Despre Suflet Si Nemurirea Lui In Sfata Scriptura

CUPRINS

Introducere

Capitolul I : Concepția despre om și suflet în religiile Orientului antic Mijlociu

1.1. Religia Egiptului Antic

1.2. Conceția despre om în Mesopotamia antică

1.2.1 .Scurte considerații de ordin introductive

1.2.2. Concepția despre om în Mesopotamia

1.3. Concepția despre om la sumero-akkadieni

1.3.1. Religia asiro-babiloniană

1.3.2.Concepția despre om în religia Siriei Antice

1.3.3. Zeii și mitologia Siriei antice

1.3.4. Despre om și destinul său

1.4. Concepția despre om în religia hitică

1.4.1.. Zeii hitiților

1.4.2. Ritualurile funerare la hibiți

Capitolul II : Omul și destinul său, subiect cheie al filosofiei

2.1.: Ipoteze. Premise

2.2. Antichitatea precrestina

2.2.1. Platon

2.2.2. Hedonismul

2.2.3.Aristotel

2.2. Existenta sufletului

2.2.1.Dualism antropologic vs. Trihotomism

2.3. Descartes

2.3.1. Descartes vs.Ortodoxie

Capitolul III : Despre suflet și nemurirea sa în scrierile Vechiului Testament

3.1.Texte referitoare la suflet și nemurirea lui în cărțile canonice

3.1.1. Ideile despre nemurirea sufletului în Pentateuh

3.1.2. Ideile despre nemurire în Cartile istorice

3.1.3. Ideile despre nemurire în Cartile didactice

3.1.4. Ideile despre nemurire în Cartile sapiențiale

3.1.5 . Ideile despre nemurire în Carțile profetice

3.2.Texte referitoare la suflet și nemurirea lui în cărțile necanonice

Capitolul IV : Analiza gramaticală contextuală a termenului "suflet” în Sfânta Scriptură.

4.1. Generalități

4.2.Explicația termenilor ebraici ruach, neshamah și nefes

4.3.Etimologia, originea semantică și înrudirea termenului nephesh

4.4.Traducerea termenului Nephesh în concepția modern

Capitolul V : Învățătura noutestamentară despre suflet și nemurirea sa

Capitolul VI : Omul ființă spirituală în comuniune cu Dumnezeu, cu semenii și cu întreaga

creație.

6.1. Natura omului

6.2. Omul ființă spirituală în trup

6.4. Suflet și trup – unire deplină.

6.5. Inserarea sufletului în trup – opera lui Dumnezeu.

6.6. Originea sufletului omenesc.

Capitolul VII : Omul făptură lui Dumnezeu – Scurt studiu asupra gândirii patristice

Antropologia Sfântului Atanasie cel Mare

Concepía atanasiană despre suflet și trup

Raportul dintre suflet și trup în gândirea atanasiană

Omul –imago dei

Concepția antropologică a Sfântului Vasile cel Mare

Raportul dintre sufelt și trup

Chip și asemănare

Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa

Antropologia apofatică, Chip și asemănare în teologia Sfântului Grigore de Nyssa

Raportul dintre sufelt și trup

Sinergia sufletului cu trupul

Combaterea concepților metempsihotice și preexistențialiste

Antropologia Sfântului Ioan Gură de Aur

7.4.1.Învățătura despre suflet și trup

7.4.2. Sinergia sufletului și a trupului

7.5. Concepția antropologică a Fericitului Augustin

7.5.1.Trupul și sufeltul

7.5.2. Specificul antropologiei Sfântului Augustin

Capitolul VIII : Învățătura ortodoxă în combaterea unor învățături sectare cu privire la existența sufletului și originea sa divină

8.1. Teosofia

8.2. Spiritismul

8.3. Antroposofia

CONCLUZII.

BIBLIOGRAFIE.

CURRICULUM VITAE.

INTRODUCERE

După învățătura Bisericii, omul provine, ca și toate celelalte făpturi, de la Dumnezeu, prin actul creației, fiind cea din urmă dintre creaturi, și totodată cea mai de seamă dintre ele, cel care încheie și este coroana creației – ființa care prin natura și demnitatea sa se deosebește de toate făpturile pământești. De aceea, omul ocupă locul de mijloc între lumea spirituală și cea materială; celei dintâi îi aparține cu sufletul său, celei din urmă cu trupul său. El este punctul de întretăiere al celor două lumi și o sinteză a acestora; este, cum s-a remarcat adesea, o reprezentare a lumii celei mari, un microcosmos. Astfel, în opera creației, omul este prezentat ca o cunună, ființă special zidită de Dumnezeu la sfârșitul etapelor creației, primind de la Creator o misiune specială, de a purta grijă de cele văzute.

De aceea, Mărturisirea Ortodoxă (1,18) spune despre om: „La urmă a creat Dumnezeu pe om, care este alcătuit din suflet nematerial și rațional și din trup material, ca din această alcătuire a omului, pe de o parte să se cunoască adevărul că Dumnezeu este creator al lumii spirituale, iar pe de altă parte, că El a zidit și lumea cea materială. Din această cauză, omul se numește și lume mică, deoarece el poartă în sine chipul a toată lumea cea mare".

Toți Părinții, atât ai Bisericii de Răsărit, cât și ai celei din Apus, au văzut în însuși faptul creării omului după chipul și asemănarea lui Dumnezeu o anumită concordanță primordială între ființa omului și ființa lui Dumnezeu. Cu toate acestea, expresiile teologice ale acestui adevăr revelat sunt, în tradițiile răsăriteană și apuseană, adeseori, diferite, deși nu în totalitate contradictorii. Fericitul Augustin, străduindu-se să conceapă o idee despre Dumnezeu, începe cu analiza chipului lui Dumnezeu în noi și încearcă să redescopere în Dumnezeu ceea ce se găsește în sufletul nostru, creat după chipul Său. Această metodă a analizelor psihologice este aplicată cunoașterii lui Dumnezeu, teologiei. Sfântul Grigorie de Nyssa, pe de altă parte, ia ca punct de pornire ceea ce revelația ne spune despre Dumnezeu pentru a descoperi în om ceea ce corespunde chipului lui Dumnezeu. Această metodă teologică este aplicată științei despre om, antropologiei. Prima cale încearcă să-L cunoască pe Dumnezeu pornind de la omul creat după chipul Său, iar a doua caută să definească natura adevărată a omului pornind de la conceptul de Dumnezeu, după chipul Căruia a fost creat omul .

Ființând de la Dumnezeu, ca exprimare a voinței divine „să fie”, parte integrantă a planului divin, omul a înglobat în sine două realități distincte. Prima dintre ele, trupul, este materialul incontestabil existent, căzând sub incidența simțurilor, și deci, acceptat în unanimitate. Cea dea doua componentă, de asemenea cu existență în sine, independentă și net superioară trupului, prin existență perpetuă de la momentul când acesta începe să ființeze, este sufletul. În decursul etapelor evolutive ale omului, stând sub semnul rațiunii întunecate, sufletul, existența acestuia sau a unor însușiri ale lui au reprezentat obiectul multor controverse; concepțiile s-au diferențiat de la secol la secol, influențate de contextul socio-istoric.

Aproape în toate religiile omenirii se întâlnește convingerea, fermă și generală, că existența omului nu se termină cu moartea. Preocuparea filosofilor din toate timpurile, problema antropologică, a apărut începând de la religiile primitive la cele monoteiste. Astfel filosoful creștin Petre Țuțea scria următoarele: “Omul religios etern a dobândit certitudinile pierdute de omul istoric, care se mișcă asimptotic spre ideal… omul de știință modern, situat între ipoteză și experiment, acceptă cu greutate situarea adevărului în religie și funcția lui mântuitoare (…). Știința unită cu religia și cu arta înseamnă libertate și nemurire ” .

Persoana umană este în primul rând o existnță conștientă de sine. Descartes a văzut aceasta și a afrimat adevărul fundamental despre ea : “ ogite, orge sum”, adică exist fiindcă cuget. Prin aceasta, el a înțeles actul cugetării ca un act al persoanei îndreptat spre ea însăși, deci ca un act al conștiinței de sine. În formula “cogito, orgo sum”, a cuprins, prin aceasta, două afirmții : eul și cugetarea lui, sau conștiința lui despre sine .

În prezenta lucrare am aboradat problematica existenței, a provenienței și a nemuririi sufletului, pe temeiurile Revelației scripturistice, și am subliniat faptul că sufletul provine de la Dumnezeu prin creație, nu prin emanație, întrucât prin sufeltul său, omul stă în legătură cu Dumnezeu și cu lumea spirituală, însă până la cristalizarea acestei învățături, părerile și viziunile legate de nemurirea sufletului și a provenienței sale, au suferti diferite deformări, în diverse epoci ale vremii. Astfel, secolele V-III î.Hr. au decurs sub auspiciile controverselor și raționalismului filosofic. Iubitorii de înțelepciune, filosofii, au adus în discuție problematica existenței sufletului omenesc și a argumentării acestei afirmații. Sufletul ca entitate în sine existentă a fost relevat prin unanimitatea accepțiunii. Conștientizarea acțiunilor și percepția exteriorizării funcțiilor acestuia au condus la contradicții de ordin moral; principiul cauzalității ca principiu generator, a dus la apariția în școala de filozofie ateniană, a teoriilor metempsihotice și preexistențialiste.

Sufletul pentru că nu face parte constitutivă din natura generală, este produsul spiritului conștient etern ce are la bază principiile raționale ale materiei, principia ce le plasticizează, trasformându-l întru-un suflet conștient ce gândește principiile și spiritualizeză realitatea material care este unită cu spiritual conștient etern. Sufletul ridică pricipiile raționale împreună cu principiile eterne ale lumii gândite de Dumnezeu într-o dialog de conlucrare și de cunoaștere continuă cu El.

Părinții Bisericii răsăritene au prezentat natura umană astfel: ca structură tripartită compusă din spirit, suflet și trup (nous, psyche, soma) sau ca unire a sufletului și a trupului. Deosebirea dintre susținătorii trihotomismului și ai dihotomismului se reduce în general la terminologie. Dihotomiștii văd în nous facultatea superioară a sufletului rațional, facultatea în virtutea căreia omul intră în comuniune cu Dumnezeu .

Cercetarea are ca subiect o temă care a preocupat de-a lungul timpului, problematica ne muriririi sufletului, a existenței sale, dar și a provenienței sale, bazată pe Revelația scripturistică și pe învățătura patristică, iar rezultatele ei pot fi folosite pentru a asuma o anumită poziție. În cercetare se face apel la elemente provenite din Sfânta Scriptură, din patrologie și filozofie, lucrarea având un demers transdisciplinar. Cercetarea își propune să etaleze principalele direcții diriguitoare care au stat la baza cristalizării învățăturii despre nemurirea sufletului, pornind de la filosofia păgână, mergând apoi filosofia antropologică iudaică, străbătând primele veacuri creștine, și ajungând până la viziunea complexă actuala a Bisericii. Ea străbate aceste lucrări și toate celelalte idei se focalizează în jurul acesteia de aici rezultând fundamentul temei cercetate. 

Aceasta universalitate a credinței în nemurirea sufletului, căreia la unele popoare (perșii, grecii, romanii ș.a.) i s-a adăugat credința într-o judecată a sufletelor după moarte, explică marea asemănare a riturilor și a ceremoniilor funebre principale din toate religiile mari ale omenirii, ca de exemplu: spălarea și îmbrăcarea cadavrelor, înmormântarea sau incinerarea lor, procesiunile și bocetele, mesele sau ospețele funerare și pomenirile pentru cei morți.

