De la Deciu la Teodosie sau Crestinismul de Prigoana la Religie Oficiala

Teologie

De la Deciu la Teodosie sau Crestinismul de Prigoana la Religie Oficiala

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

INTRODUCERE

I. Cauze ale persecuțiilor și cauzele tolerării creștinismului

II. Împărați care au prigonit creștinismul

2. 1. Deciu (249-251)

2. 1. 1. Edictul din 249

2. 2. Valerian (253-260)

2. 2. 1. Edictele lui Valerian

2. 3. Dioclețian (284-305)

2. 3. 1. Sistemul diarhic și tetrarhic al lui Dioclețian

2. 3. 2. Edictele de persecuție

2. 4. Iulian Apostatul (360-363)

2. 4. 1. Politica împotriva creștinilor

III. Împărați care au favorizat creștinismul

3. 1. Constantin cel Mare

3. 1. 1. Edictul de la Mediolanum

3. 1. 2. Sinodul I Ecumenic

3. 2. Teodosie cel Mare

3. 2. 1. Politica religioasă a lui Teodosie cel Mare

3. 2. 2. Sinodul II Ecumenic

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Biserica creștină a fost întemeiată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos în mod tainic, când a instituit Sfânta Euharistie, la Cina cea de Taină: „pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine și binecuvântând, a frânt și, dând ucenicilor, a zis: Luați, mâncați, acesta este trupul Meu. Și luând paharul și mulțumind, le-a dat, zicând: Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor”(Matei 26,26-28). Iar în chip văzut Biserica a luat ființă prin pogorârea Duhului Sfânt asupra Sfinților Apostoli: „și când a sosit ziua Cincizecimii, erau toți împreună în același loc. Și din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt” (Faptele Sfinților Apostoli 2,1-4).

Biserica este o comunitate religios-morală și divino-umană prin care se coboară împărația lui Dumnezeu pe pământ iar capul Bisericii este Iisus Hristos, care o călăuzește prin Duhul Sfânt pentru a nu greși, ea fiind: „Biserica Dumnezeului celui viu. Stâlp și temelie a adevărului”( I Timotei 3,15). Ca orice societate și ca orice lucru existent și biserica are o istorie, de la formare și până în prezent.

Istoria este o știință care care studiază dezvoltarea societății omenești în diversitatea și complexitatea ei, care expune evenimentele istorice și cercetează cauzele și consecințele acestor evenimente iar istoria Bisericii creștine este: „o expunere științifică și sistematică a faptelor petrecute în societatea creștină, care se numește biserică, ocupându-se cu modul întemeierii acestei societăți și cu dezvoltările ei interne și externe, pe care le-a avut în decursul veacurilor”.

Lucrarea de față face parte din domeniul disciplinelor istorice, în ea am expus relațiile Bisericii creștine cu Imperiul Roman, în special cu cei care au fost la cârma imperiului în decursul unui secol și jumătate, mai exact de la împăratul Deciu, care a ajuns suveran al vastului imperiu în anul 249 și care a dat primul edict general de persecuție a Bisericii creștine și până la Teodosie cel Mare (379-395), care a dat un decret prin care creștinismul era singura religie recunoscută în întreg Impeiul Roman.

Ceea ce m-a motivat să aleg această temă a fost dorința de cunoaștere a relațiilor dintre Biserica creștină și societatea păgână romană, cu toate că societatea romană și în special Statul Roman a fost foarte permisiv cu orice religie, cu excepția creștinismului; fiecare religie se putea manifesta în voie, cu o singură condiție, ca toți să practice cultul împăratului, ceea ce pentru un creștin antipoliteist și antiidolatru era de neconceput iar acest fapt a dus la persecuții. Nu putem spune că din cauza creștinilor s-a ajuns la persecuții pentru că ei nu au instigat niciodată la revoltă, ba mai mult ei se rugau pentru cei ce-i prigoneau fiind fără dorință de a se răzbuna. Ei au dus o viață morală exemplară, ceea ce intra în contradicție cu păgânismul idolatru, vicios și decăzut. Am vrut să înțeleg și să cunosc ceea ce l-a determinat pe Constantin cel Mare să încline balanța în favoarea creștinilor atunci când a dat Edictul de la Mediolanum, prin care religia creștină devenea din „religio ilicita” „religio licita”, adică din religie nepermisă, scoasă în afara legii, în religie permisă și mai pe urmă favorizată, ca după mai bine de jumătate de veac să ajungă singura religie recunoscută în imperiu. cu toate că în timpul lui Dioclețian, cu nici un deceniu în urmă, de la promulgarea acestui Edict, s-au dat patru edicte de persecuție a creștinilor, fiind cele mai draconice și cele mai sângeroase edicte promulgate până atunci împotriva lor.

Tema pe care am abordat-o în lucrarea de față cu privire la relațiile dintre creștini și păgâni din primele secole a fost abordată încă din timpul persecuțiilor de mulți istorici păgâni și creștini și nu numai și până în zile noastre. Noutăți la această temă nu pot să aduc, fiind expusă, dezbătută și comentată exhaustiv, noutatea este modul de expunere, componența lucrării și folosirea materialelor recent apărute cu privire la această temă.

Prigoana asupra creștinilor este o temă de actualitate, cu toate că sunt mai bine de 1700 de ani de la promulgarea Edictului de la Mediolanum și acum se înregistrează persecuții asupra religie creștine și asupra mărturisitorilor ei, în special în țările musulmane din Asia sau Africa. Până nu de mult regimurile totalitare au încercat să excludă orice formă de religiozitate din societate iar prin această măsură s-a ajuns la prigonirea Bisericii creștine, aceste măsuri s-au luat în special în Estul Europei, în țările comuniste, unde s-au înregistrat un număr foarte mare de martiri, preoți și oameni obișnuiți, care au rămas fermi în credință, suferind multe suplicii.

În linii mari am vrut să expun principalele edicte și măsuri, care s-au aplicat în întreg Imperiul Roman, prin care s-a persecutat creștinismul, dar și edictele și măsurile care au favorizat creștinismul până când a ajuns religia oficială a imperiului, precum și un scurt istoric al vieții celor care au lansat aceste edicte.

În lucrarea de față, intitulată „De la Deciu la Teodosie sau creștinismul de la prigoană la religia oficială” am vrut să enumăr principalele edicte cu caracter general, care au fost emise de către împărații romani, atât în defavoarea creștinismului cât și în favoarea sa. Au fost rescripte date de împărații romani dar nu au avut un caracter general, primul care a dat un rescript de persecuție a fost împăratul Nero (54-68), în acest rescript creștinismul era considerat o sectă iudaică, au urmat apoi și alte rescripte, dar tot cu un caracter local. Primul care a dat un edict de persecuție a creștinilor cu caracter general a fost împăratul Deciu (249-251) și de aici am început expunerea în lucrarea de față.

Pentru a înțelege mai bine motivele pentru care s-au dat aceste edicte de persecuții cu caracter general în primul capitol am expus relațiile dintre creștini și păgâni din primele trei secole și care au fost cauzele persecuțiilor. Aceste cauze au fost: politice, deoarece viața politică a romanilor era strâns legată de cult, care era păgân, iar prin nepracticarea cultului, creștinii au intrat în conflict cu păgânismul; sociale, pentru că religia creștină venea cu o doctrină, care fără să vrea a răsturnat legile societății antice bazată pe ierarhizări sociale, ea învăța egalitatea între oameni, după cuvântul Mântuitorului care zice: „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus”(Galateni 3,28); și morale, pentru că se propovăduia iubirea și egalitatea între oameni, renunțarea la toate viciile ceea ce a stârnit furie din partea păgânilor vicioși și decăzuți. Am prezentat procedurile defectuoase de judecată împotriva creștinilor, care erau judecați nu pentru delicte ci pentru simplul fapt că erau creștini. Tot în primul capitol am expus principalele motive pe care le-a avut Constantin cel Mare pentru a legaliza și favoriza creștinismul.

În capitolul II am prezentat, după părerea mea, cei mai înverșunați prigonitori ai Bisericii lui Hristos. Aici sunt expuși patru împărați, începând cu Deciu, care a fost primul împărat roman, care a dat un edict general de persecuție împotriva creștinilor, apoi este prezentat împăratul Valerian cu edictele sale împotriva creștinilor, urmat de Dioclțian, care a fost cel mai mare prigonitor al creștinilor și în cele din urmă este prezentat ultimul împărat roman care a încercat să reînvie păgânismul, și anume Iulian Apostatul.

În capitolul III am expus viața și măsurile pe care le-a luat pentru răspândirea creștinismului primul împărat roman creștin, în persoana lui Constantin cel Mare, care după Edictul de la Mediolanum din anul 313 a început a favoriza creștinismul în mod vădit. În acest capitol mai este expusă viața marelui Teodosie și măsurile pe care le-a luat pentru a întări credința creștină, el a fost primul împărat roman care a renunțat la titlul de pontifex maximus și tot el este cel care prin lege a recunoscut creștinismul ca fiind singura religie oficială a imperiului. Tot aici sunt prezentate primele două Sinoade Ecumenice și importanța lor pentru păstrarea dreptei credințe precum și pentru fundamentarea dogmelor Bisericii Ortodoxe.

I. CAUZE ALE PERSECUȚIILOR ȘI CAUZELE TOLERĂRII CREȘTINISMULUI

Primele trei secole din istoria Bisericii drept măritoare sunt numite epoca persecuțiilor împotriva creștinilor sau perioada martirilor, pentru că în această perioadă se înregistrează un număr foarte mare de matiri datorită persecuțiilor care la început au avut un caracter local, dar o dată cu Edictul lui Deciu din anul 249 aceste persecuții au avut un caracter general, fiind aplicate, împotriva creștinilor aproape pe tot teritoriul imperiului, dar în special în partea orientală a imperiului, unde creștinii deveniseră numeroși. Deci primele trei secole din istoria Bisericii Creștine Universale sunt caracterizate de persecuțiile sângeroase pornite de către suveranitatea Imperială asupra creștinilor. Aceste persecuții au fost inițiate din dorința de a stârpi noua religie, care era în afara legii.

Persecuțiile și-au pierdut caracterul general o dată cu Edictul de la Mediolanum dat de către împăratul Constantin cel Mare, în anul 313, de acum se vor mai înregistra persecuții doar izolat ca o formă de răzbunare a unui suveran pe antecesorii săi, cum este cazul lui Iulian Apostatul care a aderat la păgânism nu din convingere cât din ura pe care o purta față de fiii lui Constantin cel Mare care i-au masacrat familia și care erau simpatizanți ai creștinismului sau cazul lui Liciniu care după ce a semnat Edictul de la Mediolanum și l-a pus în aplicare o perioadă scurtă de timp s-a pornit cu ură împotriva creștinilor, când relațiile sale cu celălalt semnatar al Edictului, adică cu Constantin cel Mare, s-au înrăutățit, deoarece acesta din urmă era simpatizat al creștinilor.

Din această perioadă Biserica a moștenit cultul maritirilor, care prin curajul, mărturisirea și moartea lor martirică s-au învrednicit de cununa nemuririi și a vieții veșnice. Chinurile pe care le-au suferit cu un curaj neînfricat au uimit lumea păgână greco-romană. Ei au suferit toate pedepsele inventate de fanatismul și brutalitatea lumii păgâne, care nu avea nici o prețuire pentru viața morală, curată și sfântă a creștinilor. Atitudinea martirilor creștini în fața morții este una extraordinară, demnă de toată lauda, pentru că ei au renunțat la toate bunătățile și bucuriile acestei lumi trecătoare din dragoste nemărginită față de Domnul nostru Iisus Hristos iar pentru aceasta au primit de la El cununa vieții veșnice, împlinind cuvintele Mântuitorului care zice: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, și Eu voi mărturisi pentru el înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri” (Mt. 10, 32). Martirii mergeau la martiriu cu bucurie și era răbdători în chinuri fără să se revolte, modești, rugându-se pentru prigonitorii lor, la fel cum s-a rugat Domnul nostru Iisus Hristos pentru cei care l-au răstignit, încrezători în dreptatea caur creștini în fața morții este una extraordinară, demnă de toată lauda, pentru că ei au renunțat la toate bunătățile și bucuriile acestei lumi trecătoare din dragoste nemărginită față de Domnul nostru Iisus Hristos iar pentru aceasta au primit de la El cununa vieții veșnice, împlinind cuvintele Mântuitorului care zice: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, și Eu voi mărturisi pentru el înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri” (Mt. 10, 32). Martirii mergeau la martiriu cu bucurie și era răbdători în chinuri fără să se revolte, modești, rugându-se pentru prigonitorii lor, la fel cum s-a rugat Domnul nostru Iisus Hristos pentru cei care l-au răstignit, încrezători în dreptatea cauzei lor având o credință neșovăielnică și fiind convinși că Hristos va fi cu ei mereu, după cum El Însuși a zis: „și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Mt. 28, 20).

După cum am văzut ideea de stat nu prea îi interesează pe creștini, ei năzuiau spre împărația lui Dumnezeu care este în ceruri și care nu este din lumea aceasta după cum Însuși Iisus Hristos a zis: „Împărăția mea nu este din lumea aceasta” (In. 18, 36), dar își respectau îndatoririle pe care la aveau față de stat, respectau aceste îndatoriri până nu intrau în conflict cu credința, pentru că ei respectau cuvântul Mântuitorului care zice: „Dați lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu și Cezarului ceea ce este a Cezarului” (Mt. 22, 21) iar prin aceasta s-a ajuns la conflicte între creștini și împătații romani, aceștia din urmă au dorit să fie zeificați și să li se aducă lor slavă ca unui Dumnezeu, lucru cu neputință pentru creștini, care aveau un singur Dumnezeu, căruia îi dădeau slavă iar din această cauză s-a ajuns la persecutarea lor.

Cum s-a ajuns ca statul roman să ia o atitudine atât de ostilă față de creștini, pentru că știm că Imperiul Roman a fost foarte tolerant față de orice cult și față de orice convingere religoasă, puteau fi adorați în imperiu atât Jupiter, cât și Isis sau Artemis, era permisă inițierea în misterele din Eleusis sau în cultul zeului Mithra, era permis să fi un filozof epicureu sau stoic sau era pemis să nu crezi în nimic, nimeni nu era asuprit în afară de creștini. Ceea ce a determinat Statul roman să dezlănțuie persecuțiile împotriva creștinilor a fost faptul că urmașii Sfânților Apostoli au refuzat din principiu cultul împăratului iar prin aceasta creștinii ar fi săvârșit un delict de lezmajestate care la origine era echivalent cu delictele de înaltă trădare, rebeliune sau insurecție împotriva puterilor Statului. Legea era destul de imprecisă și foarte elastică iar din această cauză putea fi folosită împotriva tuturor și împotrivă la orice, deci și împotriva creștinilor.

Cauzele care au fovarizat persecuțiile au fost de mai multe feluri, au fost cauze religioase, politice, social-morale și în special cauza principală a persecuțiilor a fost cultul împăratului.

Cauze religioase care au marcat începerea persecuțiilor au fost în special conflictele pe care creștinismul le-a avut cu păgânismul care era total opus doctrinei creștine. Păgânismul era tolerant față de toate religiile idolatre, chiar și față de iudaism, pe când creștinismul, care era o religie morală și monoteistă, care propovăduia egaliatea dintre oameni, iubirea frățească și renunțarea la abuzurile de tot felul, era considerat o superstiție nouă și dăunătoare. Creștinismul era urât de toate religiile păgâne deoarece prin viața morală pe care o propovăduia dădea o puternică lovitură acestor religii idolatre, imorale și decăzute. Păgânismul considera noua religie o lepădare de la legea strămoșilor, o blasfemie la adresa zeităților protectoare, un cult secret și periculos bazat pe magie și vrăjitorie și chiar omucideri, deorece ei înțelegeau prin jertfa euharistică că se jertfește o persoană în chip real, de aceea erau acuzați de canibalism. Toate acestea îl fac pe Tertulian se exclame: „Dacă Tibrul se revarsă peste maluri, dacă Nilul nu se revarsă peste ogoare, dacă cerul nu trimite ploaie, dacă pământul se cutremură, dacă e foamete, dacă se ivește vreo molimă, îndată se strigă: La leu cu creștinii! Atâția la unul singur ? Vă întreb: înainte de Tiberiu, adică înainte de venirea lui Hristos, câte nenorociri nu s-au abătut asupra pământului și asupra orașelor ?”.

Cauzele politice ale persecuțiilor se datorau în primul rând strânsei legături dintre religie, stat și viața publică iar obligațiile religioase făceau parte din îndatoririle civile ale oricărui cetățean roman, inclusiv a creștinului, ceea ce era contrar a ceea ce învăța creștinismul, creștinismul fiind o religie antipoliteistă și antiidolatră, și tocmai de aceea era considerată dușmănoasă față de stat iar statul ar avea de suferit din cauza mâniei zeilor insultați și blasfemiați de creștini. La funcționari și la soldați sarcinile religioase echivalau cu îndatoririle cetățenești iar neîmplinirea lor însemna un atentat la siguranța civică a obștii și a bunelor moravuri, atentat venit din partea celor care practicau un cult clandestin și care se sustrăgeau de la îndeplinirea funcțiilor religioase. Răutatea populară se întâlnea, dar tonul revoltelor împotriva acestei religii ilicite venea de sus.

Creștinii erau urâți de către păgâni datorită vieții lor morale pe care păgânii nu reușeau să o înțeleagă și pentru a-i denigra pe creștini, păgânii au adus multe acuzații calomnioase la adresa lor, ca de exemplu, creștini erau acuzați că sunt consumatori de carne și sânge de om și considerau Sfânta Euharistie ca fiind un ospăț canibalic, erau acuzați de imoralitate, de comiterea de incesturi, de adorare a soarelui.

Ceea ce învăța creștinismul era periculos pentru societatea romană și anume creștinismul promova egalitatea între oameni: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus” (Gal. 3, 28), iar prin aceasta se încerca abolirea sclaviei, se propovăduia pacea, iubirea și renunțarea la discriminare.

În societatea greco-romană sclavii erau considerați o simplă unealtă iar stăpânul avea drept de viață și de moarte asupra acestora, fiind cea mai cruntă formă de exploatare a omului de către om, nu puteau avea dreptul de a purta un nume, puteau fi vânduți sau uciși după bunul plac al stăpânului iar când îmbătrâneau atât sclavele cât și sclavii erau izgoniți din familie.

O altă cauză a persecuțiilor a fost cultul împăratului care pentru romani constituia religie de stat, iar refuzul creștinilor de a practica acest cult atrăgea persecutarea lor, fiind acuzați de sacrilegiu și ofensă adusă maiestății imperiale, care era mai înalt decât zeitățile, iar prin aceasta erau socotiți periculoși.

Creștinii iritau marea masă a populației pentru că încurajau celebrarea cultului lor cu un anumit mister iar aceasta suscita o curiozitate ostilă. De obicei s-a încercat să-i surprindă pe creștini în timpul celebrării Sfintei Liturghii și este sigur cazul lui Tarcițiu, care a fost masacrat pentru că nu a vrut să le dea Sfânta Euharistie. De asemenea îi irita pe romani, răspândirea silențioasă a creștinismului, pentru că peste tot puteau fi întâlniți creștini și nimeni nu știa de unde vin. Este clar că viața morală a creștinilor reprezenta pentru mulți o acuză tacită, în acest sens, Sfântul Iustin Martirul și Filozoful, ne dă un exemplu semnificativ despre o femeie romană dintr-o familie nobilă care avusese până la un anumit timp o viață dezordonată și aceeași viață dezordonată o avusese și soțul ei, dar ea a devenit creștină și-i va cere soțului ei fidelitate conjugală, amenințându-l că în caz contrar se va separa de el. Neputând renunța la viciile sale și neputând să-i facă nici un rău soției sale, soțul îl va denunța pe catehistul care o instruise, ca fiind creștin și astfel, Tolomeu, catehistul, va fi martirizat.

Orice cult, pentru a funcționa, avea nevoie de o aprobare conferită prin lege iar creștinismul neavând această confirmare, era considerat religie nepermisă și adepții lui puteau fi urmăriți. Un decret al împăratului Traian interzicea adunările nocturne iar o altă lege pedepsea manifestările dăunătoare față de poporul roman; creștinismul fiind o religie ilicită, adică în afara legii, adepții ei se adunau când puteau și în special noaptea pentru a nu fi văzuți și denunțați, dar prin aceasta intrau sub incidența legii și chiar simpla lor manifestare intra sub incidența legii deoarece fiind religie ilicită, era dăunătoare poporului roman iar ei puteau fi urmăriți și persecutați doar pentru simplul fapt că erau creștini. Creștinii care erau cetățeni romani erau judecați după procedura regulată a procesului de crimă, aplicându-se pedepse capitale ca de exemplu pierderea libertății, a cetățeniei sau a vieții iar dacă nu erau cetățeni romani erau judecați după procedura reprimării delictelor, aplicată de funcționarii romani superiori. Cu siguranță că existau legi și decrete pe baza cărora creștinii erau persecutați. Tertulian vorbește despre un decret din timpul împăratului Nero din anul 64 în care se spunea: „non licet esse vos = nu este permis ca voi să existați” iar în timpul împăratului Claudiu se vorbește despre un decret senatorial în care se zice: „Non licet esse christianos = Nu este pemis să existe creștini”. Pe baza acestor formule și nu numai creștinii au fost persecutați, ca practicând o religie nepermisă până în anul 313 când împăratul Constantin cel Mare a dat libertate creștinilor prin Edictul de la Mediolanum.

