Demnitatea Femeii In Sfanta Scriptura

DEMNITATEA FEMEII ÎN SFÂNTA SCRIPTURĂ

Vocația și demnitatea femeii îl constituie un obiect constant al reflecției umane creștine, acestea au atins un punct culminant, deosebit în ultimii ani. O dovedesc, intervențiile Magisteriului Bisericii, oglindite în diferite documente ale Conciliului Vatican II, care este afirmat în acest mesaj: „Sosește vremea, de fapt a sosit: vremea în care vocația femeii se dezvoltă plenar, vremea în care femeia dobândește în societate o influență, o putere de iradiere neatinsă până acum. Tocmai de aceea, într-un moment în care omenirea cunoaște o transformare atât de profundă, femeile luminate de spiritul evanghelic pot face atât de mult pentru a ajuta omenirea să nu decadă”.

Papei Paul al VI-lea spunea într-unul din discursurile sale: „În creștinism, într-adevăr, mai mult decât în oricare altă religie, femeia are încă de la origini un statut al demnității, pe care Noul Testament nu-l atestă în aspecte deloc rare sau neimportante (…); este evident că femeia e menită să facă parte din structura vie și operativă a creștinismului într-un chip atât de relevant încât până acum nu au fost încă descoperite toate virtualitățile acestei participări”.

Statutul femeii în Vechiul Testament

Cartea Genezei în cap. 2, 18-25 ne prezintă cuplul perfect, bărbat și femeie, care au aceeași natură și sunt egali în demnitate. Femeia este „parte a bărbatului”, „os din oasele lui și carne din carnea lui” (Gen. 2, 21-23). Izvor de viață și model de fragilitate, sedusă și seducătoare Eva îl împinge pe Adam să ia decizii. Femeia este plămădită din coasta lui Adam, ea este înzestrată, mai mult decât bărbatul, cu sensibilitate, emotivitate. Este, mai presus de toate „măduva hrănitoare” a firii omenești, este ceea ce el nu îndrăznește să mărturisească. Creată fără știrea lui Adam, ea este începutul marii aventuri omenești, dar și începutul intimității cuplului.

Femeia a fost creată pentru a fi „slujitor potrivit pentru el”. Prima declarație pe care o face bărbatul (Adam) femeii sale (Eva) este una emoțională (Gen. 2, 23). Eva nu este creată, ci mai degrabă desprinsă din Adam. În momentul când Dumnezeu îl creează pe Adam, el conținea deja jumătatea lui, pe Eva. Crearea lui Adam (Adam în ebraică este un termen colectiv) este crearea omului ca bărbat-femeie: „Să facem om” (ha adam la singular) și “ei vor stăpâni” (la plural); și „Dumnezeu l-a făcut pe om” (la singular) și „a făcut bărbat și femeie” (plural se raportează la singular – OM) (Gen. 1, 27). După căderea în păcat femeia va fi stăpânită de către bărbat și atrasă de bărbatul ei. Idealul dorit de Creator înaintea căderii în păcat era un cuplu monogam. După creație, Dumnezeu le dă primilor oameni o poruncă (Gen. 1, 28); aceasta este un dar a lui Dumnezeu, este fructul unei binecuvântări.

Femeie, soție și concubină

În perioada patriarhatului, Avraam avea doar o singură femeie, pe Sara, și fiindcă era sterilă, la rugămintea Sarei, s-a apropiat de Agar, servitoarea sa. În Geneză 25, 6 se vorbește despre faptul că Avraam avea mai multe concubine, printre care și pe Agar și pe Qetara După Codul lui Hammurabi, către 1700 î.Cr., soțul nu își putea lua o a doua soție decât dacă prima era sterilă. Acest drept al soțului îi era luat numai în cazul în care soția lui îi oferea o concubină dintre sclave. Dacă soția era sterilă, concubina pe care și-o lua soțul nu avea niciodată aceleași drepturi pe care le deținea soția. Se pare că în unele zone din Orientul Apropiat, în secolul al XV – lea î.Cr., soția avea chiar obligația să-i procure o concubină soțului ei.

În Israel bigamia era recunoscută, în perioada Vechiului Testament, ca un fapt legal (Deut. 21, 15-17). Regele, precum David și Solomon, aveau harem. Dar o tradiție mult mai profundă decât legea mozaică, prezintă monogamia ca uniunea ideală dorită de Dumnezeu și conformă cu natura (Gen. 2, 21-24).

Primul caz de poligamie semnalat în Biblie este cel al lui Lameh (Gen 4, 19). Cartea lui Tobia ne prezintă doar uniunea monogamă. În scrierile profetice, idealul căsătoriei unice era pentru Osea, Isaia, Ieremia și Ezechiel, simbolul alianței dintre Iahve și Israel (Os. 2, 9; Ier. 2, 2; Mal. 2, 14; Ez. 16, 8).

În Vechiul Testament, femeia era dependentă de soțul ei. În Decalog (Ex. 20, 17; Deut. 5, 21), ea se află printre posesiunile bărbatului, alături de bou, de măgar, de câmp și de slugă. Legea deuteronomului prevedea ca în cazul în care un bărbat își va lua de soție o femeie în urma unui război dintre robi, acesta, în cazul în care se va despărți de ea, nu trebuie să o vândă, ci să o lase liberă (Deut. 21, 10-14). Legea totuși interzicea uniunea persoanelor de același sânge (Lev 18, 6): uniunea bărbatului cu una din femeile tatălui; unirea unui bărbat cu sora sa; unirea unui bărbat cu fiica sa. Se pare că această lege a fost valabilă și în perioada lui Isus. Cei care nu respectau această lege erau omorâți (Lev 10, 11.14).

