Evanghelizarea In Faptele Apostolilor

Cuprins

Cuprins

Motivația și noutatea lucrării

I. Evanghelizarea în Faptele Apostolilor

I.1. Kerigma apostolică

a). Cuvântarea Sfântului Apostol Petru la Cincizecime

b). Cele două cuvântări ale Sfântului Apostol Petru înaintea Sinedriului

c). Cuvântarea Sfântului Ștefan

I.2.Propovăduirea curajoasă a Evangheliei și afirmarea creștinismului ca religie universală

I.3. Calătoriile misionare din Faptele Apostolilor

a). Prima călătorie misionară a Sfântului Apostol Pavel

b). A doua călătorie misionară a Sfântului Apostol Pavel

c). A treia călătorie misionară a Sfântului Apostol Pavel

II. Viața sacramentală în Faptele Apostolilor

II.1. Întemeierea Bisericii Creștine la Cincizecime

II.2. Instituirea preoției și a ierarhiei sacramentale creștine

III. Actualitatea modelului de propovăduire apostolic

III. 1. Propovăduirea Evangheliei și transmiterea dreptei credințe astăzi. Importanța parohiei în misiune

III.2. Evanghelizare și misiune creștină prin cult și slujbele Bisericii

III. 3. Modelul apostolic de propovăduire și de slujire misionară sub tensiunea postmodernismului, globalizării și în contextul pluriconfesionalismului religios

Concluzii

Bibliografia

Motivația și noutatea lucrării

Lucrarea de față își propune, mai întâi, studierea câtorva aspecte ale propovăduirii apostolice în dublu context: al vremii secolului I, al erei creștine și în contemporaneitate; în al doilea rând, ne propunem a descoperi „cheia” succesului kerigmei apostolice, sub raportul conținutului și al tehnicii omiletice, propriu-zis câteva dintre explicațiile reușitei aparent paradoxale, adică observarea mijloacelor cuceririi unei lumi păgâne, cufundate în bezna atâtor credințe, curente și superstiții, de către niște predicatori simpli, până mai ieri atât de stângaci în a pricepe mesajul evanghelic, darămite a-l transmite și altora, ulterior, însă, dovedindu-se învățători uriași ai omenirii.

Precum se cunoaște Sfinții Apostoli nu au fost cărturari, dar Sfântul Duh le-a descoperit știința tainelor dumnezeiești și darul limbilor. Cunoscând bine adevărurile divine pe care aveau să le predice, fiind martori ai Domnului (Fapte I, 8) și fiind profund

convinși de aceste adevăruri, Apostolii au avut putința să expună în limbajul propriu aceste adevăruri. Există o regulă în retorică, după care cel care stăpânește bine ideile, adică cel ce are noțiunile clare în minte, le poate prezenta cu ușurință și în cuvinte. Romanii spuneau: Res verba rapiunt (ideile răpesc, smulg, cuvintele), cugetare din care desprindem că toți retorii creștini trebuie să-și contureze bine imaginea adevărului pe care îl au de înfățișat, pentru a-l putea transmite fără dificultăți. Sfinții Apostoli nu au învățat retorica în vreo școală specială, nici nu și-au cultivat o vorbire rafinată, în stilul celui cu care se mândreau retorii greci păgâni, ci cu smerenie și-au însușit darurile primite de sus, pentru a spulbera părerea unora că lumea a fost cucerită prin măiestria cuvintelor omenești și nu prin dumnezeirea adevărurilor creștine. Este exact ceea ce a exprimat Sf. Ap. Pavel: Iar cuvântul meu și propovăduirea nu stau în dovezile meșteșugite ale înțelepciunii omenești, ci în dovedirea Duhului lui Dumnezeu (II Corinteni 2, 4).

Vocația misionară a Bisericii ține de caracterul ei apostolic.Biserica creștină este de o origine apostolică, adică de continuitatea istorică din timpul Apostolilor, ci și pentru că posedă instituții și slujiri apostolice, fără de care ea nu se poate identifica, ci pentru că are o trimitere mesianică, așa după cum Fiul a fost trimis de Tatăl, iar Apostolii de Hristos.

Misiunea Apostolilor și a Bisericii apostolice este legată ființial de trimiterea Fiului și a Duhului Sfânt în lume de către Tatăl precum și de misiunea Fiului și a Duhului Sfânt pentru viața lumii. Scopul trimiterii și al misiunii lui Iisus Hristos și a Duhului Sfânt în lume, care se perpetuează în misiunea Apostolilor și a Bisericii este descris, în dimensiunile lui cosmice și eclesiologice, de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni, aceasta constând în: recapitularea și unirea întregii creații în trupul lui Hristos –Biserica, prin unitatea credinței, prin sfintele Taine și prin creșterea în viața în Hristos. În misiunea Bisericii apostolice se permanentizează trimiterea sau misiunea lui Hristos. De

aceea El i-a dat pe unii să fie apostoli, pe alții profeți, pe alții binevestitori, pe alți păstori și învățători, ca să-i pregătească pe sfinți pentru lucrarea slujirii, pentru zidirea trupului lui Hristos, până ce toți vom ajunge la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de bărbat desăvârșit, la măsura vârstei plinității lui Hristos (Efeseni 4, 11-13).

Acest program misionar paulin, care nu este altceva decât o dezvoltare, pentru nevoi misionare și pastorale a teologiei expuse în Faptele Apostolilor în legătură cu pogorârea Duhului Sfânt și întemeierea văzută a Bisericii, a fost și este valabil pentru toate timpurile și este împotriva oricărei forme de individualism și sectarism. Unitatea omenirii și a întregii creații în aceeași credință în Sfânta Treime, în același Botez și aceeași Euharistie,

în același trup al lui Hristos și creșterea în desăvârșire în orizontul eshatologic al Împărăției lui Dumnezeu, constituie coordonatele fundamentale ale misiunii Bisericii.

I. Evanghelizarea în Faptele Apostolilor

I.1. Kerigma apostolică.

Evanghelizarea înseamnă proclamarea directă și publică a Evangheliei, anunțarea prin cuvânt a planului sau iconomiei pe care Dumnezeu o are cu lumea: Pentru ca Domniile și Stăpânirile din locurile cerești să cunoască azi prin Biserică, înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veșnc pe care l-a făcut în Iisus Hristos Domnul nostru ( Efes.3, 10-11 ).

La începutul Bisericii prin Evanghelie se înțelegea predica orală a Apostolilor, apoi aceasta s-a consemnat în scris. Didahia, sau Învățătura celor 12 Apostoli, ne îndeamnă zicând: Mustrați-vă unul pe altul, nu cu mânie, ci în pace, cum este scris în Evanghelie…rugăciunile voastre, milosteniile și toate faptele voastre așa să le faceți, cum este scris în Evanghelia Domnului nostru.

Petru Damaschinul, cu privire la evanghelizare precizează: deci cel ce a putut înțelege în parte harul Sfintei Evanghelii și cele ce se află în ea, adică faptele și învățăturile Domnului, poruncile și dogmele lui, înfricoșările și făgăduințele, acela știe ce comori neîmpuținate a aflat, măcar că nu poate povesti despre ele cum trebuie, pentru că cele cerești sunt negrăite. Căci Hristos s-a ascuns în Evanghelie și cel ce vrea să-L afle pe El, trebuie să vândă mai întâi toate averile sale și să cumpere Evanghelia, ca nu numai să-L poată afla pe El din citire, ci Să-L primească în sine, prin urmarea viețuirii Lui în lume. Fiindcă cel ce caută pe Hristos, zice Sf. Maxim Mărturisitorul, nu trebuie să-L caute pe El în afară, ci în sine însuși, adică să s e facă cu trupul și cu sufletul nepăcătos ca Hristos, după cât e cu putință omului și să păzească mărturia conștiinței cu toată puterea, ca să împărățească peste toată voia sa și să o biruiască prin disprețuirea ei, chiar dacă e sărac și fără slavă, din punct de vedere al lumii.

Predicarea Evangliei este principala chemare a apostolilor, având prioritate înaintea oricărei slujiri apostolice: De fapt Hristos m-a trimis nu ca să botez ci să propovăduisec Evanghelia ( I. Cor. 2, 17 ). Dacă vestesc Evanghelia nu este pentru mine o pricină de laudă, căci trebuie să o vestesc, și vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia ( I Cor. 9, 16 ) Propovăduirea Evangheliei constituie o obligație permanentă, ce revine întregii Biserici, un mandat de la care nu se poate sustrage ( I. Cor. 9, 16 ), predicarea cuvantului lui Dumnezeu vizează covertirea prin credință: Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie ( Marcu, 1, 15 ).

După propovaduirea cuvantului Evangheliei cei ce se converteau erau instruiți apoi botezați, după care participau la Sfânta Liturghie ascultând audiind omilia și predica tematică.

Predica apostolilor, kerigma apostolică, avea în general, următoarea schemă: un mic rezumat al istoriei veterotestamentare, cu evidențierea unor profeții mesianice, apoi întruparea, activitatea, moartea și Învierea Domnului, încheindu-se cu anumite sfaturi morale.

Predica Sf. Apostoli, așa cum ne este înfățișată în Noul Testament, s-a desfășurat în

patru etape:

1. predica din Ierusalim (Fapte 2, 8 );

2. predica din Samaria, Damasc și Antiohia (Fapte 7, 12 );

3. predica Sf. Pavel și Barnaba în Galatia Meridională (Fapte 13, 14 );

4. extinderea Evangheliei în Europa, prin predica Sf. Ap. Pavel (Fapte. 15, 18 );

Pentru a ne edifica, pe cât este posibil, asupra structurii, conținutului și modului de prezentare a kerigmei, trebuie să analizăm cuvântările cuprinse în Faptele Apostolilor:

I. Cuvântări ale Sf. Ap. Petru: la alegerea lui Matia ( Fapte 1, 16-22); în ziua Pogorârii Sfântului Duh ( Fapte 2, 14-40 ); în pridvorul lui Solomon (Fapte 3, 12-26 ); două în fața Sinedriului ( Fapte 4, 8-20 și 5, 19-32); în fața lui Corneliu ( Fapte 10, 28-43) în fața ierusalimitenilor ( Fapte 11, 5-17); la Sinodul Apostolic ( Fapte 15, 7-11).

II. Cuvântări ale Sf. Ap. Pavel: în Antiohia Pisidiei ( Fapte 13, 16-17); în Listra ( Fapte 14,14-16); în fața Areopagului ( Fapte 17, 22-31); la Efes ( Fapte 20, 18-35); la Ierusalim ( Fapte 21, 1-24); în fața Sinedriului; în fața lui Felix ( Fapte 24, 10-31); în fața lui Festus ( Fapte 24, 2-29).

III. Cuvântarea Sf. Iacob la Sinodul I Apostolic ( Fapte 15, 13-31);

IV.Cuvântarea Sf. Ștefan ( Fapte 7, 2-53).

Precum se cunoaște Sf. Apostoli nu au fost cărturari, dar Sf. Duh le-a descoperit știința tainelor dumnezeiești și darul limbilor. Cunoscând bine adevărurile divine pe care aveau să le predice, fiind martori ai Domnului (Fapte I, 8) și fiind profund convinși de aceste adevăruri, au avut putința să se exprime în limbaj propriu.

– caracterul preponderent al kerigmei este misionar, atât de necesar în Biserica primară;

– locul desfășurării kerigmei era diferit, după împrejurări: în casele viitorilor creștini sau ale celor convertiți deja, în Sinagogi, în piețe etc.;

– kerigma era structurată, în principal, pe firul a două procedee:

1. se pleca de la lectura biblică a unui text;

2. o anumită temă doctrinară (ex. despre Euharistie, I Cor, XI);

– Sf. Apostoli s-au dovedit buni cunoscători ai psihologiei ascultătorilor, ai mentalității și culturii lor, factori de care înțelegeau să țină seama în activitatea predicatorială. Temele, argumentele și stilul folosit erau perfect adaptate la fondul aperceptiv și la posibilitățile ascultătorilor.

– predica apostolică este strâns legată de viața harismatică în Iisus Hristos. Cuvântului

propovăduit îi era asociată administrarea Sf. Taine. Căci mântuirea nu se poate dobândi prin simpla ascultare a predicii, ci prin ascultarea predicii și prin primirea Sf. Taine. Dovada cea mai elocventă o avem la Cincizecime, când, în urma ascultării cuvântării Sf. Apostolul Petru, cei de față au fost pătrunși la inimă, botezându-se ca la trei mii ( Fapte, II ).

Teologia kerigmatică din Faptele Apostolilor gravitează în jurul persoanei Măntuitorului Iisus Hristos, care a revelat fidelitatea lui Dumnezeu față de om, deși acesta L-a ucis și răstignit pe Fiul Său. Acesta este mesajul de fond pe care propovăduirea Apostolilor, a Sfinților Petru și Pavel a vrut sa-l împărtășească în Palestina și în afara granițelor ei.

Partea de început al kerigmei apoltolilor nu atrage atenția ascultătorului ci îi permite vorbitorului să coreleze mesajul creștin cu situația în care este înserat, sau să rememoreze unele fapte și să le pătrundă maății și culturii lor, factori de care înțelegeau să țină seama în activitatea predicatorială. Temele, argumentele și stilul folosit erau perfect adaptate la fondul aperceptiv și la posibilitățile ascultătorilor.

– predica apostolică este strâns legată de viața harismatică în Iisus Hristos. Cuvântului

propovăduit îi era asociată administrarea Sf. Taine. Căci mântuirea nu se poate dobândi prin simpla ascultare a predicii, ci prin ascultarea predicii și prin primirea Sf. Taine. Dovada cea mai elocventă o avem la Cincizecime, când, în urma ascultării cuvântării Sf. Apostolul Petru, cei de față au fost pătrunși la inimă, botezându-se ca la trei mii ( Fapte, II ).

Teologia kerigmatică din Faptele Apostolilor gravitează în jurul persoanei Măntuitorului Iisus Hristos, care a revelat fidelitatea lui Dumnezeu față de om, deși acesta L-a ucis și răstignit pe Fiul Său. Acesta este mesajul de fond pe care propovăduirea Apostolilor, a Sfinților Petru și Pavel a vrut sa-l împărtășească în Palestina și în afara granițelor ei.

Partea de început al kerigmei apoltolilor nu atrage atenția ascultătorului ci îi permite vorbitorului să coreleze mesajul creștin cu situația în care este înserat, sau să rememoreze unele fapte și să le pătrundă mai bine însemnătatea : prezumția de beție față de Apostolul Petru și față de ceilalți Apostoli, care vorbesc în celelalte limbi la Cinzecime ( Fapte 2, 14-21 ) ; vindecarea ologului la Poarta Frumoasă a Templului ( Fapte 3, 21 ) ; propovăduirea cuvăntului și explicarea minunii, ceea ce a dus la proces ( Fapte 4, 9 ) ; situația de conflict și împotrivirea față de Dumnezeu, declanșate de interzicerea propovăduirea numelui lui Iisus ( Fapte 5, 29 ), cele două vedenii care favorizeazăîntâlnirea dintre Sfântul Petru și Corneliu și care-l fac pe Apostol să depășească barierele puse de impuritatea rituală ( Fapte 10, 34-45 ) ; rememorarea întregii istorii a lui Israel, căreia ascultătorii sunt moștenitori direcți ( Fapte 13, 16-23 ) ; vindecarea ologului din Listra ( Fapte 14, 15 ) ; înmulțirea locașurilor de cult idolatrice și căutările filosofice a adevărului în cetatea Atena ( Fapte 17, 22-23 ).

Toate predicile Apostolilor pornesc de la niște lucruri concrete, la care ascultătorii au fost martori, creând o puternică impresie între oameni.

In introducerea cuvântărilor, apostolul, pentru a stimula interesul ascultătorilor aduce în atenție slujirea pământească a Mântuitorului, întemeiată pe cunoașterea directă a celor care o propovăduiesc.

In al doilea rând evidențiază activitatea pământească a Domnului, cu toate minunile săvârșite, aceasta urmărind să sublinieze obârșia Sa divină, că El este Mesia cel mult așteptat care a venit să elibereze întreg neamul omenesc de sub stăpânirea întunericului :

Precum voi știți…pe Iisus Nazarineanul, bărbat adeverit printre voi de Dumnezeu prin puteri, prin minuni și prin semne pe care Dumnezeu le-a făcut prin El în mijlocul lor ( Fapte 2, 22 ).

Existența istorică a Filului lui Dumnezeu întrupat, a avut un scop precis : să îndeplinească planul mântuitor al lui Dumnezeu, oferindu-se în mod liber și gratuit ca jertfă de răscumpărarea pentru toți oamenii.

Vorbind despre patimile Mântuitorului, cuvântările misionare subliniază două aspecte importante :prezintă ca răstignirea fiind opera celor din Ierusalim, a conducătorilor religioși, care sunt puși sub acuză de către apostoli ( Fapte 2, 23 ; 3, 13-15 ; 4, 10 ), și al autorităților romane care sunt însă absolvite de orice vină ( Fapte 3, 13 ; 13, 28 ).

In aceste context Sfântul Evanghelist Luca nu prezintă o poziție anti-iudaică ci consideră că aceasta este rezultatul neștiinței și ignoranței.

Un al doile aspect subliniat de cuvântările misionare cu privire la răstignirea Mântuitorului este acela că în neștiința lor iudeii au pus în aplicare planul de măntuire a lui Dumnezeu așa cum vestise profeții odinioară : Pe acesta fiind dat, după sfatul rânduit și după știința cea dinainte a lui Dumnezeu cu voi…( Fapte 2, 23 ). Din acest motiv nu sunt condamnați ci chemați la mântuire, invitați să se pocaiască ( Fapte 2, 38 ).

Prin aceste aspecte, moartea lui Hristos este sustrasă fatalismului istoriei sau vointei perverse a oamenilor, pentru a deveni un gest liber de iubire a Fiului lui Dumnezeu, care s-a dat ca jertfă, murind și Înviind pentru mântuirea oamenilor.

Punctul culminant al cuvântărilor apostolilor este reprezentat de vestirea Învierii Mântuitorului. Doua sunt trăsăturile care caracterizează modul în care cuvântările kerigmatico misionare prezintă Învierea Mântuitorului.

Ele menționează în primul rând că aceasta este opera lui Dumnezeu –Tatăl, care intrevine pentru a contrasta acțiunea criminală a locuitorilor Ierusalimului, această formulare antitetică este tipică cuvântărilor misionare din Faptele Apostolilor, nemaifiind întâlnită nicăieri în Noul Testament.

În al doilea rând afirmația despre Înviere este însoțită și de menționarea celor care au primit mandatul de a fi martori și mărturisitori ai Învierii.

După ce este proclamat faptul Învierii lui Iisus atesta de martori, trebuie pus în evidență interpretarea momentului cu ajutorul Scripturii. Profeții au mărturisit faptul că Mesia va fi înviat: din moment ce aceste profeții s-au împlinit în persoana Mântuitorului. El trebuie recunoscut ca Mesia cel făgăduit.

În mentalitatea ebraică, Sfănta Scriptură crea o comunicare imediată între cine vorbea și cine asculta. De aceea referirea permanentă la Scriptură, pregum și întemeierea argumentarii și interperetării unui eveniment pe baza ei, constituiau o metodă eficientă a propovăduirii.

Aceeași mtodă a fost folosită și de Mântuitorul Iisus Hristos, care interpretează pentru ucenicii Săi, realitatea Învierii Sale, făcând o incursiune exegetică prin Scripturile ebraice.

După partea centrală a cuvântării concentrate în jurul vestirii, pe baza argumentării scripturistice și a mărturiei autorizate a apostolilor, fiecare cuvânt se încheie printr-un îndemn, care-i invită pe ascultători să creadă, să se convertească pentru a primi iertarea păcatelor.

Kerigma nu este niciodată o informație neutră, ci are o finalitate practică. Ea necesită luarea unei hotărâri. De aceea la încheierea fiecarei cuvântări există întotdeauna un îndemn asupra omului de a lua o hotărâre de a spune da sa nu.

Opțiunea de a crede sau de a se pocăi constă angajarea la o viață responsabilă în cadrul unei comunități bisericești în care se trăiește expriența duhovnicească a vieții lui Hristos, în contextul căreia omul se reînoește spiritual și se întărește în credința în Hristos. În ziua Cincizecimii, ascultătorii se adresează Sfântului Petru cu întrebarea: Ce trebuie să facem? Acesta fiind răspunsul firesc în urma auzirii kerigmei, înddemnul nu este la o atitudine pasivă ci la o acțiune. Apostolul Petru la această întrebare răspunde: Pocăițivă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos spre iertarea păcatelor voastre și veți primi Darul Duhului Sfânt. (Fapte 2, 38 )

Apostolul Petru le propune ascultătorilor săi o schimbare comportamentală, să conștientizeze propriile lor lipsuri iar prin botezul în numele lui Hristos să se realizeze o naștere din nou, care marchează o rupere cu totul de trecutul păcătos și o adeziune la Persoana Sa.

Acest îndemn al apostolilor se întâlnește în toate cuvântările kerigmatico-misionare din cartea Faptele Apostolilor, adaptat însă la diverse situații istorice și culturale ale destinatarilor. Sfântul Apostol Pavel, vorbind în Areopagul din Atena nu are rețineri când citează din profeții păgâni așa cum Apostolul Petru cita din Psalmi. Un apel insistent la pocăință care constă în adeziune de credință față de Persoana Mântuitorului Hristos Înviat, îl constituie cuvântarea Apostolului Pavel, iudeilor din Antiohia Pisidiei: Cunoscut deci să vă fie vouă, bărbați frați, că prin Acesta vi se vestește iertarea păcatelor și că toate câte nu ați putut să vă îndreptați prin legea lui Moise, întru Acesta tot cel ce crede se va îndrepta. (Fapte 13, 38-39 ). Un aspect important al predicilor misionare îl constituie aspectul eshatologic. În Biserica născută la Cincizecime este posibilă experiența mântuirii veșnice, de a pregusta încă de aici din fericirea vieții veșnice prin invocarea Numelui mântuitor al lui Hristos, acceptarea Botezului și primirea darului Duhului Sfânt. Timpul a venit și noi trăim în zilele din urmă ( Fapte 2, 17 ), iar zilele acestea ( Fapte 3, 24 ), trebuie să ne hotărâm în ceea ce privește Ziua aceea, Ziua Domnului cea mare și strălucită ( Fapte 2, 20 ), pentru vremurile de ușurare și de stabilire din nou a tuturor lucrurilor ( Facere 3, 20-21 ), în care Domnul printr-o nouă venire ( Fapte 3, 20 ) se va arăta Judecător al celor vii și al celor morți. ( Facere 10,42 )

Cuvântările kerigmatico-misionare, conțin într-o formă scheletică esența Evangheliei, pe care Biserica are datoria de a o face cunoscută tot restului lumii.

a). Cuvântarea Sfântului Apostol Petru la Cincizecime ( Fapte 2, 14-41 ).