Faptul este deosebit de evident pentru unele din popoarele mari ale antichității, ca egiptenii, a căror cultură și artă are în general un accentuat caracter funerar, vizibil în arta îmbălsămării trupurilor, în piramidele și diferitele necropole menite să ocrotească mumiile sau cadavrele personajelor marcante, în pictura și textele din inscripțiile hieroglife și de pe papirusuri, în templele, în originea și apartenența religioasă a scrierii și a citirii .

Tot așa stau lucrurile cu grecii și romanii, despre care s-a spus și s-a demonstrat că riturile lor religioase în legătură cu cultul familial al strămoșilor ("Larii", "Manes" și "Penații") au determinat și au influențat nu numai întreaga viață spirituală și strălucită cultură și artă greco-romană, ci și organizarea și viața politică, economică și socială a vechilor cetăți și state fondate de aceste două mari popoare ale antichității clasice păgâne .

„Limitele speculației omului de știință imanentist nu depășesc metapsihologia, metalogica, limbajul mișcându-1 între intuiție și metodă, nedepășind utilul, comodul și gratuitul, existând un singur mod de acces la adevăr, revelația ” . În cazul discursului antropologic, în registrul narativ al antropogenezei, motivele sunt: țărână,chip, asemănare; este vorba despre o reluare a textului din Facere 1, 26-27 cu textul din Facere 2, 7 .

Dificultățile întâmpinate au stat numai în legătură cu asumarea uneia din cele trei teorii care încercă să expliciteze originea sufletului : preexistențialismul, traducianismul și creaționismul, întrucât despre veșnicia sufletului mărturisesc atât filosofia popoarelor păgâne, cât și întreaga Revelație scripturistică.

Scopul principal al acestei cercetări științifice este acela de a expune și analiza principalele mărturii scripturistice care fac referire atât în mod direct, cât și indirect la eternitatea sufletului, dar și a textelor patristice luate ca surse de tâlcuire a textelor scripturiste, realizată în Biserică, sub oblăduirea Duhului Sfânt.

Lucrarea de față este în primul rând o cercetare scripturistică, filosofică, patristică, accentuând însă interpretarea corectă, a cuvântului scripturistic, în lumina tălmăcirilor Sfinților Părinți, având ca principal demers creionarea doctrinei despre veșnicia sufletelor, întrucât „El nu este Dumnezeul morților, ci al viilor (Mt. 22, 32).

Pământul (țărâna) nu este un mister, dar este destinat sacrului, rămân două constituante care dețin „puterea misterului sacru chipul și asemănarea care își au obârșia în Dumnezeu, acea paradigmă divină existentă din veci, și în același timp izvorăsc din creație, se epifanizează din creație, deși, după teologul grec Panayotis Nellas si Iustin Popovici , sunt telos al creației: umplerea de chip sau realizarea ecclesială a creației, ori mediul eclesial este fundamental anastasie.

Un alt scop este acela de a sublinia ideea că Scriptura nu e scrisă pentru primii cititori și nici numai pentru generațiile următoare, ci și pentru unii, și pentru alții. Scopul general atât al Vechiului Testament, cât și al Noului Testament, este de a arăta ce a făcut Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc și cum a pregătit Dumnezeu această mântuire, mai întâi prin prooroci și patriarhi, iar în cele din urmă chiar prin Fiul Sau făcut Om. Cuprinsul, potrivit scopului general, este istoria mântuirii, și mai exact istoria pregătirii mântuirii neamului omenesc.

Scopurile s-au concretizat pe parcursul lecturilor, cercetărilor, și al elaborării materialului în câteva obiective bine definite:

– evidențierea textelor scripturistice și patristice relevante pentru tema cercetării ;

– prezența ideii de nemurire a sufletului in toate sistemele filosofice;

– prezentarea principalelor teorii referitoare la originea sufletului extrase din gândirea patristica de-a lungul istoriei;

– analiza gramaticală și contextuală a termenilor:”nefes”, “nesemah” si “ruah”;

– prezentarea principalelor puncte din învatatura nou-testmentară despre suflet si veșnicia sa;

– centralitatea ideii conform căreia omul, prin sufletul său, poate sta în legatură ontologică, dialogală cu semenii săi, cu creația, dar si cu persoanele Sfintei Treimi.

– evidențierea autenticității și veridicității învătăturii ortodoxe referitoare la eternitatea sufletului în opoziție cu doctrinele sectare care sunt incidente acestei teme.

Titlul a fost ales din două motive: în primul rând, din dorința de a readuce în prim plan problematica atât de spinoasă despre originea sufletelor și esența lor eternă așa cum reise ea din paginile Sfintei Scripturi, dar și din învățătura predanisită de Sfinții Părinti sub adumbrirea Duhului Sfânt și în al doilea rând, datorită necesității clarificării ințelesului despre originea sufletelor și nemurirea lor în opoziție cu opiniile eretice din doctrinelor sectare.

Referatul antropogenezei este receptat de antropologiile biblice ca fiind exprimat în Facere 1, 26-27 și Facere 2, 7 și locurile paralele care preiau tema. Numai că, în aceste pasaje scripturistice nu se face, de către teologi, o distincție clară între cele două tipuri de acțiuni ce sunt descrise: între sfatul intratrinitar (Fac. 1, 26) care se realizează în veșnicie și care nu poate fi tratat, analizat, în conformitate cu epistemele hermeneuticii imanente, și între actul propriu de creare (Fac. 1, 27; 2, 7) care se consumă în timp și care e susceptibil unei hermeneutici clasice.

Ținând seama de această distincție, vom putea observa că, în cazul primului text, avem un act specific veșniciei și din această cauză în verset avem și „feleni” și „demut” – chip și asemănare, dar avem și precizarea „tetos-ului” făpturii umane în sânul creației.

Lucrarea își propune să analizeze și evidenția principalele versetele care au stat la baza îndelungatului proces de cristalizare al conceptiei Bisericii Ortodoxe și vorbesc despre sorgintea eternă a sufletelor. De asemenea este rezultatul unei documentări amănunțite ce urmărește sistematizarea și clarificarea informațiilor răspândinte într-o multitudine de surse despre originea sufletelor și destinația lor eternă.

Lucrarea este structurată în opt capitole, alcătuite din multe alte subcapitole și secțiuni, ce se desfășoară după Introducere.

În demersul științific, s-a făcut apel, la câteva metode de cercetare, după cum urmează:

Prima metodă este cea a documentării și cercetării bibliografice. În cadrul acestei metode am adunat materiale bibliografice ce fac referire la temă, reușind astfel să conturez subiectul ales.

A doua metodă de cercetare folosită este cea comparativă. Prin această metodă am verificat valoarea de adevăr a aceleiași informații în surse distincte citate.

O altă metodă este cea cantitativă, ce permite colectarea unei multitudini de materiale și prezintă explicit și tangențial date asemănătoare temei. Metoda are un punct forte, acela că ne dă voie sa verificăm calitatea materialelor selectate.

Altă metodă este cea cronologică longitudinală ce poate fi observată pe parcursul tuturor capitolelor, cu scopul de a da lucrării un aspect unitar, dar și pentru a sprijinii cititorul în modul de înțelegere, de aprofundare și structurarea unei viziuni empirice, de actualitate referitoare la temă.

În realizarea lucrării s-a folosit și metoda exegetico-hermeneutică, prin care s-au interpretat în perspectivă hristologică și eclesială textele scripturistice si patristice.

Am utilizat în teză tâlcuirile Sfintiilor Pîrinți care fac trimitere la principalele versete în care se oglindește cu necessitate ideea nemuririi sufletului. Am valorificat și articole, studii de specialitate, secvențe privitoare la tema studiată și am descoperit filiații interesante la autori precum: Fericitul Augustin, Origen, Tertulian, Sfântul Chiril al Alexandriei, Sfântul Vasile cel Mare, Atanasie cel Mare, Grigorie de Nissa, Sfântul Ioan Gura de Aur.

Bibliografia pe care am utilizat-o este foarte bogată, bine echilibrată atât în ceea ce privește tradiția confesională din care provin autorii, cât și spațiul lingvistic în care au apărut sau anul apariției respectivelor cărți, studii sau articole. Am interpretat aceste surse bibliografice prin prisma propriei personalități, le-am analizat în profunzime și mi-am construit ipotezele sau mi-am susținut ideile uzând de ele ca de o adevărată scară a lui Iacob

Teza de doctorat aduce în atenția cititorului principalele probleme si divergențe apărute de-a lungul istoriei gândirii patristice generate de problema originii sufletelor și a destinației lor eterne prin prezentarea celor trei teorii. Aceste teorii evidențiate în lucrare au capacitatea de a oferi o imagine de profunzime și subtil detaliată prin abordarea mai multor coordonate sincronice, deci cu desfășurare concomitentă, escamotându-se practica tentantă și obișnuința de a se trata un subiect interdisciplinar nu doar din punct de vedere biblic, cât și dogmatic.

În demersul științific propus se operează cu concepte precum: Vechiul testament, Noul Testament, suflet, nemurire, înviere, eshatologie, preexențialism, traducianism, creaționism, mărturisire de credință, teme esențiale fundamentate în mărturiile scripturistice, patristice ale Sfințiilor Părinți.

În paginile ce vor urma vom proceda la o prezentare a textelor scripturistice referitoare la suflet și nemurirea sa, urmată mai apoi de analiza fiecărui verset în parte, analiza ce o vom face pe textul ebraic, respectiv pe textul grecesc. Sperăm că prin aceasta vom aduce un plus de înțeles și lumină, acestor texte fundamentale în explicarea învățăturii despre om, într-o epocă tulburată de numeroase erezii și controverse, în care Biserica trebuie să facă față provocării permanente a secularismului și a unei societăți tot mai îndepărtate de valorile moralei și învățăturii creștine.

Concluzionăm, afirmând că, credința în nemurirea sufletului delimitează învățătura creștină despre Dumnezeu de alte învățături și concepții, în sensul că numai o astfel de dumnezeire este singura mântuitoare ca bază a comuniunii de iubire cu noi în veșnicie. Ea ne ferește de a-L confunda pe Dumnezeu cu lumea, cum o face panteismul sau de a-1 considera ca neavând după creare nici un raport cu creația în general și cu omul în special, cum greșit susține deismul.

Mai mult credința creștină în înviere ne arată că Dumnezeu este transcendent și imanent în același timp, că este mai presus de lume, dar este și în lume și mult mai mult El coboară la creația Sa cu una dintre Persoanele Sale. Se apropie la maximum de oameni pentru a le da posibilitatea de a urca la cer, adică la comuniune cu El.

Din studiul efectuat asupra modului în care scriitorii inspirați ai Sfintei Scripturi înțelegeau sufletul, cât și faptul că acesta era nemuritor, am putut desprinde învățături folositoare atât în combaterea unor învățături greșite referitoare la suflet, cât și fundamentarea unei învățături importante a Bisericii, aceea referitoare la cinstirea morților, partea importantă a vieții liturgice, a cultului ortodox strămoșesc.

CAPITOLUL I : CONCEPȚIA DESPRE OM ȘI SUFLET ÎN RELIGIILE ORIENTULUI ANTIC MIJLOCIU

Religia Egiptului Antic

Între popoarele și civilizațiile care au jucat un rol important în istoria poporului evreu și prin extensie au avut un rol important asupra religiei iudaice și a Vechiului Testament merită evidențiată în primul rând cultura Egiptului Antic.

Religia egipteană era o religie a unui popor cu o civilizație avansată, fiind organizat sub forma unui imperiu de mare întindere spre deosebire de Israelul antic care până la regatul lui David s-au aflat în perioada orânduirii tribale. Cu toate acestea egiptenii nu posedau un corp de scrieri sacre, iar cunoașterea divină se baza pe evenimentele cosmice, și anume acele sfere prin care divinul se făcea cunoscut.

