Etica Pastorala

ETICA PASTORALĂ

introducere

Noțiunea de etică creștină nu este ușor de definit, cu toate că majoritatea dintre noi putem deosebi faptele etice de cele neetice.

O definiție a eticii ar trebui să facă distincție clară între etica laică umanistă și cea creștină. De asemenea, ar trebui să se facă distincție între etică și morală.

D.E.X-ul are următoarea definiție pentru etică:

Știința care se ocupă cu studiul principiilor morale, cu legile lor de dezvoltare istorică, cu conținutul lor de clasă și cu rolul lor în viața socială. Este deci, totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare ideologiei unei anumite clase sau societăți…

Dicționarul Enciclopedic dă următoarea definiție:

Disciplină filozofică având ca obiect studierea aspectelor teoretice și practice ale moralei, cuprinzând de obicei o doctrină despre esența acesteia și o fundamentare a unui sistem de norme, valori și categorii morale a unui cod normativ…

În viziunea laică, etica este o combinație între corectitudine și respectul față de legile comunității, modelate discret de legile morale.

Etica creștină cuprinde sfere mai înalte, bazându-se pe Biblie, cuprinzând toate nivelele Vechiului Testament și Noului Testament cum ar fi Predica de pe munte, epistolele lui Pavel.

Prin ce se deosebește etica de morală?

Termenii la origine sunt similari. Cuvântul „etică” = gr. „ethos”, lat. „ethicus” = obicei.

Echivalentul lui „ethos” este lat. „NORMOS” care are același sens. De asemenea, „normos” formează rădăcina cuvântului românesc „moralitate”.

Deci, „etica” este un studiu al purtării cuviincioase, biblice, în situații obișnuite și speciale.

Care ar putea fi diferențele dintre moralitate și etică?

În timp ce etica stă la baza acțiunilor, moralitatea este acțiunea însăși.

Etica poate fi privită ca un proces psihic și spiritual, în timp ce moralitatea este împlinirea premiselor eticii.

Etica are de-a face cu aspirațiile, scopurile și părerile despre alții, dar moralitatea decide asupra manifestărilor, în funcție de situație.

Este posibil, deci, să ai principii de etică înaltă și să ai carențe morale. Dar se poate și invers, adică să ai principii etice mai puțin prietenoase și să fii moral.

Experții care au încercat să definească „etica” au făcut unele observații interesante:

Norman L. Geisles în cartea sa: „Etica: alternative și subiecte” spune la pag. 27: „normele sau regulile sunt inevitabile și esențiale într-o etică adevărată…” Inevitabile, deoarece numai așa înțelegem ce este „bine” și „mai bine”. Esențial, pentru că normele constituie modalitatea de exprimare a conceptului „eticii”.

Henlee H. Barnette în cartea sa „Introducere în etica creștină”, vede etica, mai precis rolul ei în definirea „binelui suprem” și în determinarea naturii și scopului planurilor lui Dumnezeu.

Philipe E. Hughes în lucrarea sa „Etica creștină în societatea laică” observă că „…domeniul eticii este cel al datoriei și al obligației, căutând să facă distincție între bine și rău, între dreptate și nedreptate, între responsabilitate și iresponsabilitate…”

Pe de altă parte, mulți specialiști cred în etica de situație, apelând la ea în particular. Astfel, etica are înțelesuri diferite, pentru persoane diferite.

Avem nevoie de studiul eticii creștine?

Vă sugerez câteva motive pentru care studiem etica.

Deoarece concepțiile cu privire la lume, la viață și semeni ne garantează aderarea la un anumit sistem de gândire.

Deoarece concepțiile despre lume sunt pertinente pentru viața fiecărei persoane. Ea ne oferă viața sau utopia.

Etica ne dezvăluie inconsecvențele interne și ideile fatale ale umanismului, marxismului leninist și ale mișcării New Age.

După cunoașterea eticii creștine vom dobândi:

apreciere mai profundă a adevărului lui Dumnezeu,

mai bună pregătire a apăra poziția biblică pozitivă cu privire la problemele controversate actuale,

studiul eticii cultivă înțelepciunea, priceperea și discernământul cu privire la punctele de vedere care se opun valorilor creștine.

Cunoașterea eticii îi ajută pe credincioși să devină mai stabili în credința biblică și să nu se lase înșelați de „filosofia și amăgirea deșartă, după datina oamenilor…”

Responsabilitatea slujitorilor lui Dumnezeu este de a propovădui etica biblică prin vorbă și faptă.

Exemplul pe care îl dă orice creștin este cel mai sugestiv. Cei de lângă noi sunt influențați de modul în care punem în practică principiile eticii sănătoase.

Studiul eticii creștine presupune o bună cunoaștere a Bibliei.

Premisa majoră este că dragostea spirituală este esențială pentru a experimenta etica lui Hristos. Doar dragostea lui Isus ne despovărează de dorințele deșarte. Apoi, iubirea de aproapele, este subsecventă dragostei divine. Apoi, ajungem la dragostea de sine, adică respectul de sine sau mai bine zis acea umilă apreciere a valorii personale, ce reprezintă respect față de Creator, prin creatura Sa.

Ieremia 9,24, arată clar că originea conduitei etice este în Dumnezeu. „Cel ce se laudă, să se laude că are pricepere și că Mă cunoaște, că știe că Eu sunt Domnul, care fac milă, judecată și dreptate pe pământ. Căci în aceasta găsesc plăcere Eu, zice Domnul”.

Aici sunt prezentate cele trei atribute care se reflectă în conduita etică: dragostea, mila și dreptatea. Această conduită o descoperim în purtarea lui Dumnezeu cu omul.

Asistăm azi la ceea ce am putea numi un Război Civil al valorilor. James Dobson și Gary Baner spuneau că lumea este împărțită în „două tabere încleștate într-un conflict crâncen al valorilor și eticii, care pătrunde la fiecare nivel al societății. Este un război pentru inima și mintea oamenilor. Pe de o parte este concepția biblică despre morală și etică, iar în tabăra opusă este concepția umanistă despre morală și etică. Concepția umanistă este divizată în trei ramuri ușor de definit:

umanismul secular,

marxism-leninismul-ateismul,

umanismul cosmic (mișcarea New Age).

Având în vedere toată polemica din rândul umaniștilor, este greu să fixăm idealurile lor etice într-o măsură suficientă pentru a le prezenta ca pe un corp de fapte concrete. Dar putem spune cu siguranță că cei mai mulți umaniști au adoptat concepția relativismului etic, și chiar trebuie să o adopte, dacă doresc să fie consecvenți cu filozofia și cu teologia lor. Însă este greu să spunem ce standard anume atrage după sine relativismul etc. Umaniștii sunt conștienți de inconsecvențele logice și de pericolele relativismului etic, în consecință afirmațiile lor etice sunt foarte vagi.

Dacă cercetăm prin hățișul de afirmații vagi, iese la iveală o supoziție fundamentală, dragă tuturor umaniștilor: un sistem etic trebuie să permită mai multă „liberate” decât permite etica iudeo-creștină.

ETICA MARXISM-LENINISMULUI

Etica marxistă pornește de la teologia, filozofia, biologia și istoria marxistă. În timp ce umaniștilor le este foarte greu să ajungă la consens cu privire la crezul lor etic, marxiștii nu se confruntă cu o asemenea problemă – în principal din cauza abordării unice a tuturor celor cinci discipline menționate anterior. Abordarea lor se întemeiază pe materialismul dialectic și lupta de clasă. Conform dialecticii marxiste, totul în univers, inclusiv societatea, este într-o stare de curgere sau de schimbare constantă. Aceasta va duce inevitabil la o schimbare a idealurilor societății despre morală.

Marxiștii cred că „vechea moralitate”, moralitatea clasei capitaliste dominante, îi exploatează pe muncitori. Conform acestei concepții, vechile coduri morale religioase trebuie abandonate.

Noua societate fără clase va determina noua moralitate, întocmai cum trecerea spre societatea fără clase dictează moralitatea pentru prezent. Pentru marxiști, moralitatea este acea conduită care este în armonie cu istoria în scurgerea ei în direcția societății fără clase și dincolo de aceasta.

Conform lucrării Comunismul științific: Glosar,

Devotamentul față de cauza clasei muncitoare, colectivismul, ajutorul reciproc, solidaritatea tovărășească, ura față de burghezie și față de trădătorii cauzei comune, internaționalismul și stoicismul în luptă, toate acestea sunt trăsături care nu numai că definesc conținutul eticii proletare, ci caracterizează și profilul moral al reprezentanților tipici ai clasei muncitoare.

Acesta este codul etic despre care toți marxiștii cred că trebuie adoptat.

Este interesant de văzut că în acest cod este inclusă și chemarea la ura față de burghezie. Cartea lui Robert Quest, The Harvest of Sorrow, o documentare a inumanității teoriei marxiste aplicate, conține exemple după exemple de „ură de clasă” ori de „moralitate comunistă de clasă” pusă în practică. În viziunea marxiștilor ura poate fi morală atâta vreme cât este direcționată spre instituția, clasa ori dușmanul care trebuie.

Justificarea mijloacelor

Ivan Bahriani, un cetățean ucrainean care estimează că între 1927 și 1939 sovieticii au ucis 10 milioane de concetățeni de-ai lui, prezintă problema în felul următor: „Clica de partid care urmează sloganul exprimat prin proverbul „Scopul scuză mijloacele” este de fapt întotdeauna gata să folosească orice mijloc.”. În cazul ucrainenilor, „mijloacele” însemnau împușcarea, înfometarea și munca forțată în Siberia.

I.V. Stalin a numit această acțiune „lichidarea clasei culacilor”.

Lenin a admis că proletariatul era gata să colaboreze cu „mica burghezie”, care era lipsită de importanță, atâta vreme cât această colaborare contribuia la înaintarea cauzei marxiste, „dar după aceea drumurile noastre se despart. Apoi va trebui să ne angajăm în cea mai decisivă și nemiloasă luptă împotriva lor.”

Revoluția morală

Conform concepției marxiste, cei care critică eliminarea burgheziei din motive de evoluție socială nu își amintesc prețul în mori și suferință cerut de evoluția biologică. Natura acumulează binele și renunță la ceea ce este rău. Cel neadaptat, împreună cu instituțiile lui sociale, trebuie să piară.

Vorbind din punct de vedere moral, marxiștii consideră nu numai că este bine să acționeze pentru înlăturarea violentă a capitalismului, ci că aceasta este chiar datoria etică a comunismului și este moralmente incorect dacă el se eschivează de la această datorie.

Această obligație de a înlătura burghezia include și crima?

Hrusciov răspunde:

Cauza noastră este sacră. Cui îi tremură mâinile, cine se va opri la jumătatea drumului cel ai cărui genunchi tremură înainte ca zecile și sutele de dușmani să fie distruși, acela va pune revoluția în pericol. cine va cruța câteva vieți ale dușmanilor va plăti pentru aceasta cu mii și mii de vieți ale fiilor mai buni ai taților noștri.

Cum va ști întotdeauna cineva că acțiunile lui sunt corecte pentru împlinirea scopurilor marxiste? Nu va ști. Și va face greșeli.

Lenin spune: „Chiar dacă la fiecare o sută de lucruri corecte vom face 10.000 de greșeli, totuși revoluția noastră este și va fi, în judecata istoriei – mare și invincibilă.”

De aceea, la 29 decembrie 1929, Stalin a anunțat „lichidarea culacilor a și clasă”.

Jurnalistul britanic G.G. Stewart-Smith estimează că marxismul internațional este responsabil de 83 de milioane de morți între anii 1917 și 1946. Din perspectiva marxist-leninistă, dacă 83 de milioane de oameni au murit pentru abolirea claselor sociale și a proprietății private, a meritat prețul – a fost chiar corect din punct de vedere moral. Marxiștii judecă rezultatele, nu metodele; consecințele, nu actul. De aceea, Stalin a acționat întotdeauna în cadrul codului etic marxist-leninist.

Concluzie

Multe incertitudini înconjoară etica marxistă. Ei se grăbesc să eticheteze etica creștină drept „imorală” din cauză că această etică menține teoretic burghezia deasupra proletariatului, dar ei nu pot concepe o altă schemă morală proprie decât vaga idee a „creării unui om moral de tip nou”.

ETICA UMANISMULUI COSMIC

Introducere

Perspectiva etică a umanismului cosmic se bazează pe panteismul teologic și pe monismul filozofic. Dacă fiecare om este Dumnezeu, atunci întreaga autoritate finală rezidă în interiorul său, iar oamenii individuali trebuie să caute libertatea de acțiune în armonie cu adevărul lor interior.

Libera voință, spune Shirley MacLaine, este pur și simplu aplicarea înțelegerii că ești Dumnezeu, a înțelegerii că ești divin: voința liberă înseamnă să faci ca totul să-ți fie accesibil.

Autonomia individuală este singurul absolut etic promovat de mișcarea New Age. Această autonomie plasează autoritatea de a judeca valorile doar în sufletul ființei umane.

Marilyn Ferguson scrie: „Cel mai important este că, atunci când oamenii devin autonomi, valorile lor devin interioare”.

Vera Alder ne spune că ne spune: „Trebuie să ne cercetăm foarte atent pentru a vedea dacă avem vreo idee fixă, o mare timiditate ori conștiință de sine. Dacă da, trebuie să căutăm libertatea”.

Shakti Gawain ne oferă o aplicație practică a acestui apel la libertatea totală atunci când cheamă la libertatea sexuală totală:

Dacă pui limite energiei tale sexuale, ea se distorsionează. Dacă crezi că este ceva ce trebuie ascuns, ignorat și controlat, atunci înveți să te abții sau să folosești sexul numai în anumite momente sigure.

Conform concepției umanismului cosmic despre lume, astfel de limitări vlăguiesc puterea noastră personală și neagă dumnezeirea noastră. Omul nu trebuie să recunoască limite exterioare, în special limitele Celor Zece Porunci. Poruncile sunt o autoritate exterioară și ca atare, împiedică evoluția omului.

Relativismul etic

Ferguson admite lucrul acesta: „Ființele umane autonome pot crea și inventa. Și își pot schimba gândurile, respingând valorile pe care le dețineau odată.” Nimeni nu poate să decidă dacă acțiunile lui sunt bune sau rele. Cu alte cuvinte, nu trebuie să judecăm niciodată credințele sau acțiunile oamenilor, lozinca este toleranța: umaniștii cosmici trebuie să tolereze toate celelalte concepții despre moralitate din cauză că etica depinde de adevărul din fiecare individ.

Randall Baer, un fost umanist cosmic care s-a convertit la creștinism, ne explică: există un crez de bază care spune: „Creează propria ta realitate în funcție de ce ți se pare bine”. De exemplu, dacă cineva alege să fie homosexual, bisexual, monogam, poligam ori altfel, este în regulă, atâta vreme cât zice: „Este bine pentru mine” sau „Este făcut cu dragoste și nu face rău nimănui”. Acesta este un tip de etică relativistă stabilită de fiecare persoană în parte (sau de genul „stabilește-ți propria etică”). În consecință, adepții New Age aleg dintre multitudinea de opinii din fiecare domeniu al vieții, în funcție de preferințele lor personale.

Ceea ce poate apărea rău în această viață poate fi bine într-o existență reîncarnată. O astfel de concepție implică ceea ce adepții New Age numesc karma.

După părerea lui MacLaine, karma înseamnă că…

Orice acțiune ar adopta cineva, în cele din urmă ea se va întoarce asupra sa – bine sau rău – poate nu în întruparea din viața aceasta, dar cândva în viitor. Și nimeni nu este scutit… Pentru fiecare faptă, pentru fiecare indiferență, pentru fiecare, pentru fiecare folosire greșită a vieții, suntem în cele din urmă considerați responsabili. Și depinde de noi să înțelegem care ar putea fi aceste lucruri.

Concluzie

Pentru umanismul cosmic, moralitatea este ceva nebulos. Fiecare om trebuie să asculte de „Dumnezeul său lăuntric” pentru a-și stabili propriul sistem etnic, dar el nu trebuie să-i considere și pe alții răspunzători față de sistemul lui.

Anumite lucruri, cum ar fi crima, trebuie să fie rele – și totuși noi nu le putem judeca și nu le putem numi „greșite”; de fapt, noi trebuie să credem că crimele sunt făptuite de Dumnezeu asupra lui Dumnezeu.

Poate că cel mai bun exemplu în acest sens, cu referire la etică, este oferit de Kevin Ryerson când vorbește despre karma:

Criminalii și ucigașii ajung uneori să fie ei înșiși uciși sau poate că devin sfinți. De exemplu, Moise a fost un ucigaș… El a bătut un om până l-a omorât, într-un exces de mânie, ceea ce nu a fost cea mai etică decizie a lui. Dar a continuat să devină un „mare intelect”, un mare promulgator de legi și este considerat sfânt de mulți oameni. Așadar, în esență, ai multe posibilități. Karma ta este propriul tău sistem de judecată. Există justiție.

Nu puneți întrebări. Nu vă preocupați să luați deciziile etice „corecte”. Ce este să se întâmple, se întâmplă și nu puteți evita nimic. Nici Hitler n-a putut.

ETICA CREȘTINISMULUI BIBLIC

„Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău și lipiți-vă tare de bine”. Romani 12,9

Introducere

Etica creștină nu poate fi separată de teologie, deoarece etica creștină are la baza ei caracterul lui Dumnezeu. Sarcina eticii creștine este să stabilească ce se conformează caracterului lui Dumnezeu și ce nu se conformează acestuia.

În vreme ce marxiștii și umaniștii se bazează aproape exclusiv pe filozofia lor economică și naturalistă pentru stabilirea eticii, creștinul plasează etica într-o ordine revelată de Creatorul Divin. În loc să creadă într-o modă trecătoare legată de capriciile mereu schimbătoare ale societății, creștinul crede într-o ordine morală specifică, revelată omului, atât prin revelația generală, cât și prin revelația specială.

Pentru creștin, ordinea morală este la fel de reală ca și ordinea fizică – unii ar spune chiar mai reală. Apostolul Pavel spune că ordinea fizică este temporală, dar ordinea „nevăzută” este eternă (2 Corinteni 4:18). Această ordine morală eternă este o reflectare a caracterului lui Dumnezeu.

Revelația și moștenirea noastră comună

Etica creștină este, într-un sens, doar o extindere pe plan moral a ceea ce le este revelat în general tuturor oamenilor. În ciuda unor dispute privind moralitatea unor acțiuni specifice, comentează Calvin D. Linton, „există un tip elementar de similaritate în rândul codurilor etice. De exemplu, lucruri precum crimele, minciuna, adulterul, lașitatea, sunt aproape întotdeauna condamnate. Însăși universalitatea sentimentului etic (imperativul conduitei) și similaritățile din codurile diferitelor culturi, indică o moștenire morală comună pentru întreaga omenire, pe care materialismul sau naturalismul nu pot s-o explice.”

Moralitatea creștină se fundamentează pe credința într-o ordine morală absolută existentă în afara omului, și totuși, oarecum întipărită în însăși ființa sa. Este o moralitate care vine din natura Creatorului prin natura lucrurilor create și nu o plăsmuire a minții umane. Este o parte a revelației generale a lui Dumnezeu adresată omului.

În timp ce revelația generală a informat întreaga omenire despre existența unei ordini morale, revelația specială, Biblia, dezvăluie elementele specifice referitoare la această ordine. Etica creștină, în ultimă instanță, se bazează pe Dumnezeu și pe Cuvântul Lui pentru explicarea deplină a ordinii morale.

Răspunsul creștin la etica seculară

Este important ca creștinii să poată recunoaște ideile seculare privitoare la etică, precum și lipsurile inerente acestor idei. Pentru creștin, moralitatea este un stil de viață, care are drept scop glorificarea lui Dumnezeu. Așa-zisa „nouă moralitate” nu este nimic altceva decât o scuză pentru ca omul să facă ceea ce-i place sub stindardul moralității.

Pentru creștin, Dumnezeu este sursa ultimă a moralității și este o adevărată blasfemie să ne punem pe noi înșine în rolul lui Dumnezeu. Pentru creștin este important să înțeleagă efectele eticii seculare, ca astfel să poată evita inconsecvențele idealurilor etice nefondate. Toate codurile etice seculare sunt o îndepărtare de la codul etic al lui Dumnezeu și trebuie recunoscute ca atare.

Etica creștină și revelația specială

Creștinii îmbrățișează cu tărie conceptul absoluturilor morale și cred că acestea trebuie învățate și de către copiii noștri. Dar ce absoluturi specifice formează ordinea morală profesată de etica creștină? Ce ar trebui să facem? Cum ar trebui să trăim?

Absoluturile îi sunt revelate omului în Biblie. Cele mai evidente absoluturi sunt, desigur, Decalogul. Cele zece porunci, alcatuesc „Legea de bază” pentru omenire, dar nu și singura lege revelată în Biblie. Cea mai mare parte a Vechiului Testament este dedicată prezentării morale a lui Dumnezeu.

După ce schițează ordinea morală, Biblia ni-L prezintă pe Dumnezeu incarnat, pe Domnul Isus, și descrie lucrarea și învățătura Lui, ca astfel creștinul să poată înțelege și mai bine implicațiile acestei ordini. Punctul culminant al învățăturii etice a lui Hristos este cuprinsă în Predica de pe Munte, care se găsește revelată cel mai pe larg în Matei 5-7.

Pentru creștin, îndemnurile etice din Predica de pe Munte, cuplate cu decretele etice din Vechiul Testament, creează un cod etic foarte specific. Și, ca și cum acest cod nu ar fi suficient, creștinii au cel mai bun model care să dicteze cursul moral pebtru acțiune: Isus Hristos, așa cum este El revelat omenirii în Biblie.

W.E. Lecky, care nu a pretins niciodată că este creștin, a recunoscut: „Caracterul lui Isus nu numai că a fost cel mai înalt model de virtute, dar a fost și cel mai puternic imbold pentru practicarea modelului Sau…”

De fapt, chemarea de a-L urma pe Hristos este rezumarea cea mai simplă a eticii creștine și, în același timp, cel mai greu lucru pe care îl poate face omul.

Dietrich Bonhoeffer, un martir creștin, notează: „În două ocazii distincte, Petru a auzit chemarea „Urmează-Mă!”. Acestea au fost primele și ultimele cuvinte pe care Domnul i le-a adresat ucenicului Său (Marcu 1,17; Ioan 21,22)”. Hristos cere într-adevăr un singur lucru de la creștini: Urmați-Mă!

Ca urmare a revelației speciale care ne este dată în Biblie, omul nu se poate niciodată scuza că face răul motivând că nu i s-a spus ce este corect din punct de vedere moral. În toată Biblia, problema eticii este pusă într-un mod clar; de fapt, ea nu poate fi separată de credința creștină.

Inevitabilitatea păcatului

Creștinul nu poate să se bazeze doar pe faptul că Hristos îl va salva, ca apoi să continue să umble pe căile lui păcătoase. Mai degrabă, odată ce creștinul înțelege sacrificiul suprem pe care l-a făcut Dumnezeu pentru el, acesta nu poate face altceva decât să-I răspundă prin dorința pornită din recunoștință de a-I face plăcere lui Dumnezeu, aderând la ordinea Lui morală. Disponibilitatea aceasta de a alege ceea ce este corect din punct de vedere moral este crucială pentru creștinul care vrea cu adevărat să-I facă plăcere lui Dumnezeu.

După cum spune Lewis: „Niciodată, pe acest pământ, omul nu poate lăsa în siguranță frâiele din mână. Niciodată nu va fi legitim să fim „noi înșine”, decât atunci când „noi înșine” devenim fiii lui Dumnezeu.” Etica creștină reclamă un angajament ferm și un zel statornic pentru ceea ce este corect și bine în ochii lui Dumnezeu. După cum a spus Pavel, creștinilor trebuie să le fie scârbă de rău și să se lipească strâns de bine (Romani 12,9).

Concluzie

Sistemul etic creștin seamănă și nu seamănă cu alte sisteme postulate vreodată. Orice sistem etic conține un sâmbure de adevăr care se găsește în codul creștin, ar nici un alt sistem nu poate pretinde că este adevărul întreg transmis omului ca un standard absolut din partea lui Dumnezeu.

Creștinii, oamenii care recunosc adevărul acesta, trebuie să fie devotați nu numai să îl prezinte, ci să îl și trăiască.

ETICA PASTORALĂ

Codul etic

Asociația Pastorală a Conferinței Generale, în consultare cu pastorii și administratorii Bisericii din lumea întreagă, a pregătit următorul cod etic pe care îl recomandă fiecărui pastor adventist:

Codul etic al pastorului adventist de ziua a șaptea

Recunosc că chemarea la predicarea Evangheliei din partea Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea nu se face în scopul de a oferi un privilegiu sau o poziție deosebită, ci pentru a trăi o viață de consacrare și slujire a lui Dumnezeu, a Bisericii Sale și a lumii. Declar că viața mea personală și activitatea mea profesională vor fi înrădăcinate în Cuvântul lui Dumnezeu și supuse stăpânirii lui Hristos. Sunt cu totul de acord cu doctrinele fundamentale ale Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea.

Mă consacru pentru menținerea standardelor înalte ale credinței și competenței în lucrarea mea. Mă angajez să clădesc relații întemeiate pe principiile exprimate în viața și învățăturile Domnului Isus.

Prin harul lui Dumnezeu, voi aplica în viața mea următoarele standarde:

1. Să cultiv o viață devoțională plină de importanță pentru mine și familia mea.

2. Să folosesc tot timpul și atenția mea slujirii ca fiind singura mea vocație.

3. Să mă consacru pentru o dezvoltare profesională continuă.

4. Să inițiez și să mențin relații profesionale de întrajutorare cu colegii pastori.

5. Să respect cu strictețe secretul profesional.

6. Să susțin organizația care m-a angajat și biserica mondială.

7. Să administrez finanțele bisericii și pe cele personale cu credincioșie.

8. Să consider și să-mi tratez familia ca parte principală a slujirii mele.

9. Să practic viețuirea sănătoasă.

10. Să cultiv relații decente cu sexul opus.

11. Să respect personalitatea fiecăruia fără părtinire sau prejudecăți.

12. Să iubesc pe aceia pe care îi slujesc și să mă consacru creșterii lor spirituale.

Etica și colegii pastori

Colegii tăi pastori – Noi, pastorii, Îl iubim pe Domnul, ne iubim lucrarea și ne iubim poporul. Dar ar trebui să ne iubim și unul pe altul mai mult decât o facem. Trebuie să reducem spiritul de competiție dintre noi și să dezvoltăm spiritul de colaborare și sprijin. Este nevoie să facem din adunările pastorale nu numai întruniri de instruire, ci și ocazii de părtășie pline de căldură. Avem nevoie să împărtășim problemele noastre cu ale unui pastor coleg. Trebuie să fim sensibili și binevoitori față de necazurile colegilor.

Pastorul tău coordonator – Ca pastor stagiar, sprijină pe pastorii care te coordonează și lucrarea lor. Educația ta poate fi superioară, personalitatea ta poate fi mai bogat înzestrată, iar darurile tale pot fi mai mari, dar niciodată să nu subestimezi valoarea înțelepciunii pe care coordonatorul tău a câștigat-o prin experiență. Pastorii coordonatori au întotdeauna în biserică persoane care nu-i acceptă. Pastorul poate că a discutat foarte deschis cu ei. Nu-ți permite să-i asculți și să-i încurajezi atunci când te înalță pe tine și-l înjosesc pe coordonatorul tău.

Asociația pastorală a Conferinței Generale a pregătit Manualul stagiarului și al coordonatorului pentru a sprijini procesul de instruire a pastorului stagiar. El este la dispoziție prin Asociația pastorală.

Predecesorul tău – Când ești transferat într-un alt district, nu fi prea dispus să disprețuiești programul predecesorului tău. Al tău nu este mai bun pentru că este al tău. Dă pe față înțelepciune și respect, păstrând ceea ce este bun.

Succesorul tău – Lasă registrele bisericii puse la punct pentru succesorul tău; la fel și harta străzilor cu amplasarea membrilor, teritoriile misionare etc., un caiet de adrese ale bisericii, care să cuprindă slujbașii și comitetele, cei interesați de doctrină, rapoarte cu privire la daruri.

Împărtășește-i informațiile personale necesare cu privire la magazine, medic și dentist, spital și librărie etc. Aplică regula: „Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea și Proorocii” (Matei 7,12).

Colegii aflați sub disciplină – Pastorii excluși nu trebuie lipsiți de prietenia celorlalți pastori. Nu lua o atitudine de „sunt mai sfânt ca tine” față de cei înlăturați din lucrare. De obicei, ei simt că au greșit, iar eșecul lor este extrem de dureros. Căminele lor sunt adesea în primejdie. Ei sunt dintr-o dată eliminați din fostul lor cerc de prieteni și se simt foarte singuri. Au nevoie de un pastor, au nevoie de un prieten.

Colegii pastori neadventiști – Ai mai multe lucruri comune cu acești pastori decât îți dai seama. Fă cunoștință cu ei. Dacă se poate, pune-i în legătură cu Asociația pastorală.

Etica și funcția

Nu căuta promovarea – Nu dori mai mult promovarea decât respectarea principiilor. În lucrarea lui Dumnezeu, promovarea este treaba Lui, nu a ta, „Căci nici de la răsărit, nici de la apus, nici din pustie nu vine înălțarea; ci Dumnezeu este Cel ce judecă: El coboară pe unul și înalță pe altul” (Psalmul 75,6.7)

Ferește-te de autocompătimire – Dacă te simți marginalizat sau ocolit, fii răbdător. Rândul tău poate veni mai târziu. În loc de autocompătimire, folosește această experiență pentru cercetare de sine, ca să vezi dacă nu cumva greșeala este la tine. „Dacă unii sunt calificați pentru o poziție mai înaltă, Domnul nu va pune povara numai asupra lor, ci și asupra celor care i-au pus la probă, care le cunosc valoarea și care îi pot împinge înainte în cunoștință de cauză.” (Divina vindecare, pag.461)

Caută un standard înalt, nu o funcție înaltă – Urmărește un standard înalt, nu o poziție înaltă. Menține-ți preocuparea pentru standarde performante, iar poziția, sub călăuzirea lui Dumnezeu, va avea grijă de ea însăși. Cea mai bună cale de a ieși dintr-o poziție umilă este aceea de a fi continuu eficient în cadrul ei. Lucrează cu hărnicie acolo unde ești, continuă să faci totul spre mai bine și lasă promovarea pe seama lui Dumnezeu.

Etica și rasele

Biserica A.Z.Ș. tocmai a atins punctul în care credința că este o biserică mondială devine realitate. Peste 90% dintre membrii ei trăiesc acum în afara Diviziunii Nord Americane, unde și-a avut începutul mișcarea adventă. Aceia care se tem că această biserică și-a pierdut misiunea, ar putea redobândi siguranța justificată cu tărie prin vestirea întreitei solii îngerești la „orice neam, seminție, limbă și popor” (Apoc. 14,6). Chiar și în America de Nord creșterea membrilor printre minoritățile etnice este impresionantă. Majoritatea primilor adventiști devine, pe zi ce trece, o minoritate. Și e nevoie de multă dragoste din partea unei majorități ca să accepte cu bunăvoință să devină o minoritate.

Rasismul este păcătos. Dragostea creștină dărâmă barierele care îi despart pe oameni: „Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toți sunteți una în Hristos Isus” (Galateni 3,28). Dacă Isus este fratele tău și al meu, atunci eu și cu tine suntem frați; iar culoarea, categoria socială, tribul, limba sau naționalitatea nu au nici o însemnătate.

Etica și legea

Despărțirea dintre biserică și stat nu poate scuti biserica de urmărirea penală sau civilă, atunci când un pastor sau un conducător al bisericii a comis un abuz sexual. Victimele, comunitățile și administratorii bisericii au încercat, de-a lungul istoriei, să ocrotească biserica, ascunzând greșelile de conduită sexuală. Însă legea și societatea devin din ce în ce mai active în a proteja pe cei fără putere de cei care au puterea.

Legea socotește pe pastor responsabil pentru o intimitate sexuală cu o femeie pe care o asistă spiritual, indiferent cât de doritoare ar fi fost ea. Poziția, puterea și presupusa maturitate emoțională a pastorului dau adesea putere legii de a-l trage la răspundere atât pe el, cât și organizația care l-a angajat.

Unii medici curanți insistă ca sfătuitorii care au relații sexuale cu clientele lor să fie acuzați de viol, indiferent în ce măsură au fost ele de acord. Violul este fapta prin care cineva subjugă pe altcineva. Acest lucru este adevărat, susțin ei, fie că subjugarea este fizică sau psihologică.

Unele biserici locale și conferințe sunt chemate în justiție pentru comportament imoral al conducătorilor bisericii locale, îndeosebi pentru abuzul sexual față de copii. Un astfel de abuz poate avea loc la întâlnirile clubului exploratorilor, la adunările sociale ale secțiunilor Școlii de Sabat, la școala bisericii etc. Când se întâmplă așa ceva, părinții sunt destul de supărați pentru a intenta proces, iar tribunalele și completele de judecată tind să le țină partea.

În general, legea face răspunzătoare bisericile numai pentru acele prejudicii care sunt rezultatul neglijenței lor. Urmărirea în justiție a unor biserici se întemeiază fie pe angajarea neglijentă, fie pe o supraveghere neglijentă a personalului angajat.

Angajare neglijentă – Când un voluntar sau un lucrător angajat comite un abuz, biserica poate fi chemată în judecată pentru că a angajat acea persoană fără a face totul pentru a descoperi și a trata eventuale abuzuri precedente. Următoarele două situații se pot aplica în multe țări:

Dacă o conferință mută pe un pastor într-un alt district, știind că pastorul a fost vinovat de comportament imoral în districtul anterior și dacă noul district nu a fost anunțat, iar pastorului nu i s-a dat ajutorul necesar, conferința poate fi făcută răspunzătoare prin lege de comportamentul său ulterior.

Dacă un conducător de tineret s-a făcut vinovat în trecut de abuz sexual față de un copil și biserica actuală n-a făcut nimic pentru a afla despre aceasta, biserica locală și conferința pot fi trase la răspundere prin lege pentru comportamentul ulterior al acestuia.

Supraveghere neglijentă – Se manifestă atunci când o biserică nu dă pe față grijă suficientă în supravegherea unui lucrător. Dacă lucrul acesta este dovedit, biserica locală și conferința pot fi trase la răspundere în mod legal pentru fapte imorale.

Etica și Politica

Etica și Finanțele

SUBIECTE ETICE CONTEMPORANE

Etica lucrătorului

Cea mai bună modalitate de a aborda principalele probleme etice și morale ale epocii noastre este să le examinăm în lumina perspectivei etice a lui Dumnezeu. Am văzut că punctul de vedere a lui Dumnezeu este expus cel mai clar și mai concis în Ieremia 9,24: „Eu sunt Domnul, care fac milă, judecată și dreptate pe pământ! Căci în aceasta găsesc plăcere Eu, zice Domnul.”

Divorțul și recăsătorirea

Creșterea alarmantă a ratei divorțurilor în ultimii ani și celelalte probleme legate de relațiile familiale sunt motive de mare îngrijorare. Waldo Beach observă:

Un factor sociologic important este schimbarea drastică a naturii și funcției familiei monogame în societate. În aparență, ea este în siguranță: 96% dintre oameni se căsătoresc. Dar în profunzime, instituția familiei în sine este nesigură. Indicele cel mai alarmant al acestei evoluții este creșterea rapidă a ratei divorțurilor. În 1970 o căsătorie din treizeci și șapte sfârșea prin divorț.1

Astăzi „o căsătorie din opt are acest sfârșit.”2 Aceasta înseamnă că mulți

copii proveniți din cupluri divorțate vor fi crescuți de un singur părinte. Chiar dacă acesta se recăsătorește, așa cum fac 75% din cazuri, apar tensiuni și schimbări dificile cum ar fi problema custodiei. Cât despre copii, împărțirea afecțiunii între părintele vitreg și cel natural este adesea traumatică.3

Biblia are o poziție clară și fermă față de acest subiect: Dumnezeu refuză divorțul (Mal. 2,16). Haideți să luăm în calcul câteva din problemele legate de divorț:

Divorțul este rezultatul înstrăinării sentimentelor uneia sau mai multor persoane.

Divorțul încalcă rânduiala lui Dumnezeu cu privire la căsnicie.

Divorțul distruge familia și relațiile care pot face din aceasta un colț de rai într-o lume plină de tulburări.

Divorțul aduce amărăciune, apăsare, inimi zdrobite, singurătate – o mulțime de probleme de ordin spiritual, social, psihologic, care nu dispar niciodată.

Divorțul devastează viața cuplului și mai ales a copiilor.

Este recăsătorirea răspunsul la această problemă? În cele mai multe cazuri acesta este pasul imediat următor. Totuși, recăsătorirea nu poate garanta fericirea, oricât de serios ar fi privită. De exemplu, pot apărea probleme majore în ceea ce privește modul în care sunt tratați copiii și drepturile lor în noua familie. Apar de asemenea modificări forțate la nivelul familiilor fiecărei părți.

În mod sigur, trebuie luat în considerare și punctul de vedere al Scripturii asupra acestui subiect. Hristos declară în Matei 5 că oricine se căsătorește cu o persoană divorțată comite adulter cu acea persoană. Singura excepție este în cazul în care unul dintre parteneri a comis adulter.

Henlee H. Barnette susține o poziție conservatoare față de acest subiect:

Problema recăsătoririi după divorț poate fi susținută numai cu argumentul tăcerii sau al deducției. Pavel arată că în cazul despărțirii, cele două părți trebuie să rămână în această stare sau să se împace (1 Cor. 7,10-11). El permite recăsătorirea numai în cazul văduvelor, dar pretinde ca noul soț să fie creștin (1 Cor. 7,15). Cel credincios nu este “legat”. S-a comentat că această expresie, “nu este legat”, dă individului dreptul să se recăsătorească, dar acest lucru este împotriva învățăturii lui Pavel despre căsătorie.4

Alții totuși nu sunt de acord și găsesc că principiile sănătoase ale exegezei susțin dreptul de recăsătorire în aceste împrejurări, și că aceasta contrazice învățătura lui Pavel.5

Declarația oficială a organizației „Assemblies of God” aprobată de Comitetul general al prezbiterilor afirmă:

cuvântul grecesc pentru “preacurvie” (porneia) se poate referi la acte repetate de adulter, dar în mod obișnuit desemnează practica imoralității sexuale de orice fel, atât înainte cât și după căsătorie. (Porne este cuvântul grecesc pentru prostituție.)

Matei 5,32 adaugă o excepție. Aceasta arată că soțul care se desparte de nevasta imorală nu o determină în felul acesta să comită adulter din moment ce ea este deja vinovată de adulter.

Matei 19,9 duce mai departe această excepție. Ar trebui accentuată ideea că excepția se referă numai la viața de imoralitate, nu la o singură abatere. Cu alte cuvinte, pe cât posibil, faptele izolate de imoralitate trebuie îndreptate prin pocăință, mărturisire, iertare și reconciliere pentru salvarea căsniciei.

Isus nu a schimbat natura divorțului, ca și distrugător al căsătoriei. El pur și simplu a eliminat toate scuzele, raționamentele sau cauzele, cu excepția “preacurviei” (porneia, practicarea imoralității sexuale). Totuși, în nici un caz El nu recomandă divorțul și recăsătorirea. Ele nu sunt permise decât cu această condiție.

În 1 Corinteni 7,15 apare o altă excepție.

Dacă credinciosul “nu este legat”, când partenerul necredincios care vrea să se despartă divorțează, cel credincios trebuie considerat liber. Din moment ce partenerul necredincios este cel care inițiază divorțul, libertatea celui credincios pare a fi mai mult decât libertatea de a pleca, din moment ce pleacă primul oricum. Aceasta înseamnă că cel credincios este liber să se recăsătorească dacă vrea.6

Lucrătorul care adoptă această poziție se poate confrunta cu problema ofensării cuplurilor care vor să se căsătorească dacă unul dintre ei sau ambii sunt divorțați, caz în care excepția biblică nu funcționează.

Cartea Problemele eticii creștine ridică întrebarea dacă un pastor își poate asuma responsabilitatea interpretării standardelor etice ale bisericii sau ale cultului său. O alternativă poate fi următorul exemplu: Un cuplu a venit la un pastor și i-a cerut să îi cunune, deși unul dintre ei era divorțat. Pastorul le-a spus că regulamentul bisericii, cu care el era de acord, nu i-ar permite să facă acest lucru. Cei doi au apreciat sinceritatea lui și faptul că el nu a renunțat la ceea ce credea că este bine. Au adăugat că apreciază foarte mult faptul că el nu i-a respins de la început. A stat de vorbă cu ei timp de o oră și jumătate despre planurile și speranțele lor și a păstrat legătura cu ei după ce s-au căsătorit (s-au dus la un oficiu de stare civilă). Declarația lor a fost: “El n-a vrut să ne cunune, dar ne-a arătat că îi pasă și s-a rugat ca Domnul să ne binecuvânteze. S-a interesat de viața noastră din acel moment.” Soțul a continuat: “Mi-aș fi pierdut respectul pentru el dacă ar fi spus: “Nu vă pot cununa aici în biserică, dar dacă veniți la mine acasă o voi face.”7 Dacă această întâmplare are un final fericit, alte cupluri în schimb sunt adesea ofensate de poziția pastorului care din motive etice nu poate oficia slujba de căsătorie. Totuși această neînțelegere necesită un preț mai mic de plătit pentru o conștiință împăcată.

Divorțul a devenit atât de acceptat în ziua de azi, încât a afectat și gândirea Bisericii. De exemplu, unii pastori și-au schimbat punctul de vedere odată ce divorțul a atins în mod direct familiile lor. Asemenea schimbări sunt de înțeles, dar dacă nici Biserica și liderii ei nu păstrează standardul înalt al relațiilor conjugale, cine altcineva ar mai putea-o face? Nu există nici o altă instituție, forță sau comunitate de oameni care poate sau dorește să păstreze standardul spiritual și rezoluția etică în acest caz. Familiile afectate trebuie să înțeleagă că Biserica proclamă un Dumnezeu atotputernic, un Dumnezeu care iubește familia și care este gata și chiar poate să refacă legăturile de rezistență ale căsniciei.