La Roma judecata era făcută de prefectul orașului iar în provincii judecata o făceau guvernatorii. Pedepsele se dădeau în funcție de statutul social al inculpaților, cei bogați erau deportați, cei simpli erau decapitați, dar la toți li se confisca averea iar femeile și fetele erau vândute la casele de toleranță. Înaintea aplicării pedepsei erau ținuți în închisoare și torturați pentru a apostazia iar de multe ori mureau în închisoare datorită condițiilor inumane la care erau expuși. Torturile erau groaznice, dorindu-se prin acestea apostazierea, dintre torturi amintim: flagelarea, bătaia cu vergi, sfâșierea corpului cu unghii de fier sau cu cioburi de sticlă, arderea cu fierul înroșit, tăierea limbii, scoaterea ochilor, smulgerea unghiilor, turnarea de plumb topit sau smoală încinsă pe corpul gol etc, aceste torturi au fost puse în aplicare mai cu seamă din timpul împăratului Deciu, când durata de detenție a crescut, atingând apogeul în timpul împăraților Dioclețian și Galeriu.

Dar persecuțiile s-au desfășurat în mod diferit în Occident față de Orient. În Occident Maxențiu și în special Constanțiu Chlor au avut o politică tolerantă față de creștini, le-a distrus doar câteva biserici, fără să-i prigonească sau să-i martirizeze, pe când în Orient, împăratul Galeriu continua în mod îndârjit persecuția, dar în apropierea morții a dat un Edict de toleranță, la Sardica în anul 311, unde și-a justificat cruda persecuție, el i-a acuzat pe creștini pentru că l-au constrâns să facă acest masacru din cauza îndârjirii lor și a constatat că cei mai mulți dintre ei persistă în credință. Prin acest edict le-a dat voie să se poată aduna dar să se roage la Dumnezeul lor pentru binele imperiului. Prin aceasta putem deduce faptul că împăratul a observat că nimic nu poate sta în fața noi religii, el singur a ajuns la concluzia că majoritatea creștinilor au rămas fideli credinței creștine și prin aceasta s-a văzut neeficiența prigoanei iar persecuțiile s-au văzut a fi un adevărat eșec pentru că în loc să stârpească credința creștină s-a întâmplat un fenomen inedit și anume creștinii au început a se înmulți și mulți dintre păgâni văzând credința nestrămutată și neînfricarea în fața morții a celor ce erau prigoniți au devenit creștini.

Victoria lui Constantin cel Mare asupra lui Maxențiu de la Pons Milvius a avut un impact psihologic asupra lui Constatin care și-a legat viața de cea a Bisericii creștine, probabil din recunoștință față de Dumnezeu, dar și dintr-o intuiție genială, aceea că religia creștină poate salva Imperiul Roman. Și nu numai din intuiție Constantin a dat Edictul de la Milano ci din convingere deoarece el era un simaptizant al creștinilor încă din copilărie și mai știm că el fiind la curtea lui Dioclețian a văzut că persecuțiile nu și-au atins nici pe departe scopul, ci au înregistrat un adevărat dezastru, pentru că nu au putut stârpi creștinismul ci mai tare l-au făcut.

Constantin cel Mare fiind un om vertical, cumpătat și onest a semănat întru totul părinților săi. Eutropiu ne spune că tatăl lui Contantin era o persoană dintre cele mai bune și de o dărnicie fără margini iar Ioan din Antiohia scrie: „era cumpătat, abținându-se de la plăcerile vieții, nu punea preț pe hrană și nu dorea să dobândească vase de argint, precum alți împărați”. Iar Kedrenos ne spune despre Sfânta Elena că: „acest lucru l-a învățat și pe fiul ei și anume să aibă înțelepciune smerită, să fie atent la virtute și la purtare slujind Domnului cu frică și cutremur; păzind în tocmai poruncile acesteia, acesta avea să dobândească rod însutit”. Același istoric bizantin scrie și despre tatăl lui Contantin: „Contanțiu era foarte bun și evlavios și tot așa l-a educat și pe fiul său, pe Constantin, și nu îi interzicea să ia parte la cele creștinești”.

Este imposibil să stabilim când și cum s-a convertit Constantin la creștinism. Dar se poate vedea o înclinație și o admirație spre creștinism a lui Constantin o dată cu victoria sa asupra lui Maxențiu, acest lucru se poate observa și din inscripția de pe arcul de triumf, care s-a ridicat la Roma o dată cu victoria sa asupra lui Maxențiu, și că acesta s-a datorat „măreției minții sale” și „inspirației divine”. Folosirea singularului și lipsa referințelor la zeii tradiționali din panteonul roman sugerează mișcarea lui Constantin spre creștinism deși inscripția nu prezintă detalii despre mitul crucii miraculoase pe care a văzut-o Constantin, care circula încă de dinaintea morții lui Constantin.

Această politică religioasă de a favoriza creștinismul a fost dusă și de sccesorii lui Constantin cel Mare, cu o singură excepție, cea a lui Iulian Apostatul, iar apogeul acestei politici favorabile Bisericii Ortodoxe l-a înregistrat Teodosie cel Mare prin proclamarea religie creștine ca singura religie recunoscută în tot imperiul, prin Edictul de la Tesalonic din 28 februarie 380.

El s-a îngrijit de răspândirea creștinismului în tot Imperiul Roman. Pe Teodosie cel Mare, după cum spune Sfântul Ambrozie al Milanului l-a preocupat mai mult situația Bisericii decât problemele statului și ale sale. El este primul împărat roman care a renunțat la titlul de pontifex maximus.

II. ÎMPĂRAȚI CARE AU PRIGONIT CREȘTINISMUL

Dacă prima persecuție împotriva creștinilor a fost din pricina iudeilor, pe urmă ostilitățile se vor dezlănțui din partea autorităților romane și vor avea un caracter organizat, urmărind deființarea noii religii. De la împăratul Nero (54-68), la Domițian (81-96), creștinismul va fi considerat drept o sectă evreiască, membrii săi fiind identificați cu israeliții. De la Împăratul Domițian creștinii nu vor mai fi confundați cu iudeii, iar creștinismul era prigonit ca religie nouă și nepermisă (religio ilicita). În timpul împăratului Traian (98-117) și ulterior, adepții credinței în Iisus Hristos au fost persecutați pe temeiul unor rescripte împărătești, hotărâri legale de moment, care nu au avut o aplicabilitate în întregul Imperiu Roman ci priveau numai anumite teritorii. O dată cu urcarea pe tron a împăratului Deciu în anul 249 și până la Edictul de la Mediolanum din anul 313, s-au publicat Edicte de urmărire generală a creștinilor, ce trebuiau executate pe întreaga suprafață a Imperiului Roman.

II. 1. Deciu (249-251)

Decius Caius Messius Quintus Traianus (c. 195-251), împărat roman (249-251). Născut în provincia Panonia Inferior. Cu el se deschide seria împăraților din Illyricum, prin a căror energie și capacitate militară imperiul va fi salvat de la prăbușire în timpul anarhiei militare. Mai întâi a fost senator roman desemnat de Filip Arabul să conducă provinciile dunărene Moesia și Pannonia, a ajuns împărat împotriva voinței lui, fiind ales de armată în toamna anului 249. A fost ales de trupele sale datorită unor victorii pe care le-a obținut împotriva goților. A trebuit să se confrunte cu Filip Arabul la Verona pe care l-a învins și ucis. Deciu este cel dintâi dintre generalii originari din Illyricum care ocupă tronul Imperiului Roman în secolul al III-lea, un secol în care imperiul era măcinat de lupte interne din cauza uzurpatorilor.

Deciu era un ilirian brav, activ, energic și iubit de trupe. El a domnit într-un timp de pericol pentru imperiu, care era amenințat de barbari în special de goți. Voind să restaureze și să consolideze imperiul, Deciu a întreprins o reformă internă, pentru înlăturarea abuzurilor și a dus lupte contra invadatorilor, a triburilor germanice și în special a goților. Pentru salvarea imperiului numește un cenzor, pe Valerian, care va fi mai târziu ales, tot de trupe, împărat al Imperiului Roman, și pe care l-a pus la Roma pentru a îndeplini probleme de administrație civilă.

La Roma a stat doar câteva luni, până la sfârșitul anului 249. Din capitală a plecat pentru totdeauna pe frontiera dunăreană, însoțit de împărăteasa Herennia Cupressenia Etruscilla și de cei doi fii ai săi, Q. Herrenuis Etruscus Messius Decius și C. Valens Hostilianus Messius Quintus, pe care i-a declarat cezari în anul 250. Din nou trebuia să fie prezent la Dunăre, ca să facă față unei noi mari invazii barbare venită din partea goților.

„Goții cei mai înverșunați dușmani ai Romei de la mijlocul secolului III e.n., erau originari din sudul Peninsulei Scandinavia, de unde emigraseră pe valea Vistulei, a Nistrului și a Niprului până în nordul Mării Negre. Aici reușiseră să alcătuiască o mare confederație tribală”.

O dată ce a ajuns rege al goților, Kniva, și-a alcătuit în iarna anului 249-250, o mare coaliție antiromană. Când a ajuns la nordul gurilor Dunării, Kniva și-a împărțit armata în două: o coloană a trecut Dunărea înghețată în Dobrogea și a început pustiirea regiunii de coastă a mării. Cea mai puternică coloană formată din 70.000 de luptători condusă chiar de Kniva, a înaintat prin sudul Moldovei și a pătruns în Muntenia. Kniva împreună goții lui trec Dunărea în Tracia unde se întâlnesc cu armatele conduse de Deciu și de fiii lui se poartă unele bătălii unde Deciu iese victorios, dar neținând seama de oboseala pe care au acumulat-o soldații, Deciu continuă să-i urmărească pe goți, spera că îi va prinde și le va lua prăzile de război. Cu toate acestea goții au ajuns până prin Macedonia. Deciu vrea să le oprească ascensiunea blocând principalele drumuri. În această încercare de a-i opri pe goți a fost obținută numai o mică victorie pe drumul dintre Nicopolis ad Istrum și Oescus, dar în luptă a căzut fiul cel mare al împăratului, Herrenius Etruscus.

Deciu s-a decis să dea o luptă hotărâtoare cu goții, deși nu dispunea de forțe prea mari. Credea că prada de război și captivii îi vor stânjeni pe barbari în deplasarea lor. Nu a studiat bine poziția locurilor de luptă și-i atacă vijelios pe barbari. Lupta s-a desfășurat în vecinătatea orașului Abritus (Razgard), între niște mlaștini aflate lângă târgul Forum Semproni. Împăratul împreună cu un grup de soldați viteji, s-a desprins de grosul trupei sale și a pătruns în rândurile inamice, dar a fost înconjurat de goți și a urmat o luptă îndelungată pe viață și pe moarte, până ce Deciu împreună cu toți ai săi au fost măcelăriți de goți. Nu i s-a putut identifica, după aceea, nici cadavrul, înnecat probabil într-una din bălțile unde s-a desfășurat tragicul eveniment de la sfârșitul lunii iunie 251. Cu această moarte eroică pe câmpul de luptă, Deciu a fost primul împărat roman care și-a jertfit viața pentru prosperitatea și binele imperiului.

II. 1. 1. Edictul din 249

Începând cu împăratul Deciu se complică problema raporturilor, îngăduitoare până atunci, dintre statul roman și Biserica creștină. Mai înainte împărații dăduseră doar unele rescripte privind stăvilirea noii religii, prin măsuri ce urmau a fi luate de către organele administrative locale.

În toamna anului 249, împăratul Deciu a dat un edict de persecuție, împotriva creștinilor întrucât îi considera pe creștini partizani ai fostului împărat. El a fost cel dintâi împărat roman care a publicat un edict general împotriva creștinismului, cu aplicabilitate în tot imperiul, scopul urmărit fiind desființarea creștinismului. Teoretic era dorința împăratului de a restaura vechile culte și de a declanșa o adeziune de solidaritate națională.

Azi nu posedăm textul original al Edictului lui Deciu, emis la finele anului 249 sau la începutul celui următor. Conținutul lui a putut fi reconstituit însă după alte surse. Acta Sanctorum și toată vechea literatură creștină îl arată ca fiind plin de cruzime. „Ordinul dat de el cerea ca într-o anumită zi toți locuitorii imperiului să celebreze o funcțiune sacră în cinstea zeilor. Pentru acest scop în toate locurile sunt stabilite comisii, chiar și în cele mai îndepărtate”. Toți cetățenii bănuiți de adeziune la creștinism erau obligați să aducă sacrificiu. Cei care se sustrăgeau li se confisca averea, iar dacă erau prinși erau uciși. Deci fiecare cetățean roman trebuia să se prezinte personal în fața acestor comisii de stat și să-și demonstreze adeziunea la păgânism. Celor care făceau aceasta li se elibera un certificat (libellus), iar celor care fugeau li se confisca averea și când se întorceau acasă, dacă erau prinși, erau uciși. Cei care refuzau să se prezinte erau aduși cu forța iar funcționarii indulgenți erau amenințați cu pedepse grave. Au fost loviți de măsurile luate mai ales clericii și creștinii mai de seamă, se dorea confiscarea averilor bisericilor și a creștinilor bogați. Nu se urmărea în mod special uciderea lor, ci aopstazierea. De aceea erau supuși la torturi groaznice și erau uciși numai ca să-i intimideze pe ceilalți. „Ne dă mărturie în privința aceasta Origen, care spune: «Judecătorii se întristează, dacă chinurile sunt suportate cu curaj; dimpotrivă, bucuria lor este fără de margini, când pot triumfa asupra unui creștin»”.

Acum Biserica trece printr-o mare încercare, deoarece mulți creștini apostaziau, unii oferindu-se singuri să sacrifice, alții erau biruiți de torturi groaznice. Era foarte dureros pentru Biserică când un episcop ca Evdemon al Smirnei apostazia cu un număr mare de creștini, chiar dacă actul lor era doar formal pentru a scăpa de chinuri sau de moarte.

După încetarea persecuției, a apărut o grea problemă pentru Biserică: este vorba despre primirea înapoi a celor care au apostaziat, care erau numiți lapsi, adică cei care au renunțat la dreapta credință. După gravitatea actului de apostaziere, ei erau împărțiți în patru categorii: sacrificati – cei care au sacrificat zeilor, thurificati – cei care aduceau sacrificii numai ardere de tămâie, libellatici – cei care obțineau un certificat (libellus) că au sacrificat zeilor obținut de cele mai multe ori pe bani, fără să sacrifice și acta facientes cei care declarau la interogatoriu că nu sunt creștini.

Aceste categorii de apostaziați au fost o grea problemă pentru Biserică, întrucât majoritatea creștinilor îi considerau iremediabil excluși din Biserică. Problema s-a rezolvat prin reprimirea lor; în această chestiune s-a ilustrat Sfântul Ciprian al Cartaginei, care a rezolvat fovorabil problemele lor.

Numărul martirilor și mărturisitorilor a fost foarte mare. Atunci au fost martirizați episcopii Fabian al Romei, Alexandru al Ierusalimului, Saturnin al Tolosei, Valvila al Antiohiei, preotul Pionius din Smirna și mulți alții în Egipt, Grecia și în tot Imperiul Roman. Chiar Origen a fost închis și torturat. În Palestina, Alexandru, care era episcop al Ierusalimului a fost dus înaintea guvernatorului din Cezareea și, după ce s-a arătat viteaz prin tăria cu care a apărat din nou învățătura creștină, a primit cununa întemnițării la o batrânețe înaintată și la o căruntețe venerabilă, iar după ce a murit în închisoare, Mazaban este ales în locul său, episcop al Ierusalimului. Și în Cartagina, unde comerțul cu certificate (libellus) atinsese nivelul maxim, au fost destui martiri, care au primit cununa muceniciei.

Unii episcopi s-au ascuns: Sfântul Ciprian al Cartaginei, Dionisie al Alexandriei, Grigorie al Neocezareei, ei au fost ajutați de credincioși și de acolo ei au condus bisericile lor prin corespondență, prin oameni de încredere. După un an de persecușie îngrozitoare, lucrurile s-au potolit. Împăratul și autoritățile romane ș-au dat seama că Biserica este o organizație foarte puternică care nu poate fi distrusă.

Această inițiativă a lui Decius de a distruge Biserica creștină s-a soldat cu un mare eșec și nu și-a atins nici pe departe scopul. În ciuda amenințărilor și pericolelor de tot felul Biserica a rezistat, iar numărul important al celor care au mărturisit credința precum și cel al martirilor atestă vitalitatea ei.

II. 2. Valerian (253-260)

După ucidere lui Deciu de către goți cel care i-a urmat la tron, adică, Trebonianus Gallus, a făcut un pact rușinos cu aceștia lăsându-i să meargă liniștiți cu prada de război dar cu condiția de a nu mai prăda teritoriul Imperiului. În anul 253 ei au format din nou o coaliție antiromană care a trecut Dunărea. Din Roma, Trebonianus a ordonat lui Valerian, pe atunci comandant al armatelor de pe frontiera Dunării superioare, să plece în ajutorul colegului său, Marcus Aemilius Aemilianus, care era guvernatorul Moesiilor și Pannoniei Inferioare, aceasta fiind atacat de goți. Dar până să ajungă Valerian pe teatrul de război balcanic, viteazul Aemilianus îi înfrânge și îi alungă pe goți dincolo de fluviu.

Ca și în cazul lui Deciu, prin aceste victorii pe care le-a obținut Aemilianus împotriva goților, armata l-a proclamat împărat și l-au silit să meargă spre Roma. La fel a pățit și Valerian, care a fost numit cu forța împărat de către legiunile sale din Reția, pe când era în drum spre Balcani. Trei armate urmau a se ciocni pentru domnie pe solul Italiei. Înaitând mai repede, Aemilianus l-a învins și l-a ucis la Terni pe Trebonianus și pe aliatul acestuia, Volusianus. El a fost recunoscut ca împărat de către Senat, dar nu a domnit decât trei luni, deoarece a fost asasinat de proprii lui soldați, care au trecut de partea lui Valerian.

După ce a rămas singurul împărat al Imperiului l-a asociat la domnie pe fiul său Publius Egnatius Licinius Gallienus, născut în anul 218, încredințându-i apărarea provinciilor din Europa, în timp ce el se ocupa de provinciile din Orient. Era prima divizare geografică a imperiului.

Împăratul Valerian aparținea gintei aristocratice Licinia, fapt ce explică buna primire cu care a întâmpinat Senatul pe acest împărat, care era la o vârstă înaintată, având 70 de ani, dar eminent prin comandamentele și funcțiile militare pe care le îndeplinise încă din vremea Severilor. Și-a asociat la domnie pe fiul său, deoarece de unul singur nu mai putea face față multelor probleme cu care se confrunta Imperiul. În anul 256 el a plecat în Orient, pentru totdeauna, pentru a se ocupa de invazia perșilor, iar în Occident a rămas fiul său, Gallienus. Această împărțire de atribuții administrativ-miltare între cele două mari regiuni geografice au creat de pe acum un preludiu la împărțirea Imperiului Roman, în cel de Apus și cel de Răsărit, împărțit, pentru totdeauna, de către împăratul Teodosie cel Mare.

În timpul domniei comune a lui Valerian cu Gallienus și-au făcut apariția la granițile imperiului o serie de popoare migratoare ca de exemplu: la Rin francii și alamanii, care au invadat Galia răsăriteană, în Dacia și Pannonia și-au făcut apariția cvazii, morcomanii, goții și carpii, însă la toate aceste amenințări Gallienus a reușit să le facă față pentru puțin timp din cauza luptei pentru tronul Romei, care venea de la guvernatorul Pannoniei. Concentrarea armatei în această dispută a făcut favorabilă o nouă incursiune a alamanilor și a francilor în Galia pe valea Rinului până în Spania. Întors victorios asupra uzurpatorului Ingenuus, guvernatorul Pannoniei, Gallienus îi înfrânge pe alamani în lupta de la Milan.

Pe la începutul anului 258 goții și carpii strânseseră numeroase ambarcațiuni de tot felul, aproape 500 la număr. S-a pus atunci la cale o dublă incursiune: „una pe uscat în lungul coastei vestice a Pontului Euxin, și alta pe mare direct spre Bosfor. Prin surprindere, invadatorii s-au aruncat asupra orașelor din provincia Bithinia (Chalchedon, Prusa, Nicomidia, Apamaea etc.). N-a putut fi apărat decât Bizanțul. «Transdanubienii» invadatori s-au întors acasă cu mari prăzi. Valerian se găsea angajat la Eufrat, iar Gallienus la Rin”.

