștem binele, suntem prea slabi ca să-l dorim în mod serios și să-l înfăptuim, „Văd și încuviințez ce este mai bine, dar înclin spre rău.”
Nu trebuie să permitem niciodată copilului să depășească limitele unei purtări supuse, de ascultare față de autoritatea părintească, ceea ce a spus tata sau mama, copilul trebuie să îndeplinească de îndată, fără întârzieri și amânări, numai în acest fel se poate înfrânge încăpățânarea, formând cu adevărat la copil o voință puternică, orientată spre bine și supusă față de părinți. Virtuțile cultivate și încurajate în cadrul orelor de educație religioasă sunt necesare sănătății spirituale din familie și din societate, educația religioasă îl învață pe copil și pe tânăr iubirea față de Dumnezeu și de oameni, credința, speranța și solidaritatea, dreptatea și recunoștința față de părinți și față de binefăcători, dărnicia și hărnicia, sfințenia vieții, iubirea eternă a ființei umane, adevărul existenței, binele comun și frumusețea sufletului generos.
Biserica propune astfel valori care pot să depășească moartea biologică și să dea sens, prin perspectiva veșniciei, chiar de la început, vieții copiilor, valorile transmise prin educația religioasă sunt strict necesare, întrucât ele reprezintă pentru copii și tineri un reper esențial și un liant între cunoștințele teoretice dobândite prin studiul celorlalte discipline școlare .
Educația religioasă oferă copilului o perspectivă ortodoxă asupra vieții, un mod general de a înțelege lumea și viața, de a o explica, de a formula raționamente cognitive și judecăți morale, ea reduce, astfel, efectele negative ale crizei contemporane de identitate și de orientare, propunând modele viabile de bunătate și sfințenie și oferind copiilor și tinerilor repere în viața de familie și în societate. Educația religioasă se deosebește esențial de propaganda sau de campaniile publicitare pe care omul contemporan este silit să le consume zilnic prin mass-media, de comunicarea simplificată, reducționistă, ea are nevoie de liberă alegere, de efort personal.
Dumnezeu a sădit în sufletele copiilor puritatea, astfel, singura datorie ce le revine părinților este de a o păzi și de a o face să se dezvolte. De cele mai multe ori însă, ei sunt aceia care greșesc și distrug floarea gingașă a purității copilăriei, către aceștia se adresează și cuvintele Domnului, prietenul copiilor: ''Iar cine va sminti pe unul dintre aceștia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară și să fie afundat în adâncul mării'' .
Buna cuviintă și smerenia sunt virtuși sădite firesc în inima copilului, deoarece el de la început, are mereu nevoie de ajutorul celorlalti, astfel, apariția egoismului și a mândriei, constituie rezultatul unei educații greșite și a unei dezvoltări eronate a sentimentului de ambiție, care este sădit în fiecare om.
Însuși Domnul, ca să le arate ucenicilor săi un exemplu de adevărată smerenie, le-a prezentat un copil mic și le-a spus: "Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăția cerurilor". Copiii trebuiesc învățați cât de plăcută este în fața lui Dumnezeu virtutea smereniei și a simplității, și cât de mult îl înaltă Dumnezeu pe cel smerit, astfel, cel mai mare exemplu de smerenie, este însuși Domnul care ne spune: "Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima". „Adevărat, adevărat zic vouă, că voi veți plânge și vă veți tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veți întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar, după ce a născut copilul, nu-și mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume“.
Poate că cea mai mare durere a unui părinte este cea legată de copiii săi, el suferă ori de câte ori ei se îmbolnăvesc, ori de câte ori cad în păcat sau ori de câte ori el nu reușește să le fie alături, dar dacă se ocupă cu grijă de creșterea lor, dacă cere ajutorul lui Dumnezeu pentru aceasta, bucuria lui va fi mare atunci când va vedea că eforturile sale au avut rost, că așteptările i-au fost împlinite.
Cuvântul că „femeia se va mântui prin naștere de fii, dacă va stărui, cu înțelepciune, în credință, în iubire și în sfințenie“ (I Tim.2,15) este înțeles astăzi ca un îndemn adresat femeii de a face cât mai mulți copii, dar nașterea de prunci este mântuitoare numai în măsura în care implică și jertfa pentru creșterea trupească și sufletească a copiilor, numai în măsura în care aceștia primesc o educație creștinească. Nu doar femeile sunt cele care se mântuiesc prin jertfa creșterii copiilor, înainte ele stăteau acasă și se îngrijeau numai de copii și de treburile gospodăriei, în zilele noastre, când majoritatea femeilor au serviciu, o mare parte din responsabilitatea educării copiilor revine bărbaților, de aceea putem spune că amândoi soții se mântuiesc prin creșterea copiilor, aceste minunate daruri cu care Dumnezeu a binecuvântat familia.
Este foarte important pentru părinții binecredincioși să aibă întipărit în inimile lor adevărul că un copil este o binecuvântare de la Dumnezeu, atunci când înțelegem aceasta, ochii noștri parcă se deschid și vedem o altă lume, parcă primim aripi, primim noi puteri, nu este vorba doar de o simplă atitudine optimistă, este vorba de asumarea unui alt mod de percepere a existenței.
Este foarte greu pentru părinții care nu caută prezența lui Dumnezeu în viețile lor să vadă în copil un semn al acestei prezențe, de aceea, venirea pe lume a unui copil, și mai ales a primului copil, este momentul potrivit ca părinții să cugete cu luare-aminte la Dumnezeu, punând cărămizi pentru propria lor zidire duhovnicească, pentru că nu poți fi părinte în adevăratul sens al cuvântului decât dacă îți crești copilul ca pe un fiu al Părintelui Ceresc.
Copiii învață adevărul despre trăirea în harul lui Dumnezeu în familiile lor, părinții care nu trăiesc în acest har nu vor putea să-i învețe pe copiii lor cum să dobândească o credință vie,
fiecare părinte nu numai că poate, ci și trebuie să învețe să fie părinte.
A fi un bun părinte este o artă, cum o artă este a fi un bun doctor. Este greșit a considera că dacă părinții au făcut un copil primesc automat și iscusința de a fi buni părinți, buni educatori,
cuvântul că mulți dintre cei dintâi vor fi pe urmă și mulți dintre cei de pe urmă vor fi întâi se poate aplica și în acest caz, mulți dintre cei care erau mai pricepuți decât alții în creșterea copiilor, dar nu au folosit această înzestrare, au fost lăsați în urmă de cei care, știindu-și nepriceperea, au alergat la Dumnezeu pentru ajutor, nevoindu-se să devină buni educatori.
A fi părinte nu este o meserie pe care o înveți vrei nu vrei, a fi părinte este într-un fel asemănător cu a fi preot: e ascultarea unei vocații, e răspunsul la chemarea Celui de Sus, pentru că majoritatea oamenilor maturi sunt părinți, ei privesc acest fapt ca pe ceva normal, „firesc“, neieșit din comun, și trec cu vederea măreția și gravitatea acestui eveniment.
Este o mare diferență între un copil născut din părinți care duc o viață curată, care s-au împărtășit de Taina Sfintei Cununii, ale căror trupuri sunt temple ale Duhului Sfânt, și un copil născut din părinți care duc o viață dezordonată, plină de patimi, în cel de-al doilea caz nu numai că pruncul zămislit va putea moșteni biologic anumite înclinări spre păcat, ci chiar sufletul lui va fi afectat.
Însemnătatea pe care o dă Mântuitorul copiilor în scena evanghelică a binecuvântării lor, e de o dumnezeiască drăgălășenie și devine principiu normativ în creștinism, înțelegem din ea că între Iisus Hristos și copii există o atracție spontană, El are brațele deschise către toți copiii din lume, iar acești copii sunt împinși către Dânsul ca de o putere tainică a sufletului lor.
În icoanele care înfățișează intrarea triumfală în Ierusalim, copiii sunt cei care Îl primesc cu entuziasm mai fierbinte, și ramurile verzi cu care Îl omagiază sunt parcă prelungiri în aer ale sufletului lor fraged, "Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, că a unora ca aceștia este Împărăția lui Dumnezeu!", ne porunceste El, și sensul acestor cuvinte este că, mai presus de noi, oamenii, copiii aparțin lui Iisus Hristos.
CAPITOLUL III : FAMILIA CREȘTINĂ ÎN OPERA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR
3.1. Preliminarii
Pe Sfântul Ioan Gură de Aur, noi nu-1 definim ca păgânii, ci îl definim așa cum ne-a poruncit dumnezeeasca Scriptură. Căci, după ea, om nu este pur și simplu cel care are mâini și picioare de om, ci acela care cu încredere se îndeletnicește cu evlavia și cu virtutea. Ascultă ce spune Scriptura in acest sens despre Iov. Căci spunând ea că era în ținutul cu numele Ausit un om, nu îl descrie in termenii in care descriu păgânii un om și nu spune nici că avea două picioare și unghii late, ci, cuprinzând la un loc semnele distinctive ale evlaviei lui, a spus că era drept, adevărat, adorator al lui Dumnezeu, departe de orice lucru rău. arătând că aceasta este un om… Și dacă numele de om în genere ne oferă un atât de mare îndemn spre virtute, cu cât mai mult atunci când acest nume este al unui creștin» ?
Fără evlavie și virtute, omul creștin nu este om, nu aparține frumoasei filosofii a faptelor, cum numește Sfântul Ioan Gură de Aur, creștinismul. „Fii om. Să nu se spună că titlul tău care iți a-parține din natură este un titlu fals. Înțelegi tu ceea ce-ți spun ?
De multe ori un om nu are din om decât numsle de om, deci nu este om în sensul care trebuie legat de acest nume. Când te văd trăind fără să asculți de rațiune, cum vrei să te numesc om și nu bou ? Când te văd purtându-te ca un răpitor, cum vrei să te numesc om și nu lup? Când te văd în furnicare, cum vrei să te numesc om și nu porc ? Când te văd urzind vicleșuguri, cum vrei să te numesc om și nu șarpe? Când te vad infectat de venin, cum vrei să te numes: om și nu viperă? Când te văd fără inteligență, cum vrei să te numesc om și nu măgar ? Când te văd căzut în adulter, cum vrei să te numesc om și nu armăsar? Când te văd indocil și stupid, cum vrei să te numesc om și nu piatră ?»
Prin urmare, după definiția moral-socială dată de Sfântul nostru, cineva nu este om prin aceea numai că are forma și mădularele corpului omenesc, acestea aparținând numai corpului, nu și faptului și ideii de om, ci numai cel care izbutește să salveze în el chipul adevărat al omului, atunci când se îndeletnicește cu virtutea. Pe ceilalți, Sfânta Scriptură nu-i numește nici măcar oameni vii, ci când cărnuri, când pământ.
3.2. Soții creștini
Fundamentul adevăratei vieți familiare și sociale nu poate fi decât omul acesta: omul definit de culorile și de chipurile virtuții. Numai el poate fi făuritorul adevăratei familii și societăți de mâine, prin înfăptuirea lui cea mai măreață: prin creșterea copiilor in duh creștin.
O bună familie creștină este întemeiată din buni membri creștini. Aci rezidă, în acelaș timp, condițiile determinante ale bunei societăți creștine, sub toate raporturile, pentru care lucru, formarea moral-socială a familiei creștine ocupă în mod deosebit predica Sfântului Ioan Gură de Aur, fie lămurind raporturile dintre soți, fie îndemnând la o aleasă creștere a copiilor, fie conturând raporturile dintre stăpâni și servitori.
Soția este ființial legată de bărbatul ei prin creație și haric prin sfânta taină a căsătoriei creștine. Astfel ea este egală intru toate cu soțul ei. Dacă insă in practică lucru mai este și altfel, el nu-și are fundament nici în natură și nici in Sfânta Scriptură. Este adevărat că Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfinții Părinți în genere vorbesc de supunerea, de starea de sclavie a femeii față de bărbatul ei, însă ei nu uită să lămurească că această stare de lucruri nu este un fapt natural, ci o stare ulterioară, o consecință a păcatului original, intrat în lume prin Eva. Mai înainte însă, argumentează el cu spusa Scripturii (Geneză III, 16; I Timotei, II, 11-12, 14), femeia era deopotrivă cu bărbatul ei. Justiția naturală a fost insă restituită prin opera răscumpărării, sclavia femeiei fiind amestecată cu o bunăvoință divină, cu un gingaș atașament de iubire, pentru care fapt spunea și Apostolul: «Bărbaților, iubiți pe femeile voastre». Gândul acesta al Sfântului nostru se vede destul de limpede in comentarul pe cere-1 face la capitolul al Il-Iea al Genezii. Deși luată din coasta lui Adam, spune el, femeia rămâne egală cu bărbatul ei. Ea este un ajutor “după el” șl “asemenea cu el”.
Astfel, expresia „Să facem om după chipul și asemănarea noastră“, din convorbirea dintre Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiu, se referă deopotrivă și la femeie. Adam, de altfel, putea avea ajutor în toată creația pe care, în ordinea chemării la existență, avea s-o pună Dumnezeu la dispozițiunea Iui; numai că ajutorul acesta, oricât de mult, nu era „asemenea lui“. Ajutor „asemenea lui" nu putea avea decât tot în o ființă rațională, ca și el.
Consubstanțialitatea aceasta dintre bărbat și femeie, prin aceea că era împreună din aceeași plămadă, și faptul de a fi amândoi ființe înzestrate cu rațiune și capabili deopotrivă de evlavie și virtute, învederează egalitatea lor naturală și indisolubila legătură dintre ei.
