Evaluarea Invatarii Si a Practicilor Spiritiste din Perspectiva Teologiei

Introducere

Spiritismul este cea mai veche, mai răspândită și mai primejdioasă dintre doctrinele și practicile ocultiste. De fapt, toate religiile ocultiste sunt niște religii surogat, care se vor răspunsuri la aporiile elementare ale lumii contemporane și își conturează propriul mesaj pe baza motivațiilor, a modului de viață și a argumentelor societății contemporane.

Luându-și numele de la pretinsa comunicare cu spiritele (sufletele) morților, spiritismul este o practică oculta a cărei origine se pierde în negura vremurilor, fiind întâlnită la toate popoarele din vechime. Vechiul Testament face mențiunea practicilor spiritiste și ne ofera cazul lui Saul cu vrăjitoarea din Endor (I Regi XXVIII, 7-20), arătând că aceste practici sunt contra voii lui Dumnezeu și ca atare interzise (Deuteronom XVIII, 9-12). Spiritismul este cunoscut chiar și în primele veacuri crestine, începând de la Simon Magul (Fapte VIII, 9) și de la vrajitorul Elima (Fapte XIII, 8), fiind practicat în mediile iudeo-păgâne.

Am putea derula, asadar, firul lung al ereziologiei sincretiste și anticrestine, pornind de la iudeo- gnosticismul antic, trecând prin gnosticismul alexandrin și sirian, prin maniheism cu toate derivatele lui, prin Cabala, prin spiritism, teozofie și antropozofie, ajungând la sectele din zilele noastre, adăpostite sub cupola protectoare a mișcării New Age, în care ocultismul ezoteric își dă mâna cu sincretismul de tip gnostic “unificator”. Privind în ansamblu această lungă înlănțuire de grupări eretice anticreștine, se constată mai multe idei de bază pe care le au în comun.

1. Spiritismul in Romania

În România, cel mai celebru spiritist a fost Bogdan Petriceicu Hasdeu (1834-1907), ale cărui convingeri se leagă de moartea, la numai 19 ani, a fiicei sale, Iulia Hasdeu. La 2 ani și jumătate Iulia știa să citească, la 4 ani scria, la 5 ani compune primele poezii, la 8 ani își dă examenele pentru cursul primar. Cunoștea deja franceza, germana și engleza. La 11 ani termină gimnaziul Sf. Sava, apoi intră la Conservator. La 12 ani, în urma unui conflict între părintii săi, pleacă cu mama sa la Paris. Dar tatăl veghează asupra ei. Despărțiți de distanță, tatăl și fiică sunt apropiați prin scrisori. Tatăl își îndeamnă fiica să studieze asiduu. În 1886, Iulia se înscrie la Facultatea de Litere din Paris, fără să fie intimidată de faima Sorbonei. La doar 17 ani, românca genială strălucește în rigiditatea aulică a Universitătii. Bogdan Petriceicu Hasdeu este mândru, plin de orgoliu pentru inteligenta fiicei lui. Bucuria, însă, va fi de scurtă durată. Doi ani mai târziu, Iulia este cuprinsă de primele semne ale unei boli necrutătoare: ftizia.
Călătoriile grabnice în sudul Franței, în Italia si Elveția, în goana după soare și după aerul care să priască plămânilor ei hipersensibilizati sunt zadarnice. În vara anului 1888, Hasdeu, disperat, își aduce fiica bolnavă în tară, mai întâi la Bucuresti, apoi la Agapia. Dar starea Iuliei se în răutățea ireversibil. În luna august, nefericitul tată pleacă repede în Moldova pentru a-și aduce fiica acasă, dar pe 29 septembrie Iulia Hasdeu moare.

Pentru îndureratul tată, dispariția ei declanșase o veritabilă prăbușire sufletească și psihică. De acum înainte, el va trăi numai pentru întâlnirea cu spiritul Iuliei. Și viața socială și creația sa intră în declin. Hasdeu începe să practice spiritismul. Încearcă zi de zi să dialogheze cu fiica sade dincolo, a cărei moarte nu a făcut decât să-i perfecteze nimbul de genialitate și să făurească din inteligența ei un mit. Pentru tatăl distrus, Iulia expiase numai fizic, în vreme ce spiritul ei dăinuia intact în întreaga lui unitate. Ajungând la paroxismul suferinței, Hasdeu era pe punctul de a-și pierde judecata.
De acum înainte, întreaga sa energie va fi canalizată de ideea că spiritul Iuliei trăiește. Un prim pas în această direcție este cavoul pe care i-l construiește la cimitirul Belu. Iată o descriere uimitoare a lui, făcută în 1939: "Și totuși, iat-o! Iulia Hasdeu e între noi. Pământul i-a păstrat trupul imaculat si după moarte. Nici un vierme n-a profanat crinul. Prin geamul magic din mausoleu, prin care Hasdeu îsi vedea zilnic copila îmbălsămată, stând acolo ceasuri întregi, la biroul ei, cu relicvele ei scumpe si convorbind cu ea într-o limbă înteleasă numai de dânsul, Iulia Hasdeu se vede astăzi așa cum a fost acum cincizeci de ani. Stă acolo în sarcofagul ei alb, cu acoperiș de cristal, în haină albă, cu chipul alb, pergamentat".

Nefericitul tată dorea cu ardoare un loc unde să se poată întâlni cu spiritul fiicei lui, departe de curiozitatea si de compasiunea oamenilor. Hectarul pe care îl avea la Câmpina i s-a părut potrivit pentru ridicarea unei construcții. Hasdeu pretindea că a proiectat întreaga construcție urmând comunicările spiritiste ale fiicei sale. În 1893, putinii vecini ai proprietății Hasdeu se uitau probabil cu uimire la cantitățile de piatră, ciment și fier mult prea mari pentru o casă obișnuită, asa cum se clădea pe dealurile Câmpinei. Un bărbat îmbătrânit înainte de vreme, îmbrăcat în negru, cu o barbă stufoasă, albită în mare parte, supraveghea îndeaproape la ridicarea construcției. Se știa despre el că este un învățat de la București și că existența lui și a soției sale fusese crunt zguduită prin moartea unicei lor copile, pe nume Iulia.
În 1896, o construcție, cu creneluri, cu o ușă masivă din fier, deasupra căreia străjuia ochiul atoatevăzător din triunghi, cu două tronuri de piatră de-a stânga si de-a dreapta acelei usi, îndemnând la tăcere și nemiscare, se ridicase în curtea destul de întinsă. Castelul părea din altă lume si pustiu. Un an mai târziu, Bogdan Petriceicu Hasdeu se retrage la castelul din Câmpina. Părăsit de toți, poate și dintr-o însingurare voită, va sta aici până la moarte, în lungi convorbiri cu spiritul fiicei sale.

În rezumat, iată descrierea – una dintre cele mai fidele – pe care Caragiale a făcut-o castelului de la Câmpina: "Templul este orientat către răsărit, baza având forma unei cruci, iar axa principală căzând perpendicular pe meridian. Are două corpuri cu câte un etaj si un donjon central, sugerând prin aceasta conceptul trinitătii. Pe usa masivă de la intrare, fixată pe un ax de fier, era încrustat blazonul familiei Hasdeu, Pro fide et patria, si dictonul lui Galilei, E pur si muove. În interior, sub domul înalt al donjonului central, în mijlocul sălii circulare, se afla un stâlp de marmură trandafirie, de care se rezemau două scări de fier urcând spre brâul donjonului, unde era o galerie metalică. La nivelul galeriei, deasupra stâlpului de sustinere a scărilor, se afla un podium purtând statuia lui Iisus, din lemn colorat, executată de sculptorul Casciani din Paris. Domul era luminat de trei usi cu vitralii. În spatele lui Iisus, sub o fereastră rotundă, era bustul Iuliei, acoperit de un văl alb, subtire. La baza stâlpului de marmură se afla fotografia Iuliei din ziua înmormântării. Corpurile laterale ale castelului aveau câte două saloane, unul mai mare, altul mai mic. Într-unul era așezat pianul Iuliei, despre care se spune că ar fi cântat singur. În celălalt era biblioteca Iuliei si portretul ei în mărime naturală. O locuință în care spiritul Iuliei se putea usor identifica.

Dorind întâlnirea cu Iulia si voind să înfrângă limitele morții, Hasdeu se dedică total experimentelor spiritiste.

Șase luni de disperare fară a găsi vreo cale de alinare. Șase luni în care a încercat să ințeleagă de ce l-a pedepsit Dumnezeu, luându-i fericirea pe care i-o dăruise. Șase luni de ocnă grea pentru mintea lui invățată să zburde liber prin pădurea nesfârșită a ideilor în căutarea copacului adevărului și a fericirii, la umbra căruia să se odihnească mulțumit. Strigăte disperate in grota minții golite de sensul prezentului și al viitorului, în care ecoul reverbera făcând imposibile clipele de liniște atât de necesare odihnei creierului.