În cartea sa Pastor către pastor, Erwin W. Lutzer adresează bisericii următoarea provocare în legătură cu acest subiect:

Fiecare pereche creștină care divorțează, îi determină pe alții să se îndoiască de puterea lui Dumnezeu, iar atunci când justificăm senzualitatea, egoismul și lăcomia nu facem decât să acceptăm că Hristos nu ne poate elibera de păcat. Drept rezultat, noi nu mai constituim o mărturie pentru această generație.8

Exemplul dat de liderii spirituali ai Bisericii este de o importanță extremă în aceste situații. Dacă a divorțat, chiar și cel mai înzestrat lucrător nu poate fi respectat și acceptat în rolul de pastor model în relațiile de familie, în fața adunării. Asta nu înseamnă că cei care au fost afectați de această problemă nu pot fi eficienți în alte lucrări.

Lucrătorul este cel care ar trebui să conducă Biserica în formarea unei atitudini corespunzătoare cu privire la divorț. Mai întâi, misiunea pastorului și a adunării este de a sprijini familiile care au probleme în căsnicie, făcând toate eforturile pentru menținerea unității. Norman L. Geisler consiliază astfel:

Regula biblică nu este: Divorțul este întotdeauna greșit. Regula este următoarea: O relație unică, permanentă și durabilă este întotdeauna corectă. Cu alte cuvinte Biblia este preocupată de permanența căsniciei. Regula este să păstrezi vie, cu orice preț, o relație de dragoste unică atâta vreme cât aceasta nu înseamnă perpetuarea răului sau nu împiedică posibilitatea existenței unei situații mai bune.9

Numai atunci când ambele părți ale unei căsnicii tulburate au renunțat complet la ideea de menținere a căminului, se poate lua în considerare soluția divorțului, pentru a evita un rău și mai mare.

Se poate întâmpla ca o persoană divorțată să apeleze la un pastor pentru consiliere atunci când divorțul nu a avut o cauză dreaptă. Lane A. Scott sugerează:

În astfel de cazuri, considerând faptul că Dumnezeu dorește permanența căsătoriei, pastorul poate să-l ajute pe cel în cauză să-și evalueze căsnicia. Există oare vreo posibilitate de reconciliere, deși divorțul a fost pronunțat? Dacă da, trebuie folosite orice ă mijloace care ar putea duce la acest deznodământ, înainte ca vreunul din parteneri să se recăsătorească.10

Scott insistă că, oricare ar fi alternativa pe care o alege persoana divorțată, ea trebuie să se confrunte cu cauza care a dus la distrugerea căsniciei.

Chiar dacă pastorul va îndemna biserica să ia atitudine împotriva divorțului, victimele acestuia reprezintă o cu totul altă problemă. Divorțul poate fi iertat, Biserica fiind prim care își exprimă iertarea. Biserica va arăta iubire și înțelegere față de cei ca căror viață a fost zdrobită de divorț. Pastorul, de exemplu, va învăța adunarea să respecte participarea în lucrarea de slujire a celor care au avut dificultăți în căsnicie, în funcție de talentul fiecăruia. Totuși, având în vedere nevoia de a da un exemplu bun tinerilor din biserică, trebuie acceptat faptul că persoana care s-a recăsătorit în urma unui divorț nu poate fi ordinată în slujba de diacon, prezbiter sau pastor (1 Tim. 3,2.5).

Etica și sexul – Revoluția sexuală

Consider că e necesară tratarea acestei probleme pentru a înțelege un număr însemnat de alte probleme pe care le pune astăzi bioetica, de pildă: avortul, contracepția, fecundarea în vitro, ingineria genetică, SIDA, homosexualitatea, transsexualismul.

Perioada de pregătire

În ceea ce private comportamentul sexual, istoria înregistrează cicluri pe durata cărora moralitatea publică oscilează între puritanism și depravare totală. În general, lumea urmează moda dominantă. Dar sunt, și excepții: există persoane și familii depravate în vremuri de puritanism și, vice-versa, persoane și familii cu moralitate ireproșabilă în timpuri de depravare. De reguli, depravarea prosperă în condiții de extremă bogăție sau de extremă sărăcie.

Ultimul ciclu din istorie care a ajuns la apogeu în timpurile noastre se deosebește radical de toate celelalte. Daca în trecut depravarea morală se numea depravare chiar și pentru depravații din Sodoma și Gomora, urmare a slăbiciunii omenești în fața unei patimi greu de stăpânit, unde rana păcatului apare cel mai evident, și dacă în trecut chiar cei decăzuți își recunoșteau și regretau starea lor deplorabilă, în ultimul ciclu istorie al comportamentului sexual lucrurile stau cu totul altfel: depravarea se cere justificată, legitimată, legiferată, instituționalizată, acceptată sau chiar impusă societății ca fiind comportamentul normal de viață. E vorba de o adevărata revoluție, în care se folosesc toate mijloacele revoluționare, inclusiv forja. De unde și titlul acestei conferințe: Revoluția sexuală.

În anul 1660, după moartea dictatorului puritan Oliver Cromwell, domnia lui Carol al Il-lea în Anglia a fost caracterizată de pierderea moralității. În Franța, Ludovic al XlV-lea, imoralul "rege Soure", s-a căsătorit în cele din urmă cu amanta sa, Madame de Maintenon, și s-a convertit. Dar urmașul lui a Fost și mai imoral și corupția domnea la curtea din Versailles.

Secolul al XVlll-lea începea sub semnul degradării morale. Filosofia iluministă a deschis și mai larg porțile desfrâului. Filosofi iluminiști ca David Hume, Voltaire și Jean-Jacques Rousseau propuneau libertatea sexuală ca mijloc de eliberare a bărbaților și femeilor de civilizația creștină. Pentru acești gânditori, omul nu este altceva decât o "mașină vie" rațională, fără nici o răspundere în fața vreunui Dumnezeu Creator. Ideile iluministe care atacau morala tradițională creștină au trecut o dată cu Marea Revoluție Franceză dincolo de granițele Franței. Această nouă mentalitate s-a reflectat și în legislația civilă: introducerea în timpul Revoluției și apoi de către Napoleon a căsătoriei civile și a divorțului, ceea ce a încurajat enorm infidelitatea conjugală, adulterul.

În secolul trecut, trei gânditori englezi au deschis drumul permisivismului sexual. Aceștia sunt:

Jeremy Bentham (1748-1832), probabil ateu. care a elaborat filosofia utilitarismului hedonist. Conform filosofiei lui, fericirea omului consta în căutarea plăcerii, în special în domeniul sexual.

John Smart Mill (1806-1873), filosof sceptic și empirist, pasionat neo-malthusian, este unul din făuritorii liberalismului. Concep(ia sa radicala cu privire la libertate permite orice faptă, cu condiția să nu lezeze interesele altora. Justifică avortul și înlătură orice restricție în domeniul sexualității. Al patrulea gânditor a fost părintele evoluționismului, Charles Darwin (1809-1882). El pune problema în felul următor: dacă oamenii abia coborâți din maimuțe își continuă evoluția pe plan social, nu e cazul să abandoneze conveniențele și tabuurile din primele faze ale evoluției sociale? Sexul fiind un instinct animalic, are vreun rest sa 6e legal de niște principii religioase sau morale? Cunoscuta sa teorie a selecției naturale a fost binevenită pentru toți adepții rasismului preocupați de obținerea unei rase umane superioare. Foarte îndrăgita a fost ideologia lui și de mișcarea marxistă și de alte mișcări radicale din secolul al XIX-lea, cum a fost anarhismul, care au prevăzut în programele lor "amorul liber" și "căsătoria fără frontiere"'. De vreme ce omul nu este altceva decât produsul forțelor evolutive și nu are de dat cont în fața vreunui Dumnezeu Creator și Judecător, nu este el creatorul propriului său destin?

Mulți în secolul trecut trăiau viața de libertini dar în secret, excepție făcând o seama de scriitori, poeți, muzicieni, artiști romantici care duceau o viață imorală deschisă, sfidând bunul simț și toate conveniențele umane.

La distingerea moralității în secolul trecut au contribuit numeroase muscari de orientare neo-păgână și ocultistă, de pildă teosofia, în care își are, cel puțin parțial, rădăcinile actuala mișcare "New Age". Ocultiștii au dat libertății sexuale și perversiunilor sexuale o semnificație mistică, alunecând în mod inevitabil în satanism.

Perioada de tranziție

Către sfârșitul secolului al XlX-lea și începutul secolului al XX-lea revoluția sexuală face un pas înainte. În sensul ca din clandestinitate. O clipă intelectuală atee sfidează deschis morala convențională. În literatură și teatru se remarcă în această elită, care va influența clasele medii. H.G Wells, G.B. Shaw și homosexualul Oscar Wilde care promovează o subcultură homosexuală. Acum apare sexologia ca știință. Erns Bloch studiază comportamentul sexual uman nu în termeni de morală ci ca pe un comportament pur animalic. Dar pe lângă separarea comportamentelor sexuale de morală un lucru și mai grav care se petrece în această perioadă este disocierea lor de procreație.

Apare acum Sigmund Freud (1 856-1939) cu psihanaliza lui potrivit căreia sexualitatea, "libido", este instinctul dominant. Prin acest pansexualism se explică tot comportamentul omului. El încearcă să dea o bază științifică separării sexualității de procreație și orientării ei spre plăcere.

Havelock Ellis în lucrarea sa în șapte volume "Studies în the Psychology of sex" aprofundează ideea lui Freud. Sexologia se contopește cu psihologia producând un erotism mistic. Teoria lui se bazează pe viziunea pseudo-științifică potrivit căreia omul este un animal rațional ale cărui energii și instincte trebuie satisfăcute prin practicarea "amorul liber", lar dacă sexualitatea este văzută în esența sa ca "psihologie", trupul este separat de psihic sau de suflet. S-a creat un dualism neo-maniheist exprimat prin sloganul: "Sexul are loc în cap și se eliberează în trup". Acest dualism neo-maniheist stă la originea multor probleme modeme, în special el justifică separarea procreației de căutarea plăcerii. Până acum își spuseseră cuvântul numai bărbații. Acum intră în câmpul de luptă și femeile. Apare mișcarea feministă care nu luptă numai pentru dreptul la vot și alte drepturi ale femeii, dar încearcă totodată să acrediteze ideea că femeia ideală este femeia care practică "amorul liber".

De fapt, rolul cel mai important și poate cel mai distrugător i-a revenit pe tot parcursul revoluției sexuale unei feministe care a trăit aproape 90 de ani. E vorba de Margaret Sanger (1897-1966), o progresistă bogată din New York, eleva și, o vreme, amanta lui Havelock Ellis. Ea a impus femeilor contracepția, pentru care a făcut și pușcărie. În mintea și în viața acestei femei găsim tot arsenalul revoluției sexuale din epoca noastră: feminism, ideologii de stânga, divorț, amor liber, avort, contracepție, sexologie și educație sexuală în sensul prost al cuvântului, pansexualism freudian, rasism neo-malthusian întemeiat pe mitul suprapopulării planetei și a necesității de a crea o rasă umană de calitate superioară, ba găsim la ea chiar ocultismul și consumul de droguri.

Primul război mondial și după război

Primul război mondial a separat milioane de bărbați de soțiile lor și i-a obligat sa trăiască situații pe care nu le-ar fi experimentat daca ar fi rămas acasă. Ororile războiului i-au făcut sa-și pună întrebări asupra valorilor tradiționale. Dacă unii și-au aprofundat credința lor religioasă, alții au căzut în disperare, în scepticism, în confuzie, în căutarea oarbă a plăcerii. E ceea ce au adus cu ei acasă soldații de pe front. În perioada de după război s-a înregistrat în continuare o pierdere a moralității. În Europa se răspândea stilul de viata "cabaret" practicat la Paris și Berlin. În Statele Unite tonul îl dădea lumea Hollywood-ului cu sexualitatea fascinantă și romantică a filmelor sale.

O minoritate imorală înfloritoare a influențat moravurile maselor. Alfabetizarea, presa, radio-ul au contribuit mult la răspândirea imoralității. Revoluția sexuală a făcut pași gigantici în această perioadă în două direcții: a divorțului, considerându-se tot mai mult căsătoria un simplu act legal, o simplă bucată de hârtie, și a controlului nașterilor. În anii '20, ' fost deosebit de activă feminista Margaret Sanger nu numai în ceea ce privește controlul nașterilor dar și rasismul, crearea unei rase superioare prin suprimarea indivizilor și raselor de calitate inferioară. Teoria i-a servit lui Hitler și colaboratorilor săi. E lucru cert că nazismul nu s-a născut în Germania, ci în Statele Unite de unde a fost importat.

În ceea ce privește controlul nașterilor, primul bastion creștin s-a prăbușit în anul 1930 când conducerea Bisericii Anglicane a aprobat folosirea, ce-i drept limitată, a contraceptivelor.

În anii de criză economică de după 1930 legile statului au început să fie mai restrictive. Hollywood-ul era cenzurat. Dar acum era prea târziu imoralitatea câștigase teren în mentalitatea maselor. Un exemplu: în 1936 regele Eduard al Vlll-lea al Angliei a abdicat de la tron întrucât nu-i era permis să se căsătorească cu o femeie divorțată. Dar opinia publică l-a sprijinit și 1-a simpatizat ca în zilele noastre pe Diana, "femeia modernă" care a avut curajul să sfideze morala creștină.

Cele două sisteme totalitare, de dreapta și de stânga, tare s-au impus înainte de război, au propus două modele de moralitate foarte interesante.

Fascismul italian predica zgomotos moralitatea publică. Dar cât de moral era "tatăl de familie" Mussolini și ce soț, fidel era, știm cu toții. În Germania, Hitler încerca să-i scoată pe homosexuali din partid, propaganda Reich-ului exalta familia germană, femeia germană, soție și mamă, dar ofițerii SS aveau amante și dintre ei erau aleși cei destinați să îmbunătățească rasa ariana. Pentru ariani avortul era interzis, dar era încurajat la celelalte rase.

La cealaltă extremă, în comunismul rusesc, după Revoluția din 1917, Lenin a lăsat cale deschisă tuturor ideilor liberale din Occident: divorț, avort, chiar feminism. Căsătoria nu e altceva decât un contract care poate fi oricând anulat. Stalin a pus stavilă: căsătoria s-a consolidat, numărul avorturilor a scăzut. După moartea lui Stalin s-a revenit la situația dinainte. După cum se vede, morala comunistă ca și cea fascistă e dictată de tiranul de la putere.

Perioadă critică

Al doilea război mondial și anii care au urmat au însemnat ultima etapă înaintea izbucnirii revoluției sexuale. Prezervativele folosite pe scară largă în timpul războiului, ca măsură de profilaxie împotriva bolilor venerice, soldații au continuat să le folosească și acasă, în plus au continuat să frecventeze bordelurile. Profitând de înfrângerea rasismului german, neo-malthusianii au declanșat o campanie decisivă pentru a impună rasismul lor la nivel planetar în era Națiunilor Unite. În anul 1952 Margaret Sanger își încoronează propria viață dezordonată întemeind International Planned Parenthood Federation (IPPF). E cea mai mare realizare a vieții ei. IPPF este până astăzi cel mai mare promotor al avortului și al controlului nașterilor la scară mondială. Pansexualismul cucerea tot mai mult mințile intelectualilor atei. De Freud am amintit. Existențialismul francez Jean-Paul Sartre afirma că dat fiindcă nu există Dumnezeu, totul e permis, iar moral e ce vrea fiecare. Amanta sa, Simone de Beauvoir, instaurează feminismul radical. În cartea sa "Al doilea sex" (1949) afirma ca raportul bărbat-femeie e impus de despotismul bărbaților și milita pentru eliberarea femeii de sarcina, de maternitate. Ura maternitatea după cum Sartre ura paternitatea: dacă nu există un Tată în cer, nu are sens sa existe vreun tată pe pământ.

Guvernele democratice de stânga, în special cele din țările nordice, din Scandinavia, au introdus o educație sexuală sistematică, urmărind o mai mare libertate sexuală în rândurile tinerilor, în special de sex feminin.

Literatura aproape că nu mai producea nimic altceva decât cărți erotice. Deși există o anumită cenzură pornografia practic nu cunoștea nici o îngrădire. În 1952 e fondat renumitul ziar porno Playboy, Tot în anii '50 actrițe ca Monroe și Mansfield la Hollywood prezentau pe ecrane scene care nu se mai văzuseră până atunci.

Sosește revoluția

În anii '60 s-a declanșat revoluția sexuală încurajată și susținută de mass-media și de industria distracțiilor. Ea se baza pe trei principii cheie: 1. Eliminarea lui Dumnezeu cel puțin al unui Dumnezeu pe care 1-ar fi interesat moralitatea sexuală. 2. O schimbare radicală în definirea persoanei umane. 3. Separarea sexualității de fertilitate. Atât liberalii cât și comuniștii văd în bărbați și femei doar niște simple animale, fără Dumnezeu, fără suflet, fără o morală obiectivă, fără o natură umană stabilită de un Creator.

Descoperirea tehnologică ce a făcut posibilă revoluția și a făcut-o accesibilă maselor a fost pilula contraceptivă.

Aceasta a fost salutată ca fiind victoria ce aduce eliberarea femeii și s-a răspândit rapid în mase. S-a reușit astfel separarea definitivă a sexualității de procreație, iar sexualitatea sterilă a devenit normă. Mai târziu, această separare avea să fie completată de noile tehnici ale procreării artificiale.

Dar revoluției sexuale îi lipsea încă un element esențial: avortul. Avortul era singurul remediu atunci când contracepția dădea greș. Uciderea copilului nenăscut era soluția împotriva unicului păcat care mai există: acest păcat era sarcina nedorită.

În 1967 Parlamentul englez legalizează cel dintâi avortul, iar în 1973 îl votează și Statele Unite.

Prăbușirea totală a moralității sexuale s-a înfăptuit prin abolirea oricărei cenzuri. Ca și în cazul avortului, legislația britanică a avut o influență hotărâtoare. Cel care a condus lupta împotriva legilor restrictive a fost Kenneth Tynan (1927-1980). De acum teatrul, filmele, televiziunea, publicitatea, muzica, pot să prezinte lucruri interzise mai înainte precum homosexualitatea, nudismul, limbajul obscen. Revista Playboy care a adus multe milioane fondatorului ei, Hugh Hefner, a trebuit să înfrunte concurența unui număr tot mai mare de ziare și reviste porno.

Prosperitatea materială și autonomia economică a femeii au favorizat și mai mult imoralitatea în țările bogate în anii '60-70.

Era Acvariului

În această perioadă apar pe lângă Freud, Sartre, Simone de Beauvoir noi doctrinari ai sexului fără frontiere precum Herbert Marcuse și Wilhelm Reich care predică eliberarea totală, de toate restricțiile și de toate inhibițiile, a comportamentelor sexuale. Ei prezintă ca ideală sexualitatea polimorfă. Nu trebuie să existe nici o deosebire între comportamentul heterosexual și cel homosexual. Căsătoria, familia trebuie să dispară, întrucât ele sunt structuri ale sclaviei.

Aceasta este așa-numita Eră a Acvariului cu obsedanta muzică rock având un evident caracter sexual, cu droguri, cu hippies având ca lozincă: "faceți amor, nu faceți război". Comuniștii mai ales sovieticii au favorizat imoralitatea și drogarea tineretului pentru a destabiliza societatea occidentală.

În acest climat de toleranță și promiscuitate se remarcă două curente ideologice: feminismul și homosexualismul.

Mergând pe pista deschisă de Margaret Sanger, feministele militează în continuare pentru recunoașterea legală a raporturilor libere între sexe, a familiei lesbite, a maternității lesbite prin adoptarea de copii, a dreptului absolut de a dispune de propriul corp, a prostituției, a contraceptivelor, a avortului. Ele cooperează activ cu organizațiile internaționale care își impun controlul demografic în lume.

Mult mai activi decât feministele se dovedesc a fi în această fază a revoluției sexuale homosexualii. Ei au elaborat o sub-cultură, o ideologie numită homosexualism pe care vor să o impună, deschis, întregii societăți. Această ideologie cuprinde un program social și politic care promovează și apără un "tip de viață alternativ". Potrivit acestei ideologi,. homosexualii nu numai că cer să le fie tolerat și legalizat comportamentul lor, dar cer să fie recunoscută superioritatea tipului lor de viță în comparație cu tipul heterosexual impus, susțin ei, de societate. Cei mai agresivi dintre ei duc o luptă înverșunată împotriva familiei, a căsătoriei, a religiei, intenționând să distrugă întreaga ordine socială. Propagă pederastia și pedofilia susținând că raporturile sexuale cu adulții sunt de mare folos pentru copii. Mulți dintre ei s-au constituit în comunități foarte bogate și puternice. SIDA a fost provocată în primul rând de tipul lor alternativ de viață. Ei au convingerea ca acest tip de viață se va impune în cele din urmă în societate ca fiind cel normal, în timp ce heterosexualii vor rămâne o minoritate de anormali.

Conferințele Națiunilor Unite

Recentele conferințe ale Națiunilor Unite au lăsat să se vadă în mâinile cui se află ONU și organismele sale, cine și în ce scop le manipulează. În special ultimele conferințe ale ONU ținute la Cairo și Beijing au fost folosite pentru globalizarea revoluției sexuale, astfel încât aceasta să pătrundă și în societățile cele mai tradiționale. Ele au contribuit la instituționalizarea revoluției sexuale, Textele documentelor și discuțiile acestor Conferințe au fost puternic influențate de ideile Margaretei Sanger: neo-malthusianismul și feminismul. IPPF cooperează strâns cu Population Fund al Națiunilor Unite (UNFPA) care este în mâinile feministelor și ale birocraților fără Dumnezeu din țările bogate. La cele două Conferințe ale ONU amintite, revoluția sexuală a fost inclusă în programe de acțiune pe care în multe țări legislatorii autoritățile civile încearcă să le impună popoarelor. Aceste programe includ: controlul nașterilor prin avort și contracepție și o mai intensă educație sexuală a tineretului, prin educație înțelegându-se învățarea metodelor contraceptive, din această educație lipsind orice principiu sau valoare morală. Cuvinte ca familie sau căsătorie lipsesc complet din documentele acestor conferințe ale ONU sau sunt definite cu totul diferit de ceea ce înseamnă ele. În documentul final s-a încercat să se includă și un program homosexual.

A rămas în prezent o singură barieră în fața corupției totale: interzicerea pedofiliei. Cu toate acestea, abuzurile sexuale asupra copiilor sunt predicate pe scară largă și sunt bine protejate. Scandalurile care au izbucnit recent în Belgia au scos la iveală faptul că cercurile pedofile belgiene erau conectate la rețele internaționale.

De menționat că în scandalurile amintite pedofilii sunt găsiți vinovați nu pentru că au practicat pedofilia, ci pentru că nu au avut consimțământul copiilor, ceea ce duce la concluzia că pedofilia e permisă dacă există consimțământul reciproc.

După revoluție

La ora actuală se pot evalua urmările tragice ale revoluției sexuale. Sunt aceleași pe care le vedem la sfârșitul oricărei revoluții: ruine și cadavre. Prăbușirea căsătoriei și a vieții de familie; o legislație care favorizează și îngăduie divorțul; familii dezbinate; femei și bărbați abandonați; copii cu viața distrusă aruncați de timpuriu în brațele viciului și ale delicvenței; zeci de milioane de copii uciși anual prin avort; femei și fete purtând în psihicul lor rana profundă a faptelor comise; conviețuirea în locul căsătoriei; raporturile sexuale prematrimoniale; răspândirea mentalității că homosexualitatea nu este altceva decât un alt stil de viață; presiuni pentru legalizarea căsătoriei homosexualilor și adopția copiilor de către homosexuali; rapida răspândire a SIDEI și a altor boli venerice pe care publicitatea le ține sub tăcere; mistificarea tragediei S1DA transformată într-un cult de cel mai prost gust, victimele fiind descrise ca niște războinici curajoși într-o bătălie pierdută; sterilizarea, contracepția pentru evitarea copilului cu orice preț; promovarea perversiunilor sexuale; educația sexuală, nu în vederea unei vieți caste, ci în vederea corupției deja de pe băncile școlii; încurajarea prostituției; creșterea numărului transsexualilor; pornografia răspândită fără nici o restricție prin toate mijloacele de comunicare în masă; dezorientarea totală a tineretului; pierderea simțului moral și a valorilor morale; violența care se naște inevitabil dintr-o viață sexuală dezordonată; iubirea umană redusă la simplu instinct animalic; ateismul în masă, fenomen nemaiîntâlnit vreodată în istoria omenirii până în vremurile noastre, condiția "sine qua non" a înfăptuirii revoluției sexuale fiind eliminarea lui Dumnezeu. lar pentru cine are credință, efectul cel mai dezastruos, cu urmări în veșnicie, e cel din învățătura sfântului Pavel: "Desfrânații nu au loc în împărăția lui Dumnezeu".

Creștinii, câți au mai rămas, sunt conștienți că revoluția sexuală este strategia cea mai reușită a Satanei în acești ani ai istoriei mântuirii.

E lucru sigur că nici într-o epocă a istoriei. nici măcar pe vremea Sodomei și a Gomorei omenirea nu a atins un asemenea grad de decădere morală. Care va fi prețul pe care omenirea îl va plăti pentru această tristă aventură? Nu știm dar îl presimțim. Păcatul conține în el însuși pedeapsa, după cum fructul conține în el sămânța.

În ciuda tabloului întunecat care ni se prezintă, pesimismul nu este justificat. Duhul Sfânt se mișcă liber printre ruinele omenirii păcătoase și noi recunoaștem semnele speranței și ale perspectivei recuperării valorilor morale sănătoase.

Numărul creștinilor autentici numiți "conservatori" sau "tradiționali" și acuzați de fundamentalism de adepții progresiști ai imoralității e în continuă creștere. Găsim tați care se angajează să fie soți fideli, tineri care decid să trăiască în castitate desăvârșită până la căsătorie, femei care le înfruntă cu curaj pe vechile feministe, părinți care refuza așa zisă educație sexuală care li se dă copiilor în școală, persoane care recuperează valorile morale ale sexualității, ale familiei, ale căsătoriei ale castității conjugale, bărbați și femei care, dezgustați de viața păcătoasă, se convertesc la credință și încep o viață nouă.

Ar trebui să luăm aminte la sfatul apostolului Pavel către tânărul Timotei: „Fii o pildă pentru credincioși în vorbire, în purtare, în dragoste, în credință, în curăție” (1 Timotei 4,12).

Chemarea la slujire pastorală este o însărcinare sfântă, implicând, printre altele, respect pentru personalitatea omului, așa cum rezultă din porunca a șaptea. Orice abuz de încredere în acest domeniu aduce ocară lucrării pastorale, bisericii și lui Dumnezeu. Deoarece nu este rațional să le ceri membrilor să acorde încredere pastorilor care au avut abateri sexuale (adulter, homosexualitate, desfrânare etc.) și întrucât biserica își asumă un risc atunci când angajează ca pastori sau transferă pe cei care au avut o conduită sexuală incorectă, se așteaptă ca asemenea pastori să predea conferinței scrisorile lor de acreditare. În timp ce violarea poruncii a șaptea face ca un pastor să nu mai poată fi angajat în lucrarea pastorală, el are nevoie și poate primi harul și iubirea iertătoare a lui Dumnezeu. Biserica trebuie să caute să restabilească și să cultive relațiile sale spirituale și de familie ale acestuia.

Specialiștii în counseling pentru pastorii cu probleme sexuale au schițat un portret tipic al pastorului care este cel mai expus la cădere morală. El este un bărbat de vârstă mijlocie, dezamăgit de chemarea lui, care își neglijează familia, se izolează de colegii săi pastori și întâlnește o femeie care are nevoie de el.

Lucrul acesta se întâmplă prea des. Un studiu cu privire la clerul protestant a dat la iveală că 13% dintre ei au avut experiențe extramaritale cu o membră a bisericii. Cifra a fost aproape dublă față de ceea ce s-a raportat în dreptul altor specialiști, sugerând că pastorii sun deosebit de vulnerabili în acest domeniu. Să menționăm câteva motive pentru această situație morală a pastorilor.

Problema – Unii cercetători în domeniul comportamentului au identificat cinci caracteristici care, pe lângă frumusețea fizică, fac ca o persoană să pară atractivă pentru sexul opus. Aceste caracteristici nu au fost destinate să fie aplicate în special pastorilor, dar observați cât de bine se potrivesc:

Încrederea în sine. Desigur, nu toți pastorii se simt siguri de sine, dar în general par așa. Și încrederea atrage.

Puterea . Oamenii sunt atrași nu numai de putere, ci și de persoanele puternice. Pastorul este de obicei socotit ca fiind o persoană puternică. Această putere este amplificată da faptul că el vorbește cu autoritate – autoritate venită de la Dumnezeu și din Scriptură.

Recunoașterea publică. Pastorii se bucură într-o anumită măsură de un statut de celebritate în cadrul organizațiilor lor. Și renumele este un afrodisiac. Pastorii par să aibă o dorință și o nevoie deosebită de a fi iubiți. Dacă nu primesc de la comunitatea lor dragostea și recunoașterea de care au nevoie, ei pot fi copleșiți de cineva anume care le oferă această recunoaștere.

Manifestarea interesului și grijii. Se așteaptă ca pastorii să fie ascultători atenți, interesați, sensibili. Este numai un pas mic de la comunicare intimă la comportament intim. Counseling-ul reușit implică un sfătuitor care manifestă o adevărată grijă pentru celălalt și o persoană ale cărei nevoi să fie împlinite. De aici și până la intimitatea sexuală nu mai este decât un pas.

Pastorii lucrează în mare parte cu voluntari din biserică de sex feminin. Când două persoane de sex opus, oricare ar fi ele, au o viață apropiată, când le place să colaboreze și sunt singure mai mult timp, există probabilitatea de a se trezi unele dorințe sexuale.

Amabilitatea. Amabilitatea este o calitate romantică. Ea face parte din arsenalul pastorului.

Toate aceste cinci caracteristici care contribuie la atracția romantică sunt tipice pentru pastori. Slujba și chemarea noastră ne oferă caracteristici atractive în plus, pe care de obicei nu le avem. Dacă nu ne dăm seama de lucrul acesta sau de faptul că o femeie ar putea avea un plan, putem deveni obiectul unor preocupări sau acțiuni imorale.

Soluții. Iată câteva soluții:

Iubește-ți soția și demonstrează acest lucru – Străduiește-te să-ți îndeplinești datoriile față de familie. Grădina vecinului nu arată mai verde, dacă ți-ai udat propria grădină. Caută să fii văzut deseori exprimându-ți afecțiunea față de soția ta într-un mod corespunzător culturii locale.

Fii conștient de vulnerabilitatea ta – Prea mulți pastori, care au spus: „Cu mine nu se va întâmpla așa ceva niciodată”, sunt acum foști pastori. Și ție ți se poate întâmpla, dacă crezi că te poți juca cu mici flirturi și fantezii sexuale și să rămâi totuși neafectat. Ține seama de natura impulsivă a dorinței sexuale. Dacă sunt îngăduite dorințele erotice și romantice, ele vor trece în mod inevitabil peste bariera rațiunii.

Fii vigilent – Fii atent cu sentimentele tale. Sesizează prompt și sincer începutul unei atracții prin jocul privirii reciproce sau dorința de a fi în compania ei. Ia seama la luminile de avertizare, când începe să te preocupe prezența, îmbrăcămintea sau semnalele erotice ale celei pe care o consiliezi.

Fii atent cu sentimentele femeilor. Când un pastor are o ispită, nu neapărat cu o seducătoare experimentată, ci de cele mai multe ori cu o persoană rănită în sentimentele ei, cu o slabă apreciere de sine și care se simte atrasă de cineva care o ascultă și o sfătuiește, trebuie să ia seama. Dacă nu intuiești sentimentele romantice ale femeilor, încrede-te în soția ta – ea cu siguranță le intuiește. Dacă simți o atracție deosebită față de cineva, spune-i soției. Dând glas sentimentelor, ești ajutat să le alungi și, când soția ta știe, este imposibil să se întâmple ceva rău.

Dă dovadă de responsabilitate. Pastorii își asumă riscuri pe care consilierii necreștini se tem să și le asume. Specialiștilor în domeniu li se cere să raporteze altcuiva despre fiecare client. Spune cuiva cu regularitate ce se întâmplă în relațiile tale de counseling.

Nu consilia des femei, când ești singur. În multe țări, pastorii sunt singurii specialiști care mai primesc invitații la domiciliul clientelor. Trebuie să mai fie cineva de față atunci când acorzi asistența spirituală unei femei acasă la ea. Nu consulta în biroul tău când nu mai este nimeni în incinta clădirii. Pune un geam în cadrul ușii sau lângă ușa biroului. Counseling-ul cere ascultare intimă, dar nu evitarea vizibilității!

Fii prevăzător în sfătuirea cu privire la sexualitate – Bărbaților le este greu să vorbească cu femeile despre problemele lor sexuale fără ca ei înșiși să fie provocați sexual. Ar fi mai înțelept ca femeile să discute aceste probleme cu o altă femeie.

Fii gata să fugi – Cu amabilitate, dar hotărât, îndepărtează-te de o situație ispititoare. Persoanei căreia i se acordă asistență spirituală nu trebuie însă să i se dea impresia că este respinsă și fără ajutor; deci, vei stabili să fie ajutată de altcineva.

Cu siguranță, Solomon știa din experiență multe despre ispita care vine din partea unei femei. El stăruia: „Depărtează-te de drumul care duce la ea, și nu te apropia de ușa casei ei, ca nu cumva să-ți dai altora vlaga ta, și unui om fără milă anii tăi” (Proverbe 5,8.9). Este o afacere proastă să-ți vinzi familia și viitorul pentru o clipă de senzualitate.

Fii tare din punct de vedere spiritual – Păstrează-ți spiritualitatea la înălțime. Adu-ți aminte că porunca „Să nu comiți adulter” se referă chiar la tine. Fă așa cum a făcut Iosif: „El nu este mai mare ca mine în casa aceasta, și nu mi-a oprit nimic afară de tine, pentru că ești nevasta lui. Cum aș putea să fac eu un rău atât de mare și să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” (Genesa 39,9). Privește adulterul ca păcat, nu numai împotriva ta și a familiei tale, ci și împotriva Dumnezeului tău.

Lucrătorul creștin și viața sexuală: plăcere sau pericol?

Lucrătorul creștin și sexualitatea

O dilemă etică majoră cu care se confruntă adesea pastorii se datorează faptului că membrii bisericii cred că pastorul nu trebuie să aibă dorințele pe care le au ceilalți oameni. Ei presupun că această chemare înaltă exclude posibilitatea ca un om să posede, cu atât mai puțin să acționeze sub influența dorințelor care-i motivează pe ceilalți. Slujitorul lui Dumnezeu trebuie să știe foarte clar – și să-i facă și pe ceilalți să înțeleagă – că nu este deloc condamnabil în fața lui Dumnezeu și a oamenilor de bun simț dacă se bucură de o trăire echilibrată a pasiunilor pe care Dumnezeu le-a creat ca parte a ființei lui.

Cu mai mulți ani în urmă, jucam un meci de volei într-un parc al orașului, împreună cu un grup din biserica pe care o păstoream. Mărturisesc că mă aflam printre cei mai entuziaști participanți la joc.

Când ne-am oprit să facem o pauză, o femeie între două vârste care se transferase în comunitatea noastră dintr-o zonă rurală, s-a apropiat de mine cu o privire îngrijorată. Evident dezamăgită, mi-a spus: „Nu știam că predicatorii se joacă cu mingea.” Am zâmbit și am asigurat-o că există unii predicatori care iau parte la asemenea activități. Totuși, nu sunt sigur că ea era gata să accepte să-și vadă pastorul angajat într-o activitate atât de nespirituală. Dar ea nu făcea decât să reflecte viziunea multor oameni care cred că un predicator pur și simplu nu poate să-și permită astfel de distracții și, în același timp, să rămână credincios chemării sale.

Împlinirea dorinței sexuale în cadrul căsniciei este un aspect important al aspirației naturale la fericire a lucrătorului creștin. O viziune erotică asupra dragostei, a căsătoriei și a relațiilor din familie aduce dezastru – pe plan moral și spiritual. A acționa din perspectiva unei asemenea viziuni nu numai că atacă fericirea căminului, dar poate răni chiar biserica. Istoria a arătat că atunci când un conducător de biserică are o atitudine nebiblică asupra unor astfel de probleme, pot lua naștere secte. Binecuvântați sunt acei pastori care își dau seama că ei înșiși, mai mult decât oricine altcineva din biserică, trebuie să păstreze principii și practici corecte pentru a asigura fericirea căsniciei.

O viziune biblică asupra sexualității

Dumnezeu i-a creat pe Adam și Eva ființe sexuale. Totuși, le-a dat capacitatea să se bucure de relațiile sexuale în mod opțional. Deoarece oamenii au fost îndemnați să crească, să se înmulțească și să umple pământul (Gen. 1:28), înțelegem că reproducerea nu a fost concepută ca un comportament automat, așa cum este cazul altor ființe vii, care sunt împinse involuntar în procesul de reproducere. Dimpotrivă, dintre toate creaturile perfecte modelate de mâna lui Dumnezeu, numai ființele umane au fost înzestrate cu extraordinara capacitate de a se angaja în actul sexual în mod conștient și voluntar. Din momentul creației până în prezent, oamenii au avut privilegiul de a se bucura de experiența actului sexual în calitate de ființe libere, morale și etice. Odată cu acest privilegiu, apare și responsabilitatea păstrării actului sexual în cadrul căsătoriei. Creatorul a dat actului sexual un caracter sacru, care persistă și astăzi.

Puritatea și sfințenia actului sexual sunt foarte clar accentuate în cartea Genezei în viața primilor oameni creți de Dumnezeu. Enoh, al șaptelea patriarh după Adam, a fost atât de apropiat de Dumnezeu, încât, într-o bună zi, Dumnezeu i-a permis lui Enoh să se ridice de pe pământ, direct în prezența Sa. Povestirea biblică arată că în tot acest timp al părtășiei unice cu Dumnezeu, Enoh continua să se bucure de relația intimă cu soția sa. În cuvinte simple: „a născut fii și fiice” (Gen. 5:22). Ce se poate concluziona de aici? Nici chiar cea mai bună relație cu Dumnezeu nu exclude relația intimă, fizică în viața de familie.

Alte dovezi ale aprobării date de Dumnezeu pentru intimitatea fizică în viața de căsnicie se găsesc în căsătorii multiple din timpul Vechiului Testament. Isus a explicat clar că planul lui Dumnezeu de la început a fost ca să fie parte bărbătească și parte femeiască, adică fiecare bărbat să aibă femeia lui (Mat. 19:4-5.8). Astfel se poate spune despre căsătoriile multiple că nu au fost niciodată după voia lui Dumnezeu. E adevărat că Biblia nu scrie că relațiile sexuale în acest cadru erau imorale. Fără îndoială că cel mai poligam personaj cunoscut a fost împăratul Solomon al Israelului. În ciuda faptului că numeroasele sale soții și concubine s-au dovedit a fi cauza căderii lui, cântarea sa închinată iubirii senzuale, romantice, a devenit simbolul clasic al dorinței și al împlinirii spirituale al tuturor timpurilor. Cântarea Cântărilor a fost interpretat de cercetători ai Bibliei de-a lungul secolelor ca o frumoasă alegorie reprezentând dragostea desăvârșită a lui Hristos pentru Biserică, puterea și frumusețea dragostei pe care Biserica i-o poartă, în cele mai tainice cuvinte.

Acest tablou al dragostei sfinte a Domnului pentru Biserică înnobilează întregul concept al relației sexuale dintre un bărbat și perechea pe care i-a pregătit-o Dumnezeu. Autorii moderni ai manualelor despre sex ar face bine să se inspire din surse biblice atunci când abordează acest subiect fascinant.

Pe tot parcursul vieții și lucrării sale, Hristos nu a condamnat niciodată sexualitatea. În același timp Domnul n-a ezitat niciodată să vorbească ferm împotriva păcatului preacurviei. El consideră legătura căsătoriei ca fiind inviolabilă. A comite adulter mintal sau a se recăsători după un divorț, cu excepția anumitor circumstanțe deosebite, înseamnă a-L mânia pe Dumnezeu. Apostolul Pavel afirmă clar că relația sexuală în căsătorie este potrivită și de dorit (1 Cor. 7:3-6). Atât soțul cât și soția sunt încurajați, chiar li se poruncește) să-și arate afecțiunea cuvenită unul celuilalt. În versetele următoare ale aceluiași pasaj (1 Cor. 7:8.9), apostolul tratează din nou subiectul eticii și moralității în probleme sexuale. El sugerează că, dacă cei necăsătoriți și cei văduvi au dificultăți cu înfrânarea, „este mai bine să se căsătorească decât să ardă”. Deși recomandă statutul de om necăsătorit, care permite mai mult timp pentru Dumnezeu, Pavel insistă asupra faptului că în căsătorie, viața sexuală este nu numai normală, ci și poruncită. Chiar în situația în care o femeie credincioasă este căsătorit cu un necredincios, recomandarea lui Pavel este ca aceasta să păstreze relația (inclusiv sub aspect sexual).

Căsătoria, o idilă prelungită

Dumnezeu l-a creat pe om cu instincte sexuale. Deoarece a luat naștere din coasta bărbatului, crearea femeii a instituit și legea care spune că ce doi vor deveni „un singur trup”. Pentru această unire, omul trebuie să-și lase tatăl și mama și să trăiască împreună cu femeia, sub privirea binevoitoare a lui Dumnezeu. Secole mai târziu, Hristos se va ocupa de această problemă, ca răspuns la întrebarea cărturarilor și a fariseilor, dacă este drept ca omul să-și lase nevasta sub orice motiv. Când Isus a insistat spunând că a-ți părăsi nevasta înseamnă a comite adulter, ucenicii Săi au fost alarmați. Concluzia lor a fost că „… nu este de nici un folos să se însoare” (Mat. 19:10). Atunci, Isus a afirmat foarte clar că a duce o viață de abstinență sexuală nu demonstrează un standard etic sau spiritual mai înalt decât al persoanelor căsătorite. Există fameni, „care s-au născut așa din pântecele maicii lor; sunt fameni care au fost făcuți fameni de oameni; și sunt fameni care singuri s-au făcut fameni, pentru Împărăția Cerurilor” (Mat. 19:11-12). Dar omul fericit, sănătos și căsătorit va fi un soț iubitor pentru soția pe care i-a dat-o Dumnezeu.

Deși Dumnezeu a instituit căsătoria și i-a înzestrat pe oameni cu capacitatea de a iniția și a se bucura de dragoste, nouă ne revine responsabilitatea de a păstra nestins focul iubirii. Fără dragoste romantică nu va rezista nici cea mai reușită căsnicie. Lucrătorii creștini trebuie să se străduiască să facă in căsnicia lor un exemplu. Relația de căsnicie din familia pastorului devine, din nu se știe ce motiv, un exemplu pentru relațiile din celelalte familii din biserică.

