Darul Ca Act Liturgic In Cultul Bisericii Ortodoxe

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Darul ca act liturgic

in cultul bisericii ortodoxe

CUPRINS

INTRODUCERE

Ipoteza

Stadiul cercetării

Metoda de lucru

I. DARUL ÎN LUMINA SFINTEI SCRIPTURI

1. VECHIUL TESTAMENT ȘI DARUL LA TEMPLU

1.1 Cortul Sfânt și Cortul Adunării

1.2 Construirea Templului

1.3 Preoții și Leviții

1.4 Zeciuiala

2. DARUL ÎN NOUL TESTAMENT

2.1 Zeciuiala – umbră a milosteniei

2.2 Banii, între bogăție și mijloc de subzistență

3. DARUL ȘI IUBIREA DE ARGINȚI ÎN GÂNDIREA PĂRINȚILOR BISERICII

II. DARUL ÎN CULTUL BISERICII ORTODOXE

1. PRIVIRE RETROSPECTIVĂ ÎN ISTORIA BISERICII

2. DARUL ÎN CULTUL BISERICII DIN SOCIETATEA ACTUALĂ

2.1 Sfânta Liturghie și darul nostru de pâine și vin

2.1.1 Prescura

2.1.2 Vinul liturgic

2.2 Darul de bani

2.3 Darul și Sfintele Taine

2.3.1 Taina Sfântului Botez

2.3.2 Sfânta Taină a Mirungerii

2.3.3 Sfânta Taină a Spovedaniei

2.3.4 Sfânta Taină a Euharistiei (Împărtășania)

2.3.5 Sfânta Taină a Maslului

2.3.6 Sfânta Taină a Cununiei

2.3.7 Sfânta Taină a Hirotoniei

2.4 Ierurgiile Bisericii și darul

2.4.1 Darul în ierurgiile legate de sfârșitul omului

III ASPECTUL JURIDIC AL DARULUI, ÎNTRE BISERICĂ ȘI STAT

1. DOMNIA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA

ȘI RAPORTUL BISERICII CU STATUL

2. PATRIMONIUL BISERICESC ÎN STATUTUL PENTRU ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

2.1 Bunurile sacre și bunurile comune

2.2 Cutia milei, versus umblatul cu „discul” prin biserică

3. ASPECTE LEGALE PRIVIND APORTUL ENORIAȘILOR LA ÎNTREȚINEREA BISERICII ȘI A PERSONALULUI DESERVENT

3.1 Contribuția – benevolă sau obligatorie?

3.2 Salarizarea preotului

3.3 Colecta pentru Fondul Central Misionar

4. PREVEDERI FISCALE ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

4.1 Scutirea de impozit

4.2 Scutirea de Taxa pe valoare adăugată (TVA) și de plata accizelor

5. DARUL BISERICII ÎN MISIUNEA EI FILANTROPICĂ ȘI SOCIALĂ

CONCLUZII

ANEXE

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Ipoteza

În dăinuirea sa pământească, omul este într-o permanentă căutare. Își pune nenumărate întrebări, la care încearcă apoi să găsească și cele mai pertinente răspunsuri. Altfel spus, în elucidarea nedumeririlor sale, caută cele mai solide argumente. Acest fapt este valabil pentru fiecare om, indiferent în ce domeniu activează și în ce mediu social trăiește.

Aminteam în urmă cu doi ani, la absolvirea Facultății de Teologie, când susțineam lucrarea de licență, că încercările mele de a pătrunde tainele lumii au început odată cu primele amintiri, încă din vremea copilăriei. Fiind fiu de preot și, implicit, foarte apropiat al Bisericii, întotdeauna am fost impresionat de cultul divin (atât public, cât și particular). În fiecare duminică participam la Sfânta Liturghie în Sfântul Altar, ca mic ajutor al paraclisierului. Eram atent la fiecare mișcare și gest liturgic al preotului, învățând foarte repede rânduiala și lucrarea preotului la sfintele slujbe; apoi, ca orice copil care face tot ceea ce vede, acasă, la colțul meu de rugăciune, îl imitam pe tatăl meu, care era de fapt preotul de la care am deprins atașamentul față de cele sfinte.

Așadar, petrecând mult timp la biserică, am observat comportamentul oamenilor, care erau atenți întotdeauna și aduceau ceva la sfântul altar: lumânări, prescură, vin, untdelem. Alții, când se apropia un eveniment important (o sărbătoare mare, hramul bisericii, sfințirea) donau la biserică obiecte de cult, cărți, aranjamente florale. Am înțeles că toate acestea sunt daruri făcute din inimă.

Crescând, am început să înțeleg mai multe lucruri legate de Sfânta Liturghie și de faptul că în centrul ei stă Euharistia – darul suprem: Hristos Însuși ni se dăruiește sub chipul pâinii și al vinului, adus în dar de către bunii credincioși. Prin urmare, am constatat că jertfa lui Hristos este cel mai mare dar.

De asemenea, în paralel cu aceste frământări o aveam și pe aceea a problemei diaconițelor și a imposibilitatea femeilor de a participa efectiv, ca preoți la cultul divin. Întrucât această problemă (mai stringentă și ancorată în lumea democratică și globalizată) am tratat-o în cadrul lucrării de licență, am hotărât ca în cadrul lucrării de diserație să încerc o explicație în legătură cu darul, ca act liturgic în slujbele bisericii.

Totodată, citind presa și urmărind știri și emisiuni televizate, deseori mă contraria agresivitatea ostentativă a unor jurnaliști, care încercau prin orice mijloace să denigreze Biserica. Din orice, ei făceau subiect de discuții în contradictoriu, acuzând-o fie de avariție, fie de inconsecvență, fie de imoralitate (generalizând unele cazuri excepționale, scăpate de sub control). În sensul acesta, m-am simțit dator ca într-un capitol să mă refer și la problemele financiare ale Bisericii, corelând legile Statului cu cele bisericești și interpretându-le într-o manieră obiectivă. Trăind în familie de preot și fiind permanent în preama bisericii, realizam că toate acele bârfe nu sunt nici pe departe așa cum le prezentau jurnaliștii. Cel puțin, eu, ca om al Bisericii și cunoscător al ei, nu mă regăseam în acea atmosferă pe care ei încercau să o inducă într-un mod foarte agresiv.

Prin urmare, cele două atitudini total opuse, antitetice (bunătatea credincioșilor care veneau cu darul lor la Sfântul Altar, și incisivitatea celor care încercau să denigreze Biserica cu orice preț) m-au determinat să mă aplec asupra acestui subiect.

Darul, atât de întâlnit în viața noastră de zi cu zi, nu avea cum să lipsească și din viața Bisericii, cu atât mai mult cu cât viața noastră este darul lui Dumnezeu. Este important însă cum o gestionăm, întrucât, la Sfânta Liturghie, în cadrul fiecărei ectenii, suntem avertizați asupra acestui fapt: „toată viața noastră, lui Hristos, Dumnezeu, să o dăm”. Cu alte cuvinte, pe lângă participarea noastră la cultul divin, darul cel mai de preț pe care îl putem noi oferi este o viață bine plăcută lui Hristos, iar acest mod de a viețui trebuie să-l deprindem printr-o participare autentică la cultul Bisericii.

Stadiul cercetării

Aminteam că presa este de multe ori acidă în ceea ce privește aspectul financiar al Bisericii. Prin urmare, există pe internet nuemroase dovezi în sensul acesta. Privind însă „partea plină a paharului”, nu trebuie să trecem cu vederea articolele și studiile care apreciază lucrarea Bisericii și misiunea ei în rândul lumii, indiferent de sectorul din care privim lucrurile.

Pentru subiectul nostru, nu sunt lucrări compacte care să se refere integral la problemele amintite. Cu toate acestea, rămân emblematice două reviste, care pe parcursul lor se referă la aspectul darului în Biserică. Este vorba așadar de „Rivista Liturgica”, LXXXIV (1997), No 2 (Il prezzo del gratuito) și de „Christian History”, issue 14 (Money in Christian History), 1987. În aceste reviste, articolele se referă strict la aspectul financiar al Bisericii. Există o problemă însă: autorii fiind din Occident, prezintă viziunea lor cu referire la Biserica Catolică sau cea Protestantă, în timp ce tema noastră prezintă darul ca act liturgic în Biserica Ortodoxă. Cu toate acestea, în realizarea lucrării ne-a fost extrem de utilă și viziunea occidentală, întrucât am reușit să distingem ceea ce aparține Răsăritului. În același timp, lucrările din aceste reviste prezintă și elemente comune celor trei confesiuni, întrucât, până la Marea Schismă și apoi la Reformă, vorbim de o singură Biserică, iar în lucrarea noastră am abordat și chestiuni anterioare acestor evenimente nefaste ale Bisericii: bunăoară, elementele scripturistice și concepția Părinților Bisericii.

În România, scrierile pe această temă sunt cvasi inexistente, și din acest motiv nu ne putem referi la o lucrare anume. Totuși, de un real folos ne-au fost lucrările părintelui Ene Braniște: Liturgica specială, București, Editura Lumea Credinței, 2005 și Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, tipărită cu binecuvântarea Preasfințitului Laurențiu, Episcopul Caransebeșului, Caransebeș, Editura Diecezană, 2001. În maniera sa caracteristică, părintele descrie în cele mai mici amănunte elementele care pot fi aduse ca dar în biserică, dimpreună cu simbolismul lor. Totodată, lucrarea Sfântului Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii și a părintelui profesor Ene Braniște, Explicarea Sfintei Liturghii după Sfântul Nicoloae Cabasila, lucrări reeditate în 2011, la Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, au fost utile în chestiunea darului, în cadrul celei mai însemnate slujbe a cultului divin. La același capitol, rămâne emblematică lucrarea Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, a părintelui Dumitru Stăniloae, apărută la București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2004. În privința Euharistiei ca dar, care întotdeauna se primește de la altcineva, idei numeroase și inedite regăsim în studiul Părintelui Vanca Dumitru, Euharistia, dar primit: un simbol uitat, apărut la Alba Iulia, în „Credința Ortodoxă”, Anul VII, Nr. 1, ianuarie-iunie, 2002.

În ceea ce privește darul ca act liturgic întâlnit în Sfintele Taine, am avut la îndemână studiul lui Emanuel Banu, Importanța Sfintelor Taine în creșterea noastră în Hristos, studiu preluat de pe internet. De asemenea, idei punctuale și la subiect am regăsit în studiul Părintelui Petru Pruteanu, Slujba Sfântului Maslu: istorie și actualitate, în „Altarul Reîntregirii”, nr. 2, 2010, dar și în alte articole preluate de pe internet.

Colecția de canoane, Canonul Ortodoxiei I. Canonul Apostolic al primelor secole, Sibiu, Editura Deisis/Stavropoleos (Ioan Ică Jr.) a stat la baza documentelor din perioada apostolică și cea imediat următoare, iar Pravila de la Govora ne-a fost extrem de utilă în prezentarea darului în Biserică de-a lungul timpului.

Referitor la chestiunile scripturistice, cu precădere cele din Noul Testament, colecția de comentarii biblice, scrise de diferiți teologi germani, apărută la Korntal în Germania, la Editura Lumina lumii, au constituit de asemenea un suport esențial.

Întrucât în lucrare am abordat și elemente juridice, Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, revizuit în 2011, ne-a ajutat în clarificarea punctuală a problemelor legate de cheltuieli, salarizare, bunuri sacre și bunuri comune. Întrucât Biserica nu este în contradicție cu prevederile Statului, am folosit și anumite legi laice, bunăoară Codul Fiscal, dar și alte Ordonanțe ale Guvernului, Hotărâri și Comunicate de presă ale Patriarhiei Române. Toate aceste legi nu fac altceva decât să contribuie la bunul mers al Bisericii.

Întrucât aspectele cotidiene se schimbă de la o zi la alta, iar articole și lucrări mari nu s-au scris în această privință, am folosit și numeroase surse online. Internetul deține foarte multă informație. Important este să o putem distinge pe ce bună, utilă, de cea derizorie și de calitate îndoielnică. În ceea ce ne privește, când am preluat idei din aceste surse, am încercat să fim atenți și să preluăm doar ceea ce este obiectiv și cu relevanță pentru tema noastră, citând, fiecare element preluat.

Elementul de noutate al lucrării constă în abordarea în premieră a acestei teme, într-o lucrare compactă. Existau păreri dispersate, dar inițiativa de a le reuni, prezentând și o opinie personală, considerăm că este salutară. Totodată, structura lucrării este un element inedit. Fără a avea pretenția de exhaustivitate, în ceea ce privește stadiul cercetării, socotim că lucrarea este utilă celor care doresc să parcurgă acest itinerariu al darului în viața Bisericii.

Metoda de lucru

Spuneam că lucrarea noastră își propune un periplu, un itinerariu în problema darului ca act liturgic în cultul Bisericii noastre. Prin urmare, am încercat o abordare pluridisciplinară. Fiind susținută în cadrul catedrei de Teologie Liturgică, sub îndrumarea părintelui conf. univ. dr. Dumitru Vanca, în primul rând am încercat să imprim lucrării un suflu liturgic, „cultic” chiar, analizând această chestiune nu doar în vreme, revizuit în 2011, ne-a ajutat în clarificarea punctuală a problemelor legate de cheltuieli, salarizare, bunuri sacre și bunuri comune. Întrucât Biserica nu este în contradicție cu prevederile Statului, am folosit și anumite legi laice, bunăoară Codul Fiscal, dar și alte Ordonanțe ale Guvernului, Hotărâri și Comunicate de presă ale Patriarhiei Române. Toate aceste legi nu fac altceva decât să contribuie la bunul mers al Bisericii.

Întrucât aspectele cotidiene se schimbă de la o zi la alta, iar articole și lucrări mari nu s-au scris în această privință, am folosit și numeroase surse online. Internetul deține foarte multă informație. Important este să o putem distinge pe ce bună, utilă, de cea derizorie și de calitate îndoielnică. În ceea ce ne privește, când am preluat idei din aceste surse, am încercat să fim atenți și să preluăm doar ceea ce este obiectiv și cu relevanță pentru tema noastră, citând, fiecare element preluat.

Elementul de noutate al lucrării constă în abordarea în premieră a acestei teme, într-o lucrare compactă. Existau păreri dispersate, dar inițiativa de a le reuni, prezentând și o opinie personală, considerăm că este salutară. Totodată, structura lucrării este un element inedit. Fără a avea pretenția de exhaustivitate, în ceea ce privește stadiul cercetării, socotim că lucrarea este utilă celor care doresc să parcurgă acest itinerariu al darului în viața Bisericii.

Metoda de lucru

Spuneam că lucrarea noastră își propune un periplu, un itinerariu în problema darului ca act liturgic în cultul Bisericii noastre. Prin urmare, am încercat o abordare pluridisciplinară. Fiind susținută în cadrul catedrei de Teologie Liturgică, sub îndrumarea părintelui conf. univ. dr. Dumitru Vanca, în primul rând am încercat să imprim lucrării un suflu liturgic, „cultic” chiar, analizând această chestiune nu doar în vremurile actuale, ci și în decursul timpului. Pe lângă abordarea liturgică, în privința lucării diaconiei am încercat o multiplă viziune (biblică, patristică și misionară).

Lucrarea se poate plia și pe alte ramuri ale teologiei practice și chiar istorice (Drept canonic, Patrologie, Istorie Bisericească Universală), întrucât conține diefrite subcapitole în care se tratează chestiunea darului dintr-o multiplă perspectivă, în diverse colecții, legislații și scrieri patristice. Problemele de actualitate cu cu care se confruntă Biserica fac trecerea în lucrare de la partea liturgică la cea misionară și apologetică. Cu toate acestea, fundamentul lucrării este liturgic, iar celelalte abordări au menirea de apăra și de a păstra vie în conștiința tuturor adevărata tradiție liturgică și adevărul revelațional existent în mărturiile biblice, canonice și patristice privind darul în Biserică, încă de la începuturile creștinismului și până în vremurile agitate pe care le trăim.

Am urmărit așadar o evoluție a conceptului de „dar”, începând cu perioada Vechiului Testament și cu ritualul de la Cortul Sfânt, iar apoi de la Templu, continuând apoi cu primele veacuri creștine și ajungând în zilele noastre, marcate de tulburări, dispute și controvesrse în privința acestui aspect.

Structura lucrării rezidă în trei capitole mari, urmate de concluziile finale. În primul capitol, pe care l-am intitulat „Darul în lumina Sfintei Scripturi și a Părinților Bisericii”, pe lângă noțiunile generale cu privire la importanța darului, am analizat gradual practica darului la templu, apoi, odată cu instituirea Noului Legământ, referirile la acesta în paginile Noului Testament și scrieri ale unor Sfinți Părinți. Urcând pe axa timpului, și trecând în registrul liturgic, în al doilea capitol, „Darul în cultul Bisericii Ortodoxe”, am tratat dintr-o perspectivă liturgică și simbolică, darul în slujbele Bisericii și importanța lui viața parohiei, pentru ca ultimul capitol, „Aspectul juridic al darului, între Biserică și Stat”, să fie rezervat unei analize actuale și în detaliu privind partea legislativă, atât bisericească, dar și laică, în privința susținerii Bisericii din partea Statului, dar și a credincioșilor, din punct de vedere legal.

La baza lucrării stau câteva zeci de titluri de lucrări teologice, istorice și canonice, iar pentru completarea anumitor informații am utilizat și resursele internetului, care, în situația noastră au fost de o maximă necesitate. De asemenea, internetul permite în numeroase situații o documentare mult mai rapidă, dispunând de documente scanate, reviste existente doar în unele biblioteci, baze de date și biblioteci bogate.

Considerăm că lucrarea noastră este utilă pentru buna înțelegere a darului și a percepției sale în cultul Bisericii. Totodată, clarificarea chestiunilor de natură juridică au menirea de a contracara atacurile neîndreptățite și malițioase ale unor jurnaliși, care fac din ponegrirea Bisericii un scop în sine. Astfel, lucraea are atât un scop pedagogic, cât și unul misionar-apologetic, evidențiind în mod obiectiv ancorarea Bisericii Ortodoxe în vremurile pe care le trăim.

I. DARUL ÎN LUMINA SFINTEI SCRIPTURI

Dintotdeauna, viața creștină a avut implicații în atitudinea credinciosului față de bogăție și sărăcie. Prin urmare, acest lucru nu constituie o noutate, întrucât în Sfânta Scriptură, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament găsim numeroase referiri în sensul acesta. Astfel că, nu ne mai miră faptul că problemele economice sunt proeminente în Biblie, dar și în etica socială.

Începând cu prima carte a Sfintei Scripturi, Facerea, și până la Apocalipsă, observăm numeroase referiri la bani și la pervertirea adusă ce aceștia: dorința nesăbuită de a aduna bunuri materiale. Observăm de asemenea că această patimă, foarte cunoscută în vremurile noastre, numită iubire de arginți sau lăcămie de avere (φιλαρyυρία / πλεoνεξία) decurge din atitudinea greșită a omului față de bani și bunuri materiale, a căror menire este de a-l ajuta de fapt, în subzistență, și nu de a-l împătimi. În același timp, remarcăm și exemple pozitive și o raportare corectă a unor oameni față de aceste bunuri. Începând cu drepții Vechiului Testament și culminând cu Iisus Hristos în Noul Testament, vom înțelege atitudinea corectă față de bunurile materiale, și mai cu seamă folosirea lor în slujba lui Dumnezeu.

1. VECHIUL TESTAMENT ȘI DARUL LA TEMPLU

Lecturând cu atenție Sfânta Scriptură, vom remarca o ambivalență fundamentală referitoare la bogățiile lumii acesteia.

În starea primordială, omul avea întreaga lui dorință îndreptată spre Dumnezeu, fiind preocupat de păstrarea bogățiilor duhovnicești primite de la El și străduindu-se să le înmulțească. Abia după căderea în păcat și-a deturnat această facultate a sufletului spre cele materiale. Cu toate acestea, există în paginile Vechiului Testament numeroase exemple de oameni bogați și bineplăcuți înaintea lui Dumnezeu. Spre exemplu, Cartea Facerii ni-l prezintă pe Avraam ca fiind foarte bogat în vite, în argint și în aur (Fac. 13, 2). De asemenea, Iov era foarte bogat, iar despre Solomon ni se spune că era neegalat în bogăție (III Reg. 3, 13). Același înțelept Solomon, în Pildele sale, mărturisește că „Mâna leneșilor pricinuiește sărăcie, iar mâna celor înțelepți adună avuții” (Pilde 10, 4), în timp ce binecuvântarea Domnului îmbogățește (Pilde 10, 22). Sunt doar câteva exemple care arată portretizarea pozitivă a bogăției.

Desigur, Vechiul Testament ne avertizează cu privire la izvorul tuturor bogățiilor, Care este Dumnezeu. Prin urmare, nu trebuie să uităm niciodată sursa averii și a bunurilor noastre: „Ci ca să-ți aduci aminte de Domnul Dumnezeul tău, că El îți dă putere să faci bogăție, ca să-Și țină, ca acum, legământul Lui, pe care cu jurământ l-ai întărit cu părinții tăi” (Deut. 8, 18). Totodată, Psalmistul David ne amintește să nu ne punem încrederea în acestea, întrucât sunt vremelnice: „Pentru aceasta Dumnezeu te va doborî până în sfârșit…a nădăjduit în mulțimea bogăției sale și s-a întărit întru deșertăciunea sa” (Ps. 51, 4-6).

Vechiul Testament nu se rezumă doar la a condamna bogăția, ci aduce și soluții în sensul acesta. Astfel, cei bogați au obligația de a purta grijă față de cei nevoiași: „Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului și El îi va răsplăti fapta lui cea bună” (Pilde 19, 17), dar și de a se supune prescripțiilor vechi-testamentare referitoare la zeciuială, Sabat, Jubileu, instituite pentru a reaminti israeliților că averea lor, în fond, este a Domnului, iar ei au datoria de a o folosi spre slava Lui.

1.1 Cortul Sfânt și Cortul Adunării

Din Vechiul Testament, cartea Ieșirii și a Leviticului prezintă un interes aparte pentru subiectul nostru, aflându-se într-o strânsă interdependență, întrucât prima descrie construirea Cortului Sfânt, ca locaș de închinare, iar cealaltă tratează despre serviciile divine prin care fiii lui Israel Îl adorau pe Dumnezeu.

După ieșirea poporului ales din pământul Egiptului și primirea Legii de către Moise, pe Muntele Sinai, începând din capitolul 25 al Ieșirii, autorul Pentateuhului descrie construirea Cortului Sfânt. Este prima mărturie explicită a Scripturii cu privire la aportul omului și contribuția sa la cultul divin. Putem considera și jertfa lui Abel o mărturie în sensul acesta, dar ca formă organizată a cultului lui Iahve, acesta este momentul de început. Sub conducerea celor doi meșteri, poporul israelit a ajutat la construirea Cortului Sfânt și a obiectelor de cult: chivotul Legii cu tronul lui Iahve și cei doi heruvimi, masa punerii pâinilor înainte, candelabrul cu șapte brațe, altarul tămâierii, jertfelnicul arderii de tot, baia de aramă și toate lucrurile necesare. Tot în această ultimă parte a cărții Ieșirii remarcăm veșmintele din mătase violetă, stacojie și vișinie (pentru arhiereu – efodul, brâul, hoșenul, meilul și mitra, cu inscripția „Sfințit Domnului”; și pentru preoți – cămăși de in, turbane de in, pantaloni de in și brâie).

Întrucât arăta prezența lui Dumnezeu în pustie în mijlocul poporului Său, Cortul Sfânt a fost numit și Cortul Mărturiei. Dumnezeu niciodată nu uită făgăduințele făcute, iar poporul evreu era conștient de aceasta, fapt pentru care construiesc acest loc de închinare. Este de remarcat faptul că a fost construit în mijlocul taberei, precum în vremurile noastre, biserica este construită în centrul comunității, astfel încât întreaga comunitate gravitează în jurul acelui loc sacru. Cortul Sfânt sau al Mărturiei nu trebuie însă confundat cu Cortul Adunării. Acesta era un al doilea cort, ridicat în afara taberei israelite, unde intra adeseori Moise, pentru a vorbi cu Dumnezeu. În cartea Ieșirii, citim astfel:

„Iar Moise, luându-și cortul, l-a întins afară din tabără, departe de ea, și-l numi cortul adunării; și tot cel ce căuta pe Domnul venea la cortul adunării, care se afla afară din tabără. Și când se îndrepta Moise spre cort, tot poporul se scula și sta fiecare la ușa cortului său și se uita după Moise, până ce intra el în cort. Iar după ce intra Moise în cort, se pogora un stâlp de nor și se oprea la intrarea cortului și Domnul grăia cu Moise. Și vedea tot poporul stâlpul cel de nor, care stătea la ușa cortului, și se scula tot poporul și se închina fiecare din ușa cortului său. Domnul însă grăia cu Moise față către față, cum ar grăi cineva cu prietenul său. După aceea, Moise se întorcea în tabără; iar tânărul său slujitor Iosua, fiul lui Navi, nu părăsea cortul.

(Ieșire 33, 7-11)

Observăm cum Cortul Adunării era folosit în mod special pentru manifestările profetice, el neîndeplinind un rol cultic (jertfe, slujbe), precum cel din interiorul taberei. Este de remarcat de asemenea, că în acest cort stătea în permanență Iosua. Întrucât acesta nu făcea parte din neamul preoților (al leviților), nu putea sta în Cortul Sfânt, acolo unde se aduceau jertfe de către preoții leviți. Totodată, remarcăm un profund simbolism, întrucât așezarea cortului întâlnirii omului cu Dumnezeu nu întâmplător s-a făcut afară din tabără. Pentru a-L căuta pe Domnul, israeliții trebuiau să părăsească tabăra; la fel, și noi, pentru a intra în legătură cu Dumnezeu e necesar să părăsim lumea păcatului.

Prin construirea acestor corturi, în pelerinajul lor prin pustie, israeliții și-au arătat dragostea și devotamentul față de Dumnezeu, a Cărui prezență o simțeau în permanență și pe al Cărui sprijin erau siguri. Cu timpul, vom vedea perseverența lor asiduă în conturarea unui cult divin, dar și al construirii unui templu somptuos. Vom remarca totodată conștiința jertfei și a datoriei față de Creator, întâlnită atât la poporul evreu, cât și la cel creștin. Ideea mulțumirii și a recunoștinței nu este strict de ordin religios, ci ea este sădită în fiecare conștiință, ca o lege morală naturală.

1.2 Construirea Templului

În timpul regelui David, Chivotul Legii se păstra într-un cort modest, în comparație cu locuința regelui. Acesta dorește să construiască o casă Domnului, în care să depună Chivotul Legii. Datorită faptului că generalul Urie a murit din cauza lui David care dorea să-i ia soția, Domnul, prin glasul proorocului Natan îl oprește de a construi templul, acesta urmând a fi construit de urmașul lui David, Solomon: „Iată Domnul îți vestește că-ți va întări casa, iar când se vor împlini zilele tale și vei răposa cu părinții tăi, atunci voi ridica după tine pe urmașul tău, care va răsări din coapsele tale și voi întări stăpânirea sa. Acela va zidi casă numelui meu și Eu voi întări scaunul domniei lui în veci” (II Regi 7, 12-13). Cu toate acestea, David a pregătit totul pentru construirea templului, în țarina lui Aravna iebuseul. „După aceea a zis David: Solomon, fiul meu, e tânăr și cu puțină putere, iar templul care are a se zidi pentru Domnul trebuie să fie foarte măreț, spre slava și podoaba a toată lumea; deci voi pregăti eu toate pentru el. Și a pregătit David multe până la moartea sa” (I Paralipomena 22, 5). Această țarină a cumpărat-o David cu 50 sicli de argint în amintirea apariției minunate a îngerului Domnului. Aici a ridicat un jertfelnic, loc unde tradiția ebraică susține că ar fi locul unde Avraam trebuia să-l sacrifice pe Isaac. Prin pregătirile care le-a făcut pentru Templu, David putea spune pe drept cuvânt „râvna casei Tale m-a mâncat”(Ps. 68, 11).

În anul al patrulea al domniei lui Solomon a început construcția Templului care a durat șapte ani. „În anul al patrulea, în luna Zif, care este a doua lună a anului, a pus el temelia casei Domnului, iar în anul al unsprezecelea, în luna Bul, care este luna a opta a terminat el templul, cu toate părțile lor și după toate rânduielile lor; așa că l-a zidit în șapte ani” (III Regi 6, 37-38). Lemnul necesar construirii templului a fost luat la schimb cu cereale de la regele Hiram al Feniciei: „Așadar poruncește să taie pentru mine cedrii din Liban; și iată robii mei vor fi împreună cu robii tăi; și eu îți voi da plată pentru robii tăi cât vei hotărî tu, că tu cunoști că la noi nu sunt oameni care să știe a tăia lemnele așa ca Sidonienii” (III Regi 5, 6). Mâna de lucru a fost asigurată prin participarea poporului de rând din tot Israelul, iar meșterii lemnari, pietrari și zidari au fost asigurați de Hiram al Feniciei, dintre oamenii săi: „Și le-au lucrat lucrătorii lui Solomon, lucrătorii lui Hiram și lucrătorii din Biblos. Și așa s-a pregătit lemnul și piatra pentru ridicarea templului, timp de trei ani” (III Regi 5, 18). Descrierea templului o regăsim în III Regi cap. 6-7 și II Paralipomena cap. 3-4.