Întunericul dinăuntru și cenușiul din afară era tot ce mai putea percepe acest om pentru care lumina Iuliei se stinsese; nimic, nici măcar o scânteie care să-i arate calea…

După șase luni, “intr-o seară umedă și posomorâtă”,Lilica i-a arătat calea. Misiunea lui era acum sa transforme scânteia intr-o faclă pe care s-o poată folosi orice om rătacit in bezna minții…“ Și la chemările lui dureroase Lilica a răspuns și tatăl a îngenunchiat in religiunea ei. Si apoi vreme multă el a trăit în necromanția ei incântătoare, el a primit sărutările ei ideale, el s-a consolat la soarele amintirilor ei nemuritoare.” scria Iuliu Dragomirescu în “Ideile și faptele lui Bogdan Petriceicu Hasdeu”, lucrare apărută prima dată în Revista pentru Istorie, Arheologie si Filologie din 1912.
Dumnezeu îi înapoia darul, pentru a se bucura de el până la trecerea în eternul viitor, alături de cele două Iulii.
A fost o șansa pentru spiritismul nostru ca o minte educată, complexă și profundă ca a lui Hasdeu să se preocupe de acest domeniu atât de delicat. “O va spune aceasta carte.”, scria Hasdeu în preambul la “Sic Cogito”, prima și principala lucrare spiritistă românească.

Prima parte a lucrării “Sic Cogito” va fi scrisă de Hasdeu până la 10 martie 1891, când se împlinea un an de la primul contact cu spiritul liber al Lilicăi. Această primă parte a purtat titlul “Sciinta Sufletului. Dumnezeu, Nemurirea, Destainuirea” și a apărut în numărul 11-12 al publicației “Revista Noua”, în anul III de apariție, februarie-martie 1891. Pozele pentru exemplificare au fost postate la articolul “Hasdeu si Masoneria”. Până în 1907, anul morții lui Hasdeu, lucrarea integrală Sic Cogito a avut patru ediții, inclusiv cea din Revista Noua. Adevărata răspândire a lucrării în rândul cititorilor s-a făcut prin publicarea ei în colecția Biblioteca Pentru Toți (BPT 389-392) în anul 1908, fiind reeditată de mai multe ori.

Pentru elaborarea acestei lucrări, Hasdeu a trebuit să treacă de mirarea primelor contacte cu spiritele, să cunoască și să treacă prin filtrul rațiunii și experimentării cunoștințele acumulate până atunci de mulții spiritiști ale căror lucrări și experiențe spiritiste au ajuns până la el.

În prologul celebrei sale cărți despre spiritism, Sic cogito, afirmă că scrierea lucrării s-a produs sub dicteu transcendent, la șase luni după moartea fiicei, în urma contactului cu spiritul acesteia. Nefericitul eveniment deschidea pentru savantul B. P. Hasdeu, nefericitul părinte al poetei, poarta către un domeniu nou de cercetare, cel al sufletului, și spre materializarea ideilor în forme simbolice, eruditul afirmându-se în arta arhitecturală prin cele două temple : cavoul familiei din cimitirul Șerban-vodă (București) și Castelul Julia Hasdeu (Câmpina ).

Despre istoria construirii și semnificația primului templu stau mărturie : cartea savantului, « Sic cogito », articolul semnat de Ionnescu- Gion , « Un mormânt-poemă » și fragmentul din scrisoarea adresată lui Hasdeu de către arhitectul I. Socolescu, directorul revistei «Analele arhitecturei». Descrierile cavoului, făcute de Gion și Socolescu au fost cu certitudine apreciate de B.P. Hasdeu din moment ce acesta inserează pasaje în cuprinsul capitolului «Excelsior » din « Sic cogito». Ceea ce este în principal de remarcat la ambele descrieri este încercarea de a evidenția simbolismul constructiv prezent în arhitectura și în modalitățile de decorare a edificiului funerar. « Poezie și simbolism » cuprinde mormântul – templu unde « nemic nu este necugetat ». Pentru a înțelege mesajul templului trebuie să-i descifrezi simbolurile care sunt așezate cu un anume rost. Acest tip de limbaj este universal, însă necesită efortul inițierii. Cei neinițiați, după cum scria B.P. Hasdeu în legătură cu inscripția de pe tripoduri, nu pot descifra « neștiind de unde să înceapă și privind ca enigmă lucrul cel mai simplu ». Prin uzul simbolurilor pentru a îmbrăca ideile, savantul demonstrează că domeniul simbolismului nu-i era străin. După cum el însuși scria în « Sic cogito », cavoul a fost construit și decorat fără a exista dinainte un plan general și o viziune de ansamblu a viitorului monument, fiecare detaliu fiindu-i inspirat « într-un mod inconștient (…) fie prin scrisoare foarte laconică, fie printr-o figură rudimentară » . B.P. Hasdeu era convins că spiritul Juliei era cel care-l sugestiona totdeauna în privința templului, cu excepția unei singure dăți când spiritul fratelui său, Nicolae, i-a sugerat pictarea celor doi îngeri pe oglinzi. Sugestiile erau primite direct sau, după cum afirma, prin mediumitatea altora. În arhiva spiritistă s-au conservat numeroase documente din perioada construirii cavoului, astfel încât cunoaștem o parte semnificativă din mesajele recepționate prin mâna mediumilor. Știm că la 16 octombrie, 1890, pe fila unui manuscris spiritist, savantul explica ideea scrisă de medium, aceea că «în fiecare unitate există o trinitate», prin faptul că îi fusese comandat de către spiritul Juliei să așeze în cavou trei busturi : al lui Hristos, Shakespeare și Victor Hugo, toate formând trinitatea «a cărei fiecare unitate cerea o nouă trinitate, în total nouă», nouă fiind numărul portretelor membrilor familiei Hasdeu, amplasate în suporții-stea, pe tocul ferestrei mormântului. Tot din arhiva spiritistă aflăm că la 12 aprilie, 1891, medium fiind Th. Speranția, savantul a primit indicația de a așeza de-o parte și de alta a scării la intrare în cavou, două oglinzi pentru a „avea infinitul”. B.P. Hasdeu urmează sugestia și pe fiecare oglindă comandă mai târziu să fie pictat câte un înger al cărui chip se răsfrânge în oglinda cealaltă producând o impresie deosebită.

Bădulescu, talentatul elev al artistului, a contribuit la pictarea lor. Astfel, în același an, la 23 august, tot prin Speranția, îi este sugerat a aranja ca „aripile îngerilor pe oglinzi să nu fie de culoare albă, ci de o culoare azur”. La 6 septembrie, explicația privind modul de a picta îngerii continuă: „în albastru, adică în culoarea azur a aripilor, trebuie lăsat pe ici pe colo să se vadă oglinda; aceasta va da o idee minunată și asupra naturii reale a aripilor». În Sic cogito, B.P. Hasdeu menționează despre prezența în cavou, pe cele două oglinzi, a câte unui înger „cu aripi azurii diafane și cu o scrisoare în mână”. Îngerașii înnaripați provin din iconografia antică a zeilor și eroilor greci, ei figurând deja în picturile pompeiene. Un manuscris datat 7 iunie, 1891, cuprinde ideea de a pune în cavou „și figurile apostolilor”, cu excepția lui Iuda pentru care va exista doar un mic piedestal cu numele său scris. Un document nedatat conține trei întrebări adresate de B.P. Hasdeu spiritului Juliei, cu binecunoscuta formulă

de început : « Mon ange », în legătură cu mărimea busturilor, forma – „busturi sau statuete?”- și din ce material, « teracotă sau… ». După răspunsul primit, scriitorul expediază comanda la Paris, urmărind, ca de fiecare dată, sugestiile recepționate. Alături de acestea urmau a se găsi și alte busturi, în total douăzeci și șase, care s-ar fi alăturat busturilor existente : cel al Juliei, sculptat în marmură de Carrara, de Ioan Georgescu, și celelalte trei (al lui Hristos, Shakespeare, Hugo ) spre care Julia pare că privește. Ultimele patru busturi amintite se găseau amplasate în centrul cavoului, bustul Juliei cu fața spre altarul superior și celelalte trei așezate mai sus, pe o placă ce unea marginile laterale ale tavanului.