Logodna avea o importanță foarte mare, de obicei aceasta ținea timp de un an. Totuși existau două etape: căsătoria și logodna. Dar aceste două stări nu erau de fiecare dată distincte. Logodnica care își înșela bărbatul era pedepsită după cum scrie în Cartea Numerelor 5, 11-31. În caz de adulter, logodnica era ucisă. În Vechiul Testament femeia îl numește pe soțul ei ba’al, adică „stăpân”, dar și adộn, adică „domnul” (Gen 18, 22; Jud 19, 16). Situația femeii israelite era diferită de situația unei sclave. Un bărbat își putea vinde sclava, la fel și fiica (Ex 21, 7), dar nu își putea vinde soția.

Femeia trebuia să se ocupe de casă, de câmp, de păzitul turmelor, trebuia să aducă apă de la fântână. Dar aceste acte nu erau deloc umilitoare.

Biblia ne arată și câteva momente unde femeia este tratată cu respect, ca și egală cu bărbatul ei și iubită de către acesta. De exemplu femeia din Sumen (4 Rg. 4, 8-24), mama lui Samuel (1 Rg. 1, 4-8. 22-23). În mod excepțional femeia putea lua parte la activitățile publice ( Debora, soția lui Lapidot – Jud 4,5; Atalia, a ocupat tronul lui Iuda – 4 Rg 11; prorocița Hulda – 4 Rg 22,14). Ultimul capitol din cartea Pildelor ne prezintă elogiul femeii virtuoase (31, 10-31).

Cu toate acestea, din punct de vedere social și juridic, situația femeii în Israel rămâne încă inferioară în comparație cu cea a vecinilor lor. În Egipt, femeia apare adesea ca și un cap de familie, în Babilon femeia poate dezbate o problemă în justiție, poate avea parte la moștenirea bărbatului ei.

După moartea soțului femeia trebuia să-și țină obligațiile față de acesta. Ea trebuia să poarte doliu după moartea acestuia (Gen. 38, 14; 2 Rg. 14, 2; Iud. 8, 5; 10, 14). Nu se știe exact cât dura perioada de doliu. Iudita a rămas în casa ei timp de 3 ani și 4 luni (Iud. 8, 4), dar nu se știe dacă aceasta era perioada exactă de doliu. Iudita era o văduvă bogată, frumoasă care la moartea soțului ei a primit o însemnată avere constând în turme, slujitori, moșii, însă existau și văduve care aveau o situație mizerabilă (3 Reg 17, 8-15; 4 Rg.4, 1-7).

Femeia și familia

Bărbații și femeile au roluri diferite. Femeia trebuie să se ocupe de cămin, ea trebuie să îngrijească de familie și de copii; este scutită de obligațiile religioase legate de anumite ore, pentru a putea conduce liniștită gospodăria.

În Israel, a avea copii era o binecuvântare, atât pentru femeie cât și pentru familie (Gen 15, 5; 22, 7; 24. 60; 26, 4; Rut 4, 11-12). Sterilitatea unei femei era considerată ca o încercare (Gen 16, 12; 30, 1; 1 Rg. 1, 5), o pedeapsă din partea lui Dumnezeu (Gen. 20, 18) sau o rușine.

Legea veche a Vechiului Testament (Ex. 21, 7-11) prevedea ca un tată israelit, sărac sau bogat, își poate vinde fiica sa pentru a deveni concubina unui stăpân. Ea nu va putea fi eliberată decât după șapte ani precum o femeie sclavă. Dacă soțul mai are o nevastă, el trebuie să-I păstreze toate drepturile. În vechiul Orient, femeia reprezenta doar un lucru oarecare. Pentru evrei, femeia era o persoană care oferea soțului doar urmași și nu era respectată pentru ceea ce era cu adevărat, o persoană feminină. La fel ca și sterilitatea și fecioria era considerată un defect, o cauză de dispreț.

Femeia, drepturi și obligații

În Geneză 16, 1-3, ne este prezentat concubinajul legal pentru a asigura descendența tatălui. Femeia este într-o oarecare măsură privită ca și o posesie a bărbatului său. Dragostea începe să aibă o importanță majoră, dar și atracția femeii începe să joace un rol important (Gen. 29, 17-18): Iacob, pentru a fi cu Rahela, îi va sluji lui Laban timp de șapte ani.

Un procedeu important ce trebuia stabilit înainte de căsătorie era cel cu privire la zestre. Nu este vorba de zestre în sensul pe care îl cunoaștem noi astăzi. Nu tatăl fetei era cel care trebuia să dea zestre, ci cel cu care fata se mărita (Gen. 34, 11; Ex. 22, 16; 1 Rg. 18, 25). Darul pe care femeia trebuia să-l facă tatălui viitorului soț se numea mổhar.

Deși femeile romane și cele elene se bucurau de o oarecare libertate, bărbații evrei erau înclinați spre o mai mare severitate. Femeile nu mâncau împreună cu bărbații, ele stăteau în picioare. Pe stradă, în piața din fața Templului, femeile stăteau deoparte. Ele trăiau în casă, dar adesea ferestrele care dădeau spre drum erau cu grilaj (Jud. 5, 28). A vorbi cu o femeie pe stradă era un lucru necuviincios. În mod legal, femeia era considerată iresponsabilă, neînsemnată; angajamentele pe care ea și le lua puteau fi tăgăduite de către soț.

În justiție, de obicei, mărturia unei femei nu era recunoscută. Deoarece femeia era slabă, legea o proteja. Este suficient să citim capitolele 21 și 22 din Cartea Deuteronomului.Tradiția evreiască a considerat ca în semn de modestie, femeia în fața bărbatului trebuia să-și acopere capul. Totuși în Biblie nu se află nici o urmă a acestei cutume. Femeile purtau în păr diferite podoabe. Femeia care era bănuită de adulter era umilită și părul îi era despletit de către preot (Num. 5, 8), iar tunderea părului era considerată o insultă adusă exclusiv femeilor captive (Ier. 7, 29).

Femeia și serviciile religioase

Din punct de vedere religios, situația femeii israelite era definită printr-o axiomă conservată în Talmud: „Femeile sunt scutite de obligațiile formulate prin TU TREBUIE”. Se poate spune că femeia nu era obligată să recite acel SHEMA, nu era obligată să asiste la serviciile Legii, de a purta filacterii în jurul mantiei. Însă, toate acestea nu le erau interzise. Erau sfătuite să cunoască bine legea pentru a-și putea educa copiii.