Așa cum reiese din I Paralipomena 22, 1, Templul este plasat pe locul unde David a ridicat un altar. Acest loc coincide cu colina Moria, unde Patriarhul Avraam urma să-l aducă jertfă Domnului pe fiul său, Isaac. Deoarece vârful colinei nu era destul de spațios, Solomon a înconjurat locul altarului cu ziduri groase și a umplut locul cu pământ, astfel încât s-a format o platformă. Astăzi, pe această platformă este construită moscheea lui Omar.

După șapte ani de muncă, Templul Sfânt strălucește în toată frumusețea și măreția ca o confirmare a iubirii pe care Dumnezeu i-o poartă lui Israel. Pentru acele vremuri era o clădire monumentală unde aurul s-a folosit în cantități mari. Sărbătoare sfințirii are loc în săptămâna precedentă Sărbătorii Corturilor la care au participat mulțime de evrei din întreg Israelul. În capitolul 5 din II Paralipomena este prezentată manifestarea sărbătorii când leviții mută Chivotul și celelalte lucruri sfinte din locul în care le-a așezat David, în Sfânta Sfintelor din Templu. Tot în acest capitol este prezentat faptul că în momentul în care au început leviții să-L laude pe Dumnezeu, atunci Domnul și-a făcut simțită prezența: „….atunci templul Domnului s-a umplul de norul slavei Lui, încât preoții nu puteau sta la slujbă din pricina norului, pentru că slava Domnului umpluse templul Domnului (II Paralipomena 5, 13-14). Deși slujitorii Templului făceau parte din tribul leviților, Solomon este cel care consacră noua construcție lui Dumnezeu: „Atunci Solomon a zis: Domnul a spus că binevoiește să locuiască în norul cel întunecos. Eu Ți-am zidit templul pentru locuință, în care Tu să petreci în veci (III Regi 8, 12-13). Apoi Solomon rostește o rugăciune cuprinzătoare pe care o putem numi de sfințire a Templului „….oare adevărat să fie că Domnul va locui cu oamenii pe pământ?… Nu este Dumnezeu asemenea Ție, nici sus în cer, nici pe pământ; Tu păzești legământul și ai milă de robii Tăi care umblă cu toată inima înaintea Ta. Tu ascultă din cer orice rugăciune care se va face de orice om din poporul lui Israel și chiar străinul care nu este din poporul Tău și se va ruga la templul acesta să-l asculți ……” și pe care o regăsim în III Regi în capitolul 8 dar și în II Paralipomena capitolul 6. Au adus apoi jerfe de împăcare și arderi de tot: „Pentru jertfa de împăcare pe care a adus-o el Domnului, Solomon a adus douăzeci și două de mii de vite mari și o sută douăzeci de mii de vite mărunte. Așa a sfințit regele și toți fiii lui Israel templul Domnului (III Regi 8, 63). După acest eveniment, în capitolul 9 apare confirmarea din partea Domnului că rugăciunea rostită la sfințirea Templului a fost ascultată: „Și i-a zis Domnul: Am auzit rugăciunea ta și cererea ta cu care te-ai rugat către Mine și ți-am îndeplinit toate după cererea ta; am sfințit templul pe care l-ai zidit, ca să petreacă numele Meu acolo în toate zilele” (III Regi 9, 3).

Măreția acestui templu nu a fost egalată. Construirea celui de-al doilea Templu, la întoarcerea evreilor din robia babiloniană, cu toate că s-a realizat după medelul celui dintâi, nu a atins splendoarea și bogăția aceluia. Acest Templu, deși modest în comparație cu primul, va fi umplut de slavă prin intrarea în el a Mântuitorului Iisus Hristos, lucru profețit de proorocul Agheu: „Și slava acestui Templu de pe urmă va fi mai mare decât a celui dintâi, zice Domnul Savaot, și în locul acesta voi sălășlui pacea, zice Domnul Savaot” (Agheu 2, 9).

Remarcăm faptul că efortul construirii Templului a fost făcut spre slava lui Dumnezeu. Dorința evreilor de avea un loc sfânt, unde să aducă jertfe și rugăciuni Dumnezeului Savaot, nu cunoștea limite. Această dorință a lor, fără îndoială, poate fi considerată un dar adus Domnului, întrucât sărbătoarea sfințirii Templului reliefează cea mai înaltă formă de bucurie și satisfacție.

1.3 Preoții și Leviții

În cea de-a treia carte a Pentateuhului, Leviticul, întâlnim dispoziții referitoare la rânduiala serviciului levitic, al cultului preoțesc, precum și la sărbătorile și jertfele Legii Vechi. Anticipam că stă în strânsă legătură cu cartea Ieșirii, pentru că după construirea Cortului Sfânt, ca locaș de închinare, trebuia să se trateze și despre cultul divin al cinstirii lui Dumnezeu.

De referință pentru subiectul nostru este prima parte a Levitiului, mai exact primele 10 capitole, care prezintă normele referitoare la materialul și ritualul diferitelor jertfe rânduite de Dumnezeu, prin Moise, pentru sfințirea poporului. Așadar, poprul primea binecuvântarea lui Dumnezeu, dar la rândul lui, avea datoria de a-I oferi ceva lui Dumnezeu. Astfel, jertfa este darul omului oferit lui Dumnezeu. Cartea Leviticului prezintă tipuri diferite de jertfă.

Jertfa arderilor de tot (holocaustul), descrisă în primul capitol, exprimă adorarea lui Dumnezeu care dăruia iertarea păcatelor. Legea prevede materialul și ritualul jertfei arderii-de-tot cu privire la animalele mari și mici sau la păsări. Caracteristica acestul fel de jertfă este arderea în întregime a materialului de pe altar și stropirea lui cu sânge.

Jertfele nesângeroase sunt descrise de autorul Pentateuhului în capitolul al doilea și se referă la făina de grâu, untdelemn, tămâie, aluat copt nedospit, vin și alte roade ale pământului. Toate acestea erau aduse ca mireasmă bineplăcută Domnului. În cartea Numerii (15, 1-16) regăsim prescripții ca acestea să fie aduse împreună cu unele jertfe sângeroase.

Capitolul al treilea descrie ritualul jertfelor de pace, pentru care se aduceau din vitele mari sau mici. Cel care aducea astfel de jertfe trebuia să-și pună mâinile pe capul ei, iar ca ardere, pe altar, se aducea grăsimea de pe măruntaie și rinichi, în timp ce cu sângele ei era stropit altarul de jertfă.

În ceea ce privește rânduiala jertfelor pentru păcat, lucrurile sunt foarte bine delimitate. În cazul păcatelor săvârșite din neștiință se aducea jertfă un vițel (dacă păcătuia întreaga obște a lui Israel, bătrânii poporului iși puneau mâinile pe capul animalului care urma să fie adus spre junghiere), iar cu sângele lui se stropea spre perdeaua Sfintei Sfintelor. Același capitol 4, amintește materialul de jertfă pentru anumite păcate (călcarea jurământului sau atingerea unor lucruri necurate – o capră sau o oaie, sau dacă vinovatul era sărac, două turturele sau doi pui de porumbel sau doar a zecea parte dintr-o efă de făină de grâu). În cazul păcatelor săvârșite împotriva celor închinate lui Dumnezeu, jertfa consta într-un berbec fără meteahnă, prețuit la doi sicli de argint, la care se adaugă a cincea parte din valoare (Lev. 5, 14).

De asemenea, cartea Leviticului prezintă și sfințirea preoților, începând cu Aaron și fiii acestuia în fața întregului popor, la Cortul adunării, dar și rânduielile speciale ale acestora (aducerea jertfelor, veșmintele, interzicerea consumului de băuturi amețitoare). Ca ajutoare ale preoților, în cartea Numerii îi întâlnim pe leviți. Aceșia au fost rânduiți de Dumnezeu să ajute preoților la cultul divin în numele celor întâi născuți ai lui Israel. Poartă acest nume, întrucât sunt urmași ai lui Levi

„«Numără pe fiii lui Levi, după familiile lor, după neamurile lor; pe toți cei de parte bărbătească, de la o lună în sus să-i numeri».Și i-au numărat Moise și Aaron, după cuvântul Domnului, cum le poruncise Domnul. Iată dar care sunt fiii lui Levi, după numele lor: Gherșon, Cahat și Merari. Deci toți leviții numărați, pe care i-au numărat Moise și Aaron, cum poruncise Domnul, după neamurile lor, parte bărbătească, de la o lună în sus, au fost douăzeci și două de mii. Apoi a zis Domnul către Moise: «Socotește pe tot bărbatul întâi-născut dintre fiii lui Israel, de la o lună în sus, și ia numărul numelor lor. Și în locul tuturor întâi-născuților ai fiilor lui Israel, să iei pentru Mine pe leviți. Eu sunt Domnul. Și vitele leviților să le iei în locul a tot întâi-născutului din vitele fiilor lui Israel»“

(Numeri 3, 15-17; 39-41)

Fiind considerați mijlocitori între preoți și popor, leviții aveau menirea pregătirii cultului divin. Cât timp evreii au călatorit, până la intrarea în Canaan, transportarea, montarea și păzirea Cortului Sfânt a fost încredințată tot leviților. Preoții strângeau Cortul și Sfintele Vase, învelindu-le în mai multe straturi de pânză, iar abia apoi le puteau duce leviții. Aceștia din urmă nu aveau voie să atingă cele sfinte. Atingerea sau, uneori, chiar simpla vedere a lor, de catre leviți, le putea atrage acestora moartea. Leviții se îngrijeau ca nici poporul să nu privească direct spre acestea.

Slujba leviților se aseamănă deci cu cea a diaconilor creștini. Astfel, ei lucrau numai lângă Cortul Sfânt, îndeplinind doar sarcini secundare: păzirea Cortului, închiderea și deschiderea acestuia, păstrarea curățeniei, prepararea pâinilor punerii înainte, achiziționarea de aromate și de alte materiale liturgice, strângerea zeciuielii, administrarea veniturilor de la Templu, strângerea de colecte pentru reparații, îngrijirea celor leproși, cântarea vocală și instrumentală de la slujbe etc.

1.4 Zeciuiala

De referință pentru subiectul nostru este și pasajul din Numeri 18. 26: „Vorbește leviților și le zi: Când veți lua zeciuiala, pe care v-am dat-o ca moștenire, să înălțați din ea dar Domnului a zecea parte, ca zeciuală”. Aceeași idee o întâlnim și în cartea lui Neemia, în capitolul 10, versetul 38: „Un preot, fiu al lui Aaron, va fi cu leviții, când aceștia vor lua zeciuiala; și din zeciuiala luată, leviții vor duce zeciuială în templul Dumnezeului nostru, în odăile vistieriei”. Prin urmare, observăm că darea la templu (sau la Cortul cel Sfânt) nu era doar pentru leviți, ci și pentru întreținerea lăcașului sfânt.

Zeciuiala apare în Vechiul Testament drept o cerință a legii, prin care toți evreii aveau datoria de a oferi 10% din tot ceea ce câștigau, Templului. Unele persoane înțeleg acest sistem ca pe o metodă de taxare, cu scopul de a asigura resurse pentru preoții și leviții care se ocupau de jertfe. În fapt, zeciuiala este o poruncă a lui Dunezeu, care apare pentru prima dată în cadrul întâlnirii dintre Avraam și Melchisedec. Contextul întâlnirii este prilejuit de o luptă, în care Lot, nepotul lui Avraam, este luat în robie, împreună cu toată familia și averea sa. În această situație, Avraam a pornit să-l elibereze, iar după izbânda sa, la întoarcere, i-a ieșit înainte regele Sodomei, iar Melchisedec, regele Salemului și totodată, preot al Dumnezeului Celui Preaînalt, i-a adus pâine și vin, binecuvântându-l pe Avraam și spunându-i: „Binecuvântat să fie Avraam de Dumnezeu cel Preaînalt, ziditorul cerului și al pământului. Și binecuvântat să fie Dumnezeu cel Preaînalt, Care a dat pe vrăjmașii tăi în mâinile tale! Și Avraam i-a dat lui Melchisedec zeciuială din toate” (Facere 14, 18-20).

Locul din Scriptură în care apare în mod expres zeciuiala ca poruncă a lui Dumnezeu coincide cu ultimele versete ale cărții Levitic, 27, 30-33:

„Toată dijma de la pământ, din roadele pământului și din roadele pomilor este a Domnului, sfințenia Domnului. Și de va voi cineva să-și răscumpere dijma, să adauge la prețul ei a cincea parte. Toată dijma de la boi și de la oi și tot al zecelea din câte trec pe sub toiag este afierosit Domnului”.

Un prim motiv al acestei porunci ne conștientizează că toate lucrurile sunt ale lui Dumnezeu, și nimic nu este al nostru, noi fiind simpli „administratori” ai darurilor primite de la El. Tot în acest sens, zeciuiala crea o oarecare teamă a omului față de Dumnezeu, Care se făcea piedică în calea păcatelor. În sprijinul acestei opinii vine și îndemnul din cartea Deuteronom, din care, cu ușurință putem observa că scopul zeciuielii constă în teama de a nu atrage mânia lui Dumnezeu pentru păcatele noastre.

„Să osebești zeciuială din toate veniturile semănăturilor tale, care-ți vin din țarina ta în fiecare an, și să mănânci înaintea Domnului Dumnezeului tău, la locul ce-l va alege El, ca să-I fie numele acolo; adu zeciuială din pâinea ta, din vinul tău, din untdelemnul tău și pe întâii născuți ai vitelor tale mari și ai vitelor tale mărunte, ca să te înveți a te teme de Domnul Dumnezeul tău în toate zilele.”

(Deuteronom 14, 22-23)

De asemenea, prin practica zeciuielii le erau asigurate cele necesare preoților de la Templu. Întrucât nu aveau altă sursă de venit, nici avere și nici altă ocupație, aleșii din tribul lui Levi, care erau rânduiți la slujirea Altarului și la jertfe, trăiau din această zeciuială, din care, la rândul lor, înălțau zeciuială Domnului (Numeri 18, 20-32). Faptul că leviții nu erau scutiți de această dare, ne conferă certitudinea că zeciuiala era obligatorie în poprul lui Israel. Cu toate că era adusă Domnului, oamenii erau conștienți de faptul că era destinată preoților, fiind necesară pentru traiul acestora. Prin urmare, practica zeciuielii dezvăluie bunătatea lui Dumnezeu și grija Sa providențială față de cei lipsiți de moștenire în Israel (cei din seminția lui Levi, dar și văduvele și orfanii, care primeau din zeciuiala din al treilea an). Împlinind această lege dumnezeiască, israeliții dovedeau că respectă trecutul lor (văduvele), viitorul lor (orfanii, care vor deveni adulți), îngrijindu-se în același timp și de sufletul lor prin grija față de leviți. Totodată, Dumnezeu îi conștientizează pe israeliți că nerespectarea acestor obligații ar putea fi un dezastru, un izvor de sărăcie pentru poporul său, iar traiul în lipsuri al leviților atrăgea vorbirea de rău a Numelui Său în mijlocul celorlalte popare.

Așadar, în forma ei vechi-testamentară, zeciuiala era o faptă mecanică, exterioară omului. Cel care nu dădea zeciuială o considera un lucru greu de primit, pe când cei care dădeau zeciuială își împăcau conștiința în mod mecanic. Lucrurile stau cu totul altfel în Noul Testament, unde vom înțelege zeciuiala ca fiind în fapt umbră a milosteniei, la care ne îndeamnă de multe ori Domnul Hristos. Prin urmare, vom păși în Noul Testament tâlcuind zeciuiala într-o lumină nouă. Fără a ignora sau denigra Legea Veche, care în realitate a fost călăuză spre Hristos, o vom privi într-un nou înțeles, desăvârșind-o în învățătura Sfintelor Evanghelii și a scrierilor apostolice.

2. DARUL ÎN NOUL TESTAMENT

2.1 Zeciuiala – umbră a milosteniei

Întrucât am încheiat subcapitolul precedent cu referire la zeciuială, considerăm oportun să facem trecerea în Noul Testament în cadrul periplului nostru scripturistic, referindu-ne tot la zeciuială, însă cu o nouă viziune.

Dacă în perioada Vechiului Testament zeciuiala era un lucru mecanic, exterior sufletului omului, în Noul Testament, Hristos arată că mult mai importantă decât împlinirea acestei zeciuieli este apropierea de Dumnezeu. Majoritatea oamenilor considerau că au conștiința împăcată, respectând practica zeciuielii. În Pilda vameșului și a fariseului remarcăm acest fapt: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, adulteri, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig” (Lc. 18, 11-12). De asemenea, în privința celor care țin cu rigurozitate la această practică, Hristos este ferm:

„Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici, că dați zeciuială din izmă, din mărar și din chimen, dar ați lăsat părțile mai grele ale Legii: judecata, mila și credința; pe acestea trebuia să le faceți și pe acelea sa nu le lăsați. (…) Că voi curățiți partea din afară a paharului și a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire și de lăcomie. Fariseule orb, curăță întâi partea dinăuntru a paharului și a blidului, ca să fie curată și cea din afară. (…) Că semănați cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însa sunt pline de oase de morți și de toată necurația.”

(Mt. 23. 23-27)

Mântuitorul Hristos nu anulează practica zeciuielii, după cum nu desființează nici poruncile Vechiului Testament, însă le desăvârșește, transfigurându-le într-un nou înțeles. Prin urmare, deși condamnă rânduiala zeciuielii, nu este tranșant în îndepărtarea ei definitivă. Cu toate acestea, aduce o modificare, o conversie a zeciuielii, în mila față de cei nevoiași, manifestată sub forma dărniciei. În sensul acesta, Noul Testament ne oferă nenumărate indicii: „Deci, când faci milostenie, nu trâmbița înaintea ta, cum fac fățarnicii în sinagogi și pe ulițe, ca să fie slăviți de oameni; adevărat grăiesc vouă: și-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta, Ca milostenia ta să fie într-ascuns și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” (Mt. 6, 2-4); de asemenea, în Faptele Apostolilor, Sfântul Luca arată că Domnul Hristos ar fi spus: „Mai fericit este a da decât a lua” (Fapte 20, 35). Cu toate că nu regăsim aceste cuvinte în Sfintele Evanghelii, pe baza Sfintei Tradiții și a concepției lui Hristos despre milostenie, suntem convinși de autenticitatea și de veridicitatea lor.

Cel mai concludent exemplu din Noul Testament referitor la înlocuirea zeciuielii cu milostenia, dar și la contrastul și antinomia lor, rămâne episodul cu femeia văduvă de la templu, pe care Hristos o oferă drept model de milostenie:

„Și privind, a văzut pe cei bogați, aruncând darurile lor în vistieria templului. Și a văzut și pe o văduvă săracă, aruncând acolo doi bani. Și a zis: Adevărat vă spun că această văduvă săracă a aruncat mai mult decât toți. Căci toți aceștia din prisosul lor au aruncat la daruri, aceasta însă din sărăcia ei a aruncat tot ce avea pentru viață.”

(Lc. 21, 1-4)

Nici în scrierile Sfinților Apostoli nu vom găsi îndemnuri pentru a da zeciuială, ci pentru a face milostenie. În sensul acesta, Sfântul Apostol Pavel, adresându-se Corintenilor în a doua sa epistolă, le spunea „Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va și secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va și secera (…) căci Dumnezeu iubește pe cel care dă cu voie bună (II Cor. 9, 6-7).

2.2 Banii, între bogăție și mijloc de subzistență

Aspectul negativ al bogăției care îl îndepărtează pe om de Dumnezeu îl evidențiază Hristos în Parabola bogatului nemilostiv (Luca 12, 19 ), unde arată nebunia de a fi material bogați, dar săraci cu Dumnezeu. Hristos a condamnat atitudinea idolatră de a trata banii ca pe o divinitate: „ Nici o slugă nu poate să slujească la doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ține și pe celălalt îl va disprețui. Nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui mamona” (Luca 16, 13). Totodată, Hristos ne amintește că și banii fac parte din creația lui Dumnezeu, și prin urmare nu trebuie să ia locul lui Dumnezeu de conducător al vieții noastre, astfel că mai întâi trebuie să căutăm Împărăția lui Dumnezeu, iar apoi, celelalte lucruri, lucrurile materiale, se vor adăuga nouă (Luca 12, 31). În caz contrar, bogățiile pot înăbuși cuvântul lui Dumnezeu din sufletul nostru, făcându-l neroditor, ca în pilda semănătorului (Mt. 13, 22). Din acest motiv este greu pentru bogați a intra în Împărăția lui Dumnezeu, în timp ce săracii, neavând resurse pe care să se bazeze, se supun întru totul lui Hristos, dobândind Împărăția cerurilor și binecuvântarea Sa (Mt. 5, 3).

Un alt episod nou-testamentar care evidențiază aspectul negativ și întrebuințarea greșită a banilor îl regăsim în Faptele Apostolilor, în capitolul 8 (v. 9-25), referitor la Simon Magul. Este considerat cel dintâi eretic al creștinismului și „înaintemergătorul lui Antihrist” (Sf. Ioan Gură de Aur). Sfântul Evanghelist Luca, autorul cărții Faptelor Apostololor, vorbește despre aparenta convertire la creștinism a lui Simon, în urma predicii ținute în Samaria de către diaconul Filip. Impresionat de „puterile mari și semnele ce făceau” misionarii creștini, Simon ar fi oferit bani Sfântului Apostol Petru, pentru a primi și el puterea acestuia. De la acest fapt, numele lui s-a păstrat până astăzi în vocabularul creștin, în termenul „simonie”, care înseamnă cumpărarea celor sfinte. După Faptele Apostolilor și Sfântul Ioan Gură de Aur, Simon se considera „puterea lui Dumnezeu” pe pământ și făcea diverse minuni false înaintea oamenilor. Nu avem informații precise despre doctrina și învățătura lui. Din dorința lui Simon de a cumpăra harul cu bani învățăm două lucruri: că numai Dumnezeu Însuși poate să dea această putere și că primirea harului Duhului Sfânt nu poate să depindă niciodată de un om. Petru recunoaște imediat erezia și refuză scandalizat oferta („Banii tăi să fie cu tine spre pierzare! Căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se agonisește cu bani” v. 20). El își dă seama cine este Simon, a cărui inimă nu este curată înaintea lui Dumnezeu (v. 22) și-l provoacă să se pocăiască cu adevărat. Petru îl acuză de fărădelege, deci probabil de fapte împotriva lui Dumnezeu. Reacția lui Simon ne dezamăgește însă: „Rugați-vă voi la Domnul, pentru mine, ca să nu vină asupra mea nimic din cele ce ați zis”. Niciun om care ar dori să primească ajutor spiritual sub formă de mijlocire, nu vorbește așa. Frica vrăjitorului față de magie, față de blestemul contra-vrăjitorului, îl determină să facă această afirmație.

În Evanghelia Sfântului Matei întâlnim un amănunt extrem de important pentru subiectul nostru. Este vorba de darul pentru altar și relația noastră cu semenii: „Deci, dacă îți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, și mergi întâi și împacă-te cu fratele tău și apoi, venind, adu darul tău” (Mt. 5, 23-24). Din context, deducem că fratele a fost rănit printr-o vorbă rea. Prin urmare, este foarte clar ce vrea să spună Iisus aici: dacă îl provoc pe fratele meu la mânie, încalc cea de-a cincea poruncă prin faptul că îl determin astfel să se facă la rându-i vinovat de încălcarea acestei porunci. Nu numai pe mine trebuie să mă păzesc să nu încalc Legea, ci trebuie să fac tot posibilul ca nici fratele meu să nu se facă vinovat de încălcarea ei. Iar urmarea este limpede: niciun om nu poate trăi în pace, dacă nu este pe placul vecinului sau vreunui apropiat al său. Sfântul Apostol Pavel înțelegea acestea, când le spunea romanilor: „pe cât stă în puterea voastră, trăiți în bună pace cu toți oamenii” (Rom. 12, 8). Mesajul lui Hristos este împotriva oricărui păcat, dar nu este nedrept sau fanatic. Cu toate acestea, este datoria noastră să facem primul pas spre împăcare – chir și în ultimul moment. În măsura în care împăcarea este mai importantă decât aducerea de jertfe, Iisus li se alătură proorocilor (Osea 6, 6; Isaia 1, 11; Amos 5, 21 ș.u).

De la Sfântul Pavel știm că Apostolii nu au cerut nimic niciodată pentru propovăduirea lor, ci întotdeauna s-au mulțumit cu ce au avut „ca să nu pună piedică Evangheliei lui Hristos” (I Cor. 9, 12). În continuarea acestui verset, Sfântul Apostol Pavel subliniază un lucru extrem de important și de relevant pentru tema noastră: „Au nu știți că cei ce săvârșesc cele sfinte mănâncă de la templu și cei ce slujesc altarului au parte de la altar?” (I Cor. 9, 13.). În maniera-i caracteristică de a alege forma interogativă pentru afirmațiile sale, Sfântul Apostol Pavel abordează un subiect delicat: problema financiară în Biserică. Subliniază încă o dată clar dreptul la mijloacele de subzistență din partea Bisericii, indicând legea cultică a Vechiului Testament, pe care am abordat-o în subcapitolul precedent. Preoții care aduc jertfe Domnului în Templu, implicit au voie să mănânce din ele (cf. Deut. 18, 1 ș.u) și toți cei care slujesc în Templul lui Dumnezeu (leviții), au partea lor din darurile care se aduc acolo spre a fi închinate Domnului (cf. Naum 18, 31). Așa a poruncit Dumnezeu Însuși, și prin urmare este un drept sfânt, divin. „Lucrătorul angajat” nu este rezultatul unui aranjament omenesc, ci Dumnezeu Își alege mereu slujitori, care stau în întregime la dispoziția Lui și care nu trebuie să-și facă griji pentru mijloacele lor de subzistență, ci trebuie să trăiască din darurile Bisericii.

Apostolul Pavel preia ideea pretenției la răsplată de la Mântuitorul, Care, cu prilejul alegerii grupului mare de ucenici și a trimiterii lor la propovăduire, îi îndemna să rămână unde vor fi bine-primiți, întrucât „vrednic este lucrătorul de plata sa” (Luca 10, 7). Această idee o regăsim și în Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacov: „Dar, iată, plata lucrătorilor care au secerat țarinile voastre, pe care voi ați oprit-o, strigă; și strigătele secerătorilor au intrat în urechile Domnului Sabaot” (Iac. 5, 4). Deducem din aceste versete un comportament social firesc. Un creștin adevărat va plăti întotdeauna o plată corespunzătoare. Știm că oprirea plății lucrătorilor este un păcat strigător la cer, iar cei care se fac vinovați față de muncitorii lor, vor fi osândiți în ziua judecății. Cât de serios se luau aceste lucruri în Israel, se vede, de ex. Sfântul Apostol Iacov citează din Vechiul Testament: Mal. 3, 5 și Ier. 22, 23 („Și strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului oștirilor”).

Restrângând „cercul lucrătorilor”, ideea răsplătirii o regăsim și în epistolele pastorale, de aceasta dată în privința preoților. În sensul acesta, adresându-se ucenicului mai tânăr Timotei, Sfântul Apostol Pavel îi spunea: „Preoții, care își țin bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul și cu învățătura” (I Tim. 5, 17). Plecând de la premisa că ei își fac bine slujba, apostolul îndemna ca acești preoți să fie învredniciți de o îndoită cinste. Această cinste implica – la fel ca și cinstirea părinților conform poruncii a patra din Decalog, în caz de nevoie, și îngrijirea lor. Paralel cu cele spuse în versetele anterioare despre „văduvele bisericii”, acste cuvinte arată că preoții trebuie să aibă susținere din partea Bisericii, pe care ei o slujesc, primind ceva în plus comparativ cu ceilalți membri; munca lor trebuie să se bucure de o considerație corespunzătoare.

Rămânând în același context al preoților Noului Legământ și al prescripțiilor scripturistice privind plata lor, avem o mărturie și la Sfântul Apostol Petru: „Păstoriți turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câștig urât, ci din dragoste” (I Pt. 5, 2). Aceasta expresie, „câștig urât”, arată clar că este vorba de câștigul în bani. Preotul o astfel de linie trebuie să urmeze: de închinare adevărată la Dumnezeu și de rspingere a oricărei dorințe de câștig. Misiunea preotului se oglindește în cununa cea neveștejită promisă de Mântuitorul Hristos, și nu în câștigul mârșav.

Aceste învățături reflectate în paginile Noului Testament ne avertizează că iubirea de bani este „rădăcina tuturor relelor”. Așa o numește Sfântul Apostol Pavel în I Tim. 6, 10. Suntem conștienți că nu banii, materia, este rea în sine, ci iubirea peste măsură a ei. Tot de la Sfântul Apostol Pavel învățăm că trebuie să râvnim dreapta măsură și echilibrul. Ni se dă pe sine exemplu în sensul acesta: „Știu să fiu și smerit, știu să am și de prisos; în orice și în toate m-am învățat să fiu și sătul și flămând, și în belșug și în lipsă” (Filip. 4, 12). Prin urmare, opusul lăcomiei este mulțumirea, iar aceasta este fundamentul vieții creștine.