Însă, cu toate aceste incursiuni ale triburilor barbare atât din nord cât și din Balcani, dușmanul principal al imperiului rămânea Sapor I regele perșilor. În anul 256, perșii au pregătit o puternică ofensivă asupra Mesopotamiei romane. Nisibis, Carrhae și Dura Europos, principalele puncte strategice romane, au fost cucerite, după care drumul lui Sapor se găsea deschis până la Antiohia.

Valerian s-a dus în Asia Mică, alături de Ballista, prefectul pretoriului, și de Macrianus, alarmat fiind de pierderile pe care le-a suferit imperiul în fața perșilor, iar sosirea lui Valerian în Orient l-a determinat pe Sapor I să părăsească Antiohia și să se retragă la Edessa, unde trupele persane nu au reușit să cucerească această fortificație apărată eroic de romani. În 260 Valerian a venit în ajutorul celor din Edessa, unde a căzut prizonier. Căderea lui Valerian în mâinile peșilor a avut două variante: unii autori susțin că: Valerian ar fi fost capturat prin trădare, în timpul unei întrevederi cu Sapor I, iar alte surse ne arată că în timpul unor lupte duse de împărat pentru apărarea Edessei, soldații săi disperați din cauza ciumei și a numărului mare de atacatori, l-ar fi predat în mâna dușmanului pe împăratul lor. Cel care ar fi pus la cale trădarea ar fi fost Macrianus.

„Căzut în mâinile perșilor, Valerian și-a pierdut nu numai puterea, de care se folosise cu nerușinare, ci și libertatea pe care le-o răpise altora și a trăit în cea mai rușinoasă sclavie. Căci Sapor, regele perșilor, cel care îl prinsese, ori de câte ori dorea să se urce în car sau pe cal, îi poruncea romanului să se aplece și să-și ofere spinarea: punând piciorul pe spatele lui, îi spune în batjocură că «acesta e adevărul, nu ceea ce pictaseră romanii în tablouri și pe pereți»”.

Prin această captivitate rușinoasă, numele de roman a ajuns de batjocură pentru barbari pentru multă vreme, chiar și după moartea sa: de fapt, după ce și-a sfârșit viața atât de rușinoasă în așa dezonoare, i-a fost jupuită pielea și, golită de organe, apoi a fost vopsită cu roșu pentru a fi așezată în templul zeilor barbari ca să amintească despre acest triumf atât de strălucit al perșilor împotriva romanilor. Este interesant faptul că Gallienus nu a făcut nimic pentru a-și salva tatăl. Valerian este primul împărat roman care cade prizonier și pentru care nu s-a făcut nimic pentru a-l scăpa din robie. Creștinii au susținut că această robie a lui Valerian a fost o pedeapsă divină pentru masacrele ce l-a făcut asupra creștinilor.

II. 2. 1. Edictele lui Valerian

Valerian era un om bun și onest, însă foarte influențabil și nestatornic, el a fost colaboratorul lui Deciu, în calitate de cenzor al moravurilor, pentru a se da Imperiului Roman o solidă organizare. El vine la conducere în timpul unei mari crize economice. La începutul domniei, el i-a tolerat pe creștini, care se găseau într-un număr considerabil chiar în serviciul palatului. După cum am spus fiind foarte influențabil, s-a lăsat influențat de șeful tezaurului statului care era un păgân fanatic, Macrianus, și datorită acestuia Valerian a dezlănțuit prigoana asupra creștinilor. Pentru că imperiul avea tot mai multe dificultăți la frontiere din cauza incursiunilor barbare, Macrianus i-a considerat ca responsabili pentru aceasta pe creștini, în plus pentru rezolvarea dificultăților financiare ale trezoreriei același ministru propunea măsuri de persecuție, însoțite de confiscarea bunurilor, deoarece credea că Biserica creștină ar avea averi imense pentru că ajutau pe mulți. Însă așteptările persecutorilor au fost înșelate pentru că Biserica avea puține averi mobile iar cu averile imobile statul nu prea avea ce face deoarece, erau foarte greu de vândut și oricum nu le aducea nici un beneficiu material, pentru a-i scăpa de criza economică în care se afla imperiul.

Printr-un Edict dat în august 257, Valerian deschide un război neîndurat contra Bisericii. Creștinii erau din nou obligați să sacrifice zeilor, mai ales clericii: episcopii, preoții și diaconii, care trebuiau să renunțe la credința lor, în caz contrar aceștia erau condamnați la exil. Adunările publice erau interzise, orice formă de practicare a cultului fiind un delict pedepsit cu pedeapsa capitală, iar bunurile Bisericii au fost confiscate. Mulți clerici și credincioși au fost închiși, condamnați la muncă silnică în mine sau au fost exilați.

În anul 258, împăratul Valerian, la sfatul aceluiași ministru, a dat un al doilea Edict, mai dur decât primul: membrii ierarhiei care refuzau să aducă sacrificii zeilor erau de data aceasta omorâți, senatorii și membrii armatei care se dovedeau a fi creștini erau demiși din funcție, li se confiscau averile și dacă refuzau sacrificiile erau omorâți; femeile din înalta societate erau condamnate la exil și își pierdeau averea. Însă aceste edicte nu au putut să refacă deficitul trezoreriei imperiale și nu a avut efectul scontat deoarece Biserica nu deținea multe obiecte mobile prețioase care ar fi putut aduce statului o mare sumă de bani, pentru că majoritatea averii Bisericii era imobilă, aceasta fiind greu de valorificat.

Scopul edictelor lui Valerian a fost unul clar: pe de-o parte s-a dorit interzicerea cultului creștin public, iar pe de altă parte s-a dorit decapitarea Bisericii prin atacul dur asupra ierarhiei și creștinilor de seamă a societății, cu toate că scopul principal a fost acela de a-și umple deficitul monetar al trezoreriei imperiale.

Persecuția a fost condusă cu o deosebită abilitate, superioară celei inițiate de Deciu, însă și creștinii erau mai pregătiți. Sfântul Ciprian primește textul edictului de la colaboratorii lui din Roma împreună cu trista veste a martirizării papei Sixt, care a avut loc în Roma la data de 6 august 258, el fiind martirizat împreună cu patru dintre diaconii săi. Pe 14 septembrie al aceluiași an, Sfântul Ciprian a suferit martiriul, fiindu-i tăiat capul.

Sfâtul Ciprian s-a născut în Cartagina în jurul anului 200, din părinți păgâni. El a primit o frumoasă și aleasă educație. După ce s-a convertit la creștinism, influențat de preotul Cecilinus, și-a împărțit averea săracilor și s-a dedicat studiului Sfintei Scripturi. Datorită virtuților sale deosebite, nu la mult timp după ce a intrat în turma lui Hristos va fi hirotonit diacon, apoi preot iar la scurt timp episcop al Cartaginei. În această calitate a avut de rezolvat o serie de probleme dificile, ivite în sânul Bisericii din Cartagina, al cărei păstor era, unde s-a dovedit un vrednic conducător spiritual. Cea mai grea problemă care a avut-o de rezolvat Sfântul Ciprian a fost problema reprimirii în Biserică a celor care au apostaziat de la credință în timpul prigoanei lui Deciu. După cum ne este descris de biograful său, diaconul Ponțius, el avea o înfățișare senină din care radia multă sfințenie și har și o autoritate deosebită, în relațiile cu păstoriții lui era și binevoitor și sever, iar pentru aceasta era iubit și respectat deopotivă.

Sfântul Ciprian este una dintre figurile ilustre ale antichității creștine. Scrisorile sale sunt un izvor bogat din care putem extrage informații referitoare la viața creștinilor din timpul persecuțiilor. Sfântul Ciprian, marele episcop al Cartaginei, a murit așa cum a trăit. În interogatoriul său, păstrat în protocol, el își arată noblețea sufletească și superioritatea sa în fața morții iar când va ajunge la locul supliciului îi va da călăului douăzeci și cinci de monede de aur ca și recompensă pentru biletul spre împărăția lui Dumnezeu și pentru posibilitatea care i-a oferit-o de a se învrednici de cununa muceniciei. O lucrare extraordinară ne-a rămas, tot de la Sfântul Ciprian, intitulată „Despre unitatea Bisericii universale”, care constituie un veritabil manual creștin de îndrumări misionare.Tot în persecuția pornită de Valerian moare și episcopul Fruttuosus de Tarragona, din Spania, împreună cu doi diaconi; de la el avem un scurt protocol procesual. Tot acum vor suferi martiriul episcopii Agapinus și Secundinus, diaconul Marian și lectorul Iacob, la Lambesa, în Africa, ca și un întreg grup de clerici, în frunte cu Montanus și Lucius, la Cartagina. În Africa, în localitatea Utica din porunca proconsulului Valerius Maximus, au fost aruncați într-o groapă cu var nestins 153 de creștini, cunoscuți ca martiri sub denumirea de «massa candida». Alți creștini au suferit martirul fiind aruncați în arenă fiind devorați de animale sălbatice.

După cum știm, bătrânul împărat Valerian cade prizonier, la Edessa, în timp ce purta o ofensivă împotriva perșilor și este dus în robie unde și moare, fără a fi răzbunat de fiul său și fără a se purta tratative pentru a putea fi eliberat iar după aceasta fiul său, Gallienus, devine suveran unic, el duce o politică de toleranță față de creștini, cu toate că numele său apare alături de al tatălui său pe edictele de persecuție, din cauză că era coregent, va publica un rescript de toleranță ce statua libertatea creștinilor de a se întruni și retrocedarea bunurilor bisericești trecute în patrimoniul statului de către tatăl său.

II. 3. Dioclețian (284-305)

În anul 283 în timpul unei bătălii cu perșii, împăratul Carus a fost ucis, după unii că ar fi fost lovit de trăsnet iar după alții că a fost asasinat, armata l-a proclamat împărat pe fiul acestuia, Numerian, acesta a renunțat la războiul cu perșii și s-a retras în Anatolia. În 284 când armata era prin Nicomidia, Diocles, care era comandantul gărzii imperiale, a anunțat că Numerian a fost asasinat iar după executarea presupusului asasin, el este eles de către armată împărat. După ce a ajuns împărat și-a primit numele de Caius Aurelius Valerius Diocletianus. Alegerea lui Dioclețian ca împărat, de către armată, l-a nemulțumit pe Carinus, fiul rămas în viață al lui Carus, care era la Roma și care a pornit cu o armată împotriva lui Dioclețian, care era la Nicomidia. La începutul anului următor armatele celor doi împărați s-au ciocnit pe râul Margus, în centrul Balcanilor.

Carinus după ce ajunge în Moesia intră în luptă cu Dioclețian, lângă râul Margus, unde obține o relativă victorie asupra lui Dioclețian, dar această victorie nefiind decisivă, el îi urmărește cu înverșunare pe învinși, a căzut răpus de proprii săi soldați, deoarece, neputându-și stăpâni poftele, umbla după nevestele ostașilor săi, ale căror bărbați, deși din ce în ce mai porniți asupra împăratului din cauza acestei perversiuni la care se dedase, își amânaseră totuși furia și mânia până la sfârșitul luptei. Dar cum el, înainta victorios, de teamă că victoria ar putea face și mai trufașă o asemenea fire, ostașii lui s-au răzbunat și l-au asasinat pe Carinus, iar în acest fel Dioclețian rămâne singurul împărat al Imperiului Roman.

„Cu domnia lui Dioclețian se deschide perioada Dominatului sau a Imperiului Roman târziu. Se încheie acum istoria de trei secole a Pricipatului. O dată cu Dioclețian vor învinge tendințele absolutismului după modelele monarhice orientale persano-partice. imperiul se organizează a fundamentis din punct de vedere administrativ, militar și economic”. El proclamă originea divină a autorității imperiale, instaurând Dominatul sistem ce se bazează pe puterea absolută a împăratului, ca stăpân divinizat. Potrivit noului sistem, împăratul era trimisul zeilor pe pământ și dispunea de toate puterile în stat pe care le putea exercita fără a putea fi controlat. Senatul și armata nu mai aveau nici o putere politică în fața unui împărat care întruchipa divinitatea pe pământ. Prin aceast sistem se sfârșește criza din secolul al III-lea al instabilității tronului imperiului și a intervențiilor abuzive ale armatei.

Caius Aurelius Valerius Diocletianus (284-305) s-a născut prin anii 244/245, în Dalmația „… dintr-o familie așa de modestă că cei mai mulți istorici cred că a fost fiul unui copist, alții însă susțin că a fost fiul unui libert al senatorului Anulinus (Eutropius IX, 19)” chiar și numele de Diocles pe care l-a avut la început, ca apoi să-l modifice în Dioclețian arată că înaintașii săi au fost sclavi și liberți. De tânăr a intrat în rândurile armatei, unde ca orice ilir brav și ambițios s-a remarcat urcând repede pe treptele ierarhiei militare. S-a dovedit a fi destoinic și curajos în luptele ce le-a avut cu barbarii pe malul dunărean al Moesiei, în anul 284 ajunge prefectul pretoriului împăratului Numerianus și după cum am amintit îl ucide pe asasinul lui Numerianus și apoi este ales împărat de către armată. Spre deosebire de alți împărați din Illiricum, Dioclețian, își va asigura o domnie de peste 20 de ani, timp în care își va pune în aplicare marile reforme, el a îmbrăcat purpura imperială în jurul vârstei de 40 de ani. Eutropius (XI, 26) il caracterizează: « Dioclețian a fost o fire șireată, plin de pricepere și de istețime; el știa să privească lucrurile în așa fel, ca ura pentru cruzimea sa să o arunce pe altul. În același timp era un împărat foarte energic și muncitor, care a dat împărăției romane o astfel de înfățișare că părea mai mult o domnie regească decât o libertate romană și, deși toți împărații de mai înainte erau salutați numai, el dăduse ordin ca lui să i se cadă în genunchi». În cei 20 de ani de domnie a colindat imperiul în lung și în lat din cauza războaielor pe care le-a avut cu barbarii invadatori și din cauza problemelor administrative. Ca nimeni altul a știut să-și aleagă colaboratorii, să-i răsplătească, după fapte și niciodată nu și-a atribuit meritele altora, iar prin aceasta Imperiul Roman a avut de câștigat.

II. 3. 1. Sistemul diarhic și tetrarhic al lui Dioclețian

Încă din primul an de domnie, Dioclețian și-a dat seama că un singur împărat nu putea face față diferitelor nevoi pe care le avea acest vast Imperiu. Un singur împărat nu putea fi prezent și în Orient și în Occident în același timp, iar absența împăratului înlesnea încercările de uzurpare a tronului, indisciplina în armată, jaful guvernatorilor și răscoale ale populației nemulțumite din cauza exploatării fiscale. Acestea l-au determinat, pe Dioclețian, ca în anul 285 să-și asocieze la tron pe Marcus Aurelius Valerius Maximianus, un vechi camarad de arme, un bun soldat, o fire impunătoare și crudă, care era originar din Sirmium, adică tot un ilir ca și Dioclețian.

La Mediolanum, în luna iulie 285, Dioclețian îl alege, după cum știm, pe crudul și impunătorul Maximian acordându-i rangul de cezar sau vice-împărat. De acum înainte de apărarea provinciilor aflate la vest de Illyricum se va ocupa noul cezar iar de apărarea Illyriei și a Răsăritului se va ocupa Dioclețian. După un an, Maximian, se confruntă cu un uzurpator, care se afla în Britania și care s-a autoproclamat cezar și care își dorea recunoașterea lui Dioclețian și egalitatea în drepturi cu cezarul Maximian, precum și recunoașterea ca suveran al Britaniei. Lucrul acesta îl nemulțumește pe Dioclețian, care își vede amenințată diarhia și din această cauză Dioclețian, în anul 286, pentru a întări autoritatea lui Maximian îl proclamă August, cel mai înalt rang imperial, adică, acum Maximian era egal în rang cu Dioclețian, dar adevăratul conducătorul a rămas în continuare tot Dioclețian.

Fără ca Imperiul Roman să fie împărțit teritorial în două, Dioclețian se fixează în Orient, la Nicomidia, iar Maximian în Occident la Mediolanum, dar capitala oficială a statului a rămas tot la Roma.

Dioclețian însă a păstrat un ascendent formal aupra lui Maximian, ca expresie a relației dintre cei doi, Dioclețian și-a adăugat supranumele de Iovius, ca descendent din Iupiter, care era regele zeilor, iar lui Maximian i-a dat cognomenul de Herculius ca fiu al lui Iupiter, prin aceasta se arăta oarecum superioritatea lui Dioclețian față de Maximian, dar fiecare dintre cei doi împărați avea propria Curte, armată și administrație. „Cei doi împărați se considerau sacrii și zei olimpici pe pământ, Dioclețian fiind asimilat cu Iupiter, capătă titlul divin de Iovius, iar Maximian, asemuit cu Hercule, pe acela de Herculius. Maximian era subordonat lui Dioclețian, după cum în mitologia greco-romană, Hercule ca fiu al lui Iupiter, era subordonat tatălui său. Această diarhie pământeană și divină exprima un patrimonium indivisum, adică o singură monarhie”, cu toate că din punct de vedere juridic imperiul nu era divizat, fiind condus de un singur împărat, de Iovius alături de „fiul său” Herculius, după anul 285 fiecare parte, de Răsărit și de Apus a avut au avut propriul lor prefect și administrații separate.

O dată cu ridicarea lui Maximian la rangul de împărat, lucrurile erau departe de a se liniști. Carausius care se declarase al treilea împărat și stăpân al Britanniei, se considera egal în drepturi cu Maximian și dorea să fie recunoscut ca stăpân peste teritoriile ce le stăpânea, aceaste pretenții se opuneau politicii lui Dioclețian și de aceea, când între anii 291-293 Carausius se pregătea să intre în stăpânirea moștenirii împăraților de origine galică, Dioclețian dorind să se opună lui Carausius, îl proclamă Cezar la 1 martie 293 pe Caius Flavius Valerius Constantinus, supranumit apoi în epoca bizantină Chlorus. În același timp în Orient a apărut pericolul sasanid iar Dioclețian pentru a face față l-a proclamat Cezar, tot în primăvara anului 293, pe colina lui Jupiter din apropiere de Nicomidia, pe Caius Galerius Valerius Maximianus, declarat apoi fiu adoptiv și succesor al lui Dioclețian. Deci prin aceste numiri Dioclețian instaurează un nou sistem de guvernare numit tretrarhie.

„Pentru consolidarea sistemului «conducerii celor patru» – adică a terarhiei, «marele maestru» Dioclețian a mai inițiat și alte măsuri. S-a fixat o ierarhizare a celor patru conducători: Dioclețian, Maximian, ca Auguști, Constanțiu Chlor și Galeriu ca Cezari. Aceștia din urmă erau meniți a deveni Auguști, după retragerea sau moartea celor doi împărați”. O altă măsură a fost legăturile matrimoniale între cei patru conducători ai Imperiului Roman. Măsurile militare și de guvernare se luau în comun însă adevăratul conducător rămânea Dioclețian. Constanțiu Chlor avea capitala la Trever ca să fie cât mai aproape de Rin pentru a putea opri mai ușor incursiunile triburilor germanice în Imperiu iar Galeri avea reședința la Sirmium pentru a apăra frontiera dunăreană a imperiului. Cei doi Auguști aveau drept de control asupra Cezarilor lor iar în vârful piramidei rămânea Dioclețian. Această tetrarhie a funcționat impecabil timp de 12 ani, până în anul 305 când cei doi Auguști au renunțat la tron, după cum s-au înțeles în momentul când Dioclețian l-a ales cezar pe Maximian.

La 1 mai 305 când Maximian împlinea 20 de ani de domnie acesta abdică la Mediolanum iar Dioclețian abdică la Nicomidia retrăgându-se amândoi și lăsând locul celor doi cezari. Cei doi cezari au devenit Auguști, care la rândul lor și-au asociat la domnie fiecare câte un cezar. Ei nu și-au asociat pe fii lor la domnie, după cum s-ar fi așteptat fii lor, care aveau ambiții mari, ci pe alți oameni destoinici, după placul lui Dioclețian. Deci Constațiu Chlor nu îl alege pe fiul său Constantinus, viitorul Constantin cel Mare ci pe Flavius Valerius Severus, un ofițer ilir de origine modestă și om aspru iar Galeriu și-a asociat ca cezar nu pe fiul lui Maximian, pe Maxențiu ci pe Gaius Valerius Maximinus Daia, ambii fiind aleși de Dioclețian. Constantin merge în anul 306 în Galia pentru a-și vizita tatăl, iar la 28 septembrie 306 bolnăviciosul împărat Constanțiu Chlor moare iar armata îl alege pe fiul acestuia în locul său, lucru nerecunoscut de celălalt August, Galeriu, acesta îl recunoaște cel mult ca cezar pe Constantin. De acum drumul ambițiilor era deschis: la roma Maxențiu se proclamă princeps iar tatăl său, Maximian, își reia titlul de August. Galeriu dorind să instaureze pacea se aliază cu Severus, iar Maximian și cu Maxențiu se aliază cu Constantin, pactul a fost apoi perfectat prin căsătoria lui Constantin cu Fausta fiica lui Maximian. Severus este asasinat de soldații săi, iar în Africa apărea un nou August în persoana lui Lucius Domitius Alexander. După o întrevedere în anul 308 la care a luat parte și Dioclețian s-a decis apoi pe malul Dunării reconstituirea sistemului tetrarhic, și anume: Galeriu și ofițerul iliric Flavius Licinianus Licinius deveneau Auguști, iar Maximian Daia și Constantin deveneau Cezari, Maxențiu și Domitius Alexander au fost considerați uzurpatori. Nemulțumirile au crescut o dată cu alegerea lui Liciniu ca August, fără ca el să fi fost mai întâi Cezar, considerându-se fiecare Auguști, deci în 310 Imperiul Roman avea șapte împărați: Galeriu, Liciniu, Maximian Daia, Constantin cel Mare, Maximian, Maxențiu și Domitius Alexander.