Cuvântarea Sfântului Apostol Petru are o valoare programatică ce domină întreg mesajul, astfel se explică și așezarea ei la începutul cărții. Ea ilustrează programul desfășurării propovăduirii misionare al catehezei și al propovăduirii misionare încredințate Apostolilor de Mântuitorul Iisus Hristos înainte de înălțarea Sala ceruri: veți lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, și îmi veți fi mie martori în Ierusalim și în toată Iudeea și Samaria și până la marginile pământului. ( Facerea 1, 8 )

Predica Apostolului Petru constituie o explicare a evenimentului pogorârii Duhului Sfânt, a fenomenului vorbirii în limbi, în fața reprezentanților diferitelor etnii, fapt care conferă acestei cuvântări emblematice o dimensiune universală și ecumenică, prefigurând misiunea și mărturia universală a Apostolilor.

Această cuvântare atribuită Sfântului Petru de către autorul Faptelor Apostolilor este rostită cu prilejul sărbătorii Cincizecimii, nici o altă cuvântare din Faptele Apostolilor nu este înserată în contextul unei sărbători așa importante și a cărui auditoriu provenea din toată lumea cunoscută atunci.

Cuvântarea Apostolului Petru are în centru Persoana Mântuitorului Iisus Hristos și proclamă Învierea Sa din morți, aceasta fiind partea centrală a oricărei predici misionare, pentru că Învierea constituie dovada mesianității și divinității Sale, a puterii Sale asupra morții vrăjmașul cel mai mare a omului și al vieții, fiind consecinșa cea mai gravă a păcatului strămoșesc.

Contextul imediat al cuvântării îl constituie pogorârea Duhului Sfânt, peste toți cei care se aflau de față, peste 120 de persoane menționate în capitolul I din Faptele Apostolilor.

Adevaratul punct culminant al cuvântării apostolului este cuprins în versetele 32-33, iar versetul 36, constituie afirmația principală a Apostolului care dă marturie despre Hristos cel înviat în fața întregii case a lui Israel, reprezentată de adunarea iudeilor din întraga diasporă la această sărbătoare, adunați în Ierusalim care îi îndeamnă să se pocăiască și să se convertească.

Apostolul Petru explică acest eveniment care a produs uimire în rândul mulțimilor, ca fiind lucrarea lui Hristos care a fost propovăduită de profeți: Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul … Și tot cel ce va chema numele Domnului se va măntui…( Fapte 17, 21 ).

Prin aceasta se înțelege că poporul lui Israel va fi călăuzit spre mântuire, căpătând astfel o nouă identitate, va fi reconstituit.

Marturia lui Petru subliniază, pentru crestinii din toate timpurile, ceea ce Dumnezeu a săvârșit în Hristos prin Duhul Sfânt. Învierea lui Hristos, mărturisită de Apostoli, este o taină a Sfintei Treimi care depășește cunoașterea istorică.

Cuvântarea lui Petru are ca mesaj central, moartea pe cruce și Învierea lui Hristos, prin Înviere Hristos și a manifestat stăpânirea Sa transcendentă, întronându-se de-a dreapta Tatălui ridicand la aceasta demnitate firea umana restaurata.

Capitolul 2 din Faptele Apostolilor constituie un compendiu al Noului Testament , care ofera cheia interpretativa a întregii istorii a mântuirii, nu numai al Noului sau al Vechiului Testament. Apsotolul Petru în cuvântul său redă cu mare claritate cum planul lui Dumnezeu a ajuns la desăvârșire, există un eveniment istorico-mântuitor:Persoana întrupată a Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos Înviat și Înălțat la cer, care trimite pe Duhul Sfânt peste Biserica Sa.

Apostolul Petru oferă o întreită interpretare a evenimentului unic al Pogorării Duhului Sfânt : o interpretare esghatologică ( Fapte 2, 14-21 )și în aceste scop citează profeția lui Ioil: Iar în zilele din urmă, zice Domnul, turna-voi din Duhul Meu peste tot trupul…Și tot cel ce v-a chema numele domnului se va mântui…; o interpretare hristologică: ( Fapte 2, 22-34 ), făcân referire la profeția din Psalmul 16 și la făgăduința davidică, prezintă taina pascală a lui Hristos, mort, înviat, înălțat la cer, prin care Duhul Sfânt a devenit lucrator în lume si spre final o interpretare eclesiologica ( Fapte 2, 37-41).

b). Cele două cuvântări ale Sfântului Apostol Petru înaintea Sinedriului; ( Fapte 4, 8-12; 19-20; 5, 29-32 )

Cele două scene de persecuție împotriva Apostolilor, marcate și de predica Apostolului Petru în fața sinedriului, evidențiază eforturile nereușite ae iudeilor de a reduce la tacere marturia Apostolilor.

Capitolul 3 din Faptele Apostolilor istorisește o minune săvărșită de Apostolul Petru și anume, vindecarea unui olog: Petru și Ioan urcând la Templul din Ierusalim, la vremea jertfei de seară, întâlnesc un olog pe care îl vindecă în numele Domnului Hristos, minunea atrăgănd atenția poporului de acolo.

În acest context Apostolul Petru rostește o cuvântare ( Fapte 3, 12-26 ) prin care scoate în evidență că aceastm minune a fost săvârșită nu de ei, prin puterea proprie, ci prin harul și puterea Domnului Iisus Hristos. Pe Iisus ei L-au răstignit, eliberând pe Baraba, deși Pilat a încercat să-l elibereze, însădumnezeu L-a preslăvit ridicându-L din morți, făcându-L Mesia.

În această cuvântare Apostolul pune accentul pe Învierea Mântuitorului Iisus Hristos și împlinirea profețiilor mesianice. Rezultatul acestei cuvântări este botezul a 5000 de persoane.

Din cauza predicii Apostolii Petru și Ioan sunt prinși și judecați de Sinedriu ( Fapte 4, 1-22 ). Când autoritățile și au dat seama că numărul convertiților urca la peste cinci mii de bărbați, convoacă o întâlnire formală cu arhiereul și sinedriul. Din moment ce activitatea Apostolilor se desfășura pe perimetrul Templului, inițiativa arestării lor o au preoții, în a căror competență intră instruirea poporului la templu și căpetenia gărzilor careia îi revenea datoria de a de a supraveghea și controla ordinea din zona Templului.

Apostolii fiind arestați în urma acestei întâlniri și fiind aduși în fața Sinedriului pentru a da socoteală pentru minunea făcută și pentru cele spuse în predica care a avut un impact atât de mare asupra mulțimilor.

Înaintea Sinedriului Apostolul Aptru pornește o cuvântare în urma interogatoriului răspunzând la întrebarea: Cu ce putere sau în al cui nume ații facut voi aceasta? Înainte de a intra pe terenul explicării teologice Apostolul Petru, ține să atargă atenția asupra situației particulare în care se află: Astăzi noi suntem cercetați pentru facerea de bine a unui bolnav și în ce fel a fost vindecat ( Fapte 4, 9 ). Cuvântarea lui Petru devine o proclamare într-o formă concisă a kerigmei despre moartea și Învierea lui Iisus, și se încheie printr-o mărturisire publică a puterii numelui lui Hristos.

Procesul Apostolilor se rezolvă conform celor supse de Mântuitorul Hristos ( Luca 21, 12-13), printr-o mărturisirea a numelui său, in timp ce membrii sinedriului sunt într-o încurcătură, acuzatorii devin ei înșiși acuzați. Cuvântul Apostolului nu încheie episodul, Sinedriul trebuie să ia o decizie, iar prezența ologului vindecat în chip miraculos complică și mai mult lucrurile.

Încurcătura în care se află sinedriul se poate vedea în consultarea membrilor care se ține cu ușile închise și care începe printr-o întrebare: Ce vom face acestor oameni?

Dificultatea provine din faptul că membrii sinedriului nu pot nega ceea ce ei numesc acum o minune, care prin intermediul Apostolilor, socotesc că a devenit cunoscută întregului Ierusalim.

Sinedriul aflându-se într-o situație delicată a fost nevoit să-i elibereze pe Apostoli de frica poporului, asupra căruia cuvăntul lui Petru și minunea săvârșită au avut un puternic impact.

După eliberarea lor, Apostolii îsi continuă activitatea prin organizarea comunității , prin predică și minuni, fapt care a dus din nou la arestrea lor.

Această a doua scena de persecutie se sprijină în mod clar pe prima și prezintă conflictul dintre Biserica – mamă și Sinedriu, într-o tensiune care acum atinge punctul culminant.

În redarea acestui episod, Sfântul Evanghelist Luca s-a folosit de diferite surse documentare pe care le-a luat din tradiția palestiniană. El introduce aici elemente noi spre deosebire de prima întemnițare: eliberarea minunată a celor doi Apostoli în urma intervenției îngerului Domnului și porunca din partea lui Dumnezeu mergeți și stând, grăiți poporului în templu toate cuvintele vieții acesteia.

Minunea eliberării apostolilor din temniță nu are rolul de a impresiona sinedriul ca să-i lase în pace, ci vrea să sublinieze aspectul esențial al misiunii apostolice, adică mandatul esențial de a vesti tuturor cuvintele vieții.

Scena dispariției și regăsirii apostolilor conține o subtilă ironie, care ascunde mesaje semnificative. Solemnitatea cu care este invocat sinedriul, precum și ordinul de a-i aduce la o nouă înfățișare pe apostoli se confruntă cu descoperirea temniței goale. Măsura coercitivă a autorităților se dovedește a fi deficitară. Cititorul observă în acest pasaj că autoritățile sun neputincioase de a controla evenimentele. Situația de nedumerire și de încurcătură a responsabililor ( arhiereii și căpetenia pazei templului ), care se întreabă nedumeriți: ce ar putea fi aceasta…mărește și mai mult această senzație. Tot acest suspans narativ se încheie atunci când Apostolii sunt aduși de bunăvoie, înaintea sinedriului fără să fie bruscați, deoarece autoritățile se temeau să nu fie lapidate de popor. Fapt care dovedește că Apostolii câștigaseră inimile poporului.

În acest context Apostolul Petru rostește o nouă cuvantare cu caracter apologetic și kerigmatic. Apostolul ia apărarea activității misionare pe care o desfășura colegiul Apostolilor și cu această ocazie proclamă iarăși mesajul creștin: Voi L-ați omorât ( pe Iisus ) spânzurându-L pe lemn, însă Dumnezeu L-a Înviat, iar noi suntem martorii Lui. ( Fapte 5, 30-32 ).

Intervenția lui Gamaliel conține unele sfaturi cu caracter juridiciar, este o adresare către sinedriu de a fi prudent. Aceasta este prima cuvântare din Faptele Apostolilor care aparține unui necreștin. Acesta următrește să-i convingă pe membrii Sinedriului să nu-și asume vreo hotărâre față de Apostoli, prin care s-ar pune luptători împotriva lui Dumnezeu. Gamaliei îi îndeamnă să se ferească să stea deoparte, și să-i lase ăn pace pe Apostoli. Propunerea alternativă, dacă această hotărâre sau lucrul acesta, este de la Dumnezeu sau de la oameni, folosită de Gamaliel, pune o subtilă diferență: posibilitatea creștinismului de a fi un fenomen oemenesc sau poate să fie dumnezeiesc.

Argumentația lui Gamaliel reușește să fie convingătoare și astfel amenințara sinedriului se îndepărtează. Acțiunea judiciară se încheie prin eliberarea Apostolilor, nu înainte, însă de a fi bătuți și de a li se interzice încă odată să vorbească în numele lui Iisus.

Reacția de bucurie a Apostolilor pentru că s-au învrednicit să sufere ocară pentru numele lui Iisus, aminește de slujitorii din parabola viei încredințate lucrătorilor ucigași (Luca 20, 11 ), și de fericirea celor care vor suferi persecuții pentru numele lui Iisus. Prin aceasta evidențiind Luca, legătura dintre Apostoli.

Sfântul Evanghelist Luca prin aceste două scene de persecuție preluate din viața de început a Bisericii primare, vrea să-i pregătească pe creștinii săi pentru a ști cum să înfrunte momentele de persecuție care sunt absolut inerente vieții creștine autentice și misiunii Bisericii: căci prin multe suferințe trebuie să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu ( Fapte 14, 22 ).

c). Cuvântarea Sfântului Ștefan ( Fapte 7, 2-53 )

Istoria Sfântului Ștefan se bazează pe tradiția martiriului său și este redată de Sfntul Evanghelist luca în secțiunea Faptele Apostolilor capitolele 6, 7-8. Aceasta este structurată începând cu o cuvântare centrală, înserată cu două secțiuni narative: procesul Sfăntului Ștefan ( Fapte 6, 8-15 ) și martiriul lui ( Fapte 7, 54 )

Istoria Sfântului Ștefan constituie cel de-al treilea episod de persecuție, în continuitate cu cele două precedente ( Fapte 4, 1-21 și 5, 17-41 ). Și în a cest caz persecuția are un carater procesual și juridic și se desfășoară înaintea sinedriului; prin aceasta Luca evidențiază iarăsi neputința Sinedriului de a ține piept propovăduirii apostolice ( Fapte 6, 10; 4, 14; 5, 24 ).

Sinedriul aduce trei acuzații împotriva Sfântului Ștefan, acuzații nemaiîntâlnite împotriva celor doisprezece Apostoli: I-am auzit spunând cuvinte de hulă împotriva lui Moise și a lui Dumnezeu ( Fapte 6, 11 ); nu încetează de a vorbi cuvinte de hulă împotriva acestui loc sfânt al legii ( Fapte 6, 13 ); Iisus Nazarineanul va strica locul acesta și va schimba datinile pe care nu le-a lăsta nouă Moise ( Fapte 6, 14 ).

Cu această ocazie Sfântul Ștefan ține o cuvântare pornind de la tema Templului din Ierusalim, accentuân că Cel Preaînalt nu locuiește în Temple făcute de mâini omenești ( Fapte 7, 48 ), ci în cer unde sea află Hristos cel mort și Înviat, Înălțat întru slava Tatălui ( Fapte 7, 55 ).

Cuvântarea Sfântului Ștefan are cîteva caracteristici cu totul aparte față de celelalate cuvântări din Faptele Apostolilor: în primul rând este cea mai lungă cuvantare din Faptele Apostolilor, date fiind și împrejurările conținutul pare neașteptat; acuzatul scoate în evidență unele etape din trecutul istoric a lui Israel, însă parcurse dintr-o perspectivă personală: istoria lui Dumenzeu cu Avraam, ( Fapte 7, 2-8 ); istoria lui Dumnezeu cu Iosif ( vv, 9-16); istoria lui Dumnezeu cu Moise ( vv 17-43 ), cortul mărturiei și construirea templului ( vv 44-45 ). Un alt aspect important al cuvântării Sfântului Ștefan îl constituie absența kerigmei hristologice, chiar dacă este adresată iudeilor. Se dorește a fi mai ales o cuvantare de apărare chiar dacă nu răspunde la toate acuzațiile.

Cuvântarea lui Ștefan poate fi socotită: a). o cuvântare istorică sau apologetică deoarece rememorează o parte din istoria lui Israel la inițiativele intreprinse de Dumnezeu în favoarea sa.; b). o cuvântare didactică deoarece interpretează Scriptura pentru autoritățile religioase iudaice care-l ascultau; c). o cuvântare de acuză, deoarece îi vizează pe cei care ascultă ca pe unii care pururi sunt împotriva Duhului Sfânt, și sunt intoleranți față de profeții trimiși lor de Dumnezeu, asemeni strămoșilor lor din vechime. Jumatate din cuvântare constituie un atac la adresa cultului adus la Templu și mai cu seamă la încălcarea legii de catre autoritățile religioase.

Tipul acestei cuvântări este asemeni unei cuvântări sinagogale, este asemeni midrașurilor sau comentariilor care legate de istoria biblică specifice cultului sinagogal.

Cuvântarea aceasta constituie un rezumat în linii generale a istoriei lui Israel care se învârte în jurul marilor patriarhi Avraam și Iosif și evidențiază rolul lui Moise ca fiind cel prin care Dumnezeu a transmis Legea. Însă este foarte critic la adresa Templului și a cultului desfășurat la acesta. Această critică este socotită ca fiin de origine elenistică, deoarece Ștefan era din lumea elenistică, astfel se poate presupune că eleniștii care care trăiau printre evreii din Ierusalim aveau și ei ca reper central templul. Însă criticile vizau cultul, administrat de ultimii preoți din Ierusalim, acuzați de corupție, se dorea așadar o restaurare a spiritului, îndepartarea acestei dificultăți de ordin moral, se putea spune că era o critică împotriva cultului .i nu împotriva templului.

Indiferent cum este interpretată de exegeți cuvântarea Sfântului Ștefan, în redactarea lucană, ea constituie o imagine incomparabilă, a primului secol, a felului cum primii creștini începuseră să considere raporturile Bisericii creștine cu iudaismul timpului.

Cuvântarea aceasta, atribuită Sfântului Ștefan, evidențiază cum era interpretată istoria Vechiului Testament în lumina Învierii și credinței în Mântuitorul Iisus Hristos.

Prin cuvântare lui Petru din ziua Cincizecimii, se nutrea speranța în convertirea lui Israel; prin cuvântarea Sfântului Ștefan, această speranță se pierde; între acesteb două cuvântări se desfășoară misiunea Bisericii mame din Ierusalim, în rândul iudeilor, misiune prin care Luca o simbolizează prin viața ad extra a vieții din Ierusalim. Din invectivele Sfântului Ștefan reiese experiența dezamagitoare față de Israel a Bisericii din timpul Sfântului Luca.

I.2.Propovăduirea curajoasă a Evangheliei și afirmarea creștinismului ca religie universală.

Biserica creștină apare în istorie la ziua Cincizecimii în urma predicii Apostolului Petru, sub semnul entuziasmului pascal și al spiritului evanghelic, pe care Duhul Sfânt l-a inspirat Apostolilor și tutturor celor prezenți în Ierusalim la acea vreme, acestea petrecându-se în jurul anului 30 ( Fapte 2 ).

Alegerea celo doisprezece Apostoli indică universalitatea Evangheliei lui Hristos, Evanghelia nu se limita doar la spațiul iudaic: Mergând învățați toate neamurile…( Matei 28, 19 ), iar prezența atâtor neamuri la evenimentul Cincizecimii ( Fapte 2, 9-12 ), arată că Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, nu este părtinitor, ci că în orice neam, cine se teme de El și face dreptate este primit de El Cuvântul care L-a trimis fiilor lui Israel: Evanghelia păcii prin Iisus Hristos, El, care este Dumnezeul tuturor oamenilor ( Fapte 10, 34-36 ). Aceasta constituie una dintren ideile fundamentale ale Noului Legământ, pe care Biserica a trebuit să o apere chiar de la începuturile ei. Trimiterea sau chemarea misionara a Bisericii își are temeiul ei profund în universalitatea mântuirii începând cu unitatea dintre iudei și neamuri ( Efeseni 2, 13-18 ) în și prin Iisus Hristos.

Contracarând parcă tendința de a socoti Biserica o sectă creștină separată de lume, Sinodul ecumenic de la Niceea, a definit într-o expresie, de o valoare unică și origială, că Iisus Hristos S-a întrupat pentru noi oamenii și pentru a nostră mântuire , El este mântuitorul tuturor oamenilor ( I Tim. 4, 10 ), pentru noi oamenii, a decis atitudinea misionară a creștinului.

Prima comunitate creștină era astfel formată. Se trăia o viață nouă, stăruind în învățătura Apostolilor, încomuniune, în frângerea pâinii și în rugăciuni. Acești trei mii de primi creștini, iudei și prozeliți, dovedesc succesul prodigios al predicii apostolice și caracterul supranatural al evenimentului care stă la începutul Bisericii.

Acești primi creștini mergeau la templu, pentru rugăciune, și constituiau o comunitate proprie, având un cult special, frângerea pâinii și un nou mod de viață. Numărul lor creștea zilnic. Apostolii încredințau cu mărturia lor Învierealui Hristos, pe care se întemeia predica lor, iar acest fapt tulbura și mânia pe iudeii care-l condamnaseră la moarte. Cuvântulcald și puternic al Apostolilor era crezut, încât numărul credincioșilor a crescut în curând ca la cinci mii de bărbați (Fapte 4,4). Credincioșii din Ierusalim au realizat benevol și parțial comunitatea bunurilor: cei care aveau case sau țarini le vindeauși aduceau prețul la picioarele Apostolilor, pentru ajutorarea tuturor, dându-se fiecăruia după trebuință.

Cu toată împotrivirea Sinedriului, Apostolii continuă să predice cu succes. Vin la ei și bolnavi ca să-i vindece prin minuni. Apostolii respectiv, sunt arestați, amenințați cu moartea. Prigoana se întinde asupra întregii comunități. Credincioșii se răspândesc în provincie, Apostolii rămân în Ierusalim. Saul prigonește cu patimă pe creștini, căutându-i princase și târându-i la judecată. Credincioșii împrăștiați propovăduiesc credința lor prin Samaria, ajung în Fenicia, în Cipru, la Antiohia, perla Orientului, era reședința imperială și cel mai mare oraș al Imperiului Roman, după Alexandria.

Acolo au predicat creștinismul mai întâi iudeo-creștinii din diasporă, care s-au dovedit a fi misionari zeloși, aducând pe mulți la creștinism. Aici, la Antiohia, pe teren păgân, creștinismul se răspândește într-un mediu nou și cu un nume nou, cel de creștin. Numele de creștin este și o idee nouă. Creștinii, care în mediul iudaic se numeau ucenici, credincioși, frați sfinți, se vor numi de acum înainte cu numele lui Hristos. Altă comunitate creștină însemnată s-a format în Siria.

La Ierusalim, domnia lui Irod Agripa (41-44) aduse tulburare creștinilor. Deși, prigoniți, nu toți Apostolii aupărăsit Ierusalimul. Prezența lor se constată peste câțiva ani, cu prilejul așa-numitului Sinod Apostolic ținut în anul 50, carea rezolvat problema privitoare la situația creștinilor dintre păgâni pusă la Antiohia.

După uciderea lui Iacob al lui Zevedeu și după plecarea lui Petru din Ierusalim, urma Apostolilor se pierde în Faptele Apostolilor. Pe scena istoriei cunoscute, rămâne dominată, mai mult de 2 decenii, figura uriașă a Sfântului Apostol Pavel, pe când activitatea celorlalți Apostoli este mai puțin cunoscută.

Toma – a predicat la parți, apoi în Persia și India;

Andrei – în Asia Mică, Galatia, Capadochia, Pont, Bitinia, Tracia, Sciția Mică;

Ioan – în Asia;

Petru – Galatia, Bitinia, Capadochia și Asia Proconsulară;

Bartolomeu – India, Arabia Sudică, după o tradiție și în Armenia;

Matei – printre iudei, apoi la alte neamuri, chiar și în Etiopia;

Tadeu – Palestina și Persia;

Filip – Frigia,

Matia – Iudeea și Etiopia;

În propovădirea mesajului evanghelic, contextul istoric a făcut ca Biserica să-și accepte o vocație apostolică de jertfă, fără de care s-ar fi pierdut rațiunea Evangheliei: a muri pentru Hristos, a devenit pentru Apostoli rațiunea de a fi a Bisericii.

Apostolul Pavel introduce nu numai ideea de moarte pentru Hristos ( Filip. 2, 12-13; II Tim. 2, 8-13 ), ca fiind decisivă pentru creștini ci și pe aceea de Biserică trup al lui Hristos , care se plasează în timp ca o realitate nouă.