În cele din urmă, adevărata bogăție este aceea de a-L fi găsit pe Hristos în lupta noastră pentru mântuire. Această idee o regăsim în Sfânta Scriptură, de multe ori în termeni economici. Săracii lumii acesteia au fost aleși pentru a fi bogați în credință „Ascultați, iubiții mei frați: Au nu Dumnezeu i-a ales pe cei ce sunt săraci în ochii lumii, dar bogați în credință și moștenitori ai împărăției pe care a făgăduit-o El celor ce Îl iubesc?” (Iac. 2, 5). Sfântul Apostol Pavel descrie lucrarea acestora ca „niște întristați, dar pururea bucurându-ne; ca niște săraci, dar pe mulți îmbogățind; ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpânesc” (II Cor. 6, 10). Folosind logica cu aparenta sumă zero, el spune că suntem bogați, deoarece Iisus a devenit sărac (II Cor, 8, 9). Învățătura biblică despre bani, poate fi privită din două perspective: a) banii sunt un dar de la Dumnezeu, un semn de binecuvântare a Lui, fără însă a fi un „dumnezei” în sine; b) cel sărac nu e în mod obligatoriu virtuos, după cum nici cel bogat nu e în toate cazurile păcătos. Ceea ce este cert și indiscutabil este faptul că adevărata bogăție nu este de ordin material, ci de natură spirituală, duhovnicească.

3. DARUL ȘI IUBIREA DE ARGINȚI ÎN GÂNDIREA

PĂRINȚILOR BISERICII

Aminteam că banii și bunurile materiale sunt necesare omului întâi de toate pentru a subzista. Apoi, după îndemnul Sfintei Scripturi, o altă întrebuințare bună a lor este milostenia și facerea de bine, dar și darul la altar, tot ca jertfă adusă Domnului. Pervertirea acestor chestiuni firești a dus la ceea ce Părinții Bisericii au numit iubirea de arginți sau lăcomia de avere (φιλαρyυρία și πλεoνεξία) . Acestea definesc, în general, atașamentul față de bani și dorința nesăbuită de a aduna bunuri materiale. O remarcă ce trebuie amintită și reamintită se referă la faptul că ceea ce e rău în această patimă nu sunt nici banii și nici averile, ci atitudinea pervertită a omului față de acestea. Banii și bunurile materiale sunt necesare omului pentru traiul de zi cu zi, însă lacomul și zgârcitul nu se opresc la finalitatea aceasta, adoptând în manieră nefirească față de ele o atitudine patologică și conferindu-le o valoare în sine, în locul unei valori utilitare, bucurându-se totodată de folosul care il aduce stăpânirea lor.

Avarul iubește dezordonat bunurile, întrucât nu le dorește într-un scop rațional și onest, pentru susținerea proprie și a familiei, ajutorarea celor lipsiți etc., ci, sau pentru lux, îmbuibare sau petreceri, sau numai pentru simpla dorință de a poseda sau domina. Avariție, fie sub forma lăcomiei de a strânge necontenit averi, fie sub aceea de a nu dărui nimic cuiva, sau prea puțin în raport cu posibilitățile, duce la păcate grave, fiind în sine în păcat greu. Tot ce avem de prisos, constituie bunul și necesarul săracilor. „Când posedăm de prisos, posedăm bunul altuia” iar „prisosul bogaților este necesarul săracilor”, spune pe bună dreptate Fericitul Augustin. Prin urmare, iubirea de avuție afectează relația cu Dumnezeu și cu semenii și pe cât se atașează omul de bunurile materiale, pe atât se îndepărtează de Dumnezeu. În sensul acesta, Sfântul Nichita Stithatul spunea: „Dacă dorești să fii prietenul lui Hristos, vei urî aurul și bogățiile, căci ele întorc spre ele gândul celui ce le iubește, și-l întorc de la preadulcea dragoste de Iisus”.

În felul acesta banii și bunurile materiale ocupă locul lui Dumnezeu din viața omului, devenind pentru acesta idoli. Avem drept mărturile spusele Sfântului Maxim Mărturisitorul:

„Iubitorul de plăceri iubește argintul, ca să-și procure dezmierdări printr-însul; iubitorul de slavă deșartă, ca să se slăvească printr-însul; iar necredinciosul, ca să-l ascundă și să-l păstreze, temându-se de foamete, de bătrânețe, de boală, sau de ajungerea între străini. Acesta nădăjduiește mai mult în argint decât în Dumnezeu, Făcătorul tuturor lucrurilor și Proniatorul tuturor, până și al celor mai de pe urmă și mai mici vietăți.“

Iubirea de arginți și lăcomia de avere perturbează grav și relațiile cu semenii, întrucât acumularea bogățiilor, după cum bine au observat Părinții Bisericii, se face în detrimentul semenilor. Ne-o demonstrează Sfântul Vasile cel Mare:

„Bogații consideră averile, care sunt comune tuturor oamenilor, ca ale lor. Dacă fiecare om și-ar opri pentru sine numai atât cât îi trebuie pentru satisfacerea nevoilor sale și dacă ar da ce-i prisosește celui nevoiaș, atunci nimeni n-ar mai fi bogat și nimeni n-ar mai fi sărac. Oare nu ești lacom, nu ești hoț, când îți însușești cele ce ți-au fost date în administrarea ta? Cel ce dezbracă pe cel îmbrăcat se numește borfaș. Merită oare alt nume cel care nu îmbracă pe cel gol, odată ce poate face aceasta? Pâinea pe care o ții tu, este a celui flămând; haina pe care o păstrezi în lăzile tale, este a celui dezbrăcat; încălțămintea, care se strică în casele tale, este a celui desculț; argintul, pe care-l ții îngropat, este a celui nevoiaș. Deci, pe atâția oameni nedreptățești, câtor ai putea să le dai din avuțiile tale.” .

Prin urmare, referitor la avar, Sfântul Vasile cel Mare spune că săvârșește tot atâtea nedreptăți, câți oameni ar putea ajuta și nu ajută. Același Sfânt Părinte se exprimă foarte tranșant, spunând că avarul „cu cât se îndoapă mai mult, cu atât poftește mai mult”. În același duh, subliniind ideea conform căreia inima avarului e nesățioasă, asemenea unui butoi fără fund și asemenea unui foc care mistuie cu atât mai mult, cu cât este mai mult alimentat, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „cu cât primește mai mult, cu atât devine mai sărac, pentru că cu cât primește mai mult, cu atât dorește mai mult”.

Dincolo de raporturile cu ceilalți oameni, această patimă are grave implicații în ceea ce privește sufletul celui stăpânit de ea, întrucât, el va iubi mai mult banii și averile decât propriul lui suflet. În sensul acesta, este demnă de amintit descrierea Sfântului Ioan Casian referitoare la patima iubirii de arginți:

„Mintea prinsă în plasa unor asemenea gânduri, își face socoteală, cum să poată câștigă măcar un dinar. Apoi își frământă mintea aprig să afle o muncă specială, pe care s-o facă. Vânzându-și munca și ajungând în sfârșit în stăpânirea banului râvnit, se chinuie mai amarnic și mai înverșunat cum să-l sporească, neliniștit unde să-l ascundă și cui să-l încredințeze. Este apăsat apoi de o mai strivitoare grijă, ce să cumpere cu el, sau prin ce negoț ar putea să-și dubleze câștigul. Când și acest lucru i-a reușit după dorință, o mai lacomă foame de aur i se trezește în inimă, și-l ațâță cu atât mai înverșunat, cu cât acum pune deoparte un mai mare câștig. Căci, odată cu sporirea banilor, se dezlănțuie o sălbatică lăcomie în el. Atunci, în sfârșit, își făgăduiește o viață lungă, bătrâneți gârbovite, beteșuguri multe și felurite, care n-ar putea fi suportate la bătrânețe fără o sumă mai mare de bani, strânsă la tinerețe. Așa este prins în încolăcirea de șarpe bietul suflet. În timp ce arde de dorința de a-și spori cu o și mai ticăloasă grabă această avuție, rău strânsă, el se aprinde înăuntrul lui de o boală ce-l sfâșie mai cumplit. Stăpânit numai de dorința de câștig, văzul inimii lui nu-i îndreptat spre nimic altceva, decât de unde ar putea câștigă bani. Nici o credință nu i se mai vede în clipă când i-a zâmbit vreo speranța de câștig. De acum nu se mai infioară de nici o minciună, de nici un jurământ, de nici un furt; nu mai șovăie să-și calce cuvântul dat, să răbufnească în vijelia unei manii pierzătoare, dacă din vină cuiva a pierdut vreun câștig sperat și nu stă în cumpănă să treacă peste măsura la care-l obligă cinstea și umilința. Aurul și speranța de câștig ajung să țină loc de Dumnezeu pentru el în toate momentele”.

Sub forma lăcomiei de avere, avariția este pricina multor păcate și dezastre sociale. Sfântul Vasile spune cu dreptate că lăcomia de avere umple pădurea de tâlhari, casa de hoți, piețele de fraude, tribunalele de jurăminte false, ochii săracilor de lacrimi, închisorile de criminali și iadul de osândiți.

Caracterul patologic al iubirii de arginți și al lăcomiei de avere se vădește și din mulțimea patimilor pe care le naște. Fiind rădăcina tuturor relelor, Sfântul Nichita Stithatul se întreabă: „Dacă această boală este un asemenea rău încât a primit numele de a doua idolatrie, de ce patimă nu va fi năpădit sufletul care este cuprins de ea”.

Conștientizând neîntrecuta gravitate a avariției și egoismul ei cras, putem mărturisi că ea are un brutal caracter antisocial, găsind-o la baza tuturor formelor de asuprire a oamenilor și fiind rădăcină a multor patimi; referitor la pricinile ei, împărtășim concepția Sfântului Maxim Mărturisitorul: „trei sunt pricinile dragoste de bani: iubirea de plăcere, slava deșartă și necredința”.

II. DARUL ÎN CULTUL BISERICII ORTODOXE

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, darul constă în Ceea ce se primește sau se oferă în semn de prietenie, ca ajutor. Totodată, este precizat și înțelesul bisericesc: prinos, ofrandă și elementele euharistice care vor fi transformate în Trupul și Sângele Domnului. Prin urmare, înțelesul religios nu diferă cu mult față de cel obișnuit, darul fiind un gest firesc.

Atunci când mergem la cineva, buna cuviință ne îndeamnă să nu ne ducem cu mâna goală, ci cu un dar. Darul, când este făcut cu inima curată, ne reprezintă, poartă în el ceva din noi și ne ajută să ne deschidem către cel căruia îl dăruim. Primind în schimbul unui dar un alt dar, făcut cu aceeași sinceritate, se realizează cu adevărat comuniunea dintre cei care dăruiesc. Urmând această idee atât de normală și sădită în conștiința oricărui creștin, la orice slujbă bisericească, dar mai ales la Sfânta Liturghie, acesta se îngrijește să ducă la Sfântul Altar darul său. Cel mai adesea, un pomelnic cu o lumânare. Ceea ce nu este însă cunoscut de toată lumea este ce alte jertfe materiale se mai pot oferi și care este semnificația lor. Numai anumite daruri sunt permise la Altar, și nu orice ar crede de cuviință să aducă credincioșii.

Din vechile practici ale Bisericii și învățăturile bătrânilor evlavioși există o învățătură pioasă referitoare la darul adus la biserică, învățătură respectată cu strictețe de bunii și străbunii noștri: un credincios trebuie să aducă la biserică 7 daruri: pâine, vin, apă, o floare, untdelemn, lumânare și o valoare (bani). Toate acestea sunt materii necesare săvârșirii cultului divin. Pâinea și vinul sunt elementele de bază ale Sfintei Liturghii, cele care vor deveni Trupul și Sângele Domnului. Apa este elementul primordial, constitutiv al ființei noastre și necesar supraviețuirii omului. Totodată, la Proscomidie întâlnim și apa alături de vin; în timpul Sfintei Liturghii Preotul își spală mâinile înainte de momentul esențial și, de asemenea, prin apă am fost renăscuți în baia botezului. Prin urmare, apa poate fi considerată un însemnat dar la sfânta biserică. Untdelemnul, simbol al vindecării și al binecuvântării lui Dumnezeu, se aduce la biserică și spre a fi aprins în candele, spre mila și îndurarea lui Dumnezeu. De asemenea, lumânarea, cu înțelesul de făclie a dreptei credințe și semn distinctiv al păstrării neîntrerupte a legăturii cu Hristos, îl însoțește pe credincios în toate manifestările sale cultice și religioase începând de la leagăn când îl îmbracă în „haina cea luminoasă și nestricăcioasă” a botezului și până la căpătâiul mormântului.

Printre darurile pe care, după obiceiul străbun le aducem în lăcașul sfânt, am amintit și florile. Oferirea acestora constituie un gest frumos și generos. Sunt multe evenimente religioase în cadrul cărora aducem natura în spațiul eclezial ca participare la sfințire și binecuvântare alături de umanitate și de întregul univers (la Bobotează aducem busuioc, la Florii, crengi de salcie, în Săptămâna Patimilor, când Sfântul Epitaf este așezat în mijlocul Bisericii, flori, iar la Rusalii, crenguțe cu frunze de nuc). Pictura și sculptura religioasă, veșmintele slujitorilor, obiectele și vasele liturgice sunt înzestrate cu modele florale; ceea ce arată că natura și omul împreună slujesc lui Dumnezeu. Nu se aduc flori de dimensiuni mari; vor fi alese cele mai frumoase și cele care nu pot păta sau murdări icoanele, obiectele sau veșmintele liturgice. Florile nu trebuie să fie împachetate, pentru că ambalajul poate produce zgomot, diminuează vizibilitatea florilor și constituie obstacol în așezarea cât mai stabilă a lor. Pot fi așezate în jurul icoanelor de la iconostase și în vasele special pregătite (lângă anumite icoane), fiind semn de cinstire a persoanelor sfinte.

În cele din urmă, credinciosul oferă și o valoare materială, de regulă bani, necesari întreținerii bisericii, dar și a preotului și a celor care îl ajută în bunul mers al sfintelor slujbe. Fiecare credincios dă cât poate, fără să fie constrâns. Prin urmare, toate aceste daruri au un simbolism aparte, fapt care nu le-a înlăturat niciodată din istoria Bisericii. Fiecare credincios dăruiește cu conștiința că aduce pentru pentru Sfânta Biserică și spre slava lui Dumnezeu.

Pe parcursul acestui capitol vom înțelege care sunt darurile noastre pentru cultul Bisericii și cum au fost percepute ele de-a lungul timpului. Ceea ce este cert este faptul că prin actul nostru de dăruire recunoaștem că viața cea adevărată este de la Dumnezeu și că acest gest al nostru trebuie făcut cu inimă bună și cu dărnicie, întrucât Dumnezeu iubește pe cel care dă cu voie bună (II Cor. 9, 7). Dacă acest verset se referă la milostenia pe care trebuie să o arătăm semenilor, cu atât mai mult suntem datori să dăm cu voie bună Lui Dummezeu Însuși. Și cu toate acestea trebuie să fim conștienți, că oricât de mare ar fi darul nostru, este neînsemnat dacă îl raportăm la dragostea nemărginită pe care Dumnezeu o are pentru fiecare din noi.

Indiferent cât dăm lui Dumnezeu, se cuvine să închidem ochii și să cădem în genunchi cu smerenie, pentru că aducem așa de puțin, când ne gândim la cât de mult a dat El pentru noi pe Cruce și ne dă în continuare în viața de zi cu zi.

1. PRIVIRE RETROSPECTIVĂ ÎN ISTORIA BISERICII

Încă din perioada Vechiului Testament, cu mult înainte de întemeierea Bisericii, oamenii aveau sădită în adâncul conștiinței ideea de dar pentru Dumnezeu. În sensul acesta, omul avea datoria de a aduce tot ce era mai bun, din roadele pământului și fructele pomilor, pentru ca jertfa sa să fie bine primită, ca a lui Abel (Fac. 4, 1-6; Ieș. 23, 15-19; 34, 26; Deut. 16, 16; 26, 5-12). Prin urmare, daniile omului față de Dumnezeu erau semne văzute ale dragostei sale, ca răspuns la iubirea și milostivirea Stăpânului său.

Aceeași Pravilă Bisericească specifica limpede faptu că „darurile pe care omul le dă slujitorilor Bisericii, Domnul le primește, căci ei sînt slugi ale Lui și, prin mîna credincioșilor, El le dă pîinea cea de toate zilele, căci cine slujește evangheliei, din această slujbă trebuie să trăiască (Mt. 10, 10; I Cor. 9, 14)”. În același loc întâlnim primele exemple de daruri (lumânări, tămâie, prescuri și vin), care nu sunt altceva decât „jertfe bisericești și ele servesc ca simbol că iubim pe Dumnezeu, și-i aducem ale Sale dintru ale Sale”. De asemenea, Pravila Bisericească îi are în vedere și pe cei care nu aveau posibilitatea aducerii unor daruri, dar care, în schimb, puteau compensa prin aducerea lor înșiși, ca jertfă Domnului, prin intrarea lor în slujba de preot, misionar, monah etc.

Pravila Bisericească, în glava 561, reamintește faptul că cel care aduce darurile sale la Biserică, după învățătură lui Hristos din Evanghelia de la Matei (5, 23-24), trebuie să fie împăcat cu toți semenii. În același loc se specifică faptul că prescurile trebuie să fie „numai din floarea făinii (n.n. de cea mai bună calitate), din grîu curat, iar vinul să fie din struguri buni, și ținut curat, pentru ca jertfa să fie primită ca a lui Avel (n.n Abel)”. La aceeași glavă, legiuitorul specifică foarte clar și cum anume trebuie împărțite prescurile neproscomidite și darurile car nu sunt aduse la altar, ci doar în Biserică. Astfel, prescurile care nu sunt folosite în rânduiala Proscomidiei „le împart clericii între ei, mîncîndu-le în altar, cu nimic altceva, decît cu apă spre cisntirea lui Dumnezeu, în numele căruia au fost dăruite și de la care ei le-au primit”. Referitor la daruriloe aduse în Biserică, Pravila Bisericească ne învață următoarele:

„Darurile care nu se aduc la altar, ci numai în biserică spre binecuvîntare, ca și coliva de la pomenirea morților, după ce s-au citit rugăciunile trebuitoare, de obicei, jumătate se iau de credincioși, spre a duce binecuvîntare în familie, iar cealaltă jumătate o împart slujitorii între ei, iar ei, o parte o dau la săraci, iar o parte o duc la casele lor, folosindu-se cu toată evlavia la masă, iar nu să dea din ele la animale etc, căci vor cădea în păcatul nesocotirii darurilor închinate, ca fiii lui Eli (I Regi 2, 12-17; 3, 13-14; 4, 17-18)”.

În ceea ce privește persoana care dăruiește Bisericii, clericul trebuia să fie precaut în legătură cu caracterul moral al acestuia. Pravila Bisericească preia din Constituțiile Apostolice capitolul care enumeră o serie de persoane de la care Biserica nu trebuie să primească daruri.

„Episcopul este dator să știe ale cui daruri trebuie să le primească în biserică și ale cui nu, căci la pomenirea darurilor, el trebuie să nu pomenească pe cîrciumari, căci cîrciumînd nu se va îndepărta de la păcatul său, deoarece și Isaia mustrînd pe Israil, a zis despre ei: «cîrciumarii tăi amestecă vinul cu apă» (Is. 1, 22). Trebuie să se ferească de curvari căci: Nu vei aduce plata celei desfrînate în casa Domnului (Deut. 23,18); de asemenea de răpitori, de lacomi după averea altuia și de cei preacurvari, fiindcă jertfele acestea sînt urîte înaintea Domnului. De cei ce asupresc pe văduve și nedreptățesc pe orfani și bagă la închisoare pe cei nevinovați, de cei ce se poartă rău cu servitorii, de cei bătăuși și de cei ce jefuiesc orașe, trebuie să fugi episcope, căci jertfele acestea sînt o urîciune înaintea Domnului. De asemenea nu vei primi pe cei ce falsifică, pe cei ce fac nedreptate, pe cei ce se închină la idolii păcatelor, pe hoți și pe slujbașii nedrepți și pe cei ce vînd cu cîntare și cu măsuri nedrepte, pe soldatul jefuitor, care nu se mulțumește cu solda sa, ci năpăstuiește pe cei neputincioși (Luca 3,14), pe ucigași, pe călău, pe judecătorul cel nedrept, pe răzvrătiți, pe cei ce uneltesc rele împotriva oamenilor, pe nelegiuiți, pe bețivi, pe hulitorii de Dumnezeu, pe cel curvar, pe cămătar și pe orice făcător de rele și care, luptă împotriva voinței lui. Dumnezeu, căci Scriptura zice că toți aceștia sînt urîți în fața lui Dumnezeu. Prin urmare, toți cei ce primesc daruri de la astfel de oameni și hrănesc pe văduve și pe orfani, vor fi supuși judecății lui Dumnezeu ca și Adonias proorocul, despre care se vorbește la III Regi .

În aceeași carte a Constituțiilor Apostolice, găsim și soluția utilizării unor astfel de bunuri: „Iar dacă vreodată va fi o ananghie și veți primi fără voie arginți de la un necuvios, cheltuiți-i pe lemne și pe cărbuni, ca nu cumva luând din ei o văduvă sau un orfan să fie siliți să cumpere hrană sau băutură peste ce se cuvine, căci drept este ca aceste daruri ale necredincioșilor să fie mistuite de foc, nu hrană pentru bine credincioși”.

Referitor laofrandele care prisosesc, tot în Constituțiile Apostolice, găsim următoarea rezolvare:

„Iar ofrandele (eulogias) care prisosesc pentru Sfintele Taine, diaconii să le distribuie clerului după socotința episcopului sau prezbiterilor: episcopului patru părți, prezbiterului trei părți, diaconului două părți, iar celorlalți – ipodiaconilor, citeților, cântăreților sau diaconițelor – o parte. Fiindcă acest lucru e frumos și primit înaintea lui Dumnezeu: ca fiecare să fie cinstit după demnitatea lui. Căci Biserica e o școală nu a neorânduielii, ci a bunei rânduieli (eutaxias didaskaleion)”.

În Canoanele Apostolice avem trei mărturii referitoare la darul în Biserică și la primirea lui de către clerici. Faptul că există mărturii atât de vechi în sensul acesta ne determină să înțelegem că încă de la începuturile sale, în Biserică exista această practică. Prin urmare, Canonul 3 și 4 apostolic consemnează:

„Dacă vreun episcop sau vreun presbiter, contrar rânduielii Domnului despre jertfă, ar aduce la altar alte lucruri, afară de spice de grâu nou ori struguri la vreme potrivită – fie miere, fie lapte, fie, în loc de vin, sicheră meșteșugită (băuturi meșteșugite), fie păsări, fie animale, fie legume –, să se caterisească. Să nu fie deci îngăduit a se aduce altceva la altar decât untdelemn pentru candelă și tămâie la vremea sfintei aduceri înainte”.

„Toate celelalte roade (produse) să se trimită ca pârgă episcopului și presbiterilor acasă, iar nu la altar. Și este clar (de înțeles) că episcopul și presbiterii le vor împărți diaconilor și celorlalți clerici”.

În ceea ce privește problema darurilor Bisericii în canoanele Sinoadelor ecumenice, găsim mărturii la cel de-al VI-lea Sinod ecumenic. În canonul 28, care interzice amestecarea vinului euharistic cu must de struguri, observăm indicația de a oferi acești struguri, binecuvântați de preot, celor ce îi cer „spre mulțumire dătătorului rodurilor prin care trupurile noastre cresc și se hrănesc după orânduirea bisericească.” Tot printre prinoasele oprite, canonul 99 al aceluiași Sinod ecumenic amintește carnea fiartă:

„Am aflat că în țara armenilor se întâmplă și aceea încă că unii, frigând în interiorul sfintelor altare părți din cărnuri, (apoi) le fac prinoase, împărțindu-le preoților bucăți din ele în chip iudaic (după obiceiul iudaic). Drept aceea, păzind neîntinarea Bisericii, orânduim să nu-i fie îngăduit vreunuia dintre preoți să ia anumite părți din cărnuri de la cei ce le aduc, ci aceștia să se îndestuleze cu cele care ar binevoi aducătorul, făcându-se acest fel de aducere în afara bisericii. Iar dacă cineva nu ar face acest lucru așa, să se afurisească”.

Autorul Pravilei Bisericești preia din Tipicul cel Mare prescripțiile legate de mâncărurile care se aduc drept ofrandă preotului. Deducem de asemenea, că pe lângă darurile aduse pentru oficierea slujbelor bisericești, credincioșii își arătau recunoștința și față de preotul lor. Acest lucru s-a perpetuat până în vremurile noastre, în prezent fiind întâlnit cu precădere în parohiile rurale. Întrucât în vechime era o chestiune frecventă și firească, Sfântul Sava cel Sfințit a considerat de cuviință să stabilească în Tipicul său anumite reguli și prescripții în privința ofrandelor de mâncare, pentru a nu diminua importanța cultului divin și a bisericii ca locaș de închinare. În sensul acesta, pentru a nu amesteca sfințenia cultului divin cu mâncărurile aduse, Sfântul Sava a considerat de cuviință ca acestea să nu fie aduse în biserică:

„Pravoslavnicii creștini carne nu aduc în biserică, ci în casă la preot … Iar ouăle și brînza – aduse fiind, se pun în pridvor; iar în biserică nici cum nu se cuvine a se aduce … în știință să fie, cum că, carnea și prinosul cel alb nu este paștile, nici mielul precum zic oarecari și, primesc dintru dînsul cu toată evlavia ca dintr-o oarecare sfințenie și se împărtășesc, ci o proastă dăruire. Că nu se poate aduce aceasta ca, cum întru jertfa lui Dumnezeu, ci numai cu blagoslovenia celor ce încep, după post, să mănînce came și brînză și cele puse înainte, cu rugăciunea cea de preot se blagoslovesc spre mîncare. Că paștele cel adevărat este însuși Hristos și Mielul cel ce ridică păcatele lumii… Și pentru aceasta, prinoasele acelea, care nu sînt paști, în altar sau în biserică nu se cuvine a se aduce, ci afară de biserică, sau în pridvor, ca prin rugăciune să se blagoslovească, după canonul al treilea al Sf. Apostoli”.

Din toate aceste consemnări vechi ale Bisericii remarcăm faptul că darul a existat în Biserică întotdeauna. Indiferent că este vorba de lucruri utile cultului divin sau prinoase oferite preotului și celorlalți credincioși, darul apare drept mulțumire adusă Lui Dumnezeu. De fapt, conștientizăm că nu din ale noastre Îi oferim Lui Dumnezeu, ci din ale Sale, așa cum auzim la fiecare Sfântă Liturghie: „Ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate”. Întrucât Biserica, întotdeauna, a ținut la rânduiala și la rigoarea organizării sale, în timp, după cum am putut observa, au apărut diferite consemnări și reglementări în sensul acesta. În felul acesta, Biserica a știut de la cine să primească darul și de la cine să nu-l primească; ce daruri pot fi primite și unde anume, modul împărțirii lor, ș.a.

Cu timpul, a apărut practica darului sub formă de bani, lucru riscant și care de multe ori a adus nenumărate deservicii Bisericii. În capitolul precedent am înțeles aspectul negativ care poate apărea din întrebuințarea greșită a banilor, iar pe parcursul lucrării noastre vom explica această practică și granița până la care se poate extinde. Deocamdată, pentru a nu părăsi duhul ancestral al acestui subcapitol, nu vom aborda aici această chestiune, mulțumindu-ne doar să afirmăm că nu este bine să credem că plătim preotul să se roage.

Gestul de a oferi ceva Bisericii sau comunității creștine derivă din dimensiunea Euharistiei, a comuniunii, Euharistia fiind cea care creează Biserica. Această descoperire ne determină să înțelegem semnificația aparteneței noastre la Biserică. În felul acesta, trăind ca într-o adevărată familie, este normal ca fiecare să-și aducă aportul, fiecare cu ce poate. Împortant este, ca cel care dăruiește să dăruiască sincer și cu voie bună. Am observat că toate prescripțiile de-a lungul vremii nu forțează pe nimeni în a dărui ceva Bisericii; dimpotrivă, cei care sunt stăpâniți de anumite păcate care îi îndepărtează de la comuniunea cu Biserica, nu își pot aduce darul. În sensul acesta, Biserica Ortodoxă a păstrat nealterată această rânduială stabilită de Sfinții Apostoli și Părinții Bisericii primare, spre deosebire de Biserica Catolică, care în Evul Mediu a încurajat practica indulgențelor (procedeu de câștigare a mântuirii prin plata unei sume de bani, în schimbul căreia penitentul primea o rugăciune scrisă, ce-i aducea iertarea păcatelor, nu numai a celor prezente, ci și a celor trecute și viitoare. Indulgențele se vindeau pe sume de bani diferite, în funcție de greutatea păcatelor ce trebuiau să fie iertate și de răstimpul pentru care se plătesc – o lună, un an, și chiar pentru toată viața și chiar și pentru cei din purgatoriu. Indulgențele au constituit pentru Biserica Apuseană un mare izvor de venituri, din care s-au putut construi biserici, spitale, școli, dar au susținut și luxul și opulența conducătorilor lor), încălcând flagrant prescripțiile pe care le-am menționat. Această rătăcire a fost și una din cauzele scindării ei și a apariției Bisericii Protestante. Martin Luther, reformatorul prin excelență, în maniera sa ironică a taxat practica indulgențelor, astfel: „Sobald das geld im Kasten klingt / Die Seel aus dem Fegefeuer springt (Când în trunchi zornăie bănuțul, drept în cer zboară sufletul drăguțul).