A urmat o avalanșă de evenimente care a dus la dispariția treptată a unora din cei șapte Auguști: Maximian vrând să-l răstoarne pe ginerele său, Constantin, este arestat și silit să se sinucidă în anul 310, Alexander a fost lichidat de oștirile lui Maxențiu, Galeriu se îmbolnăvește grav și moare în anul 311. Existau încă patru Auguști: în Occident se luptau Constantin cu Maxențiu iar în Orient Liciniu cu Maximian Daia. În anul 312 Constantin îl învinge pe Maxențiu la Pons Milvius, unde acesta moare înnecat iar Liciniu urmărindu-l pe Maximian Daia și decimându-i armata, acesta se retrage în strâmtoarea Taurus unde se otrăvește pentru a nu putea fi prins viu de către Liciniu. După toate aceste evenimente au rămas doar doi împărați la conducerea Imperiului Roman și anume: Liciniu și Constantin cel Mare. Pentru a întări relațiile dintre ei Liciniu ia de soție pe sora lui Constantin, Constantia, dar relațiile dintre cei doi cumnați s-au înrăutățit, au urmat o serie de războaie între cei doi, pe o durată de 10 ani. În septembrie 324, Liciniu, retras la Nicomidia capitulează și scapă de moarte la intervenția Constantiei, însă este ucis șase luni mai târziu, fiind ucis la Salonic din ordinul lui Constantin și astfel a rămas singurul împărat al Imperiului Roman.

II. 3. 2. Edictele de persecuție

În cea mai mare parte a domniei sale, Dioclețian i-a ignorat pe creștini, dar cezarul său, Galeriu, se pare că a fost întotdeauna ostil față de creștini. Poate influențat de Galeriu și mai mult ca sigur iritat de refuzul creștinilor de a îndeplini ordinul privitor la aducerea de sacrificii în numele împăratului, Dioclețian a început în cele din urmă să-i persecute pe creștini dând o serie de edicte împotriva lor.

Dioclețian era tot mai neliniștit din cauza răspâdirii creștinismului. Se pare că era influențat în privința aceasta pe de-o parte de sentimentele anticreștine a lui Galeriu și pe de altă parte de faptul că își dădea tot mai mult seama de cât de puternică devenise această nouă religie. La început, Dioclețian, a cărui preocupare era restabilirea ordinii și a armoniei în Imperiu, i-a tolerat pe creștini chiar și în posturile publice, pentru că, el își dorea mai mult apărarea imperiului de popoarele migratoare și de uzurpatori decât să pornească o prigoană sau o persecuție în interiorul imperiului. Însă cezarul său Galeriu, care era un incult și un superstițios, îi ura pe creștini și considera că unele eșecuri ale lui se datorau faptului că soldații creștini nu și-au făcut datoria. Cazarul Galeriu, apoi filozoful neoplatonic Hiorocles precum și oracolul din Milet l-au îndemnat pe Dioclețian să dezlănțuie prigoana împotriva creștinilor. Persecuția aceasta a fost cea mai aprigă, cea mai sistematică și cea mai vehementă dorindu-se exterminarea religiei creștine, a început sub sloganul: nomen christianorum deleto, adică numele creștinilor să fie distrus. Persecuția nu a avut aceeași intensitate în Occident, unde Constanțiu Chlor, colegul lui Dioclețian, avea o oarecare simpatie față de creștinism.

La 24 februarie 303, Dioclețian, a dat primul Edict contra creștinilor. El prevedea: dărâmarea locașurilor de cult, arderea cărților de cult, interzicerea adunărilor, nu prevedea uciderea celor care nu apostaziau ci întemnițarea lor, unde erau torturați, cei bogați își pierdeau drepturile și prvilegiile iar cei săraci erau făcuți sclavi, fără a se putea elibera. După cum putem observa se dorea apostazierea și desființarea Bisericii.

„În cursul lunii aprilie 303, s-a dat un al doilea Edict, mai aspru decât cel dintâi, și lovea mai ales clerul. Edictul odona să fie puși la închisoare episcopii, preoții, diaconii, lectorii și exorciștii, dacă nu apostaziază de la credința creștină. Cei ce refuzau să aducă sacrificii zeilor erau uciși”.

Amnistia acordată de împărați cu ocazia vicennaliei, douăzeci de ani de domnie, nu s-a extins și asupra creștinilor, ci dimpotrivă, la 27 septembrie 303 s-a dat un al treilea Edict de persecuție îndreptat împotriva clerului. Membrii clerului erau obligați să apostazieze și să sacrifice zeilor, iar cei care refuzau erau uciși.

„În primăvara anului 304 Galeriu reuși să-l determine pe Dioclețian să emită un al patrulea Edict de persecuție împotriva creștinilor, care imită pe cele date de Deciu (249-250) și Valerian (258), declarându-se război creștinismului. Acum s-au aplicat pedepse foarte aspre, unele chiar fără temei legal. Unii creștini au fost executați, alții obligați la 10 zile de sacrificiu de tămâie (în Numidia). S-au solicitat cărțile sfinte pentru a fi distruse”.

Prin aceste edicte Biserica a avut mult de suferit, numeroase biserici au fost distruse, clerul a fost alungat sau a apostaziat, s-au distrus numeroase cărți de cult și numeroși creștini au apostaziat de frica morții și a chinurilor, dar cu toate acestea a existat și un beneficiu din aceste persecuții, s-a arătat devotamentul creștinilor pentru credința în Iisus Hristos, prin mărturia atâtor martiri care și-au dat viața pentru credință și pentru ca noi să ne putem manifesta credința. Prin acest devotament al martirilor față de credință în fața persecutorilor, Biserica a ieșit mult mai întărită și mai fortificată.

În aceste persecuții au fost omorâți numeroși clerici, laici și au fost distruse biserici și obiecte sfinte, dintre care vom aminti: în februarie 303 este distrusă biserica din Nicomidia iar episcopul Antimus și mai mulți creștini cu înalte funcții imperiale au fost executați, la 23 aprilie 303 este martirizat, la Lidda (Palestina), Sfântul Gheorghe. La Eliopol, în Egipt a seferit Sfânta Varvara, în Cilicia au suferit sfinții Cosma și Damian. În 304 a suferit moarte martirică Sfântul Irineu episcop de Sirmium, Sfântul Dimitrie (la 26 octombrie), preotul Montanus și soția sa Maxima. Au fost martirizați creștini peste tot în Imperiul Roman, cu precădere în Orient. Execuții s-au înregistrat în Africa, Egipt, Palestina, Roma și în toate orașele importante ale Imperiului.

Prin aceste persecuții, persecutorii nu și-au atins scopul scontat, în loc să se desființeze religia creștinină s-a întâmplat ceva miraculos: păgânii când au văzut devotamentul creștinilor față de credință și neînfricarea lor în fața morții, mulți dintre aceștia s-au convertit la creștinism și în loc să fie decimată religia creștină se înmulțea cu fiecare persecuție.

„Oarecum neașteptat, în aprilie 311 (în pragul morții), în consens cu Constantin I și cu Liciniu, Galeriu foarte grav bolnav publică un Edict de toleranță pentru foștii persecutați: «ut denuo sint christiani et conventicula sua componant» (iarăși să fie creștinii și să se poată întruni); în finalul edictului, îi solicită pe aceștia să se roage Dumnezeului lor pentru însănătoșirea lui și pentru bunăstarea imperiului”.

II. 4. Iulian Apostatul (360-363)

Flavius Claudius Iulianus Apostata este ultimul împărat roman care a vrut să reînvie păgânismul și tot el este ultimul împărat care a dat edicte și legi împotriva creștinilor, după aproape un jumătate de secol de la Edictul de la Mediolanum, unde s-a dat libertate de cult creștinilor. Cu el se încheie dinastia constantiniană și își face apariția în fruntea imperiului dinastia valentiniano-teodosiană în timpul căreia credința creștină era recunoscută ca fiind singura religie oficială a imperiului.

Flavius Claudius Iulianus Apostata este fiul lui Iulius Constantius și al Basilinei, care a decedat la câteva luni după ce l-a născut, Iulian s-a născut în jurul anului 231 la Constantinopol. Tatăl lui Iulian a fost fiul lui Constanțiu Chlor și al Theodorei, fiica lui Maximian Herculius, deci tânărul Iulian era nepotul lui Constantin cel Mare.

Orfanul Iulian la fel ca și fratele său vitreg, Gallus, aveau multă amărăciune în suflet din cauza luptei pentru tron dintre cele două ramuri descendente din Constanțiu Chlor, purtând o ură în suflet față de verii și de unchiul lor din cauză că ei au fost lipsiți de fastul și frumusețea ce se găsea la curtea lui Constantin cel Mare, mereu fiind considerați niște bastarzi, ca un presupus pericol pentru fiii lui Constantin și din această cauză nu li s-a permis să stea la Constantinopol. Primii sașe ani i-a petrecut mai mult ascuns într-un castel al bunicii sale Theodora situat pe țărmul Mării Marmara și a scăpat, împreună cu fratele său vitreg, Gallus, ca prin minune de masacrul pe care l-au făcut fii lui Costantin cel Mare asupra familiei descendente din Constanțiu Chlor, imediat după moartea lui Constantin cel Mare. Pe când avea șase ani a fost luat sub protectorat, împreună cu fratele său, de ruda sa, Eusebiu, puternicul episcop de Nicomidia, care l-a angajat ca pedagog pe sclavul, Mardonius, care l-a inițiat în studiul poemelor homerice și al Bibliei. În anul 341 cel care i-a protejat moare și cei doi sunt duși în surghiun lângă Macellum, un oraș din Capdocia, unde au fost botezați și unde au stat până în anul 347, când Constanțiu II, pe când mergea spre Ancyra, s-a oprit la verișorii săi și i-a treansferat pe Gallus în Efes iar lui Iulian i-a permis să se stabilească la Constantinopol, unde a avut parte de o educație aleasă, continuând cu sârg să învețe filozofia, dar nu a neglijat nici celelalte științe. Dar suspiciosul împărat, Constanțiu II, l-a transferat la Nicomidia unde disprețul pentru clerul gălăgios, care se certa din cauza ereziilor, a crescut în inima lui Iulian. Exilul său a luat sfârșit în 351 când fratele său Gallus a fost proclamat Cezar și acesta a intervenit pe lângă Constanțiu II să-i restituie lui Iulian toată averea, care a aparținut bunicii acestuia. Ajuns liber și bogat, Iulian s-a convertit în mod oficial la păgânism.

Ca să-și curețe urmele botezului creștin s-a inițiat în misterele zeului Mithra, apoi călătorește la Efes și Pergam unde frecventează școlile neoplatonice din aceste orașe. Întors la Nicomidia a întemeiat un cerc filozofico-literar frecventat numai de către intelectualitatea păgână.

„Exilat la Atena, se familiarizează cu misterele eleusine. Sfântul Grigorie teologul (cu care a fost coleg) ne lasă o descriere puțin măgulitoare, scriind că avea ochii rătăciți, că punea întrebări dezordonate dascălilor și suferea de ticuri nervoase”.

Tendințele separatiste ale Galliei l-a determinat pe Constanțiu II, la insistențele împărătesei, să-l proclame Cezar pe acest tânăr filozof, considerat de mulți inofensiv, așa că la 6 ianuarie 355, împăratul, Constanțiu II, îi dăruia diadema și mantia de Cezar. Apoi tânărul Iulian se căsătorit cu Helena, sora împăratului, iar după încheierea festivităților și arătarea situației dezastroase de pe Rin, la 1 decembrie este obligat să plece în Galia, cu o mică escortă. Insignele primite de Cezar-ul Iulian, la Mediolanum nu semănau cu cele care se primeau în aceste ocazii, Constanțiu II îi așeză pe umeri o mantie strâmtă fără urme de purpură la poalele ei iar pe cap îi așează o cunună folosită la cei ce prezidează întrecerile sportive din gimnazii și era decorată numai cu portretele împăratului. O asemenea umilință l-a determinat pe Iulian să le scrie prietenilor din Atena că sarcina lui în Galia este de a plimba portretul lui Constanțiu II. Împăratul a luat o serie de măsuri împotriva lui Iulian pentru a-i limita puterea militară și civilă și la plecare i-a înmânat cumnatului său un memorandum prin care i se stabilea ce are de făcut în Galia. Nu putea comanda armatele, nici rezolva treburile administrației fără avizul ofițerilor și a funcționarilor civili din suita sa, care au fost desemnați de împărat și meschinăria a mers mai departe, încât în memorandum era stabilit și felul mâncărurilor care trebuiau oferite Cezarului, nu trebuiau oferite mâncăruri scumpe, pentru a nu prejudicia statul cu cheltuieli în plus pe aceste mâncaruri.

În Galia Iulian a întreprins o serie de victorii împotriva triburilor germanice și burgunde, în special asupra alamanilor, fiind foarte iubit de armată pentru că el nu doar ordonata ci era alături de ostașii lui pe câmpul de luptă, pentru a le da încredere. Când a auzit aceasta de la informatorii lui, Constanțiu II, i-a cerut să-i trimită în Orient cele mai combative unități pentru a-i slăbi puterea lui Iulian. Acest lucru l-a nemulțumit pe Iulian dar nu avut ce face și trebuia să-i trimită armata, dar armata s-a împotrivit deoarece majoritatea armatei era formată din băștinași care nu vroiau să-și părăsească familia și din această cauză ostașii îl proclamă August, pe Iulian, la Lutetia, fără voia sa. Dar pentru prima dată a ținut să-și afirme în mod public și oficial rangul de August, la 6 noiembrie 360, când se fac cinci ani de la venirea sa ca Cezar în Gallia, unde apare la festivități încununat cu o splendidă diademă și îmbrăcat cu o elegantă mantie de purpură. Iar apoi în primăvara anului 361, Iulian pleacă spre Constantinopol, iar pe când se afla în tabără la Naissus a primit vestea morții lui Constanțiu II și în acest fel s-a evitat un nou război civil între acești doi împărați.

Moartea neașteptată a lui Constanțiu II îl lasă pe Iulian împărat unic al vastulu imperiu și îi deschidea un drum triumfal spre Constantinopol, unde intră la 11 decembrie 361. Voind și el laurii lui Alexandru Macedon și continuând ceea ce a început predecesorul său, se duce la Antiohia, pentru a pregăti o expediție împotriva perșilor, dar în marea metropolă siriană nu este bine primit, din cauză că era ostil creștinilor. Nu stă mult aici și pleacă împotriva perșilor și în primă fază obține o victorie asupra iranienilor și deschide drumurile comerciale ale imperiului cu extremul Orient. În primăvara anului 363 cu o armată de 65000 de oameni, împărțită în două grupuri, unul a plecat spre nord condus de Priscus, care urma să coboare pe Eufrat și să se întâlnească cu celălalt grup condus de Iulian, care a mers pe râul Tigru și mai avea și o impunătoare flotă de 1000 nave grele, 50 de vase de război și 50 de vase pentru a lega un pod plutitor.

Armatele din nord au întârziat să apară iar Iulian a obținut cu grupul său de armată numeroase victorii, însă proviziile au început a se termina, soldații erau înfometați și cavaleria persană îi hărțuia tot timpul. Iulian ia hotărârea de a înainta în teritoriul inamic până la porțile Ctesiphonului, care era capitala inamicului și care era dincolo de Eufrat, iar pe Eufrat în sus nu se putea naviga, din această cauză impresionanta flotă nu mai era de folos așa că Iulianus decide să incendieze aceste nave. Abia după ce le-a incendiat și-a dat seama de greșeala pe care o făcuse, pentru că fără ambarcațiuni nu mai putea trece fluviul înapoi. Acum îi mai rămânea doar să poarte un război pe câmp deschis cu Sapor II, dar el nu-și dorea acest lucru și din această cauză Iulian se deplasa dar fără să-și întâlnească inamicul, în calea lor toate așezările erau arse de perși pentru a-i înfometa și mai mult pe romani iar cavaleria persană le făcea numeroase victime prin raidurile ce le făceau asupra lor.

În zorii zilei de 26 iunie 363, Iulian, „s-a aruncat nebunește în învălmășală. În același timp, ostașii săi, din garda personală, împrăștiați de frică, strigau să se ferească de masa soldaților fugari, amenințătoare ca și prăbușirea unui acoperiș rău construit. Însă pe neașteptate și neștiindu-se de unde a venit, o suliță de cavalerie i-a străpuns brațul, a patruns printre coaste și i s-a înfipt între lobii de jos ai ficatului”.

Toate încercările medicului Oribases de a opri scurgerea de sânge a rănitului au fost inutile. „În noaptea de 26 iunie spre 27 iunie 363 împăratul, … aruncă spre cer sângele ce-i curgea din rană exclamând: «Ai învins Galileene!» (νενίκηκας Γαλλαίε), după aceasta a murit”.

O dată cu moartea acestui împărat apostat, creștinismul va fi din nou favorizat, iar după aproape două decenii, sub împăratul Teodosie cel Mare, creștinismul va fi considerat prin Edictul de la Tesalonic, din 28 februarie 380, ca singura religie recunoscută în întregul Imperiu Roman și tot cu moartea lui Iulian Apostatul împărații romani vor renunța la religia păgână și idolatră iar toate visele păgânilor și mai ales a filozofilor, cu privire la restaurare păgânismului, încep să se năruie.

II. 4. 1. Politica împotriva creștinilor

Iulian la început s-a arătat indiferent față de creștinism dar cu o înclinație spre păgânism. Fiind nemulțumit de ceea ce s-a realizat în timpul domniei unchiului său, Constantin cel Mare și a verilor săi, el a dorit să pună capăt birocrației și a convertirii rapide a romanilor la creștinism, așa că s-a angajat în combaterea ambelor tendințe, în special el a încercat o revigorare a cultului păgân printr-o marginalizare și o persecuție asupra creștinilor.

El nu a urmat linia pe care a început-o Constantin cel Mare, de a ajuta răspândirea creștinismului, pe care au urmat-o fiii săi, ca de exemplu în anul 341 și în anul 351, aceștia au dat două decrete prin care sunt oprite sacrificiile aduse zeilor și dispun închiderea templelor, ci din ura pe care o purta față de ei și în special față de vărul său, Constanțiu II, care era un zelos apărător al cauzei creștine, Iulian, îndată ce a ajuns singurul împărat al Imperiului își pune în gând să combată tot ceea ce prețuise vărul său, în special el va combate creștinismul, dorind restaurarea păgânismului.

Deci din clipa în care a rămas singurul împărat, Iulian, a hotărât să renunțe la creștinism și să impună în Imperiu religia greco-romană. Ceea ce l-a determinat să-și schimbe atitudinea a fost, continua nesiguranță și amenințare cu moartea din partea vărului său Constanțiu II, și ura față de religia creștină impusă de Constanțiu II la Curtea sa imperială din Constantinopol precum și urmările educației primite din partea unor profesori păgâni. Eunucul Mardoniu, un mare admirator al trecutului, l-a inițiat în cultura clasică, reușind să creeze în sufletul lui Iulian un mare entuziasm pentru literatura și filozofia greacă, filozoful Maxim din Efes l-a inițiat în misterele cultului zeului Mithra, zeul soarelui și frecventarea cercurilor filozofice păgâne din Macellum, Nicomidia și Atena.

Iulian a poruncit la începutul domniei să se deschidă templele și să se aducă sacrificii zeilor. Toate bunurile templelor secularizate de împărații precedenți au trebuit să fie restituite. Împăratul îi ironoza pe creștini, fiind fățis de partea păgânilor, iar când aceștia se plângeau că sunt nedreptățiți de autorități li se spunea că ei înșiși învață că sunt fericiți când sunt prigoniți (cf. Mt. 5, 10).

A dorit să-i dea păgânismului o nouă organizare imitând ierarhia bisericii creștine, iar noua spiritualitate se inspira din filozofia noeplatonică și doctrinele cultelor solare, fiind îmbibată cu un puternic spirit elenic, păgânismul va fi mai accesibil maselor, însă toate aceste măsuri erau zadarnice deoarece masele alergau tot spre comunitățile creștine. Pentru fundamentarea religioasă și apărarea noului păgânism împotriva prozelitismului creștin, Iulianus a scris o serie de lucrări ca: Imn regelui Soare, Disertație despre Mama Zeilor și Împotriva creștinilor, în cea din urmă îi ia în derâdere pe creștini numind credința lor o filozofie slabă aducând atacuri împotriva lui Hristos.