În fața acestei responsabilități de a fi un exemplu pentru biserică – și de altfel pentru întreaga comunitate – cum reușesc pastorii și soțiile lor să păstreze relația dintre ei interesantă și fermecătoare, adesea chiar incitantă? Acest lucru nu se poate realiza decât dacă însăși căsnicia se sprijină pe o temelie de dragoste și admirație reciprocă. Dacă atracția inițială ce i-a apropiat pe cei doi a pălit, primul pas care trebuie făcut este de a aprinde din nou flacăra. Deoarece Biblia poruncește bărbatului să-și iubească soția (în timp ce soției i se cere să-și respecte soțul), el trebuie, pur și simplu, să-și îndeplinească sarcina pe care i-a dat-o Dumnezeu, de a-și înconjura perechea cu o afecțiune sinceră. El nu va apela niciodată la forță, mită sau amenințare pentru a-și satisface pornirile sexuale. A face acest lucru înseamnă a reduce actul de dragoste la practica imorală de a se folosi de celălalt.

În timp ce soțul își recunoaște sarcina de a menține sarcina arzând, soția chibzuită este însăși torța care întreține focul până când devine o pasiune și o plăcere fierbinte. Rolul său este de a se lăsa curtată. Comportamentul ei va fi sfios, cochet, străduindu-se să fie atrăgătoare pentru el. Toate acestea devin posibile dacă cei doi au încercat întotdeauna să păstreze „dragostea dintâi” de la începutul relației.

Iată câteva sugestii pentru a menține o relație sănătoasă în căsnicie, sau chiar pentru a restaura o relație distrusă:

Vorbiți sincer cu soția dumneavoastră despre nevoile dumneavoastră sexuale.

Străduiți-vă (da, străduiți-vă!) să mențineți o relație tandră și plină de dragoste.

Nu lăsați o neînțelegere să se transforme într-un conflict (fiți cel care cedează).

Din când în când mergeți împreună la un seminar pentru cei căsătoriți. Indiferent care este beneficiul, simplul fapt că ați mers va însemna mult pentru celălalt.

Dacă relația pare a fi criză, nu pronunțați cuvântul „divorț” înainte de a merge la consiliere.

Asigurați-vă că faceți acele lucruri neînsemnate care contribuie la o relație fericită. De exemplu, țineți minte în fiecare an zilele deosebite care au semnificație romantică pentru voi.

Alegeți din când în când un loc romantic pentru cină sau pentru o vacanță.

Faceți-i soției complimente sincere.

Faceți-vă timp pentru a deveni atrăgător pentru ea.

Învățați să spuneți „te iubesc” fără să vă fie jenă. Nu lăsați soția să vă ghicească afecțiunea: exprimați-vă dragostea. Chiar dacă uneori vi se pare ipocrit să rostiți „cele două cuvinte”, nu veți fi niciodată judecat pentru eforturile dumneavoastră.

Și, în fine, respectați-vă întotdeauna soția, atât în public (de la amvon sau în conversații), cât și intimitate.

Consilierea în probleme sexuale

Când este potrivit ca pastorul să consilieze probleme privind căsătoria și activitatea sexuală? Având în vedere că ați fost asupra subiectului în timpul pregătirii pentru lucrarea pastorală, ar trebui să puteți susține un seminar despre căsătorie. Totuși, consilierea în particular asupra unor probleme grave de căsnicie este altceva și necesită pregătire specială. Este recomandabil ca pastorul să transfere asemenea necazuri unui consilier creștin competent. Chiar dacă este calificat pentru a ajuta anumite cupluri care au probleme delicate, pastorul se confruntă cu riscul de a-i pierde din urma experienței consilierii. Cele mai multe cupluri primesc cu greu sfatul unui pastor, care le cunoaște secretele cele mai adânci și poate cele mai întunecate.

Dacă pastorului i se pare esențial pentru lucrare să se implice în consiliere maritală și sexuală este important să fie bine instruit și să citească mult despre acest subiect. Vârsta va fi întotdeauna un factor demn de luat în seamă în diferitele situații de consiliere. Dacă pastorul este mult mai tânăr și mai puțin matur sau mult mai bătrân decât cei consiliați, ei s-ar putea simți jenați. În primul rând, pastorul trebuie să păstreze încrederea și confidențialitatea celor care-i solicită ajutorul. Dacă este posibil, este bine ca sesiunile de consiliere să se desfășoare în biroul bisericii sau în casa pastorului, în prezența soției sale. Un astfel de aranjament nu-i va deranja pe cei consiliați, dacă o respectă pe soția pastorului și integritatea lor de cuplu. Dacă acest respect nu există, sesiunea de consiliere nu va fi eficientă oricum.

Capcane sexuale ce trebuie evitate

Bărbații trebuie să fie deosebit de atenți atunci când sunt izvor de mângâiere și de recăpătare a încrederii de sine pentru o femeie decepționată. Este foarte probabil ca în această perioadă ea să aibă o mare nevoie de afecțiune din partea cuiva, în care să poată avea încredere, pe care-l poate aprecia. Oferindu-i sprijin, grija pe care i-o purtați s-ar putea transforma în pasiune, mai ales dacă este o femeie atrăgătoare. Dar aveți grijă: nu lăsați sprijinul spiritual pe care i-l acordați să devină baza unei relații personale nepotrivite.

Nu profitați niciodată de dragostea și încrederea pe care o manifestă o femeie într-o ședință de consiliere. Deoarece nu este ceva neobișnuit ca pastorul să aibă o imagine de sine foarte bună, el ar putea, în mod inconștient să primească cu plăcere admirația. O inocentă apreciere reciprocă poate scăpa de sub control dacă nu sunteți atenți.

Nu inițiați și nu încurajați îmbrățișări (și adesea săruturi) care fac de multe ori parte din manifestările bucuriei în cercurile de prieteni. Adesea, cel puțin teoretic, reprezintă dovada legăturii spirituale dintre participanți În practică, ele devin cu ușurință o capcană, deoarece participă doar membrii de sex opus. Ceea ce la început pare un comportament obișnuit, poate deveni o gravă problemă morală.

Fiți atenți la femeia lipsită de scrupule care se învârte în jurul pastorului. Ce premiu mai prețios ar putea obține decât pe un slujitor al lui Dumnezeu! Binecuvântat este lucrătorul care este atent la astfel de capcane, sau a cărui soție are de la Dumnezeu intuiția de a aborda problema înainte ca aceasta să devină serioasă. Pe lângă luarea măsurilor de precauție, lucrătorul creștin trebuie să ceară de la Dumnezeu ajutor în această privință.

Lucrătorul creștin, ca orice alt om este vulnerabil la tentațiile sexuale atunci când el și soția sa încearcă să-și revină după o neînțelegere serioasă sau după o perioadă de neregularitate sexuală. El poate deveni o țintă ușoară pentru o femeie întreprinzătoare care poate prelua controlul unei relații înainte ca el să-și dea seama de existența problemei. Cât de important este să păstrezi arzând focul de acasă! Un cuplu care se bucură de o relație caldă, plină de dragoste, este apărat de tentația unuia sau a celuilalt de a cădea în păcate sexuale, sau de a se angaja vreodată într-un comportament imoral în afara căsniciei.

Comportamentul față de persoanele de sex opus

Ar fi bine ca lucrătorii bisericii să fie iubiți și admirați și de femeile și de bărbații din biserică. Ca răspuns la această afecțiune, ei se vor comporta cu persoanele de sex opus într-un mod corect, dar și satisfăcător. Ei vor căuta să stabilească relații cu toți membrii bisericii, trasând în același timp, prudent, limitele integrității personale.

De exemplu, pastorul nu-i va face să se simtă prost în public pe cei care i-au arătat prea multă afecțiune. În unele cazuri este posibil ca pastorul să fi interpretat greșit anumite comportamente. Chiar dacă asemenea persoane sunt într-adevăr vinovate, ele trebuie tratate cu blândețe. Dacă pastorul acționează cu înțelepciune în asemenea circumstanțe, efectul va fi mult mai bun decât dacă ar încerca prin discuții să corecteze o situație problematică. Pe de altă parte, pastorul va avea grijă să evite situații care ar putea părea dubioase din punct de vedere moral, indiferent cât de inocenți par indivizii în cauză. Nolan B. Harmon observă:

Pericolul care apare în relația pastorului cu femeile nu constă neapărat într-o greșeală din partea lucrătorului – deși există fără îndoială femei nechibzuite în biserică, la fel ca și în afara ei; și există și frați slabi – dar faptul că ele pot cauza comentarii și bârfe, poate afecta lucrarea pastorului. Pastorul chibzuit știe că de la un lucru neînsemnat se poate isca un scandal și se comportă ca atare. S-a recomandat evitarea vizitelor la femei tinere căsătorite în absența soților lor. Sugestia este ca altă persoană să meargă împreună cu pastorul, fiind o procedură delicată când e vorba de a vizita o femeie Trebuie evitate vizitele repetate la o femeie, deoarece ar crea riscul unor discuții. Dacă este nevoie de consiliere pe o perioadă îndelungată, aceasta ar trebuie făcută în biroul pastorului. Trebuie evitat orice ar putea cauza bârfe.3

Ce ar trebui să facă lucrătorul creștin când se confruntă cu situații la fel de dificile ca cea în care a fost pus Iosif în casa stăpânului său Potifar? Faceți exact ce a făcut Iosif – fugiți! Indiferent cât de mare e atracția sau cât de neplăcută ar fi descoperirea, nici un om al lui Dumnezeu nu-și poate permite o asemenea greșeală. Ajunge numai să începeți să numărați consecințele pentru a fi în stare să rezistați tentației. O asemenea cădere morală va afecta grav viața lucrătorului și a soției sale, a copiilor și a altor membri ai familiei. În plus, afectată direct sau indirect, va fi cealaltă parte implicată în situație, familia ei, biserica, denominațiunea lucrătorului și mai presus de orice, însuși Domnul și Împărăția Lui.

Primul lucru care trebuie luat în considerare când vorbim despre comportamentul slujitorului lui Dumnezeu față de persoanele de sex opus și în special față de soția sa, este faptul că el servește ca model de comportament pentru bărbații din biserica sa. Dacă el nu-și respectă cum trebuie soția sau alte femei din biserică, atitudinea sa va fi reflectată după un timp, în cel puțin o parte dintre bărbații bisericii, adesea chiar în proprii lui fii. Din fericire, în unele situații în care pastorul s-a comportat imoral în relațiile cu sexul feminin, copiii au fost atât de mâhniți de nefericirea părinților lor, încât s-au hotărât să nu facă aceleași greșeli.

Conduita unui pastor trebuie să fie atât de corectă, încât nimeni să nu poată să-i atace morala și comportamentul. Etica lucrătorului creștin în acest caz este reflectarea aspectelor psihologice și mentale ale unui comportament corect, în care standardele sale morale devin expresia fizică a ceea ce el are în inimă. Isus a accentuat importanța comportamentului etic atunci când a spus că, dacă un bărbat „se uită la o femeie ca s-o poftească, a și preacurvit cu ea în inima lui” (Mat. 5:28). Este mult mei înțelept ca omul să-și rezolve problema în inima lui și să ceară iertare Domnului, decât să ajungă în situația de adulter, cu consecințele atât de tragice pe care acesta le are asupra tuturor.

O altă problemă cu care se poate confrunta pastorul nechibzuit cu femeile din biserica sa vine chiar din casa lui. O soție de pastor geloasă este capabilă de aceleași reacții față de comportamentul soțului său ca orice altă femeie. S-au întâmplat cazuri în care soția pastorului s-a angajat ea însăși într-o aventură pentru a se răzbuna pe comportamentul imprudent al soțului său. Rezultatul poate fi la fel de distrugător, ca și când chiar pastorul ar avea o aventură publică.

Atunci când în viața unor oameni cunoscuți apar probleme de comportament sexual, zvonurile se răspândesc în toată țara cu o repeziciune uimitoare. Se ocupă de asta persoanele amatoare de scandal. Totuși, deși explozia de publicitate negativă scoate la lumină aceste cazuri fără întârziere, mii de predicatori buni și decenți trăiesc mai departe așa cum trebuie să trăiască oamenii lui Dumnezeu. Ei își iubesc și își respectă soțiile, iar familiile lor sunt apreciate de toți cei care-i cunosc și care au fost binecuvântați prin lucrarea lor.

Este o încurajare pentru mine să observ în fiecare an că cea mai mare majoritate a lucrătorilor nu au niciodată probleme de morală care să necesite măsuri drastice. Această constatare nu va ajunge niciodată pe prima pagină a publicațiilor, dar este scrisă cu litere de aur în analele Cerului.

Factori care contribuie la decăderea morală

Pentru a ne raporta corect la problema eșecului lucrătorilor este bine să înțelegem factorii care contribuie la decăderea lor și procesul prin care ei își pot reveni. Cea mai importantă cauză a decăderii morale este și cea mai evidentă: o problemă spirituală. Lucrătorul creștin trebuie să mențină tot timpul atitudinea pe care a avut-o Iosif față de o astfel de înjosire. El a spus pur și simplu. „Cum aș putea să fac un rău atât de mare și să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” (Gen. 39:9). Totuși există mulți factori care se împotrivesc ideii că adevărata iubire de Dumnezeu ne împiedică să cădem. Munca excesivă este un dușman, atât al creșterii spirituale, cât și al puterii morale. Îndatoririle de fiecare zi produc un puternic stres emoțional. Oboseala ne distruge valorile, nelăsând timp pentru relaxare și meditare. De prea multe ori, lucrătorul se face vinovat de „Rugăciunea de menținere”, adică exact atâta rugăciune cât este necesar pentru a liniști conștiința și a menține un tonus spiritual decent.

Neînțelegerile conjugale pot încuraja în mare măsură imprudența morală. Uneori, fapta imorală nu este decât un act de răzbunare împotriva partenerului de viață. Aceasta poate rezulta din gelozie, inamicul armoniei în căsnicie. Dacă armonia este prezentă în casă, iar pericolul intervenției unei a treia părți este mic.

Un pastor nechibzuit poate fi ușor atras în cursă ca rezultat al egoismului personal. Lucrătorul creștin își poate crea o imagine de sine disproporționată datorită rolului său public. Chiar succesul pe care-l are la amvon poate crea această imagine de sine superioară. El se poate simți ca un erou cuceritor, înzestrat cu o mulțime de calități, gata să se angajeze în cucerirea celei mai atrăgătoare femei care, din întâmplare, este o admiratoare a lui.

Apoi există situația inversă, a pastorului care are o imagine de sine inferioară și se simte copleșit atunci când o femeie atrăgătoare din comunitate pare a fi interesată de persoana lui. S-ar putea ca el să nu fi reușit să câștige afecțiunea bisericii, dar atenția pe care i-o arată această persoană atrăgătoare va compensa lipsa.

Cei mai mulți pastori, din fericire, nu vor cădea niciodată pradă imprudențelor sexuale. Cu toate acestea, este bine să fiți avertizați asupra acestei posibilități. “Cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă” (1 Cor. 10:12). Situația poate păcăli atât pastorul neatent, cât și pe cel care are tendința de a se identifica puternic cu cei pe care-i consiliază.

SIDA

SIDA constituie o gravă amenințare la adresa lumii întregi. Ea este rezultatul tragic al revoluției sexuale. Milioane de oameni au fost răpuși deja de această boală, milioane de oameni continuă să fie contaminați.

Ce este SIDA?

Etimologic SIDA înseamnă "sindromul imunodeficienței dobândite"; dobândită, adică în contrast cu unele tulburări congenitale ale sistemului nostru imunitar.

Clinic SIDA reprezintă manifestarea terminală a unei infecții prelungite. având o evoluție lentă (10 ani), cu virusul imunodeficienței umane (HIV). Acest virus este caracteristic speciei umane. Există doi viruși apropiați care atacă unul maimuța, celălalt pisica, dar care nu se transmit de la aceste animale la om. Virusul SIDA are următoarele caracteristici:

Dimensiunea foarte mică; are diametrul de 0,1 micron sau 80-100 nanometri. Un micron înseamnă a milioana parte dintr-un metru, iar un nanometru înseamnă a miliarda parte dintr-un metru. Pentru comparație: HIV este de șaizeci de ori mai mic decât bacteria care provoacă sifilisul și de 450 de ori mai mic decât spermatozoidul. De aici, ușurința extraordinară de a penetra în organism.

A doua caracteristică este parazitismul intracelular al acestor viruși. Ei nu se pot dezvolta decât în interiorul altor celule vii.

Nu au nici membrană, nici citoplasmă, și sunt făcuți din nucleoproteină RNA și DNA, adică din acele molecule mari care se găsesc în nucleul celulelor constituind cromozomii, purtători ai informației genetice.

Dar caracteristica cea mai importantă a acestor viruși este variabilitatea lor genetică extraordinară. Cunoaște posibilități infinite de a se schimba astfel încât nici un anticorp al organismului uman și nici un vaccin nu-i poate ucide.

Virusul SIDEI (HIV) este incapabil să se reproducă el singur. Are nevoie de mecanismul de reproducere a celulei pe care o invadează pe care îl deturnează în folosul său pentru a se reproduce. Deci este un virus care trăiește numai într-o celula vie. În afara celulei nu este decât o grămadă de molecule inerte. Dar odată intrat, virusul obligă celula să răspundă la comenzile sale.

Fiecare tip de viruși atacă un anumit tip de celule. Unii invadează celulele nervoase (de pildă virusul poliomelitei), altele celulele pulmonare, musculare (cum este virusul gripei). Virusul SIDEI atacă celulele sistemului imunitar.

Atacul începe prin recunoștea unor molecule speciale la suprafața celulei atacate, molecule receptori numite molecule CD4. Aceste molecule constituie un fel de broască a celulei, iar virusul devine cheia cu care se poate intra în celulă și se poate multiplica.

În principal virusul SIDA atacă limfocitele CD4 localizate în ganglionii limfatici. Aceste limfocite se varsă curentul sanguin spre a ajunge la țesuturi după care se întorc în ganglionii limfatici prin vasele limfatice. Dar limfocitele se mai găsesc și în anumite fluide ale organismului cum este puroiul, lichidul spermatic, secrețiile vaginale, lichidul cefalo-rahidian și laptele.

Dintre limfocite, primele infectate de HIV sunt monocitele-macrofage care se ocupă cu salubritatea – circulă prin organism, adună murdăriile, distruge și devorează resturile de celule, celulele canceroase și tot felul de agenți infecțioși. Ele sunt prezente în sânge, în puroi, în țesuturile lezate.

Virusul SIDEI nu infectează celulele epidemiei, ale căilor digestive și respiratorii.

Odată pătrunși în celule virușii se înmulțesc rapid. La câteva săptămâni după infectare, individul infectat va fabrica mai mult de un bilion de noi viruși HIV pe zi.

Pentru orice agent infecțios: microbi, paraziți, viruși, unica excepție făcând virusul SIDEI, care încearcă să pătrundă într-un organism sănătos, există un sistem de apărare – sistemul imunitar – răspândit în tot organismul, constituit fiind din celule speciale; o celulă imunitară la o sută de celule normale. Se poate spune că aceste celule imunitare reprezintă poliția organismului nostru. Această poliție are agenți pe teren – celulele macrofage -, are agenții săi specializați – limfocitele CD4 – repartizați în comisariate, are comandouri specializate, are un stat major, în plus are un corp de ingineri și tehnicieni responsabili cu fabricarea unor arme perfect adaptate fiecărei situații particulare. Aceste arme sunt anticorpii.

În fața unei agresiuni mici, prima linie a apărării constituită din macrofage a suficientă pentru a ține situația sub control, distrugând germenii sau virușii agresori.

Dacă atacul este mai masiv, ansamblul sistemului imunitar este pus în alertă, Comisariatele – adică limfocitele CD4 – avertizează comandourile care recrutează noi membri și se pregătesc de atac. De partea lor, inginerii și tehnicienii fabrică armele adaptate – anticorpii – spre a le îndrepta împotriva agresorului. Când totul este gata, în organism se angajează bătălia care durează cam opt zile; febra, durerile sunt semnele acestei bătălii. Organismul, ajutat la nevoie de antibiotice, în general iese învingător. Apoi statul major – limfocitele CD4 – intervin pentru a curăți terenul și a face ordine. Dacă ulterior, are loc un nou atac din partea acelorași agenți infecțioși, apărarea e pregătită mult mai rapid și sunt suficiente câteva zile pentru îndepărtarea pericolului. Este principiul imunității dobândite și al vaccinării. Dar iată ca pentru prima oară în istoria medicinei se constată că un virus cu totul special, virusul SIDEI, datorita unei structuri externe deosebite, nu este recunoscut ca un dușman în ochii macrofagelor, ci, dimpotrivă, este privit ca un prieten și adăpostit de către macrofage și limfocite dacă, cu ocazia unei leziuni a pielii sau a mucoasei virusul vine în contact cu unele din aceste celule. Odată ajuns în interiorul acestor celule imunitare, virusul utilizează mecanismul de reproducere al gazdei sale pentru a se înmulți și a învăța treptat-treptat întregul ansamblu ai sistemului imunitar pentru a-l distruge complet prin atacuri succesive pe o perioadă între 5 și 10 ani.

Distrugerea este cu atât mai rapidă cu cât subiectul este mai în vârstă și cu cât este mai atins de boli microbiene sau parazitare cum este cazul adesea în țările subdezvoltate. Subiecții subnutriți sunt mai fragili și evoluează mai rapid spre stadiul final al SIDEI.

În timpul acestei lungi faze a extinderii virusului, subiectul este aparent sănătos. În realitate el este contagios. În două sau trei luni de la contaminare organismul produce anticorpi specifici care semnalizează contaminarea și permit să se facă teste de depistare. Din acest moment subiectul e declarat seropozitiv.

Când sistemul imunitar este complet distrus – și se știe astăzi ca orice subiect contaminat cu HIV este în mod inexplicabil condamnat la moarte – organismul nu mai are nici o posibilitate de apărare. Organismul este atacat de diferiți microbi care nu mai întâmpină nici un obstacol și nici o rezistență. Subiectul dezvoltă atunci așa-zisele "boli oportuniste": pneumocistoză, toxoplasmoză, tuberculoză, cancer de diferite tipuri, afecțiuni ale sistemului nervos central.

Căile de transmitere a virusului SIDEI

Se știe ca o piele sănătoasă și o mucoasă sănătoasă sunt absolut impermeabile pentru virusul HIV. Astfel încât acest virus nu poate pătrunde în organismul omului decât dacă găsește o rană, o înțepătură, o eroziune traumatică sau infecțioasă a pielii sau a mucoasei. În acest caz este suficient un foarte mic număr de viruși pentru a contamina organismul. Virusul SIDEI se transmite în primul rând pe cale sexuală. Prin raporturile sexuale, heterosexuale sau homosexuale, virusul se transmite de la partener la partener prin spermă și secreții genitale. Transmiterea este maximă în raporturile anale în raportul homosexual (dar și în cel heterosexual contra naturii). Mucoasa anală fiind etirată, celulele purtătoare de proteine CD4 sunt expuse virusului adus de partener. Pericolul este mai mic în raporturile orale. Riscul este scăzut, dar există, în raporturile heterosexuale normale, vaginale.

Se pare că în raporturile heterosexuale normale, la cuplurile stabile sau la partenerii care nu se dedau la vagabondaj sexual, și nu au ulcerații nici infecții ale mucoasei, nu există pericolul contaminării.

Transmiterea virușilor prin raporturile heterosexuale se face mai ușor în sensul bărbat-femeie decât invers. Femeile sunt de două ori mai infectate decât bărbații.

Riscul de contaminare este extrem de ridicat în raporturile sexuale cu prostituatele, datorită eroziunilor și infecțiilor vaginale ale acestora.

Riscul contaminării este mărit cu ocazia deflorării. Sunt cazuri de transmitere a virusului SIDEI prin însămânțarea artificială. La femeile care poartă sterilet riscul contaminării este de trei ori mai mare.

A doua cale de transmitere a virusului HIV este aceea a transfuziei de sânge sau de fracțiuni sanguine. La început nu se cunoștea acest mod de transmitere, de aceea multe persoane au fost infectate prin transfuzie. Oricât de bine ar fi testat donatorul de sânge, riscul contaminării tot există întrucât virusul este latent pe o perioadă de cincisprezece zile pană la un an, când produce anticorpi și poate să fie depistat. Chiar și în această perioadă de latență, virusul este transmisibil. Între o sută de mii și un milion de transfuzii una riscă să contamineze cu virusul SIDA. De aceea pentru intervențiile care necesită importante cantități de sânge, de pildă pentru transplant, se preferă auto-transfuzia; bolnavul donează sânge înainte de intervenție și îl primește în cursul operației.

Contaminarea cea mai frecventă rezultă din schimbul de seringi și ace între toxicomanii care utilizează droguri intra-venoase. Există un fel de rit al împărtășirii între drogații care facilitează mult propagarea virusului HIV.

A treia cale este transmiterea virusului de la mama la copil.

În Statele Unite ale Americii, unul din patru copii care se nasc din mame purtătoare de virusul SIDEI este infectat de virusul primit de la mamă.

Mama infectată poate transmite virusul în trei moduri, în uter prin trecerea prin placentă a virusului de la mamă la copil. 10-20% din copii sunt infectați în felul acesta. Apoi este infectarea în ultima perioadă a sarcinii și la naștere. Sunt cazurile cele mai numeroase: 80%. La naștere copilul se infectează înghițind sângele sau secrețiile cervico-vaginale infectate ale mamei. Nu este sigur că nașterea prin cezariană ar proteja copilul de infectare. În sfârșit, mama poate să transmită infecția sa copilului hrănindu-l la sân. Virușii nu pot fi distruși în stomac deoarece sucul gastric al noului născut nu conține acid. Transmiterea se face probabil prin amigdalele copilului.

Ultima cale de transmitere a virusului HIV este prin rănile pielii. Este forma cea mai rară de transmitere. Dacă virusul nu poate traversa o piele sănătoasă, în cazul unei răni deschise el atacă celulele păturii profunde a epidermei.

În afară de cele patru căi de transmitere a virusului pe care le-au identificat epidemiologii, nici o altă cale nu poate fi identificată. Persoanele care trăiesc în contact cu bolnavii de SIDA nu se contaminează decât în cazul ca au relații sexuale cu ei sau folosesc seringile și acele lor pentru a se droga. Membrii familiei bolnavului, de pildă, nu se contaminează dacă folosesc aceeași bucătărie, aceeași toaletă, aceeași baie, aceleași farfurii și pahare, aceeași îmbrăcăminte, chiar dacă toate acestea nu sunt dezinfectate. Nu e nici un pericol de infectare consumând mâncarea pregătită de persoane infectate cu HIV. Nu e nici un pericol să folosești briciul sau periuța lor de dinți, deși nu este recomandat. Sărutul pe obraji nu reprezintă nici un pericol. Sărutul profund pe gură este riscant. Țânțarii sau alte insecte care înțeapă nu pot transmite virusul. Virusul nu se poate transmite prin salivă.

Până în momentul de față nu există nici un vaccin împotriva HIV-SIDA. Tratamentul antiviral permite doar o încetinire a cursului bolii, fără a o vindeca. În esență tratamentul constă în întârzierea apariției bolilor oportuniste și tratarea acestor boli cu scopul de a amâna pentru puțin timp deznodământul. De asemenea există un tratament (AZT) utilizat cu succes la femeile însărcinate pentru prevenirea transmiterii materno-fetale a virusului HIV.

Însă aceste tratamente sunt extrem de costisitoare și puțini au acces la ele: costă circa o mie de dolari pe lună. Pentru guvernele țărilor sărace se pune aceasta întrebare de natură etică: e moral să aloce tot bugetul destinat sănătății pentru a prelungi agonia unui număr restrâns de bolnavi de SIDA și să lase persoane, care ar putea fi salvate, să moară fiindcă sunt lipsite de medicamente de bază?

Originea și evoluția epidermei în lume

Originile virusului HIV rămân obscure. Se presupune ca el a fost prezent pe mai multe continente, sporadic, cu câteva decenii înainte ca primele cazuri de SIDA sa fi fost semnalate și descrise.

Infecția a început să se răspândească la sfârșitul anilor '70, începutul anilor '80, la homosexualii bisexualii și drogații din anumite zone urbane ale Americii, ale Europei Occidentale și la bărbații și femeile cu parteneri multipli din anumite regiuni ale Caraibilor și ale Africii Centrale și Orientale.

Sindromul SIDA a fost identificat pentru prima dată în 1981 în Statele Unite de către un funcționar care a observat că cercetarea unui medicament, folosit sub control, numit "pentamidină" crește brusc. Medicamentul era cerut pentru un grup de homosexuali și de bisexuali care sufereau de pneumonie foarte gravă însoțit de o prăbușire a imunității celulare.

În iunie 1981 forurile specializate din Statele Unite au înregistrat primele cinci cazuri de SIDA, în iulie altele 41, tot la homosexuali, în august 108. Epidemia era galopantă. Din 1981 până în 1987 SIDA s-a extins în 127 de țări.

Lumea medicală se mobilizează în fața noii epidemii. În 1983, Lac Montagnier cu echipa sa de la Institutul Pasteur din Paris izolează o particulă virală de tip E: o botează HIV 1. În 1986 același L. Monlagnier descoperă un alt tip de virus pe care îl numește HIV 2. Acesta e mai puțin răspândit decât HIV 1.

Există statistici complete făcute de diferite institute specializate, printre care și OMS, cu privire la numărul celor contaminați de HIV și al celor ajunși în faza finală de SIDA, pe continente, țări, ani, vârstă, sex, cauze și alte criterii. Din pădurea de cifre care exisă am cules câteva date care mi s-au părut mai semnificative.

Dacă în 1981 numărul de cazuri SIDA, adică de fază finală era de câteva sute înregistrate, numărul de persoane infectate cu HIV în toata lumea ajungea probabil la 100.000. Peste 10 ani, în 1991, potrivit datelor OMS, numărul celor infectați se ridică la 10 milioane de adulți și un milion de copii. În 1992, 15 milioane: numărul bărbaților infectați de două ori mai mare decât al femeilor. În 1994, 17 milioane. În 1996 aproape 30 de milioane. În prezent – nu am statistică oficială – numărul celor infectați de virusul SIDA depășește cu mult cifra de 30 de milioane de persoane. Însă OMS consideră ca numărul cazurilor înregistrate și raportate oficial constituie doar o pătrime din numărul real. O evaluare reală e imposibil de făcut în țările subdezvoltate nu se poate face o testare a bolnavilor; în țările comuniste cifrele erau falsificate; chiar în țările bogate mulți tăinuiesc boala pentru a evita consecințe neplăcute: excluderea din familie, din școală, pierderea locului de muncă, marginalizarea, s.a.m.d. Prin urmare, pentru a se afla numărul real al purtătorilor de HIV în lume la ora actuală, cifra de 30 de milioane trebuie înmulțita cu patru.

Până prin anul 1992 recordurile în ceea ce privește infecțiile cu virusul SIDEI îl dețineau Statele Unite urmate de America Latină. Cauzele sunt în primul rând homosexualitatea și infidelitatea conjugală. La San Francisco, de pildă, se consideră ca un homosexual are în viață 200 de parteneri în medie, iar un heterosexual are în viață 20 de partenere în medie, în ianuarie 1987 s-a aflat ca a zecea parte a populației adulte a New-Yorkului este infectată de virusului SIDEI. În anii '90 SIDA a ajuns principala cauză a mortalității la persoanele între 25 și 44 de ani. În prezent, în SUA, la fiecare 30 de secundă o femei este infectată cu virusul HIV și la fiecare 2 minute o femeie moare de SIDA.

Dar după 1994 au venit din urm Africa și Asia care au bătut toate recordurile. În 1995 în Africa Subsahariană erau de bază deja 8 milioane de persoane infectate cu HIV, iar în 1996 erau 14 milioane. Astăzi Africa focalizează 70% din persoanele infectate cu HIV în lume. Cauzele sunt multiple: sărăcia, subnutriția, lipsa de educație și de asistență socială, revoluția sexuală venită din Statele Unite și Europa Occidentală, poligamia, prostituția ca mijloc de supraviețuire. În marile orașe ale Africii, 80% dintre prostituate sunt contaminate cu HIV. Aceeași ascensiune rapidă a cunoscut-o Asia de Sud și de Sud-Est. Pentru anul 2000 se prevăd pentru Thailanda, India și Birmania peste 9 milioane de sero-pozitivi. Cauza, în primul rând, este prostituția. Pentru bărbații din Thailanda, frecventarea prostituatelor e un lucru banal; e ca și cum s-ar duce seara la cinema. La Bombay, dintre cele 300.000 de prostituate, 20% sunt sero-pozitive.

Cu regret trebuie să remarcăm ca în Europa trei țări: Spania, Franța și Italia, victime ale revoluției sexuale și ale toxicomaniei, sunt cele mai bântuite de SIDA. În unele zone turistice ale Franței, cum este Coasta de Azur, mai mult de un locuitor dintr-o mie este sero-pozitiv. Actualmente, în Franța un deces din o sută este provocat de SIDA.

În ceea ce privește cauzele, homosexualitatea face cele mai multe victime în țările Nordice, Anglia și Germania. Încă un amănunt din cei 5227 de copii atinși de virusul SIDA în 1994 în Europa, mai mult de jumătate erau în România.

În anii '89, în Statele Unite și Europa se înregistra o diminuare a contaminării. După 1990, epidemia și-a reluat ritmul. Zilnic se contaminează cu HIV 8.500 de persoane: 7.500 de adulți și o mie de copii.

Previziunile pentru viitor sunt negre: OMS estimează că în anul 2003, peste 40 de milioane de persoane vor fi infectate cu virusul HIV; 90% se vor înregistra în țările subdezvoltate. Africa va număra 20 de milioane de bolnavi cu 10-15 milioane de copii orfani. Să nu uităm să înmulțim aceste cifre cu patru! Europa va cunoaște situația din secolul al XIV-lea când ciuma a secerat peste jumătate din populația continentului. Și după anul 2003 ce se va întâmpla? Se vor salva câteva persoane ca la Sodoma și Gomora? Războiul atomic cu perspectiva exterminării omenirii nu se mai aduce în discuție. El este o simplă posibilitate; SIDA este o realitate.

SIDA și prezervativul sau "sexul sigur" Fiindcă nu există nici un vaccin și nici o terapie curativa, toate eforturile se îndreaptă în direcția prevenirii SIDEI. E un lucru indiscutabil că singura protecție împotriva SIDEI este un comportament corect, moral, în viață sexuală: evitarea promiscuității sexuale și a homosexualității. Pentru aceasta e necesară o adevărată schimbare de mentalitate, ceea ce lumea de azi refuză categoric. E adevărat, că se recomandă uneori prudența, să nu se schimbe prea des partenerii, atenție cu prostituatele. Dar cum în aceste sfaturi nu cred nici cei care le dau și cum ele nu au nici o șansă să bareze drumul spre HIV/SIDA, s-a propus, pentru a limita efectele devastatoare ale epidemiei, prezervativul masculin, condomul, în raporturile sexuale. S-a făcut și se face o campanie masivă de către medici, de către asociațiile de luptă împotriva SIDEI, susținută de guverne, de oamenii politici, de publicitatea făcută de mass-media în favoarea prezervativului ca fiind arma unica și absolută împotriva flagelului secolului, neținându-se cont că arma unică și absolută e înfrânarea sexuală și fidelitatea conjugală. Așa-zisa informație și educație în școli la acest lucru se reduce: folosirea prezervativului. Chiar persoane de bună voință și cu bun simț se lasă impresionate de această propagandă uriașă, vorbesc despre necesitatea prezervativului, justifică folosirea lui, eliminând complet aspectul moral al sexualității umane. A ridica vreo obiecție, e un fel de blasfemie. S-a lansat o expresie adoptată imediat cu marc succes și care este azi pe buzele tuturor: "sex sigur". Expresia, evident, nu este medicală și nu are nici o acoperire în realitate. Exprimă doar o dorință și creează o iluzie periculoasă. Tot medicii sunt cei care demonstrează că nu e vorba de nici o siguranță. Statisticile clinice și epidemiologice arată că, din motive de ordin fizic, fiziologic sau fiindcă e întrebuințat greșit, eșecul prezervativului este de 15-16%. La femeile care suferă de alte infecții sau poarta sterilet riscul e de 3-5 ori mai mare. Deci prezervativul nu este o barieră sigură în calea virusului. Mult mai marc este riscul în raporturile homosexuale. De fapt realitatea ne arată cum stau lucrurile. În țările în care s-a făcut și se face cea mai mare propagandă pentru prezervativ și unde acesta se folosește din plin, cum este Franța sau Statele Unite, SIDA nu numai că nu s-a stopat dar e în continuă creștere. Dacă în Franța, în 1989 erau declarate 3000 de cazuri de SIDA și 30.000 de seropozitivi, în 1996 erau 40.000 de cazuri SIDA. La fel în Statele Unite: 58 de decese provocate de SIDA în 1981, în 1995 erau peste 68.000.

Propaganda și distribuirea prezervativului contribuie la răspândirea epidemiei întrucât creează falsa impresie a sexului sigur și a protecției în fața contaminării. Având în vedere riscul de 15%, cine folosește prezervativul nu are nici o siguranță; mai devreme sau mai târziu tot se infectează, după cum nu are nici o siguranță cel care zboară cu un tip de avioane despre care știe că dintr-o sută 15 se prăbușesc la pământ. Prezervativul poate fi cel mult un paliativ atâta vreme cât problema de fond, adică comportamentul sexual aberant care generează boala, rămâne. Singura strategie reală și eficace împotriva SIDEI este autocontrolul, înfrânarea, căsătoria monogamă (un singur bărbat, o singură femeie), fidelitatea conjugală.

SIDA și bioetica

Apariția SIDEI ridică probleme grave din punct de vedere etic. Răspunsul la aceste probleme depinde de punctul de vedere din care sunt privite.

În momentul de față sunt trei puncte de vedere.

Mai întâi este punctul de vedere liberal care domină gândirea țărilor europene. Pentru liberalism singurul criteriu în evaluarea faptelor umane este libertatea; tot ce nu afectează libertatea altora este permis. Deci, permise sunt toate comportamentele sexuale, permisă toxicomania.

Libertate fără responsabilitate. Drama SIDA, spun liberalii, ține de domeniul privat. În această perspectivă, prevenirea SIDEI constă în esența în serviciile igienice prescrise de serviciile de sănătate și utilizarea prezervativului.

Al doilea punct de vedere este cel pragmatic-utilitarist pentru care unicul principiu în viață este: maximum de plăcere cu minimum de suferință. Nu se pune problema binelui și răului. Statul tratează bolnavii ținând cont de balanța cost-beneficii. Practic, nu oferă alte soluții decât cele pe care le oferi liberalismul.

Al treilea punct de vedere este cel personalist-creștin pentru care principiul suprem este realizarea persoanei umane în totalitate, ajutând persoana umană să-și descopere orizontul propriei sale măreții, destinul său, plinătatea vieții la care este chemat, responsabilitățile sale. Pentru prevenirea infecției SIDA nu propune calea ușoară și ineficientă a prezervativului, ci calea cea grea a înfrânării și castității conjugale: terapia crucii. Tratând problema SIDEI din perspective personalismului și a revelației, Biserica Istorică condamnă folosirea prezervativului nu numai fiindcă este ineficient, dar fiindcă degradează persoana umană.

Cei care promovează folosirea prezervativelor susțin ca nu există alt mijloc pentru a preveni răspândirea SIDIEI și îi acuză că sunt criminali pe cei care iau atitudine împotriva prezervativelor fiindcă s-ar face vinovați de moartea atâtor victime nevinovate care ar putea fi protejate. Ei spun că valoarea supremă în lume este viața și când e vorba de salvat vieți omenești cade orice considerație de ordin moral în folosirea mijloacelor. Răspunsul este simplu. Există o altă metodă pentru prevenirea SIDEI, singura eficace 100%, pentru salvarea vieților omenești: abstinența și fidelitatea în căsătorie. Dacă ar ținc cu adevărat la viețile oamenilor, adepții prezervativului ar trebui să lupte cu aceeași înverșunare împotriva desfrâului, a prostituției, a homosexualității, a raporturilor sexuale înainte de căsătorie. Dacă mâine, oamenii informați cu grijă, sfătuiți cum se cuvine, încurajați cum se cuvine de guverne și de mass-media ar abandona comportamentele imorale care generează epidemia, infecția cu HIV ar dispărea complet de pe fața pământului. Din păcate, reîntoarcerea la ordinea morală provoacă o teamă mai mare decât moartea zecilor de milioane de oameni infectați de virusul SIDEI.

Biserica îi consideră vinovați pe cei care prin publicitate, informație și educație greșită în școli, prin distribuirea prezervativelor la adolescenți, creează o falsă siguranță, încurajează comportamentele sexuale imorale, acreditează mai ales în rândul tineretului convingerea ca aceste comportamente constituie un mod de viață normal, favorizând astfel răspândirea epidemiei, prin favorizarea cauzelor care o produc.

Biserica demască ipocrizia puhoiului propagandistic ce se face în favoarea prezervativelor adesea sub masca motivelor umanitare. Îndărătul acestei propagande nu e dragostea pentru viețile oamenilor, ci sunt interese financiare: venituri uriașe care se scot din fabricarea și comercializarea prezervativelor și se ascunde ceva și mai imoral: politica controlului populațiilor la scara mondială așa cum s-a putui vedea clar la recentele Conferințe pentru populație de la Cairo și Beijing. Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional, alte fundații și organisme de ajutorare legate mai mult sau mai puțin de IPPF condiționează ajutorul acordat guvernelor țărilor sărace de răspândirea contraceptivelor, prezervativelor, avortului, sterilizării.

Lupta împotriva SIDEI, presupune în primul rând o informare corectă și complexă cu privire la contaminarea cu HIV, la cauzele bolii, la modurile de transmitere, la evoluția ei clinică, la deznodământul fatal. Trebuie evitată panica și spaima inutilă dar și siguranța și speranța falsă.