În ce privește darul în Biserica Ortodoxă de-a lungul timpului, nu au existat situații de încălcare extremă a vechilor rânduieli. Cazurile izolate au fost rapid sancționate de opinia publică, astfel că niciodată situația nu a depășit limitele firescului. Prin urmare, darul este o formă a recunoștinței noastre față de Dumnezeu, Căruia Îi suntem recunoscători pentru toate cele primite. Întotdeauna, omul s-a simțit dator să-I mulțumească lui Dumnezeu, după puterile sale.

2. DARUL ÎN CULTUL BISERICII DIN SOCIETATEA ACTUALĂ

Orice dar presupune două lucrări: în primul rând, acțiunea de a oferi, de obicei un obiect, ceva concret, și în al doilea rând, acțiunea de a primi, de a recepta darul respectiv. Fără aceste două gesturi, darul nu există. Remarcăm așadar că darul presupune un transfer unidirecțional între două persoane, întrucât se susține și se concepe numai în relație; e vorba de relația cu Dumnezeu și cu aproapele. Prin urmare, darul presupune persoana. Un dar nu se poate primi decât de la o persoană (sau grup de persoane). Dar pe lângă persoana care oferă, darul mai presupune gratuitatea obiectului oferit. Darul nu ți-l iei singur. Un lucru pe care ți-l iei singur nu poate fi decât ceva pentru care oferi, la rândul tău, altceva în schimb (bani, un favor, orice alt schimb), astfel că darul nu mai este dar, nu mai este gratuit. Totodată, lucrul pe care îl iei singur poate fi lipsit chiar de dialogul personal, peroana lipsind cu desăvârșire sau fiind înlocuită cu o mașinărie (automatele sau comerțul online) atât de întâlnită în perioada actuală.

Darul presupune o legătură între două persoane care se cunosc și care prin gestul dăruirii încearcă să transmită un mesaj. Darul nu are preț, sau mai corect spus, prețul nu are importanță, în schimb are nenumărate semnificații: dragoste, simpatie, apreciere, respect, recunoștință, prietenie. Darul este semnul a ceva, este un simbol, în cazul de față, un simbol liturgic.

După cum anticipam, Biserica Ortodoxă de-a lungul timpului și-a menținut constantă tradiția și cultul. Prin urmare, nici în ceea ce privește concepția despre dar nu au survenit modificări majore. Sfânta Liturghie se săvârșește tot cu darul de pâine și vin, Sfintele Taine și Ierurgiile, de asemenea, și-au păstrat vechiul fir pricipal, iar ajutorul din partea enoriașilor nu a dispărut. Pe parcursul acestui subcapitol vom analiza pe îndelete noțiunea de dar în cadrul cultului divin, așa cum se săvârșește în timpurile noastre. Modificări substanțiale vom remarca în ultima parte a lucrării noastre, când vom aborda din punct de vedere civil și juridic problema darului în Biserică. Vom observa că legile și reglementările atât bisericești, cât și laice s-au pronunțat nu asupra darului ca element de săvârșire al slujbelor, al cultului divin, ci asupra darului ca remunerație a preotului pentru săvârșirea sfintelor slujbe.

2.1 Sfânta Liturghie și darul nostru de pâine și vin

Sfânta Liturghie reprezintă întâlnirea noastră cu Dumnezeu, de regulă, duminică de duminică. În felul acesta, urmând logica bunului simț, menționată anterior, prin care, atunci când mergem la cineva ducem un dar, și la Sfânta Liturghie ducem darurile noastre, pentru ca, apoi, în cadrul ei, să primim de la Dumnezeu o mulțime de daruri, care vor culmina cu Însuși Trupul și Sângele Său și intrarea în comuniunea Treimică. Darurile noastre la Sfânta Liturghie, după cum Însuși Hristos ne-a învățat în cadrul Cinei celei de Taină, sunt pâinea și vinul (Mt. 26, 26-29).

Pâinea și vinul sunt folosite în cadrul Sfintei Liturghii întrucât au o semnificație adâncă. Ele sunt alimente esențiale, proprii omului. În sprijinul acestei afirmații, aducem modul lor de preparare. Ele nu sunt luate ca atare din natură, ci obținerea lor necesită un efort special de prelucrare. Totodată, pâinea și vinul sunt alimente esențiale pentru că ne întrețin și ne bucură viața biologică și, de aceea, ca imagine a întregii hrane, ne și simbolizează viața. Prin urmare, aducând pâine și vin la Sfânta Liturghie noi aducem și îi dăruim lui Dumnezeu propria noastră viață, ne dăruim pe noi înșine, acest lucru cel mai prețios dar pe care-l putem face. „Vrei să afli, spune Fericitul Augustin, ce anume ai putea să oferi lui Dumnezeu pentru tine? : oferă-te pe tine însuți. Căci ce cere de la tine Domnul dacă nu pe tine însuți? Pentru că în toată creația de pe pământ n-a făcut nimic mai bun decât pe tine”. Sfântul Nicolae Cabasila subliniază că viața noastră este cel mai potrivit dar pe care-l putem face la Sfânta Liturghie, pentru că darul ce-l primim în schimb este tot viață. Îi dăm lui Hristos pâinea și vinul menite să se prefacă în trupul nostru pământesc ca să ne întoarcă pâinea și vinul prefăcute în Trupul și Sângele Lui. În schimbul vieții vremelnice noi dobândim viața veșnică, însuși Trupul și Sângele Mântuitorului.

Sfânta Liturghie este slujba în care credincioșii se afirmă ca persoane unite în Biserică și, prin urmare, darurile de pâine și vin au la rândul lor și o semnificație eclesială. Ambele, atât pâinea, cât și vinul, fiind rezultatul unirii boabelor de grâu măcinate, respectiv al boabelor de struguri stoarse, sunt un simbol al unirii credincioșilor în Biserică. Acest aspect este scos în evidență de rugăciunea euharistică cuprinsă într-una din primele scrieri creștine, Didahia celor 12 Apostoli (anii 50-70 d.Hr.): „După cum această pâine frântă era împrăștiată pe munți și fiind adunată a ajuns una, tot așa să se adune Biserica Ta de la marginile lumii în Împărăția Ta”. Sfântul Ioan Gură de Aur comentează în același sens: „După cum pâinea, deși alcătuită din multe boabe, este, totuți, astfel unită încât boabele (de grâu) nu apar niciodată, ci, cu toate că sunt ele însele, deosebirea dintre ele nu se vede din cauza unirii lor, tot așa ne unim și noi unii cu alții și toți cu Hristos”. Pâinea și vinul fiind deci un simbol al Bisericii, aducerea lor la Sfânta Liturghie reprezintă, în același timp, o jertfă adusă de Biserică și o jertfire a Bisericii însăși.

Aducerea darurilor de pâine și vin la altar de către fiecare credincios reprezintă primul act al participării efective a fiecăruia la Sfânta Liturghie. Acest lucru era foarte bine înțeles și împlinit de primii creștini. „În conștiința, în trăirea și practica Bisericii primare, jertfa euharistică se aducea nu numai din partea tuturor și pentru toți ci se aducea de către toți și, deci, baza și condiția ei este aducerea de către fiecare a darului său, a jertfei sale”. De aceea, cei lipsiți de orice mijloace aduceau apă pentru a putea participa și ei la această jertfă.

2.1.1 Prescura

Pentru săvârșirea Sfintei Liturghii, preotul are nevoie întâi de toate de prescuri. Prescura (făcută din făină grâu) este o pâinișoară foarte mică, în formă de cruce, sau rotundă, din aluat dospit, peste care, înainte de coacere, se aplică o pecete din lemn cu inițialele Mântuitorului (IS, HR, NI, KA). Aceste prescuri se aduc de creștinii ortodocși ca ofrande (πρoσφoρα, η), la slujba Sfintei Liturghii dimineața, înainte de începerea Proscomidiei. În cadrul Proscomidiei, preotul scoate din prescură Agnețul – mielul de jertfă, care va deveni la Liturghia Euharistică însuși Trupul lui Hristos, și miridele, în cinstea Maicii Domnului, dar și pentru cei vii și cei adormiți.

Întrucât Hristos s-a numit pe Sine Pâine a vieții, este firesc să fie reprezentat în cadrul cultului printr-o pâine care să devină Trupul Său. Mai mult, Hristos, când a instituit Sfânta Euharistie a folosit pâine, spunând „Acesta este Trupul meu, care se dă pentru voi”(Luca 22, 19).

Sfântul Nicolae Cabasila are o explicație pe cât de interesantă, pe atât de logică referitor la motivul pentru care creștinii aduc în firida proscomidiarului daruri de pâine și vin. Este unanim recunoscut că acestea sunt alimente indispensabile vieții omului și nu pot fi înlocuite cu nimic altceva. Pe de altă parte, ele sunt produsul specific al priceperii și îndemânării omului, însușiri care sunt tot un dar de la Dumnezeu; animalele și păsările consumă grâul ca grâu și strugurele ca strugure, dar numai omul e capabil să obțină din ele pâine și vin.

Spre deosebire de spațiul cultural, în care realitatea devine simbol și se oprește aici, spațiul liturgic cuprinde succesiunea: realitate-simbol-realitate. Vorbind la obiect, Iisus Hristos istoric devine aici simbol în pâine și vin, pentru ca simbolul în pâine și vin să devină Hristos Euharistic. Faptul că pâinea și vinul vor deveni Trupul și Sângele lui Hristos fără să-și piardă însușirile naturale ține de misterul liturgic.

În privința calității prescurii, Liturghierul prevede anumite cerințe: „făină de grâu curat, amestecată cu apă firească și coaptă bine, dospită, nu prea sărată, proaspătă și curată, având gust cuviincios și bună de mâncat”.

2.1.2 Vinul liturgic

Sfânta Liturghie, fiind o actualizare a Cinei celei de Taină, Biserica a căutat să utilizeze același tip de vin pe care l-a folosit și Mântuitorul. Ca urmare, de la început, a fost preferat pentru Sfânta Liturghie vinul curat, roșu și dulce, care se amesteca cu apă în timpul pregătirii darurilor. La argumentul istoric pentru folosirea vinului roșu la Liturghie, se adaugă cel simbolic, în sensul că acest vin este un simbol mult mai potrivit pentru sângele Mântuitorului.

Deși Biserica Ortodoxă nu s-a pronunțat oficial în privința culorii vinului euharistic, în general s-a păstrat tradiția utilizării vinului roșu.

Totuși, în anumite zone, sub influența romano-catolică, s-a ajuns să se creadă că numai vinul alb poate fi folosit la Sfânta Liturghie. Dar, după cum am văzut mai sus, deși culoarea vinului nu este esențială, argumentul istoric și simbolic ne îndeamnă spre folosirea, atunci când este posibil, a vinului roșu.

La capitolul Povățuiri, în Liturghier, se arată că însușirea esențială a vinului liturgic este ca acesta să fie curat, adică din struguri, cu gust și miros firesc, neoțetit și neamestecat cu niciun fel de alte băuturi. Aceste Povățui, fiind alcătuite în secolul al XVIII-lea, nu vorbesc în mod expres despre anumite substanțe cum ar fi zahărul, dar se subînțelege că nu este permis amestecul lor în vin.

În prezent, producerea industrială a vinului presupune tratarea acestuia cu anumite substanțe chimice cum ar fi dioxidul de sulf (pentru a opri acțiunea altor organisme în afara drojdiei care produce fermentarea vinului) și agenții de limpezire. De asemenea, viile sunt stropite cu diverse pesticide pentru prevenirea bolilor. Fără îndoială că ar fi preferabil ca vinul liturgic să fie ecologic, obținut fără folosirea substanțelor chimice și a pesticidelor. Dar, deoarece un astfel de vin este foarte greu de obținut și verificat, credem că și vinurile obținute în condițiile de mai sus pot fi utilizate la Sfânta Liturghie.

Referitor gustul vinului, este preferabil ca acesta să fie dulce, din cel puțin două motive: unul simbolic și altul practic. Cel simbolic constă în simțirea concretă, la primirea Sfintei Împărtășanii, prin intermediul gustului, a adevărului cuvântului psalmistului: „Gustați și vedeți că bun este Domnul” (Ps. 33, 8). Cel de-al doilea, legat de primul, îi privește pe copii, care pot fi împărtășiți mult mai ușor și așteaptă cu multă bucurie momentul împărtășaniei atunci când se folosește vin dulce. Se evită astfel situațiile neplăcute în care copiii refuză împărtășania sau chiar o scuipă când simt gustul acru al vinului utilizat la Sfânta Jertfă.

De o majoră importanță e binecuvântarea pe care preotul o dă amestecării vinului cu apă din potir. Părintele Stăniloae evidențiază faptul că nu e o simplă amestecare, ci din clipa binecuvântării preotului, capătă într-un anumit grad puterea lui Hristos, care și-a vărsat sângele pentru noi, dar în același timp sunt și darul nostru. Părintele nu scapă din vedere nici faptul că potirul se acoperă după această binecuvântare, întrucât și sângele e acoperit deplin în trup, pe când trupul e descoperit (deși îmbăcat, forma lui tot văzută rămâne).

Locul primirii darurilor de pâine și vin era o încăpere numită proscomidiar sau schevofilachion. Această încăpere era situată în latura de nord a altarului, inițial fiind distinctă de biserică. De acum începea ritualul Proscomidiei, prin care aceste daruri urmau a fi pregătite și binecuvântate în vederea prefacerii lor, la momenul cuvenit al Sfintei Liturghii, în Trupul și Sângele Domnului.

Momentul esențial al Sfintei Liturghii, în care cinstitele daruri sunt transformate în Trupul și Sângele lui Hristos are loc la Epicleză, care este o rugăcsiune de invocare a Sfântului Duh asupra darurilor, pentru transformarea acestora în Trupul și Sângele Domnului. Către ea și către centrul ei de greutate tinde toată acțiunea liturgică, în ea se concentrează lucrarea de sfințire a darurilor. Acest lucru ni-l arată limpede, pe lângă cursul firesc al ideilor din diferitele rugăciuni, mai ales întreita repetare al troparului Sfântului Duh „Doamne cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea apostolilor Tăi, pe acela Bunule, nu-l lua de la noi, ci ni-l înnoiește nouă, care ne rugăm Ție”. Troparul trebuie considerat ca o pregătire, de ultim moment, a preotului pentru minunea sublimă care urmează să se întâmple peste câteva clipe prin mijlocirea lui, iar întreita binecuvântare este semnul văzut al acțiunii sfințitoare propriu-zise. Raliindu-se părerii părintelui Petru Vintilescu și a altor liturgiști, părintele Dumitru Stăniloae admite că acest tropar s-a adăugat în Liturghie destul de târziu (sec. XV-XVI). Încredințat că, prin întărirea de către Duhul, cerut prin acest tropar, poate cere cu efect chemarea Duhului peste daruri, preotul trece la epicleza euharistică însăși, adică la chemarea Duhului, la această lucrare culminantă a lui.

Părintele Stăniloae consideră ca de acum, Hristos nu mai e numai în starea Celui ce se aduce prin preot, reprezentant al comunității, ci și ca Cel adus ca jertfă pentru comunitatea liturgică (pentru egoismul și păcatele ei). În Trupul și Sângele Lui jertfit suntem încorporați și noi, reprezentați prin darurile aduse și prefăcute prin Duhul Sfânt. Aducându-ne jertfă cu Hristos, ne-am „scufundat, prin prefacerea înfăptuită cu darurile noastre de Duhul Sfânt, în Hristos, ca să ne scufundăm împreună cu Hristos în Tatăl, pentru a ne vindeca de egoismul nostru”.

La ieșirea preotului cu Sfântul potir, credincioșii Îl văd pe Hristos, simțindu-L în mijlocul lor. În acest moment, Hristos vine spre ei pentru a li se dărui, iar ei Îl primesc cu bucurie mare: „Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului; Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă”

Împărtășirea este momentul culminant al Sfintei Liturghii, toate momentele înălțându-se continuu spre acest act sublim. Prin împărtășire ne-am făcut una cu Fiul cel întrupat, după firea lui omenească îndumnezeită; Tatăl privindu-L pe El, ne vede în El și pe noi, și privindu-ne pe fiecare din noi, Îl vede pe El. Dar în starea de fii putem înainta. Căci iubirea nu are sfârșit. Prin aceasta am devenit moștenitori ai împărăției Tatălui împreună cu Fiul Lui. Dar putem și înainta veșnic în gustarea fericirii ei. Aceasta înseamnă a vedea „lumina cea adevărată, a primi Duhul cel ceresc, a afla credința cea adevărată”.

Jertfa este întotdeauna un dar. Părintele Galeriu afirmă în sensul acesta: „Cercetătorii istoriei religiilor consideră în mod unanim că ființa jertfei este darul, darul oferit printr-un act de cult lui Dumnezeu sau, într-un sens mai larg, darul unui bun făcut în favoarea unei valori ideale”.

Jertfa lui Hristos are toate calitățile unui dar, fiind totodată darul conjugat la absolut. Jertfa este un dar pentru că este adusă de o persoană pentru altă persoană. Jertfa este dar, pentru că este un act gratuit. Orice jertfă condiționată de ceva încetează de a mai fi jertfă, la fel cum orice dar „ne-gratuit” încetează să mai fie dar. Iar dacă Euharistia este dar, și încă darul suprem, atunci ea este oferită de cineva: de Hristos-Domnul („Tu ești Cel ce aduci și Cel ce Te aduci, Cel ce primești și Cel ce Te împarți”), și primită de altcineva: omul (preot sau mirean). Fiind darul darurilor, Euharistia se primește întotdeauna de la altul. Aspectul comunitar este întărit de faptul că Euharistia se primește de la altcineva. Din acest motiv, este periculoasă sintagma devenită clișeu: „m-am cuminecat” sau „m-am împărtășit”. Nici măcar preotul nu este îndreptățit să folosească aceste expresii, întrucât Hristos este Cel care îi oferă Împărtășania. În vechime, slujindu-se peste tot în sobor, conștiința primirii Euharistiei de la altul era evidentă (la fel este și astăzi, în cadrul slujbelor cu arhiereu; problema nerezolvată rămâne însă în cazul arhiereului). Totuși, reflexivul „se dă” rezolvă această problemă, chiar dacă nu în totalitate. Prin urmare, preotul are conștiința că Cinstitul Trup și Sfântul Sânge „se dă” de către Hristos.

După cum e firesc, sfârșitul Liturghiei este marcat de laudele, mulțumirile și noile cereri aduse lui Dumnezeu după Sfânta Împărtășanie. Primind Trupul și Sângele Fiului lui Dumnezeu cel întrupat în noi, fețele noastre se întipăresc cu înfățișarea Lui. Sfântul Chiril al Alexandriei spune că Tatăl vede în fețele noastre fața Fiului Său cel întrupat și jertfit, întrucât prin Sfânta Împărtășanie suntem uniți cu el. Devenind astfel oameni noi, Euharistia lucrează în noi ca un germene al Învierii întru nestricăciune.

2.2 Darul de bani

În cartea a doua a Macabeilor, în cap. 12, citim despre lupta viteazului Iuda Macabeul împotriva oștilor siriene. După această luptă, la evreii căzuți s-au găsit lucruri închinate idolilor și pe care Legea nu îngăduia să fie luate. În contextul acesta remarcăm atitudinea lui Iuda, care încerca să țină poporul departe de păcat. Prin urmare, sfârșitul capitolului prezintă inițiativa sa cu referire la aducerea unei jertfe pentru păcat:

„Și întorcându-se la rugăciuni, s-au rugat pentru păcatul ce s-a făcut, ca de tot să se șteargă. Iar viteazul Iuda a îndemnat mulțimea să se păzească fără de păcat, văzând cu ochii cele ce s-au făcut pentru păcatul celor care mai înainte au căzut. Și strângând bani după numărul bărbaților care erau cu el, două mii de drahme de argint a trimis în Ierusalim, să se aducă jertfă pentru păcat. Foarte bun și cuvios lucru pentru socotința învierii morților! Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut, deșert și de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morți.Și a văzut că celor care cu bună cucernicie au adormit, foarte bun dar le este pus. Drept aceea, sfânt și cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăție pentru cei morți, ca să se slobozească de păcat”. (II Macabei 12, 42-46)

Așadar, acest text ne oferă mărturie atât despre nădejdea învierii, (chiar înainte de venirea Mântuitorului), dar și despre rugăciunea de mijlocire pentru sufletele celor adormiți. Totodată, remarcăm faptul că s-au strâns bani de la fiecare pentru aducerea acelei jertfe pentru păcat, lucru frecvent întâlnit în Biserica vremurilor noastre, cu precădere în cazul pomelnicelor.

Pomelnicul este o bucată de hârtie pe care sunt menționate numele celor dragi, nume primite la Botez sau la călugărie. În pomelnic sunt trecuți atât cei vii, cât și cei adormiți, numele lor fiind pomenite de preot în diverse momente liturgice: la Proscomidie, la Sfânta Liturghie, la Litie, etc. Cel care face un pomelnic, mărturisește că cei dragi sunt vii în el. Cel care lasă în biserică un pomelnic trebuie să aibă conștiința comuniunii și a legăturii sale cu Dumnezeu. Din păcate, există numeroase devieri în această privință. De când a apărut creștinismul și până astăzi, există numeroase familii în care doar o parte din membrii ei cred în Hristos și participă la viața Bisericii, iar ceilalți din necredință sau din diferite alte motive rămân acasă, și cu toate acestea sunt trecuți pe pomelnic și pomeniți la fiecare slujbă. Uneori, din cauza că nu avem conștiința apropierii cu Dumnezeu, ajungem să vedem în El un prestator de servicii. Îi dăm preotului pomelnicul și așteptăm minuni. Uităm că minunile nu se petrec stând în afară Sa, ci în unire cu El. Niciun timp nu este mai prețios decât cel petrecut cu preotul în a-i pomeni pe cei dragi. Cred că cel mai dureros lucru e să intri în Biserica, să știi că Hristos se jertfește pentru ține, iar tu să lași un pomelnic că să te întorci în lume spre împlinirea poftelor și a grijilor.

După exemplul biblic vechi-testamentar, de mai sus, în Biserică se practică pomenirea celor adormiți, care înfățișează credința noastră în Învierea Domnului Hristos, în a doua venirea a Lui, și în judecata finală. Îi pomenim pe cei trecuți la Domnul ca să li se ierte lor păcatele, bine știind că rugăciunile Bisericii (oamenii, episcopi, preoți și diaconi) pot ajuta la mântuirea sufletelor.

În privința sumelor pe care credincioșii le pot dărui, Biserica nu le-a stabilit cu exactitate, fiecare având libertatea de a dărui, atât cât poate. Suntem convinși că și dacă la Sfântul Altar vor ajunge pomelnice fără dar de bani, preotul le va pomeni. De asemenea, unele parohii au stabilit ca în funcție de suma dăruită, credinciosul să fie pomenit la mai multe sfinte slujbe. Cazurile izolate în care se fac presiuni asupra credincioșilor care nu pot dărui mult Bisericii sunt izolate și nu trebuie generalizate. Misiunea preotului este de a-și îndrepta rugăciunea spre toată lumea, iar credinciosul, în semn de recunoștință își aduce darul său. Din acest motiv, pomelnicele nu trebuie considerate „indulgențe ale Ortodoxiei”, întrucât nu poate fi comparată atitudinea înverșunată a catolicismului din Evul Mediu în această privință, și atitudinea Bisericii Ortodoxe, în care nimeni nu este constrâns, ci fiecare poate da după bunul său plac. Dacă bunul credincios nu poate aduce pomelnicul său însoțit de darul de bani, nu este nicio problemă, întrucât Dumnezeu cunoaște posibilitățile financiare ale fiecăruia, dar și intențiile adevărate ale inimii. Dacă nu lăcomia și zgârcenia sunt motivele faptului că acesta nu contribuie cu bani alături de pomelnic, Dumnezeu aude rugăciunea fierbinte a inimii sale.

Un pericol imenint al zilelor noastre, privind darul de bani se referă la situațiile întâlnite la hramurile mănăstirilor sau bisericilor, prin marile orașe, la colțuri de stradă sau la intrarea în magazine, unde întâlnim tot felul de persoane dubioase, pretinși călugări sau călugărițe, care strâng bani și pomelnice pentru biserici sau mănăstiri, de cele mai multe ori inexistente, sau alteori pentru biserici și mănăstiri schismatice, înșelând astfel buna-credință a oamenilor, care sunt întotdeauna gata să ofere din puținul lor pentru a sprijini construirea de noi biserici și mănăstiri sau să le întrețină pe cele deja existente. În situația aceatsa, Biserica a trebuit să instituie aceste reguli, pentru că, de foarte multe ori, persoane neavizate, care înșală buna-credință a creștinilor noștri, se pretind ceea ce de fapt nu sunt, deghizându-se în preoți sau monahi, ei fiind de cele mai multe ori oameni îndoielnici. Prin urmare, acești oameni trebuie întrebați dacă au vreun document din partea starețului, avizat de episcopul locului.

Aceste situații nu trebuie să ne descurajeze și să ne facă sceptici în a da pomelnice. Trebuie să ajutăm pe cei ce slujesc lui Dumnezeu, în biserici și mănăstiri, dar fapta noastră bună trebuie făcută cu cercetare prealabilă, pentru a da și a ajuta acolo unde trebuie, și mai ales, pe cine trebuie, și în nici un caz nu persoanele îndoielnice care-și întrețin patimile și păcatele din banii noștri, folosindu-i în interesul lor personal. Așadar, fapta bună, milostenia, trebuie făcută, însă întru cercetare și cu bună încredințare, urmând îndemnul din Didahia celor doisprezece Apostoli „Să asude banul în mâna ta, până cunoști cui dai”. Aceasta nu înseamnă zgârcenie, ci dimpotrivă, discernământ duhovnicesc, pentru ca fapta noastră să fie cu adevărat bună și să ne ajute la mântuire.

Referitor la practica darului de bani, trebuie să avem în vedere și vremurile pe care le trăim. În vechime, majoritatea elementelor necesare cultului divin se produceau acasă, în gospodărie, iar banii erau foarte puțini în circulație, întrucât predomina schimbul natural. În prezent, cu precădere la orașe, aceste materii (pâine, vin, untdelemn, lumânări) se procură de la biserică, în schimbul unei sume de bani.

Banii în Biserică sunt o plată pentru faptul că trăim într-un mediu total diferit de cel, în care s-au format și au evoluat bazele vieții ortodoxe. După cum spuneam, altele erau atunci principiile economiei politice, și altele sunt astăzi.

2.3 Darul și Sfintele Taine

Fără îndoială, Sfânta Liturghie este Taina Tainelor, prin excelență. Am observat că la săvârșirea acesteia, ducem umilul nostru dar de pâine și vin, pentru ca în final, să obținem, la rându-ne, un dar infinit mai mare și de neegalat: pe Însuși Hristos – Izvorul tuturor bunătăților.

În privința Sfintelor Taine, darul nu apare atât de pregnant din partea noastră. Ele sunt slujbe bisericești prin mijlocirea cărora ni se împărtășește, în chip special, nevăzut și prin anumite rituri (forme), semne văzute, harul lui Dumnezeu, în momentele cele mai de seamă și în anumite împrejurări ale vieții noastre. Pentru Dionisie Areopagitul, Sfintele Taine sunt mijloace sensibile ale harului divin care dau credincioșilor puterea spirituală. Primite cu credință, prin ele coboară în om energiile divine. Întemeiate de Iisus Hristos și săvârșite de arhiereu și de preot, Sfintele Taine au o destinație individuală, adică se aplică numai unei (unor) persoane, care sunt subiecții (primitorii) tainei respective. Sfintele Taine sunt forme de expresie ale funcției harismatice (sfințitoare) a cultului ortodox, adică mijloace de împărtășire a harului divin, de sfințire a vieții credincioșilor și de mântuire a lor. Prin urmare, Sfintele Taine sunt cele care ne împărtășesc nouă un dar, și nu noi Sfintelor Taine. Noi, primitorii, suntem cei care ne dăruim, practic, pe noi înșine, urmând a primi de la Dumnezeu darul Său.

Harul transmis prin Sfintele Taine va face simțită prezența Mântuitorului față de toți oamenii: „Și iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârșitul veacului” (Mt. 28, 20).