Egalitatea aceasta naturală și substanțierea ei harică aduc iubirea și armonia dintre soți, lucru echivalent cu ocrotirea existenții și conservarea universului. Și lucrul se realizează dela sine, când fiecare contribuie conștiincios cu ceea ce îi aparține în mod propriu: bărbații cu iubirea, femeile cu supunerea: dacă fiecare contribuie cu ceeace îi aparține în mod propriu, atunci toate sunt temeinice. Când femeia se simte iubită, devine și ea iubitoare. “Când este supusă față de bărbatul ei, atunci și el devine blând“.
Deci: „Nimic să nu fie mai de cinste pentru o femeie decât bărbatul ei, iar de bărbat nimic să nu fie iubit mai cu aprindere decât femeia lui. Armonia dintre femeie și bărbat păzește împreună viața noastră a tuturor și face să se susțină lumea întreagă. Căci după cum atunci când temelia se clatină, se prăbușește întreaga locuință, la fel și soții când trăiesc în neînțelegere, se răstoană întreaga noastră viață. Căci vezi: lumea este alcătuită din cetăți, cetățile sunt alcătuite din case, casele sunt alcătuite din bărbați și din femei. Dacă deci a intrat războiul între bărbați și femei, el a intrat in case, iar când sunt turburate casele, sunt răsturnnte și cetățile, iar când are loc o răsturnare de cetăți, atunci, cu necesitate, sa umplut de turburare, de război și de luptă și lumea întreagă. Deaceea a pus Dumnezeu multă purtare de grijă in cazul acesta; deaceea nu a permis El ca să fie alungată de bărbatul ei femeia, decât numai din pricină de adulter"
Astfel, armonia dintre soți, întemeiată pe iubire și supunere, este necesară în primul rând, pentru desăvârșirea vieții în familia creștină. Într-o asemenea familie se naște și sporește virtutea, mai ales când femeia de aci este înțeleaptă, simplă în modul ei de viață, virtuoasă. Într-o asemenea familie, pot fi crescuți copii în cele mai sănătoase moravuri și de o astfel de binefacere se bucură deopotrivă și servitorii casei. Așezarea unei astfel de vieți conjugale trece, cu puterea exemplului, peste ziduri și ogrăzi, la vecini, la prieteni, la rude. În mod contrar, se încurcă și se zăpăcesc toate .
Preocupat de realizarea acestei concordii conjugale, Sfântul Ioan Gură de Aur are sub priviri, în primul plan, femeia, și va sublinia, fie marele ei rol in viață, fie grija și menajarea deosebită ce se cere pentru ea dela bărbatul ei, îndeosebi in ordinea spirituală. Și această grijă și atenție deosebită ne-o înfățișează el din convingerea lui intimă, ca psiholog, ca educator, ca reformator de moravuri pe plan moral-social. Femeia, spune el, este un mare bun pentru omenire, după cum, în alte împrejurări, ea este un mare rău. Atenția tuturor trebue îndreptată într-acolo, ca în lume să nu fie decât femei bune, virtuoase, între altele și pentru marele lor rol în casă. Prin însăși pozițiunca lor naturală, prin rolul lor familiar, ele îndeosebi sunt legate de Ministeriatul caznic intern; lor le revine, aproape exclusiv, buna conducere a gospodăriei și creșterea frumoasă a copiiilor, fiindcă bărbatul este reclamat de multiplele lui treburi cetățenești și absosrbit de grija procurării celor necesare întreținerii familiei.
Retrasă în interiorul familiei, scutită deci de alte griji din afară și de treburile obștești, femeia creștină, soția creștină trebuie să se îndeletnicească cu filosofía casnică, prezidând gimnaziul casnic al virtuții, ale cărei culori și a cărei învățare împodobesc și luminează mai mult decât orice, chipul și sufletul femeii, făcându-și astfel admiratori curați și sinceri, iubitori și devotați: pe bărbat, pe îngeri, pe Dumnezeu. Obosit de munca, de grijile și de gândurile lui de multe ori turburătoare și istovitoare, bărbatul nu-și află nicăeri, ca lângă soția lui virtuoasă și bună gospodină, odihna, reconfortarea, îndrumarea, liniștea sufletului, ajutorarea. De nicăeri, ca de aci, din casa lui unde stăpânește cu evlavie magistra aceasta a virtuții și concordiei conjugale, nu pleacă el la treburile și grijile lui mai întremat și cu suflet mai luminos. Și iarăși, nimic nu poate arunca in un rău și în o decădere mai mare pe bărbat, ca soția nevirtuoasă, a cărei influență și putere este îndreptată spre rău.
Astfel, dacă soția virtuoasă este un atât de mare bine pentru soțul ei, deopotrivă este un mare bun pentru soția lui soțul care poartă grijă de formarea ci sufletească și știe să fie blând și iertător, îngăduitor. ;.Fă-i bine la rândul tău și tu, sfătuiește Sfântul Ioan Gură de Aur pe soțul creștin. Cum? Înlinde-i mâna în cele spirituale. Orice lucru folositor auzi, transportândul cu gura, ca rândunelele, adu-1 și pune-1 în gura mamei și a copiiilor. Căci cum nu ar fi absurd ca în alte lucruri să pătrunzi rangurile dintâi și să deții locul de cap, iar în privința învățăturii să părăsești ordinea aceasta. Conducătorul altora trebuie să fie mai presus de ei, nu prin onoruri, ci prin virtuți“. Și dând apoi exemplul întâietății pe care o deține capul în corpul omenesc, nu atât datorită locului pe care îl ocupă, cât faptului că el poartă grija întregului corp.
În cap fiind ochii trupești și sufletești, izvorul tuturor simțurilor, rădăcina nervilor și a oaselor, va adăoga: „La fel și noi bărbații suntem stăpâni ai femeilor. Să le învingem, nu cerând dela ele o onoare mai mare pentru noi, ci făcându-le noi un bine mai mare. Am arătat că nu sunt mici binefacerile pe care le primim dela ele, dar dacă vrem să le dăm contravaloarea acestor binefaceri in ordinea spirituală, învingătorii suntem noi, “fiindcă nu este posibil să le aducem această contravaloare în cele materiale ", pentru marile binefaceri pe care le avem dela ele .
De aceea, acea casnică, zidul acesta mai tare decât diamantul și de cât fierul, pe care nu îl pot expugna relele și neînțelegerile, este clădit în jurul vieții familiare îndeosebi de concordia dintre soți, la care contribuie mai ales bărbatul, prin grija pentru formarea sufletească a soției sale în cele după Dumnezeu, prin iubirea lui sinceră, prin blândețea și prin îngăduința lui. El trebuie să țină seamă de slăbiciunea sexului ei și să nu-i cerceteze cu amănunțime toate câte le spune și le face. Să caute deci, cu orice chip, să asigure căzniciei pacea și înțelegerea, virtuțile cele mai de preț aci, care adesea înlătură și multe neajunsuri de ordin material. Unde este un cer atât de senin, unde totul conglăsuiește armonios, înflorește virtutea, iar treburile abundă de prosperitate, fiindcă pe deasupra se adaogă aci și bunăvoința lui Dumnezeu.
„Mare bun este femeia, după cum și mare rău", spunea Sfântul Ioan Gură de Aur. De aceea o deosebită atenție se cere când este vorba de căsătorie. Multe sunt locurile, în opera sa, unde vorbește el despre căsătorie și ne»a lăsat chiar și un tratat special, sub titlul „Ce fel să fie soțiile cu care să ne căsătorim“ , care, în câteva cuvinte, se reduce la următoarele. Căsătoria nu trebuie socotită o afacere de ordin material, ci un lucru natural și sfânt în sine și prin roadele ei în ordinea moral-socială. Experiența, pățaniile altora, arată că acele căsătorii în care s-a căutat în primul rând latura materială și s-a neglijat cea spirituală, nu au durat mult timp, sau au fost, ceeace este tot atât de rău, o înlănțuire necurmată de neînțelegeri, de necazuri, de dureri. Mai înainte de a se căsători, creștinul trebuie să citeaseă și să vadă ce spune Sfânta Scriptură in această privință, fiindcă ea este legea și povața după care trebuie să-și întocmească viața. Altfel nu ne mai era insuflată și lăsată de Dumnezeu. Va afla astfel că actul, pe care are să-l îndeplinească prin faptul căsătoriei, cade, pe lângă prevederile dreptului civil, mai ales in prevederile dreptului divin. Te-ai căsătorit, spre exemplu, cu o femeie rea, bețivă, înșelătoare, cicălitoare? După dreptul divin, nu poți să te desparți de ea, el admițând despărțirea numai în caz de adulter. Neascultarea de dreptul divin, îți va fi pusă în sarcină la judecata viitoare. De aceea trebuie să se caute mai întâi așezarea sufletească și moravurile femeii, fiindcă în felul acesta căsnicia va fi nedespărțită, iar iubirea dintre soți adevărată, aprinsă și curată. În rândul al doilea, nici frumusețea corporală a femeii nu trebuie să fie prețuită în primul rând, când este vorba de căsătorie. De altfel, exemplele frecvente din viața de toate zilele sunt destul de grăitoare și în această privință. Să căutăm deci, când este vorba de căsătorie, suporturile ei spiritual-harice. Să imităm și aci pe Hristcs, care, dân du-se pre sine pentru Biserica Sa, nu a căutat în primul rând frumusețea corporală a acestei prea iubite mirese a lui, ci a iubit-o cu toată urâțenia ei și a curățit-o, în virtutea acestei iubiri, în apa botezului și a sfințit-o.
Din acest exemplu dumnezeesc, spune Sfântul nostru, ia și tu învățătură : chiar dacă soția ta păcătuiește de multe ori împotriva ta, trece-i cu vederea și trudește-te s-o faci bună, cum bună și-a făcut și Hristos Biserica, cu toate că a primit-o cu un trup necurățit față de dumnezeeasca lui curățenie. În felul acesta, vei face-o mai bună, frumoasă și tânără, nu după legile naturii, care sunt fixe, de neschimbat, de neînfrânt, ci in ce privește formarea voinței ei. Tămăduiește-i voința de toate defectele, fiindcă răul nu este o necesitate de oidin natural, ci o abatere voluntară, el depinzând de noi, nu de ceva din afară de voința noastră. Fă ca atunci când ți-se îmbolnăvește un mădular al corpului: după cum nu-1 tai și nu-1 lapezi, ci le trudești sâ-1 faci sănătos, tot așa și aci. Te-ai străduit destul, ești necăjit fiindcă nu ai știut cu cine te unești, sau ai știut, dar ai închis ochii, sau ai fost orbit și robit de avere și de frumusețea corporală, dar nu ai reușit să îndrepți nimic : nu-ți alunga pentru aceasta soția, după cum nu iți scoți nici ochiul orb, sau nu-ți tai brațul uscat, fiindcă soția ta este o parte a corpului tău, fiindcă voi doi una sunteți. Ia exemplul unirii lui Hristos cu Biserica sa și nu uita că „taina aceasta mare este, însă numai in Hristos și în Biserică".
Să căutăm deci, când ne căsătorim, virtutea, frumoasele moravuri ale femeii. O minte sobră este mai de preț decât toate averile, care, când nu cad în mâini care să le folosească bine, sunt o adevărată nenorocire și pentru semeni și pentru cei care le au. După cum nu trebuie să preferăm bogățiilor spirituale pe cele materiale, tot așa să nu preferăm frumuseții spirituale pe cea fizică. Să avem în minte exemplul căsătoriei lui Isaac: pentru a-și căsători pe fiul său Isaac, Avraam a trimis pe mai marele slugilor lui să-i caute soție în pământ îndepărtat, soție pe a cărei față el nu o cunoștea, fiindcă el căuta fiului său soție virtuoasă, nu bogată și frumoasă. Căuta deci calități sufletești.
O asemenea căsătorie este încununată cu bunul cel mai mare al vieții casnice și al vieții îndeobște, cu dorul cel mare al mamelor, cu averea lor neprețuită, cu buna și frumoasa creștere a copiiilor.
3.3. Creșterea copiilor
Problema mult importantă a educării copiilor, în care Sfântul Ioan Gură de Aur deține întâietatea în raport cu Sfinții Părinți și scriitorii bisericești contemporani și de până aci, pe lângă multele locuri risipite la întâmplare in opera lui, ocupă și tratate speciale, de întinderea unei omilii și chiar și mai mari.
Ceea ce ne interesează însă pe noi aci, nu sunt, în prima linie ideile lui pedagogice, sau compararea lor cu cele ale pedagogiei de azi, ci evidențierea valorii moral-socială a unei alese și creștinești educații, subliniind astfel tot mai mult marele rol al familiei creștine în lumea valorilor și principiilor moral-sociale creștine.
Înțelepții cetății pământești după Dumnezeu, deținătorii filosofiei supreme, cetățenii virtuoși și buni, se formează, cresc În sânul adevăratei familii creștine, rolul ei fiind de-a dreptul covârșitor, În ea punându-se temeliile vieții. Să pui o temelie, nu este chiar lucru așa de ușor, mai ales când este vorba de clădirea u- nui edificiu de mărimea, de frumusețea și de importanța celui creștin. Dacă insă, cu eforturi desigur și cu suflet mare, ai reușit să pui această temelie, cele ce se vor ridica pe ea vor fi, oricum, mai ușor de clădit, totul făcându-se ca dela sine.
Familia creștină, în rolul ei de înfăptuitoare a scopului moral- social al vieții creștine, prin modelarea, prin educarea copiiilor, are o răspundere și o misiune covârșitoare. Părinții înșiși dețin acest nume de „părinți“, nu pentru că nasc pe copii, ci pentru că cresc bine pe copii: „Nu natura, ci virtutea lor face părinți" ; „nu nașterea de copii face pe cineva mamă…. căci nașterea unui copil aparține naturii. Prin urmare, nu nașterea de copii face pe cineva mamă, ci creșterea lor in virtute" fapt care depinde exclusiv de libera alegere a celui care naște, nu de natură.