Misiunea Bisericii, evanghelizarea, creștinarea unor comunități, a unor popoare sau culturi, începând de la Ierusalim, chiar cu prețul vieții apostolilor, a însemnat încorporarea în trupul tainic a lui Hristos a oamenilor, prin credința în adevăratul Dumnezeu și prin sfințirea în apa Botezului si prin celelalte sfinte taine, prin care se primește harul sfințitor.

I.3. Calătoriile misionare din Faptele Apostolilor

a). Prima călătorie misionară a Sfântului Apostol Pavel ( Fapte 13:1-15:35 )

Lucrarea misionară din Antiohia

Creștinii care au fost prigoniți în Ierusalim s-au refugiat în Samaria, Damasc și mulți dintre ei au ajuns până în Antiohia Siriei. Aici au avut ocazia să vestească Evanghelia nu numai cu vorbe, ci și prin fapte, lucru care a făcut ca un număr considerabil de evrei și greci să se întoarcă la Dumnezeu și să creadă în singurul Său Fiu, Isus, pe care L-a trimis să răscumpere omenirea din păcat.

Aici, în Antiohia Siriei, mâna Domnului era cu ei și un mare număr de oameni au crezut și s-au întors la Domnul. ( Fapte 11, 21 ). Astfel aici s-a format o Biserica creștină și ne dăm seama că: prima mare revărsare a Evangheliei către Neamuri și întemeierea primei Biserici predominant a Neamurilor nu a fost condusa de Petru, nici de vreunul dintre Apostoli. Nici nu a fost inițiată și după aceea controlată de Biserica din Ierusalim, ci s-a format prin vestirea Evangheliei de către cei care au venit aici.

Întemeierea Bisericii creștine de aici nu a însemnat „…întemeierea … unei sinagogi iudeo-creștine, în care neamurile să fie admise dacă devin iudei, ci întemeierea unei comunități în care credincioșii iudei și cei dintre neamuri să se întâlnească în condiții egale – astfel că un nou nume: creștin ( Facerea 11, 26 ), a fost inventat pentru a fi aplicat membrilor comunității.

Când a auzit Biserica din Ierusalim aceasta veste din Antiohia, le-a trimis acolo pe Barnaba, care a rămas uimit și când a văzut Harul lui Dumnezeu, s-a bucurat și i-a îndemnat pe toți să rămână cu o inimă hotărâtă alipiți de Domnul.( Fapte 11,21 ).

Despre Barnaba ni se spune că …era un om de bine, plin de Duhul Sfânt și de credință … ( Fapte 11, 24 ). El a lucrat în Biserica din Antiohia o perioadă, după care a simțit îndemnul să meargă la Tars și să-i ceară lui Saul să fie colaboratorul său în lucrare ( Fapte 11, 25-26 ). Dumnezeu l-a folosit pe Barnaba pentru a-l scoate pe Saul, vasul ales, la lucru și împreuna au lucrat în Antiohia cel puțin un an. Saul și Barnaba erau vechi prieteni. Barnaba … a crezut în Pavel atunci când alții n-au crezut. El l-a căutat acum, când alții l-au neglijat.

În Biserica din Antiohia au venit câțiva prooroci din Ierusalim, iar unul dintre ei numit Agab … a vestit prin Duhul ca va fi o foamete mare în toată lumea.”( Fapte 11, 28). Acest lucru s-a împlinit, iar ucenicii au hotărât să trimită fiecare după puterea lui un ajutor fraților care locuiau în Iudea. ( Fapte 11, 29 ).

Acesta ajutoare au fost trimise la … prezbiterii bisericii din Ierusalim prin mâna lui Barnaba și a lui Saul. ( Fapte 11,30 ). Sa vedem în acesta fapta de dărnicie a ucenicilor din Antiohia nu numai un sentiment de milă, ci o lucrare a harului lui Dumnezeu, o lumină a marelui adevăr, ca toți cei ce au primit credința, sunt o unitate desavârșită.

Aceasta a fost probabil prima misiune ce i s-a încredințat lui Saul din partea bisericii creștine după convertirea sa. Șederea lor în Ierusalim nu a fost prea lungă, deoarece Irod a declanșat o prigoană împotriva creștinilor, timp în care a fost martirizat apostolul Iacov, fratele lui Ioan, fiul lui Zebedei ( Fapte 12, 1-2). După ce și-au împlinit misiunea Barnaba și Saul s-au întors în Antiohia.

Biserica din Antiohia a avut un rol important în istoria creștinismului, deoarece … ea a fost mama tuturor bisericilor dintre neamuri … Din biserica din Antiohia prima misiune recunoscută la lumea neevanghelizată. La Antiohia a început prima controversă cu privire la statutul creștinilor neevrei.

Aici era un grup de prooroci și învățători ( Fapte 13, 1), în rândul cărora erau numărați și Barnaba cu Saul. Ei posteau și se rugau; în timpul acesta Duhul Sfânt le-a zis: Puneți-Mi deoparte pe Barnaba și pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat. ( Fapte 13, 2).

Au trecut aproximativ 14 ani de la convertirea lui Saul de pe drumul Damascului și abia acum era pregătit pentru lucrarea la care l-a chemat Domnul. Împreună cu Barnaba au fost consacrați pentru lucrarea de misiune și aceasta … a deschis o nouă pagină în istoria vieții lui Saul. De aici înainte începe o nouă perioadă în viata lui.

După rugăciunea de consacrare, cu punerea mâinilor, Barnaba și Saul n-au zăbovit prea mult prin Antiohia, ci călăuziți de Duhul Sfânt au început prima lor călătorie misionară. Saul va fi întotdeauna sensibil la vocea Duhului Sfânt și se va lăsa călăuzit, dirijat de El în lucrare.

De fapt, toata misiunea apostolului Pavel, ocupa un loc important în scrierea lui Luca (Faptele Apostolilor), este făcută sub directa călăuzire a Duhului Sfânt. Lucrarea lui misionara a fost însoțită de un rod bogat.

Barnaba și Saul trimiși de Duhul Sfânt s-au coborât la Seleucia și de acolo au plecat cu corabia la Cipru.( Fapte 13, 4 ). Cipru era patria lui Barnaba și a fost locul unde au propovăduit pentru prima dată Evanghelia în timpul acestei călătorii misionare. Au predicat în sinagogile iudaice din Salamina.

Au străbătut toată insula predicând Evanghelia, fiind însoțiți și de Ioan Marcu până ce au ajuns la Pafos unde …învățătura lui Pavel despre mântuire a cunoscut împotrivirea unui fals prooroc.

Aici, în Pafos, își avea reședința proconsulul roman Sergius Paulus, un om înțelept … și și-a arătat dorința să audă Cuvântul lui Dumnezeu. ( Fapte 13,7 ). Dar în anturajul proconsulului era un fals prooroc evreu cu numele de Bar-Isus, care încerca să facă tot posibilul pentru ca să îl împiedice pe proconsul de a primi Cuvântul Domnului. După cum scrie Luca … căuta să abată pe dregător de la credință.( Fapte 13,8 ), asta însemna că dorea să-l abată de la totalitatea adevărului revelat al lui Dumnezeu.

Văzând lucrul acesta, Pavel, fiind plin de Duhul Sfânt s-a uitat țintă la el și a zis: «om plin de toată viclenia și de toată răutatea, fiul dracului, vrăjmaș al oricărei neprihăniri, nu mai încetezi tu să strâmbi căile drepte ale Domnului? Acum iată că mâna Domnului este împotriva ta, vei fi orb și nu vei mai vedea soarele până la o vreme.»

( Fapte Ap 13,9-11 ).

Acesta este momentul în care Saul preia numele de Pavel și de acum înainte va renunța la vechiul nume, care probabil că îi amintea o perioadă tristă din viata lui, perioadă în care prigonea Biserica Domnului. Numele de Saul l-a purtat în îndelungata sa ucenicie spirituală de 14 ani.

Ceea ce a spus Pavel s-a împlinit întocmai. Elima, vrăjitorul, a rămas orb, iar dregătorul „ … când a văzut ce se întâmplase, a crezut și a rămas uimit de învățătura Domnului.” ( Fapte 13,12 ). Confruntarea cu vrăjitorul Elima a arătat că Pavel a făcut proba înzestrării sale cu Duhul Sfânt, ceea ce echivala cu dovedirea unei înalte puteri spirituale primite prin voia și darul lui Dumnezeu.

Tot din acest moment Barnaba a trebuit să recunoască superioritatea lui Pavel și să-i cedeze întâietatea.

Din Pafos echipa misionara s-a îmbarcat și a călătorit pe mare până la Perga în Pamfilia ( Asia Mica), de unde Ioan Marcu se în toarce la Ierusalim. Totuși Marcu va reveni și va fi din nou colaboratorul lui Pavel (II Tim. 4,11 ; Col. 4,10 ; Filim. 24 ).

De aici Pavel și Barnaba și-au continuat călătoria și au ajuns în Antiohia din Pisidia, unde în ziua Sabatului au intrat în Sinagogă, unde misionarilor li s-a cerut să spună … un cuvânt de îndemn pentru norod … ( Fapte 13,15). Pavel s-a ridicat în picioare și a ținut o cuvântare, care prin stilul ei general, ea este foarte asemănătoare cu cuvântarea lui Ștefan, deoarece consta dintr-o trecere în revista a istoriei lucrării lui Dumnezeu cu poporul Israel, după care a trecut la tema centrală: „Din seminția lui David, Dumnezeu după făgăduința Sa, a ridicat lui Israel un Mântuitor, care este Iisus. ( Fapte 13,23 ). Pavel a arătat că oamenii pot fi mântuiți pe baza credinței lor în jertfa Domnului Iisus Hristos, dând astfel siguranța mântuirii, care de fapt nu era o noutate pentru ei, ci este arătată de Lege și Prooroci. Le-a mai făcut de cunoscut celor prezenți, că aceasta mântuire le era oferită chiar lor, spunându-le: „ Fraților … și cei ce vă temeți de Dumnezeu, vouă v-a fost trimis Cuvântul acestei mântuiri.” ( Fapte 13,26). În cuvântarea sa Pavel a dat trei exemple de mântuire din Istoria lui Israel, care erau la un nivel inferior de mântuire … față de mântuirea care ni se oferă în Hristos.

În primul exemplu este prezentată întreaga istorie a alegerii poporului Israel și călăuzirea lui în țara promisă, aceasta nu datorită meritelor lor, ci datorită credinței lui Avraam.

În al doilea exemplu ne este prezentată perioada judecătorilor, în care poporul Israel în loc să slujească Domnului s-a depărtat de El, iar Dumnezeu l-a dat pe mâna dușmanilor lor, dar în urma pocăinței lor, prin harul lui Dumnezeu, ei au primit izbăvitori, arătându-le că i-a iertat.

Apoi, în cel de-al treilea exemplu de mântuire, Pavel arată că aceasta s-a făcut prin Mântuitorul trimis din seminția lui Iuda, prin urmașii lui David care nu a fost perfect și din care totuși descindea Mesia. În felul acesta Pavel ajunge să-L prezinte pe Domnul Iisus – Răscumpărătorul. Predica lui Pavel a fost primită de neamuri, care le-a făcut invitația de a predica și în următorul Sabat ( Fapte 13, 42 ).

Acest lucru a trezit pizma iudeilor, care au început să batjocorească pe Pavel și să vorbească împotriva celor spuse de el ( Fapte 13,45 ), la un moment dat chiar … au stârnit o prigonire împotriva lui Pavel și Barnaba și i-au izgonit din hotarele lor. ( Fapte 13,50 ). Predica lui Pavel Antiohia Pisidiei este prima lui predică pe care o prezintă în detaliu evanghelistul Luca și am mai putea spune că este o predică model.

Desigur că lucrarea lui Pavel și Barnaba nu a fost zadarnică în Antiohia Pisidiei, deoarece au fost și oameni care L-au primit pe Domnul Iisus Hristos ca Mântuitor al lor personal și au devenit ucenici, pe care la despărțire i-au îmbărbătat și ei au fost … plini de bucurie și de Duhul Sfânt. ( Fapte 13,52 ).

Din Antiohia Pisidiei, Pavel și Barnaba au călătorit spre Iconia, oraș din Asia Mica, așezat în regiunea fertilă a platourilor înalte ale Licaoniei, la granița cu Capadocia.

Aici au intrat în sinagoga iudeilor și au vorbit în așa fel ca o mare mulțime de Iudei și Greci au crezut. ( Fapte14,1 ). Dar și aici, la fel ca în Antiohia Pisidiei, iudeii care n-au crezut au întărâtat și au răzvrătit sufletele neamurilor împotriva fraților.( Fapte 14,2 ).

Ne dăm seama cât de greu trebuie să fi fost pentru creștinii din acele timpuri și putem observa cum cuvântul Domnului spus proorocului Anania cu privire la apostolul Pavel … îi voi arăta tot ce trebuie să sufere pentru Numele Meu. ( Fapte 9,16 ), se împlinește întocmai. Însă în ciuda presiunilor, Pavel și Barnaba au rămas destul de multă vreme în Iconia și vorbeau cu îndrăzneală în Domnul, care adeverea Cuvântul privitor la harul Său și îngăduia să se facă semne și minuni prin mâinile lor. Aici a luat ființă o Biserica înfloritoare, însă a avut loc o dezbinare, cărui fapt viața apostolilor a fost în primejdie și ei s-au refugiat în cetățile Licaoniei: Listra și Derbe ( Fapte 14,6 ).

Orașul Licaonia era provincie romană în interiorul Asiei Mici, care se marginea la nord de Galatia și la sud de Cilicia.

Pavel a vindecat un olog care niciodată nu a umblat. Văzând lucrul acesta păgânii au zis unul către altul în limba lor: zeii s-au coborât la noi în chip omenesc ” (Fapte 14,11) și hotărând că Barnaba era Zeus și Pavel Hermes, conduși de preotul local al lui Zeus, ei au adus boi și ghirlande la porțile orașului, oferindu-se să aducă jertfe acestor zei în chip omenesc (Fapte 14,8-13).

Pe neașteptate au venit câțiva Iudei din Antiohia și Iconia, care au întărâtat norodul împotriva apostolilor și pe Pavel l-au împroșcat cu pietre, după care, crezând ca este mort, l-au scos afară din cetate, dar atunci când frații l-au înconjurat ca să-l ducă să-l îngroape, Pavel s-a ridicat și a intrat împreună cu ei în cetate (Fapte 14,19-20 ).

După ce Pavel și-a revenit și a intrat în cetate, a doua zi au plecat la Derbe, unde se pare ca au stat câtva timp propovăduind Evanghelia și făceau ucenici.

La întoarcere Pavel și Barnaba au vizitat în ordine inversă bisericile din Listra, Iconia și Antiohia Pisidiei, îmbărbătând ucenicii, încurajându-i să trăiască în credință și spunându-le că „… în Împărăția lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri ( Fapte 14,22 ) și au rânduit prezbiteri în fiecare biserica (Fapte 14,23 ).

Din Pisidia au trecut în Pamfilia, iar după ce au vestit Evanghelia în Perga, s-au dus la Atalia, unde s-au îmbarcat spre Antiohia Siriei, baza de unde au pornit în această călătorie misionară. Aici au raportat Bisericii ce a făcut Dumnezeu prin ei (Fapte 14,27 ). Prin aceasta înțelegem ca orice lucrare spirituala trebuie să se desfășoare în bune relații cu Biserica.

În aceasta călătorie Dumnezeu a călăuzit pe apostoli cu semne și minuni, pentru a confirma mesajul pe care ei l-au vestit. Desigur nu de puține ori Pavel a fost descurajat, dar suntem îndreptățiți să credem ca Barnaba, al cărui nume însemnează Fiul Mângâierii l-a mângâiat și l-a încurajat. Ne cutremurăm numai la gândul ce s-ar fi putu întâmpla cu Pavel dacă nu ar fi avut cu sine un tovarăș care să-l încurajeze în acea prima călătorie.

Aici, în Antiohia Siriei au rămas destul de multa vreme cu ucenicii. (Fapte14,28).

b). A doua călătorie misionară a Sfântului Apostol Pavel ( Fapte 15, 36-18 ; 18-22 )

După întoarcerea de la Ierusalim, Pavel și Barnaba au stat un timp scurt în Antiohia, unde împreună cu mulți frați, au predicat Cuvântul Domnului. Apostolul Pavel a avut pe inimă să cerceteze Bisericile formate în urma vestirii Evangheliei prin cetățile în care au propovăduit în timpul primei călătorii misionare și, i-a propus lui Barnaba: Să ne întoarcem și, să mergem pe la frații din toate cetățile, în care am vestit Cuvântul Domnului, ca să vedem ce mai fac. (Fapte 15,36 ).

Această propunere a scos în evidență concepția lui Pavel în lucrarea de misiune; care era că: vestirea Evangheliei trebuie să fie urmată de consolidare, învățând, instruind și organizând pe cei care s-au convertit. Pavel a fost cel care a luat inițiativa. Nu a fost îndemnat nici de Barnaba și nici de Biserica din Antiohia, ci Duhul Sfânt i-a pus pe inimă îndemnul de a-i vizita pe frați și de a-i întări; așa cum de altfel face și plugarul după ce a semănat ogorul, se mai duce din când în când să vadă cum au răsărit plantele și, dacă e cazul, să smulgă buruienile ce împiedică creșterea plantelor.

Din păcate între cei doi colaboratori s-a iscat o neînțelegere. Cei doi au stat tare în disputa împotriva acelora care încercau să iudaizeze pe neamuri, iar acum nu s-au putut înțelege.

În viața creștină, uneori marile biruințe sunt urmate de înfrângeri mici, dar care, totuși sunt triste și dureroase. Din cauza neînțelegerii, Pavel și Barnaba au trebuit să se despartă. Pentru o vreme relațiile de colaborare între cei doi au fost întrerupte. Neînțelegerea a fost datorită faptului că Barnaba a vrut să-l ia cu ei pe vărul său Ioan Marcu, lucru cu care Pavel nu a fost de acord, deoarece Ioan în prima călătorie misionară i-a părăsit în Pamfilia și s-a întors la Ierusalim. Pavel și Barnaba au fost puternic uniți până acum, au făcut față ereziei iudaizatorilor, iar acum nu au putut face față acestei mici neînțelegeri. În privința aceasta Nicolae Moldoveanu spune: Păgubitoare sunt neînțelegerile dintre frați și mai ales între lucrătorii deosebiți de pe ogorul Evangheliei. Lucrarea lui Dumnezeu întotdeauna pierde. Neînțelegerile duc la despărțire și despărțirea e scopul Diavolului.

Aceasta neînțelegere între ei nu era legată de doctrinele credinței creștine. Probabil că Pavel îl considera pe Ioan Marcu incompetent pentru a face parte din echipa misionara, deoarece nu a fost perseverent în lucrare. Să nu credem că Pavel prin acesta punea la îndoială mântuirea lui Ioan; ci, considera doar că acesta nu putea face față lucrării misionare.

Barnaba, de partea lui, era mai indulgent și se pare că a vrut să-i dea o a doua șansă lui Ioan, de a se putea califica ca membru al echipei de misiune. Mai târziu, în mai multe rânduri, s-a dovedit că Marcu s-a reabilitat și s-a conformat cerințelor lui Pavel, deoarece atunci când Pavel era în temniță a cerut ca Marcu să-i fie trimis, deoarece, spunea el: îmi este de folos pentru slujbă (2 Tim. 4,11).

Totuși, disputa între Pavel și Barnaba a dus la despărțirea lor. Probabil în acele condiții a fost cea mai bună soluție. Unul dintre rezultatele despărțirii a fost că de acum erau două echipe misionare, în fruntea fiecăreia fiind oameni competenți și încercați. Despărțirea lor nu a provocat separări în Biserică, sau diviziuni, nici nu au făcut ca prin aceasta să fie luat Numele Domnului în deșert. Ei au format doar biserici de care s-au ocupat și, în general, nu s-a știut nimic de neînțelegerea lor. Barnaba a plecat împreună cu Ioan Marcu spre Cipru, iar Pavel și-a ales ca asistent pe Sila.

Neînțelegerea celor doi se pare că nu a ținut prea mult. Deși nu au mai misionat împreună, totuși Pavel l-a privit pe Barnaba cu respect, pomenindu-l în scrierile sale epistolare ( I Cor. 9,6; Gal.2,9 ).

Cipru a fost ținutul natal al lui Barnaba, aici Ioan Marcu era scutit de presiuni mari și dacă ar fi dat înapoi și ar fi renunțat la lucrare, aici nu ar fi produs atât de mult rău. Cu acest episod Barnaba este amintit pentru ultima dată în cartea Faptelor Apostolilor. De acum înainte, Pavel, vasul ales de Dumnezeu, va fi în fruntea lucrării de vestire a Evangheliei în Imperiul Roman.

Sila, însoțitorul lui Pavel, a fost unul din delegații trimiși de Biserica din Ierusalim cu hotărârea Consiliului, în Biserica din Antiohia.

Sila era, probabil, un slujitor creștin provenit din rândul eleniților, acei iudei care, trăind în diaspora, foloseau ca mijloc de comunicare limba greacă. El avea, desigur, vederi și convingeri liberale, opuse celor ale iudaizanților proveniți din rândul fariseilor, care doreau să impună respectarea prescripțiunilor Legii creștinilor proveniți din rândul păgânilor. Acesta va fi fost motivul principal pentru care va fi ales, alături de Iuda, să explice creștinilor din Antiohia sensul hotărârilor Sinodului din Ierusalim (Fapte 15, 22-27,32). Aceasta explica, de asemenea, pentru ce Sfântul Apostol Pavel îl alege pentru a-i fi însoțitor și colaborator în cea de a doua călătorie misionară, care se va desfășura, în totalitate, sub semnul și înrâurirea hotărârilor Sinodului de la Ierusalim.

Pavel și Sila au plecat pe uscat înspre nord, străbătând Siria, Cilicia, înspre granițele Asiei Mici, fără îndoiala ducând și decizia Conciliului din Ierusalim. În călătoria lor, Pavel și Sila au ajuns la Derbe și Listra.

De data aceasta Pavel întâlnește aici un ucenic numit Timotei, probabil rodul duhovnicesc din prima călătorie misionară, care a răsărit abia acum. Aici apare pentru prima dată în Biblie numele lui Timotei. El va fi amintit de mai multe de Pavel, în introducerea epistolelor pe care le trimitea bisericilor, din care reiese că Timotei este colaboratorul său în lucrare. Timotei era fiul unei iudeice credincioase și al unui tată grec.

Căsătoriile mixte erau obișnuite la evreii din diaspora. Din copilărie Timotei a fost educat de către mama și bunica lui, învățându-l Sfintele Scripturi ( II Tim.3,14-15). Pavel l-a îndrăgit mult, încât în prima să epistolă pe care i-o scrie îl numește: „adevăratul meu copil în credință” (I Tim. 1,2,18). Timotei era apreciat de frații din Listra și Iconia, iar Pavel și-a dat seama că i-ar fi de folos dacă l-ar lua ca însoțitor în lucrarea de misiune, astfel Timotei a fost recrutat în echipa misionară. Cu toate ca Pavel s-a împotrivit cu înverșunare concepției ca toți credincioșii dintre neamuri să fie tăiați împrejur, totuși pare interesant faptul că acum Pavel l-a tăiat împrejur pe Timotei.