Femeile sclave

Femeile sclave constituiau subiectul unei legi specifice suplimentare și al unui obicei.

Atât în perioada patriarhală, cât și în documentele cuneiforme, se prevedea ca în familiile unde soția era stearpă, sclavele – servitoare puteau naște copii stăpânului lor. Dacă o femeie era vândută ca sclavă (Ex. 21, 7-11), sub lege, statutul ei marital era păzit cu grijă: ea putea să se căsătorească cu stăpânul ei (și putea fi răscumpărată în cazul în care era respinsă), sau cu fiul lui, sau putea să devină o concubină.

Situația femeilor sclave era una cu totul particulară. Ele erau în serviciul personal al stăpânului casei (Gen. 16, 1; 30, 3. 9.; 1 Rg. 25, 42; Iud. 10, 5). De multe ori una dintre sclave era concubina stăpânului, iar în acest caz condiția ei se ameliora. Femeia sclavă era eliberată după ani (Deut. 15, 12. 17). Sclavul eliberat era numit hofsi în legile Ex. 21 și Deut. 15. Acest cuvânt nu este folosit în alt context, el este rezervat doar în cazul eliberării sclavilor. Sclavagismul femeilor a dezvoltat apariția haremului pentru cei bogați. Femeia unui sclav era vândută împreună cu el (Ex. 21, 3). Femeia sclavă la vârsta procreerii, avea întotdeauna un preț mai mare decât a bărbatului sclav. O femeie capturată în război putea fi luată de soție cu drepturi egale de un evreu, încetând prin aceasta să aibă statutul de sclavă; ulterior, dacă bărbatul ei divorța de ea, ea devenea liberă și nu ajungea sclavă (Deut. 21, 10-14).

Femeile văduve

În Israel văduva era protejată prin lege. Numeroase versete biblice conțin ideea protejării femeilor văduve: „Să nu asuprești pe văduvă, nici pe orfan” (Ex. 22, 22). În Deuteronom acestor categorii de protejați li se adaugă și străinul (Deut. 24, 17). Leviratul este conceput în așa fel încât să o protejeze pe văduvă și să-i asigure soțului defunct o descendență.

Anumite legi sunt caracteristice pentru văduve: ea nu are dreptul să se mărite cu marele preot (Lev. 21, 14); fiica unui preot, rămasă văduvă se poate întoarce în casa tatălui ei pentru a lua partea de ofrande rezervată preotului (Lev. 22, 13); legămintele rostite de o văduvă au valoarea unei obligații (Num. 30, 15), căci ea este independentă de orice autoritate masculină.

Ea trebuia să primească în anul zeciuielii (al III-lea), zeciuială din roadele pământului (Deut. 26, 12-13), iar cel care va judeca pe văduvă va fi blestemat (Deut. 27, 19; 24, 17-21). Și profeții vorbesc despre același lucru (Is. 1, 23; Ier. 7, 6). Însuși Dumnezeu este protectorul văduvei (Ps. 145, 9). Văduvele regilor rămâneau în starea de văduvie și aparțineu noului rege, însă nu întotdeauna deveneau soțiile lui. Cererea lor în căsătorie însemna o revendicare a domniei.

Figuri feminine importante din Vechiul Testament

La o primă citire a Vechiului Testament se poate observa că acesta este dominat de către personaje masculine. Pe lângă aceste personaje masculine, se află totuși și câteva femei, care nu au fost neînsemnate. Biblia ne prezintă și portretul femeii ideale (Pilde 31, 10-31): ea se consacră copiilor ei, se ocupă de servitori și de săraci, crede în Dumnezeu. Prin natura ei, femeia este conservatoare, tradiționalistă.

Femeile prezente în Vechiul Testament nu sunt numai simple figuri, numai simple portrete istorice, ci sunt adevărate arhetipuri. Toate femeile din Biblie oferă sigur, dintr-un oarecare punct de vedere, un model pedagogic, care nu este nevoit de urmat. Viața lor se prelungește în literatură și în filosofie, traversând toate generațiile.

Eva: Mai mult decât alte figuri biblice, ea este un arhetip, prefigurarea tuturor celorlalte femei. În limba ebraică este numită hava, pentru că este mama tuturor celor vii (Gen. 3, 20). Etimologia rabinică îi apropie numele de aramaicul „șarpe”, deoarece este sedusă de șarpe.

Istoria Evei este istoria fiecărei femei, este un simbol al eternului feminin. Ea a fost creată din „coasta” lui Adam. Întâlnirea dintre bărbat și femeie nu se reduce doar la procreere, ci constituie reunificarea a două esențe. Familia nou formată apare ca o entitate de valori esențiale și specifice omului, și nu numai ca un instrument din societate.

Sara: Este fiica lui Terah și soția lui Avraam. Ajunși în pământul făgăduinței, Yahve își ține promisiunea de a-l face pe Avraam părintele unui popor numeros. Când Avraam ajunge la vârsta de o sută de ani, Sara va naște un fiu pe care îl numește Isaac.

Rahela: Rămâne o figură a poporului evreu, deși ea nu a născut decât doi fii, din cei 12 ai lui Israel. Devenită un simbol al poporului, ea este evocată în cartea profetului Ieremia (31, 14): Rahela își plânge copiii, nu vrea să fie consolată pentru fiii ei pierduți. Mormântul ei devine un loc de pelerinaj pentru toți cei care doresc să-și exprime durerea. Ea simbolizează și „fiica Ierusalimului… fiica Sionului”.Rahela rămâne pentru mult timp castă, în timp ce Lea aduce pe lume șase băieți, roaba ei doi și roaba Rahelei încă doi. Cu toate acestea, Iacob o preferă mai mult pe Rahela. După mulți ani, Rahela naște în sfârșit un fiu pe care îl va numi Iosif și va fi preferatul tatălui său, Iacob.