Astfel, tot edificiul este in funcție de temelie, subliniază Sfântul Ioan Gură de Aur, trasând un principiu de bază în buna, în aleasa creștere a copiiilor. Puitorii acestei temelii sunt părinții. Ei singuri primesc lauda, la oameni sau la Dumnezeu, de buna sau de reaua creștere a copiiilor, și prin aceasta a întregii lumi. De aci pornește felul de moralitate, de orânduire și de viață a întregii lumi de aci pornește felul de moralitate, de orânduire și de viață a întregii lumi.
Astfel, aici, în această răsadniță spirituală, în mediul familiei se înfrumusețează și crește creștinește această plantă spirituală, sau cum spune SfântulIoan Hrisostom, prin o comparație care merită nedesmințit să stea în fruntea oricărui manual de pedagogie și instrucție creștină, „planta aduce fructul ei după natura pământului în care a crescut. Dacă a crescut într-un pământ nisipos și sărat, așa își aduce și ea fructul; dacă a crescut într-un pământ dulce și gras iarăși aduce fruct la fel"
Familia creștină trebuie să aibă deci, drept primă și ultimă preocupare, grija ca din sânul ei să pornească in societate fructul acesta „dulce și gras", copilul crescut in lumina exemplului bun, în atmosfera de armonie părintească, în dulceața și seninătatea păcii casnice, pe baza învățăturilor Sfintei Scripturi și în împodobirea cu toate virtuțile, ca astfel copilul să fie cu adevărat „chip și asemănarea a lui Dumnezeu", și prin aceasta creșterea lui să ajungă la adevăratul și ultimul ei sens : un copil desăvârșit prin virtute și evlavie, membru al unei societăți condusă după legile puse ei de Hristos. Răsplătirea pentru izbutirea unei astfel de creșteri, garantă succesivă a altor bune și alese creșteri și a fericirii neamului omenesc, își are asigurarea supremă și dela Dumnezeu și dela oameni.
Creșterea copiiilor are, desigur, și o lăture fizică. Ei trebuesc îngrijiți deopotrivă și trupește. De lucrul acesta nu se prea ocupă insă Sfântul Ioan Gură de Aur, nu pentru că ar fi fost un ascet și ar fi vrut să introducă in lumea seculară rigorismul vieții mănăstirești — a vrut el și lucrul acesta —, dar pentru că știa și zilnic vedea că grija de creșterea lor fizică exista cu prisosință, până la exces, chiar în dauna educării lor sufletești creștine. Din contră, grija aceasta era atât de mare, vorbim de părinții și copiii creștini, încât chiar și formarea intelectuală a copilului era, de cele mai multe ori, pusă în împodobirea și asigurarea vieții lui fizice. Și aici, ca și în alte multe aspecte ale preocupărilor de prim ordin ale operii sale predicatoriale, Sfântul Ioan Gură de Aur pornește dela cele văzute în lumea creștină a secolului său din al cărui clișeu negativ făurește el, cu verva și marele lui suflet, pe fond scripturistic liniile mari ale adevăratei vieți și moralități creștine. Grija unei educări exclusiv profană era curentă. Și aceasta o vedem din apostrofările făcute de el, mergând ele până acolo, încât să ceară educarea copiiilor creștini în mănăstire, având de magistru un călugăr, un chip adevărat al filosofului, al înțeleptului, al desăvârșitului creștin.
În felul acesta, educația profană a secolului său și educația profană în genere, este privită de Sfântul Ioan Hrisostom ca un mare rău pentru viața socială. Aceasta nu înseamnă însă că el ar fi fost cumva împotriva contribuției literaturii și culturii profane în formarea personalității și caracterului creștin al omului, și aceasta fiindcă și aici erau multe bunuri și virtuți.
Împotrivă nu au fost, dealtfel, nici ceilalți Sfinți Părinți și Scriitori bisericești. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare, ca să dăm un exemplu, chiar scrie un tratat, o omilie către tineri, unde, între altele, subliniază și aceasta. Ceea ce combătea el aici, era numai ceeace venea în contrazicere cu principiile fundamentale ale vieții și spiritualității creștine. Când este cazul însă, el subliniază, cu acelaș entuziasm și adinirațiune, bunurile înțelepciunii păgâne și excelarea în virtute și simplitate a înțelepților de aci, care „și-au trăit viața întreagă în partea filosofiei moravurilor“ și ajungând străluciți, ce fel un Anaharsis, un Crates, un Diogene și chiar și Socrate. Și tot atât de străluciți, prin simplitatea vieții lor, au fost și marii bărbați și sfinți din vremea de demult, când nu era nici vorbă de oratorie și de discipline literare. Mărturie stă Sfânta Scriptură. Prin felul acesta de îndeletnicire, ei au strălucit mai mult ca cei din urma lor, fiindcă se îndeletniceau și cu ceva mai mult decât ei: fiindcă trăiau în adevărata înțelepciune, ale cărei rădăcini stau in temerea de Dumnezeu.
Și răul acesta mare, găsit de Sfântul Ioan Hrisostom educației profane, nu stă în înțelepciunea și în literele păgâne pur și simplu, ci într-un fapt de metodă: felul acesta de a educa și de a înțelege educația era pus pe seama timpului cel mai fragil și cel mai receptiv al vârstei copilului. La aceasta se mai adauga apoi concepția-curentă a timpului despre omul instruit, de altfel tot o consecință, mai ales o consecință, a greșitului fel de a concepe educația.
Mulți părinți creștini, deducem din spusele Sfântului Ioan Gură de Aur, lăsau educația creștină a copiiilor lor pentru vremea bătrâneții, sub pretext că timpul acela este mai potrivit pentru filosofia morală, sau, în un caz mai fericit, o lăsau in urma celei profane. Răul care putea surveni de aci era dubiu: întâi, nu întotdeauna omul trăiește până la bătrânețe, sau până la o vârstă mai înaintată. Moartea, cum știe toată lumea, păgână, creștină, nu prea ține, sau nu ține de loc seama dc socotelile noastre; al doilea, mai putea exista și pericolul că, odată ajuns la o vârstă înaintată, nu se mai putea ști dacă omul mai putea fi în măsură să se formeze și cu ajutorul Sfintei Scripturi și al principiilor morale creștine pro-priuzise; faptul se mai complica apoi prin aceea că la o vârstă înaintată o altă educație este mai grea. De om se prinde ce a învățat el în vârsta lui frondă. Jugul luat atunci este purtat cu ușurinjă viața întreagă. În vârsta lui tânără, educația creștină se imprimă în temperamentul copilului, ca o urmă in plastilină. Acum caracterul lui ia o formă consistentă, definitivă, întocmai ca mărgăritarele, care, extrase de căutători, in formă de gelantină, ele se întăresc după puțină frecătură în palmă și așa rămân pentru totdeauna. Atunci deci, în copilăria lui primă, învață că legile fundamentale după care să se conducă în viață. Acum învață el cu folos baza filosofiei și disciplinelor creștine : temerea de Dumnezeu.
Educația profană rămâne deci insuficientă pentru concepției pedagogice a Sfântului Ioan Gură de Aur: ea singură și la început de drum nu ajunge să dea un bun cetățean, fie el chiar al stalului păgân. Profundele transformări sufletești se fac numai din prima vârșlă și in duh creștin. Crescut în temerea și în învățătura Domnului, copilul nu poate fi cândva rău, fiindcă obișnuința cultivată are putere de natură.
Evident, când Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește așa, el vorbește ca un creștin conștient, adevărat, insă nu i se poate impută vreo lipsă de obiectivitate, de partea lui stând documentarea din experiența zilnică a faptelor. Educațiunea profană, spune el, nu a putut face o socielate fericită, adică umanitară, dreaplă și echilibrată. Cel mult, ea a adus uneleavantaje — în sens creștin însă dezavantaje, de ordin personal pentru omul izolat în egoismul lui propriu. Și, când Sfântul Ioan Hrisostom face această considerație, el se gândește mai ales la cele trei mari rele personal-sociaie alimentate de ea: setea de averi, dorul de glorie deșartă și iubirea sensuală. Câtă deosebire însă de principiile fundamentale ale creșterii creștine, cu tema finală de a face din orice om un erou moral, iar din neamul omenesc un neam îngeresc! Și, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, dacă educația profană exclusivă dată de părinții creștini copiilor lor ar rămâne numai nefolositoare, ea poate că nu ar fi un rău prea mare. Este însă și păgubitoare, în unele privințe, atât omului cât și societății. Când își trimiteau copiii la învățătură, spune Sfântul nostru, vorbind de educația timpului său, și când îi îndemnau și le înlesneau studierea, părinții creștini în cauză făceau aceasta mai ales la gândul ca fiii lor să ajungă bogați și în funcții înalte. Cât privește virtutea, completează el, și cu ea toate bunurile cerești, nici vorbă de preocupare. Din această cauză, toate bunurile și semințele spirituale din sufletul copilului sunt înăbușite de mărăcinii care cresc din semințe rele, căzute în un teren favorabil creșterii și întăririi. Căutarea foloaselor materiale era atât de curentă, în cât cel care ar fi susținut că fără o serioasă educație creștină se surpă și pier toate, era aruncat la o parte.
Astfel că, o educație fără grija de suflet și de virtute nu putea înlătura un mare rău, care vine deobiceiu în vârsta tinereții omului și care este legat de multe dureri și neajunsuri. Răul acesta este desfrânarea, care răstoarnă înțeleptele și sobrele legi puse creaturilor de natură. Patima aceasta este numită de Sfântul Ioan Hrisostom boală nouă și nelegiuită, fiindcă la început ea nu exista. Și chiar dacă s-a arătat mai apoi, ea a fost îndată pedepsită, cu toate că pe atunci nu erau tribunale și frică de magistrați, amenințarea legii și corul profeților, focul gheenii și speranța împărăției cerurilor, vreo altă filosofie, sau facerea de minuni in stare să miște și să cutremure până și pietrele. Acum însă, spune el, vorbind de timpul său, oamenii au ajuns mai jos decât animalele. Acestea nu depășesc niciodată limitele puse lor de natură. Oameni raționali, care cunosc învățătura dumnezeească, care au primit din cer Sfânta Scriptură, nu se rușinează de inferioritatea lor față de animale. Educația creștină trebuie făcută deci pe principiile Cărții Cărților, ale cărei în-vățături nu pot fi depășite de nimic. Să fi fost cumva ocolit acest lucru, pentru că ar fi fost prea greu de realizat ? Fără îndoială că este și acesta un argument, „căci filosofia sufletului este cu atât mai grea și cu mai multe eforturi, cu cât este mai greu să faci un lucru decât să-l spui și cu cât sunt mai anevoioase faptele decât cuvintele .“
Părinții creștini care dau copiiilor lor o educație în primul rând cu gândul la cele lumești, stau, atât ei, cât și educația aceasta, de-a dreptul împotriva Sfintei Scripturi. Spune undeva Sfânta Scriptură să iubim averile și să dorim gloria deșartă ? Acestea sunt lucruri de râs. Scriptura spune că este vai de cei cari râd (Luca, VI, 24 ). Ea spune: „Vai vouă bogaților" , pe cât timp părinții fac totul ca să aibă copii bogați. Ea spune că cel care mâhnește pe fratele său este vinovat gheenii, iar atari părinți consideră proști și timizi pe copiii lor, când ii văd că suferă injurii și umiliri dela alții. Ea spune că soția nu trebuie alungată decât numai din pricină de adulter, pe când părinții care vor ca fiii lor să fie bogați, disprețuiesc legea dumnezeească și îi fac să-și alunge soțiile, pentru a lua altele mai bogate. Răul se mai mărește apoi cu aceea că marilor vicii in care educăm copiii le dăm denumiri strălucite, numind urbantote paiticipaiea la jocurile din (teatre și la hipodromuri, libertate bogăția, măreție sufletească iubirea gloriei dejarte, aroganța încredere, umanitatea dărnicie și nedreptatea bărbăție. Și ca și cum răul nu ar ajunge, mai punem numiri contrarii și virtuții, numind cumpătarea rusticitate, modestia timiditate, dreptatea slăbiciune, disprețuirea fastului suflet de sclav, răbdarea nedreptăților slăbiciune. Și răul se face tot mai mare, fiindcă nu se rămâne numai la vorbe, ci se trece și la fapte.
Din neglijarea unei adevărate creșteri a copiilor, în sens creștin, evident, vin cele mai multe și mari rele: morți premature, boali, pedepse, calamități, cea mai mare pedeapsă din partea lui Dumnezeu, pe carc-I face un dușman și nouă și copiiilor noștri. Lucrul acesta a vrut să-l înlăture Apostolul, când sfătuiește să fie crescuți copiii in învățătura și in înțelepțirea lui Dumnezeu (Efeseni, VI, 4 ). Și lucrul nu este greu, fiindcă, prin aceasta, nu se cere părinților să schimbe natura copiiilor, ci să le formeze voința in duh creștin, singura care poate face pe oameni virtuoși sau decăzuți. Cei care neglijează educarea voinții copiilor în felul acesta, spune Sfântul loan Gură de Aur, subliniind un alt mare principiu al educației morale creștine, sunt mai nelegiuiți decât cei care le-ar omori copiii, fiindcă aceia le omoară corpul, care odată are să învieze, pe când ei, părinții nesinchisitori, le omoară și corpul și sufletul, aruncându-i în focul de veci. Distrugerea aceasta sufletească a copiiilor este mai dureroasă decât dacă le-ar străpunge corpul cu sulița.