Sugestiile receptate au un anume rost și materializarea lor conduce către producerea unor efecte neașteptate. Spre exemplu, busturile lui Hristos, Shakespeare și Hugo pot fi descoperite doar privind sub un anumit unghi revelatoriu. La 10 iunie 1891, mediumul Cosmovici trimite de la Paris lui B.P. Hasdeu o melodie ale cărei sunete vor fi auzite cu ajutorul unei cutii muzicale. Savantul o așează într-unul din sertarele « mescioarei de lucru » a Juliei din timpul studiilor pariziene, măsuță care fusese plasată chiar în cavou. B.P. Hasdeu a urmat întocmai ceea ce i se sugera, pas cu pas, în reuniunile cercului său, prin mâna mediumului sau direct. O invocare scrisă pe fila unui manuscris

spiritist este chiar o confesiune a savantului făcută fiicei defuncte : « Îngerul meu, Lili, dorința de a te auzi mai întâi este esențială ; apoi nevoia de a fi ghidat de tine și de ai noștri ». Un alt manuscris, având data de 14 septembrie, 1891, aduce elemente noi : pictorul Mirea a fost la cavou, iar savantul va trebui să-i comande pictarea unui craniu cu ochi de înger într-un medalion sub care va fi legenda « Moartea e viață. Nici un regret !».

Medalionul va fi agățat în fața măsuței, cu scopul de a șterge lacrimile și

regretele celor care vin și își scriu impresiile în registrul templului. În partea terestră a mormântului, sub globul pământesc de deasupra tronului bibliotecă

se aflau suspendate într-un lanț vopsit în negru, prins în două găuri, o cruce, o inimă și o ancoră, toate trei lucrate în nichel. Sugestia de a le așeza acolo apare la 17 septembrie, 1892, fiind scrisă de mâna lui Arbore, chiar la templu, unde împreună cu B.P.Hasdeu evocau pe Julia.

A doua zi, savantul mulțumea Îngerului Admirabil, nume dat spiritului Juliei, „pentru soluția enigmei celor două găuri”. « Aștept cu nerăbdare muzica » scria omul de știință la 11 septembrie, 1894, pe fila unui manuscris spiritist unde vor fi înșirate notele imnului „Sursum !”. «Imnul va fi pus pe celălalt colț al mesei» i se indică lui B.P. Hasdeu în ședința din 16 septembrie. Imnul va fi gravat în marmură neagră și așezat pe biroul Juliei din cavou.

Imnul « Sursum ! », un „giuvaer arhitectonic”, după cum îl numea însuși B.P. Hasdeu, pare un fel de descifrare a limbajului edificiului, la nivelul terestru – un limbaj în formă de coloane, de capitelii, de tron bibliotecă pentru cărțile importante ale umanității, de sfincși feminini susținuți de un glob pământesc, de coroane și porumbei, de condeie încrucișate, de lanțuri și de flăcări, toate acestea sugerând lumea, – sfera materială cu preocupările ei – , o lume ce poate fi văzută de trecătorul mergând pe aleea cimitirului. Jos, înăuntrul cavoului, limbajul în

formă de sculpturi, de picturi, de lucrări în fier și bronz, completat cu texte

filozofice și poezie, poate fi înțeles doar de cel inițiat.

Cele două sfere – materială și ideală – sunt cele două jumătăți ale întregului edificiu, care coexistă armonios prin simbolurile lor. Sfincșii din piatră de Câmpulung, simboluri ai enigmei, și globul pământesc de marmură albă și diametrul de 70 cm, cu cele cinci continente colorate și trei pietre localizând Bucureștiul, Roma și Parisul, sunt opera sculptorului Storck. Globul

simbolizează pamântul, lumea. Cuvintele săpate pe frontispiciul tronului de

piatră, « Mai șezi puțin ! », arată rostul acelui monument având ca suport

tomurile de piatră, piatra sugerând perenitatea și înțelepciunea. Așezându-se acolo și înălțându-și privirea, omul va descoperi chiar în interiorul micii cupole a tronului un cap de mort și cuvintele ce-l înconjoară : « Lăsați rândunica să-și facă cuibul ! ». Ascuns privirii trecătorilor, craniul sculptat simbolizează moartea corporală, preludiu al renașterii la un nivel de viață superior . O expresie oferind un conținut ideatic aproape de cel revelat prin cuvintele alăturate craniului ar putea fi: «Moartea dă viață !»,expresie așezată pe o placă la intrarea în sfera ideală a cavoului, după alte două sugestive propoziții (în total fiind trei): « Trecători priviți deasupra! Cugetători, căutați înlăuntru ! ». Coborârea în cavou se făcea pe o scăriță formată din zece trepte, ultimele cinci putând fi ridicate și ancorate întocmai ca un pont-levis din epoca medievală. Jos, oglinzile, vitraliile, candelele, albul marmurei, totul producea efecte luminoase și căldură. În loc de mormânt rece și neprimitor, un «templu al înțelepciunii» se desfășura în fața ochilor. În centrul lui, se afla bustul Juliei, sculptat de Ioan Georgescu în 1890, așezat pe un soclu flancat de două uși de fier reprezentând fiecare câte un soare « cu raze de aur și argint, înconjurat fiecare de câte 24 de

stele de argint pe fond azuriu ». În partea dreaptă era biroul poetei. Pe el se

găseau cărțile ei și un registru pentru impresiile «zilnicilor pelerini», supranumit «albumul templului». Alături erau șapte scaune sub formă de domino-uri (patru) și tripoduri (trei) sau trepieduri. Lanțuri aurite și nichelate legau coloanele de fier care susțin și astăzi bolta mormântului. De lanțuri erau suspendate coroane. Tablele legilor (legea religioasă, morală, socială și filozofică) se aflau gravate în marmură, de-o parte și de alta a scării, sub o stea octogonală albastră. Plafonul era de un albastru admirabi, iar pe ferestrele luminătorului fuseseră pictați îngeri

trandafirii. În interiorul luminătorului, pe suporți sub formă de stea închipuind trei hexagonuri suprapuse, erau nouă portrete de familie, în dreapta : Julia Hasdeu (1869-1888), B.P. Hasdeu (1838-1907), Julia- soția (1840- 1902), Tadeu – bunicul savantului (1769-1835), Nicolae-fratele (1840-1860) și în stânga : Alexandru – tatăl scriitorului (1811-1874), Valeria bunica (1790-1860), Elisabeta- mama (1824-1848), Boleslas – unchiul (1812-1886). Mai jos, se găsea un mic altar suspendat, dând impresia că s-ar afla în aer. Pe el erau cele trei busturi lucrate în teracotă : Hristos, Shakespeare și Victor Hugo. În fața și în spatele lor, în firidă, fuseseră amplasate două oglinzi, astfel încât atât chipurile celor trei, cât și îngerii se reflectau producând o infinitate de imagini. Dincolo de bustul Juliei și de portițele sub formă de sori, se afla altarul cel mare sub care erau rămășițele trupești ale poetei. Plafonul de deasupra reprezenta două pagini de marmură albă, cu marginile îndoite peste colțurile unde se aflau candelele. Pe file era scris în aur numele lui Dumnezeu , în opt limbi, grecește, latinește, arăbește, evreiește, chinezește, cu hieroglife, cu cuneiforme și cu davanagari. Flori și fluturi completau tabloul plin de viață al templului închinat Juliei, un veritabil mormânt-poemă. Părea că prin simbolurile sub care materia fusese modelată, cavoul va fi trainic. După moartea lui B.P. Hasdeu mormântul, vizitat de mii de oameni, a căzut puțin câte puțin în paragină. Umiditatea și poate nevrednicia umană au distrus mult. Arhiva spiritistă, ca și «Sic cogito », ne oferă informații despre anumite elemente care formau arhitectura cavoului, componentele simbolice ale templului Juliei Hasdeu fiind comandate de B.P. Hasdeu după desene și modele trasate de mâna sa, convins că fiica-i defunctă i le inspiră: „Acest castel s’a zidit înanii 1894-1896, planul fiind dat de spiritul Juliei B.P. Hasdeu prin medium…” .

Vizita lui I.L. Caragiale la castelul – templu în 1896, descrisă în «Epoca», oferă informații pentru cel ce caută a cunoaște atmosfera de la început a locului. Având șansa de a fi îndrumat de însuși B.P. Hasdeu, care-i oferă pe parcursul vizitei explicații interesante privind simbolismul clădirii, Caragiale redă cu amănunte cele văzute. Ușa de piatră se rotea cu ușurință, permițând accesul într-o sală înaltă și îngustă de unde, prin două oglinzi paralele formând un culoar se ajungea la piciorul monumentalului potir, materializat sub forma unui axis mundi. Potirul simbolizând Graalul era în același timp un «mare Crucifix» având în partea superioară pe Hristos cu brațele întinse către cer. Caragiale a fost impresionat, memorând detalii ale decorației interioare. Iată descrierea turnului central (templul propriu-zis al castelului): « Pășim pragul și ne aflăm sub domul înalt din centrul clădiri. In mijlocul sălii circulare, stă liniștit un stâlp masiv de zidărie, de culoarea marmorii trandafirii ; pe dânsul se reazimă două scări de fier ușoare care sue la brâul interior al donjonului, unde de jur împrejur e o galerie metalică. In partea din spate a stâlpului, împotriva ușii de intrare e o scară care sue la celelalte două. In rând cu galeria, deasupra stâlpului pe care se reazimă scările, este un pod susținut de stâlpi subțiri de fier; deasupra acestui pod stă sub domul albastru, statuia Mântuitorului, o dată și jumătate mărimea naturală.