Observăm aici o aparentă inconsecvență a felului în care s-a purtat Pavel. El s-a opus iudaizatorilor datorită faptului că aceștia pretindeau că tăierea împrejur este o necesitate în vederea mântuirii, dar faptul că Timotei a fost circumcis nu înseamnă că acest lucru a fost făcut pentru ca el să fie mântuit.

Pavel a procedat în felul acesta pentru că Timotei era fiul unei iudeice și el putea fi folositor în lucrarea de vestire a Evangheliei printre evrei, dar dacă nu ar fi fost tăiat împrejur nu ar fi putut intra în Sinagogă. Deci de data aceasta Pavel a fost de acord ca Timotei să fie circumcis tocmai pentru ca să nu fie afectată conștiința iudeilor creștini și necreștini.

De acum echipa misionară era formată din Pavel, Sila, Timotei și probabil că și Luca. Ei mergeau prin cetăți și-i îmbărbătau pe frați, iar Bisericile se întăreau în credința și sporeau în număr din zi în zi (Fapte 16,4-5).

Pavel și însoțitorii săi au vrut să meargă pe drumul care duce spre Asia, dar fiind călăuzit de Duhul Sfânt să nu intre în Asia, Pavel și echipa misionară s-au îndreptat spre nord, spre Misia și Bitinia, dar și aceste locuri erau închise pentru ei, astfel neștiind ce să facă s-au îndreptat spre Troa, orașul cel mai apusean al Asiei. Înțelegem din experiența lui Pavel că nu în orice vreme și nu în orice loc se poate vesti Cuvântul Domnului. Pavel a stat sub călăuzirea Duhului Sfânt clipă de clipă și în felul acesta nu a dat greș.

În viata lui Pavel planul și călăuzirea Duhului Sfânt primează întotdeauna. Omul trebuie să fie întotdeauna sensibil și deschis călăuzirii Duhului Sfânt. Dumnezeu închide și deschide uși. Pavel nu a mers întotdeauna unde a vrut el.

Apostolul Pavel a trebuit să renunțe la planul său și, tocmai în momentul în care pare să fie debusolat și nu mai știe în ce parte să o apuce, a intervenit Dumnezeu, iar noaptea Pavel a primit lumina Domnului. În timpul nopții petrecute în Troa, Pavel are o vedenie de la Dumnezeu, în care un om macedonean îi face rugămintea: Treci în Macedonia și ajută-ne (Fapte 16,9). Prin aceasta Pavel înțelege că Dumnezeu îl cheamă și îl trimite în Macedonia, în Europa pentru a duce vestea bună a Evangheliei.

Macedonia era o provincie din Grecia, iar Pavel cu însoțitorii săi, după vedenia avută s-a grăbit să se ducă acolo cu mesajul Evangheliei. Astfel din Troa au pornit cu corabia spre Samatrocia, unde au debarcat, iar a doua zi au plecat spre Neapoli (Fapte 16,11), iar de acolo s-au dus la Filipi, cetate ce purta numele lui Filip, tatăl lui Alexandru cel Mare.

Aceasta a fost prima cetate din Europa unde Pavel a vestit Evanghelia. Pavel a ajuns aici datorită planului lui Dumnezeu. Când și-a început a doua călătorie misionară el nu a avut aceasta intenție. El a pornit cu scopul de a-i vizita pe frați și de a-i îmbărbăta, dar datorită călăuzirii Duhului Sfânt au ajuns aici, unde au stat câteva zile.

Observăm și de data aceasta călăuzirea Duhului Sfânt în viața lui Pavel, care îl conduce împreună cu însoțitorii săi în locul unde se afla o mică adunare de femei, cărora le vestește Evanghelia, iar ele o primesc cu bucurie. „În acest loc de rugăciune, Sfântul Apostol Pavel se va afla într-o situație oarecum deosebită; înaintea sa se aflau ca ascultătoare numai femei. Este foarte probabil ca aceste femei să fi fost iudee căsătorite cu păgâni, dar mai ales femei prozelite ca Lidia, vânzătoarea de purpură (Fapte 16,14).

În timpul propovăduirii Lidia primește Cuvântul vestit de Pavel. Ea era originară din Tiatira, oraș ce era vestit prin fabricarea purpurei, iar Lidia posibil să se fi mutat aici în Filipi cu scopul de a întemeia și aici un atelier, însă Dumnezeu a cuprins-o și pe ea în planul Său.

Lidia a fost botezată, iar Luca ne spune în versetul 15 că și cei din casa ei au devenit creștini și au fost botezați, înțelegând prin aceasta că doar cei adulți, nu și copiii au fost botezați. Lidia datorită providenței divine a ajuns din Tiatira în Filipi. Dumnezeu a vegheat asupra ei și ea a început să se închine Adevăratului Dumnezeu și aici în Filipi ea frecventa locul unde se ținea rugăciunea. „Prin iudei ea descoperă adevărul, că există un singur Dumnezeu, și nu numai că descopere acest lucru ca o realitate: ea hotărîse în inima ei ca să-L caute în mod personal pe Adevăratul Dumnezeu, pe Dumnezeul cel Viu, așa cum vedem din faptul că frecventa cu regularitate acest umil loc de rugăciune.

Lidia și-a dat seama după convertire, că tot ce câștigase prin comerț, în special casa ei toate sunt darul Domnului și ea a considerat că trebuiesc dăruite Lui. Nu a îndemnat-o nici Pavel și nici Sila, ci ea a fost aceea care a insistat: Dacă mă socotiți credincioasă Domnului intrați și rămâneți în casa mea.(Fapte16,15). În felul acesta a silit ea echipa misionară să accepte invitația și oferta ei. Cel mai important rămâne faptul că , pentru întâia oară în istoria răspândirii Evangheliei de către Sfântul Apostol Pavel, apare și e descris rolul deosebit de important al femeii în această lucrare de propovăduire a Creștinismului.

Nu știm exact cât a stat Pavel și însoțitorii săi în cetatea Filipi, știm doar că au stat destul de mult, vestind Evanghelia și astfel s-a format o biserică, de unde nu lipsea timpul de rugăciune. Oricât era de ocupat cu vestirea Evangheliei, Pavel, își făcea timp și își căuta un loc potrivit pentru rugăciune.

În timp ce credincioșii mergeau la locul de rugăciune, o roaba ghicitoare s-a luat după Pavel și însoțitorii săi și striga: Oamenii aceștia sunt robii Dumnezeului Celui Prea Înalt și ei vă vestesc calea mântuirii.(Fapte 16,17). Femeia aceea avea un duh pitonicesc un duh de ghicire. Prin ghicire această roabă aducea un mare venit stăpânilor ei. Ea prin sfaturile și informațiile ce le dădea pretindea că poate salva pe oameni din necazurile ce le-ar întâmpina. Mulți oameni o credeau și o apreciau.

Ceea ce spunea ea la adresa lui Pavel și a celor ce erau cu el nu era un neadevăr și nu ar trebui să ne uimească, deoarece Diavolul folosește uneori adevărul pentru a-și putea împlini planurile sale. Probabil prin aceasta Satan ar fi încercat ca oamenii să aibă și mai multă încredere în ghicitoare, sau poate Satan spera că prin aceasta Pavel se va mândri și se va îngâmfa. Ea făcea reclama Cuvântului și lucrătorilor lui Dumnezeu timp de mai multe zile, până ce Pavel necăjit că înălța pe om și nu pe Dumnezeu, a alungat acest duh pitonic.

Evreii foloseau frecvent termenul Dumnezeul Cel Prea Înalt, înțelegând prin aceasta Dumnezeul Cel Adevărat, dar neamurile și preoții păgâni prin acest termen se refereau la zeul pe care oamenii dintr-un anume loc îl considerau cel mai mare zeu. Probabil acest lucru l-au înțeles locuitorii din Filipi, atunci când roaba aceasta a încercat să facă reclamă lui Pavel. Ea recomanda oamenilor să creadă cuvintele lui Pavel, deoarece el vestește calea mântuirii , prin aceasta femeia s-ar fi putut să nu recomande Evanghelia ca singura cale a mântuirii, ci doar o cale printre altele, inclusiv a ei. Nici nu este sigur că prin mântuire ea vroia să spună ceea ce înțelege Evanghelia prin acest termen.

Din aceste motive Pavel a exorciztat demonul, arătând prin aceasta că nu este de acord cu spiritismul. Această minune făcută de Pavel a fost văzută de cei ce au fost acolo. Roaba ce fusese stăpânită de duhul de ghicire de acum nu mai era de folos stăpânilor ei, care … au văzut … ca s-a dus nădejdea câștigului lor … (Fapte 16,19).

Ei i-au luat pe Pavel și pe Sila și i-au târât în fața dregătorilor, dar ceea ce este interesant este faptul că s-au înfățișat nu cu plângerea lor personală, nu pomenesc nimic de ea, ci au venit în numele cetății, ca și cum cetatea ar fi fost păgubită de slujitorii Domnului Isus. Deci sunt apărătorii cetății. În felul acesta au provocat pe locuitori să îi prigonească pe misionari. Acuzația adusă împotriva lor a fost falsă, ei nu au făcut nimic împotriva legii, dar au fost aspru torturați aceasta este prima confruntare a misionarilor creștini cu autoritatea romană, care asigura păstrarea ordinii într-un oraș ca Filipi, o colonie romană (Fapte 16,12). Această autoritate se afla de partea celor care aduceau învinuiri Apostolului neamurilor și însoțitorilor săi că ei vestesc obiceiuri care nu erau îngăduite unor cetățeni romani. Această autoritate reacționează cu brutalitate împotriva propovăduitorilor creștini, considerând că activitatea lor era primejdioasă pentru ordinea care trebuia să domnească în cetate. În orice caz, evenimentele în centrul cărora s-au aflat la Filipi Pavel și Sila confirmă, o dată mai mult, proorociile Mântuitorului potrivit cărora trimișii Săi vor scoate demoni în Numele Său (Marcu 16,17) și că vor fi duși pentru Numele Său la dregători și în temnițe (Matei 10,18; Luca 21,12).

Posibil ca Pavel și Sila să se fi întrebat dacă au înțeles bine vedenia ce a avut-o Pavel la Troa, sau nu. Oare a fost cu adevărat planul Domnului ca ei să ajungă în Filipi? Să nu uităm că Dumnezeu are un plan măreț și minunat cu slujitorii Săi și că planul Său primează întotdeauna. A fost voia Domnului ca echipa misionară să ajungă aici și le-a deschis o ușă de cuvânt și Lidia împreună cu cei din casa ei s-au convertit. Dumnezeu avea însă în vedere și mântuirea temnicerului. Numai în felul acesta ar fi putut ajunge Cuvântul Domnului și la inima lui, de aceea Dumnezeu a îngăduit ca ei să ajungă în închisoare.

Dacă Pavel ar fi acceptat compromisul cu spiritismul ei ar fi putut fi liberi acum și puteau vesti în continuare Cuvântul Domnului. Probabil cu această ispită a venit Diavolul la cei doi slujitori credincioși ai Domnului care erau în închisoare. Apostolii sufereau dureri îngrozitoare din cauza stării jalnice în care ei fuseseră lăsați, dar ei nu murmurau. Din contră ei se îmbărbătau unul pe altul, în cel mai des întuneric și între zidurile carcerii, prin cuvintele rugăciunii și lăudau și preamăreau pe Dumnezeu pentru că fuseseră găsiți vrednici să sufere batjocura pentru lucrarea Sa.

Dumnezeu a intervenit și a dovedit că El este Dumnezeul Atotputernic, așa cum vestea și Pavel, prin faptul că s-a produs un cutremur de pământ, astfel încât s-au clătinat temeliile temniței, ușile s-au deschis, iar lanțurile și butucii au căzut de pe mâinile și picioarele întemnițaților.

Când s-a produs cutremurul de pământ temnicerul s-a deșteptat (Fapte 16, 27) și și-a dat seama cât de neputincios este în fața puterii Creatorului.

Temnicerul a crezut și s-a convertit, dovedind aceasta prin amabilitatea și ospitalitatea cu care s-a purtat cu misionarii; chiar în noaptea aceea a fost botezat împreună cu toată casa lui (Fapte 16, 33), înțelegând prin aceasta că doar cei maturi au fost botezați, nu și copiii. A doua zi fiind eliberați de dregători, Pavel și Sila i-au îmbărbătat pe creștini și apoi au pornit spre Tesalonic, încheindu-și misiunea în Filipi și lăsând în urmă o biserică creștină, pe care probabil au încredințat-o tânărului Timotei și „călătorind pe șoseaua Egnatiană de la Filipi, Pavel și însoțitorii lui au trecut prin Amfipolis și Apolonia, în drum spre Tesalonic, orașul modern Salonic.

În Tesalonic erau veniți mulți iudei, unde erau mai în siguranță. Mulți dintre ei, dar și dintre greci au crezut Cuvântul Domnului pe care Pavel și echipa misionară l-au vestit în timpul scurt în care au stat aici. Dacă luăm în considerare textul de la ( Fapte 17, 2 ) se pare că Pavel a stat acolo trei săptămâni. Dar textele de la ( Filipeni 4,16; I Tes. 2,9; II Tes. 3,) lasă să se înțeleagă că a stat mai mult. S-ar putea ca el să fi predicat în Sinagogă trei Sabaturi la rând, iar mai târziu și în alte locuri.

Apostolul Pavel în discuțiile purtate cu ideii a căutat să-i convingă cu ajutorul profețiilor din Vechiul Testament că Isus este Hristosul. Mulți iudei în urma predicii au fost astfel convertiți, chiar și dintre greci și unele femei cu vază au primit Cuvântul și s-au convertit. Cu toate acestea au fost unii care au adunat mulțimea și au provocat o revoltă. Îi căutau pe Pavel și Sila, dar nu i-au găsit, așa că l-au luat pe Iason și l-au târât în fața dregătorilor cetății strigând: „oamenii aceștia care au răscolit lumea, au venit și aici și Iason i-a găzduit. Ei toți lucrează împotriva poruncilor Cezarului și spun că este un alt împărat: Isus.”(Fapte 17, 6-7). În felul acesta s-a tulburat cetatea, iar Pavel și Sila au fost nevoiți să plece de aici pe ascuns, în timpul nopții.

Ei s-au îndreptat spre Berea, unde iarăși au propovăduit Evanghelia în Sinagoga iudaică; În Berea, Pavel a găsit iudei care erau voioși să cerceteze adevărurile pe care el le propovăduia.

Și aici, mulți dintre iudei, greci, chiar și femeile cu vază au devenit creștini. Însă pe neașteptate au venit unii iudei din Tesalonic, care au tulburat și ațâțat noroadele. De ce au făcut toate acestea? „Luca ne spune că au făcut-o din gelozie (Fapte 17,5). Ei au văzut cum s-au convertit unii dintre iudei și un mare număr de simpatizanți dintre neamuri din Sinagoga din Tesalonic. Adevărul său ceea ce propovăduia Pavel nu avea nici o importanță pentru ei. Religia lor era atacată.

Frații au fost nevoiți să-l trimită pe apostolul Pavel spre mare, dar în loc să se îmbarce pe o corabie, el s-a îndreptat pe uscat spre Atena, iar Sila și Timotei au rămas la Berea pentru a finaliza lucrarea începută, pe care nu a mai putut s-o termine Pavel.

Sosind la Atena, Sfantul Apostol Pavel s-a indignat si s-a umplut de amărăciune și durere văzând atâtea statui si temple ridicate în cinstea falselor zeitați; văzând în ce superstiții era scufundată celebra cetate a carei faimă era cunoscuta in toata lumea prin literații si savanții ei. Celei mai înalte evolutii a spiritului uman i se raspundea prin decadență religioasă a cultului idolatru . Iar in Atena… duhul lui se indarjea in el, vazand ca cetatea este plina de idoli (Fapte 17, 16). Numarul impresionant al statuilor de aici intrecea orice imaginatie. Si din acest punct de vedere nici un oras din lume nu se putea compara cu Atena. Nici chiar in intreaga Elada nu existau atatea statui cate existau in Atena, incat un intampinator se spunea ca putea intalni aici mai degraba un zeu decat un om .

Într-o astfel de situatie, lucrarea misionara a Sfantului Apostol Pavel, asa cum este prezentata de Sfantul Evanghelist Luca, se desfasoara intr-un mod aparte. El <<discuta in sinagoga cu iudeii si cu credinciosii, si in piata, in fiecare zi, cu cei care erau de fata>> (Fapte XVII, 17). Discutiile sau convorbirile purtate, denota interesul si grija mare ce o acorda in cunoasterea oamenilor de aici, din punct de vedere religios. Este vorba, de fapt, de o adevarata lucrare misionara, de evanghelizare.

Impactul cu atenienii a trezit un interes deosebit și o grijă sporită pentru Apostol. Dovada este faptul că el a trebuit ca pe unii, adică pe iudei si credincioși, să-i cunoască, sa le propovaduiască personal invatațura creștina, discutând cu ei, ca de la om la om, in sinagogi, iar pe alții, tot la fel, să-i invețe in piața, în fiecare zi. Pe cei dintâi, de obicei în zilele de sambată, în sinagoga, cum de altfel mai procedase și în alte imprejurări (Fapte 17, 2), iar ceilalți oriunde si îndeosebi în locurile publice. Se impunea o lucrare predicatorială abordată cu multa atenție, precauție și grija, cu mult tact pastoral, care să corespundă si structurii launtrice religioase a acestor oameni.

În Atena, însa, în timpul Sfantului Apostol Pavel, introducerea unor divinități de cineva, însemna un risc mare, căci tulburând cetatea respectivul se facea vinovat de impietate pentru care trebuia sa dea socoteală și chiar sa fie anchetat și pedepsit, cum se petrecuse cu multi filosofi si oratori. Însă din relatarile Sfantului Luca se pare a nu reieși o astfel de situație. Propovaduirea Sfantului Apostol Pavel putea fi înțeleasă mai degrabă ca un expozeu filosofic, adresat nu numai unui grup restrâns de oameni din popor. Printre aceștia existau si cațiva epicurei si stoici, care discutând mai înainte cu el, l-au condus la Areopag, un loc dupa aprecierea unora, mai puțin zgomotos, mai linistit si unde putea fi ascultat cu atenție .

Ducerea Sfântului Apostol Pavel în Areopag a comportat discuții contradictorii. Predica sa, chiar dacă nu a provocat nemulțumiri evidente, unii considerându-l un vorbitor de rând, alții însă au socotit că vestește dumnezei straini, de unde s-ar putea înțelege că ducerea sa în Areopag reprezenta totuși o formalitate prin care se urmărea cunoașterea mai directă a învățaturii sale: Si luandu-l cu ei, l-au dus in Areopag ( Fapte 5,. 19).

Faptul, însa, că această cuvântare, așa cum este expusă ea in cartea Faptelor Apostolilor, nu are un caracter apologetic, cum s-ar fi vrut sa fie in fața unui tribunal, denotă ca nu este vorba de un proces ca atare .

În Areopag, aflat deci în centrul atenției, in fața ochilor având o priveliște magnifică a vestigiilor religioase, politice si culturale, cu un aer de încredere în învațatura Evangheliei pe care avea să o vestească, Apostolul neamurilor și-a rostit Cuvântarea. Și astfel, ridicându-se la înalțimea evenimentului  pe care istorisește, autorul Faptelor Apostolilor, a scris nu numai una din cele mai frumoase pagini ale Sfintei Scripturi. Cuvantarea insasi in intreg ansamblul ei corespunde imprejurarii solemne in care a fost rostita, unind elocventa si delicatetea cu cele mai profunde sentimente religioase, fiind apreciata in toate timpurile si locurile ca o adevarata capodopera. Iar forma ei este tot atat de perfecta cat este si continutul, bogat si inaltator .

Chiar de la început Sfântul Apostol Pavel castigă bunăvoința și interesul ascultătorilor printr-o manieră ingenioasă de a le prezenta credința lor si de a le aprecia și lauda evlavia. Îi lauda în tot ceea ce pot fi laudati . Și o face in exordiul Cuvântării, care reprezintă un mod deosebit de curtoazie, de abilitate si comportament din partea Apostolului, care a stârnit admirație de-a lungul veacurilor, fiindcă prin cuvintele cuprinse în el a reușit să castige atenția atenienilor .

Faptul că Sfântul Apostol Pavel face referire la un Dumnezeu necunoscut nu trebuie înteles că el identifică Dumnezeul necunoscut al atenienilor cu adevăratul Dumnezeu pe care el îl propovaduiește Apostolul neamurilor trage numai ideea din inscripția altarului, precum că atenienii recunoșteau că exista în afara dumnezeilor adorați; fiecare care îl adorau totuși. Iar Sfântul Apostol Pavel vine doar sa vestească această existență Divina, pe care ei deși o adorau, nu o cunoșteau in realitate. Și o face într-un mod aparte. Și în acest caz nu i se mai putea reproșa ca propovaduiește unele divinitați straine atenienilor sau ca este un vestitor al unor vanitați omenesti, de fapt, foarte frecvente in timpul acela. El se fixează pe poziția de a vesti ceea ce ei nu pot să cunoască, venindu-le în ajutor în cunoașterea Dumnezeului necunoscut, dar care nu le era total străin din momentul ce îi ridicaseră un altar. Și în acest caz Cuvântarea nu viza un număr restrâns doar de cațiva inițiați, fie ei chiar filosofi, ci pe toți atenienii care pluteau pe valurile framantate ale incertitudinii religioase.

Deși imaginea de ansamblu a doctrinei pauline nu parea absolut straină pentru cei de față, deosebirea intervenea totuși în întelegerea eronată a Divinitații pe care o mărgineau în cadrul sferei pământești, acceptându-se ideea că ea poate să locuiască în temple facute de mâna omeneasca. Și oamenii de rând nu faceau deosebire între dumnezei și statuile care îi reprezentau. Observăm că i se ofera cea mai fericită ocazie de a binevesti pe adevăratul Dumnezeu și o fructifica la maximum. De aceea și continua. Și astfel, de la creația lumii și a vieții în genere, în sens cosmic și biologic, Sfântul Apostol Pavel continua cursul Cuvântării cu cel al creației omului, destinat să locuiasca și să stăpânească pământul.

Ințelegând să-și consolideze și mai mult cele afirmate, Sfântul Apostol Pavel citează chiar din poeții lor. Și aceasta nu numai pentru valoarea lor, dar și pentru ca expunerea sa fie in concordanță cu arsenalul lor de gândire și simțire, onorându-le totodată, prestigiul la care țineau atât de mult. Chiar și acesta este un procedeu pe care îl folosește propovăduitorul neamurilor. Atunci când vorbește iudeilor apelează la scriitorii Vechiului Testament, iar atunci când are in față neamurile străine de Revelația Dumnezeiască, supranaturală, face uz de scriitorii, filosofii sau poeții antici, ca și în acest caz.

Prezentându-se adevărul în toată frumusețea și splendoare lui, nu se încetează a se detesta eroarea și falsul, acesta fiind de fapt rostul și sensul propovăduirii apostolice. Ne aflăm iîntr-adevăr în fața marelui misionar al neamurilor, care face tot ce îi stă în putința, spre a-i convinge pe atenieni de propovăduirea adevarului. Astfel, eroarea este combătută, dar din moment ce nu erau straini de ea nici chiar unii dintre cei de fată, marele Apostol se dovedește întelegător, facându-le acestora cunoscuta bunătatea lui Dumnezeu, care trecand cu vederea veacurile nestiintei, vesteste acum oamenilor ca toti de pretutindeni, sa se pocaiasca ( Fapte 5, 30).