Pentru ca să fie buni, virtuoși, adevărați cetățeni ai statului creștin-nefericit din vina noastră, fiindcă noi nu vrem să ne instituim viața proprie și obștească pe învățămintele Sfintei Scripturi —, copiii, spune Sfântul Ioan Hrisostom, indicând un alt mare învățământ moral în creșterea copiiilor, ei trebuie să fie educați, dela începutul primei lor vârste, cu ajutorul Sfintei Scripturi. În acest sens, aruncând o privire fugară peste secolul său și cu o profetică intuire și peste secole încoace, spune el: „Până când suntem de carne ? Până când ne încovoiem spre pământ ? Pe toate le punem în rândul al doilea, când este vorba de creșterea copiiilor și de educarea lor în disciplina și sfătuirea Domnului. Dacă de la început a învățat să fie filosof, a căpătat bogății mai mari decât oricare alte bogății și o glorie mai puternică. Nimic nu vei îndeplini, învățându-i arta și disciplina din afară, prin care să câștige bogății, atât cât dacă l-ai învățat arta prin care să disprețuiască bogățiile. De vrei să-l faci bogat, așa fă. Căci este bogat nu cel care are nevoie de multe bogății și înconjurat de multe, ci cel care nu are nevoie de nimic. Lucrul acesta învață-1 pe fiul tău, in aceasta să-l faci erudit: acestea sunt cele mai mari bogății. Să nu cauți să-l faci înfloritor și de mare prețuire în învățăturile din afară și însemnat prin glorie, ci poartă grijă să-l faci să disprețuiască gloria acestei vieți: în felul acesta, el va deveni mai splendid și mai strălucitor decât gloria. Pe acestea poate să le facă și săracul și bogatul. Pe acestea le va învăța cineva, nu de la doctor, ci din dumnezeeștile cuvântări… Nu te trudi să-l faci orator, ci învață-1 ca să fie filosof, căci dacă nu va ajunge orator, nu va fi nicio pagubă. Dacă însă va fi departe de a fi filosof, atunci nu va avea niciun folos din retorică, oricât de multă ar fi ea. Este nevoie de moravuri, nu de arta de a vorbi; este nevoie de modestia vieții, nu de repeziciunea cuvântării; este nevoie de fapte, nu de vorbe… Să nu crezi cumva că numai călugării au nevoie de învățăturile luate din Scripturi, căci de acestea au nevoie mai ales copiii care au să vină în această viață a lumii “.
Cu aceste învățături se fac adevărații filosofi. Și adevărații filosofi înțeleg să trăiască în virtute, în modestie și cinste; ei se mulțumesc numai cu cele care le aparțin, fără să jinduiască după cele ale altora; se mulțumesc cu un singur servitor, sunt umani și blânzi; nu se luptă să câștige o-noarea și gloria mulțimii; se supun stăpânirilor și se numără printre cei din urmă, pedepsind astfel în ei puterea brută și nerațională a patimilor; se mulțumesc cu mâncare simplă; nu doresc întinderi de pământ; rup polițele nedrepte; hrănesc din cele ce au pe cei care duc lipsuri; meditează asupra nimicniciei firii omenești; se înfrânează până și față de propia soție. Crescuți astfel, cu ajutorul învățăturilor Sfintei Scripturi, copiii pot fi mâine lumini puternic strălucitoare în întunerecul lumii seculare.
Biserica, matroana aceasta a bunelor moravuri, are la rându-i, o efectivă înrâurire asupra formării sufletești a copilului. Aci, mai mult ca în oricare alt loc, se prind învățăturile divine de sufletul lui. Aci copiii intră ca înir-un sanatoriu duhovnicesc, unde au sub fragedele lor priviri un splendid spectacol spiritual. „Nimic nu este așa de temut diavolului și cugetărilor puse de el în om, ce fel o minte care meditează la cele dumnezeești și care se adapă în Biserică dintr-un asemenea izvor".
De altfel, orice împrejurare trebuie căutată, spre a face pe fiii noștri fiii lui Dumnezeu, ca astfel ei să fie cu adevărat ai noștri. Să-i facem să trăiască in cer cu îngerii și cu arhanghelii. Să ne trudim, oricum, să fim părinți ai unor copii virtuoși, să le lăsăm averi de pietate, ca astfel ele să-i însoțească și dincolo; să-ne facem ziditori de temple ale lui Dumnezeu, să facem din ei atleți, ca astfel să ne facem și noi părtași la coroanele lor . Acum, când sunt plăpânzi, să le imprimăm iubirea și temerea de Dumnezeu: să uscăm spinii câmpului când munca agricolă este mai ușoară. Să facem cum spune Scriptura: „Îndoiește-I grumajul din copilărie" (Ecclesiast. VII, 25).
Folosul unei astfel de creșteri va fi și al copiiilor, și al tău și al lumii întregi : al lor, fiindcă se fac oameni vrednici de numele de creștin, asigurându-li-se, aici jos, liniștea, mulțumirea sufletească și adevărata fericire și prosperitate, care însoțesc pe omul cu minte filosofică și cu suflet virtuos, iar dincolo, in cer, bucuria de a fi cu îngerii, de a fi iubit de Dumnezeu, încununat cu nenumărate co¬roane ; al tău, fiindcă ai făcut și ai moderat în virtute un om după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, făcându-i-te și tu plăcut, asigurându-ți mântuirea și liniște din partea copiiilor tăi, care nu vor ajunge nici ei și nu te vor duce nici pe tine în situații dureroase și rușinoase; apoi vei fi prețuit și de semenii tăi, cărora le ai dat un bun concetățean; al lumii întregi, fiindcă educarea copiiilor în frica, în iubirea lui Dumnezeu, în evlavie, este o educare în respectul tuturor, o creștere care va fi „ca o urmare și ca un lanț al cetățeniei celei mai bune", care cuprinde pe toți, nemai simțindu-se nevoia de legi și de corecții, fiindcă, cum spune Scriptura, „pentru omul drept, nu este nevoie de lege" (I Timotei 1, 9 ) .
În educarea evlavioasă a copiiilor, rolul se împarte deopotrivă la amândoi părinții. Și unul și altul trebuie să lucreze la înjghebarea acestui vas sfânt, care să plutească sigur pe mare și să ajungă teafăr în port. Și unul și altul au datoria să-și întărească copiii, din fragedă copilărie, cu arme spirituale, deprinzându-i cu citirea Sfintelor Scripturi, primul lor abecedar, ca de mici să fie înzestrați cu marea și singura adevărată bogăție: cu bogăția evlaviei. Dar rolul covârșitor aci ii are mama. Ea este din fire mai apropiată de sufletul copilului și stând mai tot timpul în casă, ea are pe copil continuu sub priviri. Această deosebită grijă a ei trebuie să fie mai ales in vârsta cea mai dificilă a lor, spre a-i feri de desfrânare. „Să-i păstrăm în infrânare… Pentru aceasta este nevoie de multe lupte, de multă atențiune. Să le aducem de timpuriu soții, ca mireasa să primească corpurile lor curate și neatinse. Acestea sunt iubirile mai aprinse. Cel care a fost înfrânat mai înainte de căsătorie, cu atât mai mult este înfrânat după căsătorie. Cel care este deprins cu desfrânarea înainte de a se căsători, va face lucrul acesta și după căsătorie, căci zice Scriptura: „pentru bărbatul desfrânat orice pâine este plăcută". Pentru acesta se pun pe cap cununiile, simbol al biruinței, deoarece fiind neinvinși, se apropie astfel de patul căsătoriei, fiindcă nu au fost învinși de plăcere" . O grijă tot mai mare se cere de la mame, când este vorba de educarea evlavioasă și în castitate a ficelor lor, punând astfel legile viitoarelor mame. „Mamelor, sfătuiește Sfântul Ioan Gură de Aur, conduceti-vă mai ales fiicele. Păzirea aceasta este ușoară. Purtați de grijă ca să stea acasă. Mai înainte de toate, învățati-le să fie evlavioase, ordonate, să disprețuiască averile, să nu se împodobiască. Așa să le căsătoriți. Dacă le formăm astfel, le veți salva nu numai pe ele, ci și pe bărbatul pe care va trebui să-l ia; nu pe bărbat numai, ci și pe copii; nu pe copii numai, ci și pe nepoți, fiindcă atunci când rădăcina este frumoasă, ramurile se vor ridica in chipul cel mai bun posibil și veți primi răsplată din partea tuturor".
În felul acesta, părinții sunt cei mai mari binefăcători ai copiiilor și vor avea recunoștință de la familiile viitoare și dela societatea cea marc, la a cărei bună întocmire au contribuit, prin frumoasa și evlavioasa creștere a copiiilor lor. Recunoștința cea mai mare o vor avea însă de la Dumnezeu, pentru efortul de a imprima chipul lui în sufletele lor și de a fi contribuit la așezarea lumii pe bazele ei cele mai naturale și morale.
Copiii, la rândul lor, sunt datori să-și iubiască și să-și respecte părinții, prin o ascultare desăvârșită. Această ascultare, ei pot s-o cunoască din Sfânta Scriptură, unde sunt scrise principiile ei și poate fi întreținută mai departe de buna și evlavioasa lor așezare sufletească, ca unii care sau bucurat de a avea adevărați părinți creștini. Supunerea aceasta, spune Sfântul Ioan Hrisostom, este o robie care își are izvorul in natura omenească, în primul rând, nu în păcatul original. „Vreți să vă vorbesc despre un fel de stâpâ-nie, care nu-și are ocazia în păcat, ci în natura omenească?… Este cea a copiiilor față dc cei care i-au crescut. Căci felul accsta de cinstire este o răsplătire a durerilor nașterii".
Iar pentru respectul acesta datorat de copii față de părinții lor, el va aduce evidente și instructive învățături din Sfânta Scriptură : „Slujește celor care te-au născut, ca la niște stăpâni" (Eccles. III, 8 ), „căci ce le vei da tu lor in felul în care ți-au dat ei ție“ (Eccles. VII, 30 )? „Cel ce a blestemat pe tatăl sau pe muma sa, de moarte să moară" (Eșire, XI, 17 ); „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești mult pe pământ“ (Eșire, XX, 12 ). O ascultare însă și mai mare față de părinții lor, o fac copiii prin viața lor frumoasă, în fața oamenilor și a lui Dumnezeu. Este și aceasta o mare recompensă dată de ei părinților lor, pentru toate câte au făcut pentru ei, născându-i și crescându-i .
3.4. Problema servitorii în familia creștină în gândirea Sfântului Ioan Hrisostom
Situația servitorilor în familia creștină este tratată de Sfântul Ioan Gură de Aur în capitolul sclavajului. Vremea în care inserează el, între preceptele predicii sale moral-sociale, capitolul acesta al vieții familiare creștine, este vremea durerosului institut social al sclavajului, primit de Creștinism del a păgâni, drept cea mai tristă moștenire, institut căruia Sfântul nostru îi consacră unul dintre cele mai mari și importante capitole ale predicii sale.
Azi însă lucrurile sunt fundamental schimbate. Nu mai poate fi deci vorba de un institut al sclavajului. Cuvântul „servilor", în uz azi, nu mai are nicio legătură cu cel de sclav. Servitorul este o ființă liberă sub toate raporturile. El funcționează în casa stăpânului temporar pe bază de contract social: funcționează unde vrea, cât timp vrea și în ce condițiuni vrea.
Creștinismul, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, a adus un nou concept de libertate. Adevărata libertate o face virtutea, singura in stare să facă nobili și liberi. Creștinismul, spune el, vorbind de transformările moral-sociale aduse de creștinism, a schimbat totul. El a adus „un altfel de viață și un altfel de trai și de bogăție și de sărăcie și de libertate și de sclavie și de viață și de moarte și de lume și de instituții", iar armele cu care s-a repurtat această nemaipomenită biruință „n-au fost făcute din piele și din fier, ci din adevăr, din dreptate, din credință și din întreaga filosofic". În felul acesta, „a ști că ești inferior, a te purta cu modestie și a ceda aproapelui, nu este o josnicie, ci cea dintâi nobilitate" .
De la natură, toți oamenii sunt egali, dincolo de starea lor socială temporară. Dumnezeu a creat numai oameni liberi. Robia a intrat în lume prin păcat. Celelalte feluri de robii provin din diferitele împrejurări ale vieții. Prin botez, sclavia păcatului a încetat, fiindcă Dumnezeu „ne admite pe toți deopotrivă și ne chiamă la o egală onoare“. Credința și grația Duhului, înlăturând neegalitatea condițiunilor omenești, îi reface pe toți în o singură formă și îi însemnează cu un singur caracter regesc“ .
Libertatea și egalitatea în Creștinism se manifestă și se desăvârșesc, mai ales, in Biserică și prin Biserică. „Numele Bisericii nu lasă pe stăpâni sâ se indigneze când sunt numărați alături cu servitorii lor. Într-adevăr, Biserica nu cunoaște deosebirea dintre stăpân și servitor. Ea îi deosebește între ei prin faptele lor drepte și prin delicte" .
Egalitatea prin Biserică este atestată de însuși Mântuitorul, care „a dăruit la toți o singură nobilitate“ și egalitate prin harul de sus, ca astfel „nimeni să nu mai aibă ceva în plus față de altul: nici bogatul față de sărac, nici stăpânul față de servitor, nici domnitorul față de supusul său, nici regele față de soldat, nici filosoful față de barbar, nici înțeleptul față de cel simplu“ , și acestea, prin participarea comună la o nouă stare de lucrur.