Statuia este de lemn, și colorată, după stilul evului mediu, este o operă de

rară frumusețe a sculptorului Casciani din Paris. Mântuitorul se ridică deasupra unor nouri, către cer cu brațele deschise, cu privirea aplecată spre

pământul pe care-l binecuvântează cu amândouă mâinile. Din ochi îi pică

lacrimi, în mâini și în picioare se văd urmele cuielor și pe frunte ale

ghimpilor. Divinul Fiu se înalță cu fața către isvorul luminii, către Răsărit.

Din vârful domului azuriu, Ochiul lui Dumnezeu înconjurat de stelele

infinitului, Il privește așteptându-l cu dragoste.

Domul e luminat de trei uși, răspunzând pe trei terase și de o fereastră rotundă, întretăiată de o cruce cu geamuri în felii, colorate galben și roșu. Dacă îngenunchi în fața Mântuitorului, capul său divin îl vezi în dreptul ferestrii scânteietoare de lumină, al cărei cadru îl înconjoară ca o aureolă.(…) Aci ilustrul meu amfitrion mă face să iau seama că stâlpul, care suportă de jos, în mijlocul domului, scările urcătoare la galerie, reprezintă, împreună cu ele, un mare potir : deasupra acestuia, ridicându-se la cer, departe de durere, figura strălucitoare a Domnului ».

Descrierea făcută de I.L. Caragiale spațiului central și a simbolurilor ne seduce a ne opri asupra semnificațiilor acestora. Sensul aparent al simbolurilor din templul castelului este vizibil. Ele produc mișcarea ascensională a vizibilului către invizibil, a aparentului către ascuns, a sensibilului către inteligibil și a inteligibilului către suprainteligibil. Căutând a descifra sensul acestora, o facem totuși sub rezerva exprimată de René Guénon, anume că « rolul simbolurilor este de a fi suport real concepțiilor ale căror posibilități de extensie sunt cu adevărat nelimitate, și orice expresie nu este ea însăși decât un simbol ». Tocmai inexprimabilul reprezintă, în ordinea metafizicii pure, ceea ce este cel mai important. Elementele din descrierea domului direcționează atenția noastră către trei tipuri de simbolism : al centrului, al ascensiunii și al înălțimii

Se știe că cea mai răspândită variantă a simbolismului centrului este Arborele Lumii. «Ramurile lui ating cerul», scria Mircea Eliade. Asimilată Arborelui lumii, cupa din templul Castelului devine axa ce leagă cele trei regiuni cosmice sau lumi: Cerul, Pământul și Infernul, prin ea făcându-se posibilă comunicarea între spațiul celest și cel terestru.

Marele Crucifix din domul castelului, adică «Stâlpul masiv de zidărie» din descrierea lui Caragiale nu este altceva decât acel Axis Mundi care separă și unește totodată Cerul și Pământul, podul care face uniunea dintre starea omenească și stările supraindividuale. B.P. Hasdeu îl considera pe Iisus un supraom ! Culturile arhaice au cunoscut simbolismul axului cosmic – stâlpul universal a cărei regăsire de către om înseamnă părăsirea condiției umane și

dobândirea celei divine, atingerea esenței. Centrul este invariabilul mijloc unde influențele celeste și cele terestre se unesc făcând posibilă o comunicare directă cu alte stări ale existenței. Graalul, potirul al cărui simbol îl aflăm în Castelul Julia Hasdeu, reprezintă Centrul Lumii, generatorul imortalității, esența, sacrul. Este vasul prețios, care conține secretele universului. Mitul lui dezvăluie legătura dintre viața universală și mântuirea omului. Prin salvarea ființei umane, viața cosmică se regenerează perpetuu. Statuia lui Iisus, «a acelui Christ care prin minunea iubirii a pogorât pe Dumnezeu până la om și a rădicat pe om până la Dumnezeu», amplasată deasupra cupei sacre, este însăși simbolul mântuirii umanității, imaginea supraomului, adică a celui care a ajuns la o « adevărată înaltă superioritate » în « universala tindere spre infinit ». Supraomul este, după B.P. Hasdeu, altruistul care se jertfește pentru semeni și pentru țară, convins fiind că « eul nu poate să piară, că nici-o moarte nu-l poate nimici, că el stăruiește, se conservă », altfel spus «altruistul mănâncă moartea». Apropiem această concepție a conservării eului, însușită de savant, de ideea lui Guénon, cum că « moartea corporală poate să nu reprezinte decât

o schimbare de modalitate în interiorul aceleiași stări de existență individuală- trecerea la o modalitate extra-corporală a individualității omenești». Doctrina pitagoreică a metempsihozei învăța că în măsura în care sufletul este din aceeași natură ca Totul, este veșnic ca el și rezidă etern în mișcare. Mircea Eliade considera moartea «o ruptură de nivel, simbolizată printr-o escaladare», sufletul celui mort înălțându-se.

Comunicarea între Cer și Pământ nu se poate stabili decât urmând axul care leagă între ele centrii acestor modalități manifestate, în multitudine nedefinită, al căror ansamblu ierahizat constituie manifestarea universală.

În consecință, putem afirma că templul castelului este investit cu prestigiul « centrului», construcția fiind asimilată unui Munte sacru străbătut de stâlpul cosmic, Axis Mundi, ce unește cei doi poli aimanifestării : Cerul și Pământul .

Multiplicitatea stărilor existenței manifestate apare ca tot atâtea scări prin care o ființă pe cale de a se întoarce la Principiu/ Infinit/ Dumnezeu poate să se înalțe de la Pământ la Cer . « Două scări ușoare de fer sue la brâul interior al donjonului (…) În partea din spate a stâlpului (…) e o scară care sue la celelalte două » , scria I.L. Caragiale în reportajul vizitei la Castel. Intrând în templul Castelului, ajungând în fața Marelui Crucifix, nu se vede scara din «spatele stâlpului». Deși nu se vede, ea există, semnificând calea prin care omul își depășește condiția. Scara poate fi zărită dintr-un unghi revelatoriu. În schimb, ceea ce omul vede după ce trece pragul templului sunt cărțile. Cartea este simbolul cunoașterii. Prin cunoaștere, sufletul se înalță. Treptele din templul Castelului fundamentează prezența simbolismului ascensiunii în edificiul hasdeian. Scara figurează plastic ruptura de nivel care face posibilă trecerea de la un mod de a fi la altul, comunicarea dintre Cer și pământ. Iacob visează o scară al cărei vârf atinge cerul, pe unde îngerii lui Dumnezeu urcă și coboară. În tradiția islamică, Mahomet vede o scară ce se înalță în Templul din Ierusalim până la cer. Dante vede în cerul lui Saturn o scară de aur ridicându-se vertiginos

până la ultima sferă celestă. La indieni, imortalitatea se obține ca urmare a

ascensiunii în spații siderale. Înălțarea la cer prin urcarea ceremonială a unei

scări făcea probabil parte dintr-o inițiere orfică. Și inițierea din mitraism presupunea urcarea unei scări – ax al lumii – ce se găsea în Centrul Universului. Inițierea înseamnă moartea și învierea neofitului, coborârea în Infern și ascensiunea în Cer – drumul către realitatea absolută. Toate viziunile și toate extazurile mistice presupun o urcare în cer. Doctrina ascensiunii sufletelor își are originea în Orient. Lumea greco-romană a cunoscut-o grație orfismului și pitagorismului. În orice formă de exprimare a religiozității am afla-o, înălțarea, escaladarea treptelor înseamnă totdeauna transcenderea condiției omenești și penetrarea în niște nivele cosmice superioare. În simbolismul scării sunt cuprinse ideile de sanctificare, de moarte, de iubire și de eliberare. « Înaltul » este o dimensiune inaccesibilă omului, cel care se înalță urcând scara care conduce la cer încetează de a fi om. Orice ascensiune este o trecere dincolo, o părăsire a spațiului profan. Scara participă la simbolistica verticalității, a Axului Lumii. Urcarea de pe Pământ în Cer este reprezentată ritualic în tradiții diverse prin ascensiunea unui arbore/unei scări, urmată de o coborâre având drept efect aducerea influențelor celeste în această lume și contopirea lor cu cele terestre. Întreaga viață spirituală se exprimă printr-o înălțare, o mișcare ascensională, Hristos și crucea (care se regăsesc și în templul hasdeian) fiind scară. În experiența religioasă sacrul celest este activ prin simbolismul «centrului”, al «înălțimii », «al ascensiunii». Cerul este o manifestare directă a transcendenței, a puterii supreme, a veșniciei, a sacralității. Este și un simbol al conștiinței. În templul castelului, el se unește cu Pământul reînviind un mit străvechi, prin crucea-cupă, prin axul central, numit în documentele hasdeiene «Mare Crucifix», reprezentând nu crucea suferinței lui Hristos, ci crucea învierii, a slavei veșnice dobândite prin sacrificiu. Pe cupola domului Castelului Julia Hasdeu fusese pictată în vremea savantului o boltă cerească, având toate atributele vestmântului celest : fondul albastru, stele, nori și, deși nu există mărturii iconografice, considerăm că îngerii nu lipseau de acolo. Norul întunecă lumea sensibilă, conducând și obișnuind sufletul cu contemplarea ascunsului, ajutându-l să cunoască realitatea invizibilă după traversarea lucrurilor vizibile.