Sfintele Taine desăvârșesc lucrarea de propovăduire a Cuvântului lui Dumnezeu prin care suntem chemați la unire cu Hristos. Prin ele ne împărtășim de puterea lui Hristos și chiar mai mult, ni se împărtășește El Însuși, unindu-Se real cu noi. Ca și Cuvântul lui Dumnezeu, Sfintele Taine se cer primite cu credință, deoarece efectul lor se produce pe plan transempiric, supraconștient, la rădăcinile conștiinței noastre, fapt care depășește capacitatea noastră de a simți imediat puterea comunicată.

În privința darurilor de care ne împărtășim în Sfintele Taine, Sfântul Nicolae Cabasila pune în evidență puterea transfiguratoare a harului revărsat de Taine:

„Bucuroși că au primit învățătură creștină chiar din gura Mântuitorului și că I-au fost martori la toate și la darurile pe care Le-a revărsat peste oameni și la câte a suferit pentru ei și la moartea Sa, cei dintâi creștini, de nici una din întâmplările acestea, nu s-au mirat și n-au văzut ceva nou, ceva peste fire, ceva mărit sau mai bun decât în Vechiul Testament, până când nu s-au botezat. Când însă au ajuns să primească Botezul și Duhul cel mângâietor a ajuns să se reverse în sufletele lor, atunci s-au făcut alți oameni, oameni noi însuflețiți de viață nouă și pildă făcându-se unii altora, au început să aprindă flacăra lui Hristos, atât în sufletele lor cât și ale altora”.

Harul Duhului Sfânt revărsat prin Taine întărește cunoașterea noastră prin credință, ne conduce pe calea adevărului către viață, sfințindu-ne în eforturile noastre pe această cale. Sfântul Vasile cel Mare arată că Sfântul Duh este „izvor de sfințire, lumina inteligibilă, care procură prin El însuși oricărei puteri raționale un fel de claritate pentru descoperirea adevărului”. Conducerea pe calea mântuirii se face treptat, prin crearea unei tensiuni interioare, de către Sfântul Duh, care ne dăruiește din puterea Sa pe măsura înaintării noastre. Această o arată, de asemenea, Sfântul Vasile cel Mare, când spune: „El umple cu puterea Sa, dar nu se comunica decât acelora care sunt vrednici, nu urmărind o măsură unică, ci împărțind lucrarea Sa proporțional cu credința”.

Sfintele Taine sunt oglindă prin care privind cu credință, dar și cu față descoperită, ne împărtășim de chipul slavei Fiului lui Dumnezeu, căci noi, ființe create după chipul lui Dumnezeu, suntem chemați să devenim chip a lui Dumnezeu, hristoși (Rom. 8, 29), să ajungem la asemănarea cu El. Sfintele Taine sunt cele prin care noi primim puterea să urmăm Domnului pe muntele Taborului, din slavă în taină, din slavă în slavă. Dar întâlnirea cu fiecare Sfânta Taină presupune o pregătire prealabilă, căci pregătirea și împlinirea este ceea ce dă ritm vieții Bisericii. Efort și bucurie, străduință și sărbătoare, între aceste două puncte se desfășoară întreagă viață creștină. Sfintele Taine sunt durerile (II Cor. 7, 9-10) și bucuriile prin care Hristos ia chip în noi. Astfel, devenim și noi împreună, dar și fiecare în parte, trup tainic al Mântuitorului nostru. Devenim toți temple ale Duhului Sfânt (I Cor. 6, 19) dar și toți împreună un trup tainic în înțeles de Biserică. Prin Sfintele Taine devenim totodată hristofori, prin participarea noastră ca părți la întreg.

2.3.1 Taina Sfântului Botez

Sfântul Botez este prima Taină, prin care ne împărtășim de harul dumnezeiesc și prima Taină, care împlinește aspirația și credință noastră, înscriindu-ne pe orbita în centrul căreia stă Hristos, a cărui forță centripetă se manifestă în toate Tainele, dar mai ales în Taina Sfintei Împărtășanii, în care, pe măsura comuniunii noastre cu Mântuitorul Hristos, vom simți că nu mai trăim noi, ci Hristos trăiește în noi (Gal. 2, 20).

Harul primit prin botez impregnează credinciosului o putere care dă un puternic imbold strădaniilor lui, pentru dezvoltarea credinței și spre cunoașterea tot mai deplină a voii lui Dumnezeu și a împlinirii ei. Sfântul Vasile cel Mare descrie foarte bine legătura care există între credință și botez:

„Cu adevărat, credința și botezul, aceste două mijloace ale mântuirii, sunt legate unul cu celălalt și indivizibile. Căci dacă credința primește din botez desăvârșirea sa, botezul se fondează pe credință; și unul și celălalt prin aceleași nume se desăvârșesc; cum se crede în Tatăl și Fiul și în Sfântul Duh, la fel se botează în numele Tatălui și al Fiului și al Siintului Duh; (mărturisirea credinței, care duce la mântuire vine mai întâi, dar botezul, pecetea sentimentului nostru, urmează îndeaproape”.

De asemenea, Sfântul Diadoh al Foticeii evidențiază acțiunea darului pe care noul botezat îl primește în urma acestei prime Taine:

„Eu însă am înțeles din dumnezeieștile Scripturi și din însăși simțirea minții că, înainte de sfântul Botez, harul îndeamnă sufletul din afară spre cele bune, iar satana foiește în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieșirile dinspre dreapta ale minții. Dar din ceasul în care ne renaștem, diavolul este scos afară, iar harul intră înăuntru. Ca urmare, aflăm că precum odinioară stăpânea rătăcirea asupra sufletului, așa după botez, stăpânește adevărul asupra lui. Lucrează, desigur, satana asupra sufletului și după aceea ca și mai înainte, ba de multe ori chiar și mai rău. Dar nu ca unul ce se află de față împreună cu harul, ci învăluind, prin mustul trupului, mintea ca într-un fum, în dulceața, poftelor neraționale”.

Am remarcat darurile pe care le primim la Sfântul Botez. Întrebarea care se pune este, ce anume oferim noi? Care este darul nostru? Aminteam că predarea noastră totală lui Dumnezeu este cel mai plăcut dar și singurul pe care îl putem oferi lui Dumnezeu. În sensul acesta, ritualul tunderii părului la finalul slujbei Sfântului Botez simbolizează predarea desăvârșită a neofitului sub stăpânirea și ascultarea lui Dumnezeu, întru Care s-a botezat și pe Care, de aici înainte, îl recunoaște ca singurul cap și stăpân. Fiind făcută cruciș, tunderea e și pecetea lui Hristos, iar întrucât părul este un produs al trupului, tunderea și aruncarea lui în colimvitră reprezintă, după unii, și o pârgă sau jertfă a trupului omenesc, adusă lui Hristos. În vechime, această tundere era privită și ca un simbol al puterii și al tăriei bărbătești, fapt care se vede pregnant în cazul lui Samson (Jud. 16, 18-20).

Totodată, actul tăierii părului celui ce se botează, asemănător cu acela al tunderii în monahism, are, după cum arată teologul Paul Evdokimov, același sens simbolic de dăruire totală a vieții proaspătului botezat lui Dumnezeu. Căci „trecând prin tundere, orice laic se regăsește călugăr al monahismului interiorizat supus tuturor exigențelor absolute ale Evangheliei”.

Dincolo de simbolismul liturgic, în vremurile noastre, există practica dăruirii unor obiecte de cult Bisericii. În sensul acesta, familia celui botezat, pentru a-și arăta recunoștința și a marca evenimentul botezului, dăruiește fie o trusă de botez, fie o colimvitră (în bisericile în care nu este), lumânări, busuioc, tămâie etc. Întrucât Dumnezeu iubește pe cel care dă cu „inimă bună”, aceste daruri sunt binevenite, fiind oferite spre slava lui Dumnezeu.

Întrucât parohia reprezintă o familie numeroasă, orice botez este motiv de sărbătoare pentru primirea noului membru. În sensul acesta, însuși noul botezat este un dar pentru comunitate, iar bucuria primirii lui înfrumusețează acest dar.

2.3.2 Sfânta Taină a Mirungerii

Sfânta Taină a Mirungerii, care urmează Botezului, este o a două mâna de ajutor întinsă de Mântuitorul nouă, celor credincioși. Ea este pecetea darului Duhului Sfânt, prin care suntem întăriți în harul pe care l-am primit prin Botez. Din formula administrării acestei Sfinte Taine, „Pecetea Darului Sfântului Duh”, observăm că prin Taina Mirungerii primim un dar, și nu orice dar, ci al Sfântului Duh.

Prin Taina Mirungerii, fiecare din noi este chemat să împlinească destinul Mântuitorului, să fie purtătorul viu, trăitor al vieții celei bune; de aici, caracterul eclesiologic al acestei Sfinte Taine, care este nu numai în folosul sufletesc personal, ci și în folosul vieții comunității. Darurile Sfintei Taine a Mirungerii pecetluiesc în noi credința, dăruindu-ne „darul evlaviei și al rugăciunii, al dragostei și al înțelepciunii”.

Această Sfânta Taină imprimă în noi semnul, pecetea prezenței și lucrării darului Sfântului Duh, semnul prin care suntern recunoscuți de către Mântuitorul, stăpânul sufletelor noastre: „apropiați-va de pecetea tainică pentru că voi să fiți recunoscuți de stăpâni. Fiți socotiți în sfințită și inteligibilă turmă a lui Hristos, pentru că să fiți așezați de-a dreapta Sa”. Sfântul Grigore de Nazianz spune că Sfânta Taină a Mirungerii, chiar în această viață, este cea mai mare dintre asigurările vieții veșnice, date nouă de Hristos.

Principalul dar pe care noul botezat îl primește prin Taina Mirungerii este acela că devine uns al Domnului; ungerea, făcută în semnul Sfintei Cruci, este o pecetluire a membrilor Bisericii lui Hristos, semnul văzut al apartenenței lor la trupul mistic al Domnului. De aceea, unii dogmatiști socotesc ungerea cu Sfântul și Marele Mir drept „taina preoției universale”, care face din toți creștinii acea „seminție aleasă” sau „preoție împărătească”, „poporul sfânt al lui Dumnezeu”, despre care vorbește Sfântul Apostol Petru (I Pt. 2, 5; 2, 9-10), folosind limbajul din Legea Veche (Ieș. 19, 6).

Pecetea Darului Sfântului Duh se face la principalele organe ale trupului noului botezat (la frunte, ochi, nări, gură și urechi, pentru sfințirea simțurilor, pe piept și pe spate, pentru sfințirea inimii și a voinței, la mâini și la picioare, pentru sfințirea faptelor și a căilor creștinului). Această împărtășire a darurilor Sfântului Duh pentru fiecare parte a trupului, arată apartenența totală a celui miruns lui Hristos, iar ca răsplată, întreaga sa viață va trebui să fie un imn de laudă și mulțumire adusă Lui Dumnezeu.

Revărsarea harului este o continuă dăruire a puterilor dumnezeiești către noi, dar ea este provocată și de o continuă lupta a noastră pentru dobândirea ei.

2.3.3 Sfânta Taină a Spovedaniei

Prin lipsa de grijă și neputințele noastre, adeseori ne întinăm haina albă a sufletului primită în dar la Botez; nu păstrăm neatinsă și nestricată nici pecetea și întărirea primită prin Sfânta Taină a Mirungerii. Mântuitorul, cunoscând slăbiciunea noastră și faptul că sufletul este osârduitor, dar trupul neputincios (Mc. 14, 38), ne iese din nou în întampanare, ne întinde din nou mâna, precum a făcut-o față de Apostolul Petru, când se scufunda în mare; ne oferă o nouă punte de scăpare: este vorba se Sfânta Taină a Mărturisirii sau a Pocăinței. Prin ea, Mântuitorul, în marea Sa iubire pentru noi, ne ajută să ne refacem puritatea dintâi a sufletului.

Principalul dar dobândit prin Taina Spovedaniei este refacerea legăturii cu Dumnezeu, legătură mereu slăbită prin păcatele săvârșite. Taina Pocăinței, a mărturisirii păcatelor, a recunoașterii vinovăției, însoțită de căință și de remușcările de a ne fi aflat neglijenți față de noi înșine, ne dă posibilitatea ca prin dezlegarea de ele și prin iertarea lor, să intrăm din nou în dialogul binefăcător cu creatorul nostru. Este un dar deosebit de mare, comparativ cu „darul” nostru. Noi aducem faptele noastre cele rele, și în schimb primim înnoirea sufletului și restabilirea comuniunii cu Dumnezeu.

În Taina Sfintei Spovedanii, Mântuitorul, Căruia îi expunem păcatele și slăbiciunile noastre, este doctorul care știe să fie bolnav cu bolnavii, știe să plângă cu cei ce plâng, care are milă de noi, ne dă sfat și ne întărește.

În Biserica Ortodoxă, în unele părți s-a încetățenit ca preotul să ia bani credinciosului la spovedanie, tot sub forma darului (unii cer direct, alții doar sugestiv, lăsând pe masă o tavă; unii chiar, ascultă și dau sfaturi omului în funcție de bancnota pusă pe tavă. Cei mai mulți, abia așteaptă posturile pt a face sume frumușele în urma Spovedaniei). Această practică e periculoasă, având reminiscențe din perioada reformei. Pe filieră greco-catolică, este foarte posibil ca obiceiul oferirii de bani (chiar și sume simbolice) să provină din vechile indulgențe și abuzurile care au stat și la baza Reformei protestante. Unul dintre riscurile majore ale acestei practici este un fel de șantaj adus preotului. Cei mai mulți pun întâi banii, apoi încep mărturisirea, așteptând în final dezlegarea, ca și cum preotul ar fi obligat în felul acesta să o ofere. De asemenea, lipsa unei unități în sensul acesta, poate stârni indignare între preoții parohiilor învecinate.

Canonul 23 Trulan, în mod indirect clarifică această problemă. Practic, acest canon vorbește de toate Tainele Bisericii, comparând cererea de bani pentru împărtășirea harului lui Dumnezeu pentru bani, cu simonia. Prin urmare, nicio Taină, inclusiv Botezul și Cununia, nu trebuie săvârșite pentru bani.

(S-a orânduit) ca nici unul, fie dintre episcopi, fie dintre presbiteri sau diaconi, împărtășind cu preacurata cuminecătură, să nu ceară de la cel care se împărtășește bani sau ceva asemănător pentru o astfel de împărtășire. Căci nici harul nu se poate vinde și nici sfințenia Duhului nu o împărtășim (dăm) pentru bani, ci ea trebuie dată fără viclenire, celor vrednici de darul (acesta). Iar dacă s-ar vădi cineva dintre cei ce se numără în cler cerând ceva de orice fel celui pe care îl împărtășesc cu preacurata cuminecătură, să se caterisească ca un râvnitor al rătăcirii și al răutății lui Simon.

(Canonul 23 Trulan)

Prin urmare, Biserica este tranșantă în această chestiune. Chiar dacă unii preoți refuză în mod categoric, în timp ce alții așteaptă avizi să fie remunerați, revenim la cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care spune că Dumnezeu îl iubește pe cel care dă cu voie bună (II Cor. 9, 7). Așadar, dacă dorința omului este să facă un dar preotului, fără să i se ceară acest lucru, darul său este bine primit.

O problemă apărută tot mai frecvent în presa de scandal un ultima vreme se referă la Spovedaniile virtuale (sau on-line). În urmă cu un an și jumătate, a apărut un articol care sancționa spovedania pe internet. „Postează spovedania ta aici și ești la un click de mântuire, sună anunțul celui care se recomandă Cuviosul Pălmașu, un așa-zis slujitor al Domnului care promite să îți ușureze sufletul de păcate, din față calculatorului”. Și nu se oprește aici. Tot pentru credincioșii conectați la internet și cu prea puțin timp liber, vine și cu o contra-ofertă: spovedanii la webcam. Credulii nu sunt iertați însă. Individul care se prezintă duhovnic și care are ca hobby-uri spovedania, internetul și exorcismul, nu este o față bisericească, ci un escroc după cum precizează reprezentanții Patriarhiei Române. Îl trădează și siteul: el spune că slujește la Sf. Mănăstire Ciumarna din județul Dâmbovița dar acest lăcaș există tocmai în Ardeal, în județul Sălaj. Asta că să nu mai spunem că poza folosită este a fostului stareț de la Tancu.

Taxele pretinse de escroci pentru iertarea păcatelor variază între 25 de lei și 100 de lei. Din nefericire, au apărut inclusiv aplicații pentru telefoanele inteligente, cu liste standard de păcate pe care le poți bifa, dar și cu rugăciunile care ar trebui spuse mai apoi, că să te simți iertat.

Patriarhia Română clarifică ferm astfel de situații, cu toate că în mod cert au fost și oameni păcăliți: „În spatele unor astfel de site-uri sunt niște infractori, escroci, mai ales că mulți îți cer și bani pentru spovedanie. Între Biserică, preot și credincios nu există niciun intermediar”.

Conform canoanelor scrise și nescrise, dezlegarea păcatelor se săvârșeste doar după ce preotul își pune mâinile pe capul credinciosului, rostind rugăciunea de dezlegare. Doar așa se poate încheia Sfânta Spovedanie, orice altă formă fiind exclusă. Din acest motiv se condamnă cu vehemență săvârșirea Sfintelor Taine în afara locașului de cult.

2.3.4 Sfânta Taină a Euharistiei (Împărtășania)

Despre roadele Sfintei Împărtășanii am amintit când ne-am referit la Sfânta Liturghie. Este cert faptul că nu există dar mai mare decât Însuși Trupul și Sângele Domnului. În cazul acestei Sfinte Taine de care ne împărtășim în cadrul Sfintei Liturghii, nu mai primim darurile Duhului Sfânt, oricât de bogate ar fi ele, ci pe însuși vistiernicul acestor daruri, comoara întru care încape toată bogăția darurilor.

Nicolae Cabasila arată că de toate celelalte Sfinte Taine putem să ne împărtășim, și totuși să nu reușim să progresăm pe scară desăvîrșirii, a creșterii depline în Hristos. Odată spălați de orice păcat în baia Pocăinței, lucrarea Sfintei Împărtășanii stă tocmai în aceea de a nu lăsa lipsiți de roade pe niciunul din cei ce se împărtășesc cu Trupul și Sângele Mântuitorului. Sfânta Împărtășanie este cărbunele aprins care curață sufletul nostru, ea este „desăvârșirea tuturor celorlalte Taine”, împlinind „ceea ce nu reușesc celelalte Taine să facă, după cum tot ea este aceea care face să strălucească și mai tare darul primit prin celelalte Taine și întunecat de umbra păcatului”.

Participarea credincioșilor la viața harică transmisă prin sfintele Taine, începe cu Botezul și culminează cu Sfânta Taină a Împărtășirii, prin care se realizează unirea noastră deplină cu Hristos Cel întrupat. În spiritualitatea creștină ortodoxă, împărtășirea reprezintă cea mai înaltă culme, sau termenul final al urcușului nostru duhovnicesc, încununarea Golgotei strădaniilor noastre ascetice de a ne apropia de Hristos, modelul suprem și dumnezeiesc și idealul desăvârșirii creștine. Pe când, prin celelalte Taine dobândim numai anumite daruri ale harului mântuitor, prin Sfânta Euharistie ni se oferă Hristos Însuși, izvorul nesecat al tuturor darurilor, vistiernicul și împărțitorul tuturor bunătăților ce privesc viața și pietatea. Sfânta Euharistie devine astfel leacul la care suntem datori să alergăm nu numai o dată, ci de mai multe ori, pentru ca Hristos să fie permanent prezent în ființa noastră, împlinindu-ne și desăvârșindu-ne în permanență.

2.3.5 Sfânta Taină a Maslului

Sfânta Taină a Maslului, care are că bază scripturistică cunoscutul text de la Iacov, vine să dea o mai mare atenție suportului material al sufletului nostru: trupul. Harul care se pogoară asupra celui bolnav îi da putere să rabde cu bărbăție crucea suferinței trupești. Rugăciunile preoților sunt făcute pentru dobândirea sănătății adevărate, aceea a restaurării integrale a credinciosului, pe care Dumnezeu îl cercetează prin aceste suferințe trupești și care este făcut din nou deplin, pentru că este în comuniune cu Dumnezeu. Astfel, ceea ce dobândim noi prin Taina Maslului este mai precis posibilitatea biruinței prin Hristos, care suferă cu cel bolnav, pentru ca acesta să poată învinge povara și suferința.

Rugăciunea preoților, la care se adaugă rugăciunea și chiar contribuția materială (făină, ulei) a credincioșilor, dă bolnavului o putere sporită, izvorâtă din sentimentul de solidaritate a tuturor în suferință, în Hristos și cu Hristos. Așadar, darul primit de sus constă în alinarea suferinței, iar contribuția celui bolnav este darul de făină și untdelemn. Din pilda samarineanului milostiv observăm că alături de vin, untdelemnul are proprietăți tămăduitoare. E știut că untedelemnul e materia Tainei Sfântului Maslu, ca simbol al îndurării divine și totodată medicament, mijloc de însănătoșire, întrebuințat în acest scop din vechime. Mențiunea de a pune și făină pe masa pe care stă paharul cu ulei, nu poate avea un caracter obligatoriu, întrucât făina respectivă nu se folosește la săvârșirea Tainei și asupra ei nu se citește nicio rugăciune. Unii folosesc vasul cu făină doar pentru a înfige bețișoarele cu care se unge, iar alții recomandă ca din acea făină să se coacă niște turte, unse cu ulei de la Maslu, pentru a fi consumate de bolnav. Cu toate acestea, și făina din grâu, trebuie păstrată cu cinste în loc curat și ales, putând fi folosită numai în scopuri pioase. În alte părți, din această făină de fac prescuri pentru Liturghie.

O problemă des întâlnită în vremurile noastre legată de Taina Sfântului Maslu constă în săvârșirea acesteia de foarte multe ori și numai pentru profit. Foarte mulți preoți recunosc acest lucru, justificând astfel atragerea banilor de la oameni. Este inadmisibil acest fapt. Oamenii trebuie chemați spre trăirea Evangheliei și spre o împărtășire cât mai deasă cu Trupul și Sângele Domnului, dar nu spre exorcisme sau masluri. Astfel, preotul care-și face bine datoria nu va muri de foame. De la Maslu săptămânal și împărtășire de 4 ori pe an, trebuie să trecem la împărtășire săptămânală și Maslu de 4 ori pe an (+ ori de câte ori este nevoie, la patul bolnavului). Cam asta învață Biserica!

În maniera-i caracteristică, părintele Petru Pruteanu sancționează practicile care fac din Taina Sfântului Maslu o afacere destul de profitabilă pentru preoți. Ne asigură în sensul acesta că dacă Sfântul Sinod ar interzice categoric primirea de bani la Sfântul Maslu, precum și practica celor 7 lumânări aprinse și a pomenirii celor absenți, totul ar reveni la normal, iar preoții și-ar schimba concepția și discursul (ar spune că nu e bine să să săvârșească atât de des Taina Maslului și pentru oameni care nu sunt atât de bolnavi). Și acesta este adevărul: fiind o Sfântă Taină, trebuie să fie la înălțimea unei Taine bisericești, nu să devină „un bazar cu tarabe pline cu ulei și făină și cu o inflație sacramentală care se revarsă la fără frecvență chiar și peste bețivii din cârciumi, pomeniți cu mult zel la fiecare Maslu”. Sunt acuzații grave, dar justificate. De asemenea, părintele Petru Pruteanu condamnă și practica aducerii unei cantități foarte mare de ulei. Este suficient un singur pahar, pentru ungerea celor bolnavi, iar nu aducerea a sute de sticle, dintre care o parte rămân la biserică iar alta pentru preot. Foarte acid, părintele se întreabă retoric: „Oare cât vom mai amăgi lumea? Oare de cât ulei are nevoie o biserică sau un preot? Și chiar dacă ar fi nevoie de cantități mari, putem oare folosi în orice situație ulei de la Maslu? Friptura nu se poate prăji în ulei nesfințit?”. În același sentiment, părintele condamnă și aducerea făinii, despre care am afirmat că nu are legătură cu Taina Maslului, întrucât asupra ei nu se citește nicio rugăciune, singura utilitate fiind de suport al bețișoarelor. Ori în prezent, când sunt atâtea mijloace moderne (miruitoare, șervețele) se poate renunța la folosirea făinii, care oricum, în final va fi folosită la coacerea pâinii sau a unor turte, fără nicio legătură cu Taina Sfântului Maslu. Totodată, practica din unele zone de a aprinde șapte lumânări e o afacere și o amăgire clară a credincioșilor naivi, iar ungerea hăinuțelor celor absenți, evident, nu poate să aibă același efect ca ungerea directă a celor bolnavi.

Este foarte important să le amintim celor care solicită Sfântul Maslu să nu caute doar vindecare de la Dumnezeu și rezolvare diferitelor probleme cu ajutorul Lui, ci să-L caute pe Însuși Dumnezeu și Împărăția Lui, iar „toate celelalte se vor adăuga lor” (Mt. 6, 33).

2.3.6 Sfânta Taină a Cununiei

Taina Sfintei Cununii, prin întărirea harului, adusă legăturii dintre bărbat și femeie, conferă acesteia chipul și tăria legăturii dintre Mântuitorul Hristos și Biserica Sa, creând dispozițiile favorabile menținerii acestei legături prin depășirea egoismului, a dragostei și a părerii de sine.

Prin Sfânta Taină a cununiei, tinerilor li se adresează chemarea de a fi rodnici, de a se înmulți și de a stăpâni pământul (Fac. 1, 28). Iată o referire la darul primit de cei care se căsătoresc. Este un îndemn la creștere în timp și spațiu, dar și în adâncime a legăturii noastre cu Dumnezeu. De asemenea, copiii născuți în cadrul unei căsnicii binecuvântate sunt „ferestrele” deschise ale familiei către semeni, către viitor. Prin puritatea lor, ei deschid căile de acces spre înțelegere și comuniune sufletească, ale părinților cu semenii lor, copiii fiind adevărate punți de legătură în realizarea unei mai largi comuniuni spirituale. Putem aminti și de darurile duhovnicești pe care le primesc tinerii în Taina Căsătoriei: întărirea voinței prin harul dumnezeiesc și înaintarea spre desăvârșita comuniune cu ceilalți membrii ai Bisericii, dar și cu Mântuitorul Hristos – capul comunității.

În privința darurilor materiale în Taina cununiei, regăsim simbolul grâului cu referire la bogăție și bunăstare. În prima rugăciune din slujba propriu-zisă a Cununiei se face în mod expres referire la grâu: „Umple casele lor de grâu, de vin și de untdelemn, și de toată bunătatea, ca să dea și celor lipsiți…”, iar în a doua rugăciune, indirect: „Dă-le lor roadele pământului, ca toată îndestularea având, să sporească spre tot lucrul bun…”. Este cert că în contextul acesta grâul simbolizează bunăstarea și bogăția materială, fără însă a uita de faptele bine plăcute înaintea lui Dumnezeu (ca să dea și celor lipsiți / să sporească în tot lucrul bun). Tot în cadrul acestei Taine, mai există un moment care amintește de grâu ca simbol al darului: când preotul le dă mirilor să guste pâine cu vin, în timp ce strana cântă Paharul mântuirii… . Paharul cu vin e numit paharul de obște, închipuind atât bucuria și veselia nunții, cât și soarta comună a viitorilor soți, pe care o vor împărtăși împreună. Același lucru vrea să arate și bucata de pâine (cozonac sau pișcot) – veche reminiscență precreștină, întâlnită și în ritualul nunții la români și amintind de pâinea comună care se frângea la ei cu ocazia nunții și pe care mirii o mâncau atunci împreună. Atât paharul cât și pâinea, ne aduc însă aminte de împărtășirea mirilor, care avea loc în acest moment al slujbei, deoarece Cununia se săvârșea de regulă, îndată după Sfânta Liturghie, când mirii se și împărtășeau.

Și în cazul acestei Taine există posibilitatea ca tinerii care se căsătores să își dorească să dăruiască ceva bisericii, pentru a face neuitat evenimentul lor în istoria parohiei. În sensul acesta, pot dărui anumite obiecte de cult specifice Tainei primite (cununii, candele, cărți de cult); important este să nu fie constrânși, ci dacă dăruiesc ceva, să o facă din inimă și cu bunăvoință. Dar cel mai mare dar al lor pentru parohie este noua familie formată, care pe viitor va aduce noi și noi bucurii comunității, prin pruncii care se vor naște și vor contribui la înmulțirea și întărirea trupului tainic al lui Hristos.

Concluzionând, amirmăm că principalele daruri ale Cununiei sunt: darul dragostei, darul nașterii de prunci, ca rod al dragostei pe care copiii o desăvârșesc neîncetat, darul ajutorării reciproce. Totodată, cu tristețe remarcăm uneori că aceste daruri sunt ignorate, iar multe familii se destramă, trăind în lipsa păcii și refuzând în mod categoric darul nașterii de prunci. Toate aceste fapte au grave urmări asupra familiei binecuvântate de Dumnezeu. Prin urmare, este nevoie de o autentică viețuire creștină, ce presupune, așadar, conștientizarea darurilor pe care le-am primit prin Sfintele Taine și trăirea zilnică după voia lui Dumnezeu.