Apoi a luat măsuri directe contra creștinilor, ei nu mai primeau fonduri de la stat iar episcopii nu mai puteau fi judecători laici. Funcționarii creștini și ostașii creștini din garda imperială au fost demiși. În unele provincii au fost înregistrați și martiri, cu toate că nu s-a dat un ordin prealabil în acest sens, dar nici nu s-a luat nici o măsură împotriva persecutorilor. La Durostorum în Scythia Minor, a fost ars pe rug, la 18 iulie 362, Sfântul Emilian, soldat creștin din armata romană de la Dunăre. Iulian a organizat o vastă acțiune de apostazie prin abuzuri, corupție sau amenințări și îi răsplătea pe cei care apostaziau. Pentru a lovi și mai mult în Biserică a acordat libertate religioasă tuturor partidelor și sectelor creștine din timpul său pentru a se nimici reciproc și pentru a se distruge unitatea creștinismului.

În anul 362 li se interzice profesorilor creștini să mai predea din autorii clasici, a readus în Senat altarul zeiței Victoria, a ordonat ca toate alimentele din piețe să fie stropite cu apă de la jertfele idolilor, iar când un incendiu a distrus templul lui Apolo din Antiohia, Iulian i-a considerat pe creștini responsabili de această faptă și a închis biserica principală a orașului, confiscând și proprietățile sale.

Ceva mai mult pentru a dovedi ca mincinoasă profeția Mântuitorului cu privire la distrugerea Ierusalimului și a Templului, din care «nu va rămânea piatră pe piatră» (cf. Mt. 24, 2; Lc. 21, 6) și pentru a atrage pe evrei de partea sa în războiul ce-l va purta cu perșii, Iulian dă ordin la începutul anului 363 să se reconstruiască Templul din Ierusalim, ajutând și el cu sume mari de bani. Totul a fost în zadar, căci datorită unor cutremure și unor flăcări care ieșeau de la temelii, lucrările începute s-au prăbușit. Poate că Iulian ar fi luat multe alte măsuri periculoase pentru creștini, dar pentru ceea ce a făcut împotriva Bisericii și-a atras mânia lui Dumnezeu și murit în războiul împotriva perșilor.

Cu toate că a avut o domnie foarte scurtă, de aproape doi ani, Iulian a reușit să producă mari pagube bisericii drept măritoare, chiar dacă la început a fost creștin, el a început a se răzbuna pe creștini datorită urii pe care o avea față de Constanțiu II, care era simpatizant al creștinilor, iar prin această lepădare de creștinism și adeziune la păgânism și-a primit numele de „Apostatul”.

III. ÎMPĂRAȚI CARE AU FAVORIZAT CREȘTINISMUL

Convertirea la creștinism a unui împărat roman avea consecințe deosebit de importante pentru toți supușii săi. Deși Constantin nu s-a declarat public, de la început, creștin, toate faptele sale de după anul 312 au demonstrat acest lucru. Convertiri în cadrul elitei romane avuseseră loc și înainte de anul 312, dar niciodată nu s-a convertit un împărat. Nu se poate compara convertirea la creștinism a unui senator influent, cu impactul pe care l-a produs convertirea la religia creștină a unui împărat, o religie care până acum era scoasă în afara legii romane. Convertirea lui Constantin cel Mare a fost gradată deoarece în condițiile de atunci nu se putea vorbi despre o convertire absolută din rațiuni politice deoarece creștinismul reprezenta doar douăzeci la sută din populația imperiului, restul fiind păgâni. Așa se explică și faptul că nu a renunțat la titlul de pontifex maximus pentru a-i putea stăpâni și pe păgâni, care erau foarte numeroși în acea vreme, dar el a favorizat creștinismul treptat, cu pași mărunți, dar siguri. Ca mulți alți necreștini din epoca sa, împăratul Constantin pare a fi fost la început doar monoteist, crezând într-un Dumnezeu creator suprem, cunoscut sub diferite nume și adorat în diverse moduri – astfel Sol invictus apare pe monedele sale după 308; el va formula explicit, progresiv, în textele ce-i sunt atribuite, adeziunea lui la creștinism. O dată cu venirea lui Constantin cel Mare pe tronul Imperiului Roman situația creștinismului se modifică și din religie nepermisă ajunge religie permisă chiar favorizată, ca în timpul domniei lui Teodosie cel Mare, creștinismul să fie declarat singura religie oficială a imperiului.

III. 1. Constantin cel Mare (305-337)

Flavius Valerius Constantinus s-a născut la Naissus în ziua de 27 februarie în jurul anului 280, ca fiu al lui Constanțiu Chlor, care era pe atunci ofițer al armatei romane. Ambrosius (340-397) și alte izvoare ne arată ca mama sa, Iulia Helena, a fost fiica unui hangiu (stabularia) din localitatea Drepanum (Palova) situată lângă Nicomidia.

Constanțiu Chlor a fost un tânăr general al armatei romane, care provenea dintr-o familie nobilă și era nepotul, din partea mamei, al împăratului Claudiu. Pe când se afla în Răsărit, trecând prin Drepanum-ul Bithiniei, a cunoscut-o pe înțeleapta și preafrumoasa Elena, fiica unui hangiu sărac, și s-a căsătorit cu aceasta. Nichifor Calist dar și alți istorici contemporani contrazic cele zise de istoricul Zosima și de ceilalți scriitori păgâni, că relația lui Constanțiu Chlor ar fi fost întâmplătoare. Din această relație a rezultat un fiu care va fi mai târziu viitorul întemeietor al Bizanțului. După cum am zis Constantin s-a născut în Naissul Moesie, în Serbia de astăzi, unde și-a petrecut și anii copilăriei alături de cei doi părinți afectuoși.

Constantin era înalt ca statură, cu gât puternic și umeri atletici, ceea ce îl făcea impunător, grav și maiestuos, așa cum își dorea să se arate în public, întocmai ca Dioclețian. Fața lui fină se remarca printr-un nas acvilin moștenit de la mamă, prin obraji plini și rași, bărbie rotunjită și ușor proeminentă, părul tăiat scurt iar despre caracterul lui găsim interesante constatări într-un întreg capitol din Eutropius (X, 7): „Constantinus a fost un împărat care, în cei dintâi ani ai domniei sale se poate asemui cu cei mai buni împărați, în ultimii, cu cei mai de rând. De altfel, el avea cele mai frumoase însușiri sufletești și trupești. Era lacom după glorie militară izbânzile pe care le-a avut se darorează nu atât norocului, cât mai mult priceperii lui… prin dărncia și prin puterea sa căuta să-și câștige o iubire neprefăcută din partea poporului”. Dar același autor ne mai spune că acest împărat de treabă „a fost zăpăcit de izbânzile sale prea mari, încât a ucis mulți prieteni, o soție și un fiu, fără motive serioase”.

Eutropiu ne spune că tatăl lui Contantin era o persoană dintre cele mai bune și de o dărnicie fără margini iar Ioan din Antiohia scrie: „era cumpătat, abținându-se de la plăcerile vieții, nu punea preț pe hrană și nu dorea să dobândească vase de argint, precum alți împărați”. Kedrenos adaugă în scrierile sale amănunte referitoare la profunda smerenie a sfintei Elena: „acest lucru l-a învățat și pe fiul ei și anume să aibă înțelepciune smerită, să fie atent la virtute și la purtare slujind Domnului cu frică și cutremur; păzind întocmai poruncile acesteia, acesta avea să dobândească rod însutit”. Același istoric bizantin scrie și despre tatăl lui Contantin: „Contanțiu era foarte bun și evlavios și tot așa l-a educat și pe fiul său, pe Constantin, și nu îi interzicea să ia parte la cele creștinești”. Constanțiu Chlor a fost cel mai blând și cel mai liberal în ceea ce privește concepțiile despre credință dintre cei patru suverani ai Imperiului Roman din timpul tetrarhiei lui Dioclețian, el a distrus doar câteva biserici, dar nu i-a torturat pe creștinii din diocezele sale.

Câțiva ani mai târziu Constanțiu fiind ales Cezar a fost chemat la curtea lui Maximian, unde în 289 s-a căsătorit cu Theodora, fiica vitregă a acestuia. Părăsindu-o pe frumoasa și înțeleapta Elena. Fără să se revolte și cu demnitate Elena a primit lovitura cea grea. L-a luat pe Constantin, care avea 15 ani, și a plecat spre locul ei natal.

Însă nu după mult timp sau chiar din acel moment sau cel mai târziu în anul 293, când Constanțiu a fost înălțat la rangul de Cezar în Occident, Constantin a fost adus la Sirmium și apoi la Nicomidia, la curtea lui Dioclețian, unde a rămas mai bine de 10 ani, ceea ce a avut mare însemnătate pentru pregătirea viitorului împărat. Așa se presupune că, împreună cu el se afla și mama sa Elena. În anul 295, Constantin l-a însoțit pe Dioclețian la asediul de mai multe luni al Orașului Alexandria, civilizația vechiului Egipt făcând o deosebită impresie asupra sa, după cum însuși va declara mai târziu. A fost prezent la Nicomidia când a fost incendiat palatul și când s-a pus vina pe creștini, tot aici a fost când Dioclețian a dat edictele de persecuție asupra creștinilor fără a avea o implicație.

După aceasta mulți ani i-a petrecut tânărul ofițer Constantin pe malurile Dunării, fiind trimis acolo de către Galeriu ca să lupte cu sarmații. Plecarea lui pe lângă tatăl său pe care unii autori o consideră o plecare cu permisiunea lui Galeriu iar alții o consideră o adevărată fugă deoarece în drumul spre tatăl său, Constantin, mutila caii și strica trăsurile din posturile imperiale de transport public pentru ca cei ce-l urmăreau să nu le mai poată folosi. În acest timp își părăsește prima soție, care se numea Minervina, din motive politice și o ia de soție pe Fausta fiica lui Maximian Herculius și sora lui Maxențiu.

După abdicarea lui Dioclețian și a lui Maximian la 1 mai 305 o nouă lovitură modifică ordinea tetrarhiei prin faptul că la 25 iulie 306 moare Constanțiu Chlor la Eboracum (York), în Britannia, iar trupele îl proclamă August, în locul tatălui său, pe Flavius Valerius Constantinus, viitorul Constantin cel Mare. Ajuns împărat își alege ca reședință orașul Augusta Trevorum (Treveri, Trier) păzind frontiera Rinului unde a purtat victorii asupra francilor. A urmat o înțelegere cu Galeriu care l-a recunoscut doar Cezar iar August al Apusului era numit Flavius Severus, acum era pentru a treia oară reconstruită tetrarhia lui Doclețian cu Galeriu și Flavius ca și Auguști și Maximian Daia și Constantin ca și Cezari, însă nu pentru mult timp deoarece Constantin va fi numit din nou August în anul 307. Pentru a restabili ordinea, Galeriu îl roagă pe Dioclețian să intervină, care convoacă o întâlnire a împăraților în anul 308 la Carnuntum (pe Dunăre la est de Viena) la care au participat Dioclețian, Galeriu și Maximian (care își reluase titlul de August). Aici s-a discutat retragerea lui Maximian precum și problema tetrarhiei care în Orient rămânea la fel iar în Occident Constantin pierdea pentru a doua oară titlul de August, el fiind doar Cezar iar în locul lui Flavius Severus era numit August, Valerius Licinianus Licinius, fără să-și fi făcut stagiul de Cezar, lucru ce l-a nemulțumit pe Constantin.

În anii următori se înregistrează nenumărate conflicte între conducătorii lumii romne în 310, Maximian este asasinat la Marsilia deoarece a dorit uzurparea ginerelui său, Constantin, în 311 Galeriu moare, nu înainte de da un edict de tolerare a creștinilor, iar în 312 Constantin se aliază cu Liciniu iar Maximian Daia cu Maxențiu. Constantin în primăvara anului 312 pornește cu o armată formată din 30-40 de mii de soldați împotriva lui Maxențiu, care dispunea de o armată de 170 de mii de pedestrași și 18 mii de cavaleri, dar care era dispersată. Armata lui Constantin era clar inferioară numeric dar era superioară din punct de vedere calitativ. Liciniu a rămas neutru. În drum spre Roma Constantin a purtat o serie de victorii, Maxențiu rămânând în Roma pentru a apăra cetatea eternă.

În această campanie are loc convertirea lui Constantin. La începutul acestei campanii Constantin a văzut imaginea unei cruci suprapuse soarelui, apoi a avut un vis în care Hristos i-a promis victoria dacă armata va purta pe flamuri monograma primelor două litere grecești ale numelui Său. După ce a ordonat să se facă astfel de stindarde pentru soldații săi, Constantin a întâlnit forța principală a trupelor lui Maxențiu la nord de Roma, la podul Milvianus, peste Tibru, acolo Maxențiu luptând cu spatele la fluviu a fost împins în acesta unde și-a pierdut viața împreună cu un număr foarte mare de soldați. Apoi, Constantin, în ziua următoare a intrat triumfal în Cetatea Etrnă, rămânând singurul conducător al Apusului.

Chiar în acest timp Maximian Daia a invadat Tracia obligându-l pe Liciniu să mărșăluiască spre răsărit, ca și Constantin și Liciniu era în inferioritate față de Maximian Daia, a purtat o bătălie crâncenă, unde l-a învins pe Maximian Daia, dar acesta din urmă a fugit în sud, dar când și-a dat seama că nu-și poate ajuge trupele din urmă s-a sinucis la Tarsus, iar prin aceasta au rămas doar doi împărați ai întregului Imperiu Roman.

La începutul lunii februarie a anului 313, Constantin se întâlnește cu Liciniu la Milano, unde va avea loc celebrarea casătoriei acestuia din urmă cu Constantia, sora vitregă a lui Constantin, fiica lui Constanțiu Chlor și a Theodorei, această întâlnire s-a făcut renumită prin elaborarea așa numitului „Edict de la Milano” care acorda libertate de manifestare tuturor religiilor, inclusiv religiei creștine, de pe tot cuprinsul Imperiului Roman și ordona restituirea locașurilor de cult și a bunurilor confiscate de la biserica creștină. Edictul de toleranță dat de Galeriu în 30 aprilie 311, care fusese semnat și de Constantin și Liciniu continuă să rămână textul de bază, însă cei doi împărați au abrogat dispozițiile restrictive ale acestui edict cu privire la cultul creștin.

Pentru o scurtă perioadă de timp relațiile dintre cei doi împărați au fost bune, fără conflicte, dar Constantin în dorința sa de putere nu se mulțumea numai cu Occidentul pentru că majoritatea bogățiilor și principalul colector de taxe era Apusul. Constantin a mers pe această linie de a nu mai persecuta pe creștini, oferindu-le chiar unele beneficii, pe când Liciniu a început să fie ostil creștinilor, chiar să-i persecute pe unii episcopi.

Liciniu văzând creșterea simpatiei creștinilor din Orient față de împăratul Occidentului și-a schimbat politica sa față de adepții religiei creștine, luând măsuri tot mai severe împotriva lor: în anul 320 i-a îndepărtat pe creștini de la curtea imperială, din funcțiile militare și din administrație, le-a interzis ținerea de sinoade episcopale. Însă nu numai relația lui Liciniu cu creștinii s-a înrăutățit ci și relația dintre cei doi împărați, care din 322 au început a se pregăti de război. La 3 iulie 324 Constantin îl atacă pe Liciniu la Adrianopol, unde îl învinge iar Liciniu este nevoit să se retragă în Bizanț, flota lui fiind nimicită de flota lui Constantin, care era condusă de Crispus, fiul cel mai mare al lui Constantin. La 18 septembrie 324 Constantin a avut bătălia decisivă în apropiere de Chrysopolis unde a obținut victoria. Orașele Bizanț și Calcedon au capitulat iar după câteva săptămâni Constantin a intrat triumfal în orașul de reședință al lui Liciniu, Nicomidia. Liciniu a capitulat cu condiția de a nu fi omorât, dar la scurt timp este ucis pentru niște presupuse comploturi cu goții împotriva împăratului. Acum Constantin rămâne singurul conducător al acestui vast imperiu până la moartea lui în 337.

În acest timp cât a domnit singur Constantin a întreprins o serie de reforme administrative, a prezidat primul sinod ecumenic, a început construirea noii capitale a imperiului, a construit catedrala Sfânta Sofia și înainte de moarte a împărțit imperiul în patru după modelul lui Dioclețian, la cei trei fii ai săi și nepotului său Dalmatius.

La numai două luni după înfrângerea definitivă a lui Liciniu, la 8 noiembrie 324, Constantin a pus temelia noului oraș care va purta numele Constantinopol, care se află pe temelia vechiului oraș Byzantion, o colonie megariană. Inaugurarea oficială și instalarea autorităților politice a avut loc la 11 mai 330, dar lucrările de construcție s-au prelungit până în anul 336. Această mutare a capitalei de la Roma la Constantinopol a pregătit nașterea Imperiului Bizantin și supraviețuirea civilizației greco-latine.

În vremurile lui Constantin ereziile erau numeroase și foarte primejdioase pentru biserică. Văzând că ereziile aduc neliniște în biserică, în special erezia lui Arie, Constantin l-a trimis pe consilierul său, Osiu, episcop de Cordoba, la Alexandria ca să-i propună episcopului Alexandru și lui Arie să rezolve problema în privința unității bisericii, însă această acțiune nu a avut nici un rezultat pozitiv iar conflictele dintre creștini se întețeau. Atunci Constantin a convocat primul Sinod Ecumenic din istorie, la Niceea, în anul 325 iar prin această convocare și prin condamnarea lui Arie, Constantin își va arăta preocuparea pentru a păstra dreaptă credința precum și adeziunea sa la creștinism aspru criticată de unii scriitori păgâni.

În anul 326 Constantin împreună cu toată familia lui se mută la Roma pentru a sărbători cei 20 de ani de domnie. Acolo a fost chemat de Senat, pe dealul Capitoliului, ca să ia parte la o sărbătoare militară păgână, dar Constantin nu numai că a refuzat să participe la jertfe, dar le-a luat și în râs iar prin aceasta a stârnit indignarea din partea Senatului și a poporului. Ura poporului a fost atât de mare încât mulțimea a început să arunce cu pietre în statuia sa. Vazând ura poporului Constantin va pleca și nu se va mai întoarce niciodată în Roma, până la terminarea noii capitale, el va locui la Nicomidia. Tot aici are loc un eveniment neplăcut din viața lui Constantin și anume condamnarea pentru incest a lui Crispus și a Faustei.

În jurul anului 335, Constantin era pregătit să numească Cezari care să răpundă de toate părțile imperiului, după ce a făcut o nouă organizare teritorială a imperiului. Ca să meargă pe modelul tetrarhiei inițiată de Dioclețian, Constantin pe lângă cei trei fii ai săi l-a făcut Cezar și pe nepotul său Damasus. Constantin al II-lea continua să domnească în diocezele: Galia, Viennensis, Britannia și Spania. Constans primea diocezele: Italia, Africa și Panonia. Lui Constanțiu al II-lea i-a dat diocezele din răsărit: Pontica și Asiana. Lui Dalmatius i-au rămas diocezele: Macedomia, Dacia și Tracia, inclusiv orașul Constantinopol. Astfel cel mai în vârstă, adică Constantin al II-lea primea patru dioceze iar ceilalți câte trei fiecare iar toți acești Cezari urmau să primească titlul de August doar după moartea lui Constantin cel Mare, care era acum singurul August. A avut două campanii la granița de la Dunăre unde i-a învins pe goți în anul 332 și pe sarmați în anul 334 iar în anul 336 a inițiat câteva incursiuni dincolo de fluviu. Pregătea o expediție împotriva Persiei, deoarece a respins oferta de negociere a perșilor și și-a declarat intenția de a-l numi rege al Armeniei pe nepotul său Hannibalianus, dar înaite de a pleca, împăratul s-a îmbolnăvit grav și a murit.

Constantin a murit în anul 337, la puțin timp după ce a primit botezul, fiind botezat de către Eusebiu al Nicomidiei, pentru că atunci se afla la castelul Achiron, lângă Nicomidia, el împreună cu mama sa Elena s-au bucurat de o deosebită apreciere din multe puncte de vedere pentru că au ajutat cauza creștină iar Biserica i-a trecut în rândul sfinților și-i serbează în ziua de 21 mai, pentru amintirea faptelor făcute. „Astfel se săvârși din această viață primul împărat creștin, Constantin cel Mare, în Duminica Rusaliilor, la 22 mai 337 și a fost înmormântat cu funeralii nemaivăzute până atunci în Biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa”.