«Înger» este un apelativ pe care B.P. Hasdeu l-a folosit totdeauna în comunicările cu lumea de dincolo, când îi chema pe ai săi dispăruți. Cunoaștem că pe balustrada circulară, care mărginește cupola, aproape de Cerul reprezentat acolo, omul de știință medita îndelung. Probabil, simbolismul celest își revărsa efectele benefice asupra personalității lui, copleșite de povara morții Juliei, poeta devenită « îngerul scump » ori « îngerul Admirabil ». Pentru că la început a fost condiția terestră, apoi starea angelică, iar între cele două, nivele provizorii, grade ale Existenței Universale, trepte pe care sufletul urcă plecând din lumea sensibilă, ridicându-se către inteligibil, conform tradiției platoniciene, către forma supremă a Binelui. Scările din castel erau pictate în galben, această culoare simbolizând eternitatea. În lumea creștină, scara este un simbol al posibilității de a urca la cer pentru că tot ce este mai aproape de el participă la transcendență. Cerul îmbrățișează orice lucru. Omul este fiul Cerului (tatăl) și al Pământului (mama), iată formula inițiatică ce determină raporturile ființei umane cu celelalte două elemente ale Marii Triade. Cerurile simbolizează stările superioare ale ființei. Inițierea veritabilă înseamnă conștientizarea acelor stări care sunt tangibile după ascensiune, după călătoria celestă. În vârful domului azuriu al Castelului se afla pictat un triunghi având în mijloc un ochi a cărui pupilă era chiar deschizătura care se află și astăzi acolo. Era “Ochiul lui Dumnezeu”. « În absența unei figurații materiale a axului, scria René Guénon într-un articol despre simbolismul constructiv, «domul este pătruns în vârful său, de o deschizătură circulară ; această deschizătură este o reprezentare a discului solar însuși ca un « Ochi al Lumii », prin ea se face ieșirea din Cosmos» . Chiar punctul situat pe pământ, direct sub această deschizătură este virtual identificat Centrului Lumii. Iar simbolismul Centrului Lumii ilustrează în mod egal importanța simbolismului celest ce impregnează la rândul său ritualuri de ascensiune, de inițiere, precum și mituri (Arborele Cosmic și Muntele cosmic). Lumea celestă reprezintă domeniul spiritului, lumea terestră, pe cel al materiei. În simbolismul constructiv, ochiul domului din vârful bolții cerești sau cupolei templului evocă imaginea porții strâmte, situate la zenitul cosmosului sau bolții înstelate care se deschide către Necunoscut. Prin ochiul domului trebuie să treacă orice ființă ajunsă în starea de a-și regăsi sinele. Prin el se produce reîntoarcerea la Principiu. Acest ochi nu este doar cel al cunoașterii, ci de asemenea al unei conștiințe trezite, apte să transcendă contingențele de orice fel, indispensabile oricărei veritabile înălțări spirituale. După o introspecție în subteran (a se observa faptul că edificiul hasdeian are spații subterane), sosind în punctul care corespunde centrului crucii (a se vedea și Marele Crucifix din domul Castelului) omul se pregătește să se înalțe către infinitul cunoașterii, ghidat de steaua cu care puțin câte puțin se va identifica (pe cupolă erau pictate « stelele infinitului » , cum le-a numit I.L. Caragiale, probabil sub influența lui B.P. Hasdeu). Bolta înstelată sugerează infinitul, progresia spirituală, acoperișul cosmosului. În simbolistica creștină bolta albastră este mantaua care învăluie Divinitatea. Albastrul sugerează regenerarea sau desăvârșirea spirituală a ființei, devenite conștientă de starea de superioritate pe care a atins-o. Albastrul simbolizează spiritul adevărului. Cu siguranță, stelele pictate pe cupola Castelului erau aurite. Aurul și galbenul, alături de Soare sunt simboluri ale inteligenței umane iluminate de revelația divină.

Cartea Amintiri din lumea literară, apărută în 1967 la București, la Editura pentru Literatură și Artă, pp. 5-41, aparținând lui Eugeniu Speranția, fiul unuia dintre mediumii lui Hasdeu, care a vizitat Castelul în 1900, cuprinde evocări în care remarcăm elemente descriptive noi ale castelului Iuliei Hasdeu care au scăpat descrierii făcute de Caragiale. « In cimentul care acoperea fereastra era practicată o deschizătură rotundă; era un fel de fereastră, cu geam, prin care, la amiază, lumina soarelui cobora și inunda creștetul statuii. Dinăuntrul turnului puteai observa că această fereastră, luminoasă și rotundă, înfățișa pupila unui ochi imens, iar pe plafon era pictat în jurul ei un triunghi». Era vorba cu siguranță de Ochiul lui Dumnezeu prin care « lumina soarelui cobora și inunda creștetul statuii ». O posibilă explicație ar fi că lumina celestă revelată oamenilor își află simbolul natural în lumina care strălucește pe pământ. Lumina soarelui semnifică iubirea lui Dumnezeu și întelepciunea divină, care acționează benefic asupra inteligenței. Gnostici puneau mare preț pe cunoaștere. Printre temele gnostice majore se află Lumina divină, încarnată în persoana simbolică a lui Iisus. Mântuirea umanității obținută de Hristos ar însemna regăsirea de către om a Ochiului pentru a se restaura o privire totală, o viziune a lumii, care este Iubirea. Din descrierea lui Speranția aflăm că pe balconul metalic circular, în spatele statuii lui Hristos se afla bustul Iuliei în mărime naturală și pictat în ulei.

Era așezat pe o măsuță și lângă el se găseau două cutii muzicale reproducând «Recviemul, o mică melodie, perlată, argintie, ceva ca o rugăciune din voci de copii» și imnul « Sursum » care « într-un ton mai grav, reda printr-o serie de acorduri impresionante un fel de marș (…) funebru, dar și triumfal ». Prezența celor două sculpturi, a Mântuitorului și a Iuliei, în domul Castelului poate fi motivată printr-o confesiune a savantului, scrisă la începutul ședinței spiritiste din 10 iunie, 1894: « Ingerul meu, Lili, îngerul meu, Nicolae, îngerii mei, Când invoc pe unul dintre voi, nu uit niciodată că voi toți sunteți pentru mine un singur tot, cu Lili a mea ca centru și Christos ca vârf accesibil, marele mediator…». Scărița pliantă, un pont-levis, era ridicată atunci când savantul medita lângă bustul fiicei și invoca pe cei dispăruți. Acolo, în sfera celestă, se simțea alături de ei.

O cercetare atentă a domului arată faptul că simbolismul său era în strânsă legătură cu cel din cavoul-templu. Spre exemplificare, putem aminti : oglinzile paralele la intrarea în cavou și deopotrivă la intrarea în templul propriu-zis al edificiului câmpinean, plafonul albastru al mormântului și cupola albastră a Castelului (astăzi, colorată în roșu închis), crucea cu oul primordial pe bolta cavoului, marele crucifix și oul primordial format prin tăierea în două jumătăți a balconului metalic circular din domul Castelului, numele lui Dumnezeu săpat în marmură pe tavanul edificiului funerar, ochiul lui Dumnezeu veghind din centrul cupolei donjonului, muzică «spiritistă» la mormânt, aceeași muzică în Castelul-templu, Hristos și Julia în cavou, după cum și în castel și altele.