Informația este intuită dacă nu este însoțită de o temeinică educație morală. Educația morală trebuie făcută în primul rând celor tineri având în vedere că potrivit OMS, jumătate din cei infectați cu HIV sunt tineri având vârsta între 15 și 24 de ani. Tinerilor trebuie să li se sădească în suflet principii morale sănătoase, să li se propună exemple frumoase, și fie îndrumați și ajutați să-și stăpânească pasiunile și instinctele. În educația sexuala care li se face în vederea practicării castității să li se atragă atenția asupra pseudo-educației care se face în general în scoli și în mass-media și care conduce la depravare, să li se inspire curaj în a înfrunta mentalitatea lumii pentru care cuvântul "castitate" este interzis, în a înfrunta cultura dominantă de azi care încearcă sa legitimizeze separarea dintre unirea sexuală și iubire, dintre iubire și fidelitate, dintre sexualitate și procreație. Să li se arate că trivializarea sexualității înseamnă trivializarea persoanei umane transformate într-un simplu obiect. Tinerii trebuie conștientizați că nu este altă cale de a opri flagelul SIDEI decât castitatea și evitarea drogurilor.

Avortul

Avortul în conștiința umană și în învățătura creștină

În istoria omenirii, avortul, chiar dacă în unele perioade de decădere morală s-a practicat, n-a fost niciodată justificat, ci a fost întotdeauna ceea ce este în realitate: crimă.

Hipocrate, părintele medicinei, cu patru secole de Hristos, îi punea pe discipolii săi să jure:

Nu voi da, oricine mi-ar cere, un drog care provoacă moartea și nu voi da niciodată sfaturi de acest fel. De asemenea nu voi da niciodată unei femei mijloace abortive …îmi voi păstra viața și îmi voi exercita arta mea întru nevinovăție și neîntinare.

Medicii, de-a lungul veacurilor, au repetat jurământul lui Hippocrates, formulat în diferite moduri, dar în esență aceleași. Ultima formulară o găsim în „Jurământul de la Geneva”, după ororile celui de al doilea război mondial:

Nu voi consimți ca deosebiri de religie, de rasă, de partid sau de clasă socială să se interpună între datoria mea și pacientul meu. Voi avea respect absolut pentru viața umană, din momentul zămislirii.

Avortul, întrucât este atentat la viața umană, este condamnat de Sfânta Scriptură în porunca: Să nu ucizi! (Ex. 20.13) Ceva mai departe în cartea Exodului găsim scris: „nu va fi în țară femeie care să-și lepede copilul” (Ex. 23.26).

„Încă de la zămislirea ei, viața trebuie protejată cu grijă: avortul ca și infanticidul sunt crime odioase.”

În epoca marilor descoperiri științifice omenirea cade în barbarie

Paradoxal, absurd și scandalos e faptul că tocmai în ultimii ani când genetica a fundamental științific ceea ce omenirea a acceptat dintotdeauna pe baza revelației creștine, a instinctului și a moralei naturale, parlamentele au votat și statele au acceptat avortul, refuzând în mod arbitrar și nedrept statutul de om celor mai nevinovate și mai neajutorate ființe umane. Dezbaterile în vederea legalizării avortului, aparent, s-au plasat la nivel științific și rațional. În realitate nu a fost o victorie a științei și nici a rațiunii. ci a barbariei, a absurdului, a marxismului moral, a ideologiilor iraționale și, la urmă urmei, a ateismului modem.

Primul exemplu l-a dat Anglia care a legalizat avortul în 1967. Au urmat Statele Unite în 1973 cu faimoasa decizie a Curții Supreme care proclama că până în săptămâna a 28-a embrionul nu va mai fi protejat de legile statului, deci poate fi eliminat. Rând pe rând, țările occidentale au legalizat avortul. Irlanda a rezistat cel mai mult. A cedat abia în 1994. În țările comuniste fusese autorizat și practicat pe scara largă cu mult timp înainte.

Desigur, când s-a pus problema legalizării avortului s-au adus argumente de ordin umanitar și, anume, s-a spus: dacă avortul de facto tot se practică în mod clandestin, e mai bine să fie reglementat prin lege și astfel, prin condițiile care se pun, să se reducă numărul lor și, făcut cu asistență medicală și în condiții igienice corespunzătoare, să se evite pericolul ca femeile să moară din cauza avorturilor clandestine? Și desigur, pentru a dramatiza avortul clandestin, s-au umflat cifrele. De pildă, la dezbaterile din parlamentul italian s-a vânturat cifra de doua milioane de avorturi clandestine pe an, când, în realitate, cifra verificată nu depășea 200/250.000.

Interesant este faptul că odată cu legalizarea, nu numai ca nu s-au eliminat avorturile ilegale, dimpotrivă, numărul lor a crescut, fiindcă clandestinitatea avortului nu provine atât din teama de a fi pedepsit de lege, cât mai ales din dorința de a-1 ține secret la nivel familial și social. O lege nedreaptă nu poate șterge sentimentul de rușine și culpabilitate din conștiința celui care săvârșește crima.

Statisticile din 1994 înregistrau circa 40 de milioane de avorturi legale, declarate, pe an în lume. Pe primul loc se situează România cu 172,4 avorturi la mia de femei având vârsta între 15 și 44 de ani, urmată de Rusia cu 119,6, Cuba cu 56,5, China cu 37,5, Statele Unite cu 26,4, pe ultimul loc fiind Polonia cu 3.6.

Legislațiile diferă în ceea ce privește limita întreruperii sarcinii. În general e redusă la primele 12 săptămâni; în Anglia și Olanda merge până la 24 de săptămâni. În Statele Unite prevalează ideea că avortul se poate face până când fătul e capabil să supraviețuiască în afara sânului matern, adică până la cinci – șapte luni. Ba, sunt glasuri care cer să se avorteze până la naștere, sau chiar și după nașterea copilului, până la înregistrarea la starea civilă. Un oarecare doctor Watson propune ca înregistrarea să se facă în a patra zi după naștere spre a se da posibilitatea eliminării noilor născuți cu malformații.

Când începe omul să fie om?

O chestiune foarte dezbătută în lumea științei este chestiunea zilei a 14-a a embrionului. Din ziua a 14-a embrionul ar deveni individ uman deoarece în ziua a 14-a se încheie procesul de nidare al embrionului în uterul mamei; în aceasta perioadă apare linia primitivă care prin adâncire formează șanțul neural, iar prin apropierea crestelor neurale, formează în cele din urmă tubul neural. Cu alte cuvinte, în acest moment se formează sistemul nervos și începe viața și activitatea cerebrală.

Pentru alții, din ziua a 14-a embrionul devine ființă umană individualizată întrucât, din acest moment nu mai este posibila diviziunea gemelară sau hibridarea.

Și tot în ultima vreme a apărut în lumea medicală expresia gratuită și fără acoperire științifică: aceea de pre-embrion aplicată embrionului în primele zile după fecundare, mai exact pană la nidare.

După cum se vede, toate aceste termene-limită ale dreptului de a întrerupe sarcina sunt răspunsuri arbitrare, diferite, contradictorii, la întrebarea: cât timp îi trebuie omului ca să devină om? Paisprezece zile de la fecundare, spun unii; 3 luni, 6 luni, nouă luni, spun alții. Două zeci de ani, spunea Napoleon, gândindu-se ca omul este om când poate fi înrolat în armată și trimis la război. O viață întreagă, spunea un filosof. O veșnicie întreagă, ar spune creștinii.

Problema se pune greșit: omul, dacă este om, nu are nevoie de timp ca să devină om, ci are nevoie de timp ca să dezvolte ce este deja: e om din prima clipă a existenței sale, din momentul conceperii.

E adevărat că în antichitatea creștină și chiar în Evul mediu s-a pus problema: când primește embrionul suflet? Când este însuflețit? Căci numai din acest moment embrionul devine ființă umană. A existat în secolul al III-lea o afirmație teoretizată de Tertulian, numită "traducianism".

Potrivit acestei teorii, o parte din sufletul părinților se transmite la concepere și formează sufletul copiilor. Se încerca astfel să se explice transmiterea păcatului strămoșesc. Pentru a respinge această învățătură, unii Părinți ai Bisericii, printre care și Sfântul Toma de Aquino, au propus teoria însuflețirii succesive, potrivit căreia sufletul, creat direct de Dumnezeu, ar avea origine diferită de a trupului. După Sfântul Toma, infuzarea sufletului presupune o organizare biologică prealabilă a trupului. El gândea că viața apărută la fecundare aparține regnului vegetal sau regnului animal și primește sufletul după 30 sau 40 de zile de la fecundare. Sfântul Toma se orienta după prescripțiile biblice de purificare a femeii după naștere. În tot cazul, această teorie a rămas la nivelul dezbaterilor academice și magisteriul Bisericii nu și-a însușit-o niciodată. Cei care au pus-o în discuție, inclusiv Sfântul Toma, au susținut pe plan moral ceea ce a învățat Biserica, și anume, că uciderea embrionului uman, în orice fază de dezvoltare, e crimă.

Apropiată de teoria amintită este teoria filogenezei născută din evoluționism și îmbrățișată de marxism. Filogeneza se împotrivește ontogenezei. Ontogeneza este procesul unitar în care orice fază a dezvoltării embrionului și a fătului presupune o fază precedentă până la celula inițială care este zigotul. Filogeneza susține ca individul recapitulează în sine toată istoria evoluției formelor de viata din lume, astfel încât umanizarea individului e precedată mai întâi de diferite forme de viață vegetală și apoi animală.

Toate aceste teorii sunt complet spulberate de ultimele descoperiri ale științei genetice. Vă voi expune în continuare câteva lucruri luate din cartea "Embrionul, semn de contradicție" a celebrului genetician Prof. Jerome Lejeune, care, cum am amintit și cu altă ocazie, a fost nu numai un gânditor lucid, fapt pentru care a fost penalizat cu neacordarea premiului Nobel pe care l-ar fi meritat.

Nu există materie vie, afirma Lejeune. Materia nu poate să trăiască, nici nu poate să se reproducă. Există numai materie însuflețită, însuflețită de un mesaj care este viața, care face viața. Și dacă acest mesaj este uman, această viața e viața umană… Pre-embrion: acest termen nu spune nimic. Nu e necesar sa stabilești o fază numită pre-embrion, fiindcă nimic nu precede embrionul. Înainte de embrion există numai spermatozoidul și ovulul. Când ovulul e fecundat de spermatozoid se obține zigotul. Iar când zigotul se divide, devine embrion… După conceperea sa, un om e un om.

În momentul în care cei doi gameți fuzionează, zigotul care rezultă este o entitate biologică nouă cu patrimoniu complex, cu un cod genetic propriu înscris în cele 23 de perechi de cromozomi – un cod genetic diferit de al părinților – cu un nou proiect, cu un nou program după care se va dezvolta. Această nouă ființă se auto-construiește după proiectul propriu. E o ființă autonomă, deci nu parte din trupul mamei, deși are nevoie de hrană și oxigen de la mamă ca să se dezvolte după cum și mama are nevoie de hrană și oxigen pentru a putea trăi. Faptul că acum fecundarea se poate face și în eprubetă și embrionul poate trăi și în afara sânului matern arată clar ca noua ființă conceputa se bucură de autonomie și nu e parte din trupul mamei. Și cum nici un om nu poate fi proprietatea altui om, zigotul este deja proprietatea exclusivă a lui Dumnezeu. Nu poate fi nici proprietatea mamei, nici a părinților, nici a statului.

Fecundarea determină o nouă constituție personală, absolut tipică a acestei noi ființe umane, o constituție unică ce nu s-a întâlnit în trecut și nu se va în repeta în viitor. E vorba de o noutate absolută…– afirma Profesorul Lejeune.

Dintr-un miliard de ființe umane nu se va găsi o altă ființă umană cu un cod genetic identic. Cantitatea de informații pe care le conține prima celulă umană, ce nu poate fi văzută decât la microscop, e atât de mare încât nu poate intra în memoria niciunui computer făcut de mâna omului, nici în cel utilizat de NASA pentru programele zborurilor spațiale. E ca o minicasetă pe care e imprimată toată simfonia vieții, ca un film minuscul pe care e înregistrat tot filmul vieții. Caseta, filmul, începe să se deruleze în momentul conceperii și derularea sa se termină la moartea naturală a omului. Totul e programat în prima celulă: și culoarea ochilor, și culoarea părului, și chipul feței și firele de păr de pe cap. Înainte de ase naște, Tatăl ceresc descifrând codul genetic al zigotului, numărase deja firele de păr de pe capul nostru și le știa pe toate.

Unul dintre cele mai frecvente și cele mai infantile argumente în favoarea avortului e acesta: embrionul în prima faza nu are chip de om, e un boț de came; el se umanizează din momentul în care se poate recunoaște la el chipul de om. Chipul omului există deja în zigot și Dumnezeu îl privește cu iubire. De unde cuvintele pline de admirație ale psalmistului:

Doamne "tu mi-ai întocmit rărunchii. Tu m-ai țesut în sânul mamei mele. Te laud ca sunt o făptură atât de minunată. Minunate sunt lucrările tale, și ce bine vede sufletul meu lucrul acesta! Trupul meu nu era ascuns de tine, când am fost făcut într-un loc tainic, țesut în chip minunat, ca în adâncimile pământului. Când nu eram decât un plod fără chip (un embrion fără chip, în textul ebraic) ochii tăi mă vedeau; și în cartea ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite mai înainte de a fi fost vreuna din ele. Cât de nepătrunse mi se par gândurile tale, Dumnezeule!" (Ps. 139,13-17).

De altfel, spune J. Lejeune, se poate dovedi foarte ușor că ce poartă mama în sânul ci e un om și nu o maimuță, chiar și înainte ca embrionul să aibă chip de om.

Luați o celulă a unui embrion de patru celule… luați o celulă a unui embrion de cimpanzeu, a unui embrion de gorilă și a unui embrion uman și dați-le unui student de la cursul de citogenetică de la universitatea din Paris. Dacă studentul nu știe să spună: aici e o ființă umană, aici e un cimpanzeu, aici e o gorilă, e căzut la examen. Lucrurile sunt foarte simple.

De altfel, nici nu e nevoie să vină știința genetică și să ne demonstreze că ființa pe care mama o poartă în sânul ei aparține de la concepere specie umane; e un lucru evident, fiind înscris în instinctul matern. Redau în continuare un pasaj, care este poate cel mai frumos, din cartea lui Lejeune. „Embrionul, semn de contradicție"

Orice ființă umană este vrednică de respect, fără deosebire de vârstă, de greutate, de statură, de sănătate, de capacități, de culoare. O singura calitate contează: faptul că face parte din specia noastră.

Dar într-o ființă atât de mică și cu un aspect atât de diferit de al nostru (cum este embrionul) cine ar putea să-și recunoască semenul? Cine? Mama! Istoria naturală a cangurilor e deosebit de instructive în această privință.

După două luni de dezvoltare într-un uter necorespunzător, micuțul cangur este avortat. Are doi centimetri… nu știe unde este punga maternă și nici măcar că există, dar e sensibil la gravitate. Abia ieșit, se cațără vertical pe blana mamei, ajunge fără greș la marsupiu și își dă drumul înăuntru. Instalat confortabil, ia în gură cu putere o mamelă minusculă și își continuă creșterea timp de șase-șapte luni. Surprinzător este faptul că mama cangurului îl lasă să o facă, fără să primească în marsupiul său vreun alt animal.

Dacă natura a avut grijă «să prevadă» modestul creier al mamei cangur cu circuitele necesare ca să recunoască «canguritatea» micului cangur, cum s-ar putea crede că, cu voluminosul lui creier de un kilogram, un kilogram și jumătate, biologii nu posedă capacitatea de a deosebi foarte devreme caracterul uman al descendenților lor? Și cum să credem apoi că natura nu a întipărit această minunată cunoaștere în inima fiecărei femei, a fiecărei mame?

Legislația care autorizează avortul nu are nici un suport științific sau rațional. Dosarele pe care le prezintă Biserica parlamentelor și instituțiilor internaționale prin care se cere definirea și statutul embrionului uman sunt respinse categoric de fiecare dată. Acest lucru s-a întâmplat din nou la recenta dezbatere a "Convenției de bioetică" de la Consiliul Europei. Fiind evident, în lumina datelor științifice, ca embrionul, din momentul conceperii deja, e ființa umană, parlamentele și instituțiile internaționale nu au curajul să dea o definiție restrictivă embrionului uman. Dar nici definiția corectă nu îndrăznesc să o dea căci, prin aceasta, ar trebui să recunoască caracterul nedrept și criminal al legilor care autorizează avortul și să-și recunoască vinovăția pentru sutele de milioane de vieți nevinovate distruse.

Ființa concepută are calitatea de persoană umană; o are, nu trebuie să i-o dea cineva, așa cum proclama curentele filosofice de tip behaviorist sau cele sociologice care susțin că dacă fătul din sânul mamei nu e capabil de comportament uman sau de relații sociale, e mama aceea care acordă calitatea de om copilului, dacă dorește și când dorește, sau e voința suverană a părinților care hotărăsc dacă e om sau nu e om, dacă are dreptul la viață sau nu. Dacă omul nu e om din momentul conceperii, el nu mai poate deveni om ulterior printr-o simplă recunoaștere sau printr-o ficțiune juridică. Dacă e om, nu are nevoie de nici o recunoaștere din afară și dacă nu e om, cum poate deveni om prin faptul că alții îl declară om?

Celelalte justificări ale avortului: lipsurile materiale, calitatea vieții, sănătatea copilului sau a mamei ș.a.m.d., nu sunt justificări: dreptul la viață este dreptul fundamental și primar al omului și e valoarea supremă în fața căreia toate celelalte valori trebuie să cedeze.

Poate e bine să amintesc ca anumite mijloace vizând împiedicarea nidării embrionului sau vizând eliminarea lui după nidare, cum ar fi diferite pilule ca pilula RU 486, sau așa-numita pilulă din ziua «dinainte» și din ziua «de după», spirala, injecții cu anumite substanțe, chiar dacă propaganda abortistă le numește contraceptive, în realitate ele provoacă avortul.

Dumnezeu a zis: Să facem pe om după chipul nostru, după asemănarea noastră… Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul sau, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut (Gen 1.26-27).

Deja în prima celulă umană, în zigot, e prezent nu numai chipul noii ființe umane, chip primit de la cromozomii părinților, dar e prezent și chipul lui Dumnezeu, întipărit direct de Dumnezeu. Pentru un creștin acesta este aspectul cel mai grav al avortului. A distruge chipul, portretul unui suveran este un delict aproape la fel de grav ca și atentatul la viața suveranului. A ucide un copil nenăscut nu e numai infanticid dar, într-un fel, e și deicid.

Contracepția

Definiția

Termenul provine din două cuvinte latine "contra" și "conceptio " și indica împiedicarea pătrunderii unui spermatozoid într-un ovul în trompa lui Fallopiu, și prin aceasta, împiedicarea fecundării și formării zigotului.

Mecanismul contraceptiv poate funcționa în doua feluri. Fie prin interpunerea unei bariere mecanice (prezervativ, diafragmă) sau chimice (spermicide) care distruge spermatozoizii sau îi împiedică să vină în contact cu ovulul, fie prin alterarea corpului bărbatului sau femeii astfel încât după un act sexual să nu poată urma conceperea (contracepția hormonală).

Pe lângă contraceptivele propriu-zise, mai există o serie de alte mijloace tehnice, prezentate în general cu eticheta de contracepție, dar care nu împiedică conceperea și care nu acționează asupra începutului sarcinii, ci asupra evoluției normale a acesteia, odată începută. Este vorba de tehnicile avortive prin care se întrerupe sarcina până în săptămâna a 24-a. Pentru a face mai acceptabile aceste tehnici și pentru a masca realitatea, adică faptul că este vorba de avort, tehnicile prin care se interceptează și se distruge embrionul înainte de nidare sunt numite tehnici "interceptive". Printre acestea se numără: dispozitivele intrauterine (steriletul sau IUD), așa-zisa pilulă de a doua zi și progeslinele. Tehnicile care elimina embrionul după nidare sunt numite "contragestive ". În această categorie intră vaccinul anti-hGC (anti-gonadotrofină corionică), pilula RU486 și prostaglandinele. Prof. francez Etienne-Emile Beaulieu care a inventat pilula RU486, în inventat și conceptul și expresia de "contraceptive" pentru a tăinui caracterul avortiv al produsului său. Este un concept ideologic menit să inducă în eroare, mai exact, menit să nu trezească simțul moral al femeii care instinctiv se sperie când aude cuvântul avort.

Evident, nu intra în categoria contraceptivelor sau anticoncepționalelor metodele naturale de control ale fertilității, bazate pe continența sexuală.

Istoricul – Antichitatea

E cunoscut faptul că omul, dintotdeauna, a încercat să-și controleze fertilitatea și să planifice nașterile. Popoarele antice – chinezii, indienii, egiptenii – cu doua mii de ani înainte de Cristos utilizau diferite tehnici contraceptive.

În Egipt, cinci papirusuri datând între anii 1900 – .H. prezintă rețete de preparare a contraceptivelor. Cel mai recomandat este cel preparat din excremente de crocodil pulverizate într-un mucilagiu fermentat, miere și carbonat de sodiu.

La evrei, Biblia nu amintește decât de "coitus interruptus ", păcatul lui Onan, de unde și numele de onanism atribuit acestei metode de evitare a conceperii. "Ce făcea el nu a plăcut Domnului, care l-a omorât" (Gen 38,10)

În tradiția evreiască sunt menționate și alte metode care nu sunt amintite în Sfânta Scriptură: prezervative, sterilizarea prin poțiuni sau intervenții chirurgicale. Toate aceste metode s-au datorat, probabil, influenței eleniste și erau utilizate în special de curtezane, de sclavii pe punctul de a fi eliberați și de prizonierii de război.

Istoria contracepției din lumea antică greco-romană o cunoaștem din cele două tratate: "Natura femeilor" și "Bolile femeilor". Aparținând școlii lui Hippocrate (sec. a V-lea a.Ch.), din "Istoria animalelor" a Iui Aristotel (sec. al IV-lea a.Ch.), din "Istoria naturală" a lui Pliniu ce Bătrân (23-79 p.Ch.). din Historia Medica" a lui Dioscoride din Cilicia (75 p.Ch.) și din alți numeroși autori. Dar autorul cel mai important a fost Soranos din Efes, medic grec care a practicat medicina la Roma între anii 98-138 p.Ch. El a scris tratatul intitulat "Ginecologia" în care prezintă toate cunoștințele în acest domeniu la vremea aceea. Suranos este primul autor din antichitate care face o clasificare a diferitelor metode contraceptive pe care le descrie. Deosebind metodele contraceptive de cele avotive.

Din vasta bibliografie de care dispunem, aflăm că greco-romanii antici utilizau în scopul evitării conceperii poțiuni preparate după cele mai variate rețete, diafragme și spermicide.

Condomul e cunoscut încă din preistoria omenirii și a fost folosit ca prezervativ împotriva bolilor sexuale cu 15 secole înainte de Cristos și apare pentru prima dată în mitologia greacă. În mitul regelui Minos, fiul lui Zeus, a cărui sămânță "populată de șerpi și scorpioni " era fatală pentru concubinele sale. Una dintre concubine, Proscris. a avut ideea de a se proteja, folosind un condom.

În afară de metodele mecanice și chimice amintite, greco-romanii antici au pus și problema recurgerii la perioada de infertilitate a femeii, pentru evitarea conceperii.

Herodot raportează despre sterilitate, tiranul Atenei (sec. al IV-lea a.Ch.), că "nu voia să aibă copii de la noua sa femeie și, din acest motiv, avea cu ea raporturi contrare moravurilor". E vorba de coitus interruptus și raporturi anale, singurele considerate imorale în lumea antică păgână.

Anticii foloseau și alte tehnici bazate pe mișcările corpului.

Dar cum nici una din aceste tehnici nu prezenta o garanție absolută, se recurgea foarte mult la magic, adică la purtarea de amulete sau talismane.

În Imperiul Roman sistemul sclavagist descuraja procrearea și încuraja contracepția, întrucât căsătoria sclavilor nu avea un statut legal, iar copiii sclavilor se nășteau tot sclavi, sclavii, pe cat posibil, evitau procrearea sau așteptau eliberarea pentru a procrea.

Dar contracepția era practicată pe scară largă nu numai în lumea sclavilor, ci și în lumea cetățenilor liberi.

Legislația lui Augustus reflectă preocuparea cauzată de natalitatea scăzută la clasele sus-puse. Lex Iulia din anul .Ch. și Lex Poppaea din anul 9 p.Ch. îi excludeau de la anumite funcții importante pe cei care nu aveau copii și limitau drepturile de moștenire. Măsurile au fost ineficiente. Istoricul Tacitus în anul 116 p.Ch. raportează că legile lui Augustus nu au mărit numărul căsătoriilor, nici pe cel al copiilor. " Infecunditatea a învins" (Annales 3,25). O familie cu trei copii se considera familie numeroasa. Infecunditatea provocată, la care se adăugau mortalitatea feminină și infantilă ridicată, molimele, războaiele au dus la o depopulare progresivă a imperiului Roman. Din secolul al III-lea Imperial nu se mai poate apăra decât recrutând mercenari din rândurile barbarilor. Aceasta nu era o rezolvare. Treptat-treptat contracepția avea să ducă la prăbușirea definitivă a Imperiului Roman.

Imperiul Roman, moral și politic până la cucerirea Greciei, cucerind Grecia și lăsându-se contaminat de cunoștințele contraceptive și de mentalitatea contraceptivă a grecilor, și-a semnat, de fapt, condamnarea la moarte.

O lecție a istoriei din care Europa, și în special Occidentul, se pare că nu a învățat nimic.

Evul mediu

Creștinismul de la bun început, a luat poziție împotriva contracepției. Teologia catolică în această problemă a fost elaborată, după cum am mai amintit de Sf. Augustin. Biserica a fost nevoită să-și afirme învățătura cu privire la contracepție în special în lupta împotriva ereziei Catarilor care condamnau procrearea umană ca fiind lucrarea Satanei.

În Evul Mediu medicina europeană a fost alimentată și dominată de medicina arabă, de fapt, cărțile de medicină răspândite de arabi în teritoriile cucerite de aceștia în Europa cuprindeau cunoștințele medicinii greco-romane pe care medicii arabi le-au găsit în teritoriile grecești smulse de arabi de la Imperiul Bizantin, în Orient.

Astfel cele două cărți: "Canonul medicinei" a lui Ibn Sina (Avicenna) scrisă la Damasc în secolul al XI-lea și tradusă în latină la Toledo în secolul al XII-lea și "Carte pentru Almansor" a persanului Al-Razi, tradusă și ea în latină în secolul al XII-lea, care au dominat medicina occidentală în Evul Mediu, furnizează elementele esențiale ale tradiției clasice antice grecești în materie de contracepție.

Dar până după Evul Mediu contracepția nu e practică curentă în Europa. În Europa. Puteau să fie două cazuri cu totul izolate. E o problemă care nu e menționată decât în tratatele de medicină. Marii predicatori ai Evului Mediu care s-au ridicat vehement împotriva tuturor păcatelor, nu pomenesc de contracepție. dovada că în drogherii nu se vindeau anticoncepționale. Revelator este faptul că, în ciuda mortalității ridicate cauzată de ciumă care a bântuit, populația Europei în Evul Mediu a fost în continuă creștere. De pildă, dacă populația Franței în anul 800 era de zece milioane, anul 1328 era de șaptesprezece milioane de locuitori.

De abia în secolul al XIV-lea se va vorbi pentru prima dată în Europa creștină de contracepție.

Epoca modernă

Cu timpurile moderne începe istoria contracepției în Occidentul creștin. Învățătura creștină, luminată de teologia Sfântului Augustin, va cunoaște, în practice, o degradare progresivă. După anul 1450, adică odată cu Renașterea, se introduce, mai întâi în păturile înalte ale societății, contracepția din motive economice, în special sub forma așa-zis-ului "amplexus reservatus ". E bine de amintit că Renașterea sau Umanismul înseamnă renașterea culturii păgâne greco-romane în Occident. Știm că la căderea Constantinopolului în 1453 numeroși învățații greci au părăsit Bizanțul și s-au refugiat în Occident: în Italia, la Roma, la Florența, aducând cu ei cariile cuprinzând cultura păgână greacă antică, inclusiv cea referitoare la contracepție. Studiile făcute asupra natalității la familiile nobile din țările în care a înflorit Renașterea precum Italia, Franța, Elveția, arată că natalitatea în perioada respectivă se poate compara cu cea a populațiilor moderne la care nașterile sunt limitate în mod voit pe toate căile cunoscute.

În secolul al XIX-lea practica contraceptivă a crescut și a continuat să crească în secolul al XX-lca în special în țările industrializate al Europei, în Statele Unite și Canada.

Tonul l-a dat Franța. Din 1850 în Franța a scăzut natalitatea, coeficientul nașterilor coborând sub cifra unu, cauza principală fiind contracepția.

Filosoful francez Condorcet (1793) și economistul englez Malthus (1798) s-au numărat printre cei mai pasionați adepți ai prezervativului în intenția de a evita o creștere a populației mai rapida decât aceea a bogățiilor naturale.

În secolul al XIX-lea și mai ales în secolul al XX-lea știința cea mai avansată s-a pus în slujba perfecționării mijloacelor de contracepție. Fabricarea acestora s-a transformat într-o industrie extrem de profitabilă. În 1935 erau în vreo două sute de tipuri de prezervative și diafragme și un larg evantai de metode chimice.

În 1928 medicul berlinez Ernest Grafenberg inventează steriletul.

În 1924 Ksusaku Ogino publică în Japonia o lucrare cu noi date referitoare la perioada de sterilitate a femeii. Independent de el, medicul austriac Hermann Knaus ajunge la aceleași concluzii pe care le publică în 1929. De unde numele de Ogino-Knaus dat metodei de control al nașterilor elaborate pe baza descoperirii acestor doi medici.

În 1958 medicul american Gregory Pincus lansează celebra pilulă anticoncepțională pe baza de hormoni care va cunoaște imediat o imensă răspândire.

Efecte negative

Nu mă voi opri la descrierea detaliată a urmărilor negative pe care le are asupra sănătății fizice și psihice fiecare dintre metodele contraceptive, ci voi aminti pe scurt doar câteva dintre ele.

Metoda contraceptivă folosită de Onan cel menționat în Biblie, "coitus interruptus", poate avea urmări nefaste asupra cuplului deoarece creează o stare de anxietate și tensiune psihică și, pe termen lung, poate provoca dezordini sexuale la parteneri ca impotența la bărbat și frigiditatea la femeie. Spermicidele pot provoca iritații și infecți și, foarte probabil, în cazul în care totuși a avut loc fecundarea, au un efect avortiv: ucid ovulul fecundat sau împiedici nidarea.

Aceleași efecte, precum și altele de ordin psihic, pot apărea în cazul folosirii condomului și a diafragmei.

Steriletul folosit azi de circa 80 de milioane de femei, – 74 de milioane numai în China -, aduce cu el numeroase riscuri: crampe dureroase, contracții uterine în încercarea de a respinge corpul străin, infecții pelviene, uneori perforarea uterului provocând hemoragie intensă și peritonită, obstrucție tubară, și prin aceasta sterilitate, riscul sarcinii extrauterine de zece ori mai mare decât la femeile care nu poartă sterilet și ceea ce e mai grav, steriletul, cum am amintit, nu este o tehnica contraceptivă, ci una avortivă.

Datorită efectelor deosebit de dăunătoare, campaniile care fabrică sterilete în Statele Unite au fost date în judecată de multe femei care s-au îmbolnăvit. Drept care, din anul 1986, aceste companii au încetat să le mai vândă pe piața americană. Ceea ce nu înseamnă că respectivele fabrici nu mai produc sterilete. Însă din 1986 ele sunt fabricate numai pentru export.

Deosebit de grave pot fi efectele pilulei anticoncepționale pe baza de hormoni.

Ginecologii dau o listă foarte lungă cu bolile și complicațiile pe care le pot avea femeile care recurg la această metodă contraceptivă: tensiune a sânilor. greață, cefalee, amețeli, acnee, frigiditate, sângerări uterine, obezitate. hiperlipidemie, stări depresive, oboseală, accidente tromboembolice, diferite forme de cancer hormonodependent: cancer mamar, cancer uterin și al colului uterin; dereglări de natură psihică, dezordini de hipercoagulare cu tromboflebite, tromboze venoase profunde, embolie pulmonară, tromboza cerebrală; accidente cardio-vasculare: infarct, hipertensiune, ateroscleroză, afecțiuni coronariene, în special la fumătoare și la femeile care au trecut de 40 de ani. Un studiu făcut în 1977-1981 în Anglia pe 200.000 de femei arată că la femeile care folosesc pilule procentajul deceselor cauzate de afecțiuni cardiace și vaso-cerebrale e cu 40 % mai ridicat decât la femeile care nu folosesc. Riscul hemoragiei cerebrale este de 6,5 ori mai mare, iar la femeile care mai și fumează este de 22 de ori mai mare decât la femeile care nu folosesc pilule.

Pericolul de infecții pelviene e de 7 ori mai mare la femeile care folosesc pilule decât la celelalte.

Este apoi riscul sterilității. În Statele Unite sunt circa un milion de femei devenite sterile din cauza pilulei și numărul lor crește cu circa 100.000 pe an.

S-ar mai putea aminti blocajul permanent al funcției hipotalamice, încetarea creșterii la persoanele care sunt încă în creștere.

Există și alte riscuri: accidente respiratorii, sarcini extrauterine, nașteri premature, tumori benigne, iar unii specialiști consideră că răspândirea SIDEI nu e străină de folosirea pilulei întrucât pilula ar slăbi sistemul imunitar.

Dar aspectul cel mai grav este altul și despre el nu se vorbește deloc, și anume, pilula nu este numai contraceptivă dar în același timp este și avortivă interceptivă ca și steriletul. Întrucât modifică endometrul uterin, ea împiedică nidarea în cazurile. destul de numeroase, în care fecundarea totuși a avut loc. Nu e vorba, deci, numai de o inhibare a ovulației, ci în același timp de o inhibare, de o împiedicare, a implantării ovulului fecundat în uter. Citez din câțiva specialiști actuali care au studiat problema și au ajuns la această concluzie. Mutschler: "Contraceptivele orale împiedică implantarea oului, atunci când ovulația avut loc". Finjentscher (Munster) arată că 7% din cazurile în care are loc fecundarea ovulului la persoanele care iau pilule, contracepția (mai exact avortul) e datorată împiedicării nidării. Beller (Munster) vorbește despre efectul avortiv al pilulei care ar trebui numită "avortiv precoce".

Taubert și Khul vorbesc în cartea lor "Kontrazeption mit Hormonen " (1980) despre "efectul de împiedicare o nidării la aproape toate tipurile de pilule", în 1985 la Congresul "Național Abortion Federation" din Boston s-a făcut această declarație: "Nu vă înșelați. Pilula și steriletul sunt avortive". Ar trebui să vorbim și despre riscurile pe care le comportă vaccinurile avortive și mai ales riscurile pilulei RU486, riscuri mult mai mari decât ale avortului chirurgical, dar ne oprim aici.

Este limpede că numai mijloacele naturale de reglementare a fertilității sunt absolut dăunătoare sănătății; în plus, ele nu costă nimic.

Fecundarea artificială

Uluitoare realizări ale ființei și tehnicii

În anul 1969, doi cercetători englezi din Cambridge ajunși celebri în toată lumea, Edwards și Stepstoe, au reușit să realizeze fecundarea în eprubetă a 18 ovocite dintr-un total de 56. Erau primii embrioni umani produși în laborator. Anterior asemenea experimente mai făcuseră numai medicii puși în solda ideologici naziste. După circa 10 ani de tentative, aceiași cercetători englezi au reușit să transfere în uterul matern embrioni obținuți în eprubete și astfel în 25 iulie 1978, deci acum 20 de ani se năștea Luiza Brown, primul copil din lume conceput în afara sânului matern. O cucerire a tehnicii secolului nostru care stă pe același plan cu zborurile spațiale.

În felul acesta, omul a devenit capabil să-și domine propria viață, să-și controleze propria concepere.

Această tehnică se numește FIVET – cuvânt format din inițialele cuvintelor "fecundare în vitro și transfer". În ultimii 20 de ani, numărul copiilor veniți pe lume prin această metodă este de ordinul miilor.

Se consideră că prin metoda FIVET se rezolvă o problemă care înseamnă o mare suferință și o mare nerealizare pentru multe familii: problema sterilității. Se știe ca 10-12% din cupluri sunt în imposibilitate de a avea un copil.

Pentru remedierea acestei situații înainte de a se realiza tehnica fecundării în vitro, s-a recurs la metoda inseminării artificiale. Încercări în acest sens s-au făcut deja din Evul Mediu. Dar această practica s-a dezvoltat abia în secolul al XIX-lea, în special în Franța. Multe mii de copii s-au născut în Statele Unite prin această metodă în timpul războiului din Coreea. Astfel, datorită lipsei îndelungate de acasă a soldaților americani plecați pe front, s-ar fi creat un gol demografic. Sperma, congelata, era trimisa acasă de către soldații de pe front. Între anii 1969-1972 s-au creat bănci de spermă în mai toate țările. În 1981 erau o jumătate de milion de copii născuți prin inseminare artificială eterologă și numărul lor e în continuă creștere. Copiii nu-și cunosc tatăl, numele donatorului de spermă fiind ținut secret.

În ceea ce privește metoda FIVET, la zece ani după ce s-a realizat prima fecundare în eprubetă, a început comercializarea embrionilor. Congelați în azot la temperatura de -180° embrionii pot fi implantați în uterul mamei omolog, în cadrul cuplului, sau eterolog, în afara cuplului, în uterul altei femei, după mulți ani de la moartea unuia sau a ambilor părinți. Astfel e posibil ca părinții să moară într-un secol, iar copii lor să se nască în secolul următor, sau e posibil ca frații să se nască la o distanță de 100 de ani unul de altul. Datorită noii tehnici, noțiunea de mamă s-a extins. Au părut așa-zisele mame substitutive sau mame prin procură sau utere închiriate care, gratis sau pe bani, prin intermediul unor agenții specializate în acest domeniu, își oferă uterul spre a primi embrioni străini fecundați artificial și a purta sarcina până la capăt.

Astfel se poate întâmpla ca un copil să aibă trei mame: mama care a donat ovulul, mama care a oferit uterul și a purtat sarcina și mama proprietară de drept care a dorit să obțină în felul un copil. De asemenea, un copil poate să aibă doi tați și dacă număram și bunicii, un copil ar putea sa aibă 10 bunici și bunice. Nu mai este nevoie să spun ca pe această cale se pot realiza combinații și legături de rudenie dintre cele mai ciudate: copiii se pot trezi frați și surori cu proprii lor părinți și bunici sau părinți ai propriilor lor frați și surori.

S-a găsit, în sfârșit, prin inseminarea de embrioni, posibilitatea și pentru cuplurile de femei lesbiene să aibă copii. Ba chiar și pentru grupurile de homosexuali, și nu numai prin inseminarea de embrioni fecundați cu proprii gameți în uterul unei mame închiriate ci, ascultați și vă minunați, chiar prin propria inseminare purtând ei înșiși sarcina.

Din punct de vedere tehnic acest lucru e posibil, căci o sarcină bărbătească se pare că, sub aspect tehnic nu se deosebește de o sarcină extrauterină. De câțiva ani se fac experiențe foarte discrete în această direcție în laboratoare australiene și americane. Tatăl, așadar, poate să devină și mama propriului copil. Nu putem aștepta ca în viitor, pe lângă spitalele de maternitate să apară și spitalele de paternitate. La fel de uluitoare este perspectiva ca o femeie – să zicem o lesbiană – să devină și mama și tată al propriului copil. Partenogeneza (adică nașterea feciorelnică sau dezvoltarea unui individ dintr-un gamet nefecundat), posibilă la reproducerea unor nevertebrate și plante, nu e posibila la om, deși se fac experiențe în acest sens. Dacă se va aplica metoda clonării la om, va fi posibil în viitor ca o femeie, prin fecundarea unui ovul cu nucleul unei celule din propriul corp, să fie și mama și tată al propriului copil.

Odată realizată fecundarea artificială, cercetările și experiențele continuă în domenii ce țin de sfera fantasticului.

De pildă se încearcă fertilizarea trans-specie, adică între gameți aparținând la specii diferite, cu scopul e a se obține himere sau hibrizi. Asemenea fertilizări s-au reușit între animale de specii diferite: iepuri și alte specii, între berbeci și capre. În ceea ce privește fertilizarea de gameți umani cu gameți ai altor specii de animale, până în prezent nu s-a ajuns la embrioni care să treacă dincolo de prima diviziune, adică de stadiul de 2 celule. Prin aceste experimente se încearcă să se obțină o subspecie-umană, adică o rasă inferioară de oameni care să fie folosită la muncile degradante, ca cele pe care le făceau odinioară sclavii, sau să fie folosiți ca rezervă de organe pentru transplant.

De asemenea, se fac cercetări pentru a pune la punct tehnica gestația trans-specie, adică implantarea unui embrion uman în uterul unui animal aparținând altei specii, sporind astfel numărul mamelor închiriate. Unui din cei doi savanți care a realizat fecundarea în eprubetă, Dr. Robert Edwards, a declarat:

Această muncă ar putea să se dovedească necesară pentru îmbunătățirea tehnicilor de fecundare în vitro și pentru a reduce malformațiile nou-născuților. Ar putea fi necesar să se introducă un embrion uman pentru o scurta perioada de timp (6-12 ore) în oviductul unei scroafe sau al unei iepuroaice.

Se urmărește și posibilitatea în sens invers a gestației trans-specie: embrioni de animale transferați în sânul femeii. Există fermei ecologiste în Statele Unite care și-au oferit uterul pentru a salva astfel o specie de maimuțe amenințate cu dispariția.

Dar ceea ce le stă cu totul la inimă cercetătorilor este ectogeneza. Cuvântul are la origine două cuvinte grecești: "ectos" – în afară și "genesis" = naștere. Este vorba de producerea unui uter sintetic, artificial, un fel de incubator uman în care să se poată dezvolta complet copilul, făcând astfel inutil uterul matern.

Pentru a se obține o naștere prin metoda FIVET trebuie să se producă un număr mare de embrioni fecundați în eprubetă. Șansele de reușită nu depășesc 10-12%. 20-30% din embrionii transferați în uterul matern pier prin avort spontan, ceea ce înseamnă că pentru orice copil obținut, mor circa 88-90 de embrioni. Având în vedere și faptul că multe cupluri nu-și mai reclamă embrionii, există un număr imens de așa-ziși embrioni orfani. În 1996, numai în Anglia existau 300.000 de embrioni orfani. Ce se face cu acest surplus de embrioni congelați? Sunt distruși masiv după o perioadă prevăzută de legea fiecărei țări. Legislația engleză prevede distrugerea embrionilor după 10 ani de la congelare, cea franceză după 5 ani.