Conform lui Eutropius, istoricul din secolul al IV-lea, Senatul roman l-a trecut în rândul zeilor, istoria l-a numit «cel Mare», Biserica l-a proclamat sfânt și întocmai cu Apostolii iar Eusebiu a scris Panegiriricul lui Constantin pentru a glorifica triumful creștinismului, punând capăt falșilor zei, el a zis: „un singur Dumnezeu a fost proclamat la tot neamul omenesc. În același timp, o singură putere universală, Imperiul Roman, a răsărit și a înflorit. Tot în același timp, prin hotărârea aceluiași Dumnezeu, două rădăcini ale binecuvântării, Imperiul Roman și învățătura evlaviei creștine, au izvorât împreună, în folosul oamenilor … Două puteri grandioase, pornind din același punct, Imperiul Roman condus de un singur suveran și religia creștină, au supus și au împăcat toate aceste elemente rivale”.

III. 1. 1. Edictul de la Mediolanum

Victoria asupra lui Maxențiu de la Pons Milvius a avut un impact psihologic asupra lui Constatin care și-a legat viața de cea a Bisericii creștine, probabil din recunoștință față de Dumnezeu, dar și dintr-o intuiție genială, aceea că religia creștină poate salva Imperiul Roman.

Este imposibil să stabilim când și cum s-a convertit Constantin la creștinism. Dar se poate vedea o înclinație și o admirație spre creștinism a lui Constantin o dată cu victoria sa asupra lui Maxențiu, acest lucru se poate obeserva și din inscripția de pe arcul de triumf care s-a ridicat la Roma o dată cu victoria sa asupra lui Maxențiu, și că aceasta s-a datorat „măreției minții sale” și „inspirației divinine”. Folosirea singularului și lipsa referințelor la zeii tradiționali din panteonul roman sugerează mișcarea lui Constantin spre creștinism deși inscripția nu prezintă detalii despre mitul crucii miraculoase pe care a văzut-o Constantin, care circula încă de dinaintea morții lui Constantin.

Mulți l-au considerat un oportunist și că el nu era un creștin convins, în această privință se aduc argumente ca faptul că și-a păstrat titlul de pontifex maximus până la moarte, că s-a botezat numai la moarte și că a dispus uciderea cumnatului său Liciniu, a fiului său Crispus și a soției sale Fausta. Dar mulți istorici ai vremii sale au argumentat acțiunile sale care nu l-ar incrimina că nu ar fi un creștin convins ci acțiunile sale fiind motivate politic: prin faptul că și-a păstrat titlul de pontifex maximus nu înseamnă că el a avut o convingerea intimă păgână ci se explică prin intenția de a avea sub control cultul păgân, acest lucru se poate observa din faptul că în anul 326 pe când se afla la Roma o dată cu serbarea a douăzeci de ani de domnie a refuzat să aducă jertfă zeilor din panteonul roman, ba chiar ia luat în râs pe cei din Senat, că nu s-a botezat până la moarte nu este o dovadă a nesincerității, căci era un fapt curent la vremea respectivă considerându-se că prin botez ți se iartă toate păcatele și de aceea foarte mulți amânau botezul până aproape de ceasul morții iar omorurile săvârșite asupra familiei sale trebuie văzute ca acte politice și trebuie tratate ca atare. Cauzele convertirii, în afară de vedenia propriu-zisă, pot fi: exemplul tatălui care tolera pe creștini, exemplul mamei, simpatizantă a creștinilor, poate chiar creștină, sfârșitul nefast a multor persecutori ca expresie a unei răzbunări divine, eșecul persecuțiilor, vitalitatea pe toate planurile a noii religii, care însemna practic forța unei lumi noi, toate acestea nu exclud realitatea convertirii lui ci se adaugă autenticității ei. Toate acestea l-au determinat să dea un edict de toleranță în 313.

La câteva luni după ce Constantin l-a învins pe Maxențiu și astfel devine singurul conducător în Occident are o întâlnire cu Liciniu, la Mediolanum, cu prilejul casătoriei acestuia cu Constanția, sora vitregă a lui Constantin, iar cu acest prilej au publicat Edictul de la Milan din ianuarie 313 prin care se acorda libertate religioasă deplină creștinismului care devine religio licita, adică religie permisă în Imperiu. Acum erau anulate toate hotărârile anterioare luate contra creștinilor, se retrocedează creștinilor locașurile de cult și averile confiscate de împărații precedenți. Acest Edict are o importanță epocală prin hotărârile și urmările lui, din religie interzisă și persecutată devine religie permisă și chiar favorizată după cum vom vedea din actele ulterioare al împătatului Constantin.

„Hotărârea de atunci s-a păstrat într-o scrisoare, în versiunea latină, a lui Liciniu din 13 iunie 313 adresată guvernatorului Bitiniei, precum și într-o variantă greacă la Eusebiu de Cezareea într-o scrisoare adresată guvernatorului Palestinei. Aceste două documente au fost considerate texte ce redau Edictul de la Milano”.

Conținutul acestui edict nu reprezintă o noutate pentru că la 30 aprilie 311 Galeriu dăduse un edict de toleranță asupra creștinilor care se referea în esență la aceeași situație ca și Edictul de la Milano, dar nu a avut un caracter general de aplicare și era condiționat, li se acorda libertate de cult cu condiția de a nu mai acționa pentru a atrage noi adepți.

Prin Edictul de la Mediolanum li se acordă libertate religioasă creștinilor, de acum nu numai că sunt tolerați dar sunt și protejați astfel la scurt timp după acest edict prin alte acte normative, scutea pe clerici de obligația funcțiilor municipale acordându-le subvenții importante, a înlăturat din procedura penală anumite pedepse care contraveneau spiritului creștin: răstignirea, zdrobirea picioarelor, s-a dat posibilitatea episcopilor de a elibera sclavii, s-au luat măsuri pentru protejarea familiei, evitarea luptelor de gladiatori și creșterea moralității.

„O dovadă a dragostei față de crștinism este refuzul său din anul 326, când se afla la Roma, pentru a participa la sărbătorile păgâne de pe colina Capitoliului, prilejuite de Vicennalia, deși știa că va stârni critici puternice”.

În anul 315 a bătut monede cu monograma creștină, în anul 318 a interzis sacrificiile private, magia și practica haruspiciilor, în anul 321 a decretat duminica zi de sărbătoare săptămânală, în anul 323, după victoria asupra lui Liciniu, Constantin a luat măsuri de înlăturare a cultelor păgâne din instituții, a promovat în funcțiile oficiale în mod deosebit pe creștini: la consulat în anul 323, la prefectura Romei în anul 325 și la prefectura pretoriului în anul 329, a renunțat la sacrificii, în anii 326-330 a apărut labarumul, stindardul imperial cu monograma creștină. Toată familia imperială a avut o atitudine procreștină, mai eles mama sa, Elena, a contribuit la ridicarea multor lăcașuri de cult, mai eles în Ierusalim, au ridicat biserici la Ierusalim, Antiohia, Tyr, Nicomidia, Roma. De asemenea, Constantin cel Mare a cedat palatul imperial din Roma, numit Lateran, episcopului Silvestru din Roma.

Un al sprijin pe care l-a primit Biserica din partea lui Constantin a fost convocarea Sinodului I Ecumenic de la Niceea, în anul 325. Prin acest sinod urmărea întărirea unității Bisericii, care asigura și rezistență imperiului, ceea ce a făcut ca în timpul împăratului Teodosie cel Mare (379-395) creștinismul să fie declarat religie oficială de stat iar prin aceasta vechiul Imperiu roman păgân devine creștin.

Din toate acestea expuse mai sus putem observa simpatia pe care o avea împăratul Constantin cel Mare față de religia creștină, modul în care s-a îngrijit de noua religie pentru a o putea întări împotriva fanatismului păgân precum și încercarea de a o impune în imperiul său mai ales în cercurile de conducere. Toate aceste acțiuni nu le putea face din oportunism fără ca el însuși să fie convins de valoarea morală și spirituală a acestei noi religii, fiind convins de faptul că păgânismul politeist și imoral era depășit și numai creștinismul putea ajuta la stabilirea ordinii și liniștii vastului imperiu.

III. 1. 2. Sinodul I Ecumenic

Din cauza noilor condiții apărute prin Edictul de la Milano și favorizarea creștinismului de la începutul secolului al IV-lea, Biserica creștină a trecut printr-o perioadă de intensă activitate mai ales din punct de vedere dogmatic, aceste probleme de dogmă nu preocupau doar persoane izolate așa cum a fost cazul în secolul al III-lea cu Tertulian sau Origen, ci pe toți cetățenii constituiți în grupuri mari și bine organizate. În secolul al IV-lea sinoadele au devenit un eveniment obișnuit, au devenit singurele mijloace de aplanare a conflictelor. Începând de la Constantin cel Mare, statul a luat parte la disputele religioase și le-a condus așa cum a crezut de cuviință, însă nu tot timpul interesele statului au corespuns cu interesele Bisericii iar prin acestea s-a adus un deserviciu Bisericii.

După triumful creștinismului situația Bisericii se schimbase categoric dar și nivelul spiritual al membrilor bisericii a început să scadă, dacă mai înainte marea lor majoritate a membrilor Biserici erau gata să îndure orice lipsuri sau chiar chinuri pentru convingerile lor, acum se străduiau să intre în Biserică și oameni slabi de credință și lipsiți de tenacitate. Dacă mai înainte Biserica consta în mare majoritate din oameni simpli și mai puțini erau cei instruiți, acum Biserica începe să se umple cu oameni instruiți, buni cunoscători ai filozofiei păgâne care nu au renunțat la convingerile lor, socotind că acestea nu sunt în contradicție cu dogmele creștine. Din această cauză a apărut posibilitatea falsei interpretări a dogmelor creștine în spiritul concepțiilor păgâne.

La fel a făcut și Arie, care fiind o minte strălucită a început a interpreta dogmele după bunul lui plac fără a lua seamă la ceea ce stabiliseră înaintașii lui, ceea ce a dus la erezii, cea mai importantă erezie a lui Arie este cu privire la dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, el susținea că Iisus Hristos nu este egal cu Tatăl. La acestă învățătură greșită părinții bisericii din vremea respectivă au luat atitudine prin convocarea mai multor sinoade, chiar și un sinod ecumenic, dar această erezie nu a putut fi oprită continuând și în secolele următoare.

Arie s-a născut în Libia în jurul anului 256 era discipol indirect al episcopului Pavel de Samosata, eretic antitrinitar, instruit în teologie de către Lucian din Antiohia, aderent al lui Pavel de Samosata, Arie a avut colegi pe episcopii Eusebiu de Nicomidia, Maris de Calcedon, Theognis de Niceea și Leonțiu de Antiohia care vor juca un rol important în răspândirea arianismului. După ce a studiat în Antiohia, Arie a venit în Alexandria, unde este hirotonit preot, după o perioadă de diaconat, de către episcopul Achilas la cea mai însemnată parohie din oraș, Baucalis din port.

Prezbiterul Arie vroia să rezolve problema monoteismului creștin în mod clar. „Arie îl prezenta pe Tatăl drept monada supremă, între el și «Fiul» – «Logos-ul» fiind o prăpastie de netrecut: căci «Fiul» nu-L poate nici cunoaște, nici exprima și nici descoperi pe «Tatăl». Iar legătura între Dumnezeul cel mai înalt, «cel Unul» și între al «doilea Dumnezeu», Fiul, o face Arie în afirmația că acest «Fiu» a fost creat în timp de Tatăl din nimic”. Deci acest Logos era primul creat înzestrat cu putere să creieze celelalte ființe dar nu era Dumnezeu adevărat, iar după ființă era străin de Dumnezeu ca și toate celelalte creaturi.

Văzând calea deviată pe care a apucat prezbiterul Arie, episcopul Alexandrie, Alexandru, a reunit în anul 319 un sinod local al episcopilor egipteni unde l-au excomunicat pe Arie, Alexandru îl gonește pe Arie din oraș și trimite circulară la toți colegii săi despre noul eretic și despre pericolul noii sale erezii. Partizanii lui Arie, împreună cu el, au protestat pe lângă episcopul Alexandru iar două sinoade locale ținute în Bithinia și Palestina, înainte de 322, l-au declarat ortodox pe Arie. Toate acestea au creat tulburare în Biserică, iar Constantin pentru a aplana conflictul le trimite o scrisoare tuturor teologilor să cadă la pace, apoi îl trimite pe consilierul său, Osiu, episcopul Cordobei, la Alexandria care îi spune despre situația complicată de acolo. Tot Osiu prezidează un sinod la Antiohia la începutul anului 325, unde este excomunicat Arie împreună cu câțiva partizani de-ai lui printre care și Eusebiu de Cezareea.

Însă toate încercările de reconciliere au fost în zadar și atunci Constantin s-a hotărât să convoace primul Sinod Ecumenic din istorie la Niceea. Împăratul la început s-a gândit ca acest Sinod Ecumenic să se întrunească la Ancira (Ankara), în Galatia, dar în cele din urmă s-a ales Niccea, lângă lacul Ascanius, pentru a putea permite episcopilor din imperiu și din afara lui să ajungă mai repede iar un alt fapt ce l-a determinat pe Constantin să aleagă această cetate, a fost faptul că, Niceea era mai aproape de palatul imperial din Nicomidia și în acest fel Constantin putea merge mai ușor la sinod pentru a asista și supraveghea mersul discuțiilor și al lucrărilor.

Sinodul a început pe data de 20 mai 325 în palatul imperial din Niceea. Ședința de deschidere a sinodului a fost prezidată de împăratul Constantin cel Mare cu toate că nu era încă botezat ci doar catehumen și a ținut o cuvântare în limba latină, păstrată de Eusebiu în limba greacă, îndemnând pe episcopi la pace și înțelegere. La Sinod au participat episcopi din Europa, din Africa de Nord și din provinciile Orientului Apropiat și ale Asiei Mici. Au participat episcopi și din afara imperiului iar prin aceasta se subliniază universalitatea sinodului privit ca o nouă Cincizecime. Numărul exact de participanți nu se știe. Tradiția bisericească consideră că au fost prezenți 318 sfinți părinți, poate după numărul servitorilor lui Avraam (conform Fac. 14, 14). Din a doua jumătate a secolului al IV-lea sinodul va fi considerat drept Sinodul celor 318 Părinți.

Episcopii, însoțiți de prezbiterii și diaconii lor, printre ei și buni oratori și cunoscători ai filozofiei păgâne s-au adunat la Niceea pe cheltuiala imperiului. Teodoret descrie imaginea impresionantă a episcopilor participanți la Sinod, a acelora care încă mai aveau pe trupurile lor semnele persecuțiilor, dar și sfinți părinți cu harisme apostolice ca de exemplu Iacov al Migdoniei din Antiohia care a înviat chiar și morți și alte multe minuni a făcut și alții: „care au îndurat «pătimirile Domnului Iisus Hristos», așa cum ne spune dumnezeiescul Apostol, pe trupurile lor, sau Pavel de Neocezareea, care trecuse prin fierul înroșit al lui Liciniu, având amândouă mâinile arse și era paralizat. Alții erau cu ochiul drept scos, alții cu articulațiile mâinii drepte tăiate, unul dintre aceștia fiind și Pafnutie Egipteanul. În general, era ca și când vedeai o «ceată de martiri»”. Dintre toți cei prezenți, la discuții au luat parte mai mult: Sfântul Pafnutie Tebeul din Egipt, Sfântul Eustatie al Antiohiei, Sfântul Macarie al Ierusalimului, Sfântul Spiridon al Trimitundei, Sfântul Iacov al Antiohiei, Sfântul Pavel al Neocezareei, Sfântul Nicolae al Mirei din Lichia și alții, dar primul și sufletul și inima Sinodului, a fost Atanasie cel Mare, care era pe atunci diacon. Înainte de acest sinod, Sfântul Atanasie cel Mare a scris despre dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu și despre trinitatea Dumnezeirii, el a zis: „unul este felul Dumnezeirii; și el este și în Cuvântul. Și unul este Dumnezeu Tatăl, existând în Sine, ca Cel ce există în toate și se arată în Fiul ca Cel ce străbate prin toate, și în Duhul, ca Cel ce lucrează în El prin Fiul. Astfel mărturisim că unul este Dumnezeu în Treime”.

Ședințele au fost prezidate de episcopii Eustațiu de Antiohia și Alexandru al Alexandriei. Arie înconjurat de o serie de adepți, printre care și Eusebiu de Nicomidia, și-a susținut cu tărie ideile. După multe dezbateri s-a a ajuns la o părere comună iar ereziile lui Arie, analizate minuțios în conformitate cu Sfânta Scriptură au fost combătute, părinții au ajuns la o hotărâre care a devenit Crezul Bisericii Ortodoxe (întregit la următorul Sinod Ecumenic de la Constantinopol din 381). „În cele șapte articole ale Crezului Niceean” despre Fiul se afirma că „S-a născut din Tatăl mai înainte de veci”, nu în timp cum învăța Arie, și că este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut”, că este „deoființă cu Tatăl prin care toate s-au făcut” și „S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut om”, prin acestea s-au demontat toate născocirile pe care le-a făcut Arie cu privire la Persoana lui Iisus Hristos.

Simbolul a fost aprobat și semnat de toți cu excepția episcopilor: Eusebiu de Nicomidia, Teognis al Niceei, Maris de Calcedon, Teonas de Marmarica, Secund de Ptolemaida, ei au refuzat, de asemenea, să semneze anatema împotriva lui Arie. Chiar dacă simbolul de credință a fost promulgat și impus în tot imperiul, disputele ariene au tulburat Imperiul Bizantin încă o jumătate de secol, alimentat și de împărații care au urmat până la Toedosie cel Mare.

Tot la acest Sinod s-a condamnat schismele lui Novat și Meletie și erezia lui Pavel de Samosata, hotărând rebotezarea erticilor antitrinitari care se întorc în Biserică, s-a hotărât ca în întreaga lume creștină Paștile să se serbeze în întâia duminică după lună plină care urmează echinocțiului de primăvară iar dacă coincide cu Paștele iudeilor să se mute cu o săptămână mai târziu. Tot la acest Sinod s-au emis 20 de conoane cu privire la hirotonia episcopilor, la dreptul clericilor de a se căsători, cu referire la organizarea administrativă și disciplinară a Bisericii.

La 25 iulie 325, implinidu-se 20 de ani de domnie a lui Constantin, acesta i-a chemat pe sinodali la palatul său pentru a-i ospăta, iar la 25 august a avut loc ședința festivă de închidere a sinodului. Hotărârile Sinodului au fost confirmate de către Constantin și promulgate în întreg imperiul. Actele Sinodului s-au pierdut, dar hotărârile lui se cunosc din scrierile istoricilor contemporani și în special din scrierile lui Eusebiu. Arie și doi dintre susținătorii săi Teonas și Secund sunt exilați în Illiric (în zona Belgradului de azi), dar spre sfârșitul domniei sale, Constantin îi permite lui Arie să se întoarcă în Constatinopol, dar înainte de a intra în biserică a murit în chip groaznic, aproape de forul lui Constantin în anul 336.

Sinodul de la Niceea s-a încheiat cu biruința deplină a Ortodoxiei asupra arianismului și s-a întărit credința în Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, care este unul născut mai înainte de veci din Tatăl, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut.

III. 2. Teodosie cel Mare (379-395)

După ce romanii au suferit o înfrângere cumplită la Adrianopol, unde chiar împăratul Valens este ucis, Grațian, care era împărat în Occident, îl lasă pe tânărul Flavius Thedosius să limpezească situația în Orient și-l investi cu gradul de comandant suprem al cavaleriei iar după ce s-a consultat cu senatele din Roma și Constantinopol, îl proclamă August, la 19 ianuarie 379, în fața trupelor aliniate în tabăra de la Sirmium. Prin aceasta un nou împărat primi insignele în Orient, dar în afară de acești doi împărați, mai domnea în Illyricum și Valentinianus II, fratele vitreg a lui Grațian, sub regența mamei sale Iustina.

Împăratul Teodosie s-a născut la 11 ianuarie 347 în Spania, la Cauca, în Galația azi Coca în apropiere de Valladolid. Venea din Spania care pentru Pacatus: „dădea naștere celor mai rezistenți soldați, celor mai experimentați generali, celor mai elocvenți oratori, celor mai iluștri poeți, maică a conducătorilor și a împăraților. Ea este cea care a dăruit imperiului pe ilustrul Traian, apoi pe Hadrian”. El avea în această țară îndepărtată o avere considerabilă iar familia lui s-a distins încă din a doua jumătate a secolului IV prin tatăl său, pe care îl chema tot Teodosie, care a fost cel mai strălucit general din timpul lui Valentinian I, în timpul căruia Teodosie, tatăl marelui împărat i-a cucerit pe saxoni și pe multe neamuri celtice. Teodosie se formează alături de tatăl său, care îl ia în Bretania. Apoi tânătul Teodosie este ales Duce al Moesiei Prima și în 374 se distinge în lupta împotriva sarmaților, după moartea tatălui său se retrage în Spania iar în 376 se căsătorește cu frumoasa Aelia Flaccilla, fiica lui Antonius, devenit prefectul pretoriului în locul lui Maximin, în anul 376.