În partea de jos a turnului erau: «două tulpini mari de nuc, trei canapele în pluș, trei scaune cu piele, un scaun rotund îmbrăcat în piele, o sobă de fier, patru tablouri mari reprezentând familia defunctului, șase tablouri mai mici, o biblie așezată pe o tulpină de nuc, o etajeră pentru fructe ; șase fotografii așezate pe fereastră, două vase de pământ, patru statuete, o etajeră pe care se află cinci ouă, o cutie cu geam în care se afla o colecție de gândaci, trei sticle de piano, două vase de marmoră din care unul crăpat, un piedestal de sticlă, zece fotografii, un vas de bronz, o măsuță mică, un scaun de nuc cu muzică, o masă de nuc ». Din această enumerare care recreează o parte din atmosfera locului, reținem prezența Bibliei, cartea sacră ce cuprinde cunoașterea revelată oamenilor de Dumnezeu. Biblia este expresia voinței divine. Mesajul lui Dumnezeu, prin ea, va fi asimilat și interiorizat de omul care a pătruns în templu. Despre mobila originală, din lemn de nuc, povestește și Speranția: Între copacii care au fost tăiați când s-a construit castelul era și un nuc bătrân, cu diametrul de un metru. Din partea interioară a trunchiului retezat la înălțime iarăși de un metru, Hasdeu a dispus confecționarea unei mobile cu totul originale: fără a i se îndepărta de fel coaja, suprafața superioară a trunchiului a fost frumos lustruită și astfel remaniată, obținând funcțiunea de masă, reminiscența nucului a fost așezată în sala circulară de jos, în stânga intrării, lângă fereastră. Pe fața lustruită erau două sfeșnice, un ceasornic de masă, vase de flori și câteva fotografii. Speranția își amintește despre statuetele înfățișând pe apostoli, dispuse deasupra ușii ce formează, prin deschiderea celor două canaturi, culoarul oglinzilor paralele. De asemenea, în memoria lui Speranția au rămas cele trei încăperi paralele care și-au avut odinioară destinații speciale. Cea din stânga, cu geamuri verzi, și cea din dreapta, cu geamuri albastre adăposteau biblioteca savantului. Erau bibliotecile templului castelului, amintind de prezența vechilor biblioteci în templele antice. Colecția lui de manuscrise era așezată pe rafturi metalice în sala prin care lumina de afară pătrundea risipind raze albastre. La cărți și manuscrise accesul era facilitat de prezența scărițelor mobile, având la bază niște rotițe care alunecau ușor pe șine de lemn. Încăperea din mijloc, înaltă și îngustă, aidoma celorlalte două, avea geamurile roșii și « înfățișarea unui salonaș vesel, acoperit cu un covor de bună calitate și de aceeași culoare, iar în capăt, sub fereastră, era așezată pianina din lemn de trandafir, încrustată cu câteva mici și fine ornamente de sidef », pianina Iuliei.

Eugeniu Speranția povestește la rândul lui că „în jurul postamentului pe care se înălța statuia, de-a lungul peretelui rotund și între alte mobile de mai mică importanță, erau douăsprezece scaune, cu lemnul aurit, tapiste cu același pluș roșu și cu spătare foarte înalte, terminate sus cu un fronton triunghiular. În frontonul acesta triunghiular al fiecărui scaun era încadrat câte un mic medalion oval, pictat, câte o miniatură în ulei. Fiecare medalion reprezenta pe unul din capii revoluției din 1848”. Speranția își amintește de portretele lui Bălcescu, Alecsandri, Kogălniceanu, Eliade Rădulescu, C.A. Rosetti.

Ușa de piatră impunea prin monumentalitate și uimea prin faptul că se deschidea foarte ușor, prin ea putând avea loc accesul omului în templul castelului. Ea glisa pe șina metalică încastrată în terasă, deschizându-se printr-o mișcare de rotație în jurul unui ax central, la 90 de grade. Loc de trecere între două lumi, între două stări, de la domeniul profan către cel sacru, ea a fost decorată cu blazonul familiei domnitorului Ștefan Petriceicu, încadrat de cuvintele lui Galileo Galilei, « E pur si muove » (și totuși, deși părea de neclintit, ușa de piatră se mișca, întocmai cum Pământul, deși în aparență este imobil, se mișcă în jurul Soarelui), și de deviza Hasdeilor: « Pro fide et patria ».

Blazonului îi lipsește astăzi un element important: coroana. Frontonul de deasupra somptuoasei intrări în templu este triunghiular, în el aflându-se Ochiul fără pleoapă, înconjurat de raze, simbol masonic (Delta luminos) și creștin, simbolul Esenței și Cunoașterii Divine, evocator al unicității unui Dumnezeu care vede tot în orice moment, fiind Omniscient și Inflexibil, și care asigură unitatea între Cer, vârful superior al triunghiului, și Pământ, baza sa .

Ușa este flancată de două tronuri de piatră, tronul simbolizând puterea supremă, puterea divină. Pe ele sunt gravate legile și simbolurile pitagoreice – cercurile și pentagrama. Pentagrama, steaua cu cinci colțuri, era semnul favorit al pitagoricienilor, simbolul unirii principiului celest cu cel teluric, altfel spus,

semnul vieții manifestate . Cinci este pentru pitagoricieni numărul întoarcerii tuturor lucrurilor, și, în primul rând, al aplecării sufletului asupra lui însuși. Neoplatonicienii au calificat Pentada ca « număr sferic», asociindu-l sistematic cercurilor sufletului.

Cândva erau douăsprezece legi, câte șase pe spătarul fiecărui tron. Legile au fost gravate în lespezile de marmură, aflate de o parte și de alta a intrării în cavoul Juliei. Astăzi, la castel, doar unul mai păstrează șase legi, celuilalt lipsindu-i bucata de gresie pe care fuseseră gravate următoarele șase legi.

Cele douăsprezece legi sunt :

I. Legea religioasă

1. Crede în Dumnezeu.

2. Crede în nemurirea sufletului.

3. Crede în darul comunicării cu cei duși.

II. Legea morală

4. Iubește și ajută neamul.

5. Iubește și ajută pe cine te ajută și te iubește.

6. Iubește și ajută fără a precugeta la folosul tău.

III. Legea socială

7. Nu te necinsti pe tine însuți, ca să te cinstească alții.

8. Nu necinsti pe alții ca să te cinstești pe tine însuți.

9. Nu necinsti munca, căci munca e viață.

IV. Legea filozofică

10. Când faptul ții, atunci adevărul știi.

11. Când nu vrei să crezi, atunci nu poți să vezi.

12. Când cauți dovadă atunci găsești tăgadă.

Tronurile au fiecare ca suport șapte tomuri de piatră suprapuse, pe cotoarele cărora pot fi citite nume sub care fiica lui Hasdeu a existat: Agnodika (tânăra ateniană ce a vrut să îmbrățișeze tainele medicinei), Hypatia (profesoara de neo-platonism din Alexandria), Beatrice Portinari (iubita lui Dante), Juana Veranez (de origine spaniolă), Elisabeta Tudor (regina Angliei), Charlotte Corday și Julia.

Doi sfincși feminini, străjerii templului, erau așezați pe spătarul fiecărui tron. Simbolismul gardienilor înseamnă intrare, adică trecerea printr-o poartă. Sfinxul sugerează și ideea enigmei care trebuie descifrată. El cere omului să depășească o viziune superficială a vieții.

Intrările laterale erau decorate cu grilaje simbolizând soarele, în centrul căruia se găsea monograma JH, încoronată. Grilajele, semnificând razele solare sub forma unor săgeți, erau pictate în galben spre verde azuriu. Copertinele celor două culoare de acces către intrările laterale propriu-zise erau dispuse oblic, sub forma unui triunghi care în vârf avea două simboluri: Crucea și Semiluna, dedesubtul cărora erau geamuri colorate în galben și verde azuriu. Folosirea acestor culori oferă o nouă similitudine cu ceea ce se găsea la cavou. „Sus, stâlpii grilajului sunt suluri marmoree de vechi manuscrise, legate între dânsele cu grilajul în urzeală de fier, al cărui alb virginal se mărită cu verdele azuriu și cu galbenul de aur”.

Există în Castelul Julia Hasdeu o încăpere mică, situată în spatele biroului savantului, denumită de-a lungul secolului camera albastră, camera cu animale, camera de spiritism, camera obscură etc. Pe perete a fost pictat un cap de înger, un triunghi cu ochiu și un fluture. Fluturele este simbolul universal al misterului metamorfozelor .