Panteonul egiptean era format dintr-o multitudine de zei, însă locul central era ocupat de zeii solari. Cel mai vechi era zeul RA. Zeul-soare creator de la Heliopolis. RA este chintesența tuturor manifestărilor zeului-soare, pătrunzând în toate cele trei tărâmuri ale cerului, pământulului ȘI Lumii de Dincolo. Ca urmare, multe zeități își măresc propria divinitate prin contopirea cu acest aspect al zeului-soare, de pildă Rhnum-Ra, Amon-Ra. Principalul său centru de cult era Heliopolis (“orașul- soare” în grecește), acum dispărut ca urmare a devastărilor sau aflat sub suburbiile modernului Cairo.

Un alt zeu solar era HORUS, ce era considerat a avea legătură cu zeu RA și luptând ca și acesta împotriva puterilor întunericului. O altă reprezentare a zeului-soare era zeul TUM ce avea întotdeauna formă omenească. Cu timpul teologia egipteană a dat semnificație precisă celor trei zei solari, HORUS simbolizând răsăritul, RA, soarele de la amiază și TUM, apusul.

PTAH, făcea și el parte din zeii importanți ai religiei egiptene. La început era u zeu al pământului însă ulterior a devenit zeu al morții. De asemenea prezent în învățăturile cu privire la cultul morții, era și zeul OSIRIS, înfățișat de altfel printr-un om înfășurat în panglicile unei mumii. Zeul OSIRIS forma o pereche divină cu zeița ISIS. Această listă a zeilor egipteni ar putea continua, însă ar excede cadrul prezentului studiu.

Trebuie de asemenea să menționăm importanța cultului animalelor în religia egipteană, animalele fiind considerate ca întrupări ale zeilor.

În perioada de apogeu a Egiptului, în timpul lui Amenofis al IV-lea (1361-1340 î.d..Hr.) s-a încercat impunerea cultului lui ATON, cultul discului solar, ca religie unică, monoteistă. Această reformă nu a reușit, deoarece după moartea acestuia, Tutankamon (Tut-ank-aton) l-a declarat eretic distrugând orice fel de urmă a faraonului reformator.

Gândirea religioasă egipteană se baza pe trei concepte religioase cheie: creație, înviere și procreație. Spre deosebire de semiți și probabil datorită acestei credințe, egiptenii nu au propus o separare ireversibilă între zei și oameni. Omul fiind nemuritor, putea aă se bucure și să participeși el la viața veșnică.

Dintre popoarele vechi, egiptenii au fost cei care au dezvoltat un puternic cult al morților, încă din perioada preistorică, cultul morților fiind și cultul soarelui era aspectele dominante ale teologiei egiptene.

Concepția despre suflet a vechilor egipteni era diferită de cea a Vechiului Testament astfel sufletul era considerat a fi alcătuit din mai multe diviziuni, fiecare purtând un nume distinct: Ba, Ka, Ran, Akh.

Ba, făcea parte dintriada Ba, Ka, Akh, conceptul de triadă regăsindu-se și în religiile indo-europenilor. Termeni de :Ba și Ka sunt de fapt sinonim pentru cuvântul suflet, în timp ce Akh redă noțiunea de spirit. Ba, era sufletul ce anima trupul, iar după moarte mergea la zei. Ba era reprezentat printr-o pasăre (cocor), acest simbol sugerând sufletului de a-și lua zborul după moartea trupului către zei.

Ka era simbolizat printr- hieroglifă cu brațele în gestul îmbrățișării, închipuind forța energetică ce trebuia alimentată mereu pentru a uncționa la parametri optimi. După unii cercetători, Ka ar fi fosdt un ’’ dublu’’ astral, un principiu vital străns legat de corp care nu îl părăsea nici după moarte, păstrându-se atâta timp cât se păstra și trupul.De aici grija egiptenilor pentru păstrarea trupurilor morților cât mai multă vreme. În cazul deteriorării trupului, aceștia făceau statui, replici cât mai fidele ale defunctului pentru ca sufletul KA să aibă unde locui. Mai mult pentru sufletul KA, vechii egipteni făceau mormântul cât mai confortabil, fiind aprovizionat din belșug cu alimente și alte bunuri necesare unui om în viața cotidiană. Această practică era alimentată de temerea că sufletul KA va veni ca strigoi în lumea celor vii.

Ran reprezenta numele persoanei decedate, având o importanță deosebită pentru vechii egipteni. De aceea aceștia căutau să îl păstreze cât mai mult timp scriindu-l pe pitrele funerare. O sancțiune extrem de gravă era ștergerea numelui de pe piramide sau monumente funerare.

Akh reprezenta inima considerată a păstra memoria tuturor faptelor bune sau rele săvârșite de defunct. De altfel la judecată inima era așezată pe un taler al balanței în fața celor 42 de zei judecători. Pe celălalt taler al balanței se afla așezată zeița Maat, zeița adevărului și a dreptății.

Pentru a asigura un drum cât mai sigur spre lumea lui Osiris, egiptenii au redactat cunoscutele scrieri Cartea Morților, care cuprindeau instrucțiuni despre ce trebuie să facă sufletul defunctului pentru a reuși să ajungă în fericita lume de dincolo. Raiul egiptean, era împărăția lui Osiris și era cunoscut sub denumirea Câmpiile lui Iaru sau Amenti unde sufletele duceau o viață fericită slujindu-i lui Isiris. Această reprezentare a raiului era foarte asemănătoare cu câmpiile Nilului, doar că arau considerate mult mai frumoase și mai roditoare.

Destinul sufletului. Moartea era acceptată de egipteni întrucâtb moartea nu distrugea ci făcea posibilă existența ființei într-un plan superior “în pământul eternității”.

Sufletul parcurge o călătorie anevoioasă ajungând la judecata lui Osiris. Odată ajuns în fața judecătorilor, mortul rostea o mărturisire de nevinovăție ce constituia un autentic “cod de morală ”, însî această mărturisire era confirmată numai de inima pusă în balanță cu adevărul și dreptatea. Mortul nu aștepta verdictul cu resemnare, ci se așeza în fața zeilor, întrucât dorea să ajungă “un Osiris justificat”, om reintegrate în lumea marii ordini. Academicianul Gheorghe Vlăduțescu considera că moartea la egipteni era I revenire la sursă, deoarece egiptenii considerau ființa ca parte a întregului.

Dacă cei drepți erau răsplătiți cu o existență mai bună decât în viața terestră, nu tot așa stăteau lucrurile cu cei păcătoși. Cu toate acestea ideea de pedeapsă este mai puțin dezvoltată în textele egiptene. Astfel, în textile de origine tebană se ăntâlnește idea dee un loc lugubru, cu suferințe atroce, iar din alte texte s-ar părea că cei care ieșeau rău la judecata lui Osiris erau devorați îndată de judecători sau de animalul hidos de care am amintit, se întorceau pe pământ la o viață mizerabilă sau se întrupau în animale necunoscute.

Riturile funerare. Concepția vechilor egipteni despre suflet a influențat și ritualurile funerare ale acestora. Asfel, în necesitatea de a păstra neatens sufletul Ka ce era indisolubil legat de trup, egiptenii au trebuit să dezvolte o modalitate de conservare a trupului. De aceea au perfecționat practica îmbălsămării trupurilor la un nivel nemaiîntîlnit nicăieri în lume.

Felul îmbălsămării corespundea statutului social al defunctului, astfel îmbălsămările cele mai scumpe urmăreau golirea creierului cât și a cadavrului de intestine, iar locul rămas gol era umplut cu smirnă pisată, ca mai apoi corpul să fie îmbibat cu azot de potasiu și înfășurat de la cap până la picioare în fâșii de pânză îmbibate în cauciuc. Pe față i se punea o mască care semăna cu figura mortului. După aceea corpul era pus într-o cutie de lemn având forma corpului uman, iar în dreptul ochilor erau două deschizături pentru ca defunctul să poată vedea soarele. La oamenii de rând această mască se făcea dintr-o pânză cu amestecătură de ghips, la faraoni și la cei de elita de aur, în unele cazuri unită cu sârmulițe de aur cu haina, sau de guler. Totul era acoperit de ultimul giulgiu. Sarcofagul era inscripționat cu rugăciuni către zeii OSIRIS, ISIS, ANUBIS. În mormânt erau așezat una sau mai multe statuette care îl reprezentau pe defunct, putând să țină locul mumiei, ca sălaș al dublului KA.

Îmormântarea la egipteni era un ritual trist, dar totdeauna expresiv. Drumul cătru mormânt începea la casa persoanei decedate. Membrii familiei răposatului plângeau fărp oprire și cu durere, iși frângeau mâinile tot drumul până la mormânt. În afară de aceasta ei angajau bocitori și bocitoare de profesie. În rest, ritualul înmormântării amintește mutarea dintr-o casă într-o altă casă. Prima grupă de slujitori duceau prăjituri și flori, ulcioare din lut și vase de piatră, lădițe cu statuete-slujitoare și uneltele lor de lucru. A doua grupă mult mai numeroasă, duceau mobile funerară:canapé, pat. lădița, scaf, în afară de acestea, un car desfăcut pe bucăți. Hainele defunctului, lădițele cu vase canopice, bastonașele, sceptrele, statuetele, umbrelele, toate acestea erau încredințate grupului al treilea de purtători. Posoabele, diamantele, figurile de vulture sau ale uliilor cu aripi desfăcute, păsări cu cap de om și alte obiecte prețioase erau duse pe tipsii. Sarcofagul aproape că nu se vedea de pe catafalc care era tras de două vaci. Ajungând la Nil urma ultimul drum al mortului. Eiptenii credeau că sufletul trebuia să traverseze un râu pentru a-și încheia călătoria. Catafalcul împreună cu statuetele Isis și Neftis erau cu grijă așezate în principal barcă funerară. Apoi preotul cu mantaua din pielea leopardului aruncată pe umeri trebuia să aprindă miresmele. Echipajul acestei bărci era format doar dintr-un singur marinar, care măsura adâncimea apei cu o prăjină, pentru că barca funerară era remorcată de o altă barcă cu un echipaj numerous.

Această barcă avea și ea ca și cea dintâi, o cabină mare pe acoperișul căreia era o echipă de bocitoare dezbrăcate până la brâu continuându-și bocetul și frângându-și mâinile având fețele îndreptate spre sarcofag. Apoi în urmă puteau să urmeze și alte bărci cu oameni care hotărau să petreacă răposatul până la capăt, având în ele încărcate toate celelalte obiecte funerare. Bărcile erau deseori pictate în verde, culoarea semnificând reînoire vieții. După taote acestea, sarcofagul era coborât în mormânt și erau aranjate toate celelalte obiecte funerare. Sicriul în forma mumiei era depus într-un sarcofag dreptunghiular de piatră. Unele obiecte ca bastonul, arme și chiar poate unele amulet erau puse alături de sicriu și apoi sarcofagul de piatră era acoperit cu un capac. Lângă el erau așezate vasele canopice, lădițele cu statuette și alte obiecte. Deoarece egiptenii credeau că defunctul are nevoie de mâncare umpleau câteva vase cu o amestecătură de nisip ș orz, pe care o udau câteva zile la rând. Egiptenii nădăjduiau în învierea cât mai grabnică a celui adormit.

Pentru cei mai săraci, procedura era mult simplificată, mumia fiind așezată într-un sicriu, smoala fiind înlocuită cu substanțe dezinfectante ieftine. Mumia pregătită în acest mod era așezată într-un mormânt sigilat pentru a nu fi mâncat de șacali.