2.3.7 Sfânta Taină a Hirotoniei

Între toate celelalte Sfinte Taine, Hirotonia ocupă un loc aparte. Acest loc deosebit este dat de caracterul dominant eclesiologic al acestei Taine, primită pentru întreaga comunitate. Folosul ei depășește pe cel strict personal și se extinde asupra comunității. Ea este Taină a coeziunii Bisericii, de ea depinzând toate celelalte Sfinte Taine, care promovează la rândul lor, și ele, comuniunea. Beneficiarul acestei taine este deci nu atât preotul, cât comunitatea, harul revărsându-se prin intermediul acestuia asupra credincioșilor.

Preotul este cel prin care rugăciunile comunității sunt înălțate la Dumnezeu și totodată cel prin care Dumnezeu revarsă harul Său, în Sfânta Biserică, asupra comunității. Este purtătorul aceleiași misiuni pe care a avut-o Mântuitorul pe pământ, de a aduce jertfă nesângeroasă în numele comunității și de a dobândi darurile Duhului Sfânt pe care le dăruiește comunității. Sfântul Apostol Pavel, în Epistolele pastorale adresate lui Timotei și Tit, subliniază darul lui Dumnezeu prezent în Taina Hirotoniei, insistând pentru înmulțirea lui (II Tim. 1, 6).

Darul cel mai mare al hirotoniei constă în faptul că preotul „reprezintă” într-un mod real pe Însuși Hristos, grija Lui, dragostea Lui, învățătura Lui; El este cel care stând în centrul tuturor, zice: „Să fim toți una în Hristos”, care Însuși constituie centrul Bisericii ca unitate, și care a avut puterea să transforme un grup de credincioși în Biserică, cina în sacrament, ritul sau simbolul în realitate. De aceea, sacramentul Hirotoniei nu privește singur pe cel care este hirotonit, ci întreaga Biserică.

Ca și în cazul celorlalte Sfinte Taine, și în cazul Hirotoniei există o seamă de riscuri. Cel mai mare se referă la ceea ce a rămas în Biserică sub denumirea de simonie. Am amintit în primul capitol, când am analizat situația darului în paginile Noului Testament, despre Simon Magul și rătăcirea sa. Întrucât în Biserică există încă de la începuturi urmași ai acestui Simon, problema a fost clarificată de la început, existând canoane precise în acest sens:

„Dacă vreun episcop, presbiter sau diacon ar dobândi această vrednicie (demnitate) prin bani, să se caterisească și acela ce l-a hirotonit și să se taie cu totul din comuniune (Biserică), ca Simon Magul de către mine Petru”.

Canonul 29 Apostolic

„Dacă vreun episcop ar săvârși hirotonia pentru bani și ar coborî între lucrurile de vânzare harul care nu se vinde, și ar hirotoni episcop ori horepiscop, ori presbiteri, ori diaconi, ori pe altcineva dintre aceia care se numără în cler, sau pentru bani ar înainta (ar institui, ar rândui) econom sau ecdic (apărător, avocat bisericesc) sau paramonar sau pe oricine din cler (din rândul slujbașilor bisericești) pentru câștig rușinos pe seama sa, cel dovedit că a făcut aceasta să se primejduiască în privința propriei sale trepte (spițe), iar cel hirotonit să nu aibă nici un folos din hirotonia sau înaintarea aceea din negoț; ci să fie străin de vrednicia sau de slujba pe care a dobândit-o prin bani. Iar dacă cineva s-ar vădi (ar apărea) ca mijlocitor în astfel de apucături (afaceri) rușinoase și nelegiuite (neîngăduite), să cadă și acesta din treapta sa, dacă ar fi cleric, iar dacă ar fi laic sau călugăr (trăind călugărește), să fie dat anatemei”.

Canonul 2 – Sinodul 4 ecumenic

„Poruncim ca cei ce au fost hirotoniți pe bani, iar nu după ispitire și după alegerea vieții (celei preoțești), fie episcopi, fie orice altfel de clerici, să se caterisească; dar și cei ce i-au hirotonit.

(Sa orânduit) ca nici unul, fie dintre episcopi, fie dintre presbiteri sau diaconi, împărtășind cu preacurata cuminecătură, să nu ceară de la cel care se împărtășește bani sau ceva asemănător pentru o astfel de împărtășire. Căci nici harul nu se poate vinde și nici sfințenia Duhului nu o împărtășim (dăm) pentru bani, ci ea trebuie dată fără viclenire, celor vrednici de darul (acesta). Iar dacă s-ar vădi cineva dintre cei ce se numără în cler cerând ceva de orice fel celui pe care îl împărtășesc cu preacurata cuminecătură, să se caterisească ca un râvnitor al rătăcirii și al răutății lui Simon”.

Canoanele 22-23 Trulan

După cum am observat, Sfintele Taine sunt expresia iubirii celei mari a Mântuitorului Hristos, care ne-a lăsat, după Înălțarea Sa, pe Mângâietorul, că să ne ajute în lupta noastră cu cel rău, care, profitând de slăbiciunea noastră, ne periclitează nu numai mântuirea, ci chiar și condiția noastră de ființe spirituale. În sensul acesta ne ajută darurile Sfintelor Taine, care sunt inimi ale dragostei dumnezeiești întinse nouă, pentru a putea birui obstacolele ce stau în fața urcușului nostru duhovnicesc, a creșterii noastre în viață în Hristos. Denumirile multiple pe care le poartă indică tot atâtea lucrări, pe care harul Duhului Sfânt le operează asupra ființei noastre sufletești.

2.4 Ierurgiile Bisericii și darul

Provenind din limba greacă (Iερoυρyίa), termenul ierurgie se traduce prin lucrare, slujbă sfântă. În sensul acesta, ierurgiile sunt slujbe, rânduieli și rugăciuni pentru binecuvântarea și sfințirea omului în diferite momente și împrejurări din viața sa, ca și pentru binecuvântarea și sfințirea naturii înconjurătoare și a diferitelor lucruri sau obiecte de folos omului. Ele stau de obicei în legătură cu Sfintele Taine și cu Sfânta Liturghie, fiind săvârșite ori înaintea acestora, ca o pregătire a lor (spre exemplu, ierurgiile dinaintea Botezului), ori în timpul lor (sfințirea Mirului la Liturghie sau a apei la Botez), ori după ele, ca o încoronare sau desăvârșire a lor (ca de exemplu dezlegarea cununiilor în a opta zi, parastasul după Liturghie etc).

Și în cazul ierurgiilor putem aborda problema darului din cele două perspective la care ne-am referit în cazul Sfintelor Taine: darul lui Dumnezeu pentru noi, primitorii ierurgiilor, dar și darul nostru, mult mai mic, după puterile noastre, pentru comunitate, biserică sau preotul slujitor.

Astfel, referitor la ceea ce primim de la Dumnezeu prin ieurgii, conștientizăm de la bun început puterea și acțiunea curățitoare și sfințitoare a Bisericii care se revarsă nu numai asupra ființei noastre, ci și asupra întregii lumi creaturale, scoțând-o de sub puterea blestemului și sfințind-o. Cu alte cuvinte, prin Biserică, sau mai bine zis prin puterea sfințitoare dată slujitorilor săi, se împărtășește și firii neînsuflețite, precum și ființelor neraționale, harul Sfântului Duh, în măsura în care le este de trebuință. În felul acesta, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel, „toată făptura lui Dumnezeu e bună și nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulțumire, căci se sfințește prin cuvântul lui Dumnezeu și prin rugăciune” (I Tim. 4, 4-5).

Omul, coroana și sinteza creației, microcosmosul de care vorbeau Părinții Bisericii, reîmpăcat cu Dumnezeu, atrage cu sine întreaga creatură din nou spre Creatorul ei, apropiind-o de El, ca totul să fie mediu și instrument al mijlocirii Harului dumnezeiesc. Ierurgiile operează o „deprofanare” în însăși ființa acestei lumi, transformând universul, prin sfințirea elementelor naturii, într-o liturghie cosmică, într-un templu al prezenței și acțiunii lui Dumnezeu.

Întrucât ne ocupăm de problema darului în legătură cu ierurgiile Bisericii, nu vom insista asupra împărțirii lor sau asupra chestiunilor de detaliu, care ar necesita o abordare mult prea vastă.

Binecuvântările, una din categoriile ierurgiilor ne atrage atenția în legătură cu subiectul nostru. Se obișnuiește ca din primele roade, credincioșii să aducă la biserică pentru binecuvântare. Așadar, în sensul acesta există rugăciuni pentru binecuvântarea roadelor, a fructelor și a mâncărurilor aduse ca pârgă (premiții) sau prinoase la biserică (ouăle, cărnurile și brânza de la Paști, strugurii la 6 august, de Schimbarea la Față, salcia, coliva, etc). Reamintim binecuvântarea apei, a untdelemnului (la Botez), a paharului de obște (la Cununie), tot daruri din partea omului.

De asemenea, în rândul ierurgiilor există o serie de sfințiri sau consacrări, prin care, anumite persoane sau lucruri, de cele mai multe ori, sunt afierosite sau închinate unor scopuri sau întrebuințări sfinte (pentru cultul divin), fiind scoase cu totul din întrebuințarea profană zilnică sau obișnuită. Amintim așadar, pe lângă slujba de sfințire a bisericii, slujbele de sfințire a obiectelor de cult (sfinte vase și odăjdii, antimise, cruci și troițe, icoane și prapuri, clopote și cristelnițe). Întrucât multe din acestea sunt daruri ale credincioșilor, prin slujba de sfințire a lor, preotul are datoria să insufle tutror celor prezenți respectul pentru cele sfinte și încredere în puterea și în ajutorul lui Dumnezeu, care se primește prin aceste slujbe. În același timp, ierurgiile fiind în legătură cu oamenii, preotul este dator să lămurească, ori de câte ori i se cere sau se ivește prilejul, rostul și folosul ierurgiilor în viața religioasă a creștinilor și să tâlcuiască semnificația morală, simbolică și doctrinară a diferitelor acte, rituri sau ceremonii din rânduiala slujbelor, care au nevoie de explicare sau lămurire.

2.4.1 Darul în ierurgiile legate de sfârșitul omului

Chestiunea darului în legătură cu ierurgiile se evidențiază cel mai bine în slujbele și rânduielile tradiționale legate de sfârșitul omului și grija pentru cei adormiți. Cultul morților – ansamblul ierurgiilor și al rânduielilor tradiționale prin care Biserica celor vii își arată grija față de cei răposați – este foarte dezvoltat, constituind una din manifestările caracteristice și esențiale ale vieții religioase ortodoxe. În afară de scopul lor principal – cel soteriologic – aceste slujbe au și unul catehetic și pedagogic, întrucât prin ele, Biserica urmărește nu numai să-i ajute pe morți, ci să-i și mângâie pe cei rămași în viață, să le ușureze durerea, să le amintească nestatornicia lucrurilor vremelnice, întărindu-le credința în nemurirea sufletului.

Darul lui Dumnezeu în astfel de slujbe este odihna sufletului pentru cel adormit, iar pentru cei vii, mângâierea și întărirea sufletului și nădejdea învierii. Metaforic vorbind, putem considera trupul celui adormit un dar pentru pământul din care a fost alcătuit; o reîntoarcere la starea inițială a sa; totodată, în funcție de faptele bune săvârșite și de viețuirea sa creștinească, sufletul poate fi un dar pentru Dumnezeu – la fel, o reîntoarcere la Cel care l-a dat. Avem în sensul acesta cel mai potrivit exemplu în cartea Ecclesiasticul 12, 7: „ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat.”

Indiferent că este slujba înmormântării propriu-zise, panihida, parastase sau doar ectenii pentru cei adormiți, ideea centrală e aceeași: rugămitea adresată lui Dumnezeu pentru odihna sufletului celui adormit și miluirea și întărirea noastră, a celor rămași.

Din partea celor vii există o seamă de daruri, în funcție de obiceiurile diferitelor zone. Dintre acestea, darurile obligatorii și întâlnite peste tot sunt lumânările aprinse de la căpătâiul celui adormit, precum și cele purtate de preoți și credincioși în timpul slujbelor. Acestea îl simbolizează atât pe Hristos – Lumina lumii, întru Care cel ce umblă nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții (În. 8, 12) – cât și lumina candelei credinței și a faptelor bune, cu care Îl vom întâmpina și noi, împreună cu răposatul, ca și fecioarele înțelepte, pe Hristos, Mirele Ceresc și Dreptul Judecător, când va veni întru slavă pe norii cerului.

O altă formă a darului o observăm după slujba înmormântării, când preotul revine la casa celui adormit pentru Panihidă, sau Parastas pe scurt, binecuvântând pomana sau praznicul mortului (comând – în Transilvania și Moldova) . Această pomană este o reminiscență a vechilor agape sau mese frățești, care însoțeau înmormântările și la primii creștini, constituind totodată o supraviețuire sau o prelungire a vechilor ospețe funerare. Tot acum e momentul ca preotul să binecuvintele hainele sau diferitele lucruri, care în unele părți se dau de pomană, tot ca dar, pentru sufletul celui răposat.

Spre pomenirea mortului, atât la înmormântare, cât și la slujbele ulterioare de pomenire (în special parastastul sau Panihida mare), se aduce colivă, pâine (colac sau prescură) și vin.

Coliva (τα κoλυβα), făcută cu miere sau zahăr închipuie însuși trupul celui adormit, deoarece hrana principală a trupului omenesc, după cum aminteam, este grâul. Ea este totodată o expresie materială a credinței noastre în nemurire și înviere, fiind făcută din boabe de grâu pe care Domnul însuși le-a înfățișat ca simboluri ale învierii trupurilor: după cum bobul de grâu ca să încolțească și să aducă roadă, trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ și să putrezească, tot așa și trupul omenesc mai întâi se îngroapă și putrezește, pentru ca să învieze apoi întru nestricăciune (cf. Ioan 12, 24 și I Corinteni 15, 36-37). Dulciurile și ingredientele care intră în compoziția colivei reprezintă virtuțile sfinților sau ale răposaților pomeniți, ori dulceața vieții celei veșnice, pe care nădăjduim că a dobândit-o cel adormit.

Același lucru ca și coliva simbolizează și pâinea sau colacul care se aduc la cei răposați pe lângă colivă (sau uneori în locul acesteia) și care la noi în Ardeal se numește parastas. Colacii întrebuințați la mesle rituale și la slujbele funebre sunt de obicei împletiți și împodobiți cu diferite motive ornamentale, care dovedesc simțul pentru frumos și gustul artistic al poporului care se exercită și în acest domeniu. Rugăciunea de binecuvântare a colivei evidențiază simbolistica și rolul acesteia (desfătarea și hrana noastră, spre pomenirea celor ce s-au săvârșit în dreapta credință, desfătarea bunătăților Tale).

Tot ca dar, socotim vinul care se aduce la înmormântare și parastas. Practica turnării din el cruciș peste trupul mortului sau peste groapă în cimitir ori la parastasa pe pardoseala bisericii reprezintă o datină foarte veche, fiind o prelungire a libațiunilor de vin, pe care strămoșii noștri o făceau la mormintele morților. În schimb, la noi, această practică a stropirii cu vin a primit o semnificație creștinească, simbolizând aromatele și balsamul cu care a fost uns trupul Domnului. În același timp, vinul, care este sângele strugurelui, este și simbolul sângelui, adică al sevei de viață care curge prin mădularele trupului omenesc și în însuflețește. Astfel, turnarea lui peste trupul sau mormântul mortului este deci prin analogie cu Sfântul Sânge din Sfintele Taine, preînchipuirea nemuririi sau a învierii pentru viața cea veșnică, pe care noi o nădăjduim.

O altă simbolistică a darului de vin este dată de amestecarea lui cu untdelemn, iar în sensul acesta, stropirea trupului celui adormit devine simbol al curățirii trupului de întinăciunea păcatelor din viață („Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți, spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi”). În alte părți vinul este înlocuit cu apă îndulcită cu miere (mied), ori cu aghiasmă și poartă denumirea de paos sau paus (de la cuvântul latinesc pausum – încetare, odihnă, moarte, de unde și cuvântul românesc de repasuat sau răposat).

Există practica în anumite zone ale țării, în special în Ardeal și Moldova, tot ca o formă a darului să fie adus la înmormântări și parastase. Pe lângă colivă și vin, amintim pomul, adică un copăcel (brăduț – de cele mai multe ori) împodobit cu fructe, zaharicale și lumânărele, care, la slujba înmormântării se poartă înaintea celui adormit în drumul spre cimitir, iar acolo, după acoperirea gropii se înfige lângă cruce, iar la parastas, se dă de pomană. Uneori pomul se reduce la o simplă ramură înfiptă în colac și se ridică în timpul cântării „Unde umbrează darul tău, Mihaile arhanghele”, la fel cum se ridică și coliva la cântarea „Veșnica pomenire”. Pomul, care prin pierderea frunzelor toamna și reînverzirea lui primăvara, e simbolul vieții și al morții, închipuie raiul în care s-a dus sufletul mortului sau pomul cunoștinței binelui și răului din care au mâncat protopărinții noștri în rai.

Aminteam de acea pomană îndătinată după slujba de înmormântare, tot ca o formă a darului. După oficierea slujbei și binecuvântarea ofrandelor de mâncare și băutură, cei prezenți sunt datori să mănânce cu cuviință și cu rugăciune în gând, pentru cel decedat. Nu se vorbește fără rost, nu se fac glume, nu se râde, dar nici nu se mănâncă și nici nu se bea întocmai că la nuntă. În loc de „noroc!” sau altă urare, atunci când se gustă din pahar, se zice ,,Dumnezeu să-l ierte!” (sau s-o ierte!), iar când se primește ceva de pomană, nu se zice mulțumesc, ci „Dumnezeu să primească”.

Trebuie avut în vedere faptul că, dacă ziua de pomenire cade în post, toate mâncărurile trebuie preparate numai de post. Prin această se dovedește păstrarea credinței autentice, iar pe de altă parte, rugăciunea conjugată cu postul este mai puternică. Se mai aud uneori voci care spun că ar trebui să se facă și mâncare de dulce, pentru că „mortului nu-i plăcea mâncarea de post”. Această este o viziune îngustă asupra relației pe care noi, cei vii, o păstrăm cu cei decedați, prin rugăciune și prin post. Mortul nu mănâncă, nu bea, pentru că sufletul este imaterial, iar „împărăția lui Dumnezeu – spune Hristos – nu este mâncare și băutură”.

În privința darurilor care se dau de pomană, se obișnuiește că, la 40 de zile, la șase luni și un an, să se dea diferite lucruri și mai ales îmbrăcăminte și încălțăminte, obiecte de uz casnic. Dar nu suntem îngrădiți să facem acestea doar la aceste soroace. Nimeni nu ne oprește nimeni să dăm oricând și orice pentru cel răposat. Există obiceiul îndătinat să se împartă de fiecare dată farfurii cu mâncare, căni sau pahare și linguri sau furculițe: șase, douăsprezece, douăzeci și patru. Rânduielile bisericești nu prevăd nimic în această privință și fiecare poate da cât crede de cuviință, numărul acestora neavând nicio influență asupra stării sufletești a celui răposat.

Cel mai potrivit este, în astfel de situații, să se facă milostenii (adică să se dea de pomană) din alimente și haine creștinilor care trăiesc o viață grea în azilurile de bătrâni, orfanilor, văduvelor, caselor de copii, asociațiilor de handicapați, într-un cuvânt, străinilor care efectiv au nevoie și se bucură de o haina ori de o farfurie cu mâncare. Milostenia cea mai primită este cea făcută celor lipsiți, infirmilor, bolnavilor, bătrânilor neajutorați, celor care nu pot munci, familiilor nevoiașe cu mulți copii, celor abandonați în casele sau leagănele de copii.

Există și situații deosebite, când decedatul face parte dintr-o familie fără posibilități materiale. În astfel de cazuri este potrivit că rudele să apeleze la preot, care le va ajuta din fondurile bisericii și va angaja comitetul parohial, obținând cele necesare din donațiile credincioșilor. Astfel, familia nu se va simți umilită, întrucât a apelat la marea familie a parohiei, iar preotul și credincioșii au posibilitatea de a împlini porunca dragostei creștine care trebuie vădită prin fapte concrete, în astfel de situații.

Prin urmare, există numeroase tradiții și obiceiuri în privința darului, la slujbele legate de sfârșitul omului. Trebuie să reținem că darul cel mai important în astfel de momente este de la Dumnezeu și constă în mângâierea și alinarea suferinței celor vii, precum și în fericita odihnă a sufletului celui adormit. La un astfel de dar, trebuie să răspundem, la rândul nostru, cu darul rugăciunii, care depășește toate celelalte daruri pe care le-am descris. Legătura celor morți cu cei vii nu încetează, ci ea se menține prin rugăciune neîncetată pe care Biserica o face pentru sufletele răposaților, păstrând comuniunea de iubire și nădăjduind în învierea tuturor la sfârșitul veacurilor. Trebuie păstrată măsură în tot ceea ce întreprindem, preocupându-ne mai mult de rugăciunea pentru sufletul celui decedat, decât de mese îmbelșugate și daruri costisitoare. Așadar, darul rugăciunii este cel mai util sufletului adormitului, care se pregătește de cea mai importantă întâlnire: întâlnirea cu Dumnezeu.

Prin Ierurgii, puterea sfințitoare și înrâurirea curățitoare a Bisericii se revarsă atât asupra ființei omenești, cât și aupra întregii firi, scoțând-o de sub puterea blestemulului și sfințind-o. Altfel spus, prin slujitorii Bisericii se împărtășește harul dumnezeiesc, împlinindu-se cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Orice făptură a lui Dumnezeu este bună și nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulțumire, căci se sfințește prin cuvântul lui Dumnezeu și prin rugăciune” (I Tim. 4, 4-5). Acesta este darul pe care îl primește făptura și natura prin ierurgii. Astfel, omul, împăcat cu Dumnezeu, atrage cu sine toată zidirea, din nou, spre Dumnezeu și o apropie de El. În sensul acesta, pe cât îi stă în putință încearcă și omul să-și aducă, după putere, darul său, prin diferite mijloace. Este important însă, să dăruiască din inimă și fără constrângere, întrucât Dumnezeu iubește pe cel ce dă cu bucurie”, și nici El, izvorul a toată bunătatea, nu dăruiește din silă, ci din dragoste și bunătate nemărgintă.

III. ASPECTUL JURIDIC AL DARULUI,

ÎNTRE BISERICĂ ȘI STAT

La hirotesia iconomului sau a iconomului stavrofor, arhiereul citește o rugăciune, în cadrul căreia întâlnim un pasaj relevant pentru chestiunea la care ne referim în lucrarea noastră, în special în acest capitol:

„Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce toate cu înțelepciune le iconomisești, și prin iconomia ta cea după trup ai lucrat mântuirea noastră, Cel ce pe înțeleptul iconom, care bine a iconomisit, l-ai lăudat ca pe un stăpân al casei, binecuvintează și pe robul tău acesta (N), spre a se face iconom, și-l împuternicește și-l întărește pe dânsul, ca în credință, în înțelepciune și cu bună plăcere, să-ți iconomisească Ție lucrurile și averea Bisericii, pentru ca astfel făcând și astfel slujind, să se învrednicească de bucuria celor ce bine au întrebuințat talanții, și să scape de rușinea de care trebuie să fugă, și de osânda slugii celei viclene, care cu lenevire și-a îngropat talantul….”.

Pentru a înțelege în mod deplin această rugăciune, cu evidente rădăcini scripturistice, este nevoie de o stabilire certă a proprietății și înțelesului termenului de iconom. Provenind din limba greacă (oἰκoνόμoς – cel care administrează averea unei case – tradus mόt á mόt). În sfera noastră, iconomul este cel care ține evidența veniturilor și cheltuielilor în administrația unei mănăstiri sau episcopii (în sens mai restrâns, a unei parohii); în timp, a devenit și rang onorific ce se dă preoților care s-au distins printr-o activitate pastoral-culturală deosebită. Prin urmare, conform învățăturii scripturistice prin care, cei care au întrebuințat bine talanții (minele) au fost răsplătiți de Mântuitorul, primind totodată noi responsabilități și grija mai multor cetăți (Lc. 19, 11-28), la fel, preotul care a dat dovadă de înțelepicune, primește o nouă demnitate și responsabilitate, de a iconomisi și pe mai departe, lucrurile și averea Bisericii; și nu oricum, ci tot spre slava lui Dumnezeu.

Nu este de neglijat acest aspect, întrucât, darul credinciosului de care aminteam în capitolele precedente este, până la urmă, cel care constituie „lucrul și averea Bisericii”. Totodată, păstrând echilibrul și dreapta măsură, acest dar trebuie bine chivernisit și canalizat atât în scopul întreținerii Bisericii, dar și în scopuri umanitare, fără a epata în lux și în bogăție și a da motive presei de a ponegri Biserica. Urmărind știrile diferitelor posturi de televiziune, ori citind presa, aproape săptămânal întâlnim încercări, mai mult sau mai puțin reușite, de a acuza Biserica de exagerare în bogăție.

Așadar, în acest capitol vom clarifica situația darului și a averii Bisericii din punct de vedere legal, atât al dreptului civil, laic, cât și al celui bisericesc, lămurind totodată și aspectele legate de salarizarea preotului și a posibilităților lui de a viețui în parohie.

1. DOMNIA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA

ȘI RAPORTUL BISERICII CU STATUL

Principiile care reglementează relațiile creștinilor cu puterea au fost stabilite încă din perioada apostolică. Kerygma pune într-adevăr întrebarea și oferă și răspunsul privitor la raporturile dintre credința creștină și loialismul politic față de autoritățile Statului. Aspectul profund înnoitor al credinței creștine se regăsește pe deplin în afirmația Mântuitorului Iisus Hristos că cele duhovnicești sunt cu necesitate distincte de cele politice și că trebuie dat „Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Mt. 22, 21). Aceasta nu înseamnă o negare a Statului de către creștini, nici un refuz de a-i recunoaște autoritatea .

Inainte de secolul IV, gândirea asupra vieții politice și a instituțiilor Statului nu este lipsită nici de forță, nici de corectitudine. După cum afirma Charles Munier „Într-un context general de violență și de suspiciune, Părinții Bisericii paleocreștine au știut să pună în lumină principiile generale ale unei etici creștine a realităților politice și să fixeze principalele coordonate ale unei doctrine bine echilibrate a raporturilor dintre Biserică și Stat, tot atât de străină de opoziția lipsită de discernământ cât și de capitularea plină de lașitate”.

În timpul primelor decenii ale existenței sale, Creștinismul nu a fost perturbat de autoritatea romană. Comunitățile sale erau prea neînsemnate numeric pentru a suscita atenția cercurilor oficiale. Sfântul Apostol Pavel întemeia existența și activitatea ordinii politice pe voia lui Dumnezeu „Voiești, deci, să nu-ți fie frică de stăpânire? Fă binele și vei avea laudă de la ea” (Rom. 13, 3); „Dați tuturor cinste, iubiți frăția, temeți-vă de Dumnezeu, cinstiți pe împărat” (I Pt. 2, 17). Era o poziție deliberat optimistă, fondată pe postulatul că Statul, care posedă propria sa legitimitate, lucrează în sensul justiției și păcii sociale.

După ani grei de persecuții, Biserica va găsi în conducătorul Statului un adevărat sprijin, începând cu Constantin cel Mare. Va interveni în problemele Bisericii, dar nu din proprie inițiativă, ci fiincă i-a fost cerut ajutorul, și sfătuit de către oameni ai Bisericii (Osiu de Cordoba, Lactanțiu). Pe plan politic, André Benoît consideră, fără a crede în minuni și în intervenția lui Dumnezeu în istorie: „Împăratul Constantin a văzut că creștinismul era de viitor și pentru acest motiv a jucat cartea încreștinării Imperiului”.

De bună seamă, că au fost și perioade nefaste pentru Biserică, din pricina unor conducători potrivnici acesteia, însă au existat și împărați providențiali, care au contribuit la consolidarea relației Biserică-Stat (Teodosie cel Mare, Justinian).

Justinian, în codul său de legi reglementează acest raport. Din vremea sa a rămas în istorie așa-numita „Simfonie bizantină”. În novela a VI-a este exprimată magistral această idee a împăratului Justinian:

„Sacerdoțiul și Imperiul (sacerdotium și Imperium), sunt două daruri prețioase pe care Dumnezeu le-a lăsat oamenilor din dragostea Să nemărginită. Sacerdoțiul privește lucrurile divine; Imperiul conduce lucrurile muritoare și le guvernează; și unul și celălalt, provin din același principiu, dirijând cursul vieții umane”

Conform acestei teorii, lumea deține două valori absolute: Dumnezeu și omul, restul, inclusiv Statul fiind limitat prin natură, datorită apartenenței exclusive la lume. Statul, prin natura sa era limitat, nu putea reprezenta o valoare absolută. De aceea, creștinii au suferit și s-au jertfit atunci când nu s-au supus întru totul Statului. Idealul creștin nu era de a uni Biserica cu Statul, ci, dimpotrivă, de a face o distincție între ele. Împăratul Justinian considera că „Binele Bisericii constituie forța Imperiului”. Prin urmare, acesta era crezul său. El acceptă distincția dintre autoritatea imperială și cea spirituală, considerând-o pe această din urmă drept purtătoare de adevăr. Admitea totodată că Imperiul și sacerdoțiul au funcții diferite, dar totul este subordonat binelui Imperiului, puterii și prosperității sale, drept valoare absolută.