Rebeca: Ea este cea de-a doua matriarhă. Pentru prima dată ea apare în Cartea Genezei (Gen 24, 15- 28), unde ni se prezintă ca fiind o femeie fără pretenții și făcând totul din inimă.

După ce a fost timp de mai mulți ani castă, Rebeca aduce pe lume gemeni, Esau și Iacob. Primul era preferatul lui Isaac, în timp ce al doilea era preferatul Rebecăi. Ea este părtașă la vicleniile lui Iacob pentru a-i fura lui Esau dreptul de întâi născut. Totuși, aceasta nu dorește ca cei doi fii să se ucidă și de aceea îl sfătuiește pe Iacob să fugă din țară.

Rut : Rut este, împreună cu Estera, una dintre cele două femei care și-a dat numele ei unei cărți din Biblie. Rut, tânără moabită, exemplu virtual de virtute și de credință, s-a căsătorit cu un străin, Mahlom. După ce soțul moare, ea refuză să se întoarcă în casa tatălui ei. Văduvă a unui evreu, se simte răspunzătoare pentru soarta soacrei sale, Noemina, pe care nu vrea să o lase fără sprijin. Lucrând pe pământurile lui Booz israelitul, bunul ei renume se răspândește în jur.

Soacra sa observă acest lucru și o sfătuiește să pună în practică legea leviratului. În cele din urmă, Booz se căsătorește cu Rut și ea va zămisli un fiu. Copilul va primi numele de Obed și va fi tatăl lui Iesei, bunicul lui David. Ea a reușit să unească sub sceptrul său cele 12 triburi, realizând unitatea națională a poporului evreu.

Miriam: Exodul din Egipt a fost marcat de autoritatea celor trei copiii ai lui Amram: Moise, Aron și Miriam. Rolul lor a fost diferit, însă ei au rămas profund uniți. În timp ce Moise este un emisar al lui Dumnezeu, Miriam este considerată ca și o reprezentantă a națiunii, a poporului lui Dumnezeu. Cântecul lui Miriam, primul din Biblie, exprimă o experiență istorică.

Ea nu a jucat numai un rol național, ci a fost și o mare profetesă. Este considerată ca și mama regatului lui Iuda, din care s-a născut David.

Debora: Ea nu este singura profetesă a lui Israel, este însă singura femeie judecător din Biblie. Debora a devenit judecătoare pentru că era și profetesă, și nu invers. Debora, la fel ca și Miriam, Hulda și alte profetese, și-a asumat și rolul de femeie soție. În momentul revelației ea devine un instrument de forță a lui Dumnezeu. Imaginea Deborei, de profetesă și judecătoare, corespunde descripției unei femei ideale. Cântecul ei exprimă personaliatea și feminitatea ei.

Statutul femeii în Noul Testament

În Noul Testament femeia joacă un rol important. Încă din primele pagini ale evangheliilor, femeii i se oferă un nou statut: ea este pusă într-o nouă lumină.

Ceea ce face Sf. Evanghelist Matei este împotriva obiceiului poporului evreu. În cadrul genealogiei sale, el așază și patru femei (Tamar, Rahab, Rut și Batșeba), dintre care trei erau păcătoase, iar a patra (Rut) nu făcea parte din poporul evreu, era o moabită, ele ocupând un loc privilegiat în ochii poporului. Toate acestea pentru a înțelege că Isus Cristos a venit să salveze întreaga lume, bărbați și femei, drepți și păcătoși, iudei și păgâni. Evanghelia se continuă apoi cu Fecioara Maria, femeia prin excelență a Noul Testament, aleasă de Yahve încă din veșnicie să fie Mama Fiului lui Dumnezeu. Ea deschide o nouă eră. În acest sens Noul Testament este diferit de Vechiul Testament.

Prin Isus a fost ridicată din nou și demnitatea femeii la locul ei de cinste (cf. Mt 5, 27; 19, 3). În aceasta se oglindește harul oferit de Isus ambelor sexe. Cu toate acestea, în întreg Noul Testament femeia este exclusă de la serviciile de la Templu. Prin exemplul pe care l-a dat, Isus a pus femeia pe plan de egalitate cu bărbatul, a stabilit același standard pentru ambele sexe și le-a oferit mântuirea în același fel în care a oferit-o și bărbatului.

Femeia apare în Noul Testament ca și o deschizătoare de drumuri, venirea Fiului lui Dumnezeu vine printr-o femeie. Pe lângă rolul de mamă și soție, demnitatea femeii a fost revalorificată și Noul Testament constituie în acest sens libretul de promovare.

Evangheliile sinoptice îl arată pe Isus ca tratându-le pe femei ca persoane umane egale pentru care și către care El a venit și includerea a câtorva dintre ele în cercul său de însoțitoare.

Impactul lui Isus asupra statului religios și social ale femeilor a fost foarte puternic. El respect distincțiile de rol social și religios al Vechiului Testament dintre bărbat și femeie și, totuși, oferă altă definiție femeii. Isus, pe de-o parte le-a ridicat pe femei la o poziție egală în valoare cu bărbații, admițând pe unele dintre ele în cercul Său și poruncindu-le acestora să dea mărturie pentru El (Mt 12,49-50; 27,55-56; Lc 8,1-3; In 4,26-30; 20,17-18), iar pe de altă parte, nu a inclus nici o femeie printre cei doisprezece apostoli ai Săi și nici nu a delegat pe vreuna să „hrănească oile mele” (In 21,17).

Punctul central al atitudinii lui Isus față de femei este părerea Sa despre ele ca personae pentru care El a venit. El le-a privit nu în termeni de sex, vârstă sau stare civilă, ci în termenii relației lor cu Dumnezeu. Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră și mamă (Mt 12,50). Aici Isus îi identifică drept membrii ai familiei lui și ca ucenici pe orice persoană, bărbat sau femeie, care face voia lui Dumnezeu.