Pânâ in acest moment Cuvântarea a decurs fără intermitente. Dar în clipa când Sfântul Apostol Pavel vorbește despre acest Barbat, căruia încă nu-i pronunțase numele ca va dărui tuturor încredere, prin Învierea lui din moți ( Fapte 5, 31) îndată este întrerupt: Si auzind despre învierea morților, unii l-au luat în râs, iar alții i-au zis: Te vom asculta despre aceasta si altă dată ( Fapte 5, 32). În realitate Cuvântarea nu este terminată, nu se ajunge nici sa fie pronunțat numele Domnului Iisus Hristos, Sfântul Pavel fiind forțat să-și încheie vorbirea. Căci daca ea nu ar fi fost intreruptă ar fi fost mult mai lunga .

Cuvântarea din Areopag nu s-a bucurat de succesul pe care l-a avut, de pildă, cea rostită de Sfântul Apostol Petru în ziua Cincizecimii, când, după relatările Sfântului Luca, cei de față …au fost patrunsi la inima… Si cei ce au primit cuvantul lui s-au boteza; si in ziua aceea s-au adaugat ca la trei mii de suflete (Fapte 2, 37, 41).

Cuvântarea Sfântului Apostol Pavel, deși întreruptă de cei prezenți, datorită necredinței lor în învierea morților, s-a încheiat totuși cu un succes parțial: Iar unii barbați alipindu-se de el, au crezut, între care șii Dionisie Areopagitul si o femeie cu numele Domaris și alșii împreună cu ei ( Fapte 5, 34). Dar valoarea Cuvântării nu se reduce doar la succesul acesta limitat, ci constă și în conținutul atât de important din punct de vedere teologic, așa cum se poate constata din parțile ei constitutive: O introducere captivantă (Fapte 17, 22-23); O tratare structurală din trei parți: O parte teologică, în care se vorbește pe scurt despre Dumnezeu ( Fapte 5, 24-25); un scurt tratat antropologic ( Fapte 5, 26-29) si unul hristologic ( Fapte 5, 30-31) , care urma să fie extins, daca era întrerupt.

Din Atena Apostolul Pavel a plecat la Corint, unde va sta un an și jumătate. Corintul era un oraș strălucitor, capitala provinciei senatoriale Ahaia, care cuprindea Peloponezul, Grecia centrală și insulele învecinate. Aici își avea reședința proconsulul roman.

Aici a venit Pavel, deprimat și descurajat în urma nereușitei din Atena. Era singur, Sila, Timotei și Luca nu au sosit încă din Macedonia, iar el a început să practice vechea lui meserie de făcător de corturi, fără a neglija însă misiunea evanghelistică. Aici Pavel face cunoștință cu o familie de evrei: Acqila și Priscila, ce în urma decretului dat de împăratul Claudiu, au fost expulzați din Roma. La ei Pavel găsește adăpost și … având aceeași meserie, lucrează împreună cu ei, întreținându-se în acest mod …

Nu suntem siguri dacă Acuila și Priscila erau creștini înainte de a veni în Corint, sau au devenit doar după întâlnirea lor cu Apostolul Pavel, știm însă că au devenit colaboratorii lui în lucrare.

Pavel vestea Evanghelia în fiecare zi de Sabat în Sinagoga Iudaică, unde participau nu numai evrei ci și greci evlavioși.

Iudeii însă I s-au împotrivit batjocorindu-l, iar Pavel a fost nevoit să părăsească Sinagoga și într-un gest simbolic învățat de la Domnul său (Matei 10,14), el și-a scuturat hainele și le-a spus Sângele vostru să cadă asupra capului vostru.

Probabil Apostolul Pavel era pus în situația de a părăsi Corintul, la fel ca în Tesalonic, datorită tensiunilor ce s-au iscat, dar Dumnezeu intervine printr-o vedenie în care îi spune: Nu te teme; ci vorbește și nu tăcea, căci Eu sunt cu tine și nimeni nu va pune mâna pe tine ca să-ți facă rău: vorbește, fiindcă am mult norod în această cetate.”( Fapte18, 9-10). Aceste cuvinte au adus mângâiere și îmbărbătare pentru Pavel, care a rămas în Corint 18 luni, predicând Cuvântul Domnului (Fapte 18,11). Această predicare „ … nu stătea în vorbirile înduplecătoare ale înțelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul și de putere… ( ICor 2,4). Iudeii însă … s-au ridicat cu un gând împotriva lui Pavel … pentru ca să-l ducă în fața proconsulului Ahaiei numit Galion, și crezând că acesta va interveni au spus acuzațiile ce le aveau împotriva lui Pavel, dar Galion le-a spus: Dacă ar fi vorba de vre-o faptă rea, sau de vre-o blestemăție, v-aș asculta după cuviința, Iudeilor! Dar … nu vreau să fiu judecător peste aceste lucruri.(Fapte, 18,14-15).

Și aici Pavel a predicat în Sinagoga Iudaică, iar Iudeii l-au rugat să mai rămână la ei, dorind să afle mai multe de la Pavel despre ceea ce propovăduia el. Pavel însă n-a vrut să rămână, fiind dornic să ajungă în Palestina cât mai curând. Dar le-a promis celor din Efes: Dacă va voi Dumnezeu, mă voi întoarce iarăși la voi. (Fapte.18,21) și după ce și-a luat rămas bun de la ei a plecat la Cezarea și de acolo la Ierusalim. Nu ne sunt date alte detalii despre călătorie și evenimentele petrecute.

c). A treia călătorie misionară a Sfântului Apostol Pavel

În Antiohia Apostolul Pavel nu a zăbovit prea mult, deoarece dorința de a vizita bisericile întemeiate îl îndemna să plece. Astfel el a făcut o vizită bisericilor din Galatia și Frigia, care nu a durat prea mult și apoi s-a îndreptat spre Efes, unde a început cea mai lungă misiune dintre toate și posibil ca să fi fost și cea mai frumoasă.

Vizitarea bisericilor este … menită să ofere Apostolului întemeietor prilejul unor constatări privind starea bisericilor înființate anterior și a întăririi creștinilor în credința lor, dovedindu-le astfel că ei se bucură de toată atenția și purtarea de grijă a celui care le-a propovăduit întâi Evanghelia …

Si acum iată-l ajuns pe Pavel în Efes, orașul cel mai vechi din partea apuseană a Asiei Mici și era și capitala Asiei Procunsolare. Aici în Efes era construit și marele templu al zeiței Artemis: Statuia ei prezenta o femeie cu mulți sâni având în loc de picioare o piatra masivă.

Ajuns la Efes, Pavel, si-a întâlnit câțiva ucenici, dar nu ne este specificat nici un anume, presupunem că la fel ca în alte locuri în cartea Faptele Apostolilor cuvântul ucenici se referă la cei care susțineau că sunt ucenicii lui Iisus. Acești ucenici … erau deficitari în ceea ce privește experiența spirituală personală.

Când i-a întâlnit Apostolul Pavel pe acești ucenici i-a întrebat: „Ați primit voi Duhul Sfânt când ați crezut? ( FApte19,2), la care ei răspund: Nici n-am auzit măcar ca a fost dat Duhul Sfânt(Fapte 19,2) și au spus că ei au fost botezați cu botezul lui Ioan, care era un botez al pocăinței. Apostolul Pavel a explicat acest lucru spunând: Ioan a botezat cu botezul pocăinței și spunea norodului să creadă în Cel ce venea după el, adică în Iisus.( Fapte 19,4). Apoi Luca ne scrie că ei au fost botezați în Numele Domnului.” (19:5), iar cu această ocazie Pavel și-a pus mâinile peste ei și Duhul Sfânt s-a coborât peste ei și vorbeau în alte limbi și prooroceau.(Fapte19,6). Cei care au fost botezați erau cam 12 bărbați.

Ceea ce pare interesant este motivul pentru care a insistat Pavel ca ei să mai fie botezați din nou, din moment ce ei erau botezați cu botezul lui Ioan. „Putem fi siguri că nu din motive mărginite, legaliste sau ritualiste. Trebuia arătat un lucru necesar și binevenit: oamenii care n-au crezut în mod personal în Domnul Iisus nu sunt încă creștini în sensul deplin al cuvântului. Când pentru prima dată ei au făcut bucuros acest pas și au devenit credincioși, atunci și numai atunci este semnificativ pentru ei să fie botezați în Numele Domnului Isus. Ar fi fost o tristă abatere de la datorie din partea lui Pavel să îngăduie lumii să considere că experiența deficitară și lipsită de Duhul a doisprezece oameni înainte de a crede constituia creștinismul pur-sânge.

Apostolul Pavel a ținut și aici primele sale predici, ca de obicei când intra într-o cetate, în Sinagoga Iudaică timp de 3 luni, dar când unii din Iudei au rămas împietriți ”( Fapte 19,8) și au început să ponegrească Calea Domnului, Apostolul Pavel împreună cu ucenicii au plecat în altă parte și se adunau zilnic, iar Pavel îi învăța, timp de aproape 2 ani, în casa unui oarecare Tiran, timp în care și toți cei ce locuiau în Asia, Iudei și Greci, au auzit Cuvântul Domnului.(Fapte19,10). În felul acesta s-au întemeiat și alte biserici unde au propovăduit Cuvântul cei convertiți; ca de exemplu Biserica din Colose a fost fondată de Epafrodit – convertitul lui Pavel.

Pavel a trimis înainte în Macedonia pe Timotei și Erast, iar el a mai zăbovit în Asia, timp în care s-a produs o tulburare iscată de un meșteșugar numit Dimitrie, care a invocat pe ceilalți argintari din Efes la o întâlnire în care el le-a arătat că au de pierdut mult dacă îl mai tolerează pe Pavel, care vestea că idolii nu sunt nici măcar câtuși de puțin zei. Dimitrie nu a prezentat doar interesul lor pentru bani, ci a spus ca templul marei zeițe Diana este socotit ca o nimica și chiar măreția aceleia, care este cinstită în toata Asia și în toată lumea este nimicită.(Fapte 19,27).

Acest lucru a întărâtat pe argintari, care au început să strige: Mare este Diana Efesenilor. (Fapte 19,28). Toată cetatea a fost pusă în mișcare și toți se năpusteau spre teatru, luându-i cu ei și pe macedonenii Gaiu și Aristarh, tovarășii de călătorie ai lui Pavel. ( Fapte 19,29). Pavel a vrut să se înfățișeze înaintea lor în teatru, dar a fost oprit de frați și de unii din mai marii Asie (Fapte 19,31), care erau prietenii lui Pavel și care și-au dat seama că mulțimea înfuriată l-ar fi făcut bucăți dacă l-ar fi văzut.

Pavel după ce a stat de vorbă cu ucenicii din Efes și i-a îndemnat să rămână neclintiți în credință, a plecat în Macedonia (Fapte 20,1). Aici a îmbărbătat ucenicii și le-a dat multe sfaturi, după care s-a îndreptat spre Grecia. Aici va sta trei luni, după care a dorit să plece spre Siria, dar a aflat ca Iudeii i-au întins curse, așa ca s-a întors prin Macedonia și au ajuns la Troa, unde au făcut un popas de 7 zile (Fapte 20,6).

Pavel în timpul cât a stat aici i-a îmbărbătat pe frați, iar în ultima zi a șederii lui în Troa, fiind adunați la un loc … Pavel a oficiat Cina Domnului și pentru că nu se mai aștepta să se mai întâlnească vreodată cu frații de aici și-a lungit vorbirea până la miezul nopții. Ei erau adunați într-o casă cu trei etaje și Eutih stătea pe fereastră și … a adormit de-a binelea … (Fapte 21,9), aceasta probabil din cauza căldurii emanată de lămpile cu ulei și de înghesuiala din odaie, iar predica se tot lungea și natura umană și-a urmat cursul. Tânărul Eutih a căzut de pe fereastră și a fost ridicat mort. (Fapte 20,9), dar Pavel … s-a pogorât, s-a repezit spre el, l-a luat în brațe și a zis: Nu vă tulburați căci sufletul lui este în el. ( Fapte 20,10).

Unii spun că da; fiindcă Luca, medic fiind, relatează că băiatul a fost mort, acesta trebuie să fi fost mort. Revenirea să la viață trebuie să fi fost miraculoasă. Alții nu sunt atât de siguri. Ei subliniază comentariul lui Pavel pe care l-au înțeles ca însemnând: «viața nu l-a părăsit încă». Ei cred că tânărul s-a lovit și a rămas inconștient, că I s-a oprit respirația când Luca și Pavel au ajuns la el, dar că îmbrățișarea lui Pavel i-a redat respirația. Ar fi greu de hotărât pe care din cele două interpretări s-o alegem, fiindcă, în acele zile îndepărtate, încetarea respirației ar fi fost luată probabil drept semn al morții, iar reluarea respirației, prin urmare, ar fi fost un miracol.

Ceea ce este de remarcat este faptul că ce s-a întâmplat este tratat ca o scurta întrerupere a predicii lui Pavel, iar după aceea au continuat actul împărtășirii și Pavel … a frânt pâinea, a cinat și a mai vorbit multă vreme până la ziuă.(Fapte .20,11)

De aici însoțitorii lui Pavel și-au continuat drumul pe mare până la Asos, iar el a călătorit până acolo pe uscat și de aici se va îmbarca și el pe corabie și vor călători spre Milet.

Miletul era un port important de pe coasta apuseană a Asiei Mici. Pavel Din motive de precauție și să-i ocolească pe iudeii care căutau să-l ucidă, decide să nu se oprească în orașul Efes, ci să-l ocolească. Totuși trimise vorbă bisericii ca prezbiterii sau bătrânii ei, să vină să-l întâlnească … la Milet.

Din Milet, Pavel cu însoțitorii lui și-au continuat călătoria pe mare până la Tir, unde corabia a trebuit să fie descărcată și ei au putut să stea împreună cu frații o săptămână (Fapte 21,1-3). Și aici Pavel a fost avertizat de ucenici, care-i spuneau prin Duhul Sfânt să nu meargă la Ierusalim, însă el a hotărât să-și continue călătoria.

Din Tir Pavel a plecat spre Ptolemaida, unde au stat o zi, apoi, după ce au „…urat de bine fraților… (Fapte 21,7) și-au continuat drumul și au ajuns la Cezarea. Aici au fost cazați în casa lui Filip, unul din cei 7 diaconi (Fapte 6,5) și el avea patru fete fecioare care prooroceau. (Fapte 21,9). A venit și un prooroc numit Agab care a arătat ce se va întâmpla lui Pavel, luând brâul acestuia și legându-și picioarele și mâinile spunând: Așa vor lega Iudeii în Ierusalim pe omul acela al cui este brâul acesta și-l vor da în mâinile Neamurilor. (Fapte 21,11), dar Pavel nu s-a lăsat înduplecat de stăruința fraților, ci i-a mustrat pe aceia care-l implorau să nu meargă la Ierusalim, spunând că el trebuie să poarte și lanțurile: Eu sunt gata nu numai să fiu legat, dar chiar și să mor în Ierusalim pentru Numele Domnului Iisus.(Fapte 21,13), iar frații văzând ca nu-l pot convinge să-și schimbe hotărârea au zis Facă-se voia Domnului.(Fapte 21,14)., astfel Pavel și a contunuat călătoria spre Ierusalim.

II. Viața sacramentală în Faptele Apostolilor

II.1. Întemeierea Bisericii Creștine la Cincizecime.

Izvorul principal care prezintă întemeierea Bisericii văzute este Faptele Apostolilor. Cincizecimea este semnul văzut al întemeierii Bisericii creștine. Pogorârea Duhului Sfânt întărește grupul Apostolilor, transformându-i într-o comunitate eshatologică a cărei deschidere universală se va vedea.

Prima comunitate a fost cei trei mii de bărbați convertiți în urma predicii Apostolului Petru ( Fapte 2, 41 ). Această comunitate trăiau o viață nouă stăruind în învâțătura Apostolilor, în comuniune și în frângerea pâinii ( Fapte 2, 42).

Creșterea numărului credincioșilor era urmată de unele greutați în viața comunitații. Iudeii eleniști se plâng Apostolilor că văduvele lor sunt trecute cu vederea la împarțirea ajutoarelor. La propunerea Apostolilor, credincioșii au ales șapte barbați plini de Duh si intelepciune, ( Fapte 7 ), asupra cărora Apostolii și-au pus mâinile. Ei aveau să supravegheze și să asigure buna rânduială la mesele comune. Slujirea lor nu se marginea însă la aceasta ; diaconii puteau sa si predice cuvântul

  În vederea răspândirii creștinismului trebuie să amintim si urmatoarele evenimente:

Diaconul Filip botează eunucul de la curtea reginei Candachia a Etiopiei, acesta întorcând-se creștin in Etiopia. (Fapte 7, 26-40).

  Botezul sutașului Corneliu – Prin botezul sutașului Corneliu, se castigă nu numai o familie dintre păgânii trecuți la iudaism, ci si un principiu foarte important : primirea neamurilor, adica a credincioșilor celorlalte religii, în Biserica, direct, prin botezul creștin, nu prin circumciziunea mozaică. Solutia aceasta era absolut necesară pentru interesele propovăduirii creștine. Când s-a aflat la Ierusalim despre existenta creștinilor la Antiohia, Apostolii au trimis pe Barnaba, ca sa cerceteze și sa sporeasca lucrul evanghelic. Barnaba a avut succes la Antiohia. Din acest loc și moment, istoria misiunii creștine se îmbogațește cu experiența unui om si un fapt de importanta exceptională : Barnaba a trimis la Tars și a chemat pe Saul, care, între timp, se convertise la creștinism. Ei au lucrat împreună un an întreg, învățând multime multa. Si s-au numit intai in Antiohia ucenicii crestini (Fapte 11, 26).

  Creștinii, care în mediul iudaic se numeau ucenici, credincioși, frați, sfinți, se vor numi de acum înainte cu numele lui Hristos, nume propriu și specific lor, pe care-l vor purta cei ce vor veni la Biserica, fie din iudaism, fie din celelalte religii. Altă comunitate creștină însemnată s-a format în Siria, între iudei si prozeliții din Damasc.

  La Ierusalim, domnia lui Irod Agripa (41-44), nepotul lui Irod cel Mare și rege din grația romanilor peste toată Palestina, aduse tulburare creștinilor. Din porunca acestuia, a fost ucis Apostolul Iacob, fratele lui Ioan, primul Apostol martir (an 44).

 Dintre ceilalți Apostoli, Faptele Apostolilor numesc alături de Petru pe Ioan, iar pe Iacob cu prilejul uciderii lui. Apostolii n-au parasit toți Ierusalimul. Prezența lor se constată peste cațiva ani, cu prilejul așa-numitului Sinod apostolic ținut în anul 50, care a rezolvat problema privitoare la situația creștinilor dintre păgâni, pusă la Antiohia (Fapte 15 )

Aruncată într o lume străină și ostilă, acest Imperiu roman, cu pretenția unei dimensiuni universale și veșnice cu o structură politică și religioasă unitară, în care cultul Cezarului avea un loc important, Biserica primară a trebuit să accepte o vocație apostolică de jertfă, fără de care s-ar fi pierdut însăți rațiunea Evangheliei. A muri pentru Hristos a devenit pentru Apostoli rațiunea de a fi a Bisericii. Apostolul pAvel introduce nu numai ideea de moarte pentru Hristos ( Filip. 2, 12-13; II Tim. 2, 8-13 ), ca fiinde decisivă pentru atitudinea creștinului, ci și pe aceea de Biserică, Trup a lui Hristos , care se plasează în timp ca o realitate nouă, istorico-eshatologică, ca un organism teandric. Cetatea noastră este în ceruri ( Filip. 3, 20 ). De aceea creștinii nu au aici cetate stătătoare ( Evrei 13,14 ) Ideea va fi preluată cu un patos extraordinar în Epistola către Diognet, în care se scriu pentru prima dată virtuțile creștinului, inclusiv aspectul eshatologic al aBisericii, faptil că, deși creștinii sunt cetățeni ai statului, ei consideră că cetățenia lor proprie este în ceruri.

Biserica s-a întărit pe misiunea Apostolilor care au propovăduit Evangelia în toate colțurile lumii. Imaginea Bisericii este în lumea este reflectarea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ. Mesajul esențial al lui Hristos fiind Împărăția lui Dumnezeu care trebuie răspândită în toată lumea. Lumea trebuie să devină Împărăția lui Dumnezeu al cărui chip vizibil este Hristos.

Biserica este aceea care dă lui Iisus Hristos o formă nouă în cuvântul și sacramentul prin care se fac prezente mesajul său prin lucrarea Duhului Sfânt. Biserica este comunitatea oamenilor care l-au primit pe Hrtistos prin Harul Sfinteo Taine și care ascultă și împlinesc voia Sa cea dumnezeiască exprimată în Evanghelie.

Biserica este locul prezenței și lucrării Duhului Sfânt, al experienței sacramentale care culminează cu Euharistia, ca jertfă și împărtășire cu Trupul și Sângele lui Hristos cel mort și Înviat spre transfigurare, mântuire și viață veșnică.

Biserica este plinătatea tuturor lucrurilor, relevante sunt cuvintele Sfăntului Ioan Hrisostom care spune…Biserica este plinătatea lui Hristos în același chip în care capul întregește trupul și trupul este întregit de cap. Întelegem de ce Apostolul vede pe Hristos ca și capul care are nevoie de toate membrele. Fiindcă fiecare dintre noi, suntem câte un mădular, toate sunt însă necesare ca trupul să fie deplin. Trupul este format din toate mădularele. Aceasta înseamnă că și capul va fi deplin doar atunci când trupul va fi desăvârșit, când noi cu toții șuntem uniți deplin și puternici.

Biserica este apostolică, se întemeiază pe mărturia apostolilor. A fost pecetluită de Duhul prin cei doisprezece Apostoli și prin siccesiune apostolică printr-un torent al vieții de taină legând întreaga plinătate istorică vieții bisericii într-o unică universalitate.

În acest contex se poate observa două părți: partea obiectivă a unei succesiuni sacramentale neîntrerupte- ierarhia, Duhul Sfânt nu se pogoară pe pământ din nou și din nou, ci locuiesște în Biserica isztorică vizibilă, El respiră și îsi trimite înainte razele; în acestea constă catolicitatea și plinătate Cincizecimii și partea subiectivă care constă în loialitatea față de tradiția apostolică ca tezaur al adevarului.

II.2. Instituirea preoției și a ierarhiei sacramentale creștine

Comunitatea Bisericii din Ierusalim era grupată în jurul Apostolilor și condusă de ei, traind în învățătura Apostolilor și în comuniune și în frângerea pâinii și în rugăciuni.( Fapte 2, 42 ). Apostolul Iacob, fratele Domnului, se bucura de o mare autoritate în comunitatea ieruslimiteană.

Puterea deplină pentru slujba în care sunt rânduiți apostolii o pun în lucrare chiar din ziua Cincizecimii, când încep să propovăduiască și să boteze pe cei ce credeau în Evanghelia lui Hristos, adăugând comunității lor ca la trei mii de suflete (Fapte, 2, 41).