La doar 33 de ani Teodosie cel Mare trebuia să facă față invaziilor barbare. El nu dispunea de o armată numeroasă și bine instruită pentru a putea face față atacurilor venite din partea goților. Cu toate acestea noul August își deschise drum de la Sirmium până la Tesalonic, unde își stabili cartierul general. De aici își întări paza cetății și împărți armata în efective mici compacte care au avut o serie de victorii asupra goților care erau dispersați în raiduri de jafuri. Disensiuni încep să se producă între goți și aliații lor alimentate chiar de împărat, care a încercat să atragă pe unii din șefii lor de partea sa. Ca de exemplu pe Modares, de neam regal care a trecut în serviciul imperiului și care în fruntea unei armate a imperiului în anul 379, în luna iulie, obține o victorie asupra barbarilor. Spre sfârșitul anului goții, alanii și hunii erau trecuți peste Balcani.

În anul următor, în luna februarie, împăratul a căzut grav bolnav, în timp ce era la Tesalonic și simțindu-și viața în primejdie a cerut să fie botezat. Cu toate că era născut într-o familie de creștini, el, după obiceiul de atunci, a întârziat inițierea sa în noua credință și astfel a primit botezul, la 28 februarie 380, la Tesalonic, din mâinile episcopului Ascholius, care era un adept al simbolului niceean iar cu acest eveniment Teodosie emite un edict prin care fixează regulile de credință pentru supușii săi. Când au văzut goții că împăratul este grav bolnav au reînceput ofensiva și s-au îndreptat pe două direcții: vizigoții sub Fritigern, au pornit în Epir, Tesalia și Achaia iar ostrogoții în frunte cu Alatheus și Gaphrax în Pannonia și Moesia Superioară. Teodosie neavând trupe suficiente cere ajutorului lui Grațian care îi trimite trupe în frunte cu generalii Bauto și Arbogastes. În a doua jumătate a anului 380 Fritigern moare iar vizigoții se destramă, Alatheus și Gaphrax pleacă spre vest iar pericolul got este îndepărtat. La 24 septembrie 380, Teodosie intră triumfător în Constantinopol.

Regele goților Atanarich fiind amenințat de huni va cere azil în imperiu fiind primit cu mare fast la Constantinopol, în ianuarie 381. Obosiți de atâtea lupte goții vor cere pacea încheiată la 3 octombrie 382, în baza căreia deveneau foederati (aliați) ai imperiului și primeau pământuri în zona dintre Dunăre și Balcani. Acum goții erau în interiorul imperiului și cereau să fie colonizați, să fie autonomi și să fie scutiți de impozite. Dar această pace a fost de scurtă durată, deoarece barbarii nu erau oameni care să stea prea mult într-un loc iar în iarna anilor 384-385 și 385-386 conflictul romanilor cu goții a continuat. În toamna anului 386 romanii obțin o victorie importantă împotriva unui grup însemnat de ostrogoți, care va crește prestigiul romanilor în fața barbarilor.

O ultimă campanie împotriva goților care au ocupat Tracia a avut loc în toamna anului 388, când Teodosie s-a întors iarăși la Tesalonic, apoi Teodosie lasă armata în seama lui Promotus într-o perioadă în care goții erau mai puțin periculoși, ca urmare a disensiunilor dintre cei doi conducători goți: Flavita adept al păcii cu imperiul și Eriulf adept al războiului. Teodosie a avut o politică conciliantă față de barbari pe care a încercat să-i atragă de partea imperiului integrându-i în acesta, acum goții din vechi dușmani ai romanilor sunt în slujba lui Teodosie fie ca agricultori, fie ca soldați. Prin pedeapsa exemplară dată de Teodosie, în anul 391, la Tesalonic (unde a masacrat populației orașului) pentru uciderea unui ofițer got, Botheric, se arată că el a adoptat o dată pentru totdeauna o politică conciliantă față de barbari.

În Occident Grațian este ucis la Lugdunum de către Maximus iar Teodosie se vede nevoit să-l recunoscă pe acesta conducător al regiunilor de dincolo de Alpi. Italia și Africa rămân mai departe lui Valentinian al II-lea care era încă patronat de mama sa Iustina. Din cauză că Valentinian al II-lea încuraja arianismul, populația era foarte nemulțumită, Maximus a profitat de acest conflict și a trecut în Italia iar Valentianian al II-lea împreună cu mama sa trec în Tesalonic cerând ajutorul lui Teodosie. Tot acum sora lui Valentinian al II-lea devine soția lui Teodosie cu care are o fiică, pe Galla Placidia. Teodosie își ajută cumnatul în 388 când pornește o ofensivă împotriva lui Maximus unde l-a înfrânt și l-a ucis iar Valentinian este repus în scaun. În 392 Valentinian al II-lea este asasinat de Arbogastes, un franc, pe care Teodosie îl numește magister millitum. Eugenius se proclamă împărat în locul lui Valentinian al II-lea, pe care îl înfrânge Teodosie în Bătălia de la Aquileea din 394, armata lui Teodosie fiind formată în mare parte din goți, alani, huni și iberi din Caucaz. După această victorie Teodosie ajunge să fie împărat pestre întreg imperiul.

O dată ce a ajuns singur împărat al imperiului Teodosie cel Mare se va interesa de întărirea capacității de rezistență a imperiului, în acest scop dă un set de legi numit „Codex Theodosianus” și face o serie de reforme în sfera dreptului, fiscului și finanțelor, dar cu toate măsurile luate de Teodosie, mizeria populației creștea din zi în zi. Acum instituția patronajului se încetățenește, țăranul intrând sub tutela unui puternic proprietar ajungând servul acestuia, adică renunța de bunăvoie la o stare de libertate devenită insuportabilă, iar printr-o lege din 3 aprilie 394 Teodosie încearcă să-i lege pe coloni de pământ. Pe de altă, împăratul se preocupă de a trece în legi principiile moral-creștine, iar prin aceasta dreptul roman devenea mai uman. Hotărâri sunt luate și în favoarea copiilor, femeia se bucura, acum, de o atenție deosebită, se combătea adulterul și viciile contra firii.

După această victorie Teodosie se îmbolnăvește grav, iar pe patul de moarte Teodosie dă o serie de indicații. Prin aceste indicații se creau două partes, a Occidentului și a Orientului, prima rezervată lui Honorius, care era în vârstă de zece ani, avându-l ca îndrumător pe Stilicon, un general vandal romanizat, iar a doua rezervată lui Arcadius care împlinise optusprezece ani, având ca îndrumător pe Rufinus, un general de origine obscură, născut în Aquitania din Gallia. La 17 ianuarie 395, a murit la reședința lui din Mediolanum, iar Rufinus i-a dus rămășițele sale pământești la Constantinopol, pe care le-a depus în biserica-martyrium din capitala Răsăritului, acolo unde fuseseră îngropați toți împărații creștini de după Constantin cel Mare.

Este adevărat faptul că Teodosie nu a introdus reforme radicale ca să înlăture multiplele deficiențe din administrație și din armată, dar nu a putut să-și facă planuri pe termen lung cu toate acestea el a lăsat un imperiu stabil pe care cei doi fii ai săi împreună cu cei doi îndrumători trebuiau să-l mențină unitar, dar acest lucru nu s-a întâmplat datorită disputelor dintre cei doi generali, în special dotorită reticenței lui Rufinus față de Apus.

III. 2. 1. Politica religioasă a lui Teodosie cel Mare

Pe Teodosie cel Mare, după cum spune Sfântul Ambrozie al Milanului l-a preocupat mai mult situația Bisericii decât problemele statului și ale sale. El este primul împărat care a renunțat la titlul de pontifex maximus.

La un an după ridicarea pe tronul Constantinopolului, Teodosie dă un edict la 28 februarie, din Tesalonic, semnat și de împăratul Grațian unde declară Ortodoxia drept credința oficială a imperiului. Prin aceasta el stabilește o religie obligatorie pentru toți supușii săi. Edictul de la Tesalonic anunța o nouă etapă în istoria relațiilor dintre biserică și stat. Prin Edictul de la Tesalonic, Teodosie nu este preocupat ca să definească prin lege credința ci insistă ca toți să o accepte, dacă ar fi vrut oare ce l-ar fi putut opri să includă în edict textul integral al Crezului de la Nicea și proclamarea lui ca normativ pentru fiecare creștin, dar din contră textul pare a fi mai degrabă o indicație, el nu stabilește o definiție ortodoxă ci un set de repere. Prin emiterea acestui edict, el părea să unească în persoana sa puterea civilă și bisericească, realizând o strânsă legătură între stat și Biserică, iar prin aceasta s-a creat statul ortodox. Prin documentul emis la Tesalonic se realizează o politică religioasă nefastă prin care Augustul își permite să creadă că poate pune capăt pluralismului confesional și doctrinar, indicând supușilor învățătura pe care trebuie să o mărturisească în imperiu chiar dacă prin emiterea acestui edict Teodosie a fost bine intenționat.

În anul 382 a fost înlăturată statuia zeiței Victoria din Curia Senatului de pe Capitoliu, ea simboliza grandoarea Imperiului Roman. În anul 386 împăratul Teodosie I a ordonat ca toate templele din Asia și Egipt să fie închise. În anul 391 a fost dărâmat faimosul Serapeum din Alexandria, jocurile olimpice au fost desființate în anul 393, iar misterele din Eleusis, din Grecia în anul 396. Prin toate aceste măsuri, Teodosie a spulberat toate iluziile păgânilor, a filozofilor și a retorilor, că religia păgână greco-romană ar mai putea să reînvie. Toate aceste dispoziții au fost continuate de predecesorii săi și în special de cei din Răsărit.

Teodosie și-a dorit într-un oarecare fel să-și subordoneze Biserica ceea ce l-a determinat pe Sfântul Ambrozie să ia atitudine și să sublinieze faptul că „Imperator intra ecclesiam, non supra ecclesiam”, adică împăratul nu poate fi deasupra bisericii ci și el este creștin ca toți creștinii. Tensiunea dintre cei doi se agravează în anul 390 când împăratul dă ordin să fie masacrați locuitorii orașului Tesalonic, care s-au răzvrătit împotriva goților pentru că aceștia din urmă au făcut multe abuzuri și nelegiuiri în cetate, iar în viziunea episcopului se impunea o penitență pentru împărat. Pentru că intransigența episcopului nu putea să accepte un compromis, de aceea Sfântul Ambrozie l-a exclus și excomunicat din Biserică timp de opt luni pe împărat, Teodosie se supune unei penitențe publice iar cu ocazia sărbătorii Nașterii Domnului a fost reprimit în Biserică iar prin această penitență Teodosie oferă exemplul unui suveran conștient că este supus unor legi mai mari decât cele date de el. La moartea lui Teodosie I, Biserica creștină se bucura de mai mari avantaje materiale și morale decât cele pe care le-a avut în vremea lui Constantin cel Mare, atunci creștinii fiind la egalitate cu păgânii iar acum religia creștină fiind singura religie oficială și recunoscută în imperiu.

III. 2. 2. Sinodul al II-lea Ecumenic

Pe la jumătatea secolului al IV-lea a apărut o nouă erezie care pune în discuție dumnezeirea Sfântului Duh, egalitatea și consubstanțialitatea Duhului Sfânt cu Tatăl și cu Fiul, considerându-l a fi doar intermediar între Dumnezeu și creaturi. Această erezie a apărut ca o prelungire a ereziei ariene, ca o formă nouă a arianismului, pentru că negarea divinității Fiului punea inevitabil în discuție și negarea divinității Duhului Sfânt. Cei care au susținut această erezie au primit numele de pnevmatomahi, sau macedonieni, după numele episcopului semiarian Macedoniu.

Pnevmatomahismul, este un termen format din două cuvinte grecești: Πνευμα = Duh și μάχη = luptă. Adepții ereziei negau dumnezeirea, egalitatea și consubstanțialitatea Duhului Sfânt cu Tatăl și cu Fiul, interpretând greșit textul „Epistolei către Evrei” a Sfântului Apostol Pavel, cap. 1, vers. 14: „Îngerii oare nu sunt toți duhuri slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moștenitorii mântuirii ?”, pnevmatomahii au ajuns la concluzia că Duhul Sfânt este doar un „Duh slujitor” superior naturii spirituale a îngerilor, o creatură a Tatălui deoarece: „Toate prin El s-au făcut” (cf. In. 1, 3), deci implicit și Duhul Sfânt. De asemenea ei spuneau că nicăieri în Sfânta Scriptură nu se spune că Duhul Sfânt este Dumnezeu iar expresia „Duh este Dumnezeu” (conf. In. 4, 24) nu însemnă altceva decât că Dumnezeu este duh și că nu tot cel ce este duh este și Dumnezeu pentru că nu făceau corelația cu alt verset biblic din „Epistola a II-a către Corinteni” a Sfântului Apostol Pavel, cap. 3, vers. 17: „Domnul este Duh, și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate”, ci argumentau mai departe că dacă Duhul Sfânt este Dumnezeu atunci El este ori Tată, ori Fiu, dar dacă nu este nici unul nici celălalt, atunci el este un simplu spirit. Se încerca stabilirea unor raporturi familiale în Sfânta Treime după modelul celor umane.

Ereticii pnevmatomahi au ajuns la concluzia că Sântul Duh nu trebuie cinstit și adorat ca Dumnezeu și că el ocupă o poziție intermediară între Dumnezeu și creaturi, dar nu au reușit să definească clar această poziție.

Această învățătură nu era nouă de exemplu Arie îl numea pe Duhul Sfânt ipostas dar cu totul neasemănător cu Fiul în ființă, după cum și Fiul nu este asemănător cu Tatăl.

S-a luat atitudine împotiva acestei erezii înainte de Sinodul al II-lea Ecumenic, unde a fost combătută. Dintre cei care au luat atitudine împotriva acestei erezii amintim: în jurul anului 360 Sfântul Atanasie cel Mare și-a expus propria învățătură despre Duhul Sfânt, în scrisorile sale către Serapion constituind primul tratat teologic despre Sfântul Duh, în care afirma că departe de a avea ceva în comun cu creaturile , Sfântul Duh aparține și este una cu Dumnezeirea care este în Treime, iar Treimea este veșnică, omogenă și idivizibilă și întrucât Duhul Sfânt este unul din Treime el trebuie să fie consubstanțial cu Tatăl și cu Fiul; Sfântul Vasile cel Mare învață, în lucrarea „Despre Duhul Sfânt”, că Duhului Sfânt să i se acorde aceeași mărire, cinste și închinăciune ca și Tatălui și Fiului, Sfântul Grigorie de Nyssa accentuează unitatea naturii dumnezeiești de care se împărtășesc cele trei persoane ale Sfintei Treimi iar Sfântul Grigorie de Nazianz răspunde răspicat: „Este Duhul Dumnezeu? Este, într-adevăr. Atunci este el consubstanțial? Desigur că este, și aceasta întrucât este Dumnezeu”.

Schisma antiohiană care a produs suspiciune și răceală între episcopatul oriental, al Antiohiei și cel occidental, al Romei încât s-a ajuns la ideea ca fiecare jumătate a imperiului să-și convoace separat sinodul ei. Văzând că Augustul Grațian, îndemnat de Sfântul Ambrozie, dorește să convoace un sinod restrâns la Aquileea, Teodosie cel Mare a hotărât să convoace pentru începutul lunii mai 381 un sinod general în care să participe episcopii din jumătatea de răsărit, sub conducerea sa, pentru a aproba alegerea Sfântului Grigorie de Nazianz ca episcop al Constantinopolului, a confirma învățătura ortodoxă stabilită la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, pe care el a proclamat-o drept credință a locuitorilor imperiului prin Edictul de la Tesalonic din 28 februarie 380 și a lămuri situația ereticilor pnevmatomahi, care tulburaseră spiritele mai ales în provinciile Asia, Frigia, Carina, Pacatia, Bitinia, în insulele Hellespontului și în dioceza Tracia. Textul convocării sinodului și data ei nu le cunoaștem pentru că s-au pierdut, dar nu putem pune la îndoială faptul că Teodosie a convocat acest sinod după cum reiese din Scrisoarea de mulțumire a Sinodului al II-lea Ecumenic adresată împăratului la 9 iulie 381, o dată cu încheierea sinodului, de către Părinții sinodali.

Cu toate că la acest sinod, convocat de Teodosie cel Mare, au participat doar câțiva episcopi din Apus, în frunte cu episcopul Ascholius al Tesalonicului, dotorită importanței hotărârilor sale dogmatice acesta a fost recunoscut ca al II-lea Sinod Ecumenic de întreaga Biserica Ortodoxă.

Lucrările sinodului au început la 1 mai 381, la Constantinopol, sub preșidenția episcopului Meletie al Antiohiei, care a decedat la sfârșitul lui mai 381, iar sinodul s-a încheiat la 9 iulie 381. Au luat parte la Sinod 150 de episcopi din Orient și din Macedonia, ale căror semnături s-au păstrat la sfârșitul celor șapte canoane emise la sinod iar celelalte acte s-au pierdut. În fruntea apărătorilor dreptei credințe s-a aflat Sfântul Grigorie de Nazianz, supranumit Teologul, care a fost recunoscut de toți episcopii din sinod ca episcop al Constantinopolului. Acesta se pronunțase împotriva ereziei pnevmatomahe într-una din cele cinci cuvântări teologice rostite în anul 380. În apărarea dreptei credințe a scris și Sfântul Grigorie de Nyssa, în tratatul „Despre Duhul Sfânt, contra pnevmatomahilor macedonieni”. Alți ierarhi care s-au remarcat la sinod au fost Sfântul Amfilohie de Iconiu, Otrie al Melitinei sau Asholius al Tesalonicului iar printre semnatari se număra și episcopul Terentius de Tomis. Au participat și 36 de episcopi pnevmatomahi care nu au renunțat la erezia lor. Papa Damasus nu a participat la sinod și nici nu a trimis vre-un delegat, dar și-a însușit ulterior hotărârile sinodului. După moartea lui Meletie, preșidenția sinodului i-a revenit lui Grigorie de Nazianz, dar dotorită ostilităților unor episcopi egipteni, care și-au dorit alt episcop la Constantinopol, Grigorie demisioneză atât din funcția de episcop, cât și din cea de președinte al sinodului pentru a nu periclita buna funcționare a sinodului. În locul vacant al Constantinopolului este ales Nectarie, care era catehunen, apoi a fost botezat și trecut prin toate treptele preoției până la cea de episcop, pentru a nu mai exista discuții.

După ce l-au ales pe Nectarie episcop al Constantinopolului, el a prezidat lucrările sinodului unde cei 150 de Părinți adunați la cel de-al II-lea Sinod Ecumenic de la Constantinopol din anul 381, au urmărit în cele șapte conoane date de ei și în special în canoanele unu, cinci și șapte obligativitatea de a mărturisi și păstra neschimbată dreapta credință. Este comdamnată erezia pnevmatomahă precum și alte două erezii și anume sabelianismul și apolinarismul. Tot aici sunt confirmate hotărârile Sinodului I Ecumenic de la Niceea și s-a completat Simbolul de credință niceean cu încă cinci articole învățând că Biserica își mărturisește credința „și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin prooroci”, iar în celelate articole ale Crezului s-a mai enunțat învățătura despre Biserică, Taina Botezului, învierea morților și viața viitoare. Patriarhul Timotei al Constantinopolului (512-518) a introdus rostirea Simbolului nicean la fiecare slujbă iar împăratul Justinian al II-lea (565-578) l-a înlocuit cu Simbolul niceo-constantinopolitan.

Sinodalii au făcut corecturi și îndreptări dogmatice la simbolul niceean pentru a combate interpretările ariene posterioare Sinodului I Ecumenic. Prima completare: „Făcătorul cerului și al pământului” – pentru a-i combate pe marcioniți și manihei, care negau că Dumnezeu este Creatorul lumii materiale; a doua: „Mai înainte de toți vecii” – pentru a accentua veșnicia Mântuitorului Iisus Hristos împotriva concepției episcopilor Marcel de Ancyra și Fotin de Sirmium, care învățau că El își are existența numai după nașterea din Fecioara Maria; a treia: „S-a pogorât din cer și de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria” – pentru a-l combate pe Apolinarie de Laodiceea care învăța că trupul lui Hristos provine din cer; a patra: „S-a răstignit pentru noi în timpul lui Ponțiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat” – pentru a accentua integritatea corporală a Mântuitorului Iisus Hristos împotriva apolinarismului; a cincea: „Șade de-a dreapta Tatălui, și a cărui împărăție nu va avea sfârșit” – pentru a combate pe Fotin de Sirmium care nega existența în veșnicie a Fiului ca Dumnezeu-om și pentru a arăta mărirea la care a fost ridicată firea omenească a Mântuitorului Iisus Hristos.