Valoarea pe care Isus a pus-o peste femei stă în picioare în cadrul învățăturii Sale despre divorț. Femeile nu erau obiecte de care să se poată scăpa în voie „pentru orice cauză”. Mai degrabă ele sunt persoane care prin planul lui Dumnezeu pot intra într-o relație maritală sacră asupra căreia nici un om nu are dreptul „să o rupă” (Mt 19,3. 6).

Descrierea femeii invalide ca fiind o „fiică a lui Avraam” (Lc 13,16) indică de asemenea valoarea pe care Isus a dat-o femeilor. Titlul de „fiu al lui Avraam” era folosit în mod comun pentru a accentua valoarea unui bărbat ca membru al comunității de legământ. Însă titlul de „fiică a lui Avraam” era în fond necunoscută, deoarece femeile erau văzute nu ca cetățeni ai națiunii, ci ca membrii a familiilor lor. Prin folosirea acestui titlu Isus a intenționat să aducă la iveală valoarea pe care El a pus-o pe femeia infirmă în particular și pe femei în general.

Întâlnirile lui Isus cu femeile ilustrează nu doar respectul Său față de ele ca persoane, dar și aprecierea Sa pentru inteligența și credința lor. Isus a refuzat să fie limitat de astfel de convenții culturale în cadrul descoperirii lui către ele a calității Sale de Mesia.

Alte întâlniri ale lui Isus cu femeile demonstrează aprecierea Sa pentru credința și dragostea lor (Mc 5,25-34; Lc 7,36-50). Întâlnirea Sa cu femeia care s-a pocăit în casa lui Simon descoperă cel mai mult credința și dragostea acestei femei în acțiune (Lc 7,36-50). În timp ce Simon nu ar fi permis nici unei „păcătoase” să se atingă de El, Isus a acceptat demonstrarea publică a dragostei și a recunoștinței ei ca fiind un exemplu de credință evlavioasă în acțiune.

Pildele ilustrează mai departe acceptarea lui Isus a femeilor ca membrii prețioși ai familiei umane. Acestea le prezintă pe femei în activități obișnuite care ilustrează în mod dramatic lecțiile pe care a vrut să le învețe Isus. O femeie care amesteca o plămădeală cu un aluat ilustrează natura ascunsă, dar penetrantă, a împărăției lui Dumnezeu (Mt 13,33). O alta, care caută moneda pierdută, exemplifică preocuparea lui Dumnezeu pentru păcătoșii pierduți (Lc 15,8-10).

Fecioarele înțelepte și cele neînțelepte ilustrează nevoia unei promptitudini constante pentru momentul neașteptat al revenirii lui Cristos (Mt 25,1-13).Încă o femeie persistentă, care îl confruntă pe un judecător nedrept, ne învață nevoia perseverenței în rugăciune și întărirea inimii (Mt 18,1-8). O femeie săracă, dându-și ultimul ei bănuț ilustrează faptul că Dumnezeu măsoară devoțiunea noastră nu prin mărimea darului nostru, ci prin dedicarea inimilor noastre (Mc 12,38- 44).

Contrar obiceiului rabinic, care în general evita să menționeze femeile în învățătură, Isus se referea adesea la ele, și întotdeauna în feluri pozitive, pentru a ilustra principiile împărăției Sale. Isus le-a învățat pe femei nu doar în astfel de întâlniri, ci și în alte cadre formale. Cel mai bun exemplu este acela al învățăturii lui Isus din casa lui Lazăr în care Maria „stătea la picioarele Domnului și asculta de învățăturile Lui” (Lc 10,39). Isus nu numai că își face timp să o învețe pe Maria, dar o și laudă pentru faptul că a lăsat la o parte toate preocupările pentru a-L asculta (Lc 10,41).

Deci, se poate observa că atitudinea lui Isus față de femei era în multe feluri revoluționară. El a respins predominantele prejudicii împotriva femeilor prin a le trata ca persoane de valoare egală cu bărbații, prin a le aprecia capacitățile lor spirituale și intelectuale, prin a le admite în împărăția Lui, și prin a-și face timp să le învețe adevărurile împărăției lui Dumnezeu.

În momentele în care femeile apăreau în public (doar când era absolut necesar să o facă), acestea erau un subiect de bârfă considerabilă la vederea unui grup de femei care călătorea cu Isus. Nu era ceva neobișnuit pentru un rabin să călătorească cu o formație de urmași, dar era cel mai neobișnuit ca femeile să fie prin această formație. Faptul că Isus a acceptat atât prezența cât și slujirea acestor femei devotate arată, în mod clar, că acțiunile Lui nu erau condiționate de obiceiul acelor zile.

Unele dintre femeile care l-au urmat pe Isus în cadrul lucrării Lui și-au asumat un rol proeminent la vremea crucificării și a învierii. Cu riscul vieții lor, ele l-au urmat pe Isus pe Calvar, apoi tot ele au urmat trupul lui la locul de îngropare, ele au fost cinstite cu vestea învierii.

Loialitatea și devoțiunea lor față de Cristos au fost recompensate prin faptul că ele au fost primele care să-l întâlnească pe Salvatorul înviat (Mt 28,9; Mc 16,9) și să fie delegate să răspândească vestea învierii la ucenici (Mc 16,7; Mt 28,7.10). În narațiunile Pătimirii, femeile arată în mod clar o loialitate mai mare, curaj și credință decât cei doisprezece ucenici.

Considerațiile precedente au arătat faptul că femeile aveau un loc special în viața lui Cristos. El le-a afirmat personalitatea, s-a arătat față de ele cu dragoste și respect, a apreciat capacitățile lor intelectuale și spirituale, le-a învățat și le-a vindecat, le-a acceptat în cercul Său interior în calitate de companii de călătorie și le-a cinstit cu prima anunțare a învierii Lui.