Având în vedere ca în mai toate țările există numeroase centre unde se practică fecundarea artificială – numai în Franța sunt peste 100 – putem presupune că numărul embrionilor destinați distrugerii sunt de ordinul milioanelor.

Cât timp ar putea să reziste embrionii congelați? Embrionii congelați ai animalelor nu rezistă mai mult de 10 ani. În cartea sa "Embrionul, semn de contradicție", prof. Lejeune ne explică cum stau lucrurile. Cuvintele timp (tempus) și temperatură (temperatura) au aceeași origine și sunt legate între ele. Timpul e legal de temperatură, adică de mișcarea moleculelor și atomilor din ele. Cu cât se diminuează mai mult viteza moleculelor din embrioni și prin aceasta căldura care se produce prin ciocnirea lor, cu atât se diminuează mai mult temperatura embrionilor. Se congelează nu numai embrionii, ci și timpul. Până în prezent se realizează temperatura azotului de -180°. Dacă s-ar realiza -273°, adică zero absolut, s-ar anula orice mișcare a celulelor embrionului și, practic, s-ar anula timpul. Astfel embrionii ar putea să rămână congelați, să nu spunem veșnic, dar pentru un timp nedefinit. Și aici Lejeune face o remarcă ce provoacă fiori. El face o paralelă cu lagărele de concentrare naziste. De fapt, cartea amintita în original, în franceză, poartă titlul "L'enceinte concentrationnaire" = Lagărul de concentrare. Recipientele cu azot din laboratoarele centrelor de fecundare artificială nu sunt altceva decât lagăre de concentrare în care embrioni umani, care pentru Prof. Lejeune sunt ființe umane, sunt ținuți captivi, dacă nu sunt uciși, un timp ce nu cunoaște limită; dacă se realizează temperatura zero absolut, o veșnicie. În comparație cu aceste lagăre de concentrare, cele naziste au fost floare la ureche.

Embrionii umani nedistruși sunt utilizați în alte scopuri. Sunt comercializați, sunt folosiți pentru experiențe, se fabrica din ci produse farmaceutice sau produse cosmetice.

Aducerea pe lume a unui copil prin metoda FIVET costă pentru familia sterilă o avere: între 66.000 și 114.000 de dolari, iar în caz de hipofertilitate masculină poate ajunge până la 800.000 de dolari. Câți copii care mor de foame ar putea fi salvați de la moarte cu banii plătiți pentru un copil născut prin fecundare în eprubetă?

Într-o carte cutremurătoare intitulată "Cetatea bucuriei", autorul un tânăr american, Max Loeb, venit la Calcutta la chemarea unui preot francez. Paul Lambert, descrie situația pe care a găsit-o în India: cel puțin 140 de milioane de indieni subnutriți; din cei 23 de milioane de copii care se nasc anual numai trei milioane au șansa să ajungă sănătoși la vârsta adultă; copii rahitici cu burta ca un balon; mici monștri, care la vârsta de 18 luni nu au ., ce seamănă a mumii egiptene, cu fontanela neînchisă, pe care mamele îi pun pe masa de consultații; mame care asistă neputincioase la agonia copiilor lor. Printre numeroasele întâmplări tragice descrie un fapt petrecut a doua zi de la sosirea lui la Calcutta. O tânără mamă îi aduce un copil și i-1 așează pe masa de consultații. Disperată, își descoperă pieptul, își strânge cu ambele mâini sânii sterpi și strigă: "Sunt uscați, sunt uscați!" Văzând pe perete o reclamă pentru lapte, reprezentând un copil dolofan, se repede, rupe în bucăți afișul, ia copilul și i-1 pune cu forța în brațe doctorului spunându-i: "Ia-1, du-l în țară la line! Salvează-l". În aceeași zi medicul a citit scrisă cu litere de-o șchioapă o veste senzațională: "La Calcutta, cândva medici au adus pe lume un copil fecundat în eprubetă ". Câți copii suferă și mor de foame în lume pentru a plăti luxul unei familii, devenită poate sterilă din propria vină, de a avea un copil prin tehnica FIVET?

Numeroși ginecologi, psihologi și psihanaliști atrag atenția asupra pericolului dezechilibrului psihic al cuplului atunci când patul nupțial este transformat în laborator biologic. Pentru a realiza o asemenea fecundare forțată, specialiștii în tehnica reproducerii invadează spațiul cel mai intim, ținând sub control, programând și supraveghind uneori ani de zile viața sexuală a cuplului.

Dar, mai ales, sunt condamnate aceste practici întrucât sunt încălcate drepturile fundamentale ale copilului:

…copilul are dreptul… să fie rodul actului specific al iubirii părinților săi și are de asemenea dreptul de a fi respectat ca persoană din momentul conceperii sale…. Originea unei persoane este… rezultatul unei dăruiri. Copilul care se naște trebuie să fie rodul iubirii părinților săi. El nu poate fi nici voit, nici conceput ca produs al unei intervenției a tehnicilor medicale fi biologice; acest lucru înseamnă a-l transforma într-un obiect al unei tehnologiei științifice…. Faptul ca un lucru din punct de vedere tehnic este posibil, prin aceasta nu este din punct de vedere moral admisibil.

Copilul are dreptul la sânul propriei sale mame:

Maternitatea de împrumut reprezintă o neîmplinire obiectivă a obligațiilor iubirii materne, a fidelității conjugale și a maternității responsabile; ea ofensează demnitatea copilului fi dreptul acestuia de a fi conceput, adus pe lume și educat de proprii săi părinți…

Este o coborâre a omului la nivelul animalului, a aplica la om tehnicile folosite la reproducerea animalelor:

Tentativele sau ipotezele făcute pentru a obține o ființă umană fără nici o legătura cu sexualitatea, prin «fisiune gemelară», clonare, partenogeneză, trebuie considerate ca fiind contrare moralei, deoarece se împotrivesc demnității atât a procreării umane cât și a unirii conjugale.

Embrionul este persoană umană

La elaborarea acestui statut sunt chemați experți din mai multe domenii: cercetători, biologi, filosofi, moraliști, juriști și teologi.

Mai întâi cercetătorii în genetică și embriologie stabilesc statutul ontologic sau ființial al embrionului, răspunzând la întrebarea: ce este embrionul? Pe scurt, concluziile fundamentale și indiscutabile la care ei au ajuns sunt următoarele:

Embrionul este o ființă vie. Evident, nu este un lucru neînsuflețit și inert, cum ar fi de pildă un fir de praf.

Viața embrionului e viață umană. Prima celulă, zigotul, conține numărul de cromozomi tipic speciei umane, cu capacitatea ca, dezvoltându-se, să devină un organism uman. Prin urmare, embrionul este o ființă umană.

În al treilea rând, embrionul este un individ al speciei umane. Individ înseamnă ceva care nu poate fi identic cu altceva; e un unicat. În momentul în care cei 23 de cromozomi ai nucleului ovulului, s-au unit cu cei 23 de cromozomi ai spermatozoidului formând o nouă celulă, zigotul, acesta este un unicat: are un patrimoniu genetic uman complet, original, diferit de al tatălui și al mamei și de al oricărei alte ființe umane. Scrie Prof. Jean Daussat: „Nu au fost fi nu vor fi niciodată pe pământ, cu excepția gemenilor adevărați, doi oameni egali din punct de vedere genetic”. În patrimoniul genetic al primei celule sunt înscrise toate trăsăturile noii ființe umane, în cele mai mici detalii: inclusiv culoarea părului și a ochilor. Nu este exclus ca în viitor, din prima celulă umană, oamenii de știință să developeze, să realizeze deja fotografia omului adult. Când s-a născut prima ființă umană fecundată în eprubetă, Luiza Brown, Prof. Edwards și Stepstoe au implantat-o în uterul doamnei Brown… era tânăra Luiza", care are astăzi 20 de ani.

De altfel, însuți Edwards nu a ezitat nici o clipă se definească ovulul fecundat, zigotul, ca fiind "o ființă umană microscopica în stadiul cel mai precoce de dezvoltare".

În Anglia, celebra comisie Wamock a stabilit că viață individuală începe din ziua a 14-a de existență a embrionului; înainte de această data nu i se recunoaște embrionului statutul de individ uman. Cu această ocazie s-a inventat expresia artificială de pre-embrion. Această distincție neta care s-a făcut între primele două săptămâni și restul vieții embrionului nu a fost rezultatul unor cunoștințe științifice noi și aprofundate, ci a fost dictate de motive străine științei.

Unul dintre membrii Comisiei amintite, McLoren, a mărturisit că pentru a se introduce această distincție: pre-embrion până la 14 zile, embrion după 14 zile a intervenit "o anumită presiune din afara comunității științifice". Se urmărea prin aceasta să se dea un suport științific legii care avea să fie data prin care se autoriza distrugerea embrionilor până la 14 zile și folosirea lor pentru experiențe sau în alte scopuri.

Pretextul invocat de comisia engleză pentru a-i refuza embrionului până în ziua a 14-a calitatea de individ uman, și anume faptul ca până la această dată poate avea loc sciziunea gemelară, nu are temei științific. Lucrurile sunt simple: în momentul în care embrionul se divide în doi embrioni gemeni, apar doi indivizi umani noi.

Având în vedere faptul că de la stadiul de zigot până la sfârșitul vieții nu e discontinuitate, faptul că adultul este aceeași ființă umană care mai înainte era embrion. Prof. Antoine Suarez, directorul centrului pluridisciplinar "L'embryon humain" formulează această dilemă: „Din două una: sau adultul e o persoană și în acest caz embrionul este o persoană, sau embrionul nu este o persoană și atunci nimeni nu este persoană”.

De fapt, clarificarea statutului de persoană nu este de competența științelor biologice, ci a filosofiei.

"Persoana" este un concept pe care l-a elaborat filosofia, mai exact filosofia creștină din primele veacuri ale Bisericii când s-au căutat noi instrument conceptuale necesare pentru formularea în termeni cât mai exact posibili a misterelor Sfintei Treimi (cele trei Persoane divine) și Întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Definiția clasică pe care filosofia creștină a dat-o persoanei este cea formulată de Boethius: "raționalis naturae individua substantia". În traducere liberă: persoana este "individul care posedă o natură rațională".

Experiența comună confirmată de cea mai avansată știință genetică și embriologică admite un fapt evident, anume, ca individul speciei umane e identic cu persoana.

Nimeni nu numește persoană o pisică, sau un câine, sau o maimuță oricât ar fi ea de "evoluată " și "superioară". De aici rezultă logic că dacă e dovedit că embrionul uman este un individ uman, e clar și incontestabil că embrionul uman e totodată persoană.

Datele științifice pe care ni le oferă genetica în prezent arată că întregul organism uman individual, inclusiv creierul, e deja prezent în mod real, în toate detaliile sale în zigot. Dacă creierul nu ar fi în zigot, el ar lipsi, în mod inevitabil, și în făt și în copil. Așa cum în zigot există viață umană, tot astfel există în el capacitatea radicală și reală a activități umane care va deveni operantă când va dispune de instrumentele necesare. Exact ca și în exemplul dat de Prof. Lejeune: zigotul e caseta pe care este imprimată simfonia vieții; ea va deveni operantă, se va transforma în unde sonore, când va există instrumentul necesar: casetofonul.

Dacă se acceptă concepția impusă de filosofia modernă, logic și inevitabil se trage aceasta conclude: copiii până la vârsta judecății, nebunii, bolnavii în coma și orice om cât timp doarme, nefiind capabili de acțiuni conștiente și libere, nu mai sunt persoane umane, avem dreptul să-i ucidem.

Pentru a nu cădea în absurd, trebuie să acceptăm statutul ontologic al embrionului stabilit de biologi și definiția persoanei formulate de Boethius: prin faptul că este un individ al speciei umane, embrionul este persoană umană din momentul conceperii.

Dacă embrionul este persoană, el trebuie tratat ca persoană. În acest caz, le revine moraliștilor să stabilească statutul etic al embrionului, adică să stabilească drepturile și datoriile.

Evident, embrionul nu are obligații, ci numai drepturi, iar dreptul cel dintâi și fundamental este acela de a i se respecta viața și demnitatea de persoană umană.

Ceilalți au numai obligații față de embrion: obligația de a-i respecta viața, – avortul sau distrugerea lor fiind crimă – obligația de a-i respecta demnitatea ca oricărei alte persoane umane, obligația de a-i acorda toate îngrijirile spre a crește și a se dezvolta sănătos și armonios.

Unul din inițiatorii gândirii moderne, Immanuel Kant, scrie:

Omul, în toate acțiunile sale, atât în cele care îl privesc pe el însuși, cât și în cele care se referă la alți oameni, trebuie considerat întotdeauna ca scop, și niciodată ca mijloc.

În baza acestui principiu, este inadmisibil din punct de vedere moral ca embrionul uman să fie folosit în avantajul altora: drept cobai pentru experimente, pentru fabricarea medicamentelor sau a altor produse.

În sfârșit, e obligația juriștilor, a parlamentarilor, a instituțiilor publice de a stabili statutul juridic al embrionului, adică de a extinde la embrion protecția drepturilor pe care o acordă altor persoane care nu se pot apăra singure, cum sunt copiii, bătrânii, bolnavii, handicapații fizici și mintali și a fixa prin lege sancțiuni penale împotriva celor care încalcă drepturile embrionului uman.

Când oamenii se joacă de-a "micul dumnezeu"

Dar dacă savanții biologi, filosofii, moraliștii, juriștii sunt materialiști, nu cred în existența lui Dumnezeu și a sufletului și consideră că omul face parte dintr-o specie de animate ca oricare altă specie de animate, cine mai poate salva viața și demnitatea de persoană umană a embrionului? Numai teologii care vorbesc în numele lui Dumnezeu.

Acțiunea creatoare a lui Dumnezeu în momentul conceperii noului embrion ne obligă să-l recunoaștem pe Dumnezeu drept Stăpânul absolut al vieții. Dar Dumnezeu Stăpânul este în același timp Tatăl care îl cheamă pe om să fie colaborator al său la lucrarea de creație și îl invită pe om să împărtășească cu el aceeași viață, aceeași fericire, aceeași glorie divină.

Viața fiecărui om vine de la Dumnezeu și se îndreaptă, în final, spre Dumnezeu. Această relație profundă cu Dumnezeu conferă persoanei și vieții umane inviolabilitate și sacralitate. Viața umană este sacră și inviolabilă din momentul inițial al conceperii până la sfârșitul ei natural. Când Dumnezeu este înlăturat, omul îi ia locul și se erijează în stăpân al vieții proprii și al vieții altora, în special al celor slabi și lipsiți de apărare. Așa s-a născut în timpurile noastre o adevărată cultură a morții. Cele mai grave manifestări ale culturii morții sunt avortul și eutanasia, dar nu sunt singurele.

Cât privește tehnicile procreării artificiale cu tot ce rezultă din ele: manipularea și tehnicizarea sexualității umane, pierderea respectului pentru viața umană la începuturile ci, distrugerea masivă de embrioni, folosirea acestora ca material de experiență, etc., deși se prezintă sub masca inocentă a filantropiei, ele nu pot ascunde intenția reală care stă la originea lor: dorința omului dea o face pe "micul dumnezeu " – jouer an petit dieu – cum spun francezii, ambiția de a crea viața spre a se considera stăpânul vieții și al morții și a se proclama total autonom față de Creator, a cărui existență o refuză.

Manipularea genetică, ingineria genetică

Prin expresiile manipulare genetică și inginerie genetică se înțeleg acele tehnici care își propun să modifice genomul sau patrimoniul genetic al unei celule sau al unui individ, urmărind crearea de specii noi de plante și animale sau îmbunătățirea celor existente.

Cei care a descoperit marile legi ale eredității acum vreo 140 de ani în urmă a Cost călugărul Gregor Mendel, realizând hibrizi de mazăre în grădina monastirii Konigkloster din Brno. În continuare, genetica a făcut pași gigantici. Prin 1940 s-a descoperit că acizii nucleici (ADN) din care sunt formați cromozomii, purtătorii genelor, constituie suportul material al eredității.

În 1965 s-a reușit pentru prima dată fuziunea de celule umane cu celule de șoareci cu trecerea de gene în cromozomii umani, dându-se unei celule caracteristici genetice pe care altfel nu ar putea să le aibă.

În 1967 au început să se dezvolte tehnicile diagnosticului prenatal pentru studierea condițiilor genetice ale fetusului și pentru depistarea anomaliilor genetice.

Știm că celulele umane cuprind 50.000 sau poate 100.000 de gene repartizate pe cei 46 de cromozomi.

Se știe că gena este o unitate transmisa, normal, fără modificări din generație în generație, care determine anumite caracteristici la individul care o poartă.

Până în 1983, cercetătorii localizaseră deja peste 3750 de gene, descoperind care sunt funcțiile lor. Astfel s-a aflat că gena responsabilă de distrofia musculară de tip Duchenne este pe cromozomul 10, că gena insulinei se află pe cromozomul 11, că tot pe cromozomul 11 se află gena responsabilă de psihoza maniaco-depresivă, ș.a.m.d. în prezent se cunosc circa 4.000 de boli datorate unor gene patogene. Deosebit de importantă pentru medicină este descoperirea genelor onco-gene. Este vorba de proto-oncogene care, captate întâmplător de un retrovirus, se pot transforma în oncogene printr-un mecanism care nu este prea bine cunoscut.

Se prevede că în circa 10 ani întreg genomul uman sau codul genetic va fi decodat. Masa de informație genetică înscrisă în cele circa șase miliarde de perechi de nucleotizi ai ADN-ului vor umplea 3000 de volume, fiecare volum având o mic de pagini, fiecare pagină având 4000 de litere.

O cucerire importantă pentru medicină legală este determinarea amprentelor genetice: un individ poate fi identificat practic fără risc de a greși, prin examinarea ADN-ului sau în diferite cazuri cum ar fi crima, violul, aflarea paternității.

Ingineria genetică cunoaște succese extraordinare în industria farmaceutică grație clonării moleculare. Gene specific umane sunt introduse în special în bacterii. Prin tehnica clonării se pot reproduce masiv și fără limită substanțe având aceleași caracteristici biologice și funcționale pe care le au în om. Astfel se produc hormoni indispensabili pentru buna funcționare a organismului uman. cum ar fi insulina, interferonul, somatotropul sau hormonul creșterii.

Desigur, această manipulare genetică a microorganismelor prezintă și un real pericol. Pot fi produse noi specii de bacterii care rezistă la toate vaccinurile cunoscute și care, scăpate din laboratoare, de sub control, pot ucide populații întregi. După unii, aici trebuie căutată apariția misteriosului virus al SIDEI.

Ingineria genetică e capabilă să opereze modificări genetice ale speciilor prin diferite combinații genetice: se obțin astfel plante transgenice și animale transgenice. În zigotul unui individ aparținând unei specii se transferă sau se injectează o genă a unui individ aparținând altei specii.

De pildă, gena hemoglobinei unui iepure injectată în zigotul unui șoarece se transmite la descendenții șoarecelui.

În perspectivă, cunoașterea complete a genelor umane va duce la cunoașterea complete a mecanismelor responsabile de fiecare funcție a organismului și, în consecință, la cunoașterea genelor patologice responsabile de bolile ereditare.

Aceste cunoștințe sunt benefice pentru omenire întrucât deschid medicinii perspective mai în diagnosticarea și terapia bolilor încă necunoscute.

Terapia genetică sau chirurgia genetică este permisă din punct de vedere moral, întrucât pot fi tratate boli genetice, fiind tratată o gena bolnavă sau înlocuită, prin transplant, cu o genă normală, la rădăcina sănătoasă.

Diagnosticul prenatal este permis din punct de vedere moral daca se face cu scopul de a depista și preveni bolile cromozomiale dar nu cu scopul de a elimina copilul afectat de asemenea boli.

Într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat se va putea modifica patrimonial ereditar uman adăugând, suprimând sau înlocuind în zigot o genă sau mai multe, modificându-se astfel corpul uman și specia umană. Aceste modificări, evident, vor trece la descendenți. Asemenea manipulări genetice la subiecți normali care nu vizează remedierea unei situații patologice ci ameliorarea rasei umane, sau realizarea unor performanțe, să zicem sportive, sau a unei capacități excepționale de muncă, suprapotențarea inteligenței și memoriei, etc.. nu sunt permise din punct de vedere etic. Aceste tehnici își au justificarea când sunt folosite pentru ameliorarea speciilor de plante și de animale. Modificarea patrimoniului genetic uman se naște din intenții eugeniste, rasiste.

Intervențiile care modifică patrimoniul genetic uman, falsificând identitatea omului, Lezează drepturile persoanei umane. Fiecare om are dreptul să vină pe lume cu natura umană lăsată de Dumnezeu și nu fabricat în laborator, așa cum îl doresc părinții sau statul. Prin urmare, sunt permise intervențiile terapeutice asupra genomului celulelor somatice, dar nu asupra celulelor germinale sau ale zigotului. Ingineria genetică e în stare, de asemenea, să izoleze gene umane și să le injecteze nu numai în microorganisme, dar și în celulele altor animale. De pildă, oaia Dolly, clonată anul trecut (1997) poartă o gena umană pe care o vor purta și descendenții săi.

Clonarea

Ce este clonarea?

Cea mai uluitoare și cea mai tulburătoare dintre toate manipulările genetice este clonarea.

Clonarea este tehnica de producere asexuată de celule și organisme obținându-se celule și organisme genetic identice.

Exista două metode de producere a clonilor. Prima, prin sciziune gemelară. Celulele în primele faze embrionare, deci până la nidarea în uter când sunt încă omnipotente și nediferențiată, sunt divizate și în felul acesta se obțin, artificial, gemeni identici, având același material genetic. Desigur, dintr-un asemenea embrion cu puține celule: 2,4, 8 maximum 16 blastomeri, obținut pe cale sexuata, adică din întâlnirea unui ovul și a unui spermatozoid, se pot obține puțini cloni.

A doua metodă, aceasta asexuată, constă în transferarea de nucleu: din ovulul nefecundat sau chiar fecundat se extrage sau se inactivează nucleul (eventual nucleii) și se introduce în loc nucleul celulei altui individ, al oricărei celule afară de celula sexuală, adică de spermatozoid. Astfel, clonul obținut, primind în întregime patrimoniul genetic, este identic cu individul de la care s-a preluat nucleul celulei. Prin aceasta metodă, multiplicarea în serie, ca la xerox, nu cunoaște limite.

Prin anii 1950 s-a realizat clonarea la broască. Având în vedere că ovulele mamiferelor sunt de o mie de ori mai mici decât ale broaștelor, de-abia după 1980 s-a realizat clonarea mamiferelor: șobolani, oi, vaci, maimuțe, cu nuclee de embrion la stadiul de 8-16 celule, numite în aceasta faza inițială blastocite. Se credea că după aceasta faza embrionară, deci după circa 14 zile de la fecundare, clonarea nu mai este posibilă întrucât în celulele devenite somatice, diferențiate, pierzându-și toți potențialitatea, ADN-ul este definitiv și ireversibil alterat și, prin urmare, nu mai posedă patrimonial genetic care să mai dea naștere unui nou organism normal. Dar aceasta certitudine s-a prăbușit la 27 februarie 1997 când revista Nature a lansat vestea că s-a născut, prin clonare, mieluța Dolly. Nașterea lui Dolly a costat un milion de dolari, prețul mediu al clonării unui mamifer. Eroii acestei realizări au fost Jan Wilmut și K.H.S. Cambel împreună cu colaboratorii lor de la Institutul Roslin din Edimburg, Scoția. Marea noutate și marea senzație a constat în faptul că Dolly, tradus = păpușa (numele s-a dat în amintirea celebrei cântărețe Dolly Parton) a fost clonată prin introducerea în ovulul unei oi a nucleului unei celule preluate din ugerul altei oi adulte, în vârstă de 6 ani, în ultimul trimestru al sarcinii, aparținând rasei Fin Dorset. De acum se poate realiza o turma întreagă de oi Dolly, toate identice cu mama dătătoare de celule. Așadar, nu era adevărat că celulele, după prima fază de dezvoltare a embrionului, își pierd toți potențialitatea și patrimoniul genetic. Statele care au permis avortul și experiențele pe embrion până în ziua a 14-a pe baza afirmației savanților că după această zi celulele embrionului își pierd toți potențialitatea, au comis o eroare enormă. Nașterea lui Dolly a provocat mare panică, alarmă, polemici aprinse în opinia publică mondială. Ecoul lor încă nu s-a stins. Daca o asemenea clonare s-a realizat la un mamifer aparținând clasei din care face parte și omul, înseamnă că până la clonarea omului prin aceeași metodă nu mai este decât un pas, în cazul că nu s-a făcut deja și se ține secret. De obicei lucrurile acestea nu se dau imediat publicității.

Vestea nașterii lui Dolly a provocat consternare și groază în toata lumea și reacțiile au fost vehemente; de la președintele Clinton care a cerut încetarea experiențelor în vederea clonării omului și a suspendat subvențiilc de la stat, la J. Chirac, la Comitetele Naționale de Etica, la Consiliul European, la Parlamentul European, la Organizația Mondiala a Sănătății.

Clonarea ființelor umane se spune în declarația Parlamentului European, nu poate fi absolut justificată și tolerată de societate întrucât ea reprezintă o gravă violare a drepturilor fundamentale ale omului, e contrară principiului egalității dintre ființele umane fiindcă permite o selecție eugenistă și rasistă a speciei umane, lezează demnitatea ființei umane…

În 1979 J.B. Shettles de la Universitatea Columbia din New York a transferat nuclee de celule umane germinale în ovule umane. Embrionii umani clonați s-au dezvoltat pană la stadiul de morula.

În l981, doi savanți de la Universitatea G. Washington, Jerry Hall și Robert Spillmann, au produs prin sciziune, deci prin prima formă de clonare, embrioni umani. Nici aceștia nu au ajuns la maturitate. După 6 zile de la publicarea clonării, Pp. Ioan Paul al II-lea a reacționat energie într-un discurs în care vorbește despre "experiențe nepermise și tulburătoare", despre "manipulări halucinante", despre "tentațiile unei nebunii autodistrugătoare".

Reacțiile împotriva clonării umane s-au născut în parte și dintr-o frică irațională, amplificată de o mass-media preocupată mai mult de a crea senzație decât de a prezenta adevărul obiectiv. Era teama că ceea ce se citise în romanele științifico-fantastice și ceea ce se văzuse în filmele de ficțiune e pe punctul de a deveni realitate. Era frica, de pildă, că vreun dictator dement se va apuca să fabrice în serie o armată de cloni uriași cu care să cucerească lumea. Multă lume fusese impresionată de filmul "Copiii veniți din Brazilia ", după piesa cu același nume, în care este prezentat un oarecare diabolic doctor Mengele, preocupat să producă o armată de cloni ai lui Hitler din celulele dictatorului conservate în acest scop. Mai era apoi frica de pierdere a identității, a personalității. Persoană, cuvânt grec, tradus înseamnă mască, chip. Prin clonare, societatea ajunge o turmă de oi sau un mușuroi de furnici fără chip, adică având toți același chip. Omul identic la chip cu clonatul devine dublura lui, nu mai e nici el însuși, nici altul sau este și el însuși și altul. Desigur, clonul fiind copia clonatului și purtând chipul lui, pierde ceva din personalitatea lui, dar nu se poate spune că nu mai are identitate și personalitate. Această teamă exagerată se naște din faptul că persoana umană este redusă la dimensiunea ei materială, adică biologico-genetică. Ceea ce îi conferă omului unicitate și identitate este sufletul pe care Dumnezeu îl creează când apare o nouă ființa umană, indiferent cum apare aceasta: conform naturii prin fecundare naturală sau împotriva naturii prin fecundare artificială sau clonare. Intre clon și clonat este identitate genotipă având același patrimoniu genetic, dar nu și identitate fenotipă.. Intre clon și clonat nu există identitate mai mare decât între doi gemeni, care au și ei același patrimoniu genetic, dar fiecare își are identitatea sa, personalitatea sa, destinul său, care diferă în funcție de mediu, educație, cultură, de propriile alegeri și decizii libere, fiecare fiind dotat cu voință. Cu siguranță că dintr-un laureat genial al Premiului Nobel, dacă se clonează, nu rezultă un clon genial că și el.

Visul dublurii sau al gemenului' sau al sosiei sau al clonului se pierde în străfundurile istoriei. Există în mitologic și în toate culturile: la pieile roșii, la greco-romani – gemenii Castor și Polux – la Goethe care descrie în Faust fabricarea unei homunculus în laborator, la Dostoievski, la Oscar Wilde ș.a.m.d.. Dar dacă în cărțile de literatură totul se termini cu uciderea savanților nebuni și devastarea laboratoarelor de către monștrii umani produși în eprubeta, savanții de azi sunt liniștiți: clonii fabricați sau care vor fi fabricați de ci sunt inofensivi și pașnici.

Motive pro și contra

Savanții sunt mândri de succesele lor și nu acceptă nici o limită în calea cercetării științifice și, fără îndoială, vor realiza clonarea omului. Dacă nu cumva au realizat-o deja În secret. Nici o lege și nici o interdicție nu-i poate împiedica, așa cum nimic nu a putut împiedica fabricarea armei atomice.

Hans Ionas, unul dintre părinții geneticii, dădea (1997) lista cu avantajele clonării umane. Amintesc câteva dintre ele:

Posibilitatea de a produce indivizi geniali, frumoși, cu calități excepționale, ceea ce va îmbunătăți rasa umană.

Se vor produce indivizi sănătoși, evitându-se riscurile bolilor creditare care există în înmulțirea pe cale sexuală.

Toate familiile sterile vor putea să aibă copii.

Oricine va putea să aibă un copil așa cum îl dorește,
băiat sau fată, cu celule luate de la o celebritate pe care o admiră, o actriță, un cântăreț, o rudă, un prieten; un tată se poate multiplica pe el însuși, o mamă pe ea însăși, clonându-se cu celule din propriul organism. Familiile de lesbiene vor putea și ele să aibă copii cu celule somatice luate una de la alta.

Părinții cărora le moare copilul vor putea să-1 reproducă cu celule păstrate de la copil înainte de a muri.

Apoi, utilizarea clonului, a dublurii în scopuri terapeutice. Dublura, clonul este păstrat ca rezervă, în stare embrionară și la nevoie aceasta poate furniza material biologic, țesuturi, organe pentru transplant, în prezent e greu de obținut organe de transplant și ele sunt costisitoare. Se folosesc organe de la animate transgenice, adică la care s-au injectat gene umane, foarte folosit fiind în acest scop porcul. Însă nu se reușește întotdeauna transplantul și exisă riscul
unor infecții. Organele umane de transplant de la accidentații mortali sunt puține. Inimile cumpărate de la chinezii condamnați la moarte costă 30.000 de dolari; rinichii pe care îi vând indienii și filipinezii costa 5.000 de dolari. Mai ieftin
se cumpără de la români. Sunt țigani care-și vând copii pe 100.000 de lei, neștiind ce se întâmplă cu acești copii. Problema se rezolva mult mai simplu și mai eficient cu organe preluate de la clon. Cu organe preluate de la propria
dublura se exclude incompatibilitatea, fenomenul respingerii.

Mai sunt și alte avantaje. Se pot forma echipe de cloni folosiți în timp de pace și de război, fabricați la comanda în funcție de necesități: cloni mari și puternici pentru anumite munci grele, pentru a forma echipe de sportivi și a câștiga la olimpiade, cloni mici pentru zborurile spațiale, cloni speciali pentru spionaje, ș.a.m.d..

Savantul nu uită să amintească faptul că pentru a-i pune la punct pe chinezi și pe ruși, care sunt o permanentă amenințare pentru omenire prin numărul lor mare, nu este o altă soluție decât o armată de cloni. Multe persoane, în special femei, au cerut deja să fie clonate.

Desigur, nu toți savanții sunt entuziasmați de marile progrese ale științei și optimismul cu privire la binefacerile pe care le vor aduce descoperirile genetice omenirii, în viitor, mai ales după Hiroshima, Nurenberg, Cernobîl, este mai reținut. Totuși cercetările vor continua, așa cum am amintit, și e foarte probabil că se va trece la clonarea omului, indiferent care vor fi urmările pentru omenire, fiindcă știința, mai exact oamenii de știința, nu mai țin cont de valorile etice. Protestele, condamnările, luările de poziție împotriva clonării umane care vin din partea capilor de state, a parlamentelor, a organizațiilor internaționale, sunt lipsite de substanța, de motivație etică și, deci, vor fi absolut ineficiente în declarațiile lor toți vorbesc de încălcarea drepturilor fundamentale și de lezarea demnității omului.

Nu există nici o legislație care să protejeze omul de pericolul clonării. S-a afirmat că, sub acest aspect, bovinele sunt mai protejate decât omul. Urmările clonării, – nu este vorba de clonarea animalelor care poate fi foarte folositoare pentru producția de lapte și de came, sau pentru salvarea unor specii pe cale de dispariție, deși ecologiștii au mari rezerve și sunt îngrijorați pentru viitorul ecosistemului planetei, ci este vorba de clonarea umană, urmările clonării nici măcar nu pot fi bănuite pentru viitorul omenirii după cum prin anii 1935, când s-a descoperit posibilitatea fisiunii atomului de uraniu prin bombardarea cu neutroni. nimeni nu bănuia Hiroshima și tona de exploziv pe care o avem pe cap de locuitor, cu posibilitatea de a distruge în prezent de 300 de ori întreaga populație a globului.

Totuși, câteva urmări ale acestei revoluții radicale le putem cunoaște cu certitudine.

Mai întâi este distrugerea familiei, dispariția legăturilor de rudenie, de consangvinitate: soț-soție, tată-fiu sau fiică, mamă-fiu sau fiică. Prin acest sistem de reproducere asexuată pot apărea combinațiile cele mai stranii: un copil, de pilda, poate fi tatăl sau mama fratelui sau surorii sale sau un fiu, o fiica, poate fi frate sau sora cu mama sau cu tatăl.

Îndărătul clonării se ascunde aceeași tentație luciferică a omului de a fi ca Dumnezeu de a se substitui lui Dumnezeu, de a-i sustrage lui Dumnezeu prerogativele, de a-și afirma autonomia totală față de Dumnezeu. Omul consideră că poate deveni stăpânul vieții creând ființe umane sau autocreându-se în alt mod decât o face Dumnezeu; se consideră nemuritor și veșnic perpetuându-și propria ființă în clonii somatic identici pe care îi creează. Că și Dumnezeu care creează omul după chipul și asemănarea sa, omul creează și el oameni după chipul și asemănarea sa.

„Am furat din nou zeilor focul” – scria Aldo Schiavone în ziarul italian Republica, imediat după ce s-a născut Dolly.

Parlamentul României a votat în anul 1998 o lege prin care este interzisă la noi în țară clonarea.

Eutanasia

Istoric

Cuvântul "eutanasie" creat în secolul al XVII-lea de Francisc Bacon cu sensul de "a muri ușor și dulce" a căpătat din secolul al XIX-lea sensul de "a omorî din milă". E vorba, așadar de o omucidere voluntară vizând curmarea unor suferințe considerate inutile.

În istorie au existat întotdeauna cazuri de eutanasie. Popoarele nomade își abandonau pe cale bătrânii și bolnavii care deveneau povara în permanentele lor deplasări. De regulă, răniților în războaie li se dădea lovitura de grație. Uneori cei încercuiți, pentru a nu cădea vii în mâinile dușmanilor, se omorau reciproc. Așa au pierit cei aproximativ o mie de evrei asediați de romani la Masada.

Practici asemănătoare găsim la popoarele primitive. La Battakii din Sumatra, tatăl ajuns la bătrânețe îi invită pe copii săi să-i mănânce carnea. Apoi urcă într-un copac, lasă să cadă jos ca un fruct copt, după care cei din familie îl omoară și îl mănâncă. Se practică uciderea bătrânilor la unele triburi din Aracan (India), din Siamul inferior, la triburile Cachibas și Tupi din Brazilia, în Europa la străvechea populație slavă Wendi, iar la începutul secolului nostru o practică în Rusia așa-numita sectă a "strangula-turilor".

Se știe că în Sparta copiii handicapați erau expuși și lăsați să moară, lucru aprobat de Aristotel, pentru motive de utilitate publică (Politica VII). Platon extindea această practică la bătrânii grav bolnavi.(Republica 460)

Epicur rezuma astfel curentul de gândire al grecilor antici:

"Noi suntem stăpâni în a le suporta, dacă ele sunt suportabile, iar în caz contrar, stăpâni în părăsi viața cu suflet liniștit, așa cum părăsim teatrul dacă nu ne place.”

La Roma, practica de a expune nou-născuții cu malformații a continuat până la împăratul Valens (secolul al IV-lea)

Știm cât de mult prețuiau vechii romani sinuciderea, aceasta fiind considerată o moarte demnă care permitea să scapi de răzbunarea dușmanilor sau de vreo altă umilire. Tacitus descrie în termeni elogioși sinuciderea lui Petronius (Annales XVI, 18-19). Valerius Maximus e fericit să facă cunoscut că Senatul din Marsilia păstra "otrava de stat". Silius Italicus, care avea el însuși să se sinucidă, îi elogiază pe celți care sunt gata să grăbească moartea bătrânilor, a răniților în război și a bolnavilor. La Roma, unde erau exaltate forța, tinerețea, frumusețea, vigoarea fizică, domnea repugnanța absolută față de bătrânețe și boală. Stoicii se mândreau cu sinuciderea marilor lor reprezentanți: Seneca, Epictet, Pliniu cel Tânăr. Scria Seneca: „Dacă bătrânețea va ajunge să-mi zdruncine judecata, dacă ea îmi va lăsa nu viața adevărată, ci doar existența, voi ieși afară din această locuință ruinată și aducătoare de ruină”.

Dar nu toți aprobau acest punct de vedere. Pitagora și mai ales Hippocrate s-au împotrivit eutanasiei. Hippocrate a inclus în faimosul său jurământ aceasta fraza: „Nu mă voi lăsa determinat de cuvântul nimănui în a procura o otravă sau în a-mi da consimțământul la așa ceva”.

Cicero scria în visul lui Cicero:

Tu, Publius fi toate persoanele drepte, voi trebuie să vă păstrați viața și nu trebuie să dispuneți de ea fără a primi porunca de la Cel care v-a dat-o, că să nu dați dovadă că v-ați sustras de la misiunea umană pe care Dumnezeu v-a încredințat-o .

În această privință creștinismul a însemnat o schimbare a moravurilor și a modului de a privi moartea. Autorul creștin care a tratat magistral tema sinuciderii legată de porunca a V-a, "Să nu ucizi", a fost Sf. Augustin.

În continuare, în istoria creștinismului, trebuie să așteptăm 16 veacuri pentru a mai auzi pe cineva să ridice problema eutanasiei; și acest cineva e un sfânt al Bisericii, sfântul Tomas Morus (1478-1535) în care unii vor să-l vadă pe cel dintâi susținător al eutanasiei în timpurile modeme. Tocmai un sfânt! În romanul său filosofic. "Utopia", este o pagină în care Tomas Morus îi descrie pe imaginarii locuitori ai insulei Utopia care practicau uciderea bolnavilor incurabili, sfâșiați de dureri cumplite. Un asemenea comportament e calificat ca fiind „un act de înțelepciune”, mai mult, „un act religios fi sfânt”.

Desigur că această afirmație având în vedere genul literar în care este scrisă cartea, trebuie luată ca o utopie, nu ca o realitate. După Tomas Morus, un alt englez, Francisc Bacon (1561-1626) este suspectat de a fi susținut eutanasia. În cartea sa „Novum Organum”, Bacon introduce în limbajul modern cuvântul „eutanasie” după ce Morus introdusese cuvântul „utopie”. Nu încape îndoială că la Bacon eutanasie nu înseamnă uciderea muribundului, ci administrarea de paliative pentru ca muribundul să poată părăsi calm și liniștit această viață.

De fapt, trebuie să așteptăm nazismul pentru a vedea eutanasia pusă în practică într-o maniera organizată, în primul program politic de eliminare a unor vieți considerate lipsite de valoare vitală. Motivele au fost de ordin utilitarist, rasist, eugenist: trebuiau suprimate gurile inutile și trebuia redresată economia germană afectată de război. Potrivit documentelor tribunalului de la Nurenberg, între 1939 și 1941, naziștii ar fi eliminat 70.000 de vieți omenești.

De fapt, ce au făcut naziștii n-a fost eutanasie propriu-zisă, ci simplă exterminare. Eutanasia înseamnă „moarte dulce”; naziștii nu au avut nici o preocupare că victimele din camerele de gazare să aibă parte de o moarte dulce. Primele încercări de legalizare a eutanasiei s-au înregistrat deja la începutul secolului al XX-lea în țări industrializate: Anglia, Statele Unite și Germania. S-au creat asociații de luptă în acest sens. În anul 1903 circa o mie de medici din Asociația Medicală Americană cereau eutanasia pentru bolnavii de cancer, pentru tuberculoză gravi și pentru paralitici. În 1906 un proiect de lege pentru eutanasie era prezentat în Germania și un altul în Statele americane Ohio și Jawa:

În 1922 sovieticii au decis să nu mai pedepsească delictul de eutanasie, dar și-au retras îndată decizia.

Deși după anii '30 s-au prezentat noi proiecte pentru legalizarea eutanasiei. nici unul n-a fost aprobat de parlamentele respective nici în Germania, nici în America, nici în Anglia.

Lupta s-a reluat după război. În anul 1946, 379 de pastori protestanți și rabini au adresat legislatorilor statului New York o petiție în care invocau în favoarea eutanasiei „drepturile individului”. Dar nici aceste încercări nu au avut succes.

În anii '60 s-a adoptat, cu succes, o altă tactică. Lansându-se ideea „morții din milă”, tribunalele au început să nu mai pedepsească pe cei care ucideau din milă, cunoscându-se faptul că legislațiile sunt nevoite în cele din urmă să aprobe o practică deja existentă. Tot așa se obținuse puțin mai înainte și legalizarea avortului.

Astfel în 1955 tribunalul din Alpii Maritimi l-a achitat pe Benedetto Gepponi care îi trăsese soției un glonț în inimă fiindcă aceasta suferea de o boală care nu s-a știut niciodată de ce natură a fost; la autopsie nu i s-a găsit nimic anormal. În 1962 în Belgia tribunalul i-a achitat pe Luigi Faita, francmason Italian care venise special în Belgia spre a-și ucide fratele lovit de o boală incurabilă, pe soții Vandeputte-Coipel care îl convinseseră pe medicul lor de familie să administreze o doză mortală de sedativ fiicei lor în vârstă de opt ani atinsă de focomelie. În același an tribunalul francez din Seine l-a achitat pe inginerul Dmetro Huzar care își spânzurase fiica atinsă de o boală incurabilă. În 1970 în Italia a fost achitat Livio Daviani care își aruncase în Tibru fiul handicapat, iar în Olanda, în 1973, doctorița Postma van Boven care o omorâse cu o doză puternică de morfină pe mama ei paralizată și cu crize depresive.