În țara noastră, după modelul bizantin, instituția Bisericii Ortodoxe și a Statului s-au dezvoltat împreună, iar istoria juridică a României evidențiază împletirea continuă dintre aceste două instituții; acesta este unul dintre motivele pentru care Biserica Ortodoxă Română păstrează o poziție privilegiată, iar Statul îi apără și îi promovează interesele.

În a doua jumătate a sec. al XIX-lea, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în interiorul Bisericii, dar și la nivelul politic al Statului apar modificări, prin care remarcăm prezența liberalismului și modernizarea societății.

Din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza reținem două mari lovituri date de Stat Bisericii. După cum i-a urat Mihail Kogălniceanu în ziua când a fost ales domn al Moldovei, Alexandru Ioan Cuza a fost bun „mai ales cu acei pentru care mai toți Domnii trecuți au fost nepăsători sau răi”. Cele două lovituri de care spuneam se referă la secularizarea averilor mănăstirești (decembrie 1863) și trecerea actelor de stare civilă, din grija Bisericii în cea a Statului (Codul Civil din 1865).

Pentru tema noastră, prima măsură este semnificativă. Prin urmare, lipsirea Bisericii de resurse și prestigiu în comunitate a fost aspru criticată de Nicolae Iorga: „Vodă-Cuza… voia să desăvârșească opera începută de Al. Ghica și Mihail Sturdza, a dezbrăcării de orice autonomie, putere și autoritate a bisericii, surghiunită în regiuni pur spirituale care sunt, bisericește, vecine cu moartea”. Interesant este faptul că această măsură de confiscare a averii Bisericii a fost singura reformă a lui Cuza care nu s-a lovit de nicio împotrivire din partea oamenilor politici ai vremii. La început s-a spus că sunt avute în vedere doar averile mănăstirilor „închinate” (adică cele aflate sub ascultarea canonică a unor înalte instanțe bisericești aflate în afara granițelor țării). Suprafețele considerabile de teren deținute de mănăstiri erau necesare Statului modern pentru împroprietărirea țăranilor. Acesta este și motivul pentru care Cuza a fost iubit de țărani și detestat de către cler.

Spunea Nicolae Iorga că au mai fost încercări de confiscare a averilor și de către alți domnitori, însă nu au reușit. Doar Cuza, cercetând cu atenție documentele vremii și coborând în istorie, a găsit temeiul juridic necesar exproprierii terenurilor deținute de mănăstiri. Începând din secolul al XIV-lea, domnitorii Țărilor Române au pus unele dintre ctitoriile lor sub ascultarea canonică a Patriarhiilor de la Constantinopol, Ierusalim, Antiohia și Alexandria, precum și a unor mănăstiri de la Muntele Athos, din Peninsula Balcanică și din Orientul creștin. Procedând astfel, voievozii au dorit să crească prestigiul ctitoriilor și să le pună la adăpost de vicisitudinile vremurilor. Totodată, când hotăra să ridice o biserică sau mănăstire, ctitorul o înzestra cu terenuri și alte bunuri, precum mori, hanuri, cârciumi. Prin actul de „închinare”, toate acestea ajungeau în posesia patriarhiilor străine sau mănăstirilor de la Athos.

Dar, în actele de donație, ctitorii condiționau folosirea veniturilor obținute din exploatarea bunurilor. Astfel, o parte să fie folosite pentru întreținerea mănăstirii. Altă parte – pentru întreținerea de spitale, școli, aziluri. Prin actele de danie, mănăstirile închinate mai aveau obligația să dea pomeni săracilor și să ofere zestre fetelor sărace. Doar prisosul rămas după îndeplinirea acestor obligații putea fi însușit de Locurile Sfinte. Față de Stat, mănăstirile nu aveau obligații clar prevăzute. Prin tradiție, Biserica ajuta cu bani domnia, ori de câte ori era necesar, fie prin împrumuturi, fie prin donații nerambursabile. Cu timpul, călugării greci de la Athos și cei din Orientul creștin au uitat de obligațiile prevăzute în actele de donație, obligații ce prevedeau ajutorul obștesc, ajungând să-și însușească întreg câștigul. Mănăstirile din Țara Românească și Moldova erau doar o bună sursă de venit. În plus, călugării străini s-au dovedit răi administratori, sub ocârmuirea lor lăcașurile ajungând într-o stare de plâns.

Această stare de fapt a dus în decembrie 1863, la votarea proiectului de lege prin care, averile mănăstirilor erau confiscate de Stat. Majoritatea a fost covârșitoare: 93 de voturi pentru și doar 3 împotrivă. În primul articol se spunea că „toate averile mănăstirești din România sunt și rămân ale Statului”. Articolul doi prevedea că veniturile mănăstirilor devin, de atunci înainte, venituri ale bugetului de Stat. Biserica era astfel văduvită de autonomie financiară. Până la Primul Război Mondial, prin legi succesive, preoții aveau să fie transformați în slujbași ai Statului. De asemenea, legea mai prevedea angajamentul Statului român de a plăti călugărilor străini o despăgubire. Totuși, Biserica deținea mult pământ, Legea secularizării averilor mănăstirești, redând Statului aproximativ un sfert din teritoriul național. Guvernul a avut în vedere pentru confiscare doar mănăstirile închinate, dar legea votată în decembrie 1863 lua în calcul averile tuturor, închinate și neînchinate. Teama de a nu fi acuzați de discriminare i-a determinat să acționeze așa, și-a motivat guvernul gestul. Cu toate acestea, confiscarea averilor celor din urmă a fost socotită de ierarhii din țară un abuz.

Legea secularizării inițiată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza prezintă și o importanță politico-strategică: marchează ruperea brutală de moștenirea greacă, bizantină, atât din punct de vedere politic, cât și cultural și, pe baza principiilor venite din Franța, de atașare la valorile occidentale. Privind astfel, Cuza a produs o ruptură care a afectat și Biserica. Aceasta a devenit o anexă a Statului, lăsată fără surse de existență și obligată să facă un pact cu satul, pentru a supraviețui. Pactul există și astăzi, când Biserica Ortodoxă și-a redobândit multe din bunurile avute, dar a rămas și stipendiată de Stat. Acest lucru ridică justificate semne de întrebare și readuce în discuție necesitatea fiscalizării uriașelor venituri obținute de Biserica Ortodoxă și nu numai.

Pentru o parte din tradiționaliștii din biserica ortodoxă, Cuza rămâne domnul care a prigonit Biserica, i-a luat toate prerogativele și a pus bazele Statului laic, ateu. Cu toate acestea, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în ianuarie 2012, în cadrul unui cuvânt de învățătură, cu ocazia unei slujbe de Te-deum, a extras selectiv chestiunile benefice din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, accentuând numai ce poate fi folosit acum de Biserica Ortodoxă Română, numită pe vremuri și Creștină (lucru pomenit tot mai puțin). A reținut cu titlu pozitiv organizarea unitară a structurilor bisericești din toate provinciile românești, sub conducerea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, confirmat de Cuza prin Legea din 1864. În același timp, prin demersurile lui Cuza către Patriarhia Ecumenică (1865) pentru obținerea recunoașterii autocefaliei, s-au creat și premisele ridicării Bisericii Ortodoxe Române, autocefale din anul 1885, la rangul de Patriarhie, în anul 1925. Totodată, se face trimitere la Decretul organic, în care se arăta că „Biserica Ortodoxă Română este și rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină, în tot ceea ce privește organizarea și disciplina” și că „Sinodul general al Bisericii Române păstrează unitatea dogmatică a sfintei credințe ortodoxe cu Marea Biserică de Răsărit, prin coînțelegere cu Biserica Ecumenică a Constantinopolului”.

Patriarhul a găsit lucruri bune pentru biserică și în legea secularizării, remarcând că s-au reglementat principiile legale prin care Statul se obliga să sprijine Biserica. Adică s-a stabilit prin lege plata de la bugetul de Stat a unei părți din salariul preoților, sprijinirea învățământului teologic seminarial și universitar, acordarea a de pământ bisericilor parohiale. În același sens și Înaltpreasfințitul Părinte Laurențiu, Mitropolitul Ardeaului afirma că Statul român nu ajută Biserica pentru că vrea, „ci pentru că este obligat”. El atrage atenția că, în realitate, Biserica plătește un impozit mult mai mare decât suma primită de la buget pentru salariile preoților. Declarația a venit în urma propunerii legislative a lui Remus Cernea, despre care ÎPS Streza susține că „nu a intrat niciodată într-o biserică și nici nu plătește impozite”.

Concluzionând, putem afirma fără să ne înșelăm că relațiile actuale între Statul român și culte reflectă în mare parte moștenirea ultimilor 150 de ani de istorie națională, având originea în reformele domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Aceste reforme au vizat modernizarea României, iar apoi și asumarea de către Stat a compensării în parte a pierderilor suferite de Biserică prin secularizarea averilor ei.

2. PATRIMONIUL BISERICESC ÎN STATUTUL PENTRU ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

2.1 Bunurile sacre și bunurile comune

În virtutea principiului separării Biserici de Stat, Biserica este adesea considerată a fi o instituție privată. De aici și ideea că susținerea ei financiară ar trebui să se facă în mod privat, prin contribuțiile credincioșilor. Acest lucru se și întâmplă, dar în același timp, Statul există ca să deservească nevoile întregii populații și toate nevoile pe care cetățenii declară că le au. Distincția public-privat nu poate justifica expedierea nevoilor spirituale în domeniul privat în condițiile în care mai mult de 95% din populația României și-a declarat apartenența la o anumită confesiune religioasă.

Biserica nu sunt numai preoții și ierarhii. Biserica este întreaga comunitate de credincioși, cu ansamblul lor de credințe și valori. Averea Bisericii, totalitatea bunurilor și a valorilor bisericii aparțin întregii comunități, valori la care aceștia contribuie și bunuri care slujesc acestora.

În ultima parte a Statului, în rândul Dispozițiilor diverse, regăsim câteva referiri legate de patrimoniul bisericesc. Articolul 171, într-o definiție amplă, arată din ce este alcătuit acest patrimoniu al Bisericii:

„Totalitatea bunurilor aparținând parohiilor, schiturilor, mănăstirilor, protopopiatelor, vicariatelor, episcopiilor, arhiepiscopiilor, mitropoliilor și Patriarhiei, asociațiilor și fundațiilor constituite de Biserică, fondurile destinate unui scop bisericesc, precum și averile bisericilor fundaționale alcătuiesc patrimoniul bisericesc care aparține Bisericii Ortodoxe Române, iar regimul lui este reglementat de prezentul statut. Bunurile aflate în folosința unităților administrative bisericești au regimul bunurilor bisericești și fac parte din patrimoniul bisericesc”.

În continuarea acestei dispoziții, Statutul clasifică de la bun început acest patrimoniu, stabilind cu precizie care bunuri sunt sacre și care bunuri sunt comune. Așadar, articolul 172, în cele 14 aliniate ale sale reglementează fiecare aspect legat de aceste bunuri, de transmiterea, înstrăinarea și administrarea lor, ținând cont și de legile civile ale Statului, aflate în vigoare. Nu vom insista asupra chestiunilor de detaliu, întrucât sunt numeroase noțiuni juridice și de specialitate, în schimb, pentru o imagine de ansamblu, vom preciza care sunt bunurile sacre și care sunt cele comune. Bunurile sacre, după cum putem intui din însăși denumirea lor, sunt cele care prin sfințire sau binecuvântare sunt destinate cultului divin, precum: lăcașurile de cult (catedrale, biserici, paraclise, capele etc.), odoarele și veșmintele bisericești, cărțile de ritual, cimitirele etc. Totodată, din rândul bunurilor sacre fac parte casa parohială, vatra parohială și mănăstirească, incinta Centrului eparhial, a Centrului patriarhal, reședințele chiriarhale, chiliile mănăstirilor și schiturilor, bunurile prețioase, cu valoare artistică, istorică sau datorită materialului din care sunt confecționate, precum: picturile, sculpturile, țesăturile artistice, miniaturile, cărțile rare, documentele, lucrările din materiale scumpe etc. Este extrem de important că aceste bunuri sunt destinate exclusiv cultului fiind inalienabile, insesizabile și impresriptibile, proprietatea asupra lor fiind strict bisericească.

Referitor la bunurile comune, Statutul le numește ca fiind cele destinate întreținerii bisericilor, a slujitorilor ei, operelor culturale, de caritate și asistență socială și medicală, precum și pentru îndeplinirea celorlalte scopuri ale Bisericii (edificiile unităților de învățământ bisericesc, edificiile administrațiilor bisericești, muzeele religioase, așezămintele și instituțiile culturale, social-medicale, filantropice și economice, terenurile agricole, pădurile, pășunile, viile, livezile, grădinile, drepturile patrimoniale, creanțele, părțile sociale, acțiunile, fondurile, hârtiile de valoare, averea în numerar etc.).

Un alt articol interesant pentru tema noastră se referă la imposibilitatea revendicării ulterioare a bunurilor care fac obiectul aporturilor de orice fel: contribuții, donații, succesiuni, legate, precum și alte bunuri intrate în patrimoniul unităților componente ale Bisericii.

Averea, suma de valori a unei comunități, reprezintă totalitatea bunurilor pe care acea comunitate le prețuiește. Astfel că Biserica prețuiește viața, sufletul, prețuiește mântuirea mai mult decât orice. Cea mai prețioasă avere a Bisericii este comunitatea adunată în liniște și dragoste. Biserica este spital sufletesc pentru cei care caută adevărata avere în această viață, pentru cei care caută pace și dragoste, iar ca orice spital, are nevoie de doctori și de locuri în care cei suferinzi să găsească alinare. În același timp, averea Bisericii este ansamblul terapeutic în care credincioșii își găsesc sprijin și alinare: biserici, mănăstiri, iconografie și obiecte de cult, serviciu liturgic, cultură, tradiție, istorie, identitate și demnitate națională și comuniune universală.

2.2 Cutia milei, versus umblatul cu „discul” prin biserică

Prezentă în majoritatea bisericilor din vremurile pe care le trăim, Cutia milei își are rădăcinile în sec. XVIII-XIX în Țara Românească și Moldova. În acea perioadă, această cutie nu avea nicio legătură cu Biserica. Exista Cutia breslei (fondurile unei bresle meșteșugărești din Moldova), Cutia târgului, unde se strângeau fondurile pentru trebuințele obștești ale târgului și pentru întreținerea unei școli obștești.

La 1775, Alexandru Ipsilanti stabilește într-un hrisov scopul, veniturile și modul de funcționare a Cutiei milei. Toți locuitorii (clerici sau mireni) erau obligați să cedeze părți de moștenire, în funcție de cât stabilea autorul testamentului. În cazul clericilor decedați fără testament, Cutia prelua o treime din moștenire. În cazul mirenilor – întreagă suma, dacă nu exista niciun moștenitor, o treime, dacă moștenitorii nu erau copiii decedatului, și o cotă parte, dacă legatarii erau copii legitimi. Preoții și diaconii (de altfel scutiți de taxe) trebuiau să contribuie cu un taler și jumătate.

Altă practică legată de Cutia milei a Moldovei secoului al XIX-lea se referă la femeia adulterină. Cutia se umplea când femeia în cauză se dovedea a fi vinovată, caz în care, părinții, frații sau nepoții de frate ai acesteia aveau dreptul să primească a treia parte din averea ei (în afară de zestrea și de darurile de la nuntă – care erau comune), cu condiția de a nu fi fost complici la săvârșirea adulterului. Restul averii se împărțea în mod egal între Biserică și Cutia Milelor. Când femeia nu avea asemenea rude, averea ei revenea, în egală măsură, mănăstirii (unde era închisă după ce fusese găsită vinovată) și Cutiei;

Tot ducumentele vremii specifică faptul că doar o dată la trei luni era deschisă Cutia milei, banii fiind împărțiți celor care aveau nevoie de milostenie, fetelor de boieri mai în vârstă care urmau să se mărite și aveau nevoie de ajutor, celor aflați în primejdie, copiilor orfani, văduvelor și altor săraci. De asemenea, Cutia plătea și „slujbașii proprii: dascăli, cismegii, sameși (cei ce răspundeau de Cutie în Moldova), epitropi etc. Cei care jăluiau la Cutia milei primeau sprijin, numai după ce domnul pecetluia un act prin care aproba cererea”. Dacă domnul constata că solicitanții nu sunt bătrâni și săraci, le încredința o slujbă.

Remarcăm faptul că banii adunați în Cutia milei nu erau ai Bisericii, ci a celor care aveau într-adevăr nevoie. Faptul că la biserică se adunau cei mai mulți oameni, poate fi o explicație pentru prezența ei în acest loc (după cum am observat mai sus, și în Târg se găsea o cutie a milei; prin urmare, în locurile cele mai frecventate erau amplasate de către autorități aceste cutii de strângere de bani pentru ajutorarea celor care aveau trebuință).

În prezent, Cutia milei e regăsită în majoritatea bisericilor noastre. E un mijloc prin care, cine dorește poate lăsa o anumită sumă de bani, de regulă nu foarte mare, care va fi folosită fie pentru ajutorarea săracilor, fie pentru întreținerea bisericii, după cum stabilește preotul împreună cu Consiliul parohial. Pentru această sumă nu se eliberează chitanță, fiecare dând după posibilități și după cum dorește. Inițial, după cum îi spune și numele, acești bani erau folosiți pentru milostenie. Cu timpul, când parohiile sărace nu își puteau acoperi cheltuielile, au recurs la utilizarea acestor bani în plata curentului, a încălzirii, a întreținerii.

Din cauza sărăciei și a nejunsurilor, numeroși credincioși uită adeseori de această Cutie a milei, iar parohiile sărace ajung în situația de a nu-și acoperi cheltuielile de întreținere. În astfel de situații, constrânși de împrejurări, preotul și Consiliul parohial, bazându-se anumite tradiții, decid să adune efectiv în timpul slujbei bani de la credincioși; este vorba de așa-numitul „disc”. Este de la sine înțeles că aceasta nu este cea mai fericită rezolvare. În timpul Sfintei Liturghii, Taina Tainelor nu trebuie să avem alte preocupări în afară de rugăciunea și comuniunea noastră cu Dumnezeu. În același timp, după momentul sublim al Epiclezei, ne este conturbată flagrant liniștea sufletească prin vânzoleala care se petrece în biserică prin „umblatul cu discul”. Pentru a acoperi cheltuielile parohiei, dar și pentru a nu perturba cea mai mare Taină a creștinismului și inima cultului divin, considerăm că această practică trebuie mutată la sfârșitul slujbei, cand se pot aduna acei bănuți la ieșirea din biserică. Deși e mult mai elegantă practica Cutiei milei, cea cu „discul” e mult mai eficientă, majoritatea oamenilor simțindu-se oarecum rușinați să plece fără să dea nimic. Dar, în situația aceasta ne lovim de celălalt risc: omul nu mai dă de bunăvoie și cu inimă bună, după îndemnul Sfântului Apostol Pavel, ci silit de împrejurări, iar acest fapt nu este atât de plăcut înaintea lui Dumnezeu.

Există, de asmenea, în unele parohii, practica colectării banilor în două discuri. Trebuie specificat faptul că nu din avariție parohia respectivă a recurs la o astfel de situație, ci din necesitatea plății corului sau a cântăreților.

Cu toate acestea, practica darului la biserică dăinuie din cele mai vechi timpuri, după modelul obiceiului de la templul din Ierusalim (exemplul văduvei din Evanghelie care a dat cei doi bani – Mc. 12, 42), iar acești bănuți sunt necesari parohiei, întrucât, după cum vom vedea în continuare, Statul alocă Bisericii o sumă mică pentru salarizarea personalului clerical și neclerical, iar restul este necesar din contribuția credincioșilor. Prin urmare, nu sunt de condamnat aceste practici; nici nu încurajăm îndepărtarea lor; trebuie doar revizuite și rânduite la momentele oportune; în același timp, trebuie evitată extravaganța și exagerata somptuozitate; în toate trebuie păstrat echilibrul și dreapta măsură.

3. ASPECTE LEGALE PRIVIND APORTUL ENORIAȘILOR LA ÎNTREȚINEREA BISERICII ȘI A PERSONALULUI DESERVENT

De bună seamă, limbajul juridic la care suntem nevoiți să apelăm în această ultimă parte a lucrării noastre, nu are nimic în comun cu autenticul duh al Ortodoxiei și al trăirii creștine. Cu toate acestea, Biserica face parte din Stat, având dintotdeauna o strânsă legătură cu acesta, fapt pentru care, nu se poate sustrage de la anumite cerințe. Raportul dintre Biserică și Stat a existat încă de la începuturi. Sfântul Apostol Pavel îl îndemna pe tânărul episcop Timotei la rugăciune pentru toți oamenii, împărați și cei care sunt în înalte dregătorii (I Tim. 2, 1-3). Nu cred că mai e nevoie să reamintim de simfonia Biserică-Stat din Imperiul Bizantin. Prin urmare, Biserica nu poate trăi în izolare, întrucât este „din lume”. Vom vedea că și în privința cheltuielilor și a chivernisirii banilor, hotărârile și reglementările sale se împletesc cu cele ale Statului.

3.1 Contribuția – benevolă sau obligatorie?

Este știut că Biserica are cheltuieli și nu puține. Nu înțelegem însă că banii primiți de la credincioși, așa-numita contribuție – nu sunt atât de mulți. Apare de cele mai multe ori o disproporție mare între parohii. Așadar, parohiile de primul grad sunt mult mai bogate decât cele rurale. Din acest motiv nu trebuie generalizată situația financiară a Bisericii. În unele țări, în care predomină alte confesiuni decât cea Ortodoxă (în special în Germania și în țările scandinave) se strânge un anumit impozit religios, fiecare cetățean având dreptul să aleagă confesiunea căreia dorește să canalizeze această contribuție. Un astfel de impozit intern își introduc și numeroase grupări și secte existente. Biserica Ortodoxă nu îndeamnă la acest lucru, înțelegând mai cu seamă că pentru mulți enoriași va fi foarte greu să facă față unei asemenea impozitări, mai ales în condițiile existenței de azi.

În 2001, în Parlamentul României s-a propus o Lege privind instituirea unei taxe de cult, însă, în data de 9 octombrie a aceluiași an, datorită unei abțineri, propunerea legislativă a fost respinsă. Din numeroasele știri ale presei observăm o acidă repulsie a unora față de orice contribuție, chiar și benevolă, la Biserică. Nu dorim să ne gândim ce reacții ar fi stârnit adoptarea acestei legi; în acest caz, contribuția ar fi devenit practic obligatorie. Prin urmare, întrucât situația a rămas aceeași, iar fiecare contribuie cu cât poate și dacă poate, numeni nu îl poate obliga pe credincios să scoată forțat bani din buzunar (deși avem și exemple de măsuri abuzive luate de unii preoți, care însă sunt sancționate de autoritățile bisericești).

Așadar, soluția care rămâne este ca preotul, în duhul blândeții, să propună enoriașilor să jertfească după măsura posibilităților. Este drept că stabilește împreună cu Adunarea parohial și Consiliul parohial o anumită sumă, pe care o comunică Centrului eparhial, dar nu poate constrânge pe nimeni, împotriva voinței sale, să o achite. Din acest motiv se numește „benevolă”, întrucât, fiecare achită cât dorește. Pentru suma donată, preotul eliberează chitanță, fiind îndeplinite în sensul acesta și cerințele Statului român.

Ne punem întrebarea, cum este văzută contribuția celor care sunt doar oaspeți la biserică. Gândidnd la rece, în parohiile mari de oraș, cea mai mare contribuție pentru existența Bisericii nu o aduc credincioșii practicanți, ci cei care frecventează foarte rar biserica. Achită acea sumă stabilită pentru a fi cu conștiința împăcată, iar apoi, până în anul următor nu mai au niciun gând referitor la apartenența lor religioasă. Totodată, există nenumărate cazuri în care așa-zișii enoriași apelează la „serviciile” Bisericii fie când este vorba de un botez, fie de o cununie, fie de o înmormântare, în afara acestor evenimente, viața lor fiind străină de comunitatea din care fac parte doar scriptic.

Iată care e paradoxul vieții bisericești, și mai ales de la oraș: enoriașii ce vin la biserica regulat, adevărații fii duhovnicești ai preotului, nu prea contribuie financiar la susținera Bisericii, aceasta mai mult existând nu pe baza banilor celor care duc o viață bisericească, ci pe baza contribuțiilor acelora care intră foarte rar pe aici. În primul rând, pe baza banilor acelora care intră abia de vreo două ori în viață în biserică, la oficierea botezului și la înmormântare.

Această situație, care pare mai degrabă un compromis al Bisericii și o delăsare, este încurajată și de unele hotărâri ale autorităților bisericești. Cel mai probabil, Patriarhia Română, dorind cu orice preț să atragă cât mai mulți enoriași, oferă anumite avantaje doar celor care participă efectiv la viața bisericii, celorlalți, percepându-le taxe. Avem în sensul acesta reacția Patriarhiei Române la propunerea ministrului Mircea Dușa, prin care solicita ca slujbele de înmormântare pentru veteranii de război și invalizi să fie gratuite. Răspunsul patriarhiei nu a fost însă chiar pe placul ministrului. Sfântul Sinod a enunțat într-o hotărâre o recomandare pentru preoți de a ține slujbe de înmormântare gratuit doar dacă veteranii decedații „au participat la viața Bisericii și au contribuit la misiunea ei”. „Contribuția nu trebuie să fie financiară, fiecare credincios trebuie să fie misionar în societate, să promoveze valorile creștine prin exemplul vieții personale, să îndemne semenii să facă bine, să fie altruist, să învețe pe alții ce este adevărul, dreptatea, corectitudinea, toleranța etc”.

Referitor la contribuția credincioșilor, în presă au apărut numeroase acuzații la adresa „taxelor mari” care ar fi practicate de Biserica Ortodoxă Română în ocazii cum ar fi nunțile, botezurile sau înmormântările. La aceste acuzații, Arhiepiscopia Bucureștilor a răspuns cu un comunicat de presă privind contribuțiile benevole pentru serviciile religioase (botezuri, cununii și înmormântări), din cuprinsul ei (oferind și lista parohiilor). Lărgind sfera de interpretare, putem aplica acest comunicat în întreaga Patriarhie, întrucât prevederile Statutului de Organizare și funcționare al Bisericii Ortodoxe Române se aplică în toată Patriarhia.

„Actuala campanie din presa centrală, privind contribuțiile benevole pentru serviciile religioase (botezuri, cununii și înmormântări), numite de către ziariști „taxe” sau „tarife”, este una tendențioasă și malițioasă, întrucât nu contribuțiile credincioșilor pentru aceste evenimente unice din viață lor sunt exagerate, ci facturile pe care parohiile și credincioșii din ele trebuie să le achite pentru utilități (electricitate, apă, gaze naturale, telefonie, etc.), majorate de la o luna la altă.

Oricum, sumele cheltuite de o familie pentru oficierea unui botez sau a unei cununii religioase sunt mult mai mici decât finanțarea articolelor denigratoare la adresa slujitorilor Bisericii, pe care le publică unele ziare anticlericale. Acestea pretind că Biserica trebuie doar să ajute pe alții, fără că ea să fie ajutată”.

Prin urmare, Biserica dezminte acuzațiile malițioase ale presei și respinge toate acuzațiile care doresc a-i deforma imaginea. În sensul acesta, amintește referința din Statut și din Legea Cultelor: art. 55, lit. g din Statutul BOR și Legea 489/2006, art. 10, al. 2 (Legea Cultelor), care arată că fiecare Consiliu parohial va propune Adunării eparhiale cuantumul contribuțiilor benevole minime și maxime, pentru botezuri, cununii și slujbe de înmormântare, ținând seama de mediul rural sau urban în care se află parohia și de situația economică a credincioșilor (pensionari, șomeri, salariați sau oameni cu posibilități financiare mai mari).

Așadar, cele două referiri din legile amintite considerăm că sunt lămuritoare în ceea ce privește contribuția benevolă. Este de dorit însă ca preoții să respecte aceste hotărâri și să stabilească împreună Consiliul parohial cuantumul contribuției, după posibilitățile parohiei. Este, într-adevăr, tendința ca în parohiile mici, unde, evident, și veniturile sunt pe măsură, preotul să fie „împins” spre avariție. Dar, un preot responsabil și drept, cu siguranță va respecta hotărârile impuse de Patriarhie, fără să exagereze. Cel mult, poate spera la o îndreptare a situației și la o echilibrare a parohiilor.

Totodată, ne simțim datori să demolăm mitul prin care, preotul, cu prilejul binecuvântarii caselor de Bobotează apare drept un „perceptor”. Scopul vizitării credincioșilor este evident: sfințirea și binecuvântarea caselor credincioșilor. Faptul că unii credincioși doresc să plătească în acel moment contribuția la Biserică, nu ar trebui să stârnească reacții ale presei; nici măcar așa-numitul „dar al botezului”. La urma urmei, e dorința credinciosului; preotul nu constrânge pe nimeni, fiecare oferind numai dacă dorește și cât dorește.