Împuternicirea pe care au dobândit-o Sfinții Apostoli ca reprezentanți ai preoției lui Hristos e o prerogativă sau putere unică, iar exercițiul ei se răsfrânge atâtasupra trupului euharistic al lui Hristos cât și asupra trupului harnic al Domnului. Înainte de a se înălța la cer, Mântuitorul le conferă ucenicilor, odată cu încredințarea misiunii de a converti întreaga lume, o deplină autoritate pastorală.

Slujba dată apostolilor și inaugurata la Cincizecime nu se referă numai ia ei, ci și la urmașii lor în mesajul dat apostolilor, înainte de despărțire, privind Biserica, în calitatea ei de comunitate concretă a oamenilor cu Dumnezeu pe temelia propovăduirii și lucrării lor harismatice sfințitoare, Mântuitorul Hristos îi cum ei nu puteau sa trăiască până la sfârșitul veacului, înseamnă că harul preoției ce li se dă se va da mai departe, prin ei, urmaților lor, prin succesiune neîntreruptă până la sfârșitul veacurilor. Acest lucru a fost înțeles perfect de către sfinții apostoli. Căci nu mult după Cincizecime ei mijlocesc și altora, în diferite grade, harul, adică puterea Duhului Sfânt, pe care au primit-o ei de la Hristos pentru propovăduirea Evangheliei, săvârșirea celor sfinte a Tainelor și conducerea credincioșilor în Biserică spre mântuire. Această împărtășire a harului preoției o fac zi printr-un anume ritual și anume, după mărturiile din scrierile apostolilor, prin punerea mâinilor. Astfel, de la sfinții apostoli până astăzi, harul pe care 1-au primit ei direct da la Mântuitorul (Ioan 20, 21-23) și de la Duhul Sfânt la Cincizecime (Fapte, 2, l-4) se coboară asupra celor ce se hirotonesc, conform celor orânduite de Hristos însuși, numai prin mijlocirea lor, făcută și aceasta tot cu puterea Duhului Sfânt care este în ei, adică în apostoli și în episcopi, urmașii acestora.

Faptele apostolilor consemnează că pe lângă Apostoli se bucurau se o mare autoritate și prezbiterii . În mediul iuaic, aesti prezbiteri în analogie cu bătrânii poporului iudeu, formau, o categorie respectată pentru vâsta, înțelepciunea și credința lor. Diaconii, completau organele de conducere ale Biserii din Ierusalim, ca ajutori la cult și la agape.

Termenul de presbiteros este strâns legat îndeosebi de lucrarea de sfințire pecare o îndeplinesc slujitorii bisericești. Folosirea acestui termen în epoca postapostolică înregistrează două etape distincte: În prima etapă, presbiterul este folosit în general, pentru a indica pe toți slujitorii hirotoniți, indiferent de treapta dinierarhia pe care aceștia o ocupă, îndeosebi pe episcopi și preoți.O astfel deîntrebuințare o găsim și în Epistola Sfântului Clement către Corinteni și în Pastorullui Herma. În cea de a doua etapă a preoției ierarhice sacramentale (episkopos, presbiteros, diakonos), sunt folosiți numai cu sensul lor, care vor intra definitiv în vocabularul terminologiei bisericești și teologice: episcop, preot, diacon.

Celelalte comunități creștine eru organizate asemănător. Conducerea le revenea Apostolilor fondatori. Acestia nu se stabileau în vreo comunitate, le scriau, le vizitau și le supravegheau prin ucenici devotați. Conducerea locală era exercitată de catre prezbiteri-preoți și diaconi, așezați în aceste trepte de către Apostoli. Latura practică a slujirii lor era slujba cuvântului și caracterul sacerdotal al diaconiei ( Fapte 6, 6).

Existența preoției apostolice, de slujire a cuvântului Evanghelic și a lumii care este jurisdicția Sfinților Apostoli, postulează preoția ierarhică, o preoție transmisă sacramental fără vreo întrerupere pentru ca lucrarea apostolică să fie continuată în veac conform voinței divine ( Matei 28, 19; Ioan 14, 16; I Tim. 6,16; Tit 1,1-3 ).

Hirotonia slujitorilor bisericești este un act sacramental pe care Biserica locală întemeiată de Apostoli, își dobândește proprii săi slujitori care vor continua lucrarea începută de Apostoli, eliberându-i pe aceștia de îndatoriri pe care nu le pot îndeplini pe o perioadă mai îndelungată de timp. Numărul slujitorilor hirotoniți crește în raport direct proporțional cu numărul noilor convertiți la credință ca acestia să se bucure fără nici o îngrădire de darurile Duhului Sfânt care se împărtășesc prin Sfintele Taine săvârșite de către preoți.

Textul din Faptele Apostolilor 6, 1-6, ne arată pricina înmulțirii credincioșilor și paralel cu problemele legate de satisfacerea dorințelor lor, s-au ivit nemulțumiri, …s-a fucut cărtire de către eleniști împotriva evreilor ca erau trecute cu vederea văduvele lor în slujirea cea de toate zilele…( Fapte 6, 1)

După episodul care consemnează conduita incorectă a Ananiei și Safira, al doile aspect negativ al vieții intrne al comunității creștine din Ierusalim. În acest context Apostolii au purces la alegerea a șapte diaconi desemnându-i la slujire prin hirotonie.

Prin punerea mâinilor și rugăciuni, adică prin împărtășirea harului, au fost investiți cei șapte diaconi: …și au ales pe Ștefan, bărbat plin de credință și de Duh Sfânt, și pe Filip, și pe Prohor, și pe Nicanor, și pe Timon, și pe Parmena, și pe Nicolae, prozelit din Antiohia, pe care i-au pus înaintea apostolilor, și ei, rugându-se, și-au pus mâinile peste ei (Fapte, 6, 5-6). Despre diaconi se vorbește între adresanții Epistolei către Filipeni : Pavel și Timotei, robi ai lui Hristos Iisus, tuturor sfinților întru Iisus Hristos, celor ce sunt în Filipi, împreună cu episcopii și diaconii (Filip., l, 1), precum și în Epistola I către Timotei, când arată însușirile pe care trebuie să le aibă : «Diaconii de asemenea trebuie să fie cucernici, nu vorbind în două feluri… (I Tim., 3, 8-12). Funcția lor era de a ajuta apostolilor, episcopilor și preoților în slujba lor și nu numai de a sluji la agape, căci și ei propovăduiau (Fapte, 6, 10;7, 2 ).

Cei șapte diaconi eleniști trebuiau să preia săvârșirea aceleiași lucrări pentru văduvele lor care o săvârșiseră până atunci diacoii iudei atât pentru văduvele din Iudeea și Palestina.

Acest episod istorisit de Faptele Apostolilor 6, 1-6, are o semnificație deosebită deoarece pregătește înțelegerea pentru cictitori a evenimentelor care a dus la extinderea Bisericii, mai întâi în întreaga Palestină și apoi în întreaga lume păgână. Această extindere a bisericii stă în strânsă legătură cu primul martiriu din istoria creștinismului și anume cel al sfîntului Ștefan. Includerea unor iudei eleniști în ierarhia bisericii primare, marchează o importanto deschiere a Bisericii către lumea de dincolo de granițele Palestinei.

Prin punerea mâinilor și rugăciuni, adică prin Taina hirotoniei, au fost consacrați, în slujirea lor, preoții: Sfântul apostol Pavel și Barnaba, după ce au propovăduit Evanghelia în Listra, Iconiu, Derbe și Antiohia, cu rugăciuni și cu ajunări, le-au hirotonit preoți în fiecare biserică, încredințându-i Domnului în care crezuseră (Fapte 14, 23). Dar treapta de preot este amintită și în alte locuri: Atunci apostolii și preoții, cu toată Biserica (din Ierusalim) au hotărât să aleagă bărbați dintre ei și să-i trimită la Antiohia, cu Pavel și cu Barnaba… (Fapte, 15, 22). Apostolii și preoții și frații din Ierusalim trimit salutări fraților dintre neamuri care sunt în Antiohia și în Siria și în Cilicia (Fapte, 15, 23). Sfântul apostol Pavel, trimițând din Milet la Efes, a chemat la sine pe preoții Bisericii (Fapte, 20, 17). Lui Timotei, așezat episcop în Efes, Sfântul Apostol Pavel îi cere să nu-și pună mâinile degrabă pe nimeni, ca sa nu se facă părtaș la păcatele acestora (I Tim., 5, 22), iar preoții care își țin bine dregătoria să se învrednicească de îndoită cinste (I Tim., 5, 17). Lui Tit, pus episcop în Creta, Sfântul Apostol Pavel îi spune : Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc și să așezi preoți prin cetăți, precum ți-am rânduit (Tit, l, 5). Iar sfântul Iacov zice : De este cineva bolnav între voi, să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungîndu-1 cu untdelemn, în numele Domnului (Iacov 5, 14).

Tot prin punerea mâinilor și rugăciuni, adică prin Taina hirotoniei, sunt consacrați de sfinții apostoli și episcopii. Harul arhieriei a fost transmis, prin Sfântul Apostol Pavel, episcopilor Tit (episcop în Creta — Tit, 1, 5) și Timotei (episcop în Efes — I Tim., l, 3). Astfel, scriindu-i lui Timotei, Sfântul Apostol Pavel îi amintește: Nu fi nepăsător față de harul care este întru tine, care ți s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai marilor preoților (I Tim. 4, 14) și: Din această pricină îți amintesc să aprinzi din nou și mai mult harul lui Dumnezeu care este întru tine prin punerea mâinilor mele (II Tim., l, 6). Timotei și Tit sunt arătați ca fiind episcopi, hirotonind preoți (I Tim. 5, 22 , II Tim. 2, 2 , Tit. l, 5). Sfântul apostol Pavel vorbește apoi despre însușirile ce trebuie să Ie aibă ei (I Tim. 3, 1—7).

Sfântul Apostol Pavel amintește episcopilor că însuși Duhul Sfânt i-a pus să păstorească Biserica lui Hristos : Drept aceea, luați aminte de voi înșivă și de turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său (Fapte 20, 28). între adresanții Epistolei către Filipeni, cărora le trimite salutări, sfântul apostol Pavel vorbește de episcopi : …celor ce sunt în Filipi, împreună cu episcopii și diaconii (Filip., l, 1). Drepturile și îndatoririle episcopilor erau de a hirotoni și așeza preoți prin cetăți și diaconi (I Tim. 3, 8-10), de a învăța și sfătui (I Tim. 4, 1-6, 16; II Tim. 2, 1-2, 15, 22-26), de a răsplăti sau pedepsi pe preoți (I Tim., 5, 17—20), de a veghea asupra vieții bisericești și de a conduce întreaga turmă în cuprinsul episcopiei lor (Tit. 2;3).

Hirotonia se face în Biserică și are în vedere Biserica, în sensul că episcopul, preotul și diaconul își desfășoară activitatea în Biserică și în slujba Bisericii, fiecare potrivit treptei sale harice: …luați aminte de voi înșivă și de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său (Fapte, 20, 28) și: Pe preoții cei dintre voi îi rog… păstoriți turma lui Dumnezeu dată în paza voastră, cercetându-o nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu după câștig urât, ci din dragoste ; nu ca și cum ați fi stăpâni peste Biserici, ci pildă făcându-vă turmei (I Petru, 5, 1-3).

Episcopul și preotul Bisericii să fie buni chivernisitori ai Bisericii lui Hristos (I Tim. 3, 5), să păzească bine comoara ce li s-a încredințat, adică întreaga învățătură și Tainele (I Tim. 6, 14-20 ; II Tim. l, 13-14 ; 2, 15 și 3, 14-17 ; Tit. l, 9), având să dea seamă pentru aceasta.

În ce privește termenii prin care se indică cele trei trepte harice ale preoției bisericești sacramentale în Noul Testament, observăm că termenul de prezbiter ( desemna la început pe slujitorii Bisericii indiferent în ce treaptă se aflau, iar termenul de diacon denumea orice formă de slujire în Biserică. Termenul de diacon s-a fixat curând. pentru indicarea treptei harice a diaconatului. Termenii de prezbiter și de episcop se folosesc amestecat, adică numind preoți pe episcopi și episcopi pe preoți, ceea ce a dat prilej unora sa pună la îndoială existența episcopului ca primă treaptă a ierarhiei bisericești de origine divină și superioară celorlalte doua trepte : cea a preotului și cea a diaconului. Astfel sfântul apostol Pavel cheamă din Milet pe preoții Bisericii clin părțile Efesului (Fapte 20, 17), iar în cuvântarea rostită către ei îi numește episcopi: Luați aminte de voi înșivă și de toată turma în care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu însuși sîngele Său (Fapte, 20, 28), iar în Epistola către Filipeni se adresează : …tuturor sfinților întru Hristos Iisus, celor ce sunt în Filipi, împreună cu episcopii si diaconii (Filip.1, 1). Este greu de presupus că în Efes și în mica cetate Filipi existau mai mulți episcopi, adică numai episcopi în Efes, iar în Filipi, episcopi și diaconi, omițându-se peste tot preoții. Și atunci, în primul loc, prin preoții Bisericii Sfântul Apostol Pavel îi cuprinde pe toți slujitorii, deci nu numai pe preoți, ci și pe episcopi, iar în termenul de episcopi sunt incluși și preoții, date fiind atribuțiile asemănătoare până la un punct, dar accentul cade pe marea responsabilitate a episcopilor. Tot responsabilitatea deosebită a episcopilor se are în vedere și in salutările trimise celor din Filipi. Întrebuințarea, un timp nedislinct, a termenilor de episcop și prezbiter, unul în locul celuilalt, chiar dacă desemnau, uneori, aceeași persoană, fiindcă terminologia s-a fixat ceva mai târziu, în perioada ce a urmat imediat sfinților apostoli, nu înseamnă că între treptele ierarhice n-a fost o distincție de funcțiune și putere harică. Chiar dacă numirile erau la început sinonimice, niciodată însă nu s-au făcut confuzii de atribuții între treptele harice.

Textele scripturistice aduse mai sus pentru fiecare treaptă harică au arătat acest lucru. Faptul că preoți; sunt numiți in scrierile apostolilor prezbiteri, și, nu înseamnă ca treapta preoției era rezervata bătrânilor, după cum nici treapta harică de episcop nu era apanajul bătrânilor, dat fiind faptul că numai de la treapta de preot se ajunge la cea de episcop. Timotei, despre care se știe precis că era episcop în Efes, hirotonit de Sfântul Apostol Pavel (II Timm 1, 6), este sfătuit de sfântul apostol Pavel ca tânăr: Fugi de poftele tinereților și urmează dreptatea, credința, dragostea, pacea cu cei ce cheamă pe Domnul din inimă curată (II T im. 2, 22), iar când vorbește despre însușirile pe care trebuie să le aibă un episcop, Sfântul Apostol Pavel nu spune sa fie bătrân, ci : Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înțelept, cuviincios, iubitor de străini, sa învețe pe alții… (I Tim. 3, 1 ).

Membrii ierarhiei bisericești sacramentale fac parte din comunitatea generală a Bisericii, împreună cu toți membrii Bisericii, deoarece și ei sunt membri ai Bisericii care au trebuință de mântuire, străduindu-se, în acest scop, pentru sfințirea și desăvârșirea proprie. Între ierarhia bisericească sacramentală și comuniunea generală a mădularelor trupului lui Hristos, Biserica, există o relație și o comuniune ontologică, și în toată Biserica pulsează și lucrează același Duh Sfânt prin Tainele Bisericii, săvârșite de episcopul și preoții Bisericii cu puterea și din porunca lui Hristos însuși.

III. Actualitatea modelului de propovăduire apostolic

III. 1. Propovăduirea Evangheliei și transmiterea dreptei credințe astăzi. Importanța parohiei în misiune.

Principala chemare a Apostolilor este predicatrea Evangheliei și aceasta are prioritate în fața oricărei slujiri apostolice: De fapt Hristos m-a trimis nu ca să botez, ci ca să propovăduiesc Evanghelia ( I Cor. 1, 17 ).

Vestirea apostolică sau propovăduirea Evangheliei constituie o obligație permanentă, ce revine întregii Biserici, un mandat de la care nu se poate sustrage, deoarece predicarea cuvântului lui Dumnezeu vizează convertirea prin credință …pocăiți-vă și credeți în Evanghelie… ( Marcu 1, 15 )

Vocația misionară a Bisericii ține de caracterul ei apostolic. Biserica creștină este apostolică nu numai pentru că se prevalează de o origine apostolică, adică de continuitatea istorică din timpul Apostolilor, ci și pentru că posedă instituții și slujiri apostolice, fără de care ea nu se poate identifica, ci pentru că are o trimitere mesianică, așa după cum Fiul a fost trimis de Tatăl, iar Apostolii de Hristos (Ioan 20, 21-22; Matei 10, 5-40; 28, 18-20).

Misiunea este, de aceea, o dimensiune și o componentă esențială a Bisericii. Biserica este într’o continuă stare de misiune. Ea nu poate înceta de a fi Biserică misionară. Dacă Biserica a fost întemeiată în chip văzut, ca o comunitate istorică concretă în care se realizează comuniunea lui Dumnezeu cu oamenii, sau ca sacrament al Împărăției lui Dumnezeu, prin pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli, ceilalți oameni se împărtășesc de mântuirea oferită de Dumnezeu în Hristos prin activitatea misionară a Bisericii, în care se permanentizează trimiterea lui Hristos în lume.

Vestirea Împărăției lui Dumnezeu stă în centrul vocației Bisericii în lume. Misiunea ține de însăși natura Bisericii în orice condiții ar trăi ea; iar fără misiune nu poate exista Biserică, fiindcă Biserica duce mai departe lucrarea de mântuire a lumii, descoperită și înfăptuită de Iisus Hristos Mântuitorul nostru.

Misiunea Apostolilor și a Bisericii apostolice este legată ființial de trimiterea Fiului și a Duhului Sfânt în lume de către Tatăl precum și de misiunea Fiului și a Duhului Sfânt pentru viața lumii. Scopul trimiterii și al misiunii lui Iisus Hristos și a Duhului Sfânt în lume, care se perpetuează în misiunea Apostolilor și a Bisericii este descris, în dimensiunile lui cosmice și eclesiologice, de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni, aceasta constând în: recapitularea și unirea întregii creații în trupul lui Hristos Biserica, prin unitatea credinței, prin sfintele Taine și prin creșterea în viața în Hristos. În misiunea Bisericii apostolice se permanentizează trimiterea sau misiunea lui Hristos. De aceea „El i-a dat pe unii să fie apostoli, pe alții profeți, pe alții binevestitori, pe alții păstori și învățători, ca să-i pregătească pe sfinți pentru lucrarea slujirii, pentru zidirea trupului lui Hristos, până ce toți vom ajunge la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de bărbat desăvârșit, la măsura vârstei plinității lui Hristos (Efeseni 4, 11-13).

Acest program misionar paulin, care nu este altceva decât o dezvoltare, pentru nevoi misionare și pastorale a teologiei expuse în Faptele Apostolilor în legătură cu pogorârea Duhului Sfânt și întemeierea văzută a Bisericii, a fost și este valabil pentru toate timpurile și este împotriva oricărei forme de individualism și sectarism. Unitatea omenirii și a întregii creații în aceeași credință în Sfânta Treime, în același Botez și aceeași Euharistie,

în același trup al lui Hristos și creșterea în desăvârșire în orizontul eshatologic al Împărăției lui Dumnezeu, constituie coordonatele fundamentale ale misiunii Bisericii.

De la început, misiunea Bisericii s’a angajat în aceste două mari direcții: misiunea ad extra, sau externă, propovăduirea Evangheliei în vederea convertirii popoarelor și misiunea ad intra, sau internă prin care Biserica s’a preocupat de cei botezați, organizând viața internă, liturgică și socială a comunității creștine. Astfel, Biserica apare de la început atât ca o comunitate euharistică – poporul lui Dumnezeu deja răscumpărat, care se adună să comemoreze faptele lui Dumnezeu din istoria mântuirii, trăind o viață nouă în Duhul Sfânt – cât și ca o comunitate apostolică misionară, care are conștiința unei trimiteri speciale la cei necredincioși. Istoria Bisericii primare este o mărturie exemplară în această privință.

Misiunea înseamnă, așadar, împărtășirea de viața iubirii treimice încă din timpul vieții pământești, având ca mijloace concrete vizibile Cuvântul Evangheliei și Tainele dătătoare de har, prin care lucrează Duhul Adevărului.

Unul dintre aspectele importante a le misiunii Bisericii în societatea contemporană îl constituie educația religioasă a credincioșilor, care după aproape cinci decenii de intoxicare marxistă, poporul român, tinde să fie atins de curentul secularizant apusean.

Secularizarea constă în fenomenul de transfer al bogățiilor eclesiale în proprietatea acestei lumii. Mai importante sunt comorile intelectuale și spirituale care s-au găsit de-a lungul anilor în Biserică. Biserica a promovat: libertatea conștiinței, responsabilitatea individuală, demnitatea persoanei umane, educarea școlară, drepturile omului etc. Dintre aceste valori care s-au născut în și prin Biserică, unele prind rădăcini în societatea secularizată, trec din domeniul eclesial în cel pur social. Aparent secularizarea nu contravine credinței creștine, dar se luptă tot mai mult pentru emanciparea lumii, autonomizarea ei și a individului, emanciparea propriei vrednicii umane. Respectând opțiunea de viziune despre lume a oamenilor nereligioși și dreptul lor de a influența procesele sociale, Biserica nu poate să sprijine însă o ordine seculară pentru care în centrul a toate stă personalitatea umană întunecată de păcat. De aceea, deschisă invariabil posibilității cooperării cu oameni de convingeri nereligioase, Biserica năzuiește spre afirmarea valorilor creștine în procesul luării deciziilor de importanță socială atât de nivel național, cât și internațional. Ea luptă pentru recunoașterea legitimității viziunii religioase despre lume ca bază pentru acțiuni semificative social (inclusiv de stat) și ca factor esențial în elaborarea (schimbarea) dreptului internațional și în activitatea organizațiilor internaționale.

Biserica trece din tensiunea extremelor promovând învățătura despre teonomizarea Cosmosului. Cosmologia teonomă se întemeiază, pe de o parte, pe existența unui Dumnezeu radical transcendent față de lumea pe care a creat-o din nimic, după substanța necreată, dar, pe de altă parte, consideră că Dumnezeu este prezent în întregul univers prin energiile Sale necreate, care izvorăsc din ființa divină. Ea depășește atât cosmologia panteistă, fiindcă afirmă transcendența absolută a lui Dumnezeu față de lume, dar depășește și cosmologia autonomă, fiindcă consideră că Dumnezeu este prezent în imanența lumii. Prin caracterul ei paradoxal, cosmologia teonomă se situează dincolo de raționalismul liniar al celor două cosmologii amintite mai sus, afirmând în același timp două lucruri care par contradictorii, atât transcendența lui Dumnezeu față de creație, dar și imanența Lui în creație. Bisericile din Nordul Moldovei, cu pictura lor interioară și exterioară, vor să sugereze că Dumnezeu nu este prezent doar în Biserică, dar și în cosmos și că izbăvirea adusă de Hristos are dimensiuni cosmice, fiindcă El este cel prin care toate au fost zidite și prin care lumea a fost rezidită.