Sub presiunea opiniei publice, toți aceștia au fost achitați întrucât omorâseră din compătimire.

Propaganda în favoarea eutanasiei a fost puternic susținută de mass-media care s-a străduit să obțină schimbarea legislator, operând o schimbare în mentalitatea opiniei publice, pedalând pe ideea dreptului omului de a muri cu delimitate. În aceasta propagandă s-a uzat cu succes de autoritatea unor personalități marcante, mai ales de cea a savanților care, în numele științei, fac abstracție de valorile morale.

Astfel în 1974 trei laureați ai premiului Nobel; Jacque Monod, L. Pauling și G. Thomson au publicat în The Humanist, „Manifestul Premiilor Nobel în favoarea Eutanasiei”:

Noi afirmam că este imoral să tolerezi, să accepți sau să impui suferința. Noi credem în valoarea și demnitatea individului. Acest lucru cere ca el să fie tratat cu respect și să fie lăsat liber să decidă în mod rezonabil cu privire la soarta sa.

Alți laureați ai premiului Nobel li s-au alăturat, cerând să li se dea posibilitatea celor afectați de boli incurabile sau leziuni ireparabile să moară „dulce și ușor”.

Intenționat s-a creat confuzie în termeni pentru că, prin cuvinte echivoce care în sine nu exprimă eutanasia propriu-zisă în opinia publică să se acrediteze ideea eutanasiei propriu-zise. Astfel în 1967 Luis Kutner a publicat un document care a cunoscut imediat o mare răspândire. El apăra dreptul oricărei persoane că în cazul unei boli mortale, fără speranță de vindecare, să ceară să nu fie menținută în viață artificial și să i se întrerupă procedurile. De asemenea, apără dreptul bolnavului de a cere să i se administreze medicamente care să-i ușureze suferințele, chiar dacă ele grăbesc momentul morții. Multe dintre statele americane au recunoscut valabilitatea acestor deziderate, Aceste lucruri aprobate prin lege nu veneau în conflict cu morala catolică. Practic însă, efectul a fost altul: creșterea în paralel a cazurilor de eutanasie directă și de sinucidere.

După anul 1970 asistăm la o propagandă din ce în ce mai mare în favoarea eutanasiei, prezentată într-o îmbrăcăminte de expresii foarte atrăgătoare precum: „moarte dulce”, „a muri cu demnitate”, „a te auto-elibera”. Foarte mediatizat a fost cazul soților Koestler. La 3 martie 1984 Arthur Koestler și soția sa Cynthia și-au pus capăt vieții simultan la Londra. Arthur suferea de boala Parkinson. Cuplul a hotărât să moară cu demnitate, pentru a se auto-elibera de o viață considerată insuportabilă. Această dublă sinucidere a fost un act de propagandă în favoarea auto-eliberării. Cu trei ani înainte, Koestler semnase prefața la cartea „Ghidul auto-eliberării” scrisă pentru cei 8.000 de membri ai societății EXIT – societatea britanică pentru eutanasia voluntară. Succesul a fost extraordinar: imediat au apărut alte 18 societăți identice în Statele Unite, Europa, Asia, Australia. Numărul a crescut mereu. Numai în Statele Unite sunt în prezent cel puțin 28 de societăți de acest gen.

În 1990, doctorul american Jack Kervorkian a inventat o noua metodă: „self-execution device”, cu care a ucis-o pe Janet Adkins, în vârstă de 54 de ani care suferea de maladia lui Alzheimer. În continuare, cu metodă să a pus capăt vieții a cel puțin 15 persoane, având în jur de 50 de ani și nu toate fiind în faza finală. El a știut să utilizeze cu dibăcie televiziunea pentru a influența opinia publica după ce efectua o eutanasie, apărea la televizor iar avocatul său îi lua apărarea în presă.

În 1991 o carte a lui Derek Humphry cu titlul „Final exit” în care se dădeau instrucțiuni practice pentru sinucidere a fost un adevărat best-seller, întrucât mass-media i-a făcut o publicitate imensă. Cu rețetele oferite, mulți și-au pus capăt vieții, printre aceștia fiind 51 copii.

Din păcate, în cruciada eutanasiei s-au înrolat și oameni ai Bisericii. În 1975 episcopul american Casey a susținut familia Quinlan în hotărârea de a-i înlătura lui Karen Ann Quinlan aparatul de respirație artificială spre a o ajuta să moară. Bolnava a supraviețuit și a continuat să mai trăiască zece ani cu propria ei respirație.

Deși eutanasia nu a fost legalizată, în ultimii zece ani, diferite tribunale americane au acordat autorizații de ucidere a bolnavilor prin întreruperea hrănirii, a hidratării și a tratamentului.

Primii pași în vederea legalizării eutanasiei i-a făcut Olanda unde din anii '70 eutanasia n-a mai fost pedepsit. Printr-o lege din 1993, confirmată în anul următor, li se permite medicilor să practice liber eutanasia. Curios, eutanasia rămâne interzisă, dar noua lege declară că cine o comite nu e urmărit penal. Numărul cazurilor de eutanasie a crescut în Olanda vertiginos de la an la an. Daca în 1990 erau 454 de cazuri recunoscute de indici, în 1991 erau 3700 după cifrele date de o comisie de stat. La ora actuală se presupune că 15% dintre olandezi mor prin eutanasie. În 1994 exemplul Olandei a fost urmat de Danemarca, Australia și anumite state americane.

Statele nu se mai interesează de cazurile medicilor care ii ajuta pe pacienții lor să moară. Recent Consiliul Europei recunoștea că „a lăsa să moară în totalitate o anumită categorie de bătrâni nu mai este un mit, ci a devenit o realitate”.

În Olanda există deja medici specializați în eutanasie.

Cauze și pretexte

Care sunt cauzele care au făcut că, prin eutanasie, lumea să se întoarcă la timpurile întunecate ale barbariei? Răspunsul e simplu: descreștinarea occidentului și curentele de gândire care domina lumea: utilitarismul, hedonismul, liberalismul, materialismul, evoluționismul, ateismul, secularismul care au creat o cultură a morții și chiar o fascinație a morții totodată cu pierderea speranței, a sensului și valorii vieții. Tineretul, dezorientat, se refugiază în droguri și sinucidere.

„Manifestul asupra eutanasiei”, despre care am amintit, declară că „suferința inutilă este un rău”. Idealul omului care nu crede în Dumnezeu și în viața de dincolo este fericirea în această lume. Ceea ce dă sens și valoare vieții este sănătatea, frumusețea, forța, cariera. Când intervine boala, suferința, handicapul, viața își pierde sensul și valoarea și nu merită să fie trăită, iar omul, considerându-se stăpânul absolut al vieții sale, poale decide să-i pună capăt și e logic că viețile handicapaților, bolnavilor incurabili, bătrânilor, vieți considerate inutile și povară pentru societate, să fie eliminate.

Un alt factor care încurajează practica eutanasiei este ceea ce se numește „înverșunarea terapeutică”. Medicii, încurajați de progresele științei, împing cât se poate de departe anumite tratamente, anumite intervenții, în ciuda caracterului fatal al diagnosticului, prelungind de fapt la nesfârșit agonia pacienților. Bolnavii care în țările dezvoltate mor singuri, părăsiți de familie, în spitale, printre aparate mânuite de tehnicieni, constatând adesea că sunt menținuți în viață spre a se face experiențe pe ei, cer să li se curme viața.

Eutanasia vine și ca o urmare logică a avortului. Legalizarea avortului a dus la o rapidă îmbătrânire a popoarelor Occidentului. Bătrânii au devenit o povară pentru cei tineri. În Italia, de pildă, – în celelalte țări occidentale situația e cam aceeași – în 1958 trei tineri munceau ca să țină un pensionar; la începutul secolului viitor un tânăr va munci ca să țină doi pensionari. Dacă bătrânii de au ucis la vremea lor prin avort copiii considerați povară, tinerii de azi de ce nu și-ar permite să-i ucidă prin eutanasie pe bătrânii deveniți povară?

Eutanasia îmbracă haina nobilă a umanismului și a carității. Suferința provoacă mila, compătimire. Din milă e ucis un câine rănit care se zvârcolește în dureri. Din milă se de lovitură de grație unui condamnat la moarte pus la zid și împușcat dar care se mai zbate încă la pământ. Nu e un act de caritate să pui capăt suferințelor intolerabile pe care le îndură un bolnav, un bătrân, un handicapat și a-1 elibera, omorându-l? Cuvântul milă, compasiune, ascunde ipocrizie și interes. Nu e vorba atât de suferințele bolnavului cât mai ales de suferințele celor din jurul bolnavului și uneori de interese meschine cum ar fi moștenirea. Nu e vorba de a-l elibera pe bolnav, ci de a elibera familia și societatea de bolnavul devenit o povară inutilă. Această este concluzia care se desprinde clar din definiția care se dă astăzi eutanasiei:

A ucide din milă spre a suprima radical suferințe extreme sau pentru a-i cruța pe copiii anormali, pe incurabili și pe bolnavii mintali de prelungirea poate pentru mulți ani a unei vieți de suferință care ar putea, în plus, să impună poveri prea grele familiei și societății.

S-a amintit cuvântul „incurabil”. Cine poate ști care bolnav este cu adevărat incurabil? Se știe câte erori fac medicii în punerea diagnosticului, și ceea ce este azi incurabil, mâine poate fi curabil. Se cunoaște cazul unui medic care după ce și-a ucis, din milă, fiul difteric, a aflat că se descoperise serul Roux care putea să-1 vindece.

Învățătura Bisericii care condamna eutanasia se bazează pe câteva principii și adevăruri creștine fundamentale.

Primul principiu este acesta: numai Dumnezeu este stăpânul vieții. Omul nu poate dispune de viața sa sau a altui om fără a atenta la suveranitatea lui Dumnezeu și fără a-și revendica titlul de Dumnezeu. Medicul care, conform jurământului lui Hippocrate, este slujitorul vieții, nu al morții, nu poate lua viața unui om la cerere, căci cel care cere nu-i poate acorda un drept pe care nu-l are. Orice legislație trebuie să recunoască, să consfințească și să apere dreptul fundamental la viață, dar nu la moarte. Căci acordând dreptul și la viață și la moarte, legislația cade în absurd și se auto-anulează.

Viața este sacră și inviolabilă. Nu exista viață lipsită de sens, de valoare, de demnitate. după cum nu există moarte lipsită de demnitate în afară de cea provocată prin sinucidere sau eutanasie.

În al doilea rând, în viziunea creștină nu există suferință inutilă. Boala, moartea, suferința, au fost răscumpărate, divinizate, sacralizate prin moartea lui Cristos pe Cruce. Unit cu suferința lui Cristos, suferința creștinului, din rod al păcatului se transformă în instrument al mântuirii proprii și al mântuirii lumii.

Drama bolnavului incurabil sau în faza terminală este în primul rând de ordin psihologie. Părăsit de medic și adesea abandonat de propria familie, când își exprimă dorința de a muri, de fapt bolnavul nu-și exprimă dorința de a fi ucis, ci suferința de a nu fi însoțit, asistat, acceptat, ascultat, iubit și ajutat să moară cu demnitate.

Pledoaria pro eutanasia a avut atâta succes, încât în 1993 un sondaj al opiniei publice naționale din Statele Unite indică faptul că 75% dintre americani sunt de acord cu sinuciderea asistată de medic.17 Jack Kevorkian, medic, continuă să practice și să promoveze eutanasia activă în ciuda contestațiilor legale.

Totuși, medicii creștini sunt împotriva eutanasiei de orice fel. Dr. C. Everett Koop, fost chirurg general al SUA, a delimitat câmpul de luptă încă din 1976, declarând: “În orice discuție despre eutanasia este esențială o înțelegere a termenilor. Uciderea deliberată a unei ființe umane, indiferent de motivație, este o crimă.”18 Împotrivirea fermă față de sinuciderea asistată continuă să fie susținută de diferiți dedicați, ca Ronalf Otremba, care afirmă că eutanasia activă nu este niciodată justificată moral.

În primul rând, există principiul că viața este valoroasă prin sine. Această valoare este independentă de stadiul sănătății morale sau fizice a individului. Se bazează pe faptul că Dumnezeu este singurul creator al vieții și deține autoritatea supremă asupra vieții și a morții.19

Ce considerații ar trebui să stea la baza obiecției lucrătorului creștin față de eutanasia?

Îmbunătățirea controlului asupra durerii de către știința medicală a dus la creșterea calității vieții până acolo încât nu există scuze pentru cererea morții premature.

Dacă persoana bolnavă nu este credincioasă, ar fi imposibil să împingi acea persoană într-o veșnicie fără Hristos și fără speranță în viața viitoare.

Dumnezeu este cel care dă viața. Momentul întreruperii ei ar trebui să fie deci decizia Lui.

Creștinii cred în supranatural. Au existat multe vindecări miraculoase ale unor cazuri fără speranță – în care erau implicați atât credincioși cât și necredincioși.

A pleda pentru eutanasia este în primul rând o atitudine necreștină.

Promiscuitatea sexuală

O altă dovadă a evoluției negative a eticii și moralității din ziua de astăzi este promiscuitatea sexuală. Cupluri necăsătorite care locuiesc împreună pătează standardele morale ale comunității, sfidează legile lui Dumnezeu și își bat joc de caracterul sacru al căsătoriei.

Sondajele naționale dezvăluie un nivel alarmant al relațiilor sexuale în rândul copiilor, în multe cazuri neatingând încă vârsta adolescenței. Prea mulți oameni cu autoritate, adesea persoane oficiale alese de noi, trăiesc în mod deschis în adulter. În ciuda marii publicități de care au parte astfel de situații scandaloase, publicul pare adesea prea puțin critic și mai ales nepăsător.

Vedete bine cunoscute ale sportului se laudă cu indiscrețiile lor sexuale și asta atrage și mai mult admirația suporterilor.

Un slujitor credincios al lui Dumnezeu îi va învăța pe tineri frumosul adevăr al vieții sexuale în contextul căsătoriei. El își va iubi copiii și-i va proteja prin rugăciune, dând un bun exemplu și prin învățătură. El se va apropia de cei căzuți în capcana imoralității așa cum s-a apropiat Isus de femeia care fusese prinsă în adulter. El nu se va grăbi să condamne ci mai degrabă îl va îndrepta pe păcătos către iertare și acceptare în biserica lui Hristos.

Pornografia

Pornografia nu este numai strâns legată de imoralitate, ci și una dintre manifestările cele mai diabolice ale acesteia. Lucrătorul creștin trebuie să recunoască atât gravitatea acestei probleme, cât și depravarea și lăcomia celor care o promovează. Phillip Hughes, în Etica creștină și societatea laică, este uimit de valabilitatea permanentă a opiniei apostolului Pavel.

Ar fi greu de găsit o descriere mai potrivită a acestor împătimiți căutători de perversiuni, decât cea oferită de apostol, despre care acesta scrie că sunt oameni

plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înșelăciune, de porniri răutăcioase; sunt șoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufași, lăudăroși, născocitori de rele, neascultători de părinți,fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, fără milă.

Apoi apostolul adaugă ceea ce, cu o acuratețe incisivă, se potrivește celor angajați în aceste afaceri murdare care le aduc milioane de dolari: “Și măcar că știu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totuși ei nu numai că le fac, dar și găsesc de buni pe cei ce le fac”. (Rom. 1,29-32).22

Descrierea biblică este foarte exactă. Vânzarea materialelor pornografice este adesea legată de crima organizată din marile orașe. Aceste materiale au devenit una dintre cele mai active manifestări ele răului în ziua de astăzi. Există numeroase cazuri de infractori condamnați la moarte pentru viol și ucidere care au recunoscut că au început neagra lor carieră de fărădelegi cu pornografia.

Pe lângă obiecția față de rău, lucrătorii creștini trebuie să ia atitudine etică împotriva acestui subiect în fața națiunii. Ei trebuie să fie conștienți de pericol. Trebuie să-i avertizeze pe tineri. Trebuie să prevină Biserica întreagă. Nici un copil al lui Dumnezeu nu trebuie să-și procure vreodată asemenea materiale care corup și pătează. Trebuie reamintite aceleași cuvinte pe care Pavel le-a scris lui Timotei: „pe tine însuți păzește-te curat” (1 Timotei 5,22).

Imoralitatea în filme și în televiziune

Pornografia este prezentă pe față în cinematografe, magazine de casete video și în televiziune. Deranjant este însă faptul că aceste materiale sunt la dispoziția copiilor și a tineretului.

Pe măsură ce sensibilitatea morală a societății noastre este tot mai tocită, cel care se împotrivește promiscuității spectacolelor – unei chiar și în unele cercuri creștine – este considerat îngust sau de modă veche. Acest fel de distracții însă nu au nici o valoare educativă și nici artistică. Chiar atunci când se ecranizează o carte obișnuită, se introduc scene erotice numai pentru a i se face reclamă care să atragă o audiență cât mai largă.

Și în cazul acesta conducătorii spirituali ai Bisericii trebuie să ia o poziție clară. Mai întâi prin exemplul personal, prin aceea că ei nu vor frecventa niciodată cinematografele care difuzează pelicule murdare și nici nu vor lăsa ca asemenea filme să fie văzute acasă, indiferent dacă au copii sau nu. Trist este că o anchetă publicată recent arătat că obiceiul de a sta la televizor al creștinilor este identic cu al celor necredincioși, dacă nu chiar mai rău.

Lucrătorii creștini serioși trebuie să promoveze programe serioase pentru cei din bisericile lor, cu atât mai mult cu cât sunt tot mai rare programele bune. Este chiar importantă participarea, cu frica lui Dumnezeu, la proteste împotriva alterării standardelor morale din industria filmelor. Este nevoie de promovarea activităților alternative în Biserică pentru tineri și familii, pentru a-i ajuta să renunțe la distracțiile nesănătoase. Se pot chiar sponsoriza unele filme sau programe cu mesaj etic și moral.

Homosexualitatea

„Sodoma și Gomora și cetățile dimprejurul lor, care se dăduseră și ele la curvie și au poftit după trupul altuia, ne stau înainte ca o pildă, suferind pedeapsa unui foc veșnic” (Iuda 7). Păcatul Sodomei a ieșit la lumină. Cei care îl practică au reușit atât de bine să obțină intimidarea socială și politică încât oamenii legii și tribunalele au creat o situație incredibilă. Nouăzeci și nouă la sută din populație este nevoită să suporte etalarea flagrantă a păcatului și a stilului de viață al unui singur procent, cât reprezintă ponderea actuală a homosexualilor practicanți.25

Nu există vreun alt păcat pe care Dumnezeu să-l urască mai înverșunat. Vechiul și Noul Testament sunt pline de judecăți, condamnări și pedepse pentru păcatul homosexualității. Iată câteva exemple: în Geneza 19,4-24 este relatată rușinoasa poveste a sodomiților și a distrugerii lor; în Levitic 18,22 legea numește homosexualitatea „o urâciune”; în Deuteronom 23,17 sodomiții din rândul copiilor lui Israel sunt excluși din țară; în 1 Împărați 15,12 așa îi scoate din țară pe sodomiți; în Isaia 3,9 este expus păcatul Sodomei; în Romani 1,24-32 bărbații aprinși de dorințe homosexuale sunt considerați niște depravați; în 1 Corinteni 6,9 este scris că sodomiții nu vor moșteni Împărăția Cerurilor. Concluzia: atitudinea corectă a lucrătorului creștin față de acest păcat este să-l deteste, așa cum face Dumnezeu. Răspândirea rapidă a bolii SIDA demonstrează în mod evident că păcatul homosexualității are consecințe grave; și totuși răspândirea acestei boli pare a nu fi observată de guvernele amețite. Acestea în schimb aprobă paradele și demonstrațiile obscene, permițând alegerea homosexualilor în poziții importante, învățându-i pe copii că homosexualitatea nu este decât un stil de viață alternativ. Tinerii noștri sunt presați să considere o alternativă tocmai practica pentru care Dumnezeu a distrus două cetăți cu secole în urmă.

Atitudinea lui față de acest păcat este aceeași și în ziua de astăzi. În ciuda învățăturii biblice clare asupra naturii păcatului Sodomei, există unii, pretinși ucenici ai Scripturii, care descriu acest păcat ca pe o lipsă de ospitalitate.

Care ar trebui să fie atitudinea lucrătorului creștin față de această problemă? El trebuie să-l iubească pe păcătos dar să urască păcatul. El îi va oferi răscumpărarea și nădejdea în Dumnezeu, căci mulți oameni legați de acest păcat au fost eliberați și s-au bucurat de libertate tot restul vieții lor (vezi 1 Cor. 6,9-11).

Obligația lucrătorului care se confruntă cu acest stil de viață aberant este să conducă învățătura oferită de sistemul școlilor publice și să neutralizeze influența grupurilor sociale contaminate de această ruină morală. Lucrătorul va insista asupra faptului că nimeni nu se naște homosexual; aceasta este o anomalie învățată. El va lucra cu părinții copiilor care au tendința să se implice în relații necuviincioase cu membrii aceluiași sex. Lucrătorul va fi foarte atent la relațiile din familiile în care mama este iubitoare dar posesivă și are o influență puternică asupra copilului, mai ales dacă tatăl este foarte pasiv sau abuziv. În cele mai multe cazuri, lucrătorul nu va putea modifica asemenea circumstanțe, dar cu ajutorul lui Dumnezeu va putea totuși să ofere călăuzire și ajutor.

Molestarea copiilor

Molestarea copiilor este la fel de frecventă în societatea noastră ca și publicitatea care i se face. Amintirea acestor abuzuri prin mijloace de inducție psihologică și prin hipnoză, pare a fi foarte la modă pentru adulți, punând la îndoială seriozitatea problemei. Totuși, molestarea copiilor există și este o problemă reală și serioasă. Una din dimensiunile frecvente ale abuzului în rândul copiilor este abuzul sexual – comis de părinți, o rudă apropiată sau un prieten de familie.

Pedofilii atacă în repetate rânduri și uneori rămân nedescoperiți ani de-a rândul.

Lucrătorii creștini trebuie să păzească copiii din adunările lor de acești lupi îmbrăcați în piele de miel. Trebuie să fie foarte atenți nu se folosească de persoane necunoscute în lucrarea cu copiii. Trebuie pus la punct un program de selecție, folosindu-se formulare puse la dispoziția Bisericii de către biroul administrativ al cultului respectiv și de către companiile de asigurare. Înainte ca problema aceasta să apară, Biserica (inclusiv liderii ei) va foi asigurată de loialitatea persoanei respective.

Dacă pastorilor li se aduce la cunoștință o astfel de problemă, ei trebuie să o trateze direct din punct de vedere etic. Indiferent cât de dureros ar fi, ei trebuie să-l denunțe pe făptaș. Acest lucru este bun pentru apărarea integrității pastorului cât și pentru binele copilului și al părinților lui. Statistic s-a dovedit că a arăta milă nemeritată unui pedofil înseamnă a-i pregăti scena pentru un nou act păcătos. 26

Pedepsirea infracțiunilor

Rata criminalității americane este în creștere permanentă; închisorile sunt pline, viețile și casele enoriașilor noștri sunt afectate de tot felul de infracțiuni. Este cu totul neobișnuit să observăm faptul că actele reprobabile au pătruns chiar și în sanctuare.

Ar trebui oare practicată pedeapsa cu moartea? Reinstituirea pedepsei capitale câștigă teren în tot mai multe state din SUA. Sunt revizuite legile care permiteau pedeapsa cu moartea și se elaborează noi legi care impun folosirea ei.

Ar trebui oare ca statul să-i împuternicească pe judecători să fie mult mai drastici cu infractorii și în felul acesta să doboare acuzațiile că ar fi prea indulgenți cu criminalii? Ar trebui oare să se pună mai mult accent pe protejarea drepturilor cetățenilor în loc de a se proteja drepturile delicvenților? Pot fi luate măsuri mai drastice împotriva traficului de droguri înainte ca el să se extindă în întreaga țară? Răspunsurile la aceste întrebări vor veni numai atunci când creștinii se vor ruga cu multă râvnă pentru autorități.

Criza națională ridică dispute etice în rândul lucrătorilor și în Biserică. Noi trebuie să căutăm în Scriptură punctul de vedere al lui Dumnezeu despre infracțiune și despre cei care o practică. Biserica trebuie să-i iubească pe păcătoși, dar să lupte împotriva păcatului lor. Biserica trebuie să recunoască faptul că pedeapsa cu moartea a fost ordonată de Dumnezeu ca fiind singura pedeapsă dreaptă pentru crimă (Rom. 13,4). Biserica se va angaja în programe de vestire a Evangheliei în închisori și de reabilitare, fără a pierde din vedere faptul că numai Hristos poate transforma inima păcătoasă a omului.

Lucrătorul creștin și Biserica îi vor învăța pe copii și pe adulți deopotrivă să-i iubească și să-i respecte pe cei ce reprezintă autoritatea: profesorii și directorii, poliția și judecătorii, personalul militar și conducătorii politici. Chiar dacă suntem dezamăgiți de acțiunile acestora, noi trebuie să demonstrăm și de asemenea să-i învățăm pe ceilalți că cei ce au o funcție înaltă trebuie respectați.

Problemele rasiale

Încă din timpul când fiii lui Noe au ajuns la maturitate lumea a fost chinuită de probleme rasiale. Simpla diferență de limbă, obiceiuri și culoare tinde să dea naștere sentimentelor de neîncredere și teamă între oameni. Timp de mai multe generații, în America au existat probleme rasiale mai ales între albi și negrii. Periodic, și alte grupuri rasiale au avut de suferit datorită prejudecăților așa cum s-a întâmplat cu indienii americani care au fost alungați de pe pământurile lor sau cu japonezii americani închiși în timpul celui de-al doilea război mondial. Astăzi, datorită imigrării unor largi grupuri etnice, cum ar fi coreenii, sud americanii, africanii și cei din Orientul Mijlociu, dispute rasiale se nasc adesea între aceste grupuri în special în orașele mari. Integrarea în societatea americană nu mai este un lucru ușor pentru ei, dacă se poate spune că a fost vreodată, iar unii își pun întrebarea dacă într-adevăr America rămâne „pământul tuturor”.

Există o tendință nefericită spre vechea doctrină „separați dar egali”, care a afectat dur sistemele școlare și folosirea facilităților cetățenești în sudul Statelor Unite. Problemele naționale legate de răzmerițe, de luptele dintre bande, de mini-războaiele între traficanți de droguri, tâlhării sau violuri sunt adesea puse pe seama urii rasiale. Guvernul pare a fi ineficient în încercarea de a reduce luptele rasiale și incidentele criminale de această natură. Numai Dumnezeu poate remedia situațiile de felul acesta.

Lucrătorul creștin cu o etică sănătoasă va practica și va predica iubirea față de oameni, indiferent de culoare sau de credință. El va îndemna Biserica în a-și deschide ușile și brațele pentru persoane din toate rasele. Este încurajator să observăm că în prezent, peste tot în Statele Unite, cultele penticostalilor de culoare se unesc cu albii într-o părtășie care amintește de trezirea fără bariere rasiale din Azuza Street, Los Angeles.

Nici o națiune sau comunitate nu poate realiza înalte performanțe etice sau morale, fără transformarea care vine de la Calvar. La picioarele crucii lui Isus, cei mai răi păcătoși, ca și cei mai nobili sfinți, pot subscrie împreună la codul eticii lui Dumnezeu, care constă în „milă, judecată și dreptate pe pământ” (Ier. 9,24).

Lucrătorul creștin și biserica: asigurarea conducerii spirituale

Felul relațiilor pe care pastorii le au cu membrii bisericilor lor depinde în primul rând de motivele care au stat la baza deciziei lor de a deveni pastori. Dacă acceptă slujba aceasta din dorința unui câștig financiar sau a altor beneficii asemănătoare, cu siguranță că va sluji bisericii și oamenilor pe baza aprecierii valorice pe care aceștia o dau slujbei lui. Etica pastorală influențată de bani va avea drept rezultat cel mai scăzut nivel de integritate. Când va fi nevoie să disciplineze pe cineva, pastorul va evita responsabilitatea din motive materiale. Scopul lucrării sale nu va fi conducerea prin devotament total. Preocuparea sa majoră va fi: cum va afecta această decizie salariul meu în continuare sau creșterea lui în viitor?

Conducător sau sprijinitor

Relația pastorului cu adunarea sa este influențată nu numai de atitudinea față de bani, ci și de filozofia lucrării sale. Unii pastori preferă să lase în seama comitetului bisericii stabilirea obiectivelor creșterii spirituale, precum și aspectele legate de creșterea numerică și resursele financiare ale bisericii. Asemenea lucrători ajung fără să vrea simpli sprijinitori, mulțumindu-se să-i lase pe alții să le stabilească limitele lucrării lor, în timp ce ei mai fac una-alta, cu speranța cp totul va merge liniștit, chiar dacă nu există o discuție clară. Credința se usucă; inițiativa moare. Lipsa de inovație distruge entuziasmul poporului. De fapt, un asemenea pastor nu mai conduce.

Pastorul trebuie să aibă cu adevărat dragoste pentru munca lui. Păstorul conduce turma și decide asupra direcției în care trebuie să meargă. Dacă nu au o lucrare bine structurată, pastorii se luptă în zadar. În mod sigur cunoașteți celebra caricatură a acelui om care ajuns la o încrucișare de drumuri întreabă: “eu sunt liderul grupului, în ce direcție au luat-o ceilalți?”. Lucrătorii care își pierd contribuția în conducerea bisericii, își vor pierde în curând poziția. Adunările au metodele lor de a înlătura asemenea pastori. Karen Lebacqz scrie astfel:

Modalitatea de înlăturare diferă de la o denominațiune la alta. Lucrătorii sunt protejați mai bine în unele denominațiuni sau adunări. Totuși, în orice denominațiune, există anumite modalități de a îndepărta slujitorii cu probleme. De aceea se poate spune că lucrătorii în loc să controleze situația, sunt adesea la îndemâna oamenilor. Ei sunt mai vulnerabili decât puternici.1

Dimpotrivă adevărații pastori vor face voia lui Dumnezeu ca lideri ai bisericii și vor fi cei dintâi în care biserica va avea încredere. Ei vor lua inițiative spirituale și vor direcționa lucrarea din perspectiva înaltei etici de conducere. Se vor confrunta în același timp cu creșterea valorilor spirituale ale bisericii. Ei vor fi conștienți că, dacă nu vor avea urmași în biserică, nu vor avea nici pe cine să conducă. De aceea, pastorii înșiși vor da dovadă de conduită etică și loială față de membrii turmei lor care urmează cu bucurie calea deschisă pentru ei. În calitate de pastori, ei vor fi gata să își dedice viața pentru slujirea turmei. Turma va simți sinceritatea și buna motivație a pastorului și-l vor urma fără ezitare; vor fi credincioși direcției sale și vor împărtăși cu plăcere toate momentele de bucurie pe care pastorul spiritual le oferă.

În cazul în care pastorul trebuie să ia o hotărâre în care comitetul are un cuvânt dominant, călăuzirea lui Dumnezeu este foarte importantă. În general, un comitet bun va reacționa favorabil față de o conducere fermă, dar sub ungerea Duhului Sfânt. Vor fi totuși experții, unii nu vor ceda părerilor lor, de frică să nu-și slăbească poziția în biserică. Chiar și în cazurile cele mai dificile, lucrătorii trebuie să ia hotărâri clare prin care să arate că sunt deplin implicați și responsabili. O conducere bazată pe o etică sănătoasă va avea întotdeauna succes. Stilul de conducere al pastorului trebuie să fie sub călăuzirea învățăturii pe care Pavel a dat-o bisericii din Corint: “Călcați pe urmele mele, întrucât și eu calc pe urmele lui Hristos” (1 Cor. 1,11). Cu această formulă la îndemână, pastorul va conduce biserica nu după voia lui, ci după voia lui Hristos, Capul Bisericii.

Puterea exemplului etic

Pastorii pot predica ușor pe teme de morală și conduită etică, viață sfântă și integritate dar dacă ei nu dau un exemplu etic înaintea poporului, predica lor rămâne zadarnică. Noi știm cu toții cazuri în care unii pastori și-au subminat propria lor lucrare din cauza comportamentului inacceptabil. De exemplu, unii pastori și-au procurat lucruri personale pe numele bisericii pentru a nu plăti diferența de taxe TVA. Poate sunt și pastori care uită să depună la biserică contribuții bănești primite pentru susținerea bisericii. Asemenea mânuire neatentă a fondurilor reprezintă o serioasă problemă etică. Dacă membrii bisericii aud asemenea lucruri, ei vor avea una din următoarele reacții: ori vor pierde toată încrederea în pastor, ori vor urma și ei exemplul incorect al pastorului. Ambele reacții de acest fel sunt tragice.

Chemarea pastorilor este aceea de a ridica nivelul etic, moral și spiritual al întregii Biserici, prin puterea exemplului personal. Harul lui Dumnezeu îi poate feri de ispita de a recurge la afaceri tenebroase, de a ocoli adevărul, sau de a se angaja în comportamente rușinoase. Binecuvântat este liderul care recunoaște că fiecare acțiune a sa reprezintă un exemplu pentru ceilalți. Câtă mulțumire poate fi atunci când acest exemplu aduce slavă și onoare lui Dumnezeu care nu-și schimbă comportamentul!

Dacă se întâmplă ca Duhul Sfânt să ne reamintească, în felul lui blând, că poziția noastră etică nu-L proslăvește pe Dumnezeu, să nu ne mulțumim cu jumătăți de măsură. Secretul transformării etice este corectarea completă a greșelii. Așa cum arată și Erwin W. Lutzer:

Am constatat că pocăința incompletă conduce adesea la resentimente împotriva lui Dumnezeu. Logica este evidentă. Dacă Dumnezeu există pentru binele meu, ce se întâmplă când “foamea mea după glorie” rămâne nesatisfăcută? Oamenii sunt renumiți pentru insistența cu care își cer “drepturile”. Dacă nu ne considerăm bieți păcătoși slujitori, ne vom supăra când Dumnezeu nu va face cum vrem noi. Cineva spunea că semnele unei biserici puternice sunt ochii umezi, genunchii plecați și inimile frânte.2

Dragoste, respect sau amândouă

Oricine dorește să fie iubit, iar pastorii nu fac excepție. Ce răsplată și ce plăcere mai mare poate fi decât iubirea tuturor celor din biserică și afecțiunea lor, imediat după Dumnezeu și după cei dragi din familie. Dar dacă este important pentru pastori să fie iubiți, putem spune că și mai important este să fie respectați. Dacă pastorul ar trebui să aleagă, atunci ar trebui să păstreze cu orice preț respectul poporului din biserică. Pastorii nu ar trebui niciodată să poată fi acuzați de pierderea respectului în favoarea câștigării afecțiunii. Dacă pastorii merită respectul credincioșilor și nu beneficiază încă de dragostea lor, atunci ei vor reuși să le câștige inimile dacă le vor dovedi dragostea lor în continuare. Pe de altă parte, dacă pastorii beneficiază deja de iubirea lor dar etica lor nu impune un respect, situația nu prea mai poate fi schimbată. E adevărat că dragostea oamenilor pentru pastor acoperă “o sumedenie de păcate” (Iacob 5,20), dar fără respectul de care toți lucrătorii Domnului trebuie să se bucure pentru a fi lideri eficienți.

Este foarte corect ca pastorilor să li se ceară un înalt standard etic. Nu este suficient să fii respectat ca frate în Hristos: pastorii trebuie să fie exemple care și-au îndreptat inima “după lucrurile de sus” (Coloseni 3,1).

Îmi aduc aminte de un tânăr pastor care a încercat să câștige dragostea unei persoane din comitetul bisericii și a familiei sale împărtășindu-le detalii intime din viața sa, inclusiv problemele financiare pe care le avusese mai înainte de a veni în acea biserică. Câțiva ani mai târziu, când biserica a început să fie confruntată cu probleme financiare serioase, acel membru din comitet care fusese confidentul pastorului, a împărtășit aceste secrete comitetului.

Probleme caracteristice predicatorului-consilier

Consilierii spirituali se înmulțesc în lumea evanghelică, atât pe plan național, datorită mass-media, cât și pe plan local. Drept urmare sunt mulți pastori interesați de consiliere pe lângă slujba de pastor. În unele cazuri pastorii au puțină pregătire în acest domeniu, poate doar câteva cursuri în timpul pregătirii pentru pastorație. William W. Rankin citează câteva critici aspre contra acestei practici considerate inadecvate, descriind pastorii consilieri, “ca fiind para-profesioniști” în consiliere. Pastorii, dedicați în întregime lucrării pastorale, nu sunt la fel de competenți la psihologie când au de-a face cu oameni cu probleme psihologice și emoționale și nu pot trata cu rezultate bune asemenea cazuri”.3

Pastorii consilieri vor fi provocați de încrederea pe care le-o arată majoritatea enoriașilor. Howard J. Clinebell arată că 80% din cei care au solicitat consiliere de la pastori au primit ajutorul dorit, și numai 11% au raportat că nu le-a fost de ajutor consilierea clerului. Clinebell conchide:

acest studiu confirmă rolul strategic pe care persoanele din cler îl ocupă în consilierea practicată în societate. Este evident că noi (pastorii) continuăm să ocupăm linia întâi în lupta pentru ajutorul oamenilor împovărați.4

Din nefericire pastorul nu este întotdeauna calificat pentru consiliere serioasă în probleme emoționale grave: căsătorii distruse, probleme în relațiile cu ceilalți, depresii, tendințe de sinucidere, probleme morale deosebite și altele asemenea. În acest caz, cel mai bine este ca pastorul să aplice cu prioritate consilierea spirituală. Dacă este nevoie de consiliere suplimentară, pastorul va trebui să aibă o listă de recomandare a clienților săi. Pastorii n-ar trebui să încerce să se angajeze în lucrări pe care nu pot să le facă. Pretinzând că sunt profesioniști atunci când nu sunt decât amatori, ei încalcă principiile eticii.

David Switzer, într-o lucrare ce tratează complexitatea consilierii pastorale, vorbește despre lipsa pregătirii pentru o lucrare atât de dificilă: „Există lucrători care au o psihologie naivă, nu sunt eficienți ca pastori și consilieri, comunică atitudini și utilizează metode ce pot fi periculoase pentru unele persoane.”5

Switzer admite apoi că în ziua de astăzi, mai mult ca niciodată, lucrătorii sunt instruiți să se ocupe de oameni și de problemele lor și chiar dacă nu au instruire profesională ei sunt sensibili și competenți în a-i ajuta pe cei care vin la ei, în limitele vocației lor de slujitori creștini. El, face totuși următorul amendament: „În același timp, deoarece instruirea lucrătorilor este atât de variată, când ajung în situația de a ajuta persoane în criză, au încă mai mult de învățat de la alți profesioniști.”6

Una dintre problemele cu care se confruntă pastorul-consilier amator este tendința de a se implica emoțional în relația cu persoana consiliată. În același timp, unii consilieri ar putea avea ei înșiși mai multe probleme decât cel consiliat. În alte situații, consilierii se pot simți obligați să dea răspunsuri complete și autoritare la întrebări, din simplul motiv că li s-a atribuit rolul de consilieri calificați. Adesea „un ascultător sensibil este tot ce are nevoie cel consiliat. Prin simplul fapt că vorbește, persoana poate vedea mai clar problema și poate ajunge la concluzii potrivite.”7

Chiar și pastorii consilieri calificați se confruntă cu probleme dificile atunci când oferă consiliere premaritală membrilor bisericii. A face aluzii publice la orice situație care s-ar putea asemăna cu ce s-a discutat în ședințele de consiliere ar produce disconfort atât de partea consilierului cât și de partea celor consiliați. De fapt, aceștia din urmă s-ar simți jenați, oricare ar fi subiectul pastorului, din simplul motiv că el le recunoaște secretele intime. Pastorul poate fi sigur că în asemenea împrejurări un astfel de cuplu se va transfera curând la o altă biserică.

Un alt motiv pentru care consilierea intensivă nu este recomandată celor mai mulți pastori, este faptul că această activitate cere foarte mult timp și energie, deși consilierea de scurtă durată este considerată a fi mai potrivită pentru lucrătorul creștin, după părerea unui consilier profesionist:

În mare parte, metodologia tinde spre o mai mare implicare personală a terapeutului-consilier și mai puține ședințe.

Aceasta este o veste bună pentru pastori pentru că, pe de o parte rolul lor esențial cere o implicare mai activă iar pe de altă parte, acești participanți supra-ocupați, cu multiple funcții în biserica locală, foarte rar pot să practice terapia pe termen lung pe care au învățat-o în seminar. Chiar dacă ar fi bine pregătiți și foarte stabili emoțional, pregătiți deci pentru consiliere profundă printr-o relație prelungită, se întâmplă să le lipsească timpul pentru cerințele acestui fel de consiliere. Experiențele și discuțiile despre practicile de consiliere cu alți lucrători m-au condus la concluzia că pastorul obișnuit consultă puține persoane în mai mult de șase ședințe săptămânale de câte o oră, consecutiv.8

Numai dacă pastorii neglijează vizitele la spital, consilierea spirituală, pregătirea predicilor, responsabilitățile administrative și ședințele de comitet – ca să nu mai vorbim nimic de familiile lor – vor mai putea avea puțin timp, probabil, pentru consiliere. Howard J. Clinebell prezintă un raport rezultat din două anchete regionale cu privire la orele rezervate de pastori pentru consiliere. Rezultatele indică o considerabilă variație în timpul alocat de diferiți pastori.