Spre deosebire de cei săraci, cei bogați aveau morminte somptuoase care se compuneau din mai multe camera în care se păstrau proviziile și uneltele necesare mortului. Acest edificiu funerar, poartă astăzi numele de “mastaba”, cuvânt provenit din limba arabă. Alături de camera mortuară era o alta mai mică în care se ținea statuia defunctului. Cele două camera comunicau printr-un orificiu ce permitea sufletului KA, existent în statuie să se bucure de ofrandele aduse în camera alăturată. Orientarea acestui edificiu era către răsărit, iar cei care aduceau ofrande stăteau cu fața către apus, direcție în care se credea că merg sufletele, către împărăția lui Osiris.

Piramidele nu erau altceva decât edificii funerare (mastaba) de mai mari dimensiuni în care erau înmormântați faraonii. În jurul acestor construcții s-au ridicat numeroase ipoteze fără a se ajunge la o concluzie valabilă, credem însă că aceste monumente ale civilizației egiptene erau rezultatul credinței vechilor egipteni ce socoteau mormintele drept locuințe veșnice, iar casele lor drept locuințe temporare.

Sfârșitul religiei egiptene. Procesul de decădere a religiei egiptene a început odată cu introducerea cultului animalelor, iar acest process s-a accelerat sub dinastia Ptolemeilor (300-30 î.d.Hr.). Începând cu această perioadă, cultura egipteană este puternic influențată de cultura greacă, treptat zeii greci au înlocuit zeitățile egiptene. Așa se face că la venirea creștinismului în Egipt, religia egipteană era un amestec de credințe grecești și egiptene. În această situație creștinismul s-a răspândit cu rapiditate, Egiptul devenind creștin până în secolul alm III-lea după Hristos.

Conceția despre om în Mesopotamia antică

Scurte considerații de ordin introductive

Cele mai timpurii civilizații din Orientul Mijlociu au fost întemeiate, potrivit cronologiei Bibliei de la Ierusalim- bazate pe cercetările arheologilor-în jurul anului 3000 î.d. Hr., în Mesopotamia-Irakul de astăzi. sumerienii, babilonienii, asirienii și israeliții, precum și alte popoare, vor apărea mai târziu pe harta istoriei, organizându-se în mici state. De fapt, abia în urmă cu cinci mii de ani, de la cumpăna dintre al patrulea și al cincilea mileniu î.d.Hr., putem vorbi despre mari culture și religii timpurii: o primă religie se dezvoltă déjà înainte de anul 3500 î.d.Hr.în sudul Țării dintre cel Două Fluvii, în peisajele brăzdate de apele Eufratului și Tigrului, în acele orașe-temple ale Sumerului, căruia omenirea îi datorează nu doar inventarea roții, a roții olarului, a căruței și a celui mai vechi system de socotire (pentru economiile Templului și stabilirea unei ierarhii în system cosmic), ci, mai ales, inventarea scrisului; mai întâi imagini scrijelite pe tăblițe de lut, apoi scrisul cuneiform și, în sfârșit, scrierea în silabe.

Imperii cu adevărat de mare întindere vor apărea către anul 500 î.d.Hr., precum cel al ahemennizilor (Persia), urmat mai târziu de cel macedonean al lui Alexandru cel Mare, dar și EgIptul Ptolemeilor –puteri importante ce stăpâneau regiunea.

În acest creuzet fertile pentru civilizații înfloritoare ia naștere și se dezvoltă și poporul evreu. Din zorii civilizației (cca. Î.d.Hr.) și până la triumflul culturii Greco*-romane, poporul evreu a parcurs, în milenara sa existență, următoarele etape: perioada calcolitică, perioada bronzului, epoca fierului, etc.

Concepția despre om în Mesopotamia

Teritoriul Mesopotamiei antice era populat de două grupuri de poapoare distincte, sumerienii și akkadienii pe de o parte și babilonienii și asirienii pe de altă parte. La sfrârșitul secolului al IV-lea, î.d.Hr., Mesopotamia era locuită de sumerieni și nesemiți și ocupau sudul teritoriului , iar la nord trăiau akkadienii care erau semiți. Suerienii practicau cu precădere agricultura și vor reuși să creeze o civilizație avansată pentru acele timpuri. Aest lucru reise și din faptul că scrierea sumerienilor era un model e scriere pictografică. În mileniul al III-lea, triburile akkadiene din nord i-au cucerit pe sumerieni, deși aceștia erau superiori din multe puncte de vedere și din această confruntare, ulterior a luat naștere civilizația sumero-akkadiană. Această cultură a dăinuit aproape două mii de ani, până la apariția primului imperiu babilonian, sub conducerea marelui rege și legiuitor Hamurabi. Acest imperiu va dura până la invazia hibiților, când asirienii, popor de origine semit, războinic prin excelență, au pus stăpânire pe Babilon. La fel ca și sumerienii și babilonienii prin amestecul cu asirienii, vor da naștere culturii asiro-babiloniene.

Credința acestor popare era politeistă, iar zeii aflați în panteonul acestor popoare aveau o caracteristică puternic antropomorfică. Religia Mesopotamiei antice era fundamentată pe vechea religie sumero-akkadiană. Regele Hammurabi, după ce a întemeiat primul stat independent în Mesopotamia, a unit și cultele locale, creând o religie unică, religia babiloniană, continuată apoi de asirieni, motiv pentru care a fost numită religia asiro-babiloniană. O caracteristică a credinței acestor popoare era că panteonul cuprindea un număr foarte mare de zei, iar zeii principali erau grupați în triade sau tetrade, iar zeii secundari esrau grupați în jurul divinităților principale.

Cu privire la om trebuie avute în vedere trei teme importante și anume: originea omului, semnificația morții și natura organismului uman.

Concepția despre om la sumero-akkadieni

Sumerienii nu aveau un mit cu privire la facerea lumii, în perioada arhaică, însă miturile târzii afirmau că facerea lumii se datora fiului lui ENLIL, NINURTA. Potrivit sumerienilor zeița MAH l-a zămislit pe om din humă la porunca zeului ENKI.Aceasta după ce a rostit formule magice asupra celor 14 bucăți de lut, au luat naștere șapte bărbați și șapte femei. Ei și urmașii lor au fost distruși ulterior prin potop ca după aceea omul să fie rezidit de către zei, omul fi8ind denumit LULLU, adică ”cel slab”, deoarece acesta era folositor doar pentru a-i mulțumi pe zei. Destinul său nu îi era cunoscut fiind hotărât acolo sus. ISTORICUL Ștefan Resceanu afirma următoarele cu privire la destinul omului în religia sumeriană: ”Nu se regăsește nicăieri nici chiar în Islam, o astfel de resemnare în fața destinului”. Infernul sumerian nu se aseamănă deloc cu celal religiilor monoteiste.

Un alt mit sumerian ne relatează că zeul ENKI a poruncit altor zei să ucidă un zeu și sângele acestuia să îl amestece cu lutul, pentru ca zeița MAH să poată crea pe oameni din amestecul rezultat din sânge, lut și trup divin.

Dintre aceste mituri sumeriene unii dintre cercetătorii moderni au ajuns la concluzia că referatul biblic de la cartea Facerii (Fac. 2,7), ar fi fost inspirat din mitologia sumeriană. Crearea omului din lut, relatare comună celor două religii, se explică însă pe calea Revelației naturale și prin faptul că popoarele, evreu și sumerian s-au dezvoltat aproape în aceeași zonă geografică.

Mesopotamia anitică nu avea o eshatologie bine precizată ca cea a Egiptului antic. Cu toate acestea există credința nîn viața viitoare încă din perioada proto-sumero-akkadiană. Sufletul care supraviețuia trupului era numit ”edimmu”. După moartea trupului sufletul era conside3rat a fi ”îmbrăcat într-o haină de aripi” și cobora în regiunea subpământeană, KIGALLU sau ARALI. Înainte de a ajunge aici, sufletul era supus judecății particulare la care asista zeița NUNGALLA, iar aceasta cântărea sufletul și hotăra soarta acestuia. Cei buni care și-au îndeplinit îndatoririlefață de zi erau recompensați prin șederea în Șeol, unde deveneau proprietarii unei grădini îmbelșugate, fiind îmbrăcați în haine albe. Nu ni se descrie soarta celor răi, dar pedeapsa acestoa consta totuși în privarea de această existență îmbelșugată. De o soartă tristă aveau parte sufletele celor neîngropați sau aceia care nu aveau rude care să îngrijească de cele rânduite pentru cei morți. Sufletele acestora erau sortite să rătăcească neîncetat prin lumea umbrelor, uneori veneau în lumea celor vii provocându-le neajunsuri sau suferințe. Sumero-akkadienii credeau că sufletele celor lipsiți de rude erau nevoite să mănânce din gunoaie. De aici și accentul pus pe necesitatea nașterii de copii a căror îndatorire era de a aproviziona pe cei defuncți cu cele necesare în viața de dincolo de mormânt.

În concluzie, existența dincolo de moarte, e pesupusă ca prelungire a condițiilor vieții de pe acest pământ și că de modul de a ne trăi existența aici are efect în viața de dincolo conform religiei acestora, vechii mesopotamieni neavând credința în mântuire sau în înviere.

1.3.1. Religia asiro-babiloniană

Aceasta continuă vechile tradiții sumero-akkadiene, încât cu greu se pot preciza elementele ei de specificitate. În fruntea panteonului asiro-babilonian se află trada: ANU, ENLIL, ENKI. Spre deosebire de primii doi zei care erau ostili oamenilor, ENKI/EA, este descries în câteva mituri ca și creatpr al omului. Tot el este cel care salvează omenirea de la potop. Aceste zeități erau în marea lor majoritate antropomorfe, fiecare dintre ele având un tată, o mamă’, frați și surori. Așa se face că panteonul asiro-babilonian număra circa 2600 de zei. Zeul central al panteonului asiro-babilonian era zeul Maduk care este descries ca având patru ochi și patru urechi.

Mitologia asiro-babiloniană este una dintre cele mai bogate din lume, iar ca valoare literară ocupă un loc important în literature universal. Între cele mai importante texte ale gândirii mesopotamiene menționăm Epopeea lui Ghilgameș.

Din această epopee se desprinde idea că doar zeii sunt nemuritori, iar oamenii nu pot dobândi nemurirea, excepție fiind doar Ut-Napishtim și soția sa, care primesc nemurirea prin îngăduința zeilor. Problema nemuririi este reluată și în alte mituri mesopotamice, ca de exemplu, mitul lui Adapa, mitul coborârii zeiței Ishtar în infern, ș.a.

Actul creării omului în mitologia mesopotamică este grefat pe vechile credințe sumeriene, zeul Marduk îl creează pe om după ce a așezat pe zeii mari în aster și a definit zilele anului prin mijlocirea figurilor cerești.În epopeea creației lumii ni se relatează că zeul ”… a voit să creeze ceva plin de măiestrie…”

Marduk ucigând-o pe Tiamat, bunica sa, zeița haosului divin în mitologia babilonianăa este numită Enuma Eliș, ” Maica Hubur cea care naște totul” și personifică mai târziu într-un dragon monstrous din al cărui trup omorât, zeul Mardk efectuează a doua cosmogonie, creând universal postdiluvian.

“Sânge vreu să se adune, să ia ființă oasele,

Voiesc să îl fac pe LULLU, om este numele lui

Da, vreau să îl creez pe LULLU, pe om.

El va sluji pe zei, ca ei să se odihnească.”

O altă trăsătură specific psihologiei religioase asiro-babiloniene se concretizează în credința în demoni, în fața cărora omul este cu desăvârșire neputincios. Chiar și cel care ducea o viață neprihănită, fără a supăra vreun zeu, putea devein obiectul intrigilor celui rău. Îndeobște omul ajungea în robia demonilor prin păcat, deoarece atunci când păcătuia, omul era părăsit de zeul său ocrotitor, dând astfel ocazia demonilor să pună stăpânire pe el.