Aici, în Biserică, „este înlăturată orice diferență. Masa Domnului este aceiași și pentru bogat și pentru servitor și pentru cel liber… Un dar deobseit se oferă tuturor“, în Biserică, Dumnezeu nu face acceptare deosebită de persoane“ .
Astfel, servitorii fac parte din familie. Ei sunt identificați cu interesele ci, la nevoie chiar punându-și viața pentru stăpânii lor. Nu trebuiesc deci tratați ca niște unelte, sau animale de povară, care nu au nevoie de odihnă, de umanitate, de spiritualitate. Funcțiunea socială în care se găsesc ei este cu voia lui Dumnezeu și mijlocită de El. Datoriile stăpânilor față de ei sunt aceleași ca față de propriii lor copii. Stăpânii trebuie să aibă grijă ca servitorii lor să trăiască în virtute, dându-li-se posibilitatea să ajungă evlavioși și religioși, lăsându-li-se timpul necesar pentru aceasta. Ca și copiii stăpânilor, ei trebuie să fie instruiți in învățăturile dumnezeești și îndrumați să meargă la Biserică. Să li se supravegheze moravurile mai ales servitoarelor.
Astfel, educați și îngrijiți deopotrivă laolaltă cu copiii stăpânilor, va urma de aci un mare bine sufletesc pentru ei și pentru societatea în care vor merge, când își vor croi o viață proprie și vor fi un mare bine și avantaj și pentru stăpâni, fiindcă au clădit o operă de mântuire, au în casă oameni de încredere, care conlucrează cu stăpânii la prosperitatea familiei, fie pe teren gospodăresc, fie pe teren spiritual, ei fiind un frumos exemplu pentru copii, prin buna lor așezare sufletească și vor scuti pe stăpâni de multe griji și mâhniri. O asemenea casă va fi plină de pace, de sfințenie, de lucruri plăcute lui Dumnezeu și de toată binecu-vântarea .
Servitorii, la rândul lor, să se poarte cu stăpânii, așa cum le poruncește Apostolul (Coloseni III, 22-25 ; Efeseni, VI, 5-8 ): să se supună în toate ; supunerea aceasta să fie sinceră și amestecată cu temere de Dumnezeu ; să fie interioară, din inimă, oricând, nu numai când sunt sub ochii stăpânilor, spre a plăcea de suprafață, prin îndeplinirea voii oamenilor; să fie, însfârșit, supranaturală, prin îndeplinirea voii lui Dumnezeu, dela care vor primi toate răsplătirile.
CAPITOLUL IV: NECESITATEA SFINȚENIEI FAMILIEI ÎN ÎNVĂȚĂTURA PATRISTICĂ A SFÂNTULUI IOAN HRISOSTOM ȘI POSIBILITATEA APLICĂRII EI CONTEMPORANEITATEA ZILELOR NOASTRE
4.1. Sfințenia familiei
În repetate rânduri Sfântul Ioan Gură de Aur accentuează necesitatea păstrării și cultivării sfinteniei în viața de familie. În Comentariul la Epistola către Efeseni, Sfântul Ioan spune că „familia este o mică Biserică”, de unde înțelegem că sfințenia familiei trebuie să fie o prelungire și o reflectare a sfințeniei Bisericii. Chemarea familiei la sfințenie este evidențiată în relatarea evenimentului de la Cana Galileii, din cap. II al Evangheliei după Sfântul Ioan. De aici aflăm că la nuntă a fost chemat Iisus împreună cu Maica Sa și cu Sfinții Săi Ucenici. Adică alaiul tot din Biserică se mută la nuntă și în familie. Din aceeași relatare aflăm că în familie a săvârșit Mântuitorul prima sa minune și tot în familie Și-a arătat slava Sa (Ioan II, 1-2, 11). Ca și în biserică, Hristos este prezent în familie, un alt loc preferat de El, împreună cu Mama Sa și cu toți sfinții și lucrează în chip minunat descoperindu-Și slava Sa.
Această prezență a lui Hristos și a sfinților Săi în familie este chemare și impuls spre sfințenie pentru toți cei ce compun familia. În canonul Sfântului Andrei Criteanul citim următoarele: „Nunta cinstită este și patul neîntinat, că Hristos pe amândouă le-a binecuvântat mai înainte, ospătându-Se trupește și în Cana Galileii la nuntă apa în vin prefăcând, arătând întâia minune, ca tu să te prefaci (să te preschimbi n.n), o suflete” (cântarea aIX-a) .
Sfântul loan Gură de Aur, referindu-se la cinstea nunții, se exprimă astfel: „De ce atunci te rușinezi de ceea ce este cinstit? De ce rosești de un lucru nespurcat? Acestea sunt credințele ereticilor și ale celor care introduc pe la nunți desfrânate…Voiesc a vă arăta că nu trebuie să vă rușinați de cele ce a spus, ci de cele ce voi le faceti; tu însă lăsând la o parte cele ce faci, te rușinezi de cele ce eu spun și deci prin aceasta, dispretuiești pe Dumnezeu Care a hotărât așa… Să nu ne rușinăm de această taină. Nunta este tip al prezenței lui Hristos, al unirii lui Hristos cu Biserica .
Începutul sfințeniei vieții de familie este făcut de tineri înainte de căsătorie prin păstrarea castității care este lucru plăcut lui Dumnezeu, aduce binecuvântare aupra tinerilor, după ce se căsătoresc, și asupra copiilor cărora le vor da naștere și face ca dragostea lor în familie să fie curată: „Dacă mireasa este curată, spune Sfântul Ioan, … atunci nunta este cinstită cu adevărat, căci primește trupuri curate, atunci și copii ce se vor naște vor fi plini de binecuvântarea lui Dumnezeu, atunci și mirele și mireasa vor urma unul pe altul și unul altuia se vor supune” , iar în alt loc zice: „Crezi că e de puțin folos căsătoriei ca să se însoare neprihănit cu o fecioară? Este de mare folos nu numai pentru castitatea tânărului, dar și pentru castitatea soției.
Nunta este rânduită de Însuși Dumnezeu ; de aceea nimănui nu îi este îngăduit să o dispretuiască, Sfântul loan este foarte categoric în această privință, față de eretici sau față de cei care, trăind în feciorie, disprețuiesc și condamnă casatoria: ,,Unde sunt acum ereticii? Căci dacă nunta ar fi fost dintre faptcle eondamnate, (Sfântul Pavel) nu ar fi vorbil de mire și de mireasă, nu ar fi pus la mijloc acele cuvinte: «Va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa» , iar fecioarelor le spune: “Fecioara care se răstignește cu toată băgarea de seamă, dacă s-a depărtat de nuntă ca fiind spurcată și necurată, n-are nici un folos din fecioria sa" .
Nu va fi oare atunci mai ales dragostea lor mai curată? Dar ceea ce este mai mult este faptul că Dumnezeu va fi cu mai multă îndurare față de această căsătorie și o va umple de nenumărate binecuvântări, când vor trăi așa cum El a poruncit. Dumnezeu va face ca bărbatul să aibă necontenit în inima sa dragoste de soția lui și să fie atât de stăpânit de această dragoste, încât să nu se mai uite la altă femeie” .
Pentru ca tinerii să-și păstreze castitatea în vederea căsătoriei și să ajungă curați în fața Sfântului Altar, Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă căsătoria la o vârstă tânără. În felul acesta tinerii nu vor ajunge să cunoască păcatele trupului și își vor putea păstra curăția. Mai mult decât atât, prin căsătorie fiecare devine păzitorul celuilalt: „…înainte de a cunoaște tânărul desfrâul să-l căsătorească (părinții – n.n.) cu o fată cuminte și înțeleaptă; ea va scoate pe bărbatul ei de pe căile pline de păcate și va fi pentru el ceea ce e frâul pentru mânz. Nu au altă pricină desfrânările și adulterele decât aceea că tinerii sunt lăsați de capul lor.Dacă tânărul are însă o soție pricepută, se va îngriji și de casă și de slava sa și de bunul său nume”.
În alte locuri Sfântul Ioan insistă asupra rolului pe care părinții îl au în viața copiilor lor înainte de căsătorie. Ei au datoria să vegheze și să găsească sfaturile potrivite pentru ai proteja de păcatele tinereții, iar când vine vremea căsătoriei tot ei sunt aceia care trebuie să-și îndemne copiii să facă pasul acesta în viață: „Cu toții știm că la tineri pofta trupească este mai puternică și stăruitoare.
Căsătoriași familia, după același Sfânt Părinte, nu sunt “o piedică în calea virtuții” irtiitiri4\ acestea fiind randuite de insu§i Creatorul universuiui. LI spune: ,.Casaioria nu numai ca nu ne impiedica cu nimic in trairea filosofiei celei dupa Dumnezeu. daca voim sa flm cu mintea trcaza. dar aduce in viata noastra $i multa uijurare"
Așadar dacă sunteți părinți, înainte de vremea căsătoriei să-i înfrânați pe copiii voștri cu povețe, cu făgăduieli, cu frică, cu orice mijloc posibil. Și atunci când vor crește, să nu amânați căsătoria lor. Nu lăsați anii să treacă. Chiar și înainte ca fiul vostru să meargă în armată, chiar și înainte de a se împlini profesional, îngrijiți-vă să se însoare. Căci atunci când știe că nu va întârzia să se afle împreună cu mireasa lui, flacăra trupului se va potoli. Însă dacă vede că voi faceți nunta să întârzie, așteptând să strângă bani, va deznădăjdui și va aluneca în desfrâu” .
Amânarea căsătoriei din motive materiale este dăunătoare sufletului. Sfântul Părinte arată că neprihănirea celor ce vin la Taina Cununiei este adevărata bogăție pentru că ea se face, în familie, izvor de binecuvântare: „Of, banii ăști! Pe nimeni nu interesează cum va dobândi copilul cumințenie, înțelepciune, cumpătare, bunătate, virtute. Toți aleargă cu furie după bogății și averi. Aurul Îl dă la o parte pe Hristos… Să vă îngrijiți, rogu-vă, mai întâi, de sufletele copiilor voștri. Dacă fiul vostru se apropie neprihănit de mireasă, atunci bucuria va fi împreunată cu binecuvântarea și cu frica de Dumnezeu, atunci căsătotia va fi întradevăr vrednică de cinste, de vreme ce va uni suflete curate și nepângărite. Atunci soții vor avea în viața lor de obște armonie, pace și înțelegere. Însă dacă tânărul înainte de căsătoria lui a obișnuit să trăiască în necurăție și desfrâu, la fel va face și în căsnicie. Pentru o perioadă scurtă de timp va fi mulțumit de soția lui. Dar grabnic se va întoarce lalucrurile de dinainte, …la glume viclene, la fapte de desfrâu, pe care nu-mi este îngăduit să le descriu”.
În citatele de mai sus Sfântul Ioan Gură de Aur atinge două aspect majore ale vremii sale care afectau moralitatea familiei: poftele trupești specifice tinereții și amânarea căsătoriei cu scopul ca tinerii să-și facă, mai întâi, un rost în viață și să-și asigure o bază materială necesară vieții de familie. Dacă în vremea Sfântului Ioan Gură de Aur lucrurile stăteau în felul acesta, ce vom zice de vremurile noastre? Tentația trupului nu mai este mișcată doar de vârstă ci este alimentată consistent de parade trupurilor dezgolite, de afișajul dezlănțuit al poftelor, de legalizarea comerțului sexual, de transformarea trupului în marfă de tarabă, de tentația vedetismului dragostei cu public.
Cât privește celălalt aspect, mai cu seamă tinerii, dar nu numai, experimentează dictatura economicului care conduce mintea și inima. În aceste situații castitatea este acuzată, ca fiind depășită, jenează, incomodează, rușinează chiar, în timp ce desfrânarea este o virtute necesară, cea dintâi te condamnă la izolare, cea din urmă îți oferă privilegiul acceptării de către cei mulți, cea dintâi e sclava, cealaltă este regina. Iar goana după cele materiale face ca tânăru să uite de frumusețea vieții de familie, de podoaba virtuților care-l fac plăcut lui Dumnezeu. Acum, ca și în vremea Sfântului Ioan Gură de Aur atunci ca și acum, părinții trebuie să-și ducă până la capăt răspunderile pe care și le-au asumat față de copii și să-i pregătească din timp pentru viața de familie ajutându-i să se păstreze curați pentru a primi binecuvântarea lui Dumnezeu prin Taina Cununiei. Nici un dar nu este mai frumos în ziua nunții decât curăția trupească păstrată până atunci de fiecare dintre miri și oferită celuilalt.
În plus, societatea în care trăim a acreditat ideea că relațiile trupești înainte de căsătorie sunt firești și necesare, iar când ele se bazează pe iubirea dintre tineri îmbracă haina virtuții. „Dacă noi ne iubim, nu este păcat” afirmă tinerii, apărându-se în fața valorilor morale și spirituale.
Acestor conștiințe pervertite trebuie să răspundem că iubirea nebinecuvântată de Dumnezeu prin Taina Cununiei este păcat, este zbucium trupesc, este neînfrânare.
Potrivit însemnărilor tipiconale, logodna se oficiază în pridvorul bisericii, chiar și atunci când este urmată imediat de Taina Cununiei. La sfârșitul slujbei de logodnă preotul, și nu altcineva, îi conduce pe tineri în interiorul bisericii, până în naos, acolo unde se va oficia Taina Cununiei.