Astăzi Misiunea Bisericii nu se mai poate concepe decât în contextul dialogului ecumenic, fie că este vorba de nivel de parohie, fie de eparhie sau de Biserică. Ecumenismul misiunii este o șansă cu atât mai mare cu cât recapitulează începuturile Bisericii creștine, numită de Pr. Ioan Bria Biserica ecumenică, adică Biserica sinoadelor ecumenice, când misiunea se făcea nu prin izolare și triumfalism autosuficient, ci prin dialog deschis cu mentalități, religii și culturi, după exemplul Sfinților Apostoli.

În Europa occidentală se vorbește deja despre epoca post-creștină sau despre re-evanghelizarea Europei, respectiv orientarea misiunii Bisericii funcți e contextul în care omul refuză pe Dumnezeu, spre deosebire de perioada apostolică în care chestiunea principală era să aleagă pe Dumnezeu față de zeii păgâni. De aceea misiunea este cu mult mai complexă pentru că nu se mai adresează unei ființe religioase, ci autosuficiente, indiferente sau chiar îndărătnice. În plus, variatele tipuri de religiozitate duc la confuzie și tendințe separatiste: Dumnezeu nu se mai acceptă așa cum este, ci este construit de om, după clișeul cel mai convenabil tipului propriu de viață.

La nivel local, deschiderea spre Europa are trei aspecte care trebuiesc considerate în consecințele și provocarea lor din perspectiva misiunii:

– Provocări de forme tot mai variate a diferitor denominațiuni din import, cu metode studiate, aplicate anterior, pe fondul unui context dificil: lipsa pregătirii slujitorilor și a mijloacelor de replică, fie că sunt psihologice, economice sau de orice altă natură;

– Creștinul ortodox modern nu mai este cel din scrierile clasice de profil, ci un om care circulă fără restricții în tot spațiul european, lucrează în mediul eterodox, are nevoi spirituale pe care Biserica noastră nu le poate satisface.

– Progresul științific face din creștinii moderni oameni care gândesc nuanțat, citesc mai mult, evaluează, compară, sunt informați. Deși nu mai organizează misiuni spre neamuri, Biserica este mai solicitată misionar decât oricând, este provocată de contextul nou la care trebuie să răspundă pertinent și punctual. Noi știm că Hristos conduce Biserica la tot adevărul, dar și că slujitorii trebuie să-i înțeleagă rostul și misiunea, să o slujească în a-și împlini vocația eshatologică prin transmiterea cu mijloace adecvate Adevărului.

Cu toate că esența misiunii creștine constă în propovăduirea Evangheliei iertării, a Învierii și a vieții cele veșnice la toate ființele umane, o astfel de propovăduire este validă, credibilă și eficientă, numai dacă nu este izolată de Evanghelia iubirii, prin care creștinii sunt recunoscuți ca ucenici ai lui Hristos, de angajare și participare la suferință, oriunde aceasta s-ar ivi.

Concomitent cu predicarea Evangeliei Împărăției veșnice care va să vină, știm că această Împărăție este deja prezentă în mijlocul nostru și se realizează ori de câte ori ne jertfim ca să se facă voia lui Dumenzeu pe pământ, ca și în cer.

Caracerul misionar al parohiei își are rădăcinile în propria sa natură, deși din punct de vedere administrativ și instituțional ea este parte a Bisericii, din punct de vedere sacramental și spiritual ea posedă plenitudinea darurilor Duhului Sfânt ; parohia este cu adevărat prezența și epifania întregii Biserici, a plinătății credinței și plinătății Harului. Ca și Biserica în totalitatea ei, parohia este chemată să predice și să învețe Evanghelia mântuitoare a lui Hristos în lume. În acest sens întreaga viață a parohiei este misiune căci ea nu există doar pentru edificarea vieții religioase a enoriașilor, ci mai presus de toate, pentru mântuirea întregii lumi.

Pentru a fi eficientă în contextul actual, strategia misionară trebuie să adopte o poziție activă, un misionarism activ și integral, și apoi una defensivă. Căci problema misionară nu se află numai în afară, în ceea ce fac alții, în prozelitism, ci și înlăuntrul Bisericii, în ceea ce ar trebui să facă și nu fac misionarii ei.

Există o misiologie și o pastorație deficientă, formulată în condițiile în care, după politica oficială atee de stat, creștinismul trebuia să fie scos din viața socială. Faptul

acesta a avut și repercusiuni asupra formării misionare și pastorale a preoților, credincioșilor și mai ales asupra practicii misionare și pastorale. În această concepție preotul era limitat la serviciul religios din biserică și acordarea asistenței religioase la «diferite trebuințe». Experiența dificilă din anii de dictatură totalitară, când misiunea Bisericii a fost îngrădită la maximum din multepuncte de vedere, explică multe din deficiențele actuale ale formării și practicii misionare și pastorale.Totuși cauzele acestora nu trebuie să fie căutate numai în afară ci și înlăuntru. Un amvon care tace din delăsarea preotului, sau un preot care predică altceva decât trebuie, un credincios care nu iubește pe semenul său, un preot care ocolește problemele esențiale ale parohiei, un monah care umblă pe drumuri și nu se roagă permanent în mânăstire, toți aceștia prejudiciază grav activitatea misionară a Bisericii.

Se știe că intensitatea credinței creștine ortodoxe în România a depins în mare parte de viabilitatea parohiei rurale, acolo unde credința are rădăcini profunde. Din nefericire, moștenirea creștină a parohiei rurale a sărăcit mult astăzi din cauza influențelor nefaste ale regimului comunist ateu și a secularismului. Din aceste pricini, relațiile credincioșilor cu parohia sunt foarte slabe. Există o morfologie nouă a parohiei chiar la sate, unde s’a extins periferia orașelor. Parohiile din orașe aveau, în trecut, identitatea lor proprie și dispuneau de slujitori și predicatori de mare calitate. Parohia urbană de azi și-a pierdut identitatea și coerența ei prin mișcarea populației de la sate la orașe, sau dintr’un oraș în altul, datorită sistematizării urbane. Parohiile din marile aglomerații urbane de azi, parohii cu creștini anonimi și dispersați, nu mai au energia de a aduna la un loc pentru cult comun, în mod constant populația.

Locuitorii de azi din marile orașe sunt în mare parte cetățeni nominali. Stabiliți prin convenții sociale și profesionale, ei nu fac parte trup și suflet din cartierul sau orașul lor, iar credincioșii nu au sentimentul profund de apartenență la o comunitate parohială. Mulți dintre ei nici nu-și cunosc preotul, sau, ceea ce este și mai grav, sunt mulți preoți care nu-și cunosc credincioșii. Relațiile pastoral-liturgice dintre preot și credincioși sunt cu totul

întâmplătoare, rezumative și impersonale. Cel mai evident semn al dramei religioase la orașe este marele anonimat.

În cadrul căruia se desfășoară toate relațiile umane și cu deosebire cele misionare și pastorale. Botezăm copii anonimi, cununăm tineri necunoscuți și înmormântăm morți al căror nume și vârstă le citim pe cruce. În această situație fiecare credincios își alege biserica și preotul după cele mai imprevizibile și subiective considerente. Situația aceasta are ca urmare faptul că mulți credincioși caută o formă de prezență a Bisericii fără parohie, de unde rezultă o deviere spre o pietate individualistă, aliturgică, dacă nu se cade cu totul în indiferentism religios.

Așadar, în contextul actual, cea mai urgentă obligație misionară este restabilirea integrității parohiei, dispersată geografic și complexă din punct de vedere demografic și

cultural și întărirea conștiinței de apartenență la un trup comun. Consolidarea unității și a vieții parohiei, care nu se mai prezintă ca o comunitate sociologică compactă, presupune înnoirea mijloacelor și posibilităților misionare și pastorale existente, dar și crearea unor forme noi de pastorație. În definitiv preoții dispun de toate mijloacele liturgice, pastorale și misionare, dar ele trebuie să fie folosite în perspectiva unui plan pastoral clarvăzător și organizat.

Datoria principală a preoților este aceea de a reconstitui, menține și întări continuu integritatea spirituală a parohiei.

Misiunea preotului în parohie

Departe de a fi un simplu președinte al comunității sau un mandatat al acesteia pentru a vesti cuvântul, preotul ortodox este deodată trimisul lui Dumnezeu în misiune spre oameni și trimisul oamenilor în fața lui Dumnezeu. El este așadar, într-o dublă misiune, ceea ce face ca și rolul său să fie esențial: lui Dumnezeu îi garantează prin pregătire și hirotonie vestirea nealterată a adevărului Evangheliei și săvârșirea celor sfinte, iar oamenilor le garantează mântuirea, cu chezășia propriei vieți duhovnicești. Funcția lui nu poate fi numită altfel decât misiune, nu profesie, meserie, îndeletnicire, mijloc de trai și trebuie trăită de el însuși ca grijă permanentă pentru mântuirea oemenilor. Misiunea preotului în comunitate poate fi cuprinsă în trei direcții esențiale care constituie dovada mărturiei sau contramărturiei lui în fața credincioșilor, funcție de aplicarea lor consecventă, respectiv: direcția liturgică, dogmatică și morală. Le vom aborda din perspectiva importanței lor în misiunea sa ad extra, în relația cu omul modern:

– Predicarea cuvântului sau aspectul dogmatic. Omul modern este receptiv la cuvânt și acesta se selectează funcție de ce i se pare mai relevant pentru viața personală. Este și spațiul în care preotul poate greși, scandaliza, contramărturisi dacă nu are „cuvânt cu putere multă”. Predicarea nu înseamnă numai predica din spațiul Liturghiei, ci Evanghelie și aplicabilitatea ei astăzi, cultură și modul cum ea poate fi creștinată, educație, respectiv viitorul Bisericii lui Hristos, dialog cu știința și provocările ei. Misiunea modernă a preotului nu trebuie să elimine misterul, lucru eșuat în lumea protestantă, însă imaginea Bisericii ca instituție arhaică, opacă la modern, la cerințele omului contemporan este rodul unei predicări defectuoase și a transferării lucrurilor în „ascunsele” taine ale Domnului, din trecut.

– Profilul moral-social, aspecul moral al misiunii, confruntat astăzi cu tendinta de pierdere a identitatii, de identificare cu „lumea”. Reprezintă a doua șansă și al doilea risc în misiune. Faptele preotului sunt faptele Bisericii pentru credincioși. Se poate porni de la moralitatea uniformei, care trebuie să constituie o distincție vizibilă, chiar în situații neoficiale. În prezența unui preot credinciosul nu spune lucruri pe care altfel le-ar spune și nu face lucruri pe care altfel le-ar face. Preotul incognito se lipsește de șansa de a folosi toate mijloacele date pentru misiune, cu timp și fără timp. El nu trebuie sa se piardă în mulțime, ci să strălucească în mulțime. Mare importanță are în acest sector familia preotului, care constituie dovada vie a capacității preotului în misiune și aduce prin actele ei cinste și susținere activității misionare. Chiar dacă preotul ar tăcea, faptele trebuie să vorbească pentru el.

Chenoza constituie modelul pe care ar trebui să-l urmeze preoții în relațiile cu oamenii. Deseori cercetările privind viața preoților se limitează exclusiv la bază sociologică.

Slujirea celor sfinte sau aspectul liturgic al misiunii, spațiul în care preotul nu are cum să comită erori dacă se păstrează în duhul Tradiției. Totuși, dat fiind riscul rutinei, casa lui Dumnezeu nu trebuie confundată cu proprietatea preotului, așa încât timpul să atenueze sensibilitatea slujitorului față de sfințenia locului, să reducă din evlavia și constiinta în slujirea pe care o face în primul rând lui Dumnezeu. Mitropolitul Anthony Bloom afirmă că „Misiunea Bisericii este Sf. Liturghie”. Acest tip de misiune se referă la misiunea internă, în sens de schimbare a persoanei în forul ei lăuntric, de creștere duhovnicească ce se prelungește în cotidian, dincolo de spațiul liturgic.

Biserica constituie adunarea credincioșilor și pentru a-și menține rolul de vârf de lance în activitatea socială, trebuie să folosească toate elementele vieții sociale, mai cu seamă pe membrii acesteia. Între acestea, apostolatul laicilor care face Evenghelia mult mai credibilă. Misiunea nu ține numai de preot, ci de un aparat întreg care trebuie pus la punct cu atribuții exacte și cu scopul de a schimba viața oamenilor, nu de a câștiga cât mai mulți „prozeliți” în biserică la slujba duminicală, pentru că în cazul respectiv misiuinea capătă accente de prozelitism7.

Centrul misiunii este Sf. Euharistie, cum am afirmat mai sus, în sensul că ea

hrănește spiritual deopotrivă pe preot și pe credincioși. De aceea credinciosul care

ascultă Sf. Liturghie și se împărtășește devine misionar hristofor, și trebuie să știe

acest lucru, pentru că ascultând cuvântul îl transmite mai departe făcând un

apostolat laic, iar chipul lui sufletesc devine chipul lui Hristos. Misiunea laicatului într-o parohie constă din calitatea spirituală a acesteia, de modul cum oamenii răspund comandamentelor înalte ale Mântuitorului.

Misiunea preotului are loc în spațiul bine delimitat al parohiei ca activitate curentă, însă ea se extinde în orice situație în care se află. De aceea Mitropolitul Emilianos Timiadis consideră că misiunea este procesul mai complex și se îndreaptă în trei direcții:

1. Spre interior unde preotul este susținătorul vieții duhovniești ce conduce la viața veșnică pe credincioșii pe care îi cunoaște. El răspunde pe de o parte solicitărilor credincioșilor preocupați de mântuire și de viața parohială, practicanților. El nu face o auto-administrare a pietății proprii, ci creează mediul în care credincioșii să trăiască prezența iubitoare a Treimi. Preotul celebrează cu ocazia tuturor sărbătorilor dar dacă celebrarea ar rămâne doar ca o comemorare a unui eveniment istoric ea nu mai are caracter misionar mistagogic, ci rememorare de tip protestant. Înălțarea, Schimbarea la Față și Învierea devin sărbători generice și particulare cu aplicabilitate sufletească în viața personală a membrilor parohiei.

2. Spre exterior, misiunea spre cei indiferenți din parohie, dar și misiunea parohiei spre exterior în relație cu alte parohii. Un preot misionar, va avea credincioși misionari, prin ceea ce sunt ei înșiși. O parohie misionară devine model pentru alte parohii în totalitatea lor, preot și credincioși.

3. Spre sine, prin grija pe care preotul trebuie să o aibă față de propria dezvoltare duhovnicească. La acestea se adaugă continua pregătire pentru orice moment în care vorbește reprezentând Biserica. Preotul este o funcție permanentă, nu se reprezintă pe sine ci întotdeauna pe Hristos. Noi suntem conducătorii dar și servitorii. Noi poruncim, însă în măsura în care știm că este folositor ceea ce spunem.

III.2. Evanghelizare și misiune creștină prin cult și slujbele Bisericii

Rugăciunea dinaintea citirii Evangheliei redă foarte clar raportul strâns dintre poruncile lui Hristos și viața duhovnicească trăită în atmosfera liturgică: Strălucește în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoașterii Dumnezeirii tale și deschide ochii gândului nostru spre înțelegerea evanghelicelor tale propovăduiri; pune în noi și frica fericitelor Tale porunci, ca toate poftele trupului călcând, viețuire duhovnicească să petrecem, toate cele ce sunt spre buna plăcerea Ta și cugetând și făcând…

Participarea tuturor credincioșilor la viața liturgică trebuie să rămână regula de aur a pastorației. Nici o tehnică pastorală nu poate să înlocuiască forța de atracție și de coeziune a cuvântului predicat, a Sfintei Liturghii, a Sfintelor Taine, a cultului Bisericii în general. Preotul poate menține unitatea reală a parohiei și poate evita descompunerea comunității, împingerea credincioșilor spre periferie, spre forme false de pietate, numai prin antrenarea tuturor credincioșilor în viața liturgică sacramentală autentică.

Din veacul primar, citirea Evangheliei se făcea în cadrul Liturghiei, a adunării euharistice. În una din cele dintâi descrierii ale Euharistiei ajunsă până la noi citim: În ziua denumită a soarelui, noi avem adunarea tuturor celor care trăiesc în orașe și sate, la un loc și, cât permite timpul, se citește ceea ce au spus apostolii sau din scrierile proorocilor. Când termină cititorul, proistosul ia cuvântul și ne dă povățuiri și îndemnuri, ca să se imite lucruri frumoase. După aceea ne ridicăm și înălțăm rugăciuni.

Legătura dintre citirea Scripturii și propovăduirea ei a fost accentuată încă de la începutul Bisericii. Cei chemați se împărtășesc de Hristos Cuvântul. Hristos este prezent și prin cuvânt și prin Euharistie, între ele trebuie să fie o legătură indisolubilă altfel se cade în protestantism, confesiune care a despărțit cuvântul de taină. Ruptura dintre Cuvânt și Taină a determinat tot atâtea urmări dăunătoare și în învățătura despre taine. În învățătura aceasta, taina încetează a mai fi biblică, evanghelică în sensul cel mai adânc al cuvântului. Nu întâmplător și-a concentrat teologia apuseană atenția față de Taine, privind nu esența și conținutul lor, ci condițiile, modul săvârșirii și efectul lor. Rupându-se de Cuvânt, care este întotdeauna cuvânt despre Hristos, (Ioan 5,39). Cercetați Scripturile… Tainele se rup, se separă într-un anumit sens de Hristos. Hristos încetează să mai fie conținutul lor.

Cea mai importantă mărturie și experiență a Împărăției lui Dumnezeu, rămâne Taina Euharistiei. Ea este semnul că Hristos vrea să ne unească cu el în însăți misiunea și jertfa Sa, ea constituie energia care mișcă Biserica în devenirea ei misionară .

Liturghia este un mijloc indispensabil de creștere spirituală, pe drumul vieții creștine de atingere a sfințeniei, adică a asemănării cu Dumnezeu prin har. Lucrarea harului sfințitor acționează asupra vieții credinciosului în sensul unei transformări ontologice, căci prin comuniunea euharistică, el realizează nu numai un contact nemijlocit cu modelul său – Hristos, ci o unire reală cu El. Astfel, adunarea în Biserică este înainte de toate Taina Iubirii. Noi mergem la biserică pentru Iubire, pentru iubirea cea nouă a lui Hristos Însuși, care ni se dăruiește în unitatea noastră.

Rugăciunea Bisericii, și în mod particular slujirea Sfintei Euharistii, este profund misionară. Aceasta pentru că misiunea Bisericii constă în vestirea și slujirea planului de mântuirea în Hristos, real prezent în Sfintele Taine. Tainele devin așadar roadele și gajul misiunii eclesiale. “Evanghelizarea, cuvânt mai nou pe tărâmul dialogului teologic, desemnează Taina Cuvântului, vestirea Evangheliei, acțiune prealabil necesară intrării în Biserică prin Sfintele Taine. Opțiunea modalităților de evanghelizare provoacă destul de des divergențe în rândul creștinilor”.

Ca loc al întâlnirii noastre cu Hristos, întreaga Liturghie, de la început până la sfârșit, de la proscomidie până la împărtășirea credincioșilor cu Trupul și Sângele Domnului, ca și prin întreaga ambianță în care se desfășoară ea în Biserică, este o epifanie sau o arătare treptată a prezenței și lucrării Lui ca tot atâtea căi de întâlnire și comuniune cu noi, toate conducând în final pe credincioși spre împărtășirea și comuniunea deplină euharistic-sacramentală cu El. Prin această prezență și lucrare a lui Hristos se inaugurează o relație personală sau o treaptă nouă a relației personale a lui Hristos cu fiecare persoană, deși aceasta are loc în cadrul comunității, într’o legătură sau comuniune a fiecărei persoane cu celelalte. Prin actul împărtășirii credincioșilor se încheie Euharistia ca jertfă și ca Taină, căci abia acum se înfăptuiește scopul ei de jertfă adusă Tatălui dar și pentru sfințirea credincioșilor; abia acum se rostește numele fiecărui credincios ca la toate Tainele.

În concluzie, prin participarea la cultul public al Bisericii și în special la Sfânta Liturghie, credincioșii învață credința cea adevărată, o mărturisesc, o trăiesc și o păstrează. Ei exprimă aceasta la sfârșitul Liturghiei cântând sau rostind: ,,Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc; am aflat credința cea adevărată, nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi.” Ei reușesc să înțeleagă rostul grijilor și necazurilor zilnice și al vieții în general și să le dea sensul voit de Dumnezeu. Învață și primesc puterea să se opună răului, păcatului și urii. Liturghia are darul de a împăca pe oameni, de a potoli patimile dintre ei, de a întări sentimentul virtuții și al solidarității. Ei învață să împlinească voia lui Dumnezeu, se împacă cu Dumnezeu și întreolaltă și sporesc în iubire față de Dumnezeu și unii față de alții. De aceea spre sfârșitul Liturghiei cer lui Dumnezeu: ,,și ne învrednicește pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă ca pe Tine, Dumnezeul celceresc să cutezăm a Te chema Tată și să zicem”, după care rostesc toți împreună rugăciunea ,,Tatăl nostru”. Apoi, împărtășindu-se

cu însuși Trupul și Sângele Domnului se unesc în modul cel mai deplin cu Hristos și întreolaltă.

Prin cultul Bisericii, mai cu seamă prin pericopele lecturate se realizează o rememorarepermanentă a istoriei mântuirii care s-a consumat odată pentru totdeauna. La fiecare Liturghie se amintește un fapt istoric decisiv: lumea a fost mântuită în trupul și patima lui Iisus Hristos. Comunitatea liturgică are ațintiți ochii spe…Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii ( Ioan 1, 29).

Ea poartă în memoria sa istoria mântuirii neamului omenesc: Aducându-ne aminte de acestă poruncă mântuitoare și de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de moarte….

Comunitatea liturgică este purtătoarea Evangheliei lui Iisus Hristos, având un rol crucial în vehicularea, interpretarea și apărarea dreptei credințe.

Biserica se naște din cuvântul lui Dumnezeu, care este viu și rămâne în veac, ia forma botezului ( Rom. 6, 3-5 ), dar ea se hrănește cu trupul lui Hristos, în pâinea și vinul euharistic, la cina de pregustare a Împărărției viitoare.

Textul Liturghiei nu este altceva decât o sinteză făcută în Biserica din Constantinopol din liturghiile locale și are o structură care corespunde cu dubla mișcare a Bisericii: una apostolică misionară și alta euharistică, pastorală. În afară de proscomidie, care a devenit un ritual în sine, Liturghia are două părți , adică partea kerigmatică, evanghelică, misionară și liturghia credincioșilor sau liturghia euharistică.

Caracterul kerigmatic și misionar al celei dintâi părți este dat de lecturi biblice, urmate de omilii sau comentarii. La această parte fiind invitați să participe și cei încă nebotezați, ceea ce înseamnă că Evanghelia se adresează tuturor , că ea are valoare universală.

Caracterul sacramental al Liturghiei reiese din celebrarea Euharistiei, care este cultul celor care deja au primit cândva botezul.

În vizunea și practica misiologică ortodoxă aceste două aspecte sunt inseparabile. În altrul Bisericii, pe sfântul Jertfelnic, se păstreză Evanghelia și Euharistia, menite să rămână unite pentru totdeauna ca două brațe ale aceluiași izvor al harului. Liturghia Ortodoxă constituie cea mai autentică formă de mărturie creștină, deoarece cuprinde totalitatea aspectelor vieții bisericești: rugăciune, cult, Taine, misiune, spiritualitate, slujire.