În ceea ce privește eshatologia, teologia și mitologia asiro-babiloniană vin cu o serie de precizări cu privire la viața viitoare. Împărăția morților, Arali era văzută ca o cetate puternică, înconjurată de șapte ziduri bine păzite. În această împărăție nu se putea intra fără voia zeului Ereșkigal. În această împărăție se află “izvorul vieții” pe care chiar zeița Ishtar îl căuta pentru a-i reda viața șlui Tammuz. Tot în împărățiamorților se află și “pomul vieții”. Putem spune deci, că idea de nemurire din mitologia sumero-akkadiană se regăsește și în miturile asiro-babiloniene.

În ceea ce privește miturile funerarea la asio-babilonieni nu avem prea multe informații. Se știe însă că morții erau jeliți și duși la mormânt acompaniați de o muzică tristă. Ca și la evrei apropiații familiei își sfâșiau veșmintele și tot în semntele și tot în semn de doliu se obișnuia ca aceștia să își taie părul, să se automutileze pri tăierea sau zgârierea corpului și a feței, își presărau cenusă pe cap și chiar posteau. Decedații erau îngropați în sarcoface din teracotă fără podoabe și fast.

În morminte au fost descoperite vase cu apă, arme, unelte de lucru, însă nu s-au descoperit urme de mâncare, ca la sumerieni. Cel mai probabil că ofrandele pentru cei morți se făceau în casele rudelor decedatului. Ca și egiptenii, asiro-babilonienii cunoșteau și practicau îmbălsămarea morților.

Concepția despre om în religia Siriei Antice. Date istorice

Prezentarea istoriei și religiei Siriei antice este un lucru foarte dificil, din cauza amestecului de populații care au trăit în această regiune. Deși semiți în marea lor majoritate, canaaniții, fenicienii, arameii, amoriții, moabiții, filistenii etc. n-au prezentat niciodată omogenitatea pe care o întâlnim de pildă în Mesopotamia.

Siria antică-teritoriu cuprins între deșertul arabic și munții Taurus, între Marea Mediterană și Eufrat- a fost locuită de diferite populații semite încă din mileniul al IV-lea sau cel puțin de la începutul mileniului al III-lea î.Hr. Aceste populații au imigrat aici pe rând, supunând și asimilând populațiile băștinașe, a căror vechime urca până în paleolitic.

Cele dintâi populații semite care au pătruns în această regiune la începutul epocii bronzului (cc.3100 î.Hr.) au fost canaaniții care, venind probabil dinspre Golful Persic, s-au așezat în ținutul dintre Iordan și Marea Mediterană. Canaaniții au întemeiat mici state-cetăți, la un nivel de civilizație asemănător arașelor din Egipt și Mesopotamia. Astfel de state-orașe canaaneene au fost întemeiat la Mari, Ebla, Gaza, Askalon, Așdod, Ifa, Akko, Tyr, Sarepta, Sidon, Ugarit etc.

În jurul anului 1200 î.Hr., regiunea de pe coasta răsăriteană a Marii Mediterane a fost invadată de așa-numitele “popoare ale marii” care, venind de pe coasta sudică a Asiei Mici și din bazinul egeean, au devastate această regiune, făcând să dispară puterea apăsătoare egipteană și cea hitită. După retragerea “popoarelor marii”, începe să se afirme puternic, pe fâșia de țărm dintre Marea Mediterană și munții Liban, înfloritoarea civilizați feniciană.

Fenicienii se numeau ei înșiși canaaniții. Fenicienii au trăit izolați în orașe-state, între care Ugarit, Byblos, Sidon, Tir, cu care evreii au avut relații, fenicienii au întemeiat puternice colonii în Cipru, Sicilia, Sardinia, Spania și în nordul Africii. Orașele-state feniciene de pe coasta Mării ,editerane, după câteva secole de relativă independență, au trecut pe rând sub stăpânire asiriană, babiloneană, persană, find apoi cucerite de Alexandru cel Mare (333 î.Hr.) și de romai (64 î.Hr.). Cucerirea Greco-macedoneană și încadrarea Feniciei în Siria elenistică au pus capăt civilizației feniciene.

Fenicienii au rămas în istorie prin câteva realizări deosebit de importante, în afară de marea lor măiestrie în practicarea unor meșteșuguri, de dezvoltarea fără precedent până la ei a negoțului și a navigației, ei și-au legat numele de inventarea scrierii alfabetice. Toate limbile semite și indo-europene au folosit scrierea inventată de fenicieni, alfabetul fenician find mai întâi adoptat de către greci, etrusci, romani, iar dintre popoarele semite de evrei, aramei și arabi.

Arameii, o altă grupă de semiți infiltrați în spațiul Siriei antice, au ocupat regiunea din nordul deșertului Arabic, între Canaan și Mesopotamia, regiune care avea să se numească Aram sau Siria. Istoria arameilor nu începe în secolul al XIV-lea î.Hr., cum se credea până de curând. Descoperirile făcute în anul 1933 la Mari, vechi oraș-stat din Mesopotamia antică, anul 1700 î.Hr., iar numele însuși Aram apare încă din secolul al XXIII-lea î.Hr. într-o inscripție a regelui di Akkad, Naram-Sin. Apogeul puterii politice arameice a fost atins în secolele XI-X î.Hr., la începutul secolului al XI-lea arameii ajung să pună stăpânire pe statul babilonean. În secolul al VIII-lea î.Hr. cad sub stăpânirea asirienilor.

Arameii n-au avut nici ei un stat unitar, ci au fost împărțiți în state mici, adesea în conflict unele cu altele. Cu toate acestea, dintre toate popoarele semite, afară de asiro-babilonieni, aramii au exercitat cea mai mare influență asupra Asiei Occidentale. Limba aramaică a avut o răspândire atât de mare încât în mileniul I î.Hr. deenise un fel e limbă diplomatic a Asiei Occidentale, pătrunzând în nordul Arabiei și în Palestina. Această limbă a vorbit-o Mântuitorul și tot această limbă a fost înlocuită ulterior de limba arabă. Cele mai însemnate centre ale arameilor au fost: Damascul în Siria, Nebab, Hamat și Palmira între Damasc și Eufrat și Petra în apropiere de Marea Roșie.

Potrivit referatului biblic de la Facere XXIV, evreii au fost în contact cu arameii, carea au împrumutat mai târziu limba cananeiană. Aram și Eber erau fiii lui Sem fiind întemeietorii neamurilor evreilor cât și a arameilor (Facere X, 21-22).Înrudirea evreilor cu arameii era incontestabilă.

De mare importanță pentu cunoașterea religiei caananite îl reprezintă textile descoperite la Ras Samra, localitate identificată de arheologi ca fiind cetatea Ugarit. De asemenea sunt textile mesopotamiene descoperite la Mari, care datează din prima jumătate a mileniului al II-lea î.Hr., cât și tăblițele de la Tell El Amarna. Pentru istoria Siriei Antice sunt importante relatările istoricului Philo din Byblos (100 î.Hr.). Acesta a scris o istorie feniciană în care aflăm informații despre cosmogonia și mitologia feniciană.

1.3.3. Zeii și mitologia Siriei antice

Religia Siriei antice a fost influențată de religia asiro-babiloneană. În fruntea divinităților siriene se afla zeul El, nume care nu îi era propriu, ci era comun divinităților semite, cu sensul de “zeu”, dar nu în înțeles monoteist ca la evrei. Zeul El din Siria antică, era figura centrală a panteonului și avea ca soție pe zeița Aserat –Yam (“protectoarea mării”).

Figura importantă a panteonului Siriei antice era zeul Baal, al cărui nume, la origine, era tot un nume comun, semnifica stăpân și putea fi aplicat mai multor zei, dar Baal prin excelență era zeul furtunii, al fulgerului și al ploii, căruia arameii îi ziceau Hadab. Era, de fapt, zeul asirian Adad, căruia babilonenii îi ziceau uneori Ramman și pe care îl întâlnim la canaaniți sub numirile Rimon sau Hadad-Rimon, menționate și în Sfânta Scriptură (IV regi, V, 18; Zah. XII,11).

Zeul era reprezentat călare pe un taur și ținând într-o mână fulgerul și în alta un topor. Arameii nomazi au răspândit atât de mult cultul acestui zeu încât au făcut din el cea mai mare primejdie pentru cultul monoteist evreu. Dovada că regatul lui Israel, după despărțirea sa de regatul lui Iuda, s-a îndreptat spre cultul lui Hadad, adorând taurii pe care îi instalase Ieroboam I la Dan și Bethel. Profeții din Israel și din Iudeea au strigat împotriva acestui cult idolatru, care era atât de puternic încât chiar și în vechea Romă s-a descoperit un sanctuar închinat zeului Hadad, numit aici “zeul Libanului” sau “zeul culmilor” și fiind considerat o divinitate.

În Fenicia, panteonul avea două figuri esențiale, zeii Baal și El, primul semnificând stăpân, celălalt, zeu, cel mai probabil acestea erau denumiri criptice ale zeului. Numele zeului nu era cunoscut de mulțime ci doar de un număr mic de inițiate. Semiții credeau că cunoașterea zeului dădea putință celui ce îl știa să îl cheme, să îl invoce. De aceea nici la vechii evrei numele lui dumnezeu nu era cunoscut și nu era rostit decât o dată în an de către arhiereu în ziua de YomKippur.

Divinitatea principala feminină a Siriei antice era Aserat, soția lui Baal, zeiță a fecundității și a maternității, dar și a războiului, la fel ca Istar a babilonenilor, având ca animal preferat leul. Arameii o adorau sub denumirea Atargatis și ca soție a lui Hadad. Preoții cultului ei erau căsătoriți și oficiau îmbrăcați în haine de femei. În fiecare an statuile lui Hadad și Atargatis erau duse în procesiune la un lac, probabil pentru a fi spălate în chip ritual.

La fenicieni, zeița Aserat era adorată sub numele Astarte și avea un cult plin de senzualitate. Regii și reginele Sidonului erau preoți și preotese ale Astartei.

În strânsâ legătură cu cultul zeiței Astarte era cultul zeului Adon, care însemna domn. Adon era venerat în toată Fenicia, dar centrele principale ale cultului său erau Byblos și Cipru. În epoca greco-romană, Adonis și Astarte erau principalele divinități feniciene. Mitologia prezintă pe Adon ca un tânăr frumos, îndrăgostit de Astarte.

Ca zei de mai mică importanță întâlnim în Siria antică la aramei pe Sin, zeul lunii, preluat de la asiro-babiloneni, iar la fenicieni pe Resef (“cel luminous”) și pe Eșmun, a cărui etimologie este incertă, provenind probabil de la semiticul șem, adică cuvânt. Cel dintâi era zeul soarelui, dar și al furtunii, iar cel de-al doilea vindeca bolile și a fost asimilat de greci cu Asklepios, zeul sănătății. În textile descoperite în Ras Samra (Ugarit) apare ca zeu al morții, zeul Mot, având și semnificații agrare identificându-se cu perioada ce urmează recoltei. De asemenea apare zeița Anat, sora divină a lui Baal.

În afară de zei, fenicienii adorau copacii și aveau ca și vechii greci dumbrăvi sacre, Vechiul Testament, menționând faptul că erau închinate Astartei. Aceștia aduceau cinstire și unor pietre mari, numite betil, de la baiț care însemna casa și el care semnifica zeu, deci casa zeului. Uneori aceste pietre luau forma unor stâlpi ascuțiți așezați lângă altarul de jertfă și purtau denumirea de asere. Sub această denumire sunt cunoscute și în Vechiul Testament, lor opunându-se vehement profeții (III Regi XV, 3; IV Regi XXI, 7).