Aceeași situație se întâmplă la Botez, după rânduiala catehumenatului oficiată în pridvor, și la Hirotonie, de această dată candidatul fiind preluat din naos și introdus în altar. Această mișcare din pridvor spre naos, sau din naos spre altar, este o mișcare rituală, chiar dacă în prezent, cel puțin în cazul Botezului și Cununiei, scapă atenției noastre. Este o mișcare de inițiere, de introducere în taina vieții celei noi, în cazul Botezului, și în taina vieții de familie („taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos și în Biserică” – spune Sfântul Pavel referindu-se la căsătorie – Efeseni 5, 32), în cazul Cununiei. Acest aspect îl surprinde unul dintre teologii secolului trecut: „Astfel, încheindu-se logodna, preotul îi ia pe cei doi (pe miri) și îi conduce în interiorul bisericii.
Această procesiune, această intrare în biserică, este extrem de importantă din punct de vedere liturgic, pentru că ea în mod clar revelează transformarea căsătoriei din ceva existând doar în mod natural, într-o căsătorie în Hristos.
Astfel, căsătoria dobândește aici o nouă semnificație, o nouă dimensiune. Această nouă „dimensiune” este Hristos. El devine centrul acelei relații. Prin El căsătoria dobândește o semnificație veșnică, devine o cale spre împlinirea creștinului în împărăția lui Dumnezeu” . Iubirea transfigurată de prezența lui Hristos, Care devine Centrul familiei, și prin binecuvântarea Lui, este iubire nepătimașă și cale spre împărăția lui Dumnezeu, în timp ce iubirea fără Hristos este relație pur naturală, carnală și păcătoasă. Asemenea la Hirotonie, când candidatul la diaconie este purtat de doi diaconi din naos în Sfântul Altar, când candidatul la preoție, de doi preoți, iar candidatul la arhierie, de doi episcopi, se împlinește aceeași inițiere tainică în rândul și slujirea cetei în care este introdus .
4.2. Pregătirea pentru căsătorie
În scrierile sale Sfântul Ioan Gură de Aur acordă o atenție sporită pregătirii pentru căsătorie. Se știe că în familie copilul învață mai întâi imitând pe părinți. Această înclinație spre imitare nu dispare odată cuvârsta copilăriei. Mai târziu, copilul devenind soț sau soție, va imita în propria-i familie ceea ce a văzut și a deprins în casa părintească. O altă componentă a pregătirii tinerilor pentru căsătorie urmează calea inversă, manifestată în grija părinților de a-și educa proprii copii în vederea întemeierii unei familii creștine sănătoase. Contemporanilor săi Sfântul Ioan Gură de Aur le dă exemplul celor vechi care, atunci când își căsătoreau copiii, căutau frumusețea sufletească a viitorului ginere sau a viitoarei nurori și nu bogăția materială: „Gândește-te, spune el, câtă grijă aveau cei vechi! Când își însurau copiii nu umblau după bani, după multă bogăție, după robi, după atâtea hectare de pământ; nu căutau frumusețea din afară, frumusețea chipului fetelor, ci frumusețea sufletului și purtări frumoase”.
„Aflați cum se căsătoreau cei vechi – spune într-alt loc – și faceți ca ei!… Se interesau ce purtări are fata, ce apucături, ce însușiri sufletești… vă rog, dar, și pe voi, nu umblați după bani și după avere, ci după purtări, după bunătatea inimii. Caută fată evlavioasă, fată cuminte!
Aceste însușiri sunt mai bune decât nenumărate comori. De cauți pe cele ale lui Dumnezeu vei avea și pe cele din lumea aceasta; dar dacă le nesocotești pe acelea și umbli după acestea, nici de acestea n-ai parte” .
Nu doar bogăția tentează pe tineri în pragul căsătoriei, ci și frumusețea trupului. Sfântul Părinte arată că aceasta trece mai repede decât credem noi. Cel ce caută femeie frumoasă este robit de plăceri și nesocotește pe Dumnezeu, Cel ce a zidit și pe cea frumoasă și pe cea mai puțin înzestrată fizic. Podoaba celei frumoase este mândria, iar a celei mai puțin frumoasă este smerenia. „Să nu simți respingere față de femeie pentru că s-a nimerit să nu fie frumoasă. Ascultă ce zice Scriptura:
„Albina e mică printre zburătoare, dar rodul muncii ei întrece orice dulceață” (Înțelepciunea lui Sirah 11, 3). Făptură a lui Dumnezeu este și femeia. Prin respingerea ta n-o jignești pe ea, ci pe ziditorul ei. Ce are ea, a ei? Nu i le-a dat pe toate Domnul? Dar nici pe femeia frumoasă să n-o lauzi, să n-o admiri. Admirația pentru una și nesocotirea celeilalte arată că omul acela e desfrânat. Să cauți frumusețea sufletului și să-L imiți pe Mirele Bisericii. Frumusețea trupească, dincolo de faptul că este plină demândrie, provoacă gelozie, și, deseori, chiar bănuieli neîntemeiate. Nu dăruiește, însă, și plăcere? Pentru puțin, da; pentru o lună sau două, sau cel mult pentru un an; mai târziu, însă, nu. Pentru că, datorită obișnuinței, nu te mai preocupă frumusețea, care, însă, întreține mândria femeii. Așa ceva nu se întâmplă în cazul unei femei care nu are frumusețe exterioară, însă are frumusețe lăuntrică. Acolo este normal că plăcerea și iubirea soțului să rămână de la început și până la sfârșit nemicșorate, întrucât provin din frumusețea sufletului, nu a trupului” .
Când își caută soția tânărul trebuie să-și ia în ajutor pe Dumnezeu și să-L lase pe El să aleagă mireasa potrivită: „…aleargă la Dumnezeu. Nu te rușina ca El să-ți fie alegător al miresei”.
Cu alte cuvinte Sfântul Ioan îndeamnă pe tânăr ca primul pas în căutarea partenerului de viață să-l facă în genunchi, în rugăciune și cu nădejde la Dumnezeu.
4.3. Nunta – ospăț al bucuriei
La nuntă Sfântul Ioan îndeamnă pe tineri să-i cheme, mai ales, pe cei săraci. Cu alte cuvinte nunta este prilej de bună făptuire: „Vreți voi nunți binecuvântate de Dumnezeu? Faceți să ia parte la ele săracii. Că mulțimea lor îmbucurată de milosteniile voastre să facă mirilor un cortegiu a cărui pompă n-o va egala nici o strălucire. Cu el vine Hristos, la fel precum cu oaspeții voștri necurați merge diavolul. Familii cu adevărat creștine, introduceți acest obicei de a face din săraci oaspeții bucuriilor voastre din căsătorii…”.
Sfântul Ioan Gură de Aur condamnă jocurile și cântecele de rușine de la nunți spunând că nunta „nu este teatru ci taină” , dar nu este împotriva bucuriei manifestată cu decență și demnitate: „Este permis de a înveseli nunta cu altfel de lucruri, de exemplu cu mese încărcate cu mâncări, cu haine frumoase și cu altele de acest fel. Vedeți că eu nu împiedic asemenea lucruri, ca să nu par a fi prea sălbatic, deși Rebecăi îi era de ajuns numai o haină subțire. Este permis de a se veseli la nuntă prin frumusețea hainelor, prin prezența bărbaților și a femeilor venerate”.
Mai mult, însă, el insistă ca tinerii să se bucure la nuntă de cântări duhovnicești și de dansuri îngerești, pe cele lumești considerându-le „satanicești”, „urâcioase” și „dezgustătoare”.
Alteori atitudinea Sfântului Părinte capătă accepte mult mai categorice: „Toate cântecele de rușine și drăcești, toate cântările necuviincioase, cetele de tineri desfrânați, lepădă-le de la nuntă și vei putea să-ți ții mireasa întru întreaga înțelepciune” . Prezența acestor manifestări Îl izgonesc pe Hristos de la nuntă, îndepărtarea lor Îi fac loc lui Hristos și sfinților Săi: „Dacă lași deoparte pe diavol, cântecele desfrânate și mișcările mlădioase, și jucatul fără rânduială, și vorbele de rușine, și alaiul diavolesc, și zarva, și râsul, și toate celelalte lucruri necuviincioase și îi aduci pe sfinții robi ai lui Hristos, atunci și Hristos, prin ei, cu adevărat va fi de față, dimpreună cu Mama și cu frații Lui”.
4.4. Familia, icoană araiului
Fiind binecuvântată de Dumnezeu și loc al prezenței lui Hristos, împreună cu Maica Sa și cu sfinții, familia trebuie să fie, după Sfântul Ioan Gură de Aur, locul în care se cultivă virtuțile, în care soția este sprijin duhovnicesc soțului, soțul sprijin duhovnicesc soției și împreună sprijin duhovnicesc și pildă copiilor: „Poate fi o masă mai sfântă ca aceea de la care sunt izgonite beția, lăcomia și toată nebunia și la care acestea au fost înlocuite cu întrecerea în păzirea legii lui Dumnezeu, la care bărbatul își păzește soția, iar soția pe bărbat, ca să nu cadă niciodată în adâncul călcării poruncii, căci, de o va călca, pedeapsă cumplită îl așteaptă?
Stăpânul nu se rușinează când e mustrat de robi, nici casnicii răi când sunt îndreptați pe calea cea bună! N-ai greși dacă ai numi o casă ca aceasta Biserică a lui Dumnezeu. Este vădit că acolo unde domnește atâta înțelepciune, încât, chiar în timp de desfătare, oamenii se îngrijesc de păzirea legilor dumnezeiești, unde toți cei de față luptă și se întrec unii cu alții pentru atingerea acestui scop, acolo orice demon, orice putere vicleană este alungată, fiind de față Hristos, Care se bucură de această frumoasă întrecere a robilor Săi și le dă din belșug toată binecuvântareaLui”.
La temelia tuturor împlinirilor în familie, Sfântul Ioan Gură de Aur așează iubirea curată dintre soți: „Acolo unde stăpânește iubirea dintre soț și soție totul va fi progresist în acest interior fericit. Căci iubirea reciprocă va asigura buna educație a copilului; iubirea va face să stăpânească în această împărăție familială ordinea, armonia, puterea și rodirea în fapte. Trebuie (menținut – n.n.) respectul ierarhiei, bărbatul este conducătorul, femeia îi datorează respect și ascultare. Însă cine mai bine decât iubirea va ști menține această superioritate, pe de o parte, acest respect, pe de alta? Luați aminte la aceste familii patriarhale. Ce putere! Ce pace! Ce fapte! Însă, de asemenea, ce iubire gingașă îi unea pe Avraam și pe Sara; considerați înainte de toate iubirea cu totul divină care unește pe Hristos cu Biserica Sa…” .
În familie soții sunt datori să se îngăduie unul pe altul așa cum în trpul uman mădularul bolnav este suportat de celelalte mădulare care sunt sănătoase: „Și după cum în trupurile noastre, când este vreo boală, nu tăiem mădularul, ci împingem afară boala, așa facem și cu femeia. Dacă e în ea oarecare răutate, nu lepăda femeia, ci scoate afară răul. Căci femeia se poate îndrepta, dar adesea un mădular vătămat nu mai este cu putință să-l vindecăm. Dar chiar dacă știm că vătămarea lui este de netămăduit, nici așa nu-l tăiem. Fiindcă și picioare strâmbe având adesea mulți, și pulpe oloage, și mână uscată și moartă, și ochiul chiorâș, nici ochiul nu-l scot, nici mâna nu o taie… Căci cele care sunt handicapate prin fire nu e cu putință să fie iarăși dobândite, dar voia liberă dacă este strâmbă se poate reface. Dar și dacă ai zice că ea bolește fără nădejde de vindecare și că are trebuință de multă purtare, de grijă pentru felul ei de a fi, nici așa nu poate fi lepădată. Căci nici mădularul bolnav, ce nu se mai poate vindeca, nu se taie. Iar ea este mădularul tău. Căci zice Scriptura: «Vor fi cei doi un singur trup»”.
În viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, căsătoria este mediul în care se învață înfrânarea și se disciplinează pornirile trupești: „Căsătoria este un post al castității pentru cei care se folosesc de căsătorie cum trebuie. Căsătoria nu dă voie firii omenești să se sălbăticească. Căsătoria pune traiul legiuit între un bărbat și o femeie ca un zid de apărare de care se sfărâmă toate valurile poftei; prin acest trai liniștit dobândim multă liniște și o păstrăm…”.
Căsătoria este ajutor pentru cel ce voiește să se angajeze pe calea virtuții: „Dacă ar fi fost căsătoria și creșterea de copii o piedică în calea virtuții, Creatorul universului n-ar fi adus pe lume căsătoria. Căsătoria nu numai că nu ne împiedică cu nimic în trăirea filosofiei celei după Dumnezeu, dacă voim să fim cu mintea trează, dar aduce în viața noastră și multă ușurare. Căsătoria potolește furiile firii noastre, nu lasă ca oceanul să se frământe, ci ne ajută să ducem totdeauna corabia în port. Pentru asta a dăruit Dumnezeu neamului omenesc căsătoria”.
Referindu-se la scopul căsătoriei, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că acesta este întreit: „înmulțirea neamului omenesc; aceea este minunata putere dată de Dumnezeu omului, creaturii sale”; sfințirea vieții, căci „dacă două ființe muritoare se unesc pentru moment pe pământ, o fac pentru a se întări reciproc în drumul lor spre destinul nemuritor; și ajutorul reciproc pentru că femeia „completează pentru binele familiei ceea ce bărbatul va fi neputincios să dea”. Că sfințenia vieții este posibilă în familie și că familia este mediul prielnic cultivării virtuților creștine o dovedesc viețile sfinților care au fost căsătoriți, din care desprindem mulțime de pilde de viețuire sfântă plăcută lui Dumnezeu.Acestea confirmă viziunea asupra familiei văzută ca prelungire a Bisericii, ca o Biserică în miniatură și ca o icoană a împărăției lui Dumnezeu.