Rolul pe care unele femei îl îndeplineau în lucrarea lui Cristos este absolut unic. Este de remarcat faptul că în timp ce Cristos slujea bărbaților, se arată că femeile îi slujeau Lui. Ori de câte ori Evanghelia vorbește în mod direct de slujirea lui Isus, aceasta este ori din partea îngerilorori a femeilor. După ispitire „îngerii au venit și i-au slujit” (Mt 4, 11; cf. Mc 1, 13). Toate celelalte situații vorbesc despre lucrarea femeilor. După ce Isus a vindecat-o pe soacra lui Petru, „ea s-a ridicat și le-a slujit” (Mt 8, 15). Se face mențiune la o grupare de femei care l-au urmat în mod constant pe Cristos și care „au slujit după nevoi” (Lc 8,3). Se înregistrează și faptul că Marta a slujit lui Isus (Lc 10, 40; Ioan 12, 2).

Maria, Mama lui Isus

Maria, mama lui Isus, este punctul de trecere între Vechiul și Noul Testament. În ea se desăvârșește și purifică vechea așteptare a venirii lui Isus. În ea, viața spirituală a vechii Alianțe atinge punctul de perfectă maturitate.

Rolul important pe care îl deține mama lui Isus în tradiția creștină a fost conturat încă din Revelația biblică. Cei doisprezece și-au concentrat interesul asupra vieții publice a lui Isus de la botezul lui până la Paște (Fap 1,22; 10,33ss; 13,24ss), deoarce nu puteau să relateze decât evenimentele la care luaseră parte și fiindcă era nevoie să răspundă necesităților celor mai urgente ale misiunii. Era normal ca relatările despre copilăria lui Isus să nu apară decât mai târziu. Marcu le ignoră mulțumindu-se s-o amintească doar de două ori pe mama lui Isus (Mc 3,31-35; 6,3). Matei le cunoaște dar le concentrează doar asupra lui Iosif, urmașul lui David care primește mesajele cerești (Mt 1,20s; 2,13.20.22) și dă copilului Fecioarei numele de Isus (1,18-25). La Luca, Maria este pusă în lumină pe deplin. Ea este cea care, la începutul Evangheliei, deține rolul principal, cu o adevărată personalitate; tot ea, în momentele în care ia ființă Biserica este alături de ucenicii care se roagă în Cenacol (Fap 1,14). În fine, Ioan încadrează viața publică a lui Isus între două scene mariale (In 2,1-12; 19,25ss): la Cana ca și pe Calvar, Isus definește cu autoritate rolul Mariei: în primul rând credincioasă, apoi mamă a ucenicilor săi. Această conștientizare progresivă a rolului Mariei nu trebuie atribuită doar unor motive psihologice: ea reflectă o înțelegere din ce în ce mai profundă a însuși misterului lui Isus, care nu poate fi despărțit de “femeia” din care a voit să se nască (Gal 4,4). În evanghelii Maria are atribuite anumite titluri: Fiica Sionului, Fecioara, Mama, Prima Credincioasă.

Cele două dimensiuni ale vocației femeii

Fecioria și maternitatea sunt două dimensiuni speciale în realizarea personalității feminine. În lumina Evangheliei, acestea dobândesc plinătatea de sens și de valoare în Maria, care fiind Fecioară devine Mama Fiului lui Dumnezeu.

Aceste două dimensiuni ale vocației feminine s-au întâlnit și s-au unit în ea în mod excepțional, astfel încât una nu a exclus-o pe cealaltă, ci a completat-o în mod admirabil. Descrierea Bunei Vestiri din Evanghelia după Luca arată în mod clar că aceasta i se părea imposibil Fecioarei din Nazaret. Atunci când aude spunându-i-se: “Vei zămisli și vei naște fiu și vei chema numele lui Isus” ea imediat întreabă: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu cunosc bărbat?” (Lc 1,31-34).

Maternitatea este fructul „cunoașterii” reciproce a bărbatului și a femeii în uniunea căsătoriei. Maria, cu o hotărâre fermă în privința fecioriei ei, adresează o întrebare mesagerului divin și obține și explicația: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine”; maternitatea ta nu va fi consecința unei „cunoașteri” conjugale, ci lucrarea Duhului Sfânt, „iar puterea Celui Preaînalt” va „umbri” misterul zămislirii și al nașterii Fiului. Ca Fiu al Celui Preaînalt El îți va fi dat exclusiv de Dumnezeu, în felul cunoscut de Dumnezeu. Maria, deci, și-a păstrat răspunsul feciorelnic „Nu cunosc bărbat” (Lc 1,34) și în același timp a devenit Mamă. Fecioria și maternitatea coexistă în ea: nu se exclud reciproc și nu-și impun limite. Mai mult, persoana Mamei lui Dumnezeu îi ajută pe toți să discearnă în ce mod cele două vocații ale femeii, ca persoană, se explică și se completează reciproc.

Prin maternitate, Dumezeu a încredințat ființa umană femeii într-un mod cu totul deosebit. De aceea, femeii îi revine și un angajament de prim rang în ocrotirea vieții, încă de la conceperea ei. Cine cunoaște mai bine decât o mamă miracolul vieții ce înflorește în sânul ei?

Sarcinile mamei în casă cer multă angajare, cer mult timp și iubire. Copii au nevoie de îngrijire, de dragoste, de afecțiune. Copii au nevoie de o anumită atenție pentru a deveni persoane sigure și responsabile, înzestrate cu maturitate morală, religioasă și psihică.

Dacă responsabilitatea dezvoltării familiei aparține atât mamei, cât și tatălui, foarte mult depinde și de relația deosebită mamă–copil. Din păcate, femeia întâlnește adesea dificultăți obiective, care îi fac misiunea de mamă mai împovorătoare, uneori până la eroism. Trebuie respinse energetic numeroasele forme de violență și exploatare care fac din femeie o marfă și îi calcă demnitatea în picioare.

Materitatea este rodul unirii conjugale dintre un bărbat și o femeie, al acelei „cunoașteri” biblice care corespunde „unirii celor doi în trup” (Gen 2,24) și în acest mod ea realizează – din partea femeii – o „dăruire de sine” specială ca expresie a acelei iubiri prin care soții se unesc atât de intim ajungând să fie „un singur trup”. „Cunoașterea” biblică se realizează conform adevărului persoanei doar atunci când dăruirea reciprocă de sine nu este deformată nici de dorința bărbatului de a deveni „stăpânul” soției sale („El te va stăpâni”), nici de închiderea femeii în propriile instincte („atrasă vei fi către bărbatul tăi” Gen 3,16).