Tot în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament aflăm despre existența profeților lui Baal care erau în număr foarte mare. Din cartea I Regi aflăm că cananeenii practicau necromanția, vorbind cu sufletele morților pentru a afla viitorul.

1.3.4. Despre om și destinul său

Potrivit lui Philo, creația a luat naștere din haosul primordial, atunci când vântul ce bântuia prin haos s-a îndrăgostit de propriile principii. Din această unire a apărut Dorința, iar din aceasta au luat naștere toate lucrurile. Tot din acest vânt a luat naștere zeul Mot, iar din el au apărut făpturile create.

Scrierea lui Philo menționează faptul că în această lume primordial în urma tunetului și a fulgerului ființele inteligente s-au trezit și au început să rătăcească pe pământ, ca masculi și female.

Tot de la Philo știm modul în care fenicienii înțelegeau apariția zeilor și a civilizației.

Încă din cele mai vechi timpuri a existat credința în nemurirea sufletului. Începând cu perioada canaanită avem dovezi arheologice în sprijinul acestei teze. Din această perioadă s-au descoperit morminte în puțuri de 8-9 m sau în peșteri. Canaaneii făceau acest lucru din credința că sufletele morților, rephaim, ebraica și aramaica, umbre, rămâneau în contact cu trupurile. Datorită acestei credințe era interzisă atingerea sau necinstirea cadavrului. Pe sarcofag s-au descoperit inscripții care îi rugau pe trecători să nu profaneze mormintele.

Inițial mormintele din perioada feniciană erau modeste însă sub influența poparelor cu care fenicienii au venit în contact, egiptenii, babilonienii, au început a construi morminte somptuoase.

Ca și fenicienii, arameenii împărtășeau aceleași credințe despre nemurirea sufletului. Arameenii credeau că după moarte cel decedat viețuia în mormântul său și că mergea în împărăția morților. Împărăția morților, era considerată de acest popor semit, a fi situată sub pământ.

Din inscripțiile funerare descoperite la Nerab aflăm că îndeplinirea riguroasă a ritualului și adorarea zeului îi confereau o viață lungă omului.

Lipsa unui loc de îngropare era considerat a fi o pedeapsă a zeilor.

Riturile funerare arameene au fost influențate de credințele religioase ale Egiptului antic. Atfel pe stela preotului Agbar, acesta este reprezentat ca bând la o masă, iar alături de el, fiul său aducând ofrande funerare. Așadar, arameenii, ca și egiptenii, credeau că sufletele răposaților mâncau și beau ofrandele aduse de urmași.

Cu timpul arameenii au adoptat religia iudaică sipe cea madeeană, iar arameenii din Mesopotamia au devenit manihei. În acest amalgam religios se va răspândi creștinismul.

1.4. Concepția despre om în religia hitică

Scurte considerații de ordin introductiv. Descendenții din Ham, fiul lui Noe (Facere IX, 15-16), hitiții erau o populație indo-europeană într-o mare de popoare semite. Despre acest popor antic, multă vreme sau știut date doar din paginile Vechiului Testament. Importanța politică și militară a acestora reiese din referatul biblic în care ni se relatează asedierea Samariei de către regele Siriei. Armata siriană bănuind că în cetate se aflau și hetei, renunță la asediu (cf. IV Regi VII, 6-7).

Alte mărturii despre acest popor provin din descoperirile arheologice de la Bogaz-Köi, Turcia de la sfârșitul secolului al XIX-lea. În ruinele bibliotecii orașului Hattușaș, capitala imperiului hitit, s-a descoperit o adevărată bibliotecă de tăblițe cu caractere cuneiforme scrise în limba asiriană. Alte informații importante ne sunt furnizate de către descoperirile de la Tell-el-Amarna.

Înainte de stabilirea populației venite din nord în Asia Mică se vorbea în zonă hatti, adică vechea limbă neindoeuropeană, care în mileniul al II-lea ajunge limba preoților. În afară de hitita cuneiformă, mai avem de-a face și cu alte limbi, precum hitita hieroglifică, palaita, luwita, ce încă provoacă discuții filologice aprinse. Pluralitatea dialectelor duce la concluzia că au existat mai multe valuri de migrație, punctul de atracție fiind inima Anatoliei.

Capitala Hattușaș, situată în bucla Halys, nu ar fi devenit centru atât de puternic fără iscusința militară și diplomatică a regilor hitiți. Marele cuceritor Sargon este de amintit în istoria hittită, dar imperiul său patronat de Zababa, zeul său tutelar, durează puțin. Nepotul său, Naram-Sin, trebuie să facă față unei coaliții de 17 regi. După prăbușirea imperiului akkadian se întemeiază un nou imperiu, supus celei de-a treia dinastii din Ur (2050-1950) și mărginit de Amurru (Siria), ceea ce prilejuiește relații între sumerieni și hibiți; de altfel corespund și sistemele de scriere. Pe de altă parte, Sulghi, al doilea rege din dinastie, înalță un temple pentru zeii Sullat și Hanis, ale căror nume tipic hitite înseamnă “luptă” și “controversă”. Deasa folosire a numelor celor doi zei ai dreptății poate duce cu gândul și la faptul că legile hitite sunt mai apropiate codurilor vechi decât este codul lui Hammurabi.

S-a dovedit că referatul vechi testamentar corespunde istoriei, atunci când îi menționează pe hitiți printre popoarele stabilite în Siria și în Țara Canaanului, încă din perioada lui Avraam. Istoria hitită, privită în ansamblu, pare o luptă continuă pentru acapararea celor două capete de pod (orașele Karkemiș și Alep) spre “semiluna mănoasă”, adică fâșia verde care se întinde din Mesopotamia, prin nordul Siriei, ajungând în Palestina.

Hattușil I consolidează marele regat al Alepului, pe care fiul său Mursilis îl distruge într-o campanie disciplinară care îl duce până în Babilon. Se urmărea intimidarea populațiilor de la graniță pentru a asigura stabilitatea imperiului cu centrul la Hattușaș. Puterea acestui oraș i-a venit prin moștenire, după ce fusese pârjolit și pustiit de locuitorii orașului vecin, Kussar.

1.4.1. Zeii hitiților

În “Istoria credințelor și ideilor religioase”, Dr. Mircea Eliade a scris că “… s-a remarcat surprinzătoarea continuitate religioasă în Anatolia, din mileniul VII î.d.Hr. până la implantarea creștinismului: era consecința inei uimitoare vocații pentru sincretismul religios. Majoritatea riturilor hitite aveau ca modele tradițiile religioase hurite; totuși creațiilor genului hitit – în primul rând arta religioasă – nu le-a lipsit originalitatea. Patronii hitiților erau marea Zeiță și Zeul Furtunii, ale căror animale sacre erau leoaica și taurul. Marea zeiță stăpânea Pământul și Cerul, fiind protectoarea reginelor și regilor iar zeul hurit / hitit Anu era castrat, așa după cum au fost zeul El în Ugarit ori mai târziu Uranus, la vechii greci. La început, Zeul Furtunii era închipuit de hitiți și călare pe cerb”.

Ca și alte popoare ale antichității, hitiții adorau forțele naturii. Divinitățile lor, la fel cu ale Mesopotamiei, erau personificate, dar se pare că nu aveau caractere zoomorfe.

În fruntea panteonului hitit se afla Soarele cerului. Era considerat că vede tot, știe tot și împacă neînțelegerile dintre oameni după normele dreptății. De aceea era reprezentat cu trei ochi.

Hitiții adorau și un Soare al pământului, care comanda zeii inferiori, ai infernului, zeii răufăcători. Acesta avea ca atribuție să îndepărteze răul de pe pământ și să-l ducă în infern.

Divinitatea cea mai importantă a hitiților era zeița Soare din Arinna. Este marea divinitate a statului hitit. Regele, care era marele preot, aducea înaintea ei textile originale ale tratatelor pe care le încheia. Soțul zeiței Soare din Arinna era zeul furtunii. Numele acestui zeu, ca și acela al soției sale, nu se cunoaște.

La hitiți au pătruns și divinități din pantteonul babilonian, ca de exemplu: Anu și Antu, Enlil și soția sa Ninlil, Ea și Damkina.

1.4.2. Ritualurile funerare la hibiți

La hitiți se constată existent, atât a credințelor de desprinderea sufletului de trup, în vederea înălțării sale spre cer, credință ce aduce la arderea cadavrului pe rug, cât și cele care presupuneau renașterea din pântecul mamei, reflectate nu numai în biritualismul necropolelor, ci și în incinerarea parțială a cadavrelor regilor, urmată de adunarea oaselor, spălarea cu ulei și învelirea lor în țesături prețioase, înainte de a fi înhumate; aici Zeița Mamă, nașterea și renașterea sunt intim asociate cu urna, idee întâlnită și la egipteni, în vremea dinastiilor mai recente, când în scrierea hieroglifică semnele pentru “urnă” și “leagăn” sunt identice .

Înmormântările de inhumație în vase au o foarte veche tradiție în Orient, fiind cunoscute în cultura amratiană (corespunzătoare, în sudul Egiptului și în Nubia, nivelului inferior al nagadianului, cca. 3800-3600 î.d.Hr.), în chalcolitic (a doua jumătate a mileniului IV î.d.Hr.) la Byblos, apoi și în Anatolia, la Karatas-Semayük, în mileniul III î.d.Hr. și la Kara Hüyük. În bazinul oriental al Mării Mediterane devine mai frecventă însă abia în epoca bronzului, iar la Ugarit (Ras-Shamra) se datează în Bronzul mijlociu 1 și 2 (cca. 1900-1600 î.d.Hr.).

Potrivit unei tradiții de pe litoral, atestată încă din a doua jumătate a mileniului IV î.d.Hr., în Palestina epocii bronzului, cum o arată descoperirile din peșterile de la Kudeirah, după putrezirea cadavrului, oasele erau depuse în osuare în formă de casă sau de vas, iar în Fierul I, mai precis în sec.XI-X î.d.Hr., adică până în vremea primilor regi biblici evrei, alături de alte forme de înmormântare, se practica și înhumarea în urne. Trebuie precizat însă, în acest context, că S.Moscati a infirmat vechea părere, că acei copii care fuseseră depuși în vase ar reprezenta victimele sacrificiilor umane săvârșite de către canaaniți, subliniind că nu au fost sesizate urme de violență săvârșite asupra acestora și că ei fuseseră înmormântați cu ofrande, la fel ca alți defuncți .

În unele regiuni ale lumii înhumarea cadavrului în vase apare mai târziu, însă în legătură cu credințele asemănătoare și se întâlnește, practic, până în vremurile recente; astfel, în Birmania, Indochina și Indonezia, uneori în relație cu culturile megalitice răspândite aici în mileniul I e.n. și în paralel cu acestea, corpul sau craniul și unele oase ale defunctului sunt depuse în urne din piatră sau lut ars, obicei care în Indonezia a supravețuit până la introducerea islamului, în sec.XVIII.

Practica hitită a înhumării este, așadar, o urmare a credinței acestui popor în nemurirea sufletului, credință împărtășită de toate popoarele Orientului antic Mijlociu.

CAPITOLUL II: OMUL ȘI DESTINUL SĂU – SUBIECT-CHEIE AL FILOSOFIEI

2.1. Ipoteze. Premise

Inițial, reprezentările omului primitiv despre suflet erau foarte simple și nemijlocite. Sufletul îi apărea ca un spectru, un „apter ego”. Sufletul se naște, mănâncă, vânează împreună cu omul. El trăiește în diferite organe ale corpului.