Într-un studiu de Richard V. McCann, s-a stabilit că un grup de clerici petrec numai 2,2 ore pe săptămână în activitatea de consiliere. Dar un chestionar în care au fost implicați 34 de pastori din suburbiile orașului Pitsburgh a arătat că ei petrec 50% din timpul lor în activități de consiliere. Faptul că un pastor este consilier cu o anumită normă redusă de lucru nu scuză desigur incompetența cu atât mai mult c cât, dacă ar fi profesor sau predicator cu normă parțială, scuzele n-ar fi acceptate. Nu este alt aspect al lucrării pastorale în care lipsa de competență să poată avea efecte atât de negative ca în consiliere. Aici pastorii acționează în timpul lor de maximă vulnerabilitate dar și în cea mai profundă nevoie. Îndemânarea în consiliere sau lipsa acestei îndemânări, pot avea efecte decisive asupra viitorului lor.9

Chiar atunci când lucrătorii sunt în mod deosebit calificați pentru consiliere și sunt binecuvântați cu personal ajutător care să-i mai elibereze de unele din activități, ei trebuie să fie pregătiți pentru efort fizic și psihic frecvent atunci când este vorba de persoane iubite și cunoscute din adunare. Lucrătorii cu responsabilitate etică înțeleg că au timpul limitat, energie limitată și că sunt de fapt predați lui Dumnezeu. În cele mai multe cazuri ei vor face bine dacă vor lăsa partea cea mai importantă a consilierii pe seama profesioniștilor creștini.

Confidențe care trebuie păstrate

Nu este o cale mai sigură pentru un pastor de a distruge încrederea unui membru din biserică decât divulgarea unei confidențe. Unui astfel de pastor nu i se va mai da o a doua șansă. Când este abordat de un membru al bisericii care are o problemă dificilă, pastorul nu trebuie nici să menționeze că un alt membru ar fi venit cu o problemă asemănătoare. Dacă persoana respectivă cere confidențialitate, pastorul nu trebuie să împărtășească nimănui informația – nici măcar soției sale. Excepțional ar fi cazul în care soția pastorului este într-o perfectă armonie spirituală cu lucrarea și este o sursă de putere și sprijin prin faptul că împărtășește informațiile și împrejurările dificile cu care se confruntă soțul ei. Totuși, pastorul trebuie să-i informeze pe cei consiliați de faptul că ar vrea că încredințeze problema în rugăciune soției, dar că nu o va face decât cu aprobarea lor. În cazul în care cel consiliat insistă ca nimeni altcineva să nu afle, pastorul trebuie să se conformeze fără ezitare sau să procedeze etic și să nu accepte de la început confidența.

Singura situație în care confidența nu poate fi păstrată de pastor este aceea când se pune problema prevenirii în comiterea unei nelegiuiri sau a evitării implicării în pregătirea unei asemenea fapte. În cazul în care consilierul simte că secretul ce urmează a-i fi încredințat implică o atenție sau o acțiune criminală, clientul trebuie imediat întrerupt și avertizat că lucrătorul nu poate păstra o astfel de confidență. Așa cum arată William Rankin,

Există anumite situații în care se confruntă lucrătorii bisericii în calitatea lor de consilieri pastorali, care par să se apropie sau chiar trec dincolo de confidențialitate. Datoria păstrării unei confidențe este limitată în cazul în care o persoană periculoasă intenționează sau dă de înțeles numai că are de gând să comită acte de distrugere. Este de asemenea limitată când i se cere pastorului să acopere o crimă aflată în derulare. Pretinsul „drept la confidențialitate” nu este în mod absolut și fără riscuri încurajat de lege. Nu se poate încuraja discreția și apărarea confidenței în situații complexe. Uneori a fost smulsă o promisiune inițială de păstrare a confidenței, ca o garanție împotriva descoperirii unor lucruri ascunse. Dar nu trebuie cedat dreptul de a pune lucrurile într-o lumină corectă nici chiar cu riscul vulnerabilității personale. Altminteri se ajunge la șantaj. Sunt copii care au fost molestați, violați și de frică să nu fie descoperiți, păstrează o confidență care le face mult rău.10

Dacă lucrătorul-consilier este pus în fața unei situații nedorite de a primi o informație confidențială care implică încălcarea unor legi ale țării sau învățătura Scripturii, acel lucrător trebuie să țină de etica lui Dumnezeu. Iacov 5 și alte pasaj insistă asupra faptului că mărturisirea greșelilor nu asigură acoperirea fărădelegilor noastre, ci mai degrabă aceasta deschide calea rugăciunii. Abia apoi urmează iertarea și vindecarea.

Când o confidență implică în mod evident acoperirea unei abateri morale care ar trebuie mărturisită, lucrătorii se confruntă cu situații fără ieșire. Din nou, este recomandată întreruperea celui consiliat și îndrumarea lui către un consilier profesionist care ar putea să trateze problema fără a deveni involuntar complicele unui păcat ascuns. Pastorul trebuie să-l facă pe potențialul client să înțeleagă că a împărtăși un păcat ascuns unei alte persoane nu va rezolva problema. În cel mai bun caz îi va oferi o eliberare de moment.

Desigur, păcatele din trecut care au fost învinse sau informații care ar aduce prejudicii altora sau excepții. În situațiile cele mai complexe, consilierul creștin va găsi călăuzirea divină, dacă rămâne credincios principiilor divine; și în cazul informațiilor confidențiale rămâne valabilă aceeași premisă desăvârșită ce a fost stabilită cu secole în urmă: „milă, judecată și dreptate” (Ier. 9,24). Cel mai bine ar fi ca slujitorii lui Dumnezeu să se comporte atât de corect încât membrii bisericii să știe că pot avea încredere în conducătorul lor când trebuie să păstreze o confidență. Ei vor vedea în pastor un om credincios atât lor cât și lui Dumnezeu și nu-l vor împovăra cu informații compromițătoare.

Favoritismul

Slujitorii lui Dumnezeu se confruntă cu unul dintre cele mai dificile teste de comportament etic în relația cu admiratorii lor, cu membrii care își iubesc și își admiră pastorul mai mult decât alții. Acest gen de enoriași vor fi de regulă printre conducătorii bisericii și le vor oferi companie și sprijin pe care aceștia le vor aprecia sincer. Indiferent cât ar părea de atrăgătoare o relație apropiată cu astfel de persoane, pastorul trebuie să mențină o oarecare distanță. El nu poate avea cu ei aceeași relație, fără rezerve, specifică prietenului pastor. Legătura prea strânsă cu orice membru al bisericii, va afecta relația pastorului cu biserica. Pastorul va neglija inevitabil părtășia cu ceilalți membri ai bisericii dacă petrece foarte mult timp doar cu câțiva dintre ei.

Vechea expresie „familiaritatea naște ignoranță” este valabilă. Există foarte puțini oameni care pot păstra același respect înalt pentru pastorul care le este prea apropiat. Pe de altă parte, cei ce nu fac parte din cercul de prieteni al pastorului se vor simți dați la o parte. Mulți vor suferi din cauza aceasta; unii vor fi geloși; alții nu vor reuși să arate pastorului dragostea și respectul pe care le-ar arăta dacă relațiile dintre pastor și membrii ar fi echilibrate. Aceștia nu vor aprecia prietenii pastorului iar sentimentul se va agrava pe parcursul timpului.

Situația devine și mai gravă atunci când prietenii apropiați îl copleșesc pe pastor cu daruri și alte atenții. Îmi aduc aminte de trista experiență a unui tânăr pastor care, luându-și în primire noua parohie, s-a împrietenit cu un cuplu foarte distins din biserică. Ei erau bogați și l-au asaltat imediat pe tânărul pastor și pe familia sa cu daruri, excursii și afecțiune. Cu toate acestea, peste câteva luni el a fost nevoit să-și exercite autoritatea pastorală într-o situație în care era implicat și acest cuplu. Instantaneu, afecțiunea lor s-a transformat în antipatie și apoi în ură. Acel cuplu a încercat să distrugă lucrarea tânărului pastor și să obțină mutarea lui din biserică. Deși aceasta nu s-a întâmplat, pastorul și familia sa au avut mult de îndurat, luni de zile numai din cauză că au abordat greșit o relație. Au plătit un preț exorbitant pentru câteva „privilegii”.

Studiul de etică al lui Lutzer, Pastor către pastor, face următoarea observație:

Paradoxal, uneori, cel care se împrietenește primul cu pastorul, la venirea lui, este cel care i se întoarce primul împotrivă. Omul este interesat de pastor pentru a-l informa despre lucrurile din biserică. Dacă pastorul nu este de acord cu el de la început, acesta va deveni curând adversarul lui. Succesul pastorului ar fi pentru le cea mai mare dezamăgire.11

De altfel, este ușuratic să accepți daruri și favoruri de la aceia care așteaptă imediat în schimb afecțiune și atenție specială. Ca lideri spirituali, să nu cădem niciodată în cursa în care au căzut fiii profetului Samuel: „Fiii lui Samuel n-au călcat pe urmele lui. Ei se dedau la lăcomie, luau mită și călcau dreptatea” (1 Sam. 8,3).

Ce se întâmplă cu cei care în mod sincer apreciază lucrarea pe care o faci și nu au gânduri ascunse? Poți oare să te apropii de ei fără tratament preferențial și să dezvolți totuși o relație călduroasă cu conștiința că pastorul nu trebuie să facă diferențe? Lucrătorul matur din punct de vedere spiritual va înțelege și va ajuta construirea relațiilor sănătoase și trainice. Astfel, apare o nouă întrebare: Cum rămâne cu prieteniile trainice când pastorul sau lucrătorul își schimbă biserica?

Relațiile cu foștii lucrători din biserică

Binecuvântați sunt lucrătorii care pot rupe, fără durere, legătura cu fosta lor adunare. Deși prietenia și părtășia pot să rămână chiar și în cazul foștilor lucrători, pastorii nu ar trebui să-și mai exercite influența asupra bisericilor din care au plecat. Un pastor repartizat la o nouă biserică nu trebuie să exercite o influență inhibitoare asupra fostei biserici, care acum încearcă să construiască o legătură cu noul pastor. Pastorul transferat va dori să urmeze cel mai înalt standard etic posibil, refuzând să țină relații prea strânse cu foștii săi membri. A diviza o adunare prin impunerea unor relații de loialitate exagerată, poate di un absolut dezastru, atât pentru pastorul care pleacă, pentru membri cât și pentru biserică în general.

Problema relațiilor durabile devine mai acută atunci când un pastor are rude în fosta lui biserică. Totuși, chiar și această situație poate fi rezolvată ușor, dacă se aplică principii etice corecte. Cunosc o altă situație în care un pastor și-a antrenat comitetul fostei biserici într-o atitudine ostilă față de noul pastor. Chiar dacă un lucrător se simte flatat de șansa menținerii unei influențe puternice în biserica sau comitetul bisericii de la care a plecat, aceasta nu poate avea o justificare etică.

Când lucrătorii pleacă dintr-o biserică , ei trebuie să-și ia cu ei influențele, sfaturile și rolul lor de lideri spirituali ai bisericii. A nu lăsa pe membri fostei biserici să solicite, fie chiar și cea mai mică influență a fostului pastor, este echivalent cu a produce o diviziune în lucrarea Domnului. Nu ne avertizează oare Scriptura împotriva unei asemenea etici întoarse pe dos? „Vă îndemn, fraților, să vă feriți de cei ce fac dezbinări.”

Pastorul și colegii săi

Uneori, un pastor care pare să se mențină la un înalt standard etic, se comportă inadecvat față de colegii săi. Poate că e vorba de gelozia de breaslă sau chiar de un egoism destul de pronunțat. Oricare ar fi cauza, persoanele care își desconsideră colegii de lucrare, trebuie să se roage pentru o dragoste mai mare pentru lucrare și pentru Dumnezeul Însuși. Pastorii tineri, cu discernământ, vor învăța curând că ei au nevoie de sprijinul și respectul colegilor de lucrare. Ori, pentru a le obține trebuie mai întâi să le dai exemplu.

Relația cu pastorul precedent al bisericii

Succesul sau eșecul pastorului precedent va avea o mare influență asupra relațiilor tale sau a lucrării din biserica ta. Dacă acesta a condus bine înainte de venirea ta, nu trece cu vederea acest fapt atunci când îi vei lua locul. Acest lucru este valid mai ales la începutul lucrării ca nou pastor. Cei care sunt loiali fostului pastor te vor urmări îndeaproape, pentru a observa începutul tău ca lider.

Indiferent că e vorba de un serviciu divin, de o ședință de comitet sau chiar de o simplă conversație cu unul dintre membrii comitetului, fie că ei sunt sau nu sunt de acord cu tine, este important să acorzi credit lucrătorului lui Dumnezeu pe a cărui lucrare va trebui să construiești. Toți vor fi interesați de felul cum îl evaluezi pe predecesorul tău. Luptați-vă și rugați-vă să rezistați unei atitudini nesănătoase față de acest pastor. Dacă simțiți gelozie, exprimați-o numai ca pe o mărturisire înaintea lui Dumnezeu. Și după ce El a înlăturat-o, mărturisiți acest lucru în fața adunării numai dacă vi se pare potrivit.

Faceți tot posibilul să păstrați legătura cu pastorul căruia i-ați urmat, ca și cu o persoană cu care aveți multe în comun. Conversația voastră n-ar trebuie să fie niciodată centrată pe aspectele negative ale lucrării voastre; bucurați-vă împreună pentru victoriile pe care le-ați avut. Invitați-l la amvon din când în când. Acei membri ai adunării care n-au acceptat ușor tranziția v-ar aprecia mai mult după o asemenea inițiativă. Cei care nu erau deosebit de încântați de persoana pastorului anterior vă vor admira generozitatea.

Dar dacă pastorul anterior a avut o lucrare mediocră, sau chiar a eșuat?

O asemenea lucrare nu trebuie criticată nici în public nici în particular. Dacă veți lua o atitudine critică lipsită de etică lucrarea dumneavoastră poate fi tratată la fel după ce veți pleca din biserică.

Dacă pastorul precedent a fost un lucrător plin de succes, probabil va trebui să fiți mai direct în referirile pe care le faceți în public despre lucrarea lui.

Mai întâi, onorează-l pe acel om ca pe un prieten personal. Dacă se întâmplă ca tu să ai succes mai mare, nu este nevoie să pui în evidență contrastul. Membrii bisericii sunt foarte buni analiști. De asemenea, este bine să-l inviți din când în când pe fostul pastor ca oaspete de onoare, după o anumită perioadă de timp de la plecarea sa. Va trebui să iei legătura cu el și să faci tot posibilul să păstrezi relație vie cu el. Prietenia și respectul tău vor fi o mare încurajare.

Relația cu succesorul dumneavoastră în activitatea pastorală

Nu veți întâmpina nici o problemă în menținerea unei atitudini corecte față de cel care vă urmează în slujba de pastor dacă inima dumneavoastră este după voia lui Dumnezeu. Întrebați-vă dacă vreți cu adevărat ca noul pastor să aibă succes; mai mult, dacă doriți ca biserica pe care o lăsați în urmă să prospere.

Pastorii foarte populari sunt întotdeauna responsabili de ceea ce se întâmplă în biserică după plecarea lor. Dacă ei nu i-au lăsat succesorului o temelie puternică de la care să pornească, vina lor ar putea fi mult mai mare decât a celui ce urmează în cazul unui insucces al acestuia.

Pastorii care pleacă se confruntă cu o altă întrebare importantă: cât de strânsă trebuie să rămână legătura dintre ei și membrii bisericii pe care o părăsesc? Întrebarea devine și mai critică atunci când e vorba de „stâlpi ai bisericii” sau membrii ai comitetului. După părerea mea contactul ar trebui să fie minim. O relație strânsă cu membrii fostei biserici nu va fi nici în folosul lor nici în folosul actualului pastor.

Am cunoscut cazuri în care un pastor cu o personalitate puternică încerca să continue să conducă biserica pe care o părăsise. Refuzul său de a-și retrage influența a dus până la urmă la o dezbinare a bisericii care l-a afectat foarte puternic pe noul pastor și l-a supus unor presiuni incredibile. Ce ar putea fi mai rău și mai lipsit de etică decât să îngreunezi lucrarea succesorului tău?

O problemă de ordin etic ar putea apărea atunci când pastorii își cumpără o casă în orașul unde slujesc. Când trebuie să plece în alt oraș ei ar putea avea dificultăți în vânzarea casei sau ar putea să păstreze proprietatea ca pe o investiție. În asemenea împrejurări procedați cu grijă și arătați respect creștinesc pentru comunitatea din care ați plecat și pentru actualul pastor. Dacă trebuie să vă ocupați personal de proprietate, pastorul local ar trebui informat asupra activităților dumneavoastră în comunitate. În astfel de circumstanțe, bunele maniere, fără să menținem practica etică, cer ca pastorul local să fie respectat.

Ca slujitor al lui Dumnezeu, primul loc în lista dumneavoastră de rugăciuni ar trebui să-i aparțină celui care vă urmează în lucrare. Dacă el are succes, veți împărți victoriile. Dacă greșește, insuccesele vă aparțin și dumneavoastră. Nu uitați că, la urma urmei, construiți sau dărâmați Împărăția Cerurilor. Noi avem doar onoarea de a fi colaboratori ai aceluia care, în confruntarea finală, va câștiga în mod sigur. Cu toate acestea, noi va trebui să dăm socoteală de modul cum am lucrat împreună cu ceilalți slujitori ai Domnului.

Relația cu biserica vecină aflată în dificultăți

Cartea Etica și eticheta pastorală de Nolan B. Harmon tratează acest subiect astfel:

Din fericire rivalitatea interbisericească a scăzut în ultimii ani, iar adversitățile denominaționaliste aproape că au dispărut. Totuși, între bisericile locale, mai ales în orașele mici, există anumite dorințe de afirmare pe plan local.1

Prin urmare într-o comunitate mai mică, o biserică cu probleme devine adesea varianta redusă a unei comunități cu probleme. Problemele unei biserici pot fi îngrozitoare. Astfel de cazuri fac adesea credibilă observația lui Reinhold Neibuhr, care spunea că Biserica îi amintește de Arca lui Noe – n-ai fi putut suporta mirosul greu dinăuntru dacă n-ar fi fost furtuna de afară! Problemele bisericii din apropiere sunt mai acute atunci când se întâmplă ca biserica să fie de aceeași denominațiune. Atitudinea dumneavoastră ca pastor și a bisericii dumneavoastră trebuie să fie de compasiune sinceră. Nu disprețuiți niciodată o biserică vecină care trece prin dificultăți. Nu profitați niciodată de situație. Tratați biserica așa cum a-ți trata o căsătorie cu probleme. Faceți tot ce vă stă în putință pentru a restabili ordinea.

Când membrii dezamăgiți ai celeilalte biserici încep să apară la biserica dumneavoastră, fiți pregătiți să luați atitudine etică. La prima vizită este bine să-i primiți cu căldură dar fără să faceți comentarii asupra motivului pentru care au venit. Totuși, la a doua vizită ar trebui să stați de vorbă cu ei și apoi să luați legătura cu pastorul lor. Scopul dumneavoastră este de a duce aceste oi la pășunea lor, în grija păstorului lor.

Dacă o familie începe să frecventeze biserica dumneavoastră datorită dificultăților dintr-o biserică vecină, ei ar putea să nu fie o acuzație prea grozavă. Dacă au fost cauza unora dintre problemele din această biserică, este foarte posibil că vă vor crea probleme și dumneavoastră. Pe de altă parte, dacă fug de o problemă deja existentă în biserică, cine poate garanta că ei vor rămâne în biserica ta dacă apare aceeași problemă.

A primi o altă familie dintr-o altă biserică în dificultate fără să-i ajuți să se întoarcă la biserica lor, reprezintă o gravă abatere de la etica pastorală. Bănuiți ce consecințe vei întâmpina tot primind pe membrii descurajați ai bisericii? Procedând așa, nu vei avea o biserică puternică și nu vei obține afecțiunea celorlalți colegi. Primul lucru pe care trebuie să-l urmăriți în asemenea ocazii este să mențineți o relație bună cu pastorul bisericii în dificultate și să-l ajutați să depășească această problemă.

Relația cu pastorii invitați

Când sosește la tine un coleg cu scopul de a forma o echipă, trebuie să te pregătești pentru aceasta. Tratează-l ca pe un oaspete de onoare și oferă-i aceeași dragoste și loialitatea cu care te tratează pe tine biserica. Dacă nu-i acorzi încrederea și nu te comporți etic cu el, biserica va observa, veți pierde binecuvântarea evanghelizării și nu va avea loc trezirea spirituală pe care o așteptai.

Mai bine să nu vină nici un evanghelist în biserica ta dacă nu poți să-i arăți afecțiune și admirație. Onorează-i pe evangheliști. Invită-i cu căldură la amvonul bisericii tale și dă-le posibilitatea să-și facă lucrarea. Nu te teme de eventualele deosebiri dintre tine și el. Dacă el predică mai bine decât tine, înseamnă că biserica are nevoie să audă o predică mai bună. Dacă nu este la fel de talentat ca tine biserica va fi bucuroasă să te asculte pe tine după ce pleacă el. Lucrarea unui evanghelist în biserica ta va trezi interesul pentru Cuvântul lui Dumnezeu.

În timpul vizitei unui misionar, oferă-i tot ce are nevoie pentru viața zilnică. Oferă-i părtășie, roagă-te împreună cu el și cere ungerea lui Dumnezeu peste el. De cele mai multe ori, cazarea misionarului î casa pastorului este un lucru folositor, și pentru el și pentru familia pastorului.

Când găzduiți misionari sau alți predicatori, planificarea trebuie făcută atent. Să-i prezentați bisericii și să-i subliniați lucrarea. Dați-i timp destul să-și prezinte mesajul. Atenție asupra remarcilor pe care le faceți! Prezentarea invitatului trebuie să fie simplă, clară și să eviți exagerările. La încheierea predicii invitatului este bine să nu faceți comentarii. Dacă a fost predica bună, ascultătorii o știu, iar dacă a fost slabă nu puteți să le schimbați părerea.

Relațiile cu colegii pastori din aceeași localitate

Transferul într-o altă localitate ca pastor poate fi o experiență interesantă, chiar provocatoare. În unele părți din țară te poți aștepta la o primire călduroasă. Pastorii vecini vor lua inițiativa de a face cunoștință cu tine. Pe de altă parte, gândește-te cum este să ajungi într-un oraș unde nimeni nu-ți simte prezența? Nu îți plânge de milă! Caută-i tu pe „vecinii” tăi pastori. Poartă-te cu căldură și politețe cu toată lumea, chiar și atunci când ai fost întâmpinat cu răceală. Participă la adunările alianței pastorale locale. Lasă să se cunoască faptul că ești lucrător în Împărăția lui Dumnezeu împreună cu ceilalți pastori din localitate. Dacă insiști să vii în întâmpinarea pastorilor colegi din localitate, vor apărea și rezultatele la vremea potrivită.

Este alarmant faptul că uneori lucrătorii din aceeași confesiune nu pot lucra în armonie, deși se confruntă cu aceleași probleme. Misiunea noastră este să venim în întâmpinarea nevoilor spirituale ale oamenilor. Noi putem și suntem obligați să ne întărim unii pe alții în lucrare. În familia lui Dumnezeu nu este loc pentru rivalitate, nu este timp pentru certuri. Timpul este scurt; ogorul este copt. Trebuie să ne pregătim pentru întoarcerea marelui Domn al Secerișului lucrând împreună.

Relația cu cei din același cult

Etica unei relații sănătoase cu cei din același cult presupune fidelitate, sprijin și chiar un simț al mândriei. Asta nu înseamnă că trebuie să aveți o încredere oarbă, dar trebuie să priviți denominațiunea din care faceți parte ca pe o adunare și să fiți de acord cu frații de lucrare asupra doctrinei. Aceasta este de mare importanță în etica unui pastor.

Pe lângă faptul că se integrează într-o denominațiune, noii membri își însușesc doctrina acelui grup. Atâta vreme cât rămân membri, ei au obligația să împărtășească pozițiile doctrinare ale celorlalți pastori din denominațiune. În Amos 3:3, este scris: „Merg oare doi oameni împreună fără să fie învoiți?” A îmbrăca o identitate teologică numai pentru a te bucura de avantajele afilierii la o denominațiune, dovedește lipsă de integritate – ceea ce nu onorează slujitorii lui Dumnezeu.

Întrebări sau îndoieli de natură doctrinară pot să apară. Dar o persoană aflată în această situație, ar trebui să ceară lămuriri. Un om nehotărât este „nestatornic în toate căile sale” (Iacov 1:8). Dacă un lucrător nu-și poate rezolva îndoielile, el trebuie să facă ceea ce este etic, atât pentru el cât și pentru denominațiune, adică să se retragă. Întrebările supărătoare și îndoielile aduc numai frustrări și înfrângere spirituală.

Ce binecuvântare sunt acei lucrători care păstrează loialitatea față de denominațiunea lor! Chiar dacă descoperă slăbiciuni sau greșeli între colegii lor lucrători, dragostea față de aceștia îi ajută să treacă peste asemenea neplăceri.

O întrebare pe acre ar trebui s-o puneți este: Am eu o părtășie mai bună pentru că sunt membru? Este o experiență plăcută să fii cu cei ce au o credință de același preț (2 Petru 1:1).

Există multă satisfacție și plăcere în a participa la discuții, uneori într-o atmosferă degajată, alteori ascultând greutățile unui coleg, și prin toate acestea să-ți dai seama că și tu crești alături de ceilalți în lucrare. Nu trebuie să uităm faptul că suntem copiii lui Dumnezeu și noi am ales asta. Pe de altă parte, frățietatea te-a ales și ea fără să fie forțată. Niciodată să nu-ți permiți să fii atât de supărat încât să vorbești de rău pe colegii tăi sau să-i numești „ei”, în loc de „noi”. Nu uita că suntem uniți în legături de dragoste și de credință, iar în împărăția lui Dumnezeu ne leagă același respect și aceeași dragoste ca și pe pământ.

Etica finanțelor

Lucrătorul creștin trebuie să păstreze o atitudine corectă cu privire la bani. Banii trebuie respectați, dar nu iubiți; apreciați, dar nu poftiți. O perspectivă greșită asupra resurselor financiare a fost greșeala multor slujitori ai lui Dumnezeu, în mai multe cazuri. S-a spus în glumă, de multe ori, că „banii nu înseamnă totul – banii cumpără totul”. Din fericire, lucrurile cele mai importante din viață nu sunt nici de vânzare și nici n-au preț. Totuși, mânuirea corectă a banilor, de la bancnote până la monede, devine o problemă critică pentru acele persoane care, ori sunt prea legate de bani, ori tratează banii cu prea multă ușurință.

În realitate, mânuirea înțeleaptă a banilor duce la siguranță financiară cu mult mai rodnică decât câștigurile mari. Adeseori când cresc veniturile noi încercăm, uneori fără să ne dăm seama, să ne ridicăm la un standard de viață care depășește puterile noastre financiare și ne trezim prinși într-un stres care, de fapt, e distruge bucuria de a trăi. De aceea, indiferent de nivelul venitului, trebuie să fim cumpătați, ținând cheltuielile și economiile în limitele confortului rezonabil, atât în prezent, cât și în viitor.

Recunoașterea faptului că Dumnezeu este sursa adevărată a oricărei binecuvântări financiare ne determină să luăm în serios principiul zeciuielii valabil, atât pentru biserică, pentru pastor, cât și pentru familia sa. Termenul „principiu” e potrivit, dacă ne gândim că practica de a da o zecime lui Dumnezeu a fost instituită ca răspuns la binecuvântări încă în cartea Genezei și a fost reafirmată de Domnul Isus în Noul Testament. Avraam, „tatăl celor credincioși” a fost primul care s-a întors spre Dumnezeu cu o zeciuială pe care a plătit-o prin Melhisedec, ca act de recunoștință pentru sprijinul divin în salvarea lui Lot și recuperarea prăzilor de război din mâinile împăraților păgâni (Gen. 14:10). Asemănător, Iacob a făcut și a ținut un legământ pe viață cu Dumnezeul cel Atotputernic și anume că va da de bună voie a zecea parte din tot ceea ce Dumnezeu îi va da ca binecuvântare (Gen. 28:20-22). În nici unul din cazuri nu se spune că zeciuiala era o obligație morală, ci mai degrabă o reflectare a recunoștinței față de Dumnezeu, într-o perioadă recunoscută pentru lipsa recunoștinței, pe de o parte, chiar și printre cei chemați de Dumnezeu.

Isus a arătat clar că nu numai că este etic să practici zeciuiala, dar este și convenabil. El i-a sfătuit pe farisei să continue să dea zeciuiala, chiar dacă i-a mustrat pentru alte practici religioase care deveniseră formale și ipocrite (Mat. 23:23). Isus, mai bine ca oricine altcineva, știa că zeciuiala era după gândul lui Dumnezeu. Această practică a funcționat minunat pentru acoperirea nevoilor de lucrare ale leviților în Vechiul Testament (Num. 18:21), după cum și pentru evangheliștii misionari din Noul Testament (1 Cor. 9:13-14).

Alături de zeciuială, Biblia menționează frecvent darurile. La un moment dat Isus stătea lângă vistieria templului ca să-i observe pe cei care făceau daruri El a apreciat-o mai mult pe văduva care a dat mai puțin, decât pe bogatul care făcuse o donație substanțială (Luca 21:2-3). Învățătura pe care trebuie să o tragem de aici, din perspectivă etică, este aceasta: Dumnezeu răsplătește darurile în funcție de cât rămâne, nu de mărimea lor.

Administrarea fondurilor familiei

Dacă neîndeplinirea obligațiilor față de Dumnezeu reprezintă un motiv de îngrijorare pentru familia bisericii, neplata datoriilor personale aduce reproșuri la adresa bisericii și a lucrărilor ei în comunitate. Plătirea promptă a taxelor se poate face evitând cheltuielile nefolositoare printr-un mod sistematic de plată a facturilor care vin regulat sau ocazional în fiecare lună.

De exemplu, este bine să deschideți și să verificați toate facturile de îndată ce sosesc. Pe plicul în care au sosit, notați suma și data la care veți plăti (cu cel puțin cinci zile înainte de data limită). Plicurile marcate pot fi aranjate apoi în ordine cronologică pentru a fi achitate la datele respective. Pastorul care își va plăti la timp datoriile va putea să pretindă casierului să păstreze registrul de plăți al bisericii în ordine.

Asigurarea întreținerii familiei

Responsabilitatea administrării banilor implică asigurarea nevoilor familiei. Biblia spune că cel care nu se îngrijește de familia sa își neagă credința și este mai răi decât un necredincios (1 Tim. 5:8). Este mai bine să sacrifici unele avantaje personale ale confortului modern de viață, decât să-i lipsești pe cei pe care îi ai în întreținere de cele strict necesare. Când le asigurăm belșug copiilor noștri, ei nu numai că se bucură de beneficiile imediate, ci primesc și un exemplu pentru atunci când vor fi mari, și anume să pună în practică ceea ce noi le-am „predicat” prin exemplul personal.

Plata corectă a taxelor și impozitelor

Când cheltuielile guvernamentale sunt excesive, calcularea și plata taxelor și impozitelor pot deveni un serios test de etică. În America, este un adevărat stres, deoarece plata taxelor și impozitelor se face benevol, în multe aspecte. Acolo chiar și cei mai respectabili cetățeni sunt foarte ispitiți să plătească taxe mai mici, declarând venituri mai mici. Cine ar vrea să țină parte unui guvern risipitor? Și totuși înșelarea cât de mică atrage după sine riscul de a fi prins. Celor cu adevărat credincioși, Duhul Sfânt le va aduce aminte de învățătura lui Isus (Ioan 14:26): „Dați Cezarului ce este al Cezarului” (Marcu 12:17). Tocmai asta trebuie să facă credincioșii. Ei își vor calcula și plăti impozitele datorate până la ultimul bănuț, plătind exact cât trebuie – nici mai mult nici mai puțin.

Lucrătorii creștini, respectiv pastorii angajați de biserică cu normă întreagă, au destule motive să se conformeze legilor impozitelor și taxelor datorită unor facilități pe care aceste legi le oferă în America.

A cheltui cumpătat

Indiferent de mărimea venitului unei familii, modul în care se fac cheltuielile determină soliditatea financiară a familiei. Iată o regulă bună de urmat: fiți cât se poate de strâns la mână când este vorba de a umbla cu banii familiei, cu excepția contribuției pentru susținerea lucrării lui Dumnezeu. De exemplu, conducerea unei mașini care depășește puterile financiare ale familiei nu are sens. Bugetul familiei nu trebuie restrâns pentru a salva unele aparențe de prosperitate cu haine și mașini scumpe. Probabil ați auzit despre omul care transpira în lunile de vară în timp ce conducea o mașină fără aer condiționat cu ferestrele închise! Asemenea ipocrizie prostească poate afecta sănătatea, ca să nu mai vorbim de avere.

Cât despre cumpărăturile familiei, a căuta reduceri sau prețuri avantajoase este un obicei bun. Bugetul nostru a fost binecuvântat în acest fel. Soția mea, care face cele mai multe cumpărături din familie, întotdeauna reușește să găsească lucruri de calitate la prețuri reduse. Cumpărăturile cu prețuri reduse sunt un mod de viață în familia noastră de ani de zile.

Cine să fie principalul administrator al banilor în familie? Primul răspuns este să fie cel care se pricepe mai bine. Totuși, situația ideală ar fi ca amândoi să învețe individual arta de a dispune împreună de resursele financiare, de achitarea plăților și de menținerea unui buget echilibrat. Atunci, în cazul unei situații de urgență, boală, accident sau chiar moarte, orice soț poate continua să administreze fondurile familiei fără teamă și eficient. Deși această administrare în comun a banilor este ideală, fie responsabilitățile serviciului, fir programul încărcat pot determina o anumită orientare a responsabilităților financiare spre soț sau soție, de la caz la caz.

Privilegiul ajutoarelor sociale

Unii lucrători creștini sunt victime ale neachitării contribuției pentru asigurări sociale pentru boală și pensie. Temporar, se poate considera că efectul este minor sau chiar benefic, întrucât se face o cheltuială mai puțin. Totuși, în caz de boală sau de accident ar fi foarte avantajos ca și pastorii să poată primi ajutor financiar. Și mai serios se pune problema în legătură cu pensia. Cel care a contribuit din salariu pentru pensia suplimentară va beneficia de însemnate sporuri la vremea bătrâneții. Chiar dacă viața de după pensionare nu este lungă, pensia și sporurile pot rămâne soțului urmaș de mare ajutor.

În această situație, este de dorit ca atât lucrătorul creștin ca individ, cât și denominațiunea sau biserica în care acesta activează ca salariat să se achite corespunzător de obligațiile legale privind asigurările de sănătate și pentru pensie.

Deschiderea unui cont de economii și a unor acțiuni de investiții

Este cel mai bine să deschizi conturi de economii încă din copilărie. Totuși, următorul moment favorabil în deschiderea unui cont de economii este să depui lunar 5% din venitul brut. Odată format, obiceiul depunerii de economii regulate este așa ușor de menținut în practică. Sistemul economiilor constante trebuie introdus timpuriu, în perioade de liniște financiară, tocmai pentru a face mai ușoare perioadele de criză.

Etica unui bun servitor cere crearea unui fond de economii al familiei pentru cazuri de urgență care să poată aduce, în caz de nevoie, echivalentul a cel puțin două salarii lunare. Acest fond trebuie păstrat la un nivel potrivit în timp ce contul economiilor pe termen lung este majorat continuu prin depozite de 5% di venituri. După ce acest cont de economii pe termen lung a ajuns la un nivel de circa 6 venituri lunare de familie, se poate opta pentru alte forme de investiții pe termen lung.

Cea mai bună investiție pe care ar putea s-o facă un slujitor al lui Dumnezeu ar fi de a procura o casă cu ajutorul facilităților acordate în mod obișnuit în angajarea unui nou pastor. Practica de a-i ajuta pe pastori să-și cumpere casă este acceptată în tot mai multe biserici, indiferent de mărimea sau locul în care se află. Membrii comitetului se bucură că nu mai sunt nevoiți să întrețină o casă din fondurile bisericii, mai ales că dacă biserica deține o locuință, ea nu va fi satisfăcătoare pentru familiile tuturor pastorilor care se pot perinda de-a lungul anilor.

Planificarea viitorului

Vorbind despre planificarea banilor este important să se ia în considerare principalele cheltuieli cu care se va confrunta familia de-a lungul anilor. Una dintre cele mai importante cheltuieli ale viitorului este educația universitară a copiilor. Când pune de-o parte fondurile necesare, pastorul trebuie să ia în considerare viitoarele taxe pentru colegiu Confruntându-se cu taxele tot mai mari din domeniul educației, părinții vor recunoaște necesitatea de a le insufla copiilor încă din primii ani de școală, o solidă etică a muncii. Ca rezultat, copiii vor avea șanse mai mari de a primi bursele oferite absolvenților de liceu care s-au menținut la un nivel academic respectabil în anii anteriori.

De multe ori, este bine ca studenții să aibă o slujbă, pentru a acoperi măcar parțial cheltuielile necesare studiilor.

Pe măsură ce copiii din familie se maturizează și agitația iubirilor tinerești luminează casa, pastorul se vede confruntat cu o altă problemă financiară. Cele mai frumoase nunți au adesea prețuri deloc atrăgătoare. Cel mai sigur mijloc de e evita deficitul financiar care acompaniază marșul nupțial este ca părinții să nu facă decât băieți. Și cum acest lucru nu este ușor realizat, familiile binecuvântate cu fete vor fi nevoite să pună de-o parte economii cu mult înainte de data fiecărei nunți.

Câteva considerații în această privință: în primul rând, n-ar trebui să existe nici un motiv pentru care mireasa să nu poată să ușureze cumva cheltuielile de nuntă, planificându-și nunta în mod practic sau participând la unele cheltuieli. Apoi, ar fi iresponsabil din partea familiei să se afunde în datorii numai pentru a organiza o ceremonie extravagantă. Impresia pe care o lasă o astfel de ceremonie este trecătoare, pe când povara financiară pe care o creează rămâne, întunecând mult unele din aspectele fericite ale ocaziei. Nu este cu mult mai potrivită planificarea unei nunți simple și frumoase, în limitele bugetului familiei? Bucuria zilei și strălucirea miresei vor rămâne nepătate în memoria participanților și a spectatorilor deopotrivă.

Programul dumneavoastră de pensionare ar trebui să constituie un aspect esențial al planificării financiare a dumneavoastră încă din primii ani ai carierei profesionale… Aproape fără nici o excepție toate denominațiunile religioase din S.U.A. au un foarte bun program de pensionare la dispoziția lucrătorilor lui Dumnezeu. Programul poate prevedea contribuții anuale sau altfel de aranjament pentru asigurarea unei pensii suplimentare. Aceste programe oferă u avantaj excepțional lucrătorului creștin…

Atunci când pensia se calculează pe baza unui interval de ani, ca o medie a veniturilor, este indicat ca după vârsta de patruzeci sau cincizeci de ani, salariul să fie degajat de rate rețineri, pentru a permite o contribuție mai substanțială, atunci când se poate, pentru mărirea pensiei suplimentare…

Etica disciplinării

În Galateni 6:1 se vorbește despre restaurare: “Fraților, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greșeală, voi, care sunteți duhovnicești, să-l ridicați cu duhul blândeței. Și ia seama la tine însuți, ca să nu fii ispitit și tu.” Comentariul lui Lutzer asupra acestui verset evidențiază cuvântul grecesc katartizo, “a readuce la starea potivită”, care se folosește și pentru acțiunea de a pune la loc un os frânt. “Din nefericire, multe oase ale trupului lui Hristos au rămas ieșite din încheieturi și n-au mai fost la loc niciodată.”2

Înainte de procesul de vindecare să poată începe, trebuie administrat tratamentul disciplinar – pentru binele lucrătorului căzut și al altor persoane implicate. Sentimentele de vinovăție și rușine ale lucrătorului pentru păcatul său sunt binevenite și îl ajută să-și dea seama că asemenea greșeli cer disciplinare. Nimic altceva decât măsuri ferme de corectare vor satisface simțul dreptății al “celorlalți membri” ai familiei bisericii. Măsurile disciplinare îl vor ajuta pe cel care a greșit să trateze personal gravitatea problemei și să fie pregătit să nu mai repete fapta.

Disciplina nu este același lucru cu osândirea. Isus a zis: “Nici eu nu te osândesc… Du-te și să nu mai păcătuiești” (Ioan 8:11). Disciplina nu trebuie deci să fie în primul rând punitivă, ci corectoare. Dar ce este de îndreptat? Paradoxal, întoarcerea în lucrare este, de obicei, cea mai mare prioritate a lucrătorilor căzuți, deși ar trebui să fie cel mai puțin important aspect al refacerii lor. Chiar dacă lucrarea lor a fost sursa de trai a acestor lucrători căzuți, este lipsit de etică să transformi reabilitarea lor și întoarcerea lor în lucrare în prioritate spirituală. Împărăția lui Dumnezeu va supraviețui, chiar dacă aceștia nu se vor reîntoarce la amvon. De fapt, problema importantă este reîntoarcerea celui căzut la o stare spirituală bună.

Întâi trebuie refăcută relația acestui lucrător cu Dumnezeu. Dacă relația lucrătorului cu Dumnezeu rămâne sub semnul îndoielii, aceasta creează probleme insurmontabile, începând chiar cu procesul disciplinar și corector. Pe de altă parte, dacă lucrătorul și-a mărturisit singur păcatul, reabilitarea va putea fi abordată cu totul altfel. În asemenea cazuri, procesul de restaurare spirituală se poate face cu succes.

Reacția la căderea morală a unui prieten

Persoana cea mai apropiată lucrătorului care a avut o cădere spirituală va reacționa în două moduri diferite. El se va simți trădat și înșelat, chiar rănit din cauza lipsei de considerație determinată de comportamentul prietenului său față de ființele iubite. Impactul este atât de puternic, încât comunicarea celor doi este întreruptă și legătura lor ruptă pentru totdeauna.

Reacția opusă este protecția prietenului pentru lucrătorul căzut, poate până acolo încât să încurajeze respingerea procesului de restaurare. Deși este apreciabil faptul că prietenul se oferă dă împărtășească povara măsurilor disciplinare, aceasta trebuie purtată numai de lucrătorul căzut, dacă se urmărește împlinirea scopului lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu recurge la măsurile disciplinare în scopul întăririi slăbiciunilor copiilor Săi. Am citit cândva despre un adorator al naturii, care, plimbându-se printr-o pădure, a zărit un cocon atașat de o ramură de copac. Acest cocon era deformat de către o larvă care se chinuia să iasă afară din fruct. Făcându-i-se milă, omul a hotărât să spargă coconul pentru a o ajuta pe mica ființă să iasă la lumină, dar, vai, nici un fluture n-a mai ieșit din larvă. Biata creatură murise.

Indiferent de reacție, relația cu prietenul căzut se va schimba datorită greșelii comise. Numai timpul poate vindeca aceste “răni”.