Maternitatea implică de la început o deshidere specială către noua persoană: tocmai aceasta este „partea” femeii. În această deschidere, în conceperea și aducerea pe lume a copilului, femeia „se regăsește printr-o dăruire sinceră de sine”. Conceperea și nașterea unui alt om, după Biblie, sunt însoțite de următoarele cuvinte ale femeii-născătoare: „Am dobândit un om de la Domnul” (Gen 4,1). Exclamația Evei „mama tuturor celor vii” se repetă de fiecare dată când este adusă pe lume o nouă ființă umană și exprimă bucuria și conștiința femeii de a participa la marele mister al eternei zămisliri. Soții participă la puterea creatoare a lui Dumnezeu!

Maternitatea oricărei femei, înțeleasă în lumina Evangheliei, nu este doar „trup și sânge”; în ea se exprimă profunda „ascultare a cuvântului Dumnezeului celui viu”, și disponibilitatea de a „păzi” acest cuvânt care este „cuvântul vieții veșnice” (In 6,68). Cei născuți din mame pământești, fii și fiice ale neamului omenesc primesc de la Fiul lui Dumnezeu puterea de a deveni „copii lui Dumnezeu” (In 1,12).

Maternitatea Mariei și a Bisericii

Relația reciprocă între misterul Bisericii și Maria se manifestă limpede în „semnul mare” descris în Apocalips. În acest semn, Biserica recunoaște o imagine a propriului său mister: cufundată în istorie, ea e conștientă că o transcende, întrucât cosntituie pe pământ „sămânța și începutul” Împărăției lui Dumnezeu. Acest mister Biserica îl va realiza în mod deplin și exemplar în Maria. Ea este Femeia slăvită în care planul lui Dumnezeu s-a putut înfăptui în deplină perfecțiune.

Femeia înveșmântată în soare era însărcinată (Ap 12,2). Biserica e pe deplin conștientă că poartă în sine pe Mântuitorul lumii, Cristos, și e chemată să-l dăruiască lumii renăscându-i pe oameni la însăși viața lui Dumnezeu. Dar Biserica nu poate uita că această misiune a ei a fost făcută posibilă de maternitatea Mariei, care l-a zămislit și l-a dat la lumină pe Acela care este „Dumnezeu din Dumnezeu”, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”. Maria este cu adevărat Mama lui Dumnezeu, Theotókos, în a cărei maternitate este ridicată la cel mai înalt grad chemarea la maternitatea înscrisă de Dumnezeu în orice femeie. Astfel Maria se situează ca model pentru Biserică, chemată să fie „noua Evă”, mamă a celor ce cred, mamă a „celor vii” (Gen 3,20). Ca și Biserica, și Maria a trebuit să-și trăiască maternitatea sub semnul suferinței. În cuvintele pe care, chiar în zorii existenței Mântuitorului, Simeon le-a adresat Mariei este prefigurat sintetic acel refuz opus lui Isus și, împreună cu El, Mariei, care își va atingea culmea la Calvar. „Lângă Crucea lui Isus” (In 19,25), Maria participă la dăruirea de sine a Fiului: îl oferă pe Isus, îl dăruiește, îl naște definitv pentru noi.

Acel „DA” din ziua Bunei Vestiri ajunge la maturitate deplină în ziua Crucii, când pentru Maria vine timpul de a-l primi și de a-l naște ca fiu pe orice om devenit ucenic, revărsând asupra lui iubirea răscumpărătoare a Fiului: Atunci Isus, văzând-o pe mama sa și pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, i-a spus mamei sale: „Femeie, iată fiul tău!” (In 19,36).

În Apocalips, „semnul mare” al „femeii” (12,1) e însoțit de „un alt semn pe cer”: „un balaur uriaș roșu” (12,3), care îl reprezintă pe Satana, puterea personală malefică, și în același timp toate forțele răului care acționează în istorie și se opun misiunii Bisericii.

Maria ajută Biserica să devină conștientă că viața se află mereu în centrul unei lupte mari între bine și rău, între lumină și întuneric. Balaurul vrea să-l înghită pe „Pruncul abia născut” (Ap 12,4), figura lui Cristos pe care Maria îl naște la „plinirea timpului” (Gal 4,4) și pe care Biserica trebuie să-l ofere necontenit oamenilor în diferitele epoci ale istoriei. În „trupul” fiecărui om, Cristos continuă să se releveze și să intre în comuniune cu noi, așa încât refuzarea vieții omului, în diferitele sale forme, este realmente refuzarea lui Cristos. Acesta este adevărul fascinant și totdată exigent pe care Cristos ni-l dezvăluie și pe care Biserica lui ni-l reamintește neobosită: Oricine va primi pe un copil ca acesta în numele meu, pe mine mă primește! (Mt 18,5); Adevăr vă spun: întru cât ați făcut acestea unuia dintre cei mai mici frați ai mei, mie mi-ati făcut (Mt 25,40).

Drepturile și datoriile femeii

Despre femeie trebuie scoase în relief, mai ales, demnitatea și responsabilitatea egală cu bărbatul: această egalitate are o singură formă de realizare în dăruirea ambilor soți între ei și copiilor, dăruire proprie căsătoriei și familiei. Așa cum vede și recunoaște însăși rațiunea umană, tot așa și revelația divină ne descoperă același lucru: toată istoria mântuirii este o luminoasă mărturie despre demnitatea femeii.

Creând pe om „bărbat și femeie” (Gen 1,27), Dumnezeu dă demnitate personală, în mod egal, bărbatului și femeii, înzestrându-i cu drepturi și responsabilități proprii persoanei umane.