Simbolul niceo-constantinopolitan este cea mai importantă lucrare dogmatică a Tradiției Răsăritene, care păstrează credința apostolică neîntreruptă având mare valoare religioasă. Deși la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon din anul 451 acest Simbol a fost considerat „formula dogamtică oficială”, el nu s-a constituit într-o formă teologică independentă de cult, ci a fost introdus în practica liturgică. Sfânta Liturghie este ea însăși mărturia Duhului Sfânt despre venirea lui Hristos în Lume. Prin introducerea în practica liturgică a Simbolului niceo-constantinopolitan toate celelalte simboluri baptismale sau sinodale locale au fost înlocuite.

Autenticitatea acestui simbol a fost pusă la îndoială de unii teologi romano-catolici și protestanți, care împărtășesc ideea că el este opera Sfântului Epifanie de Salamina, pentru a demonta aceste afirmații vom evidenția unele documente pentru a stabili autenticitatea lui: în scrisoarea de mulțumire adresată de către Părinții de la Sinodul al II-lea Ecumenic lui Teodosie cel mare scrie: „în timpul în care ne-am întrunit la Constantinopol, potrivit scrisorilor înălțimii voastre, mai întâi am reînnoit armonia dintre noi, apoi a stabilit articole scurte, confirmând credința Părinților de la Niceea și anatematizând ereziile ivite contra ei, iar pe lângă acestea am stabilit și canoane speciale pentru bunul mers al Bisericilor” (Mansi 3,557); Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon din anul 451 ne spune despre Simbolul Constantinopolitan că: „Credința celor 318 Părinți rămâne neatinsă. Iar față de cei ce se luptă cu Duhul Sfânt confirmă învățătura despre ființa Sfântului Duh formulată mai tâziu de cei 150 de Sfinți Părinți adunați în capitală, învățătură pe care aceia au făcut-o cunoscută tuturor, nu ca și când ar fi introdus ceva ce lipsea, ci arătând mărturii scripturistice în învățătura lor despre Duhul Sfânt, contra celor ce au încercat să-i nege stăpânirea” (Mansi 7, 113Ab). Un document în favoarea autenticității Simbolului niceo-constantinopolitan este cel păstrat în limba latină sub numele de „Canonum constantinopolitarum paraphrasis” unde ni se spune că: „acest Sinod a fost convocat în timpul lui Todosie cel Mare; și în acesta au desăvârșit sfântul Simbol al credinței (et in ea sanctum Symbolum perfecerunt). Căci primul Sinod (de la Niceea) a zis numai: «Credem și în Duhul Sfânt». Părinții acestui Sinod însă au zis: «Credem și în Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul, și în cele ce urmează»”. Prin aceste exemple putem observa autenticitatea Sinodului II Ecumenic de la Constantinopol.

„Sinodul II ecumenic (mai-iulie 381) are o însemnătate istorică pentru mărturisirea credinței și pentru ecumenism. Decizia doctrinară a acestui Sinod a devenit «Simbolul de Credință» mărturisit de întreaga Biserică, de 16 secole. Formula stabilită atunci a reprezentat o unitate sacră exemplară între Scriptură-Tradiție-Biserică; o admirabilă sinteză dogmatică a conștiinței creștine”. Prin acest Simbol găsim simțirea autentică a Bisericii apostolice iar prin rostirea lui la fiecare Sfântă Liturghie, care este centralitatea cultului și a credinței creștine, Biserica și-a păstrat spiritualitatea și viața în Hristos și care împreună cu sângele martirilor din primele trei secole constituie dovada lucrării lui Hristos în Biserică prin Duhul Sfânt care întregește și întărește Biserica. Biserica a evoluat continuu, dar pe aceeași linie, ancorată în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. „Schema cea mai răspândită a evoluției învățăturii bisericești este următoarea: a) Sec. II-III dogma soteriologică; b) Sec. IV dogma trinitariană; c) Sec. V dogma hristologică. Această schemă foarte simplificată ne permite să constatăm că Simbolul Niceo-constantinopolitan are legătură cu toate cele trei probleme fundamentale ale teologiei”. Simbolul de credință Niceo-Constantinopolitan a rămas până astăzi puterea de legătură dintre Bisericile creștine care mărturisesc un singur Dumnezeu, unul în ființă dar întreit în ipostsuri, ipostasuri în care se află întreaga ființă în fiecare deodată fără ca să se împartă ființa și datorită ființei toți trei sunt Dumnezei adevărați egali în putere datorită ființei divine comune, dar un singur Dumnezeu întreit în persoane.

Concluzii

În lucrarea de față am prezentat relațiile dintre suveranii Imperiului Roman, din a doua jumătate a secolului al III-lea și până la sfârșitul secolului IV, și Biserica creștină. Am prezentat doar împărații care au dat edicte împotriva creștinilor, dar și în favoarea lor și care au avut aplicabilitate generală. Tema este foarte vastă și nu am socotit ca fiind necesar să scriu detaliat la fiecare împărat, atât viața cât și toate acțiunile sale, atât în favoarea, cât și în defavoarea creștinismului, ci am dorit să descriu care au fost principalele evenimente din viața lor și care au fost principalele lor decizii și puncte de vedere cu privire la noua religie.

Am prezentat în linii mari care au fost cauzele persecuțiilor dar și atitudinea martirilor creștini în fața morții, care era demnă de toată lauda, pentru că ei au renunțat la toate bunătățile și bucuriile acestei lumi trecătoare din dragoste nemărginită față de Domnul nostru Iisus Hristos iar pentru aceasta au primit de la El cununa vieții veșnice, împlinind cuvintele Mântuitorului care zice : „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, și Eu voi mărturisi pentru el înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri” (Mt. 10, 32).

În concluzie creștinii erau persecutați pentru simplul fapt că erau creștini, fapt ce l-a determinat pe Tertulian se exclame: „Dacă Tibrul se revarsă peste maluri, dacă Nilul nu se revarsă peste ogoare, dacă cerul nu trimite ploaie, dacă pământul se cutremură, dacă e foamete, dacă se ivește vreo molimă, îndată se strigă: La leu cu creștinii ! Atâția la unul singur ? Vă întreb: înainte de Tiberiu, adică înainte de venirea lui Hristos, câte nenorociri nu s-au abătut asupra pământului și asupra orașelor ?”. Pentru a arăta ura ce o avea Statul roman asupra creștinismului ne sunt elocvente două sintagme în acest sens: prima a fost spusă de către împăratul Nero, care a zis: „non licet esse vos = nu este permis ca voi să existați” iar a doua în timpul împăratului Claudiu unde se vorbește despre un decret senatorial în care se zice: „Non licet esse christianos = Nu este pemis să existe creștini”. Pe baza acestor formule și nu numai creștinii au fost persecutați, ca practicând o religie nepermisă până în anul 313 când împăratul Constantin cel Mare a dat libertate creștinilor prin Edictul de la Mediolanum.

Am scris doar despre șase împărați ai Imperiului Roman, care au avut un rol covârșitor în derularea evenimentelor din această perioadă, prima dată am vorbit despre cel care a dat primul edict de persecuție generală împotriva creștinilor, cu el încep persecuțiile cu caracter general. Următorul împărat care a dat edicte de prigonire a creștinilor a fost Valerian, care la început, după cum am văzut, a fost indiferent față de creștini, a ajuns să-i persecute din dorință de a rotunji veniturile imperiului, de aici se observă faptul că nici de această dată, nu creștinii erau cei care ar fi făcut ceva demn pentru a fi persecutați, ci fiind o minoritate, unde majoritari erau păgânii, erau maltratați. După această perioadă de grele încercări pentru Biserica lui Hristos a urmat o perioadă de liniște până la începutul secolului al IV-lea, când Dioclețian, împreună cu Galeriu, cei mai mari prigonitori ai creștinismului, au ajuns la cârma imperiului. Este interesant cum Galeriu cu toate că i-a prigonit într-un mod feroce pe creștini, pe patul de moarte a dat un edict de toleranță cu privire la creștinism. Prin aceste edicte, după cum am putut observa, persecuțiile nu și-au atins scopul, ci în loc să distrugă Biserica creștină, mai mult au întărit-o. În expunerea mea am încheiat seria prigonitorilor cu împăratul Iulian Apostatul, care a fost ultimul împărat roman care a prigonit creștinismul și a încercat o revigorare a păgânismului.

În cele expuse în lucrarea de față, s-a vorbit despre cei mai însemnați prigonitori din această peioadă, dar subiectul nefiind epuizat, deoarece nu am încercat să fac o cercetare științifică, amănunțită, ci doar o expunere a principalelor evenimente din această perioadă.

În opziție cu acești prigonitori am expus viața și acțiunile a doi împărați care au favorizat creștinismul, care prin acțiunile lor au schimbat cursul istoriei. Constantin cel Mare care a fost primul împărat roman creștin și cel care a legalizat creștinismul, iar Teodosie cel Mare a fost cel care a proclamat creștinismul ca singura religie recunoscută în imperiu. Sub acești doi mari apărători ai creștinismului a avut loc primele două Sinoade Ecumenice care au avut un rol covârșitor în apărarea dogmelor și credinței transmisă de Sfinții Apostoli.

În concluzie putem observa că în decursul a o sută cincizeci de ani Biserica creștină a ajuns de la prigoana generală la singura religie recunoscută în întreg Imperiul Roman. Tot acum se fundamentează dogmele Bisericii și tot din această perioadă ne-a rămas Simbolul de credință Niceo-constantinopolitan, care cuprinde pe scurt toate dogmele Bisericii și care este folosit în cultul Bisericii creștine de la promulgarea lui până în prezent.

Fără acești doi mari împărați creștinismul nu s-ar fi impus în fața păgânismului, și nu ar fi ajuns religia oficială a acestui vast imperiu într-un timp atât de scurt, deoarece creștinii reprezentau doar o mică parte din locuitorii imperiului iar religia creștină era una ilicită, adică era o religie scoasă în afara legii, una interzisă.

Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură. Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001.

Barnea, Ioan, Iliescu, Octavian, Constantin cel Mare, București, Editura Științifică și Inciclopedică, 1982.

Băbuș, Emanoil, Bizanțul, istorie și spiritualitate, București, Editura Sofia, 2003.

Băbuș, Emanoil, Introducere în Istoria Bisericească Universală, București, Editura Sofia, 2003.

Bălă, Paul, Sclavia în lumea greco-romană, în „Studii Teologice”, seria a II-a, Anul XII, nr. 9-10, noiembrie – decembrie 1960, pp. 652-662.

Bănescu, Nicolae, Chipuri din istoria Bizanțului. Antologie, prefață și note de Gheorghe Cronț, București, Editura Albatros, 1971.

Benga, Daniel, Politica împăratului Constantin cel Mare față de creștini între octombrie 312 și februarie 313, în „Cruce și misiune. Sfinții Împărați Constantin și Elena – promotori ai libertății religioase și apărători ai Bisericii” vol. II, Studii culese și publicate de Emilian Popescu și Viorel Ioniță, București, Editura Basilica, 2013, pp. 237-246.

Boroianu, Dimitrie G., Istoria Bisericii Creștine de la începutul ei pănă în zilele noastre, vol. IV. Ediție îngrijită și actualizață științific de Daniel Benga, cu postfață de Radu Boroianu, București, Editura Fundației Anastasia, 2007.

Bucevschi, O., Sinodul de la Niceea (325), în „Glasul Bisericii, Anul XXXIV, nr. 7-8, iulie – august 1975, pp. 732-733.

Boicu, Dragoș, Teodosie cel Mare și Edictul de la Tesalonic (28 februarie 380). Circumstanțe, comentariu, receptare, în „Revista Teologică”, Serie nouă, Anul XXII (94), nr. 2, aprilie – iunie 2012, pp. 186-207.

Chifăr, Nicolae, Istoria creștinismului I, Iași, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, 1999.

Chifăr, Nicolae, Istoria creștinismului II, Iași, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, 2000.

Chifăr, Nicolae, Istoria creștinismului I, Sibiu, Editura Universității „Lucian Blaga”, 2007.

Corbin, Alain (coord.), Nicole Lemaitre, Françoise Thelamon, Catherine Vincent, Istoria Creștinismului. Pentru a înțelege mai bine vremea noastră. Prefață la ediția în limba română de Eduard Florin Tudor. Traducere: Eduard Florin Tudor, Vasile Adrian Carabă, Valeria Georgiana Carabă,Ileana Bîja, București, Editura Rosetti Educațional, 2010.

Donciu, Ramiro, Împăratul Maxențiu și victoria creștinismului, Filipeștii de Târg, Editura Antet XX Press, 2007.

Drăgoi, Eugen, Istoria Bisericească Universală, București, Editura „Historica”, 2001.

Drădoi, Eugen, Istoria creștinismului în date, Galați, Editura Episcopiei Dunării de Jos, 2004.

Dură, Nicolae V., Canoanele Sinodului II Ecumenic și obligativitatea mărturisirii și păstrării neschimbate a credinței niceo-constantinopolitane, în „Ortodoxia”, Anul XXXIII, nr. 3, iulie – septembrie 1981, pp. 442-459.

Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, Martirii din Palestina, în „Scrieri”, partea întâi, traducere, studiu, note și comentarii de Teodor Bodogae, col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 13, București, Editura Institutului Bibilc și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987.

Gabor, Adrian, Biserică și Stat în timpul lui Teodosie cel Mare (379-395), București, Editura Bizantină, s. a.

Gabor, Adrian, Biserica și Statul în primele patru secole, București, Editura Sofia, 2003.

Galeriu, Constantin, Sinodul II Ecumenic și învățătura despre Sfântul Duh, în „Orotdoxia”, Anul XXXIII, nr. 3, iulie – septembrie 1981, pp. 386-408.

Georgescu, Maria, Istoria Bizanțului. Ediția a III-a revizuită, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2007.

Gregory, Timothy E., O istorie a Bizanțului. Traducere de Cornelia Dumitru, Iași, Editura Polirom, 2013.

Hertling S. J., Ludwig, Istoria Bisericii. Ediție îngrijită și traducere de Emil Dumea, Iași, Editura Ars Longa, 2006.

Ivanov, I., Însemnătatea Sinoadelor I și al II-lea Ecumenice pentru teologia creștină, în „Glasul Bisericii”, Anul XXVI, nr. 1-2, ianuarie – februarie 1967, pp. 139-148.

Jivi, Aurel, 1600 de ani de la Sinodul II Ecumenic. Valoarea ecumenică a simbolului de credință Niceo-Constantinopolitan, în „Studii Teologice”, seria a II-a, Anul XXXIII, nr. 7-10, iulie – decembrie 1981, pp. 606-613.

Juhász, István, Simbolul niceo-constantinopolitan, sinteză a învățăturii dogmatice a Bisericii, în „Studii Teologice”, seria a II-a, Anul XXXIII, nr. 7-10, iulie – decembrie 1981, pp. 614-619.

Karastathis, Kostas V., Marele Constantin, învinuiri și adevăr. Studiu istoric. Traducere din limba greacă de Ioan Andrei Gh. Târlescu, Galați, Editura Egumenița, 2013.

Lactanțiu, Despre moartea persecutorilor. Ediție bilingvă. Traducere de Cristian Bejan. Studiu introductiv, tabel cronologic și anexe de Dragoș Mîrșan, Iași, Editura Polirom, 2011.

MacCullok, Diarmaid, Istoria creștinismului. Primii 3000 de ani. Traducere Cornelia Dumitrescu și Mihai Silviu Chirilă, Iași, Editura Polirom, 2011.

Matei, Horia C., Civilizația lumii antice – mic dicționar biografic, București, Editura Eminescu, 1983.

Moldovan, Ilie, Învățătura unitară despre Sfântul Duh și despre Biserică exprimată în Simbolul de credință la Sinodul al doilea Ecumenic (381), în „Ortodoxia”, Anul XXXIII, nr. 3, iulie – septembrie 1981, pp. 409-432.

Muntean, Vasile V., Bizantinologie I, Timișoara, Editura Învierea, 1999.

Muntean, Vasile V., Istoria creștină generală, vol. I (ab initio – 1054), București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2008.

Muntean, Vasile V., Istoria creștinismului de la Hristos până la Reformă, București, Editura Sofia, 2004.

Odahl, Charles Matson, Constantin și Imperiul Creștin. Traducere de Mihaela Pop, București, Editura BIC ALL, 2006.

Rămureanu, Ioan, Istoria Bisericească Universală. Manual pentru Seminariile teologice, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992.

Rămureanu, Ioan, Lupta Ortodoxiei contra arianismului de la Sinodul I Ecumenic până la moartea lui Arie, în „Studii Teologice”, seria a II-a, Anul XIII, nr. 1-2, ianuarie – februarie 1961, pp. 13-31.

Rămureanu, Ioan, Sinodul I Ecumenic de la Niceea de la 325. Condamnarea ereziei lui Arie. Simbolul Niceean, în „Studii Teologice”, seria a II-a Anul XXIX, nr. 1-2, ianuarie – februarie 1977, pp.15-60.

Rămureanu, Ioan, Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol. Învățătura despre Sfântul Duh și Biserică, Simbolul Constantinopolitan, în „Studii Teologice”, seria a II-a Anul XXI, nr. 5-6, mai – iunie, 1969, pp. 327-386.

Rămureanu, Ioan, Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381) 1600 de ani de la întrunirea lui, în „Ortodoxia”, Anul XXXIII, Nr. 3, iulie – septembrie, 1981, pp.285-336.

Rămureanu, Ioan, Șesan, Milan, Bodogae, Teodor, Istoria Bisericească Universală, manual pentru institutele teologice, vol. I (1-1054). Ediția a II-a revăzută și completată, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 1975.

Remete, George, Contribuții la studiul Istoriei Bisericești Universale, vol. I, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2001.

Rizzo, Francesco Paolo, Biserica în primele secole. Linieri istorice. Traducere și tehnoredactare: Antonel-Aurel Ilieș, Roman, Editura Serafica, 2002.

Sava, Marin I., Atitudinea Sfântului Ciprian, față de problema unității Bisericii și actualitatea ei, în „Studii Teologice”, seria a II-a, Anul XXI, nr. 3-4, martie – aprilie 1969, pp. 210-219.

Sima, Gheorghe, Îndumnezeirea omului, după învățătura Sfântului Atanasie cel Mare în „Studii Teologice”, seria a II-a, Anul XLII, nr. 4, iulie – august 1990, pp. 14-26.

Stan, Al. I., Lucrarea Sfântului Ciprian de Cartagina «Despre unitatea Bisericii» și importanța ei misionară actuală, în „Studii Teologice”, seria a II-a, Anul, XXXIV, nr. 5-6, mai – iunie 1982, pp. 327-346.

Stan, Liviu, Despre sinodalitate, , în „Studii Teologice” , seria a II-a, Anul XXI, nr. 3-4, martie – aprilie 1969, pp. 155-163.

Stăniloae, Dumitru, Sinodul II Ecumenic și Simbolul niceo-constantinopolitan, în „Ortodoxia”, Anul XXXIII, nr. 3, iulie – septembrie 1981, pp. 362-385.

Treadgold, Warren, O istorie a statului și a societății bizantine, vol. I: (284-1025). Traducere de Mihai Eugen Avădanei, Ediție îngrijită de Victor Spinei și Bogdan Petru Maleon, Prefață de Victor Spinei, Iași, Institutul European, 2004.

Tudor, Dumitru, Figuri de împărați romani, volumul II, Editura Enciclopedică Română, București, 1974.

Tudor, Dumitru, Figuri de împărați romani, volumul III, București, Editura Enciclopedică Română, 1975.

Țepelea, Marius, Constantin cel Mare, primul împărat roman creștin și rolul său în răspândirea religiei creștine (II), în „Legea Românească”, serie nouă, Anul XXIV, nr.3, iulie-septembrie 2013, pp. 28-41.

Țepelea, Marius, Relațiile dintre creștini și păgâni, înainte și după anul 313, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2007.

Vasiliev, A. A., Istoria Imperiului Bizantin. Traducere și note de Ionuț-Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă, Sebastian-Laurențiu Nazâru. Studiu introductiv de Ionuț-Alexandru Tudorie, Iași, Editura Polirom, 2010.

Vergatti, Radu Ștefan, Caracteristici ale actului imperial din anul 313: Edictul de la Milan, în „Cruce și misiune. Sfinții Împărați Constantin și Elena – promotori ai libertății religioase și apărători ai Bisericii”, vol. II. Studii culese și publicate de Emilian Popescu și Viorel Ioniță, București, Editura Basilica, 2013, pp. 249-262.

Victor, Sextus Aurelius, Liber de Caesaribus, editio bilinguis, în Carte despre Împărați. Traducere de Mihaela Paraschiv. Ediție îngrijită, studiu introductiv, note și comentarii, apendice și indice de Nelu Zugravu, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” 2006.

Vîlcu, Virgil, Convocarea sinoadelor ecumenice, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, Anul LV, nr 7 – 8, iulie – august 1979, pp. 478-491.

Voicescu, Mihail, Situația creștinilor din Palestina, în secolele III-IV, după Eusebiu de Cezareea, în „Studii Teologice”, Anul XXXIV, nr. 5-6, mai-iunie 1982, pp. 408-423

*** Actele martirice. Studiu introductiv, traducere și note de Ioan Rămureanu, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997.