Din amintirile celor ce l-au cunoscut și vizitat pe savant la Câmpina, această încăpere era obscură, pictată în negru. Eugeniu Speranția povestește că „era o cameră mică, cu dimensiunile cam 3×3, toată zugrăvită în negru. Era camera obscură, camera rezervată preocupărilor fotografice ale lui Hasdeu”. Preocupările fotografice despre care își amintea Speranția, erau legate de comunicările cu lumea de dincolo. Ședințele spiritiste erau deseori completate cu ședințe de fotografiere. Prezența, după mărturia lui Speranția, a unui «aparat cu burduf, cum se obișnuia în acea vreme, așezat pe un trepied înalt », precum și a unor măsuțe « cu toate accesoriile necesare developării clișeelor », explica destinația încăperii. În 1967, când Eugeniu Speranția își publica al său volum « Amintiri din lumea literară », nu putea scrie despre preocupările spiritiste ale lui Hasdeu. Cel mult a putut aminti că « Hasdeu, în stăruitoarele sale experimente, a făcut și încercări de fotografie spiritistă ».

Victor Bilciurescu vorbea despre «cabinetul spiritist, în negru, cu diferite indicii și inscripții pe pereți ». Este cunoscut faptul că în plan practic, pentru evocarea spiritelor este nevoie de o cameră obscură, un cabinet negru. Într-un colț al acestuia se creează un spațiu izolat de restul încăperii, unde stau mediumul și hipnotizorul (dacă este cazul). În cabinetul negru din Castelul Julia Hasdeu s-a descoperit, după moartea lui B.P. Hasdeu, cu ocazia inventarierii bunurilor mobile și imobile ale savantului, un paravan. Or, din arhiva spiritistă aflăm că un paravan separa mediumul de asistenți în timpul ședințelor experimentale. Deducem că aceasta era încăperea unde aveau loc experimentele spiritiste ale lui B.P. Hasdeu

Castelul Julia Hasdeu este « ca o imensă carte, ca un imens poem de

genul celor ale lui Dante sau Milton », scria Eugeniu Speranția. Într-adevăr

monumentul trebuie să fie citit pentru a fi înțeles. Altfel, pentru cei ce nu-l

pot înțelege el va rămâne așa cum, de altfel, a fost privit timp de un secol : o

construcție stranie. În Sic cogito, savantul și-a exprimat prin cuvinte credința lui despre «știința sufletului». Prin simboluri, a materializat-o în cavoul familiei și în Castelul Julia Hasdeu, în piatră și fier, modelând-o inspirat. Simbolismul ales de Hasdeu nu este întâmplător. La Castel, în fiecare colț, materia spune ceva.

3. Doctrina spiritistă a lui Hasdeu

Hasdeu si-a marturisit credinta: ”Am aratat destul de verde si, bagati de sama, am spus fara nici o sfiala ca sint Spiritist.” Greaua lui sarcina era sa defineasca stiintific principiile universale ale acestei noi stiinte, stiinta sufletului. Allan Kardec, despre care am povestit in scrierea “Cunoasterea lumii invizibile”, scria in “Cartea Spiritelor”: “Adversarii spiritismului nu au gresit inarmandu-se importiva lui cu cateva divergente de opinii reiesite din anumite teze ale doctrinei. Nu e de mirare ca la debutul unei stiinte, atunci cand observatiile sunt inca incomplete si cand fiecare exprima punctul sau de vedere, pot aparea sisteme contradictorii.”

La 29 septembrie 1888 spiritul Lilicai s-a desprins de trupul muritor si a reintrat in Lumea Spiritelor. Nici un semn de la ea catre lumea materiala timp de sase luni…

Hasdeu era deja familiarizat cu spiritismul: “Este normal sa gandeasca asa, din moment ce recunoaste ca este spiritualist experimental” , scria Iulia in jurnal pe 15 iunie 1886. Se pare insa ca doar mesajul direct de la Lilica a declansat in el convingerea, credinta necesara cercetarii si elaborarii propriei doctrine spiritiste.“Eu adevarat ca numai de la moarte fiicei mele incoace catre acea stramutata credinta spiritista s-au adaos fenomene, ceece inseamna ca pomul a pornit sa rodeasca dar el n-ar fi putut sa scoata roade daca nu era pom din fire, nu un copac ateist altoit mai tarziu printr-o creanga spiritista.” scria Hasdeu. Ca si contemporanii sai spiritisti, considera spiritismul “credinta-stiinta”, “singura religie experimentala”. Lecturarea lucrarilor spiritiste nu a considerat-o suficienta pentru propria lucrare. Experimentul i-a revelat adevarurile acestei stiinte, adevaruri in baza carora el a definit sau a confirmat principiile care stau la baza spiritismului.

Dupa o munca de un an, Hasdeu a fost in stare sa dezvaluie lumii credinta si convingerea sa spiritista si sa-i ofere o lucrare stiintifica facuta dupa criteriile care i-au calauzit intreaga viata stiintifica: “in istorie, in filologie, in orice sfera a cunostintei, eu am fost totdeauna sceptic, respingand autoritarismul de sus ca si popularitatea de jos si croindu-mi pretutindeni singur, prin propriile mele cercetari dupa izvoare, o cale noua, buna sau rea, cum ma taia capul, dar din inima curata; fara frica de oameni, fara folos personal, fara fatarnicie, fara reclama”.

Asa cum arata si in lucrare, spiritismul a fost contestat, ironizat sau hulit, in functie de cum dicta interesul persoanelor si momentului, sau dupa cum aceia aveau cultura si capacitatea de a se apleca asupra fenomenelor spiritiste dovedite in afara sarlataniei. “ Fantazia unor invatati asa-numiti pozitivi, al caror pozitivism nu este altceva decat neputinta de a vedea mai departe de varful nasului, fantazia lor cand vor sa rastalmaceasca cu orice pret prin chitibusuri niste fenomene de o ordine foarte superioara intrece si lasa departe in coada fantazia visatorilor.

Hasdeu considera ca stiinta sufletului, numita de el “spiritologie”, are drept surori sociologia si antropologia, iar mama lor comuna este biologia. In acest fel, el contesta filiatia spiritismului din magie, punand spiritismul pe o fundatie care ii permite o dezvoltare “curat stiintifica”.

Nu prea este tagada ca trupul poarta in el un suflet. O spun oamenii de cand se stiu; o spun toate religiile, cu mai multi sau mai putini adepti. O spun majoritatea medicilor care au drept obiect al muncii trupul muritor al omului. De unde vine sufletul inainte de a intra in corp, cand si cum intra sufletul in corp, cand si cum il paraseste, sau unde se duce dupa aceea, sunt intrebari carora omul a incercat sa le dea raspuns din cele mai vechi timpuri. Intrebarile privind sensul existentei vietii sau sensul existentei omului pe Pamant au si ele vechime la fel de mare.

Dorinta, dar si stiinta oamenilor duce catre vesnicia sufletului, ca parte din vesnicia lui Dumnezeu, sufletul fiind o marginire a nemarginirii Lui. Ne place a spune ca omul este un animal cu o traire mai intensa decat a altor animale si afirmam asta cu orgoliul posesorilor unui limbaj articulat si creatorilor unei lumi materiale care a reusit “sa cucereasca si cosmosul”! Orgoliul ne face sa ne consideram mai aproape de Dumnezeu decat alte vietati, facandu-ne sa neglijam esenta divina a acestora.

Analizand cuceririle stiintei biologice din vremea sa, Hasdeu concluzioneaza ca exista o perioada in viata zilnica a oricarei fiinte, in care ea se dezmargineste si devine parte a nemarginirii, in care timpul si spatiul nu mai sunt limitate: somnul. Oamenii de stiinta constatasera ca somnul este necesar si este “indeplinit” de orice fiinta, planta sau animal. Observand ca lipsa somnului provoaca dezechilibre grave in functionarea fizica si psihica a omului, Hasdeu a tras concluzia ca perioada somnului este necesara spiritului pentru a se hrani cu altceva decat ii poate oferi “viata materiala”. El afirma ca in somn, spiritul revine la “memoria integrala a fiintarii integrale, in opozitie cu memoria cea franta sau bucatita a starii de veghe”. In acest fel, spiritul isi descopera “eul”, adica “lungul sir de momente pe care memoria le leaga intr-o singura unitate”

Iata ca somnul devine pentru Hasdeu o dovada ca “orice faptura este o bucatica desprinsa din Dumnezeu; ceva din Dumnezeu, dar in margini; ceva in margini, dar din Dumnezeu…Prin vis sufletul se desmargineste in timp, traind ani intr-un ceas; se desmargineste in spatiu, cutreierand intr-o noapte o lume; se dezmargineste in forma, urzindu-si dupa plac o alta orisicare; se dezmargineste in umblet, putand sa zboare ca o pasare; se dezmargineste in grai, intelegand orice limba, pana si a animalelor; se mai dezmargineste din dezmarginire, cand viseaza in somn un al doilea somn cu un nou vis.”