Separarea soților (căsătoria albă), fără acordul comun, este înfierată de Sfântul Părinte și considerată falsă evlavie și falsă înfrânare: „Ascultă și ferește-te de gândurile lui (ale diavolului)! A poruncit Hristos prin Pavel ca femeia să nu se despartă de bărbat și să nu se lipsească unul de altul decât prin bună înțelegere (I Cor. 7, 5). Dar unele femei, din o așa zisă dragoste de evlavie și înfrânare, îndepărtându-se de bărbații lor, cu gândul că fac faptă de evlavie, au împins pe bărbații lor la desfrânare. Gândește-te cât de mare e răul acesta!” .
4.5. Unirea taincă cea întru Hristos
Una dintre problemele majore ale familiei contemporane, semnalată deja în studiul de față, este divorțul. Despărțirea tinerilor la foarte scurt timp după căsătorie, în ciuda faptului că s-au făcut angajamente în fața Sfântului Altar, cu mâna pe Sfânta Cruce și pe Sfânta Evanghelie, în ciuda faptului că tânăra familie a dat deja naștere la copii pe care traumele divorțului, ale creșterii și formării într-o familie decapitată, în ciuda faptului că fiecare dintre tinerii care divorțează va purta cu el stigmatul divorțului și va fi suspectat de incapacitate de a purta sarcinile familiei, cu toate acestea și altele asemenea, , divorțul a intrat în firescul vieții noastre, temeinicia și statornicia familiei tradiționale pierzând teren în fața „virtuților modernității”. Uneori fenomenul divorțului este atât de present încât, în anumite societăți, circulă întrebarea: „Tu de câte ori ai divorțat?”
Motivele sunt multiple, unele fiind foarte serioase și foarte grave precum infidelitatea conjugală, violența domestică etc., altele fiind cu totul lipsite de consistență, de seriozitate și maturitate. Mai nou, s-a adăugat ca motiv de divorț „moda”. „Pentru că așa e la modă”, spun unii.
Când fac referire la divorț canoanele menționează ca unic motiv desfrânarea unuia dintre soți, infidelitatea conjugală. Această precizare apare cu referire la viața de familie a slujitorilor Sfântului Altar, având în vedere moralitatea și sfințenia care trebuie să caracterizeze familia preotului, dar, prin analogie, prevederile canonice respective se aplică familiei în general .
Alte motive sunt aspru condamnate de disciplina canonică. Pentru că, afară de desfrânare, nici într-o altă situație nu era îngăduit divorțul, unii clerici, în vechime, au invocat evlavia, dorința de desăvârșire pentru care căsătoria, viața de familie, era considerată o piedică. Chiar și un astfel de motiv, nobil în felul lui, a fost condamnat de Biserică, o astfel de evalviei fiind considerată falsă: „Episcopul sau preotul sau diaconul să nu-și alunge soția sa pe motiv (pretext) de evlavie. Iar dacă ar alunga-o, să se afurisească; și stăruind (rămânând neînduplecat), să se caterisească”.
Unirea bărbatului cu femeia prin Taina Cununiei este lucrare divină. Când în rugăciunile ei Biserica se roagă pentru tineri ca Dumnezeu să-I unească cu „sfânta unire cea de la El” exprimă faptul că Dumnezeu este Cel ce lucrează: „Întinde măna Ta din sfânt lăcașul Tău și unește pe robul Tău (N), cu roaba Ta (N), pentru că de către Tine se însoțește bărbatul cu femeia…”.
Și pentru că unirea este de la Dumnezeu, omul nu are voie să o despartă, să o desfacă, fapt precizat și în Sfinta Evanghelie (Matei 19, 4-6 ) și preluat apoi sub formă de rugăciune în Taina Cununiei.
Cei ce și-au unit viața prin Taina Cununiei au făcut aceasta ca să dea naștere de prunci, ca să lupte mai eficient împotriva poftelor trupești, ca să se ajute reciproc și, împreună să dobândească împărăția lui Dumnezeu. Ținta este aceeași realizată, însă, pe căi diferite. Unii dobândesc împărăția lui Dumnezeu urmând calea aspră a monahismului.
Alții dobândesc împărăția lui Dumnezeu urmând calea la fel de aspră a viețuirii în familie. Este interesant faptul că, cei ce se căsătoresc și nasc copii, la bătrânețe devin bunici. Acest apelativ are mai mult conotație duhovnicească chiar dacă în mod obișnuit este folosit pentru a exprima o relație de rudenie de familie pe linie consangvină. În limba greacă călugăr înseamnă bătrân bun, îmbunătățit, iar în limba română bunicul sau bunica nu este doar o rudă în familie, ci este un om bun (bun-icul), un om îmbunătățit, o persoană care stârnește respect și admirație prin bunătate și viață spirituală pilduitoare. Am putea spune că bunicul este călugărul din familie, iar călugărul este și el „un bunic” în mănăstire.
După Sfântul Maxim Mărturisitorul, „monah este cel care și-a desfăcut mintea de lucrurile pământești și prin înfrânare, prin dragoste, prin cântare de psalmi și prin rugăciune se lipește statornic de Dumnezeu” .
Deci cel ce se lipește statornic de Dumnezeu prin rugăciune curată, eliberarea de grijile pământești și înfrânare este într-un fel monah pentru că duce viața aceluia care prin voturi sfinte s-a hotărât să facă acestea, iar în familie, mai ales la bătrânețe, omul devine ceea ce monahul este încă din momentul alegerii căii monahismului.
Privind prin prisma celor de mai sus, divorțul este un abandon, este abandonare a căii ce duce spre desăvârșire.
Dar ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur cu referire la toate acestea? Iată ce spune: „Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă. Dacă tu, le zice Hristos, îmi spui de Moise, Eu îți spun de stăpânul lui Moise. În afară de aceasta, Mă spijin și pe timpul când s-a legiuit căsătoria.
Dumnezeu dintru început i-a făcut pe ei bărbat și femeie (Facere 1, 27 ), și legea aceasta, chiar dacă pare dată acum de Mine, este mai veche decât legea lui Moise și-i foarte chibzuită, că n-o aduce numai pe femeie alături de bărbat, ci-i poruncește să lase pe tatăl și pe mama ei; și nici nu legiuește ca bărbatul să vină la femeia sa, ci să se lipească de ea; iar prin acest cuvânt arată că unirea este de nedesfăcut. Apoi nici nu se mărginește numai la atâta, ci cere ca unirea lor să fie și mai strânsă, că spune: „Vor fi cei doi un trup. Apoi, după ce a citat legea aceasta veche, … după ce a arătat că este vrednică de credință pentru că Dumnezeu a dat-o, Hristos, cu autoritate, o tălmăcește și El și legiuiește, zicând: Deci nu mai sunt doi, ci un trup. După cum este o crimă să tai trupul omenesc, tot așa este o nelegiuire să desparți femeia de bărbat. Și Hristos nu s-a oprit la atâta, ci a adăugat și pe Dumnezeu, zicând: Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă. Hristos arată deci că divorțul este și împotriva firii și împotriva legii; împotriva firii, pentru că se taie trupul; împotriva legii, pentru că cei ce vor să divorțeze fac lucrul acesta împotriva lui Dumnezeu Care i-a unit și a poruncit să nu se despartă” .
4.6. Posibilitatea restaurării familiei azi
Diavolul a urât și invidiat din totdeauna această unitate a familiei, și creștinii au realizat că ’’acesti vrăjmasi nu numai că ne urăsc, dar în acelasi timp se si tem de noi. Nu pentru ceea ce suntem, ci pentru ceea ce putem deveni. Pentru valentele noastre potentiale, care le sunt cu mult superioare si pe care vor să le zădărnicească, în asa fel încât ele să nu devină niciodată realitate, căci în acest caz i-am depăsi cu mult.’’ Fapt pentru care a luptat dintotdeauna pentru a deprava valorile familiare, pentru a o distruge din temelii.
Familia creștină contemporană este supusă unui atac susținut din partea pseudoculturii mondiale, prin legiferărea căsătoriilor homosexuale, a educării în spirit păgân a copiilor. Astfel, noi riscăm să pierdem noțiunea autentică a unei familii, iar prin aceasta riscăm să ne pierdem ca entități spirituale, să pierdem și ultimile bărci de salvare a sufletelor, să rămânem solitari în agonia propriilor patimi…
În concluzie vom spune că familia contemporană traversează o perioadă de criză profundă care îmbracă forme variate. Așa cum sublinia Preafericitul Părinte Patriarh Daniel într-una din cuvântările pastorale adresate clerului și credincioșilor din Arhiepiscopia Iașilor în timpul păstoririi în scaunul Mitropolitan al Moldovei și Bucovinei, criza care confruntă familia astăzi se manifestă sub trei aspecte: „criza economic (sărăcie, șomaj, nesiguranța zilei de mâine), criza morală (avortul, divorțul, abandonarea copiilor, libertinajul ș.a.) și criza spiritual (sectarismul, fanatismul și prozelitismul religios)” .
Această criză este veche și nouă în același timp. Veche prin conținutul ei și nouă datorită contextului în care își face simțită prezența. Pentru că este veche, criza familiei își află vindecarea prin cuvântul sfânt și ziditor al celor vechi, Sfântul Ioan Gură de Aur fiind și dascălul celor care au ales să-și dobândească mântuirea în sânul familiei. Pentru că este nouă, această criză se vindecă printr-o nouă interpretare a gândirii și experienței Sfinților Părinți adaptată contextului concret în care ea se manifestă.
Familia este cununa creației, spune Preafericitul Părinte Patriarh Daniel: „Când Dumnezeu a făcut lumea, coroana creației Sale a fost familia: bărbat și femeie, care au primit binecuvântarea de a crește, a se înmulți și a stăpâni pământul (cf. Facerea 1, 27-28).
Sfțntul Ioan Hrisostom, evidențiază faptul că nunta și viața de familie trebuie să fie însoțite de bună cuviință, de decență și cumințenie așa încât singura diferență între cel ce trăiește în feciorie și cel căsătorit să fie căsatoria, însă împlinind voia lui Dumnezeu. “Nu te împiedic să te căsătorești” , – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – nici nu te opresc să te distrezi, dar vreau să faci aceasta cu cumințenie, nu cu rușine, nu cu osândă, nu cu mii și mii de păcate. Nu poruncesc să te duci în munți și în pustie, ci să locuiești în mijlocul orașului, dar cinstit, blând cuminte. Cu toții avem aceleași legi dc împlinit ca și monahii. În afară de legea căsătoriei: dar mai bine spus, chiar și în această privință Pavel ne poruncește să fim în toate ca monahii spunând: “Chipul lumii acesteia trece!”, așa încât și cei ce au femei să fie ca și cum nu ar avea” .
De aceea, în Biserica Ortodoxă, la Cununie, se pun mirilor coroane pe cap”. Aceasta înseamnă că grija pastorală față de familie se întemeiază pe însuși actul creației. Ea nu face parte din preocupările sociale ale Bisericii, ci, prin Biserică, se manifestă grija lui Dumnezeu Însuși față de familie. Așa se explică de ce Dumnezeu-Cuvântul „alege ca loc al venirii Sale ca Om printre oameni o familie” , de ce „Noul Adam începe ridicarea neamului omenesc din păcat alegând tocmai familia” și de ce „prima minune pe care o va săvârși Mântuitorul în activitatea Sa publică se petrece la întemeierea unei noi familii, la nunta din Cana Galileii la care a fost învitat El, Iisus, și mama Sa, Fecioara Maria (cf. Ioan 2, 1-11)” .
Explicând cuvinteie: „Căutați pacea cu toții și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul“, Sfântul loan Gură de Aur zice: „Ce înseamnă «sfințenia»? Adică înțelepciunea și purtarea demnă în căsătorie. «Dacă cineva este necăsătorit, zice, să rămână curat, iar dacă este căsătorit, să nu desfrâneze, ci să-și aibă pe soția sa», căci și aceasta este sfințenie. […] Aceasta, nu pentru că nunta este sfințenie, ci pentru că nunta păstrează sfințenia din credință, nelăsând pe cineva să se uite la desfrânată. Căci nunta este cinstită, și nu sfânta. Nunta este curata, nu doar pentru că procură sfințenie ci, pentru că împiedică sfințenia cea datăprin credință să se întineze” .
Restaurarea familiei astăzi trebuie să înceapă cu restaurarea gândirii și înțelegerii noastre despre familie, cu redescoperirea planului lui Dumnezeu cu privire la familie și a vocației pe care familia o are în planul lui Dumnezeu. Pentru aceasta, Biserica, prin slujitorii ei, trebuie să-și intensifice activitățile pastorale care să aibă în centrul preocupărilor familia, să alcătuiască programe pe termen mediu și lung de ocrotire a familiei, de promovare a valorilor morale în familie, de protejare și ajutorare a familiilor aflate în ciză economică, morală sau spirituală, să intensifice cateheza în rândul tinerilor și să se preocupe atent de pregătirea acestora pentru viața de familie. Prefacerea sufletelor în familie, precum s-a făcut schimbarea apei în vin la nunta din Cana Galileii, începe cu schimbarea, cu prefacerea duhovnicească a potențialului familist, a tânărului încă necăsătorit.
Altfel spus, grija Bisericii nu trebuie să fie orientată doar spre vindecarea a ceea ce este bolnav și atacă familia astăzi, ci și spre, sau mai ales spre, preîntâmpinarea îmbolnăvirii punând în valoare priceperea pastorală a slujitorilor ei și folosind instrumentele, metodele și mijloacele puse la îndemână de Sfinții Părinți și, în special, de Sfântul Ioan Gură de Aur, omagiindu-l, și în felul acesta.