Încă din acele timpuri foarte îndepărtate – când, neavând nici o cunoștință despre structura corpului lor și neputând explica visele, au ajuns la ideea că gândirea și senzațiile lor sunt datorate nu corpului, ci unui suflet distinct de corp, care rămâne în corp cât timp acesta este viu, și-l părăsește când moare – oamenii trebuie să se fi gândit la raportul dintre suflet și lumea exterioară.

În filosofia greacă logosul însemna atât “ rațiune” cât și “cuvânt”, defapt avea un dublu înțeles cuvânt-rațiune. De-a lungul vremii, cuvântul a primit alte accepțiuni, definirea lui într-o definiție calră fiind foarte dificilă .

Socrate a încercat să facă referiri diverse conceptului “să dea o explicare progresivă a intraductibilului λόγος, deoarece el vrea să arate că există un stadiu preliminar semnificativ în realizarea supremei επιστήμη”

Platon a acordat locul al doilea Logosului lui Dumnezeu, despre care zicea că s-a răspândit în univers sub formă de X, adică în chip de cruce, iar locul al treilea Duhului ce era purtat pe deasupra apelor. În ceoncepția platonică, sufeltul era preexistent întrupării și uramsă supraviețiuească și în reîncarnări successive, să ispășească sau să binemerite după cum va fi cazul în ascultarea trupului ori îi va fi supus .

Părintele profesor Ioan G. Coman subliniază însă că singurele cuvinte din textul lui Platon care ar îndreptăți o oarecare apropiere — dar numai de termeni nu și de înțeles — între Logosul lui Iustin și acela al lui Platon sunt: “Prin urmare, potrivit unui raționament firesc, trebue să afirmăm că această lume, ființă însuflețită și inteligentă, a luat naștere din adevăr, grație proniei lui Dumnezeu”. Acest λόγος είχώς platonic este, deci, un simplu raționament concludent — un act intelectual formal — nu Logosul-entitate divină al lui Iustin. Dar chiar admițând o asemănare sau o identitate de esență între Nous-ul platonic și Logosul iustinic, opera acestor două forțe divine diferă fundamental: în primul caz avem de a face cu o Inteligență imanentă universului, deci cu un fel de panteism intelectual — deși Demiurgul autor și al Nous-ului este creatorul cosmosului, în al doilea caz e vorba de Dumnezeu creator și pronietor al lumii, dar independent de aceasta din urmă. În fine, inconsecvența lui Iustin merge până acolo încât chiar această vagă lucrare a Logosului spermatikos asupra lui Platon e anulată de principiul că filosoful grec a împrumutat ideea Logosului în chip de X din istoria șarpelui de aramă povestită de Moise .

Cabaris și Molschet afirmă: „Creierul este acela care se hrănește cu impresiune și apoi secretează idei”.

Ființând de la Dumnezeu, ca exprimare a voinței divine „să fie”, parte integrantă a planului divin, omul a înglobat în sine două realități distincte.

Prima dintre ele, trupul, este materialul incontestabil existent, căzând sub incidența simțurilor, și deci, acceptat în unanimitate.

Cea dea doua componentă, de asemenea cu existență în sine, independentă și net superioară trupului, prin existență perpetuă de la momentul când acesta începe să ființeze, este sufletul.

În decursul etapelor evolutive ale omului, stând sub semnul rațiunii întunecate, sufletul, existența acestuia sau a unor însușiri ale lui au reprezentat obiectul multor controverse; concepțiile s-au diferențiat de la secol la secol, influențate de contextul socio-istoric.

2.2. Antichitatea precreștină

Secolele V-III î. Hr. au decurs sub auspiciile controverselor și raționalismului filosofic. Iubitorii de înțelepciune, filosofii, au adus în discuție problematica existenței sufletului omenesc și a argumentării acestei afirmații.

Sufletul ca entitate în sine existentă a fost relevat prin unanimitatea accepțiunii. Conștientizarea acțiunilor și percepția exteriorizării funcțiilor acestuia au condus la contradicții de ordin moral; principiul cauzalității ca principiu generator, a dus la apariția în școala de filozofie ateniană, a teoriilor metempsihotice și preexistențialiste.

Platon si Aristotel au fost ganditori greci care au lasat mostenire generatiilor succesive un mod de interpretare a lumii care a pus practic bazele filosofiei.

2.2.1. Platon

Platon s-a născut cetățean liber al Atenei în 427-27 î.Hr. El a aparținut unei familii bogate al cărei arbore genealogic poate fi urmărit până la ultimul rege al Atenei. Traditța sugerează că numele său adevărat era Aristocles și că Platon era o poreclă căpătată fie datorită lărgimii umerilor, fie datorită stilului său. Educația sa includea cititul și scrisul, muzica, pictura și poezia și, ca necesitate a cetățenilor liberi, gimnastica – de fapt un antrenament cu arme, în vederea apărării orașului.

Chiar daca grecii îi numeau pe toți non-grecii "barbari", acesta nu era neapărăt un apelativ rasist deoarece ei cunoșteau și respectau civilizațiile din Egipt și Persia; alfabetul lor – strămoșul tuturor scrierilor noastre occidentale – provenea din Orientui Mijiociu la fel ca abilitățile în prelucrarea metalelor și construcția navelor. Grecii îi numeau barbari pe egipteni și pe perși deoarece limbile lor sunau ciudat în urechile grecilor care aveau impresia că aud un zgomot (bar bar). Limba era fundamentul culturii grecești. Evreii au creat poeziile de dragoste și poeziile cu tenta religioasă, în vreme ce, cu excepția romanului, grecii au creat toate celelalte forme ale literaturii: epica, comedia și tragedia, dar și istoria, economia și filosofia.

Filosoful atenian Platon redă în lucrarea sa „Phaidon” sau „Despre suflet”, considerată cea mai creștină operă a lui, ultima zi de viață a lui Socrates, în care acesta pornește în a argumenta însușirile și existența sufletului, funcțiile spirituale ale sale: „Ce lucru ciudat pare a fi, amicii mei, ceea ce oamenii numesc plăcere, cum printr-o minune durerea se naște cu aparența de a fi contrarie”. Elementele acestui dialog sunt multiple. în primul rând aspectul vizibil al omului, corpul care se descompune, fiind trecător, și cel indivizibil, sufletul, care este nepieritor; eternitatea sufletului simplu, care nu este gândit, psihogenetic, deși de natură divină; metempsihozeorfic-pitagoreică; anamnesisul și anamnesia pentru a motiva preștiința ideilor adusă de suflet din altă existență.

Punând aceste vorbe în gura lui Socrates, Platon a vrut desigur să redea mai întâi o imagine a vieții sensibile pământești. Totul este amestecat, totul este mobil, în ceea ce numim existența prezentă.

Suferim fără nimic statornic și în siguranță. Deci este aceasta o viață liberă? Nu. Degeaba vei dezlega lanțurile care fac să sufere pe un om, căci nu-i vei aduce cu aceasta adevărata libertate, el nu va cunoaște decât plăcerea născută dintr-o suferință care trebuie să reapară. Lumea sensibilă este o necontenită succesiune de contrarii. A trăi este în această lume „a deveni”, nicidecum „a fi”.

Această analiză din textul lui A. Fauille, interpretând introducerea în mod just, dovedește capacitatea de a detașa intuitiv unul din principalele atribute ale sufletului: existența cumulativă sau posibilitatea evolutivă, atribut care va fi analizat ulterior.

În „Phaidon”, Socrates este împotriva esteticii. Frumosul ca bine, pentru el, nu este considerat ca o realitate a sufletului, aflându-se astfel pe poziții conflictuale cu unul din elevii săi, Aristoppos.

Pentru a ști care este natura sufletului, zicea Socrate (471-399 î.Chr.) către Phaidros, ar trebui o expunere cu totul divină și foarte lungp; a da însa o imagine, e ceva omenesc și de o masură mai mică . Aceste cuvinte se potrivesc și pentru expunerea noastră în încercarea de a întelege cât mai exact dialectica platonica cu privire la suflet.

Astfel, concepția platonică despre suflet este strâns legata de sensul pe care-l dă Platon (427-348 î.Chr), în general, noțiunii de Idee (έ δοϛ, ίδέα), ca prototip sau paradigma (πάράδενγμα) a lucrurilor sensibile și contingente. Cum concepția sa despre Idee a evoluat simțitor în perioada maturității, e normal ca și concepția sa despre suflet să fi căpătat cu trecerea anilor un sens mai profund dar și un colorit mai bogat.

Pornind de la mitul din tratatul Gorgias, în care concepția despre suflet nu depășește în părțile escatologice concepția homerică , Platon ne-a lăsat în Phaidon un întreg tratat despre suflet pe care l-a aprofundat în unele părți din dialogul Phaidros și din dialogul Republica, încercând să lege în mod intim cunoașterea adevărului de sistemul său astronomic.

Universul, în totalitatea lui, devine o mare ființă vie și însuflețită.

Trecând, apoi, de perioada socratica a vieții sale, Platon încearca o nouă explicare a teoriei sale despre Idei, pe care o întemeiază pe teoria numerelor, ca intermediare. Dupa mărturia lui Aristotel (348-322 î.Hr), Platon a fost adus la această ultimă interpretare a teoriei Ideilor, de simbolismul matematic . De altfel, marele filosof însuși face cea mai pătrunzătoare critică a teoriei sale despre Idei în tratatul Parmenide.

Astfel, noua sa concepție se poate desprinde din operele sale scrise în perioada de plină maturitate, Sofistul, Philebos și Politicul.

Cu privire la suflet și la crearea universului în general, tratatul Phaidros anticipeaza opera Timaios și Cartea a X-a din Legile. În aceste două tratate, Platon ne dă sinteza creației întregului univers. În concepția platonică, lumea e cea mai frumoasă operă de artă a inteligenței supreme , a Binelui absolut, care a orânduit totul, după un plan premeditat (πρόνοια), având în vedere binele general. Cosmosul, în totalitatea sa, nu este opera unei rânduiri mecanice a elementelor, nici simplul rezultat al unui concurs întâmplator de cauze. Înainte de toate, Demiurgul este creatorul sufletului lumii , care este anterior corpului material universal, pe care trebuie să-l însufletească. Alături de acest suflet cosmic bun, Platon mai admite în Legile, cartea a X-a, un al doilea suflet al lumii, care este rău și se supune iraționalului în loc să asculte de rațiune.

În această teorie platonică a celor două suflete ale lumii, unul bun și altul rău, savanți de mare renume ca Werner Jaeger și R. Reitzenstein au crezut că pot găsi un reflex al dualismului iranian, cu cele două principii, al binelui și al răului. Desigur, nu poate fi vorba de un Satan la Platon.

Din sufletul universal bun, s-au desprins mai întâi sufletele cerești, sufletele aștrilor, între care se află și pământul – un fel de demiurgi auxiliari –, cărora li s-a încredințat misiunea sa producă ființele muritoare. Acești zei, aștrii, au grijă de a face să locuiască în corpuri individuale adecvate o porțiune din această substanță universală psihică – sufletul –, principiul nemuritor al animalului muritor . Partea aceasta, care reprezintă elementul raâional și nemuritor al sufletului omenesc, a fost unită cu trupul în cutia craniană și nu poate fi observată, după cum ne spune Platon în Legile 898d, decât prin intelect . În aceasta parte rațională, zeii subalterni au mai unit cu trupul alte două suflete muritoare, unul care reprezintă elementul volitiv și altul, elementul apetitiv, al dorinței sau al concupiscenței; cel dintâi a fost instalat în piept, iar cel de-al doilea în stomac .

În general, sufletul este samânța dată ființelor muritoare de Demiurg din sufletul universal. Sufletele preexistă întruparii lor corporale. Când acesta este compus, ființa muritoare, opera demiurgilor inferiori, va fi distrusă, partea nemuritoare, dezindividualizată, se va duce în rezervorul sideral originar, de unde a fost trimisă cândva pe pamânt .