III. 3. Modelul apostolic de propovăduire și de slujire misionară sub tensiunea postmodernismului, globalizării și în contextul pluriconfesionalismului religios.

Secularizarea conduce la separarea divinului de uman și negarea existenței, de cele mai multe ori, a primului factor prezent în viața omului, dar poate deveni și un teren neutru și provocator al dialogurilor interreligioase.

Secularizarea constă în fenomenul desacralizării lumii ca rezultat al tendinței de a aduce profanul sub autoritatea sacrului. Secularizarea este procesul care sustrage progresiv religiei toate sectoarele vieții sociale și culturale, de la artă la filosofie, de la drept la științe, de la educație la putere, și unele, și altele dezvoltându-se în cadrul unor procese autonome. Acest proces de secularizare a atins astăzi asemenea proporții încât, după cum spun specialiștii, pentru prima oară probabil în întreaga istorie, legitimările religioase ale lumii și-au pierdut credibilitatea lor, nu numai pentru anumiți intelectuali sau pentru indivizi izolați, ci pentru largi pături ale întregii societăți”.

Este societatea unde nu este nici autoritate și nici ideologie dominantă. Statul nu ține neapărat să conducă Biserica și nici Biserica Statul. Știința și filosofia nu mai servesc teologia, nimeni nu se opune, dealtfel, de a se desfășura ceva liber. Suntem într-o cultură care se va putea numi multiplă, heterogenă, în care nu se poate realiza o ierarhie, de a afla un sistem unifiant și autoritar. O religie care pretinde că își pune amprenta în mod imperativ asupra întregului spectru politic, social și cultural, apare ca represivă și este refuzată.

Biserica nu închide ochii nici în fața pericolului fanatismului sau fundamentalismului acelora care, în numele unei ideologii ce se pretinde științifică sau religioasă, consideră că pot impune celorlalți oameni concepția lor despre adevăr și bine. Adevărul creștin nu este de această natură. Nefiind o ideologie, credința creștină nu caută nicidecum să închidă în cadrul unui model rigid schimbătoarea realitate social-politică și admite că viața omului se realizează în istorie în condiții variate și imperfecte. De aceea Biserica, reafirmând statornic demnitatea transcendentă a persoanei, are ca principiu de acțiune respectarea libertății. Dar libertatea e pe deplin pusă în valoare numai prin acceptarea adevărului: într-o lume fără adevăr, libertatea își pierde consistența și omul e supus violenței pasiunilor și unor condiționări vizibile sau oculte. Creștinul trăiește libertatea (cf. In. 8, 31-32) și se pune în slujba ei, propunând necontenit, conform naturii misionare a vocației sale, adevărul pe care l-a descoperit. În diialogul cu ceilalți oameni, atent la orice element de adevăr pe care îl întâlnește în experiența vieții și în cultura indivizilor și a popoarelor, nu va renunța să afirme tot ce cunoaște datorită credinței sale și datorită folosirii corecte a rațiunii.

Modernitateta noastră secularizată, în același timp, apare critică prin ea însăși, niciodată sigură pe bazele sale, niciodată sigură de progresele sale. Știința nu mai pretinde să explice ceea ce e depășit. Arta explorează limitele condiției umane, așează în jur frica, nebunia, apelul de profundis. Omul din marele orașe nu mai poate fi atașat de redescoperirea lumii de din afara orașului.

Această societate secularizată nu este străină creștinismului, în profunzimea lui. Tradiția biblică (iudeo-creștină), a permis puntea raționalității grecești spre rațiunea experimentală și instrumentală. Raționalitatea greacă voia să contemple ordinea din Univers, și aceasta este harul Revelației (naturale) biblice și creștine. Demitologizarea lumii, o găsim deja în referatul despre creație care face din cartea Facerii o luptă pe care au dat-o profeții împotriva idolatriei și a magiilor. Hristos a zis: Împărăția Mea nu este din lumea aceasta, și, dați Cezarului ceea ce este Cezarului și lui Dumnezeu ceea ce este lui Dumnezeu, cuvinte care au eliberat câmpul secularizat și au deschis spațiul libertății în Duh.

Caracteristica de bază a epocii noastre este dscoperirea puterii omului legată de demonizarea – absolutizarea – omului. Puterea lui nu mai e înțeleasă ca depinzând de puterea lui Dumnezeu și ca un efect al ei, ci omul se autoproclamă atotputernic și atotsuficient …în omul de azi s-a creat pseudo-sentimentul că poate totul prin el însuși, fiindcă vede pretutindeni propriile lui lucruri, iar nu lucrările lui Dumnezeu.

În acest context creștinii ar trebui să se implice activ în deliberările politicea le societății moderne pluraliste, ei ar trebui să ofere lumii adevărul Evangheliei așa cum ea se pogoară la problemele și situațiile de viață concrete.

Din cauza contextului pluralist democratic al societăților moderne, dialogul este încă soluția care dispun în prezent oamneii pentru a-i convinge pe ceilalți de chestiunile care le afectează viața comună.

Dialogul are potențialul de a genera pe mai departe premise împărtășite care întăresc legăturile comune ale celor implicați.

Bisericile creștine și alte comunități religiose au răspuns variat la provocarea modernității și la relocarea lor în domeniul privat. Astăzi Misiunea Bisericii nu se mai poate concepe decât în contextul dialogului ecumenic, fie că este vorba de nivel de parohie, fie de eparhie sau de Biserică. Ecumenismul misiunii este o șansă cu atât mai mare cu cât recapitulează începuturile Bisericii creștine.

Acest dialog oferă posibilități pentru misiunea Bisericii. Dialogul cu alte credințe nu este nici trădare nici un instrument pentru misiune. Este pur și simplu un contex nou și provocator în cadrul căreia Biserica este chemată să-și revizuiască metodologia misionară , evanghelică și strategiile. De asemenea pluralismul oferă Bisericii noi oportunități și noi riscuri.

Ecumenismul este un mod de răspuns dat pluralismului, secularizării, resurgenței religioase și relativismului.

Ecumenismul, la nivel interreligios, poate fi catalogat ca a fi de tip budhist, musulman și creștin, ultimul mobilizează din punct de vedere canditativ cel mai mare număr de persoane, laici și clerici, iar din punct de vedere calitativ dă chipul unei mari familii religioase.

În cadrul Mișcării ecumenice, Biserica Ortodoxă crede că adevărata unitate a Bisericii lui Hristos ca Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească este dată de Dumnezeu. Problema ecumenică este aceea dacă Biserica Una se identifică cu o tradiție istorică, confesională particulară, sau nu. Creștinătatea de tradiție ortodoxă răspunde la această exigență … ea păstrează comuniunea în credință, sau unitatea de credință, adică fidelitatea față de tradiția apostolică în centrul căreia se află Biblia creștină, articulată în exegeza Părinților Bisericii și formulată de sinoadele ecumenice (325-787).

Din punct de vedere sociologic, ecumenismul în forma instituțională apare ca un răspuns procesului de secularizare și prezintă cel puțin șase factori determinanți pentru dezvoltarea sa: situația critică din Biserici, apariția unei civilizații universale, fenomenul de necredință (ateismul), divizarea societății zis-creștine, mondializarea tradiției creștine și criza generală de autoritate. Cu toate aceste nu trebuie să uităm de riscul ecumenismului ce constă în federalizarea Bisericilor, în uniunea lor externă, trecându-se de cele mai multe ori peste baza doctrinar-revelată. În această situație mișcarea devine sincretism eretic în cadrul căruia primează mai mult misiunea prozelită a unora în detrimentul celorlalți și nu se urmărește fondul comun al unității tuturor oamenilor în Dumnezeul, ci forma externă trecătoare. “Unitatea, scria N. Nissiotis, nu are misiunea drept scop, dar ea cheamă lumea din afara Bisericii să participe la plenitudinea preexistentă a unirii tuturor oamenilor cu Dumnezeu, plenitudine manifestată în unitatea Bisericii și în viața ei sacramentală și harismatică. Într-adevăr, unitatea Bisericii cuprinde, potențial, în Ecclesia întreaga lume, creația răscumpărată de Dumnezeu”.

Tema secularizării va rămâne mereu actuală, chiar dacă face parte din planul secundar al dialogului. În cazul acestei teme frontul comun pare mai fragil și în contradicție cu mesajul de libertate-morală, de respect și de dragoste față de tradițiile religioase, pentru a construi o platformă acceptabilă pe termen lung.

Oricum, ca baze comune, în vederea relansării dialogului interreligios, vor rămâne ca ierarhizate: umanitatea comună (ontologia umană) și homo religiosus, element specific fiecărui popor și individ. Înaintea lui Dumnezeu suntem responsabili unii față de alții. Credința biblică într-un Unic Creator, în Fiul Său Iisus Hristos, Salvatorul lumii, în Duhul Sfânt, izvorul vieții, semnifică faptul că tuturor oamenilor le-a fost împărtășită responsabilitatea și grija acestei lumi și a întregii familii umane. Dialogul religiilor va impune căutarea unor mijloace pentru finalizarea acestor responsabilități și luarea în serios a barierelor c pe care le așează aceste religii.

Concluzii

Ideea de misiune a Bisericii are fundamente trinitare și hristologice. Există o legătură între Treime, Hristos și Misiune.

Cercetările mai noi au subliniat că misiunea creștină, în forma primară de exprimare (în limba greacă trimitere, apostolat), fundamentul ei ultim era legat de comuniunea cu Sfânta Treime. Ea s-a realizat în trimiterea lui Hristos și a Duhului în lume de Tatăl, așa ca noi să participăm la viața Sfintei Treimi. Misiunea Bisericii este partea constitutivă a ființei Bisericii, e elementul esențial al vieții Ei, și e cuprinsă în a patra însușire a Bisericii, apostolicitatea, care nu se referă doar la succesiunea harului sau a preoției, ci are în vedere ființa misionară a Bisericii, care în totalitatea ei a fost trimisă în lume, ca să propovăduiască marile fapte .

Misiunea creștină este mărturia vieții de comuniune intratrinitară care rezultă din trimiterea Apostolilor de Hristos și din trimiterea și revărsarea Duhului Sfânt ca putere venită de sus ( I Ioan1,1-5); Dumnezeu este lumină ( I Ioan 1,5 ) și Iubire ( I Ioan 4, 8-9).

Apostolii sunt trimiși pentru a vesti viața iubirii Sfintei Treimi, care S-a revelat popoarelor în iconomia lui Hristos și a Duhului de la Întrupare până la Rusalii (Matei 28,18), și a lumii și a creației întregi ( Marcu. 16,15).

Viața nouă este ascunsă în Cuvintele Evangheliei despre Împărăția lui Dumnezeu, în harul Sfintelor taine, în poruncile lui Hristos (Sfântul Marcu Ascetul).

Dimensiunea ființială a misiunii Bisericii e arătată de Sfântul Evanghelist Matei 28, 19-20, încorporarea sacramentală în trupul lui Hristos prin care participăm la viața de comuniune a Sfintei Treimi, de a rămâne în credință ( I Tim.1,10).

Misiunea Apostolilor și a Bisericii Primare, e legată de trimiterea Fiului și a Duhului de Tatăl în lume pentru viața lumii. Scopul lucrării lui Hristos în lume, continuată de Apostoli și de Biserică, e în dimensiunea cosmică și eclesiologică a ei, acest scop e subliniat de Sfântul Apostol Pavel Efes. 1,23, recapitularea creației și unificarea ei în Hristos, în Trupul Său care este Biserica, prin unitatea de credință, Sfintele taine și creșterea în Trupul Său. Biserica prelungește și realizează misiunea și trimiterea lui Hristos ( Efes. 4,11-13).

Misiunea Bisericii, de la Pavel, e valabilă și azi, unitatea creației și umanității în unitatea acestei credințe în Sfânta Treime, a aceluiași Botez, Euharistie.

Valoarea centrală a misiunii Ortodoxiei este de a apăra credința și structurile dogmatice și comunitare care exprimă cu fidelitate adevărata Tradiție a Bisericii apostolice ca mod de transmitere a vieții celei noi, revelată prin Hristos și Duhul Sfânt.

Experiența vie și nemijlocită a Bisericii cu Sfânta Treime care este accesibilă oricărui credincios. Harul Sfintelor Taine celebrate de cler în mod neîntrerupt (succesinea apostolică), poruncile, rugăciunile, viața ascetico-mistică, cultul, Filocalia, toate sunt forme de revelație a lui Dumnezeu.

Scopul misiunii ortodoxe este imprimarea vie a vieții Sfintei Treimi, viața noastră având o dimensiune eshatologică în Împărăția lui Dumnezeu, și care este o experiență reală, pe Dumnezeu Îl trăim liturgic, mistic, sacramental.

Biserica Ortodoxă coboară cerul pe pământ și urcă pământul în cer. Misiunea ortodoxă nu este o propagandă a ideilor, sau interese colective sau individuale.

Scopul este liturghisirea și filocalizarea existenței în deplinătatea ei, în ritm pascal, baptismal, euharistic, de unde și schimbarea omului și a lumii, înnoirea omului și a lumii prin taine în care pregustăm veșnicia (Euharistia).

Misiunea ortodoxă este eclesiologia ortodoxă adevărată legată de hristologie și triadologie.

Mijloacele, definiția, scopul, sunt date în Hristos Unul din Treime făcut om pentru ca să ne îndumnezeiască, să ne introducă în comuniunea Sfintei Treimi.

Problemele grele, sărăcia, drogul, crima organizată, prozelitismul sectar, formalismul, scolasticismul din Biserică sunt semne care fac dovada că Biserica trebuie să se înnoiască, să se deschidă.

Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptura, Ediția jubiliară a Sfântului Sinod al BOR, 2001;

Liturghierul ortodox, Ed. IBMBOR, București, 1980;

Bel, Pr. Prof dr. Valer Misiune, parohie, pastorație, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2006;

Bobrinskoy, Pr. prof. Boris ,Împărtășirea Sfântului Duh, Ed.IBMBOR, București, 1999;

Breck, John , Cum citim Sfânta Scriptură? Despre structura limbajului biblic, Ed. Reîntregirea, 2005;

Bria, Pr. prof. dr. I., Probleme ale identității creștine, în Destinul Ortodoxiei, Ed. IBMBOR, București, 1989;

Constantinescu, Ioan, Studiul Noului Testament, Ed. Credința noastră, București, 1997;

Florovsky, Pr. Gheorghe , Biblie, Tradiție, Biserică, Ed. Reîntregirea, 2006;

Gabor, Pr. Prof.dr. Adrian , Curs de Istorie Bisericească Universală, Universitatea București, Facultatea de Teologie Ortodoxă, București, 2009-2010;

Gooding David, Credincioși Adevărului, vol.1 Ed. Logos, Cluj, 1995;

Himcinschi, Pr. Mihai ,Biserica în societate, Ed.Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006;

Metallinos, Gheorghios D., Parohia-Hristos în mijlocul nostru, trad.pr.prof. dr. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 2004

Moisescu, Prof.Iustin , Activitatea Sfântului Apostol Pavel în Atena, Iași, 1946;

Idem, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Craiova, 1955

Mihaiță, Prof.Dr. Nifon , Misiologie creștină, București, 2005

Moldovenu, Nicolae, Hristos- Lucrarea,Meditații pentru Faptele Apostolilor Ed. Comorile Harului, Deva, 1996, vol.2

Petraru, Pr. Gheorghe , Ortodoxie și prozelitism, Ed. Trinitas, Iași, 2000

Popescu, Pr. prof. univ. dr. D., Dumnezeu și cosmos, în Ortodoxie și contemporaneitate, Ed. Diogene, București, 1996

Preda, Lect. Dr. Constantin ,Propovăduirea apostolica.Structuri retorice în Faptele Apostolilor, EIBMBOR, București, 2005

Rămureanu, Ioan Istoria Bisericească Universală, Ed. IBMBOR, București, 2002

Sandru, Prof. Dr. T. ,Viața și învățătura Apostol. Pavel, ed. Cultului Penticostal biserica lui Dumnezeu Apostolică, București, 1977

Stăniloae, Pr.prof dr. D. ,Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. IBMBOR,București, 1978, vol. 3

Idem, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, 1986

Verzan, Pr.dr. Sabin , Sfântul Apostol Pavel Ed. IBMBOR, București, 1996

Verzan, Pr. Dr. Sabin, Preoția ierarhică sacramentală în epoca apostolică, Ed. IBMBOR, București, 1991

Studii și articole

Bajău, Pr.lect. dr. Ioan , Lucrarea predicatorială a Sfântului Apostol Pavel în Atena. Cuvântarea din Areopag, în MO, an LI, nr.1- 2, ianuarie-aprilie,1999

BELU Pr. prof. dr. Dumitru, Predica apostolică, în “Mitropolia Ardealului”, an. XI, 1966, nr. 1-3;

Bria, I. ,Mărturia creștină în Biserica Ortodoxă, în Glasul Bisericii, 1-2, 1982

Covercă , Pr. I.V. Din viața și activitatea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, în G.B, an XLVIII, nr.4-5, 1989

Marcu, Pr. Prof. Dr., Grigorie, Întâiul itinerar paulin pe continentul nostru, M.A. an VII, nr. 9-12, 1962

Moldovan, Pr.conf. Ilie, Semnificația și responsabilitatea slujirii preoțești după Sfântul Apostol Pavel, în Ortodoxia, nr. 2, 1979

Pestroiu , David Aspecte misionare actuale privind Sfânta Liturghie, în AB, nr.1, 2009, ianuarie-aprilie

Sandu, Pr.lect.dr. Dan Teologia și practica misiunii în Biserică azi. O tratare comparativă, în Teologie și viață, nr. 5-8/Ed. Trinitas, Iași, 2002,

Verzan, Pr.dr. Sabin, Faptele Apostolilor ( capitolele I și II ). Note exegetice, în Ortodoxia, nr.1, 1994

Studii Biblice pentru școala duminicală, editor William Carrey Moore, SMR, 1987, vol.1

Fundamentele concepției sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse. Sinodul Episcopal Jubiliar al Bisericii Ortodoxe Ruse, Moscova, 13-16 august 2000, trad. Ion I. Ică jr., în vol. Gândirea socială a Bisericii, Ed. Deisis, 2002,

Papa Ioan Paul II, Enciclica Centesimus annus, în vol. Gândirea socială a Bisericii, Ed. Deisis, 2002,

Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptura, Ediția jubiliară a Sfântului Sinod al BOR, 2001;

Liturghierul ortodox, Ed. IBMBOR, București, 1980;

Bel, Pr. Prof dr. Valer Misiune, parohie, pastorație, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2006;

Bobrinskoy, Pr. prof. Boris ,Împărtășirea Sfântului Duh, Ed.IBMBOR, București, 1999;

Breck, John , Cum citim Sfânta Scriptură? Despre structura limbajului biblic, Ed. Reîntregirea, 2005;

Bria, Pr. prof. dr. I., Probleme ale identității creștine, în Destinul Ortodoxiei, Ed. IBMBOR, București, 1989;

Constantinescu, Ioan, Studiul Noului Testament, Ed. Credința noastră, București, 1997;

Florovsky, Pr. Gheorghe , Biblie, Tradiție, Biserică, Ed. Reîntregirea, 2006;

Gabor, Pr. Prof.dr. Adrian , Curs de Istorie Bisericească Universală, Universitatea București, Facultatea de Teologie Ortodoxă, București, 2009-2010;

Gooding David, Credincioși Adevărului, vol.1 Ed. Logos, Cluj, 1995;

Himcinschi, Pr. Mihai ,Biserica în societate, Ed.Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006;

Metallinos, Gheorghios D., Parohia-Hristos în mijlocul nostru, trad.pr.prof. dr. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 2004

Moisescu, Prof.Iustin , Activitatea Sfântului Apostol Pavel în Atena, Iași, 1946;

Idem, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Craiova, 1955

Mihaiță, Prof.Dr. Nifon , Misiologie creștină, București, 2005

Moldovenu, Nicolae, Hristos- Lucrarea,Meditații pentru Faptele Apostolilor Ed. Comorile Harului, Deva, 1996, vol.2

Petraru, Pr. Gheorghe , Ortodoxie și prozelitism, Ed. Trinitas, Iași, 2000

Popescu, Pr. prof. univ. dr. D., Dumnezeu și cosmos, în Ortodoxie și contemporaneitate, Ed. Diogene, București, 1996

Preda, Lect. Dr. Constantin ,Propovăduirea apostolica.Structuri retorice în Faptele Apostolilor, EIBMBOR, București, 2005

Rămureanu, Ioan Istoria Bisericească Universală, Ed. IBMBOR, București, 2002

Sandru, Prof. Dr. T. ,Viața și învățătura Apostol. Pavel, ed. Cultului Penticostal biserica lui Dumnezeu Apostolică, București, 1977

Stăniloae, Pr.prof dr. D. ,Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. IBMBOR,București, 1978, vol. 3

Idem, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, 1986

Verzan, Pr.dr. Sabin , Sfântul Apostol Pavel Ed. IBMBOR, București, 1996

Verzan, Pr. Dr. Sabin, Preoția ierarhică sacramentală în epoca apostolică, Ed. IBMBOR, București, 1991

Studii și articole

Bajău, Pr.lect. dr. Ioan , Lucrarea predicatorială a Sfântului Apostol Pavel în Atena. Cuvântarea din Areopag, în MO, an LI, nr.1- 2, ianuarie-aprilie,1999

BELU Pr. prof. dr. Dumitru, Predica apostolică, în “Mitropolia Ardealului”, an. XI, 1966, nr. 1-3;

Bria, I. ,Mărturia creștină în Biserica Ortodoxă, în Glasul Bisericii, 1-2, 1982

Covercă , Pr. I.V. Din viața și activitatea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, în G.B, an XLVIII, nr.4-5, 1989

Marcu, Pr. Prof. Dr., Grigorie, Întâiul itinerar paulin pe continentul nostru, M.A. an VII, nr. 9-12, 1962

Moldovan, Pr.conf. Ilie, Semnificația și responsabilitatea slujirii preoțești după Sfântul Apostol Pavel, în Ortodoxia, nr. 2, 1979

Pestroiu , David Aspecte misionare actuale privind Sfânta Liturghie, în AB, nr.1, 2009, ianuarie-aprilie

Sandu, Pr.lect.dr. Dan Teologia și practica misiunii în Biserică azi. O tratare comparativă, în Teologie și viață, nr. 5-8/Ed. Trinitas, Iași, 2002,

Verzan, Pr.dr. Sabin, Faptele Apostolilor ( capitolele I și II ). Note exegetice, în Ortodoxia, nr.1, 1994

Studii Biblice pentru școala duminicală, editor William Carrey Moore, SMR, 1987, vol.1

Fundamentele concepției sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse. Sinodul Episcopal Jubiliar al Bisericii Ortodoxe Ruse, Moscova, 13-16 august 2000, trad. Ion I. Ică jr., în vol. Gândirea socială a Bisericii, Ed. Deisis, 2002,

Papa Ioan Paul II, Enciclica Centesimus annus, în vol. Gândirea socială a Bisericii, Ed. Deisis, 2002,