Consecințele căderii V.I.P.- urilor

Este dificil de imaginat șocul psihologic și emoțional cauzat de căderea oamenilor foarte cunoscuți ai unei denominațiuni, până nu ai trăit cu adevărat experiența. Publicitatea orbitoare accentuează neplăcerea. Reporteri avizi vânează orice lucrător care poate da o cât de mică informație asupra subiectului. Prietenii din afara bisericii sunt derutați. Unii sunt înclinați să se îndoiască până și de integritatea celor mai respectați lucrători. Apoi credibilitatea denominațiunii lucrătorilor căzuți este și ea subminată. Trebuie recunoscut că lucrarea creștină în general este încercată.

Atitudinea corectă față de cealaltă parte parte implicată

Adesea, cealaltă persoană care este implicată într-o aventură amoroasă cu un lucrător căzut este chiar din biserica sa. Este dificil pentru cealaltă persoană (ca și pentru membrii familiei ei) să rămână în biserica locală, chiar dacă fiecare din cei implicați se pocăiește cu adevărat. Când cealaltă persoană poate să rămână în biserică, ca și familia ei au nevoie să fie înconjurați de sprijinul și iubirea bisericii. O asemenea persoană n-ar trebui ostracizată sau forțată să poarte povara rușinii și a vinei. Dacă o biserică poate ierta alte păcate ale membrilor, în mod sigur și imprudența morală poate fi iertată.

Lucrătorul căzut este responsabil față de cealaltă persoană cu care a avut legătură și chiar față de familia ei. Lucrătorul va trebui să-și ceară iertare de la persoana cealaltă și chiar și de la soț, dacă persoana a fost căsătorită. Lucrătorul a păcătuit împotriva ambelor persoane, ca și împotriva propriei soții, amenințând serios căsătoria. Este important să existe o fază a procesului de restaurare care să includă cealaltă persoană implicată și familia ei. Este nefericită situația în care această parte a reabilitării este complet omisă.

Sprijinirea familiei lucrătorului căzut

Faza inițială a procesului de relației se va concentra asupra relațiilor maritale care suferă din pricina lucrătorului. Chiar dacă relația maritală este reparată, ei trebuiesc încurajați și sprijiniți. Biserica trebuie să se ocupe de ei, chiar dacă ei fac parte dintre lucrători.

Familia lucrătorului trebuie reintegrată în circuitul normal al relațiilor în biserică.

Relația cu lucrătorul sancționat (disciplinat)

Colegii lucrătorului aflat sub sancțiune trebuie să respecte regulamentul de sancțiuni cu credincioșie și corectitudine. În ciuda faptului că e greu să fiii obiectiv, trebuie să susții actul disciplinar. Nu este sănătos să faci observații, sugerând că programul de îndreptare ar fi nedrept sau lipsit de obiectivitate.

Cârtirile și comentariile împotriva programului de disciplinare, nu-l ajută pe cel greșit și nici procesul mde reabilitare a lui. Ce pot să facă colegii este să înconjoare cu căldură și să sprijine familia încercată. Cel greșit să fie înconjurat cu respect și iubire și să fie călăuzit spre ajutorul pe care-l poate primi de la Dumnezeu.

Desigur, toate acestea sunt valabile doar când lucrătorul căzut este pocăit și hotărât să intre într-o bună relație cu Dumnezeu.

Când familia unui lucrător este câștigată, biserica întreagă este binecuvântată.

Etica manifestării puterii, influenței și autorității

Pastorul are în biserică influența cea mai mare datorită puterii exemplului pe care-l oferă. De multe ori, membrii bisericii îl vor imita în mod inconștient în ceea ce privește purtarea, gusturile și caracterul. Unii membri merg până la a-și cumpăra mașini sau case asemănătoare cu a pastorului. Chiar și manierele pastorului pot fi reflectate în biserică.

În general, lucrătorii atrag la biserică persoane care le sunt asemănătoare într-un fel sau altul. Dacă lucrătorii sunt tineri, cei aduși la biserică vor fi tineri. Dacă sunt sobri sau veseli, lucrătorii pot aduce la biserică persoane grave sau pline de viață, după caz.

Limitele influenței lucrătorului

Lucrătorii trebuie să fie membrii cei mai bine văzuți în comunitate. Ei sunt lideri sociali numai pentru simplul fapt că sunt pastori și astfel ar trebui să se implice în acțiunile importante ale comunității. Prezența lucrătorilor creștini este așteptată chiar și în manifestările sportive, mai ales în orașele mai mici unde există atracție spre spiritul școlăresc. Comportamentul lucrătorului creștin în asemenea circumstanțe contează mult.

Lucrătorii creștini sunt așteptați să-și exercite influența prin susținerea unei bune guvernări și a unor înalte standarde morale în comunitate. Vor fi adesea chemați să susțină opoziția cetățenilor față de magazinele cu materiale pornografice, baruri și jocuri de noroc sau cazinourile din cartierul lor.

Adeseori, influența lucrătorilor creștini va depăși limitele localității, ajungând să fie cunoscuți la nivelul statului, pe plan național, de către guvernanți sau politicieni. Iată ce observă Richard Foster cu privire la autoritatea lucrătorilor creștini:

Statul și arena politică au nevoie de puterea spirituală dătătoare de viață a lucrătorilor creștini. Toți credincioșii, dar în special cei din țări democratice, trebuie să ceară statului îndeplinirea funcției dată de Dumnezeu și anume aceea de a arăta dreptate față de toți cetățenii în mod egal. Noi trebuie să felicităm guvernul ori de câte ori își împlinește chemarea și să îl atenționăm atunci când greșește.

Când vorbesc despre asta nu mă refer numai la guvernul național, deși cred că acesta trebuie inclus. Totuși, eu mă refer și la celelalte verigi ale instituțiilor de stat în care noi, cetățenii, ne alegem reprezentanți.

Este cel mai bine ca implicarea politică a lucrătorului să fie limitată, după cum sugerează Otto A. Piper:

Creștinii trebuie să participe la viața națiunii, dar totuși, într-un mod detașat. Ei trebuie să considere un privilegiu puterea de a decide cât de departe trebuie să meargă în susținerea unui sistem sau a unei acțiuni politice. O astfel de atitudine poate preveni în timp dificultăți majore… Uneori, de exemplu, ne este greu să fim de acord cu unele pedepse sau chiar cu un război pe care țara noastră îl duce împotriva unei alte țări, dar trebuie să rămânem fideli țării noastre.

Piper adaugă faptul că Biserica, pentru a-și păstra detașarea față de acțiunile necreștine din țara noastră, nu își poate permite să se identifice cu corpul politic. Este important pentru oamenii lui Dumnezeu să fie conștienți de faptul că orice s-ar întâmpla, ei sunt oameni cu influență. Cu cât vor fi mai discreți și vor păstra un înalt nivel etic, cu atât mai mare va fi impactul în lucrarea pentru Împărăția lui Dumnezeu. Influența lor va rămâne mereu în viețile și caracterul celor care au intrat în contact cu lucrarea lor.

Autoritatea lucrătorilor și relațiile etice

În unele ocazii, lucrătorii care au învățat să mânuiască autoritatea în mod etic în biserica locală sunt confruntați cu problema relației față de colegii lucrători din localitate sau din cult. Această situație impune o lecție grea numită “supunere”. “Nu vă vorbiți de rău unii pe alții” (Iacov 4:11). În Efeseni 5:21, Pavel încurajează pe toți membrii trupului lui Hristos, inclusiv lucrătorii, să se supună unul altuia. În 1 Petru 5:5, apostolul recomandă de asemenea, “fiți supuși celor bătrâni”. O asemenea atitudine devine tot mai dificil de păstrat, având în vedere imaginea înaltă pe care pastorul încearcă să o impună în fața comitetului și a membrilor.

William F. May, făcând anumite observații asupra scrierilor lui H. Richard Niebuhr, vede pastorul în cel puțin trei roluri posibile de conducere în biserică. Primul dintre acestea este cel de administrator executiv principal. Dintre cele trei posibilități, aceasta este cea mai puternică metodă de conducere. Administratorul executiv principal (A.E.P.) conduce prin comandă și ascultare, dirijând conducerea bisericii prin consimțământ. A doua poziție pe care pastorul și-o poate asuma în biserică este aceea de director executiv, asemănătoare cu cea a unui șef de personal plătit peste o largă comunitate de voluntari. Influența unui asemenea pastor este limitată, pentru că în cele mai multe organizații voluntare, oamenii nu caută îndrumare la directorul executiv, ci la comitetul de conducere. În consecință, față de A.E.P., care are prea multă putere, directorul executiv are, de obicei, prea puțină. El poate fi numit “subalternul muncii”. A treia și cea mai dorită imagine de pastor în viziunea lui May este pastorul ca lider al unei republici. În această poziție, pastorul mânuiește relațiile atât cu personalul profesionist, cât și cu neprofesioniștii cu mai multă eficiență, de vreme ce aceste relații sunt colegiale, nu ierarhice. Succesul pastorului în acest rol stă în eficiența cu care folosește puterea de convingere.

Deoarece lucrătorii creștini au un rol de conducere, li se pare greu să se supună celor care au autoritate asupra lor. Această situație apare ca o problemă majoră pentru mulți lucrători cunoscuți pe plan național, care refuză să dea socoteală oricărei persoane sau grup care le-ar cere aceasta. O astfel de atitudine este contrară învățăturii din Evrei 13:17: “Ascultați de mai marii voștri și fiți-le supuși, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre ca unii care au să dea socoteală de ele”. O altă problemă de supunere apare atunci când acea persoană care răspunde de alții este, în mod evident, orientată greșit sau are o autoritate slabă. Cuvântul lui Dumnezeu nu face deosebire, arătând cărui tip de autoritate trebuie să ne supunem și nici nu ne dă dreptul să ne împotrivim conducerii, chiar și atunci când aceasta este de o calitate mai slabă. Richard J. Foster se ocupă de această problemă pe larg, în cartea sa Cinstire disciplinei:

Ce avem de spus despre oamenii care au o “poziție de autoritate”, dar nu posedă autoritatea spirituală? Din moment ce Isus a spus că nu o poziție oarecare dă autoritatea, trebuie ascultată o asemenea persoană? Nu putem noi spune mai bine că nesocotim o autoritate ordinată de oameni, căutând să ne supunem numai autorității spirituale?…

Răspunsul nu este simplu, dar nici imposibil. Subordonarea revoluționară ne cere să trăim în supunere față de autoritatea umană, atâta timp cât ea nu e distructivă. Petru și Pavel chemau la ascultare față de statul păgân, pentru că ei înțelegeau cât de bună este această instituție umană…

Trebuie, de asemenea, să ne supunem persoanelor care se află în poziții de autoritate spirituală… din simplă politețe sau din compasiune pentru persoana care se află în acea poziție dificilă

A arăta respect persoanelor care nu par a avea cu adevărat autoritate spirituală înseamnă să recunoaștem că uneori nu putem distinge clar prezența autorității spirituale. Avem tendința să credem că, dacă informațiile sau răspunsurile pe care le-am primit, nu corespund așteptărilor noastre, respectiva persoană nu posedă autoritate. De multe ori am primit cuvinte pline de înțelepciune, dar nu le-am recunoscut datorită împrejurărilor.

Un tânăr care voia să deschidă o biserică într-o comunitate, a încercat să o construiască printr-o lucrare suplimentară, care părea necesară în acea comunitate. În ciuda avertismentului puternic primit din partea unui oficial al cultului său, și anume, că este în detrimentul bisericii să fie dependentă de o asemenea lucrare colaterală, tânărul a persistat în planul său. Toate detaliile păreau să se potrivească și parcă întreaga localitate era încântată de cum merg lucrurile. Mai târziu, însă, pentru că a dat dovadă de insuficientă maturitate prin neglijarea sfatului, tânărul lucrător a făcut și al doilea pas greșit, prin aceea că s-a folosit de aprobarea celor din localitate pentru a-și justifica încăpățânarea. Deoarece la acest examen de recunoaștere a autorității spirituale tânărul a căzut, trebuie să se aștepte să mai rămână în școala de pregătire etică a lui Dumnezeu, înainte de a putea spune că a reușit cu adevărat în lucrarea pastorală.

Problema eului

Psihologii au arătat că una din primele descoperiri pe care noi le facem în copilărie este eul. Adeseori, victimele unei slabe dezvoltări a eului nu au un concept corespunzător privind autodisciplina și autocontrolul, fiind preocupați doar de satisfacerea eului ca și centrul universului prin care se mișcă. Ei trec prin viață complet scăpați de sub control, cedând la fiecare chemare a eului sau a firii lor păcătoase. Iată cum este descrisă această condiție tragică în cartea Confruntarea puterilor.

O a treia sferă a faptelor firii este cea socială – relele comise în sfera relațiilor umane. Între acestea se numără ura, obrăznicia și răzvrătirea, care este rezultatul obrăzniciei. Tot aici intră și rivalitatea, (zelos, “zelul în sens rău”). Aceasta este gelozia față de cei ce dețin poziții de conducere. Pavel continuă lista păcatelor cu mânia, ura și izbucnirile de furie, dezbinarea, ambiția egoistă sau obținerea puterii prin mijloace necinstite.

Este nevoie de o lucrare specială a harului pentru a supune “eul” ascultării de voia lui Dumnezeu. Scriptura ne învață că această lucrare a harului se desfășoară treptat: mai întâi omul trebuie să se stăpânească pe sine, apoi casa lui și în final, casa lui Dumnezeu. În 1 Timotei 3:2-5, Pavel subliniază pașii de calificare ai unui tânăr lucrător în conducerea bisericii. În versetele 2 și 3, lucrătorul trebuie să se comporte etic: “fără prihană, bărbatul unei singure neveste, cumpătat, înțelept… nici bătăuș, ci blând.” Următoarea lecție de conduită are loc acasă: “Să-și chivernisească bine casa, și să-și țină copiii în supunere cu toată cuviința” (v.4). Apoi întrebarea retorică “Căci dacă cineva nu știe să-și chivernisească bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu?” (v. 5), nu este fără efect. Sfaturi suplimentare privind problema eului apar în 1 Petru 5:3: Păstoriți, “nu ca și cum ați stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărțeală, ci făcându-vă pildă turmei.”

Pentru a putea rezolva bine problema personală a eului este nevoie de o minune. Această minune a avut deja loc pe Calvar cu 2.000 de ani în urmă. Acolo, pe cruce găsim viața nouă, puterea nouă asupra eului și tot ce ne lipsea înainte. Cheia este prezentată în Galateni 2:20: “Am fost răstignit împreună cu Hristos și trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine.” Cu Hristos trăind în mine și prin mine, natura Lui minunată va schimba egoismul meu și mândria neînțeleaptă.

Tentația abuzului de putere

Care dintre noi nu a fost tentat câteodată să pretindă prerogative ale puterii spirituale și să abandoneze, măcar pentru moment, limitarea beneficiilor personale? Este o ispită pe care trebuie s-o înfruntăm în mod direct, în maniera pe care o descrie Richard Foster, când tratează la problema puterii în lucrare.

Pe măsură ce înaintăm în pustietatea inimii, intrăm cu încredere, crezând că Dumnezeu este cu noi și ne protejează.

Acolo, în deșert, singuri, privim speriați în fața puterilor seducătoare ale lăcomiei și prestigiului. Satana ne ispitește cu fantezii despre poziție și influență. Noi simțim o atracție interioară spre aceste fantezii, pentru că în profunzime, ceea ce dorim este să fim cei mai importanți, cei mai respectați și cei mai onorați. Ne imaginăm în fața camerelor de luat vederi, într-un scaun de judecător, sau în vârful piramidei. “În fond”, medităm noi, “nu sunt toate acestea o dorință normală de progres ?

O neobișnuită răsturnare de situație se manifestă în caracterul lucrătorului care nu are poziție de lider adevărat acasă la el. El va ceda, poate în mod inconștient, tentației unui abuz de putere, exprimat în Biserică, într-un anumit fel. Îmi aduc aminte că, pe când eram pastor într-o altă biserică, am invitat un foarte cunoscut evanghelist pentru o serie de servicii speciale în biserică. M-a deranjat faptul că era prea îndrăzneț și aproape abuziv în relația cu familia mea și cu instrumentiștii care-l acompaniau când cânta. Câteva zile mai târziu am descoperit care era problema. Omul, care altminteri era bine făcut fizic, a mărturisit că adesea se temea să se ducă la culcare după o ceartă cu soția, care era o femeie de afaceri foarte agresivă. Povestea lui îmi amintește de un alt caz dintr-un oraș în care am păstorit, unde era un judecător care dădea sentințe extrem de dure la tribunal, dar odată întors acasă era foarte pașnic în fiecare seară din cauza soției care-l domina. Tot aici să-l amintim pe regele Ahab din Vechiul Testament, care, multă vreme a fost condus la fapte diabolice de puternica sa soție, Izabela (1 Împărați 21:25). Asemenea cazuri pot fi excepții, dar ele există.

O altă explicație posibilă pentru abuzul de putere în și de la amvon, poate fi o reflectare a presiunilor și abuzurilor suferite de lucrător în copilărie. Acestea s-au putut datora unor părinți violenți sau unor rude agresive. În alte cazuri, răsfățul copilăriei poate fi o explicație. Adeseori, tentația de a abuza de putere este mei puternică pentru cei care ajung într-un post de conducere eliberat de un predecesor. Apare exagerarea la invitația tacită de a ocupa un post vacant. În unele ocazii este ca și cum capacitatea de a conduce este pusă la încercare de comitet, ceea ce îi determină să reacționeze violent față de oricine le taie calea. Față de personal, pastorul prea conștient de autoritatea sa, reacționează prin supraîncărcarea asociațiilor cu responsabilități fără sens.

Rolul de conducere pe care-l avem ca lucrători – părinți spirituali, păstori ai turmei, autoritatea de bază în biserică – este încărcată de tentația de a exercita o anumită putere inerentă într-un astfel de post. În cartea sa Lucrătorul –consilier în situații de criză, David K. Switzer ne pune în alertă asupra acestui fapt.

Problema rolurilor este deosebit de importantă pentru lucrător, pentru că noi avem o lungă tradiție, o istorie care ne spune nouă și societății cine sunt, de fapt, clericii. Fără a intra în detalii, trebuie să clarificăm diferența dintre unele din funcțiile noastre ca lucrători ordinați și noi înșine ca ființe umane. Trebuie să folosim puterea simbolică a rolului nostru și autoritatea specifică, dar fără să ne ascundem în spatele acesteia și fără să-i exploatăm pe oameni pe această autoritate.

Reputația lucrătorului în casă și în societate

Felul în care un lucrător își folosește autoritatea de lider în casă determină imaginea pe care o lasă în biserică. Membrii bisericii ajung să-l respecte ca lider, atunci când simt că el are principii înalte de etică în relațiile sale de familie. Ei vor accepta învățătura lui, predica lui și sfatul ca venind de la un adevărat om al lui Dumnezeu. Reputația lui va depăși felul lui de viață în măsura în care își realizează rolul de cap al familiei. El este văzut din perspectiva psihologului astfel:

Este important ca lucrătorii ordinați să știe că ei sunt simboluri ale realității care formează substratul credinței creștine. Cu alte cuvinte, separat de existența lor ca persoană, clericii sunt percepuți de către ceilalți ca reprezentarea fizică a credinței noastre pentru comunitatea lărgită. Chiar prezența lor fizică are puterea de a stimula aceste imagini interioare care, prin lecții timpurii foarte emoționale au determinat relații de dependență care au devenit o parte a dinamicii intrapersonale. Aceste imagini primitive sunt parte din resursele interne ale individului și ca forțe inconștiente foarte puternice, afectează fiecare aspect al vieții. Lucrătorii ordinați sunt reprezentarea fizică a unei întregi comunități de credință, a tradițiilor și a felului de a vedea înțelesul vieții, puterii dinamice, a credinței și chiar a lui Dumnezeu.

Felul în care lucrătorii se raportează la biserică și la liderii ei în îndeplinirea rolului care le revine, devine un fapt foarte bine cunoscut în zona unde lucrează ei.

Reputația lucrătorului că este un lider capabil se răspândește de asemenea în cadrul cultului său în unele cazuri chiar pentru un rol de conducere. Mai important, promovarea lucrătorului pe baza reputației sale etice îi este de folos atât lui cât și bisericii. Aceasta dă de asemenea lumii înconjurătoare o imagine bună despre Împărăția lui Dumnezeu și arată ce poate face harul Lui. Când etica divină a dragostei stăruitoare este baza reputației lucrătorului și a bisericii. Dumnezeu Însuși va fi glorificat. Iată ce spunea Isus: “Prin aceasta vor cunoaște toți oamenii că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13:35). O biserică cu o astfel de reputație va căuta oamenii în nevoie.

Contează mult ca biserica și pastorul ei să-și poată duce mai departe lucrarea lui Dumnezeu și lucrarea să reflecte cele mai înalte standarde etice de conducere și autoritate spirituală. Fără excepție, atunci când membrii comunității întâmpină probleme spirituale sau când încep să caute o biserică vor fi atrași în mod irezistibil către asemenea biserici și către lucrătorii lor.

Lucrătorul creștin și personalitatea: originalitate

Tonalitatea și calitatea predicii depind, de multe ori, de starea lucrătorului și a celorlalți participanți la serviciul divin, înainte ca lucrătorul să se fi adresat adunării. Conducătorii serviciului divin trebuie să-și îndeplinească sarcinile în deplină ordine. Prea multe șoapte sau conversații între lideri în timpul programului, pot face adunarea să-și pună anumite întrebări: Oare liderii programului sunt nepregătiți sau împărtășesc informația pe care ne-o vor transmite? Zâmbește – cel puțin va fi o experiență plăcută. Participă cu toată inima la cântări și la programul de închinare dinaintea predicii. Privirea ta trebuie să arate că îți place programul și că te bucură prezența acelor oameni.

Această dovadă a dragostei și aprecierii față de participanți trebuie să fie arătată atât înainte de începerea serviciului cât și după încheierea lui. Lucrătorul trebuie să fie cunoscut ca prieten al tuturor membrilor, atât ai bisericii lui cât și ai altor biserici.

Mă uimește întotdeauna să aud că unii pastori pleacă de la birou la ora cinci și nu vor să mai aibă de-a face cu membrii bisericii până când începe următoarea zi de lucru. De asemenea, nu pot să-i înțeleg pe pastorii care nu vor să salute membrii bisericii nici înainte și nici după serviciul divin. Atitudine acestor pastori este de genul: oamenii mă cunosc, știu unde sunt – să vină ei la mine. Dacă aceasta este relația între pastori și membri, aceștia se vor întreba: Oare ne putem aștepta la ajutor din partea unuia căruia nici nu-i pasă de noi?

Când lucrătorii se află în fața adunării nu trebuie să se îmbrace ostentativ, dar nici nu trebuie să apară în haine de lucru în grădină. Lucrătorii trebuie să se îmbrace cu grijă și cu gust pentru a arăta respect lui Dumnezeu, casei Sale și oamenilor Săi.

Nu am putut să găsesc o scuză pentru pastorul care a apărut în fața adunării cu cămașa atât de deranjată încât i se vedea burta supradimensionată. Chiar dacă hainele lui erau mai simple, acest pastor nu avea nici o scuză pentru stângăcia cu care se îmbrăca. Sunt însă și mai rele cazurile când pastorul se îmbracă cu haine mai modeste decât își pot permite pentru atrage compasiunea bisericii. În vremurile care au urmat perioadei de Criză, se raportau adesea cazuri când evangheliștii vizitatori îngenunchiau înaintea adunării ca să-și arate găurile din tălpile pantofilor, pentru a încuraja generozitatea la colectă.

Îmbrăcămintea lejeră, chiar în biserică, pare a fi astăzi mai la modă ca niciodată. Totuși, oricât de neformal ar fi serviciul, dacă se desfășoară în casa lui Dumnezeu, pantalonii scurți și blugii nu reușesc să arate respectul cuvenit situației. Pastorii și membrii bisericii ar trebui să aibă un standard vestimentar comparabil cu cel cerut de prezența la un concert sau la un restaurant luxos. Sentimentul de satisfacție pe care îl trăiești când ești îmbrăcat corect pentru un eveniment social ar trebui păstrat și pentru momentele de laudă și închinare în casa lui Dumnezeu.

La fel de important ca imaginea exterioară a pastorului este stilul său de predică. Stilul se dezvoltă adesea în primii ani ai lucrării. Un lucrător mai tânăr are adesea tendința de a imita stilul unui predicator pe care îl admiră. Este amuzant să observi cât de des admiratorii unui predicator de succes folosesc aceleași gesturi, expresii și idei pe care le-au întâlnit la idolul lor.

Predicatorul trebuie să se ferească de exprimări ciudate și de un limbaj sărăcăcios. Nu este nimic mai supărător decât o mulțime de „ăăă”-uri și „mmm”-uri care să dea vorbitorului timp de gândire.

A abuza de un anumit gest nu este neapărat lipsit de etică dar poate deveni neatrăgător. Este important chiar stilul gesturilor. Multe defecte de vorbire pot fi corectate dacă sunt puse în evidență într-un curs de retorică. Adesea soția predicatorului sau ceilalți membri ai familiei pot fi de ajutor în corectarea unor astfel de probleme.

Un prieten de-al meu predicator, care a trecut la Domnul, se amuza povestind despre o persoană care-i critica stilul său de conducere a cântărilor. El își formase obiceiul destul de eficient de a folosi degetul arătător ori de câte ori conducea cântările. Totuși, un prieten de-al său a observat că atunci când ajungea la ultimul vers al unei anumite cântări, încheia printr-un gest larg, cu degetul arătător în jos. Din fericire pentru prietenul meu nu a fost necesară o schimbare de inimă pentru a corecta problema: el nu avea nevoie decât să-și îmbunătățească stilul.

Conținutul predicii are o importanță mai mare pentru predicator decât stilul vorbirii. Pregătirea atentă a mesajului contribuie foarte mult. S-a estimat că, în medie unui predicator îi trebuie aproximativ zece ore ca să se pregătească pentru o predică de o jumătate de oră. Lipsa de pregătire poate fi motivul pentru care multe predici nu reușesc să fie concise și eficiente. Dacă mesajul va trebui să se extindă mai mult de o jumătate de oră, el va trebui să fie foarte bun.

Cred că am suferit cu toții în timpul predicilor (uneori chiar ale noastre) la care predicatorul a început lent, apoi a căpătat inspirație, apoi a început să repete, să reformuleze, să revină, până când a ajuns înapoi de unde a plecat – dar cu o asistență obosită și lipsită de entuziasm. Predicatorul trebuie să învețe de la tâmplar: odată ce un cui a intrat în lemn, nu mai trebuie să fie bătut.

O anecdotă atribuită lui Mark Twain povestește despre experiența sa dintr-o biserică în care predicatorul făcea un apel foarte convingător pentru colectă. Twain a scos niște bani din buzunar, dar cum predicatorul nu mai termina, apus banii la loc. În sfârșit, pentru că predicatorul nu mai termina introducerea, Twain s-a enervat atât de tare încât a fost cât pe-aici să ia bani din coșul care a trecut pe lângă el.

Un predicator înțelept își încetează predica înainte ca audiența să înceteze să mai asculte; creierul nu poate primi mai mult decât poate să suporte scaunul. Un pastor povestea despre un evanghelist care nu vorbea mai mult de douăzeci de minute în fiecare seară de evanghelizare în biserică. Adunarea îl aprecia atât de mult încât își aduceau și prietenii, astfel că audiența crește considerabil de la un serviciu la altul.

Mania predicilor lungi aduce aminte de povestea fermierului care obișnuia să se culce devreme, dar a rămas într-o biserică după ora sa de culcare, în timp ce predicatorul ținea o prelegere despre profeții mici. Când predicatorul a pus audienței întrebarea „Ce să facem cu Țefania?” fermierul frustrat s-a ridicat în picioare și a spus: „lăsați-l să se așeze pe locul meu, eu plec acasă.”

După cum am observat, lucrătorul, dacă este bărbat, are o puternică influență asupra relațiilor familiale din biserică prin felul în care se poartă ca tată în familia lui. El nu trebuie să fie rigid sau formal pentru a câștiga respectul și dragostea copiilor și a soției lui; lucrătorul trebuie să fie relaxat și jovial, o companie plăcută. El nu trebuie să discute problemele bisericii sau ale cultului din care face parte de față cu familia sa. Mulți tineri susțin că în copilărie erau practic dezgustați de biserică pentru că părinții lor, inconștient, discutau numai părțile neplăcute ale bisericii în prezența lor.

Pe lângă felul în care vorbește, lucrătorul trebuie să fie foarte atent și la comportamentul lui. El trebuie să știe că exemplul pe care îl dă, chiar la masă, poate avea efect asupra eticii copiilor lui. Dacă își iubește familia mai mult decât pe sine însuși, el nu va pretinde ca la masă să primească partea cea mai mare sau cele mai alese mâncăruri.

Dragostea lucrătorului este reflectată de felul în care vorbește ca lider al familiei. El va recunoaște că rolul lui ca soț și ajutor nu este nici pe departe cel de a susține familia din punct de vedere financiar, ci de a ajuta la creșterea copiilor și la gospodărirea casei. El nu trebuie să aibă o imagine egoistă asupra rolului său în familie, nici nu-și va privi soția ca pe o roabă sau copiii ca pe niște chelneri sau servitori. El trebuie să-și iubească soția și familia așa cum Hristos și-a iubit Biserica. El trebuie să-și amintească de exemplul Învățătorului care a spălat picioarele ucenicilor și să fie gata nu numai să fie slujit, ci să slujească la rândul său. El trebuie să-și accepte bucuros responsabilitatea de model de conduită creștină pentru familie; el trebuie să fie conștient de exemplul puternic pe care-l oferă prin ceea ce citește, prin programele TV pe care le urmărește, prin jocurile pe care le joacă, prin natura glumelor și a conversației și prin atitudinile pe care le exprimă.

Lucrătorul creștin trebuie să fie ferm, dar plăcut în rolul său de conducător al casei. Așa cum arată Scripturile, testul cel mai elocvent al conducătorului unei biserici este familia sa: „Căci dacă cineva nu știe să-și cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji el Biserica lui Dumnezeu?” (1 Tim. 3:5). În primul rând el va fi responsabil să-i aducă pe copiii săi la Domnul. Cât de tragic ar fi să aduci atâtea suflete la Hristos și totuși să-ți pierzi propriul copil pe veci!

Copilul este de cele mai multe ori pierdut sau câștigat pentru Împărăție datorită vieții din casa pastorală, nu neapărat datorită vieții din Biserică. Copiii nu pot respecta predica pe care o aud de la amvon dacă nu respectă conversația de acasă. Zâmbim, dar poate ar trebui să ne întristăm la auzul celebrei replici pe care a dat-o o fetiță care a spus: „O, nu, tati nu spunea adevărul – el doar predica.”

Lucrătorul creștin nu trebuie să se simtă nesigur față de responsabilitatea sa ca tată și soț în familie. El nu trebuie să-și joace pur și simplu rolul; ipocrizia este cea mai rea formă de comportament imoral. El trebuie numai să lase să strălucească în el lumina lui Hristos. Își va da seama că aceasta este doar o dovadă practică a lucrării Duhului Sfânt în viața lui, care îl ajută să fie atent și politicos, să aprecieze amănunte simple ale bunelor maniere, chiar să știe ce furculiță trebuie să folosească, cum să-și invite soția la masă sau să-i deschidă ușile în public, cum să-i respecte pe cei mai în vârstă ridicându-se în picioare când este cazul. În cele mai mici detalii ale vieții putem împlini porunca din 1 Petru 4:11 care spune: „Dacă slujește cineva, să slujească după puterea pe care i-o dă Dumnezeu, pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Hristos”. Cu toții ar trebui să-l invidiem pe acel pastor al cărui fiu a spus cu toată sinceritatea, „Tată, când tu intri în cameră, e ca și cum Isus Însuși a intrat.”

Lucrătorul creștin și slujba pastorală

Vizitarea spitalelor este una dintre cele mai importante responsabilități ale lucrării unui pastor. Intrând într-o cameră de spital el se întâlnește cu o persoană care a avut timp să se gândească la lucruri spirituale și are timp să asculte un sfat înțelept. Acest pacient s-a gândit serios la veșnicie, la moarte, la viața de după moarte. În multe cazuri Dumnezeu a folosit boala pentru a-i aduce pe oameni la El.

Eu însumi am condus pe mai mulți la Domnul în spital sau acasă, decât la biserică. Într-o comunitate mică de lângă biserica pe care o păstoream, Domnul a îngăduit ca tatăl unei familii foarte respectate să se îmbolnăvească foarte rău și până la urmă să moară în spital. Dar el l-a găsit pe Domnul înainte de moarte, iar fiica lui și alte rude apropiate au fost mântuite. În scurt timp, prin harul lui Dumnezeu, în acea comunitate a început o adevărată trezire spirituală la scară redusă.

În ceea ce privește vizitele la domiciliu, pastorul se poate confrunta cu situația de a fi nevoit să viziteze aceeași persoană bolnavă de mai multe ori. În general este bine ca interesul să se concentreze asupra vizitării creștinilor tineri și a noilor convertiți. Desigur, cei bătrâni sau cei imobilizați la domiciliu nu trebuie neglijați.

Cheia vizitelor eficiente este ca ele să fie scurte. Oamenii prietenoși vor avea tendința de a monopoliza timpul pastorului. Oricât de plăcută ar fi o conversație prelungită, pastorul este cel care cade victimă timpului nevalorificat. O tentație similară este de a vizita numai casele atrăgătoare dintr-o comunitate. Iacov ne avertizează asupra pericolului de a-i favoriza pe cei bogați. Pastorul trebuie să dea la fel de bucuros și celor care nu-i pot plăti. Aceasta este slujirea creștină la cel mai înalt nivel.

Pastorul trebuie să-și reprezinte bine biserica în afaceri. Odată, un pastor a cerut reduceri pentru biserica sa de la toate firmele din oraș, până când și el și biserica au început să fie detestați. Desigur, astăzi nu se mai pune problema unor asemenea reduceri, dar rămâne încă valabilă tentația de a profita de orice avantaj. Pe de altă parte, salariile pastorilor, deși nu se compară cu ale altor profesioniști, sunt mult mai mari decât erau cu ani în urmă.

Pastorul trebuie să umble pe stradă îmbrăcat îngrijit dacă vrea să câștige respectul comunității. Uneori pastorii prea grași pot avea probleme în a menține o aparență acceptabilă. În asemenea cazuri pastorul trebuie să fie și mai atent, mai ales când poartă îmbrăcăminte lejeră. N-ar trebui să fie dificil să te îmbraci în așa fel încât să-i respecți pe ceilalți și pe tine însuți.

Pastorul trebuie să fie extrem de cinstit în afaceri. El nu va recurge la presiuni nejustificate numai ca să facă o afacere bună pentru biserică, cu atât mai puțin pentru el însuși. El trebuie să fie sociabil în întâlnirile de afaceri și să fie clientul favorit al comercianților și oamenilor de afaceri din oraș.

Pastorul trebuie să fie un cetățean agreabil al comunității. El trebuie să se comporte cu cei din lume la fel cum se comportă cu membrii bisericii sale. El trebuie să fie prietenos și cu membrii bisericii din cealaltă parte a orașului, chiar dacă ei au principii spirituale complet diferite de ale lui. Trebuie să arate bunătatea creștină atât persoanelor cu un caracter ireproșabil cât și barmanilor din oraș. El este reprezentantul lui Dumnezeu. Mulți au fost câștigați pentru Domnul datorită unei atitudini prietenoase care să arate dragostea lui Hristos, decât prin orice alte mijloace. Nu costă mult să fii cel mai prietenos pastor din oraș, în schimb oferă multe satisfacții.

Lucrătorul creștin și timpul liber: recreerea și relaxarea planificată

Pentru a-și menține sănătatea fizică și psihică lucrătorul creștin va trebui să țină seama de legea Sabatului. Și el, la fel ca toate celelalte făpturi ale lui Dumnezeu, are nevoie de o zi de odihnă în fiecare săptămână: o zi departe de responsabilitățile bisericii, în afară de sâmbătă și duminică. Familia, împreună cu alți membri ai personalului bisericii îl pot ajuta să-și mențină acest program. A ține legea Sabatului este o chestiune de etică. Această zi a fost instituită de Dumnezeu. Adesea avem tendința să confundăm Sabatul cu duminica, dar duminica nu este deloc o zi de odihnă pentru pastor.

Totuși, Otto Piper vorbește despre importanța combinării momentelor de odihnă și a slujbei duminica:

În religia biblică Sabatul avea o funcție dublă. Era atât o zi de odihnă cât și o zi de închinare și sfințire. Aici odihna înseamnă mai mult decât simpla inactivitate…Avem nevoie de orele de odihnă pentru a ne reaminti că există un Dumnezeu care ne-a creat pentru un scop mai înalt… Fiind zi de recreere și sfințire, instituirea zilei a șaptea servește pentru a reaminti Bisericii despre caracterul receptiv al credinței. Important în sărbătoare duminicii nu este numai strictețea cu care ne reținem de la activitățile manuale și de la „plăcerile lumești” ci mai degrabă ritmul pe care îl constituie ea… Valoare Duminicii nu constă în caracterul său instituțional ci în ocazia pe care ne-o dă de a vizualiza viața noastră din fiecare zi din perspectiva planului lui Dumnezeu.

Și eu mă lupt cu aceeași problemă pe care o are orice pastor: cum putem să păstrăm în mod constant o zi liberă pe săptămână? Eu folosesc de multe ori această zi pentru treburile de acasă, lucru care, deși mă relaxează, nu se compară cu o zi în care să uiți de toate responsabilitățile. Mă simt foarte motivat când mă gândesc la experiența tristă a unui pastor bătrân care nu a avut niciodată vreo pasiune sau vreo activitate de recreere. El își găsea toată împlinirea în lucrarea sa de învățător al Bibliei. La bătrânețe, când nu a mai putut să-și continue slujba la amvon, datorită frustrării și disperării s-a sinucis. Acesta este exemplul clasic al pastorului care refuză să ia aminte la semnalele de alarmare ale suprasolicitării. Un alt pastor, după ce a suferit un atac de cord, spunea că cei care zic că-și vor lua vacanța în cer, s-ar putea s-o primească mai repede decât se așteaptă.

Pastorul are nevoie de recreere planificată, care în mod obișnuit trebuie să includă și familia. Ce binecuvântați sunt cei ai căror copii agreează același tip de activități sau sport ca și părinții lor! Este deosebit de plăcut dacă soțul și soția împărtășesc interesul pentru o anumită activitate de recreere. Pentru aceasta este nevoie de flexibilitate și de cel mai înalt principiu de etică posibil – dragostea.

Vacanțele sunt absolut necesare. Unii pastori preferă vacanțe mai scurte decât una în fiecare an. Chiar și așa, ei trebuie să facă unele variații și să planifice măcar o dată la doi ani o vacanță mai lungă. Adesea pastorii se pot bucura de câteva zile de vacanță cu ocazia conferințelor sau convențiilor, adăugând câteva zile de călătorie pe propria cheltuială.

Dacă pastorul și familia sa își iau vacanță într-un week-end, trebuie să se asigure că pot participa la un serviciu divin în Sabat. Un om al lui Dumnezeu trebuie să recunoască exemplul puternic pe care-l oferă acest lucru familiei sale și celorlalți membri din biserică. El nu-și va abandona viața spirituală în timpul vacanței. De altfel, Dumnezeu călătorește și El alături de lucrătorul Său.

În ultimul timp, o importanță deosebită în viața multor pastori o ocupă urmărirea știrilor și evenimentelor sportive, ca un mijloc de relaxare. Această formă de distracție reprezintă în mare parte știrile zilnice urmărite la televizor sau în ziare. Mai ales când interesul pentru sport implică și o participare fizică, această activitate poate fi sănătoasă și interesantă. Totuși interesul și implicarea în sport pot deveni dominante, chiar periculoasă. Dacă sportul reprezintă activitatea dumneavoastră recreativă, controlați-vă implicarea ca nu cumva să vă dea peste cap programul săptămânal.

O perioadă de câțiva ani, eu împreună cu alți trei pastori din vecinătate jucam în fiecare săptămână un meci de golf. Formam un cvartet frumos și ne bucuram de o bună părtășie în timpul meciurilor. Totuși, până la urmă, întâlnirile noastre au ajuns să dureze de dimineața până seara: conduceam până la un teren îndepărtat, jucam câteva jocuri și făceam o pauză de masă. În plus, uneori, unul dintre noi se întorcea frustrat din cauza unui joc nereușit. Iar eu începeam să am remușcări pentru că nu petreceam destul timp cu familia mea. Ca urmare am trecut la tenis, un exercițiu mai concentrat cu un program mai acceptabil.

Alte sporturi care consumă multă energie într-un timp scurt sunt baschetul, ciclismul și jogging-ul. Desigur, pe lângă faptul că este o activitate agreabilă, sportul trebuie să fie practicat în așa fel încât să nu ducă la abuz fizic, adică la un exces de oboseală.

Lucrătorul creștin nu trebuie să poarte cel mai deosebit echipament de sport din oraș, ci mai degrabă ceea ce i se potrivește cel mai bine ca și creștin. Nu se va arăta nici lipsit de modestie dar nu va purta nici lucruri rupte sau murdare, făcându-i astfel de rușine pe cei din familie sau pe prietenii credincioși. Totuși nici nu trebuie să abuzeze de bugetul familiei pentru a-și cumpăra echipament și îmbrăcăminte foarte scumpă.

Mențineți un echilibru al timpului de distracție și de muncă în familia dumneavoastră. Țineți seama de cheltuieli, de timp și de natura activităților de recreere – dar acestea trebuie să constituie o parte a stilului de viață al familiei dumneavoastră, mai ales datorită presiunilor tot mai puternice asupra slujbei și a familiei. Un program de recreere rațional va asigura longevitatea lucrării și familiei dumneavoastră. O activitate recreativă este întotdeauna mai ieftină decât o internare în spital și chiar decât o înmormântare moderată. Cu alte cuvinte timpul, banii, părtășia și familia trebuie să fie luate în considerare când alegeți o activitate de recreere. După ce ați cântărit toți acești factori sunteți în măsură să luați o decizie.

În final, un aspect foarte important al vieții și lucrării unui om al lui Dumnezeu, este de a recunoaște că trupul său este un templu al Duhului Sfânt. A neglija acest templu înseamnă a se îndrepte către declinul etic și a deveni inapt fizic pentru a-și îndeplini chemarea. Pe de altă parte, folosirea activităților recreative este o metodă bună de a întări și a restaura acest templu.