CONCLUZII
Problema familiei ocupă astfel un loc de primă importanță în predica Sfântului Ioan Gură de Aur. Ea se reduce, însă, in realitate, la problema omului creștin, sub raport moral-social. Omul creștin, filosoful faptelor virtuoase, este produsul adevăratei familii creștine; omul în care strălucește chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul a cărui viață este o frumoasă și nobilă împletitură de virtuți, a cărui carte este Sfânta Scriptură, iar casă Sfânta Biserică.
Omul creștin adevărat este năzuința supremă și, în acelaș timp, realizarea supremă a predicii Sfântului Ioan Gură de Aur. Omul acesta, creștin cu adevărat, a fost clădit de el vorbă cu vorbă, zi cu zi. speranță cu speranță, credință cu credință, iubre cu iubire: omul desăvârșit, îngerul de pământ, Dumnezeul mai mic, statuia aceasta de aur și regească, plămădită din pământul duhovnicesc al dumnezeeștilor cuvinte și înfrumusețat cu virtuțile cele mai înalte, înfățișate cândva lumii de o religie, de adevărata religie : de religia omului iubit de Dumnezeu, de religia omului însușit de Dumnezeu, de religia Dumnezeului care a iubit pe om până la amestecarea cu el, până la sacrificiul de sine.
Astfel, creștinul în adevăratul înțeles al cuvântului este baza temeinică a familiei și a societății, sub toate raporturile. Prin el se realizează, în duh creștin, armonia, ordinea, dreptatea, pacea conlucrarea sinceră și devotată, iubirea și prosperitatea, atât în domeniul material, cât și în cel moral. Deaceea, interesul suprem al Bisericii și al societății creștine trebuie să se îndrepte către acest om de care, în realitate, depinde totul. Și interesul acesta suprem, pentru care învață, se roagă, cere tânguitor și lăcrămează Sfântul Ioan Gură de Aur, spre a i-se întinde cu milostivire o mână de ajutor din partea noastră, trebuie îndreptat către om, din primii ani ai vieții lui, fiindcă așa cum se va face acum lucrul, așa va rămâne pentru toteauna: rămâne fondul bun, care nu va fi modificat substanțial de influențele mai puțin bune, din anii care vor urma.
Un om care crescut încă din pruncie sub oblăduirea poruncilor lui Dumnezeu, un om a cărui voință este formată în virtute, un om al cărui învățător este Sfânta Scriptură, iar școală Sfânta Biserică, nu poate fi decât bun: un chip al lui Dumnezeu, care umple de lumină și de superioritate morală mâna aceasta de tină din care este plămădit, un soț ideal, un tată adevărat, un stăpân cu suflet mare, o slugă smerită și sârguincioasă, care servește oamenilor ca lui Dumnezeu, un cetățean care contribuie efectiv și temeinic la existența și temeinicia unui stat fericit, un iubitor dezinteresat și un ajutător necondiționat al aproapelui om de pretutindeni și de întotdeauna.
Dânduni-l exemplu pe patriarhul Lot, care a dus o viață de familie virutuoasă în mijlocul sodomiților, Sfântul Ioan Hrisostom vrea să arate că familiile creștine pot viețui în mod virtuos chiar și în mijlocul metropolelor .
Oricare și oricâte sunt temele tratate de predica Sfântului Ioan Gură de Aur, pe acest teren preferat de el, terenul moral-social, ele pun problema omului creștin în raport cu sine, cu aproapele și cu Dumnezeu: omul oțelit în evlavie și în virtute, iubitor până la a se egala cu Dumnezeu față de aproapele său, pe care îl iubește pentru și prin iubirea lui Dumnezeu.
Chipul acesta al omului creștin este deplin reușit in predica Sfântului nostru predicator. Realitatea l-a deziluzionat însă, de multe ori, în modul cel mai amarnic. „De nu m-ar judeca cineva ca un om îngâmfat peste măsură, spune el, zilnic m-ai vedea vărsând pâraie de lacrimi… Voi sunteți totul pentru mine. Și când vă simt că înaintați în virtute, atunci, din cauza plăcerii pe care o încerc, nu mai simt durerile mele; când vă văd însă că nu, atunci iarăși mă întovărășesc durerile, din pricina neliniștii sufletești, bucuros de lucrurile voastre bune, chiar dacă eu încerc mii de necazuri, mâhnii de lucrurile voastre triste, chiar dacă aș prospera în nenumărate fapte virtuoase. Ce speranță mai are un învățător, când turma încredințată lui se distruge ? Ce fel mai este viața lui ? Ce fel așteptarea lui ? Cu ce crezământ va mai sta el in fața lui Dumnezeu ? Ce va grăi el " ?
Iată deci ce spune Sfântul Ioan Hrisostom despre omul creștin, de a cărui mântuire duce grijă, plânge și sufere. Portretul acesta al omului creștin rămâne, în fața lumii creștine, drept cea mai strălucită icoană. Din vremea Sfântului nostru și până astăzi, vremelnicia a împins pe făgașul timpului, secole după secole, și a făcut, pentru noi cei de azi, tot mai frumoasă și tot mai de pret, această cinstită și neîntrecută icoană. Rari sunt închipuitorii ei. Aceasta nu i-a întunecat însă chipul. Biserica va lupta, fie pentru că așa este lupta ei, fie pentru cinstirea strădu¬nțelor marelui ei Ierarh, să înmulțească acești prețuitori. Ea îi va continua cuvântul, chiar de nu vor fi mulți care să asculte, „căci și fântânile curg, chiar dacă nimeni nu ia din ele apă cugăleata, și izvoarele țâșnesc, chiar dacă nimeninu ia din ele, și râurile aleargă pe cursul lor, chiar dacă nu se adapă nimeni din ele. Se cade deci ca și cel care predică să-și plinească toate câte cad în sarcina lui, chiar dacă nu ar sta nimeni aproape de el“ .
Sfântul Ioan arată foarte clar că: ’’ Deosebirea (dintre bărbat și femeie) nu stă în faptul că unul e rob și altul liber, că unul e bogat și altul sărac, că unul e femeie și altul bărbat, ci în voia liberă în râvnă sau lâncezeală , în răutate sau virtute.’’
În ceea ce vizează alegrea viitoarei soții Sfântul spune: ’’Acum dar, și tu, fiindcă urmează să-ți iei nevastă, nu fugi la ajutor omenesc, nici către femei ce se îmbogățeasc din averi străine și care caută numai una: cum să dobândească vreun câștig134. Ci aleargă la Dumnezeu. Nu te rușina ca El să-ți fie alegător al miresei. El însuși a făgăduit și a zis: „Căutați mai întâi împărăția Cerurilor și toate celelalte vi se vor aduga vouă" (Mt 6, 33).’’
Dragostea își păstrează puritatea și se înalță la înălțimi nemaivăzute, atunci când în relație e prezent și Dumnezeu. Dumnezeu este dragoste, și nu e vorba sub nici o formă ca El a creat-o, ci că El este dragostea întruchipată, din El izvorăște, și că doar Domnul îi poate conferi acestui sentiment gradul superlativ.
BIBLIOGRAFIE
A. IZVOARE
Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Patriarh Teoctist, Editura I.B.M.B.O.R., București, 2013.
Sfânta Scriptură, edițiile tipărite cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
Biblia, traduceri, introduceri și note de Pr. Alois Bulai și Pr. Eduard Pătrașcu, Editura Sapientia, Iași, 2013.
Canonul cel Mare, Alcătuire a Sfântului Părintelui nostru Andrei Criteanul, Editura Trinitas, Iași, 1999.
Clement Romanul, Sfântul, Epistola către Corinteni (I), trad. de pr. Dumitru Fecioru, în P.S.B. 1, E.I.B.M.B.O.R., București, 1979.
Ioan Gură de Aur, Sfântul, Omilii la Facere, trad., introd., indici și note de Pr. Dumitru Fecioru, în col. «Părinți și Scriitori Bisericești», vol. 22, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989.
Idem, Tratatul despre preoție, trad., introd., și note de Pr. D. Fecioru, în vol. Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigore din Nazianz și Sfântul Efrem Sirul, Despre preoție, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.
Idem, Scrieri, I, Partea a treia, în P.S.B. 23, Trad. de Pr. Dr. Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., București, 1994.
Idem, Scrieri, II, în P.S.B. 22, trad. de Pr. Dr. Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., București, 1989.
Idem, Problemele vieții, Editura Egumenița, București, 2007.
Idem, Cateheze maritale, traducere din limba greacă veche de Preot Marcel Hancheș, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2006.
Idem, Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă și Providență. Despre rugăciune. Despre viețuirea după Dumnezeu, trad. și note de Pr.prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005.
Idem, Comentariile sau explicarea Epistolei către Coloseni, I și II Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel, trad. din limba elină, după ediția de Oxonia, 1855, de Arhim. Theodosie Athanasiu, București, 1905, p. 216.
Idem, Despre feciorie. Apologia vieții monahale. Despre creșterea copiilor, traducere și note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.
Învățătură a celor 12 Apostoli, IV, 9, traducere de pr. Dumitru Fecioru, în Părinți și Scriitori Bisericești, 1,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.
Maxim Mărturisitorul, Sfântul, Capete despre dragoste. A doua sută, 54, în „Filocalia”, vol. 2, trad., introd. și note de Pr.Prof.dr. Dumitru Stăniloae, ediția a II-a, Editura Harisma, București, 1999.
B. INSTRUMENTE DE LUCRU: MANUALE, DICȚIONARE, TRATATE UNIVERSITARE, ATLASE, ENCIPLOPEDII:
Alexander Schmemann, Liturgy and Life: Christian Development through Liturgical Experience, Department of Religious Education, Orthodox Church in America, New York, 1983.
Braniște Ene, Pr.prof.dr., Liturgica specială, Editura Lumea credinței, București, 2008.
Braniște Marin, Preot, Concepția Sfântului Ioan Gură de Aur despre familie, în Studii Teologice, nr. 1-2, București, 1957, p. 129.
Bunescu V., Metode de educație morală, în Tribuna înv. nr.4 / 1992.
Boca Arsenie, Pr., Tinerii, familia și copiii născuți în lanțuri, Editura Credința Strămoșească – Editura Pelerinul, Iași, 2003.
Cosma Sorin, Preot Profesor Doctor, Indisolubilitatea căsătoriei și divorțul, în Biserica Ortodoxă Română (BOR), Anul CXXI, nr. 1-6, Editura IBMBOR, București, 2003, p. 455.
Chirvasă Ioan, Preot Doctor, Răspunsurile preotului la întrebările creștinilor, Editura Sfântul Mina, Iași, 2007.
+Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Nașterea Domnului – Binecuvântarea familiei, Pastorală de Crăciun, 1994, în vol. Daruri de Crăciun – înțelesuri ale sărbătorii Nașterii Domnului, Editura Trinitas, Iași, 2005.
Dimitriu C., Constelația familială și deformările ei, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973.
Dură Leon, Pr., Familia în lumina Noului Testament, teză de doctorat în Teologie, în Studii Teologice, Seria a II-a, Anul LV, nr. 1-2, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (IBMBOR), București, 2003, p. 89Mihoc Constantin, Pr. Dr., Taina căsătoriei și familia creștină, Editura Teofania, Sibiu, 2002.
Doublet Jean, Bogățiile oratorice ale Sfântului Ioan Gură de Aur, trad. de Diacon Gheorghe Băbuț, Editura Pelerinul Român, Oradea, 2002, vol. I și II.
Farasiotis Dyonysios, Marii inițiați ai Indiei și Părintele Paisie, Editura Egumentița, 2005.
Floca Ioan N., Arhidiacon Prof.dr., Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note și comentarii, București, 1991.
Ford David și Mary, Căsătoria, cale spre sfințenie. Viețile Sfinților căsătoriți, trad. rom. de Constantin Făgețean, Editura Sophia, București, 2001.
Idem, Bărbatul și femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura Sofia, București, 2004.
Gary Thomas, Căsătorie Sfântă, Editura Kerigma, Oradea, 2000.
Gavrilă Vasile, Preot Doctor, Fecioria și căsătoria în vocația sfințeniei, în Ortodoxia, Anul LVIII, nr. 3, Editura IBMBOR, București, 2007, p. 149.
Gavrilă Vasile, Pr.dr., Cununia, viață întru împărăție, Fundația „Tradiția Românească”, București, 2004.
Lepădatul Paul, Pr., Familia creștină, în Buletin Parohial, nr.2, Anul I, București, aprilie 2009, p. 2.
Mihăiță Nifon, ÎPS. Prof. Dr., Misiologie creștină, Editura ASA, București, 2005.
Mihoc Constantin, Pr. Dr., Taina căsătoriei și familia creștină, Editura Teofiania, 2002.
Nicola I., Tratat de pedagogie școlară, București, Ed.Didactică și Pedagogică, 1992.
Petcu, Liviu, Drd., Lumina Sfintelor Scripturi (Antologie tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur). Antologie și studii introductive, Editura Trinitas, Iași, 2007.
Planchard Emile, Pedagogia școlară contemporană, București, Ed.Didactică și Pedagogică, 1992.
Răducă Vasile, Pr. Asist. Dr., Căsătoria Taină a dăruirii și a desăvârșirii persoanei, în „Studii Teologice”, an XLIV(1992), nr. 3-4, p. 137;
Stămătoiu Dionisie, Pr. Prof. Dr., Despre parabolele Mântuitorului, în „Mitropolia Olteniei”, anXLIX(1997), nr. 1-3,
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Familia Crestina Intre Credinta Si Provocarile Societatii Contemporane (ID: 167580)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.