Dumnezeu a prezentat apoi în cel mai înalt grad posibil demnitatea femeii luând el însuși trup omenesc din Fecioara Maria, pe care Biserica o cinstește ca pe Mama lui Dumnezeu, numind-o noua Evă și propunând-o ca model al femeii răscumpărate. Respectul delicat pe care Isus Cristos l-a avut față de femeile pe care le-a chemat la urmarea și prietenia sa, apariția lui în dimineața Paștelui unei femei, înainte de a se arăta apostolilor, și misiunea dată femeilor de a duce Vestea învierii, sunt tot atâtea semne care confirmă stima specială a lui Isus Cristos față de femeie.

Sfântul Paul va zice mai târziu: Voi toți sunteți fiii lui Dumnezeu prin credința în Isus Cristos…Nu mai există nici evreu, nici grec… nu mai există nici sclavi, nici om liber… nu mai există nici bărbat, nici femeie… pentru că voi toți sunteți unul în Isus Cristos (Gal 3,26; 28).

Femeia și societatea

Fără îndoială că egala demnitate și responsabilitate a bărbatului și a femeii justifică pe deplin accesul femeii la îndatoririle publice. Pe de altă parte, promovarea femeii cere ca să fie recunoscute valoarea și obligațiile ei ca soție și mamă, în comparație cu restul îndatoririlor politice sau celelalte profesiuni. În rest, aceste îndatoriri și profesiuni trebuie voite și integrate între ele, dacă voim să ajungem la adevărata și deplina emancipare umană, socială și culturală a femeii.

Lucrul acesta va fi cu atât mai ușor dacă, așa cum a asigurat Sinodul Episcopilor, noua "teologie a muncii" va scoate în lumină și va adânci semnificația muncii în viața creștină; dacă va determina legătura fundamentală care există între muncă și familie și prin urmare se va arăta semnificația originală și de neînlocuit a muncii în casă și a educației copiilor.

De aceea Biserica poate și trebuie să ajute societatea actuală, cerând fără încetare ca toți să recunoască și să cinstească valoarea de neînlocuit a muncii femeii în casă. Lucrul acesta are o deosebită importanță în opera educativă, pentru că se elimină însăși rădăcina discriminării posibile dintre diferitele munci și profesiuni, fiind clar că toți, în orice sector s-ar angaja, se implică cu drepturi și responsabilități egale. Biserica, respectând diferitele vocații ale bărbatului și femeii, trebuie să promoveze în măsura posibilităților egalitatea în drepturi a femeii și a bărbatului, și aceasta pentru binele tuturor: al familiei, al societății și al Bisericii.

Este evident că toate acestea înseamnă pentru femeie nu renunțarea la feminitatea ei, nici imitarea caracteristicilor bărbatului, ci adevărata și deplina sa umanitate, care trebuie să se exprime în felul ei de a lucra în familie și afară de lăcașul familiei, fără a uita diferitele obiceiuri și culturi în care trăiesc.

Demnitatea femeii se leagă intim de dragostea pe care o primește pentru ea însăși ca și de dragostea pe care la rândul ei o dăruiește. Se confirmă, astfel, adevărul despre persoană și dragoste. „Omul, singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăși, nu se poate regăsi deplin decât prin dăruirea dezinteresată de sine”. Acest lucru este valabil pentru fiecare om, ca persoană creată după chipul lui Dumnezeu, atât bărbat cât și femeie.

Pentru a salva identitatea și demnitatea femeii, trebuie să se acționeze atât pe planul socioeconomic, cât și pe cel cultural. Trebuie adoptate măsuri economice, pentru ca femeia să nu fie constrânsă la muncă în afara familiei, deși i se rezervă dreptul și posibilitatea de a participa la viața socială. Din acest motiv, Papa Paul al VI-lea cerea ca venitul muncii să ajungă întregii familii, și nu numai individului. Dar este necesară acțiunea si pe planul cultural, pentru a schimba acea mentalitate care consideră rolul de mamă, de educatoare, drept o „misiune meschină”, afirmând că femeia ar putea câștiga în demnitate doar în afara familiei.

Concluzie

În mare parte, Biblia ne vorbește despre patriarhi, regi, judecători și profeți. Sunt puține femei care se găsesc în aceste categorii. Totuși acestea ocupă un loc real în societate, dar și în viața de zi cu zi. Un verset din Cartea Psalmilor oferă cheia cu privire la statutul femeii în Biblie: “Gloria fiicei regelui este toată interioară” (Ps 45, 14).

Influența femeii în Biblie se manifestă în diferite aspecte: de la seducție până la diferite forme de presiune. Mamele din Biblie joacă un rol determinant în viața fiilor lor (Rebeca, Sara, Ana, soția lui Elcana). Deși femeile nu dețin puterea la fel ca și bărbații, totuși ele au o anumită implicație în viață. Femeia are o importanță decisivă : ea determină derularea evenimentelor, dar și luarea deciziilor.

Femeia, creată „după chipul lui Dumnezeu”, este ajutorul bărbatului. Am văzut că după legile ebraice ea trebuia ascultată, respectată și temută. Ea avea un rol important în familie, le dădea nume copiilor și era răspunzătoare de educația lor. Ea putea participa la adunările religiaose de închinare și aducea daruri ca jertfă. De asemenea ea era scutită de muncă în ziua de Sabat (Ex 20, 10) și dacă era vândută sclavă trebuia să fie eliberată în anul al 7-lea, ca și bărbatul.

Toate cele patru Evanghelii conțin informații cu privire la modul în care Isus s-a raportat la femei și la implicarea femeilor în viața și lucrarea Lui. Isus le-a acceptat și a recunoscut valoarea multor femei care erau desconsiderate sau respinse de societate; Le-a învățat și Le-a inclus în rândul ucenicilor. Femeile au luat parte de asemenea și la vestirea Evangheliei. Multe dintre cele care au lucrat împreună cu Isus sunt cunoscute pe nume. Dintre toate cele patru Evanghelii, Luca evindențiază interesul deosebit manifestat de Isus în relația cu femeile și implicare pe care acestea le-au în lucrarea și viața lui Isus. Aceste legături și implicațiile lor trebuie să fie văzute în lumina contextului social și cultural al primului secol d.Cr.