Pornind de la aceeasi constantare, Hasdeu declara: “Infinitul cu toate urmarile lui, iata care a fost punctul meu de plecare in acest sir de cercetari asupra Spiritismului…Marginirea si desmarginirea sunt cele doua mari urmari ale infinitului.” 
Pentru a explica sensul reintruparii spiritelor, Hasdeu aplica spiritelor teoria evolutionista a lui Darwin: spiritele trebuie sa evolueze pentru a-si recapata nemarginirea. Iubirea “cea sfanta, cea netrupeasca” este considerata scara pe care spiritele urca spre desavarsire. Hasdeu a cunoscut-o, a definit-o si a trait-o. Spunea el: “Departe de a fi o mizerabila grimasa a sexualitatii, iubirea este suflarea lui Dumnezeu in universul intreg, urzit si urzindu-se numai prin iubire, de la afinitatea moleculelor si pana la solidaritatea sistemelor solare.”

Hasdeu a facut o intreprindere ampla si complexa pentru a ajunge la formularea propriei doctrine spiritiste. Achizitionarea ultimelor lucrari spiritiste, precum si a celor conexe, studiul lor aprofundat, colectarea de cazuri referitoare la spiritism, telepatie, hipnotism si somnambulism, analizarea lor in baza principiilor spiritismului, dar ceea ce era cel mai greu, propria relatie cu spiritele celor apropiati lui, in cadrul sedintelor de spiritism, au constituit baza stiintifica a noii credinte-stiinta.

Scria Hasdeu: “Cercetand Spiritismul, eu nu caut catusi de putin a indupleca pe altii, a injgheba o propaganda, a face prozeliti. Tinta mea se restrange in sacra datorie de a-mi da seama mie insumi, cu o deplinatate de sange rece si nepartinire, despre temeiurile cele curat stiintifice ale credintei mele proprii.”

Cata fericire este sa te gasesti in aceeasi incapere cu spiritul iubit, dar cata durere este sa nu-l vezi reintrupat cu chipul care odata iti era drag… Cata durere sa nu poti face gestul de iubire pe care-l puteai face alta data, sarutandu-i fruntea, mangaindu-i fata sau framantandu-i mainile?…Cum poti sa-i transmiti iubirea ta fara un contact material?…Anii de despartire cand Lilica studia la Paris, in care singurul fel in care isi impartaseau iubirea erau cuvintele scrise, eventual cu cate o lacrima de dor picurata neglijent pe scrisoare, ar fi trebuit sa-l caleasca, dar se pare ca nu a fost asa.
Poate oare un muritor sa se desparta de simturile sale si sa nu-i dea fiecaruia obolul? Poate un muritor sa creada pana la capat, daca nu vede, nu aude, si nu pipaie?

Hasdeu si-a dorit o dovada materiala a prezentei spiritului in incapere. Si-a procurat aparatura necesara si a inceput sa “fotografieze spiritele” . Sedintele de spiritism la care a participat Hasdeu au fost foarte multe. Din pacate, s-au pastrat doar dovezile despre 101 sedinte, dovezi stranse in volumul : ”Protocoalele sedintelor de spiritism” Editie alcatuita de Mircea Colosenco si Jenica Tabacu. Prefata de Mircea Colosenco. Traducerea textelor de Jenica Tabacu” aparut la Editura Saeculum I.O. Din Bucuresti.

Spiritismul – Consideratii critice

In esenta sa, spiritismul face parte din randul miscarilor oculte, apropiindu-se mai mult de magie decat de religie. Ritualul magic pe care-l presupune apropie spiritismul de magia evocatoare, in cadrul careia fiinta supranaturala este chemata afara din mediul sau si convocata in acela al oamenilor. Tot la fel, mediumii spiritisti invoca spiritele celor morti spre a intra in contact cu cei ramasi in viata. In mare masura, spiritismul poate fi asimilat Samanismului, fiind o forma veritabila de neosamanism. Asa cum recunosc chiar unii reprezentanti ai spiritismului, samanismul nu este altceva decat o religie preponderent spiritista care accepta o post-existenta incontestabila a sufletului dupa moarte si care practica intrarea in contact cu rudele decedate, cu anumite spirite ale naturii etc. Mediumul in aceasta comunicare este samanul, care are o vocatie speciala in aceasta privinta. Se pare ca, din nefericire, neosamanismul reprezinta produsul-surogat cu cel mai larg consum de pe "piata spirituala".

Pe de alta parte, spiritismul reprezinta o contramiscare in interiorul secularismului modern intrucat nevoile omului nu sunt satisfacatoare in aceasta lume, spiritismul incearca sa ofere o lume de dincolo, dominata de aceleasi motive ca si aceasta. Mesajul spiritist se constituie dintr-o combinatie de elemente seculariste si conceptii oculte. El a preluat si anumite elemente crestine, dar se afla intr-o contradictie indiscutabila cu invatatura biblica. De pilda, conceptia despre Dumnezeu este una deista. Acesta apare doar in ipostaza de creator al lumii si al spiritelor, ci nu si in aceea de Parinte, care poarta de grija creaturilor Sale si intervine in viata lor. Functia Sa de guvernare a transferat-o legilor de guvernare atribuite insasi creatiei Sale. Acestea actioneaza automat si garanteaza, in conceptia spiritista, atingerea scopului pe care Dumnezeu l-a prestabilit pentru creaturile Sale. Prin urmare, omul nu mai conlucreaza, in fapt, cu Dumnezeu, ci cu legile lui Dumnezeu. Prin aceasta, semnificatia biblica a credintei, ca incredere si daruire totala a omului in relatia sa cu un Dumnezeu viu, dispare totalmente. Nici nu mai poate fi vorba de vreo conceptie crestina despre pacat, pocainta sau iertare. Considerand ca poate oferi omului mai multe detalii despre lumea spiritelor, despre existenta de dupa poarte, mai ales celor apropiati, spiritismul ar putea fi catalogat ca un fel de scientism religios, ca o "religie scientificata". Totusi, desi recunoaste originile foarte vechi ale unei asemenea practici de comunicare cu cei morti, Sfanta Scriptura respinge categoric recursul la ea: "Sa nu se gaseasca la tine din aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicator, nici ghicitor sau vrajitor sau fermecator, nici descantator, nici chemator de duhuri, nici mag, nici dintre cei ce graiesc cu mortii" (Deuteronom 18,10-12; Levitic 20,6; 20,27; I Regi 28,7-20). Cel mai transant in aceasta privinta, insa, este profetul Isaia: "Si cand va vor zice: "intrebati pe cei ce cheama mortii si ghicitorii care soptesc si bolborosesc", sa le raspundeti: "Nu se cuvine oare poporului sa alerge la Dumnezeul sau? Sa intrebe oare pe morti pentru soarta celor vii?"" (Isaia 8,19). In Noul Testament, Sfantul Apostol Ioan atrage si el atentia asupra necesitatii stringente a deosebirii duhurilor: "Iubitilor, nu dati crezare oricarui duh, ci ispititi duhurile, daca sunt de la Dumnezeu, fiindca multi prooroci mincinosi au iesit in lume" (I Ioan 4,1).

De asemenea, ca si alte invataturi oculte, spiritismul impartaseste o viziune evolutionista despre divinitate, incompatibila cu Revelatia. Dupa cum s-a putut observa, Mantuitorul Hristos nu este, in acceptiunea spiritista, decat un om superior, un "fiu al lui Dumnezeu" intre multi altii, un initiat, ba chiar un mediu spiritist, si nu Fiul lui Dumnezeu intrupat, Dumnezeu adevarat si Om adevarat.

O deosebire foarte importanta intre crestinism si spiritsm consta in faptul ca, in conceptia crestina, nu poate fi facuta nici pe departe o separatie totala intre Biserica luptatoare (a celor vii) si cea triumfatoare (a celor morti) pentru ca ambele se constituie in Trupul lui Hristos. Exista o comuniune clara in iubire, dar si in suferinta, a celor doua Biserici. Cu toate acestea, stabilirea unei relatii personale intre cele doua nu este ceva manipulabil. Exista o granita, o limita intre cele doua lumi. Atat cei decedati cat si cei vii traiesc in Domnul, in Hristos, dar legatura celor vii cu cei morti nu poate fi facuta de catre cei in viata prin tot felul de tehnici discutabile.

In fine, mai trebuie subliniat ca antropologia spiritista, prin conceptia ei trihotomica (trup, perispirit si spirit), prin accentuarea planului astral de existenta si promovarea doctrinei despre ciclul reincarnarilor, prin evolutia spirituala pana la starea divina, nu este compatibila cu invatatura crestina, care exclude orice desavarsire oculta prin propriile puteri. In plus, practicile spiritiste, prin caracterul lor ocult, au un efect negativ asupra omului, avand consecinte dintre cele mai imprevizibile, intre care depresii psihice si dereglari mentale.