Desi Platon vorbește despre suflet în mai toate tratatele sale, dialogul Phaidon este opera în care marele cugetator tratează despre suflet și nemurirea lui. În această operă sufletul este conceput în legatură și prin asemănare cu sistemul de gândire al Ideilor. Sufletul se apropie de Idei, întrucât participa la acestea ca viată, adevăr, rațiune, dreptate, frumusețe și bine, dar nu este el însuși Idee . Sufletul are propria lui esenta. Natura sufletului nu se poate cunoaște altfel decât prin simboluri. Platon pornește de la teoria cunoașterii. Cunoașterea fenomenelor în ele însele nu se poate face prin simțuri, căci acestea nu ne pot da cunoștința esenței lucrurilor. Percepția materială concretă nu e decât un imbold care face să răsară în mintea noastra ideea obiectului pe care îl avem în noi, în mod aprioric, mai înainte de a se fi născut. Așa precum esența lucrurilor, Ideile în sine, ca Binele, Frumosul, Sfințenia, Dreptatea, și altele de acest fel, au ființă înainte de a ne fi născut, urmează cu necesitate că și sufletele au ființat și mai înainte de a se fi coborât într-o înfățișare omenească și au puterea de cunoaștere. Ele au trăit cu mult înainte, separate de trupuri, și aveau posesia rațiunii .

. Sufletul este principiul permanent al vieții și are rațiune. Dar, prin acest al doilea caracter, el este corelativ Ideii, care este inteligibilul . Sufletul este nemuritor, divin, inteligibil, nedestructibil, imuabil și unic în natura sa . Nemurirea aparține numai zeilor; indisolubilitatea, imutabilitatea și unicitatea sunt proprietățile Ideilor. Nemuritor înainte de sosirea sa în trup, sufletul ramâne nemuritor și după plecarea lui din trup . Eliberat de trup și ajuns în starea de puritate a esenței sale, sufletul va putea atunci contempla prin rațiunea pură, propriul său obiect, esența pură, adevarată și eterna a fiecarui lucru, ceea ce este în sine ea însăși .

2.2.2. Hedonismul

Hedonismul l-a avut ca exponent pe Aristoppos, elev al lui Socrates. Școala hedonistă susținea că idealul vieții se găsește în clipa trecătoare.

Este evidentă pentru adepții acestei concepții filosofice ideea că sufletul este doar un concept, că realitatea materială este singura rațiune, compromisă de incapacitatea evolutivă.

2.2.3. Aristotel

Acest filosof, în lucrarea sa „Despre suflet”, pune accentul pe interiorizarea cognitivă. În timp ce Socrates cunoștea sufletul prin manifestările vieții sensibile, Aristotel se limitează la a afirma singur sufletul ca rațiune a existenței: „cunoașterea sufletului contribuie la adâncirea adevărului în întregul său și la aprofundarea naturii căci sufletul este principiul tuturor viețuitoarelor”. Acestei afirmații i se recunoaște astfel latura ortodoxă: sufletul este ceea ce ne face să aparținem acelei ființe comună omenirii în general (ousia).

Însă după moartea lui Platon, Aristotel nu i-a luat locul, probabil pentru că un om care nu era cetățean al statului nu putea deține proprietăți. Brusc, el a părăsit Atena și s-a stabilit la Assus, de cealaltă parte a Mării Egee, unde discipolii lui Platon înființaseră o nouă academie. Probabil că aici Aristotel a scris primele 12 capitole din "Politica" în care susține că principalul scop al polis-uui este să formeze conducători în stare să trăiască respectând valori filosofice. Tot acolo a scris și o lucrare, ce s-a pierdut, despre domnie în care afirmaă- in contradicție cu Platon – ca era mult mai bine pentru domnitor să nu fie un filosof și cerea un rol independent pentru cel din urmă.

După trei ani petrecuți în Assus, unde s-a și căsătorit, s-a mutat în insula Lesbos și și-a îndreptat atenția asupra biologiei. În acest timp a scris "Despre suflet"; dacă Platon sugerase că sufletul era închistat în trup și trebuia să lupte pentru a se putea elibera, Aristotel descrie sufletul ca fiind dominant dar și în armonie cu corpul.

2.2. Existența sufletului

Ortodoxia admite în mod incontestabil existența sufletului ca realitate imaterială. Astfel, fondând învățătura pe rațiuni scripturistice, se recunosc o serie de atribute ale sufletului.

Începând cu Geneza, se relevă o serie de mărturii asupra realitățiilor ființiale ale sufletului: „Atunci luând Domnul Dumnezeu țătână din pământ, a făcut pe om și a suflat suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Geneza II, 1). Acest verset este prima mărturie scripturistică asupra provenienței sufletului: Dumnezeu; mărturie, de altfel, și a dihotomismului specific uman: trup material și suflet contribuie pentru a face omul „ființă vie”.

2.1. Dualismul antropologic vs. Trihotomism

Înglobând elemente ale filosofilor platonici și folosind textele Sfântului Apostol Pavel de la Epistola I către Tesaloniceni, capitolul V, versetul 23 („Dumnezeul păcii să vă sfințească pe voi desăvârșit, și duhul și sufletul și trupul”), apolinariștii afirmă existența unui al treilea element constitutiv ființial: duhul sau spiritul.

În fapt, realitatea se pronunță net în favoarea dihotomiei. Sfântul Apostol Paverl afirma și înainte dihotomismul: „… Cât despre mine, măcar că n-am fost la voi cu trupul, dar fiind de față cu duhul, am și judecat …” (I Corinteni V, 3). În acest text Sfântul Apostol Pavel folosește două denumiri pentru a reda două aspecte ale vieții spirituale: sufletul ca principiu al vieții organice iar duhul aspectul evolutiv spiritual. Sub acest aspect, al spiritualului, liberul arbitru oferă posibilități multiple; în om nu există trei principii ci numai de el depinde dacă spiritualul se va numi numai suflet sau duh.

Dihotomismul a fost acceptat din antichitate. Astfel, Petre Țuțea afirmă: „Nici omul lui Platon din Phaidon nu este real, deși este alcătuit din trup și suflet”.

2.2. Descartes

Mai târziu cu 2000 de ani, Réné Descartes proclama, urmându-i lui Platon și Socrates, deosebirea radicală dintre spirit și materie, dintre gândire și întindere, dintre activitatea finalistă și cea mecanică. În acest mod însă, nega implicit posibilitatea existenței unor relații directe între suflet și corp. Dar observația curentă îl obligă să admită că perturbările sufletești se răsfrâng asupra funcțiilor somatice și că, lucru mai evident, diferitele necesități trupești sunt în stare să reducă, uneori până la anulare, activitățile specifice spiritului.

Realistul Descartes nu putea să se arate nepăsător față de asemenea constatări. El a considerat că cele două aspecte, material și spiritual, sunt la fel de reale și a considerat că ceea ce există trebuie și poate fi explicat.

La începutul părții consacrate omului din „Tratatul despre lume” filosoful declara: „Trebuie mai întâi să vă descriu separat corpul , apoi tot separat sufletul, și în sfârșit să vă arăt cum aceste două naturi trebuie să fie legate și unite pentru a-i compune pe oameni”.

Omul este și rămâne pentru Descartes o ființă compusă din două substanțe distincte, ireductibile și omniscibile.

În filosofia carteziană i se atrinuie unei anumite formațiuni din creier privilegiul de a fi organul în care sufletul își exercită funcțiile într-un mod deosebit (articolul 31).

2.2.1. Descartes vs. Otodoxie

Printre multe alte texte biblice în care este vorba de natura duală a omului, există unul, oricât de curios ar părea, foarte asemănător ca sferă de preocupări cu „Tratatul despre pasiuni”: „Căci știm că Legea e duhovnicească; dar eu sunt trupesc, vândut sub păcat. Pentru că ceea ce fac nu știu; căci nu săvârșesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc, recunosc că Legea este bună. Dar acum nu eu fac acestea, ci păcatul care locuiește în mine. Fiindcă știu că nu locuiește în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu; căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvâeșesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuiește în mine. Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; dar vâd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minții mele și făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvii de trupul morții acesteia? Mulțumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru! Deci, dar, eu însumi, cu mintea mea, slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului.” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, capitolul VII, versetele 14-25).

Personalitatea umană se înfățișează ca o rezultantă a interacțiunii a două elemente: legea, de esență duhovnicească, și trupul, „vândut sub păcat”. Așa este cu putință ca deciziile noastre să fie defavorabil îngreunate de sugestiile trupului, care pot zădărnici cele mai nobile intenții ale sufletului: „ceea ce fac nu știu”.

Ființa omenească devine astfel terenul de luptă a două rânduieli antogonice: „După omul cel lăuntric mă bucur de legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege luptându-se împotriva legii minții mele”.

Drept urmare, existența pământească este neapărat legată de tristețe și suferință: „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia?”.

Asemenea, urmând aceiași linie, Socrate afirmă: „Așadar, când prinde sufletul realitatea adevărată? Căci atunci când se va apuca să cerceteze ceva împreună cu trupul e firesc că va fi înșelat de acesta”, întregind tabloul relațional între componentele umanului; incompatibilitatea, cel puțin în stadiu brut, aparentă între material și spiritual este afirmată în aceiași termeni la distanță de 2000 de ani, de către trei medii raționale distincte, ceea ce dovedește odată în plus efortul necesar din direcția umanului pentru simbiotizarea acestor două părți într-un tot unitar.

„Trupul, viața trupească poate afecta trăirea sufletească. Sufletul care a fost contaminat și nu a ajuns la luminare se va putea transpune în viața viitoare în chiar și suflete de animale”. Prin aceasta, Platon admite existența sufletului și după moarte, însă nu poate face diferența între sufletul uman și cel animal.

Sfântul Atanasie cel Mare combate însă această concepție: „Un mic semn că sufletul oamenilor este rațional, este deosebirea lui de făpturile neraționale, căci numai omul cugetă cele din afară de sine și gândește la cele ce nu sunt de față și revine la cugetarea lor și prin judecată alege ceea ce e mai bun din cele cugetate. Căci ființele neraționale văd numai pe cele de față și se reped numai spre cele văzute cu ochii, chiar dacă după aceea se aleg cu o vătămare. Dar omul nu se pornește îndată spre cele văzute, ci judecă prin cugetare cele văzute vu ochii, și de multe ori, după ce s-a pornit, e tras înapoi de cugetare. Și după ce a cugetat un lucru, revine iarăși prin cugetare la el, și fiecare simte – dacă e prieten al adevărului – că unitatea omului e altceva decât simțurile trupului. De aceea, fiind altceva, ea este judecătoarea simțurilor sau a lucrării simțurilor și a celor percepute de acestea”.

Chiar și fragmentul anterior din Epistola Paulină ne îngăduie să măsurăm distanțe dintre concepția religioasă despre pasuni și cea carteziană, acesta aflându-se în legătură organică cu existența și facultățile sufletului. Ambele se întemeiază pe recunoașterea celor două principii îmbinate în persoana umană, dar în timp ce teologii cred că materia în general și corpul în special constituie o esență inferioară, Descartes îi atribuie materiei prerogativele unei substanțe fundamentale.

Atât teologii, cât și Descartes, afirmă că sufletul este nemuritor iar trupul pieritor, dar pe când primii consideră sufletul ca esență superioară care abdică de la demnitatea sa însoțind trupul, Descartes apreciază această însoțire ca binefăcătoare pentru ambele componente ființiale.

Filosoful catolic M. Blondel constata într-un articol din 1896: „Rămâne o problemă creștinismul lui Decartes, o problemă care nu este nici simplă și poate nici susceptibilă de o soluție unică și categorică”.