Așadar, contribuția este benevolă, iar în schimbul ei se oferă chitanță. În documentele fiecărei parohii este transparență, iar preotul are datoria justificării și explicării detaliate privind bugetul parohial ori de cât ori credinciosul îi cere acest lucru.

3.2 Salarizarea preotului

Comunicatul de mai sus se încheie în felul următor, explicând în amănunțime ce anume are de făcut preotul:

„Hotărârile Adunării parohiale vor fi trimise prin protoierii (protopopiate) la Centrul eparhial pentru confirmare și apoi se vor aplică în mod corect și transparent. Adică preotul paroh va elibera chitanță pentru suma totală primită, din care 50 % va fi considerată venit pentru parohie, iar 50 % retribuție pentru personalul clerical și neclerical (corul) care a contribuit la oficierea slujbei respective, întrucât clerul și cântăreții nu primesc salariu de la Stat, ci un sprijin financiar, care trebuie însă completat din contribuțiile benevole ale credincioșilor. Preoții parohi care nu eliberează chitanță pentru suma totală primită vor pierde oficiul de paroh”.

Așadar, comunicatul arată clar că preotul și personalul neclerical nu primesc salariu integral de la Stat, ci doar un sprijin financiar, care trebuie completat din contribuțiile benevole ale credincioșilor. Acest lucru nu îl înțeleg credincioșii parohiilor noastre. Ei consideră că preotul primește de la Stat întreg salariul, pe lângă care adaugă și ceea ce primește de la oameni, câștigându-și în felul acesta, într-o manieră nedreaptă reputația de avar.

Referire la slarizarea preotului întâlnim și în Statutul de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe Române, cu trimitere la legile Statului. În sensul acesta, iată ce specifică art. 190 din Statut:

„Salarizarea personalului bisericesc de conducere, precum și a personalului clerical și neclerical se face conform normelor generale în vigoare în Biserica Ortodoxă Română, prin contribuții de la bugetul propriu al unităților de cult, prin contribuții de la bugetul de Stat, de la bugetul administrațiilor publice locale și al altor instituții, în condițiile legii”.

În data de 20 noiembrie fost publicată în Monitorul Oficial nr. 778/2008 Ordonanță de Urgență a Guvernului nr. 155/2008, care aduce modificări la salarizarea preoților. S-a hotărât astfel corelarea sprijinului Statului pentru salariile clericilor cu salariile cadrelor didactice din învățământul preuniversitar, astfel încât un preot va primi 65% din salariul de baza al unui cadru didactic cu grad profesional similar, cu studii similare și cu vechime similară.

Ca și anterioara modificare a legii privind sprijinul la salarizarea clerului, și acest act normativ prevede un sprijin suplimentar pentru 30% dintre preoții care activează în unități de cult cu venituri reduse. „Ca urmare, 30% dintre preoții care primesc sprijin de la Stat, vor primi un sprijin reprezentând 80% din salariul de baza al unui cadru didactic cu studii, grad profesional și vechime similară. Acest act normativ are un caracter istoric, prima dată după mult timp, în sfârșit, este stabilită o legătură directă între cadrele didactice și preot, recunoscându-se latura socială a activității pe care o desfășoară un preot sau un diacon”, a continuat consilierul patriarhal, părintele Ionuț Corduneanu, conducătorul Oficiului Juridic al Patriarhiei Române, subliniind totodată faptul că Sfântul Sinod al Bisericii noastre va trebui „să se pronunțe și să hotărască schimbarea grilei de salarizare, deoarece actuală grilă stabilește proporția fonduri proprii – spijin de la Stat pe vechile contribuții”.

Un an mai târziu, Guvernul a adoptat un proiect de Lege pentru modificarea și completarea Legii nr.142/1999 privind sprijinul Statului pentru salarizarea clerului. Prin urmare, personalul clerical care își desfășoară activitatea în unități de cult cu venituri reduse, din mediu rural, va beneficia de un sprijin lunar suplimentar, cu 25% mai mare față de sprijinului lunar stabilit potrivit Legii nr. 142/1999.

Numeroase localități, în special cele situate în zona montană, au mulți locuitorii în vârstă și cu venituri reduse iar în altele rata șomajului este deosebit de ridicată față de media pe țară. În aceste localități, lipsa mijloacelor materiale face dificilă funcționarea unităților de cult, precum și asigurarea, pentru comunitățile respective, a personalului de cult care să se afle permanent în localitatea respectivă, spre a răspunde eficient nevoilor spirituale ale credincioșilor.

Pentru acordarea acestui sprijin sunt stabilite criterii transparente, în sensul că sunt considerate unități de cult cu venituri reduse acelea care îndeplinesc cel puțin două din următoarele condiții:

– se află într-o zona de sărăcie extremă sau cu un grad ridicat de sărăcie față de condițiile medii de trăi existente la nivel național;

– credincioșii sunt, în principal, persoane în vârstă;

– se află într-o zona a țării sau județului unde rată șomajului este peste media pe țară;

– sunt situate în zone izolate, greu accesibile, în zone în care se produc periodic calamități naturale sau au fost afectate de curând de o mare calamitate naturală;

– nu există casă parohială iar personalul clerical nu deține locuința personală în localitate;

– nu beneficiază de sprijin pentru salarizarea personalului neclerical.

Este fixat și numărul de posturi care va beneficia de această suplimentare, în sensul că poate beneficia de aceste prevederi un procent de 30% din totalul de 15.228 de posturi clericale. Aceste posturi vor fi repartizate pe culte, în raport cu numărul credincioșilor, conform ultimului recensământ, și cu nevoile reale.

Acest act normativ, pe care îl avem în discuție, propune și modificarea cuantumului finanțării lunare alocate pentru sprijinirea așezămintelor religioase românești din afară granițelor.

Așadar, în ce privește sprijinirea așezămintelor religioase românești din afară granițelor care desfășoară activități deosebite în vederea menținerii identității lingvistice, culturale și religioase a românilor din afară granițelor, se alocă de la bugetul de Stat, prin unitatea centrală de cult din România, o sumă care reprezintă echivalentul în lei a 80.000 euro/lunar. Această sumă este acordată unităților centrale ale cultelor recunoscute prin bugetul Ministerului Culturii și Cultelor. Sumele primite vor fi folosite pentru completarea salariilor personalului clerical al respectivelor unități, inclusiv pentru plata contribuțiilor prevăzute de lege la asigurările sociale de Stat, de sănătate, de șomaj, și alte contribuții obligatorii prevăzute de lege pentru angajator.

În ceea ce privește sumele concrete, Patriarhia Română a dat un comunicat, prin care a făcut publică suma alocată de la bugetul de Stat:

„Întrucât în această perioadă mai multe persoane răuvoitoare vehiculează în presă cu scopul vădit de a exagera valoarea fondurilor primite de Cultele religioase din România ca sprijin financiar din partea Statului, pentru corecta informare a opiniei publice prezentăm datele din bugetul de Stat pe anul 2013, puse la dispoziția Patriarhiei Române de Ministerul Finanțelor Publice:

Finanțare Culte 2013: 487, 4 milioane lei din care 276,9 milioane lei pentru salarizarea personalului clerical, 174,1 milioane lei pentru salarizarea personalului neclerical și 36,4 milioane lei sprijin pentru construcții, restaurări etc.

Suma de 487, 4 milioane lei reprezintă 0,2% din bugetul de Stat pe anul 2013, respectiv 0,08% din PIB-ul României pe anul 2013.

De menționat faptul că majoritatea contribuabilior la bugetul de Stat și la bugetele locale sunt de confesiune ortodoxă”.

Pentru a ne face o imagine de ansamblu asupra situației salarizării personalului clerical, în Anexa nr. 3 am atașat parte din Legea nr.132/2008 din 04/07/2008.

În continuare, Patriarhia subliniază faptul că Statul român nu plătește integral salariile personalului clerical și neclerical, ci asigură doar o contribuție de aproximativ 60% (până la 65%) la salariile acestora. Restul salariilor (comparabile cu cele ale profesorilor din Învățământul preuniversitar), impozitele, asigurările de sănătate și contribuțiile sociale sunt plătite din fondurile proprii ale unităților bisericești.

În privința personalului neclerical, din care fac parte cântăreții și îngrijitorii, specificăm faptul că aceștia au salarii sub nivelul minim pe economie.

Revenind la situația parohiilor sărace, amintim că există posibilitatea ca preotul și personalul neclerical să nu reușească să își completeze salariul din aceste fonduri proprii. Partea dramatică apare când anumite protopopiate impun diverse abonamente de reviste, cărți, colportaj, pe care preotul, în astfel de situații, este nevoit să le achite din prorprii lui bani (și aceia puțini, din ajutorul din partea Statului, care în fapt ar fi trebuit completat din fondurile parohiei.)

Așadar, lucrurile, așa cum sunt prezentate în statistici, se situează undeva imediat sub ceea ce am numi astăzi nivel mediu de trai. Dar poate că și acest nivel mediu de trai este o ispită pentru mulți, în aceste vremuri în care cresc lipsurile, necazurile și suferințele, iar prețurile europene se liberalizează, crescând alarmant nemulțumirile tuturor.

3.3 Colecta pentru Fondul Central Misionar

În prima duminică din Postul Mare, în Duminica Ortodoxiei, în toate bisericile și mănăstirile Patriarhiei Române din țară și străinătate va fi organizată tradiționala colectă în bani pentru Fondul Central Misionar. Acesta este destinat lucrării misionare, social-filantropice a Bisericii și sprijinirii parohiilor sărace.

Hotărârea instituirii Fondului Central Misionar a fost luată în timpul vrednicului de pomenire Patriarh Justinian în cadrul Ședinței Sfântului Sinod din 18 septembrie 1956. Astfel, s-a hotărât ca subvenționarea parohiilor din Ardeal pentru completarea întregirii salariilor preoților din parohiile sărace să se facă din Fondul Central Misionar, ce se va institui în cadrul Administrației Patriarhale și cu sprijinul Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al Patriarhiei Române. În acea perioadă, numeroase parohii erau în apăsătoarea situație de a nu se putea gestiona singure; multe dintre ele reveniseră la Biserica Ortodoxă Română și aveau nevoie de sprijinul întregii țări. Treptat, de la această nevoie punctuală ea s-a menținut și în timpul regimului comunist și după căderea regimului, pentru a sprijini orice tip de parohie săracă, întrucât există numeroase parohii în această situație, „multe dintre acestea izolate, cu foarte puțini credincioși, cu credincioși de peste 60 de ani majoritatea lor”.

După cum anticipam, în anul 1956 Fondul Central Misionar a fost alimentat din contribuția benevolă a Eparhiilor din țară și s-a hotărât în cadrul aceleiași ședințe a Sfântului Sinod ca începând cu 1 ianuarie 1957 alimentarea Fondului Central Misionar să se facă, pe lângă contribuțiile benevole ale Eparhiilor, din veniturile realizate prin purtarea unui disc în toate bisericile din țară, în Dumineca Ortodoxiei. De asemenea, se mai menționează că Institutul Biblic și de Misiune se va îngriji de crearea unor venituri permanente prin vânzarea icoanelor, cruciulițelor, pentru alimentarea Fondului Central Misionar.

Referitor la modul de distribuire a acestei colecte, tot părintele jurist, vicar administrativ patriarhal, Ionuț Corduneanu, lămurește întreaga procedură: „Consiliul parohial va totaliza sumele respective, le va vira prin protopopiate către Centrul Eparhial, Centrele eparhiale rețin 40% din colecta eparhiei pentru a sprijini unitățile de cult sărace de pe teritoriul lor, iar restul de 60% vine la Patriarhia Română care gestionează această sumă pentru sprijinirea diasporei. În momentul de față diaspora are numeroase nevoi practice pentru a fi sprijinită, pentru sprijinirea românilor din Harghita și Covasna și pentru sprijinirea altor activități care necesită o implicare financiară a Bisericii”. Anul venit cu o noutate în legătură cu colecta pentru Fondul Central Misionar, întrucât, pentru întâia dată de la instituire, în Biserica Ortodoxă Română, colecta a fost organizată și în parohiile de peste hotare.

De asemenea, putem aminti și ajutorul credincioșilor la construirea Catedralei Mântuirii Neamului. Prin mijloacele moderne de care dispune societatea actuală, Patriarhia a stabilit mai multe metode prin care putem deveni la rândul nostu ctitori ai măreței catedrale. Putem să ne aducem darul nostru pentru eternitate, după cum spune și sloganul campaniei de construire, fie prin intermediul internetului, fie prin cel al telefonului mobil, fie la bisericile parohiale, unde preotul paroh poate elibera chitanță specială, de la Patriarhia Română. Tototdată, Preafericitul Părinte Patriarh oferă diplome credincioșilor jertfitori. De asemenea, pe lângă colecta pentru fondul central misionar, pot fi organizate și colecte parohiale pentru construcția Catedralei, iar mai nou, se poate redirecționa impozitul din veniturile persoanelor fizice. Prin intermediul prevederii din Codul Fiscal, orice contribuabil, persoană fizică, poate direcționa 2% din impozitul pe venit, plătit Statului, către orice organizație non-guvernamentală (asociație, fundație etc.) dorește. Practic în acest se transmite Statului modul în care dorim să fie cheltuită o parte din impozitul pe venit. Această sumă nu reprezintă însă o sponsorizare sau donație, ci este, în esență, o parte a bugetului de Stat care este direcționată de către fiecare cetățean în parte către entitatea dorită de acesta! Aceși 2% pot fi redirecționați și în altă parte, după bunul plac al omului (fie la parohia de care aparține, fie la asociații caritabile, fie la cele sportive).

Prin urmare, fiecare credincios este îndemnat să contribuie la aceste colecte inițiate de Patriarhie după cum socotește cu inima sa (cf. II Cor. 9, 7), pentru ajutorarea semenilor noștri mai lipsiți decât noi, adică a „fraților prea mici” ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Din acest motiv, acest fond, este pe drept cuvânt, foarte frumos numit, de către părintele Iulian Necula, consilierul financiar al Mitropoliei Moldovei, „mâinile iubirii Mântuitorului Hristos pentru semeni”.

4. PREVEDERI FISCALE ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

Având în vedere rolul important al cultelor religioase în viață socială a unui popor, Statul, pe lângă subvenționarea de la bugetul său a activităților desfășurate în calitate de autorități de utilitate publică, sprijină unitățile de cult prin acordarea de facilități fiscale, în condițiile legii. De asemenea, Statul promovează sprijinul acordat de cetățeni cultelor prin deduceri din impozitul pe venit și încurajează sponsorizările către culte.

4.1 Scutirea de impozit

În art. 15, alin. 1, lit. f din Codul Fiscal se specifică următoarele:

„Sunt scutiți de la plata impozitului pe profit următorii contribuabili: (…) cultele religioase, pentru: venituri obținute din producerea și valorificarea obiectelor și produselor necesare activității de cult, potrivit legii, venituri obținute din chirii, alte venituri obținute din activități economice, venituri din despăgubiri în formă bănească, obținute ca urmare a măsurilor reparatorii prevăzute de legile privind reconstituirea dreptului de proprietate, cu condiția ca sumele respective să fie utilizate, în anul curent și/sau în anii următori, pentru întreținerea și funcționarea unităților de cult, pentru lucrări de construcție, de reparație și de consolidare a lăcașurilor de cult și a clădirilor ecleziastice, pentru învățământ, pentru furnizarea, în nume propriu și/sau în parteneriat, de servicii sociale, acreditate în condițiile legii, pentru acțiuni specifice și alte activități nonprofit ale cultelor religioase, potrivit Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor;”.

Același articol, în ultimul alineat (3) arată că unitățile de cult sunt scutite de la plata impozitului pe profit și pentru veniturile din activități economice realizate până la nivelul echivalentului în lei a 15.000 euro, într-un an fiscal, dar nu mai mult de 10% din veniturile totale obținute din activități fără scop patrimonial scutite de la plata impozitului pe profit. Codul Fiscal enumeră și veniturile care nu se iau în calcul la stabilirea profitului impozabil.

4.2 Scutirea de Taxa pe valoare adăugată (TVA) și de plata accizelor

Și în această privință, Biserica Ortodoxă Română, alături de celelalte unități de cult, recunoscute în țara noastră beneficiază de anumite avantaje. Din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată, livrarea obiectelor de cult religios (vasele liturgice, icoanele metalice sau litografiate, crucile, crucifixele, cruciulițele și medalioanele cu imagini religioase specifice cultului, calendarele religioase etc.) nu este considerată activitate economică. Fac excepție de la aceste prevederi obiectele decorative și cele pentru nunți și botezuri.

Sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată prestările de servicii și/sau livrările de bunuri furnizate membrilor unităților de cult în interesul lor colectiv, conform statutelor proprii de organizare sau codurilor canonice. Codul Fiscal prezintă în amănunțime toate situațiile în care Biserica Ortodoxă Română poate fi scutită de această taxă. Prin urmare, pentru că prestărilor/livrărilor în discuție să le fie aplicabilă scutirea sus-menționată este necesarca unitățiile de învățământ din cadrul cultelor religioase să fie autorizate conform prevederilor legale în vigoare, în caz contrar acestea devenind impozabile din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată.

Totodată, orice produs energetic achiziționat direct de la operatori economici producători, importatori sau distribuitori, utilizat drept combustibil pentru încălzirea unităților de cult, inclusiv furnizarea gazului natural, este scutit de la plata accizelor. Scutirea se acordă direct în baza autorizației de utilizator final emisă de autoritatea fiscală teritorială la care este înregistrată fiscal unitatea de cult.

Unitățile de cult sunt obligate să organizeze și să conducă contabilitatea activităților desfășurate potrivit reglementărilor contabile aprobate de Ministerul Economiei și Finanțelor. De asemenea, fiecare eparhie, în aparatul ei administrativ are un revizor contabil care verifică periodic situația economică a fecărei parohii.

5. DARUL BISERICII ÎN MISIUNEA EI FILANTROPICĂ ȘI SOCIALĂ

Dintotdeauna, Biserica Ortodoxă a desfășurat o bogată operă de caritate, care, spre deosebire de celelalte confesiuni are caracteristiciile ei proprii. Cel mai important element prin care se distinge este cel legat de cultul divin public, de viața liturgică, întrucât lucrare Bisericii are la bază porunca evanghelică a iubirii aproapelui și care și-a găsit exprimarea cea mai concretă sub forma milosteniei. Cultivând ideea iubirii aproapelui, a solidarității cu cei aflați în nevoi și în suferințe („Bucurați-vă cu cei ce se bucură, plângeți cu cei ce plâng” – Rom. 12, 15), dând expresie acestor simțăminte și virtuților creștine în rugăciunile cultului divin care are prin excelență un caracter comunitar. Prin urmare, Biserica noastră a găsit și dezvoltat în orice perioadă forme de manifestare a carității, având o legătură puternică cu viața liturgică.

După 1990, într-o perioadă de tranziție și reformă în toate domeniile de activitate, societatea a început a se confrunta cu o serie de disfuncții, provocate de starea generală de sărăcie existentă la nivel național. Neajunsurile acestea fac obiectul de lucru al unor instituții ale Statului, care au ca obiectiv o cât mai bună ordine socială. În ajutorul Statului, în astfel de situații intervine Biserica. Aceasta își oferă serviciile ei ca o alternativă la serviciile sociale guvernamentale sau private, având o structură caracteristică proprie, avînd obiectivele de asistență socială dintre cele mai variate, pe care și le-a fixat în funcție de problemele existente în societate, începând cu organizarea și dezvoltarea de servicii de asistență socială în special la nivelul comunitar, pentru categorii diverse de persoane defavorizate aflate în situații de risc social.

Biserica, realizându-și misiunea sa de veacuri de vestire a Evangheliei, se orientează cu mai multă grijă la nevoile oamenilor. Cu toate acestea, societatea solicită Bisericii o mai mare implicare în sfera socială, stabilirea unor priorități de constituire a serviciilor de asistență socială și religioasă, bazate pe învățătura Sfintei Evanghelii, dar adaptate cerințelor societății contemporane.

Grija față de cei aflați în dificultate, fiind totodată și o poruncă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a fost dintotdeauna parte integrantă a Bisericii Ortodoxe. Dezvoltarea serviciilor de asistență socială de către Biserca Ortodoxă Română este determinată de slujrea misionară și pastorală a Bisericii și are profil social și filantropic. Activitatea de asistență socială se desfășoară în conformitate cu prevederile Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române.

Statul Român consideră salutară această inițiatuvă a Bisericii, văzând-o ca pe un partener puternic și cu adevărat interesat de necazul omului. În același timp, și oamenii văd în Biserică un adevărat sprijin și o instituție mult mai apropiată de sufletul lor, decât sistemele de Stat care nu au nicio legătură cu aspectul spiritual. Pe lângă ajutorul material (pe care și Statul îl oferă), omul necăjit, bătrânul singur așteaptă și o vorbă bună. În acest sens, urmând învățăturii lui Hristos, asistenții sociali din cadrul Bisericii reușesc să se apropie de inima omului, să îl înțeleagă și să îi aline suferința și singurătatea.

În prezent, Biserica desfășoară activități de asistență socială prin sistemul propriu, având suport de organizare legile emise de Stat, promovând politicile sociale și măsurile de protecție socială pe care le regăsim în întreaga societate, ea punând la dispoziție resursele umane și logistica de care dispune. Nu în ultimul rând, putem menționa că în cadrul serviciului social bisericesc se desfășoară proiecte care au ca sursă de realizare și resurse financiare care actualmente sunt modeste. De aceea Biserica invită Statul și în același timp îi propune ca sistemul național de asistență socială să treacă în slujba bisericii, aceasta din urmă punând la dispoziție cele menționate mai sus, iar Statul ca factor determinant într-o societate să-i dea bisericii capital financiar pentru finanțarea întregului sistem. Biserica oferă prin personalul său clerical care are statut de lider într-o societate mobilizarea și antrenarea oamenilor ca și comunitate într-o implicare directă în rezolvarea problemelor care pot apărea.

Totodată, în același duh al comuniunii și al fraternității parohiale, se organizează diferite colecte pentru cei aflați în suferință. Și acestea evidențiază implicarea Bisericii în problemele sociale ale enoriașilor săi. Din darul credincioșilor cu posibilități sunt ajutați și cei necășiți, și astfel, sunt împlinite și îndemnurile Mântuitorului, dar și Biserica își îndeplinește menirea sa, iar darul rămâne un element esențial în cultul și viața Bisericii.

Mila, ca expresie concretă a filantropiei, reprezintă mijlocul prin care Dumnezeu preface egoismul din om în iubire față de aproapele, pentru ca fiecare să poată intra în Împărăția cerurilor. Aceasta, cu atât mai mult, cucât la judecata din urmă, dobândirea împărăției cerurilor este condiționatăde atitudinea creștinului față de cei defavorizați ai sorții. În Fericirea a V-a, Mântuitorul proclamă: „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui”. Este aici perspectiva unei întreceri cu tine însuți, mila fiind unul din elementelede prim ordin ale desăvârșirii.

Biserica întemeiată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos este și va rămâne „Casa milostivirii lui Dumnezeu”, în care orice om își află nu numai alinarea sufletească, dar și un ajutor material pentru întreținerea vieții și a sănătății prin harul lui Dumnezeu, dar și prin mila bunilor creștini.

Asistența socială și cea religioasă sunt modurile sau chipurile în care Biserica lucrează pentru a face cunoscută bunătatea și mila lui Dumnezeu față de cei aflați în suferințe și nevoi. Aceste noi dimensiuni ale lucrării de asistență socială și de asistență religioasă vin să denote efortul general și permanent al întregii noastre Biserici strămoșești. Ele dovedesc, pe de o parte, că Biserica Ortodoxă se implică mereu în problemele dificile ale vieții spirituale și materiale ale societății contemporane, iar pe de altă parte, ne arată că instituția bisericească este continuatoarea măreței opere filantropice, înfăptuită prin minunile și propovăduirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

CONCLUZII

În lucrarea de față am urmărit concepția „darului” în cadul Bisericii, intenționând să trasăm câteva repere în înțelegerea lui corectă. Deși lucrarea poartă titlul generic Darul ca act liturgic în cultul Biserici¸ nu ne-am limitat strict la acest aspect, ci am abordat și alte chestiuni adiacente, dar care au legătură cu darul și actul liturgic. Pentru a înțelege bine acest aspect am fost nevoiți să coborâm în istorie până în perioada Vechiului Testament, unde, de asemenea, apare darul în cultul divin

Deși lucrarea se poate plia și pe alte ramuri ale teologiei practice și chiar istorice (Drept canonic, Patrologie, Istorie Bisericească Universală), întrucât conține diefrite subcapitole în care se tratează chestiunea darului dintr-o multiplă perspectivă, baza ei este liturgică. Întrucât termenul cheie al lucrării, în jucur căruia gravitează toate referințele, este „darul”, toate cele trei capitole „îl tratează” din perspective diverse.

La începutul lucrării noastre am urmărit așadar evoluția conceptului de „dar”, începând cu perioada Vechiului Testament, cu ritualul de la Cortul Sfânt, iar apoi de la Templu. Am remarcat cât de bine rânduite erau toate elementele constitutive ale cultului divin. Sistemul jertfelor, de asemenea bine stabilit, arăta darul ca fiind un element nelipsit de la Cortul Sfânt. Totodată, construirea Templului în timpul domniei lui Solomon demonstrează jertfelnicia evreilor și dragostea lor față de Iahve. Putem realiza o paralelă între situația de atunci, cu construire Templului șice de azi cu construirea Catedralei Mântuirii Neamului. Poaet părea puțin forțată comparația, dar mărinimia și dorința acelor oameni, cu siguranță o întrece pe cea a contemporanilor noștri.

Am abordat și problema zeciuielii, de la care nu se sustrăgea nimeni. Ba mai mult, în vremurile noastre, cultele neoprotestante o au în rânduiala lor, și culmea, nimeni nu vociferează împotriva ei (nici măcar presa, în malițiozitatea și interesul ei de a găsi cât mai multe „picanterii”). De la practica zeciuielii am făcut trecerea la Noul Legământ, unde zeciuiala ăși schimbă înțelescul, devenind umbră a milosteniei. În continuare, referindu-ne la textele Noului Testament, am abordat problema banilor între bogăție și subzistență, fiind profund marcați de situația bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, sau de cea a bogatului căruia i-a rodit țarina.

Tot în Noul Testament am întâlnit ispta lui Simon Magul, care s-a perpetuat până în vremurile noastre, fiind o reală problemă, mai ales în rândul celor care vor să devină preoți. Totodată, demne de urmat sunt îndemnurile Sfântului Apostol Pavel, care arată clar cum trebuie să fie un propovăduitor al lui Hristos în această privință.

Ca o confirmare a învățăturilor biblice referitoare la dar și la bani, primul capitol se încheie cu opinia Sfinților Părinți. Banii și bunurile materiale sunt necesare omului întâi de toate pentru a subzista. Apoi, după îndemnul Sfintei Scripturi, o altă întrebuințare bună a lor este milostenia și facerea de bine, dar și darul la altar, tot ca jertfă adusă Domnului. Pervertirea acestor chestiuni firești a dus la ceea ce Părinții Bisericii au numit iubirea de arginți sau lăcomia de avere (φιλαρyυρία și πλεoνεξία).

Capitolul al doilea prezintă în amănunțime situația darului în cultul Bisericii Ortodoxe, de-a lungul timpului și până în vremurile pe care le trăim. Pravila Bisericească de la Govora înmănunchează toate referirile și toate canoanele cu privire la darurile care poti fi aduse la biserică. Deși referirile sunt din toate perioadele, prescripțiile sunt extrem de actuale și pentru timpurile noastre. Chiar și acea practică veche cu cele 7 daruri pe care creștinul bun le aducea la biserică sunt la fel de actuale și azi, ca și atunci. De asemenea, Sfânta Liturghie, inima cultului divin arată cel mai bine importanța darului în cultul Bisericii. Sfânta Liturghie reprezintă întâlnirea noastră cu Dumnezeu. În felul acesta, urmând logica bunului simț, prin care, atunci când mergem la cineva ducem un dar, și la Sfânta Liturghie ducem darurile noastre, pentru ca, apoi, în cadrul ei, să primim de la Dumnezeu o mulțime de daruri, care vor culmina cu Însuși Trupul și Sângele Său și intrarea în comuniunea Treimică. Darurile noastre la Sfânta Liturghie, după cum Însuși Hristos ne-a învățat în cadrul Cinei celei de Taină, sunt pâinea și vinul (Mt. 26, 26-29). Demnă de remarcat este și ideea, conform căreia, darul se primește întotdeauna de la altcineva. Iar dacă Euharistia este dar, și încă darul suprem, atunci ea este oferită de cineva: de Hristos-Domnul („Tu ești Cel ce aduci și Cel ce Te aduci, Cel ce primești și Cel ce Te împarți”), și primită de altcineva: omul (preot sau mirean).

Referitor la celelalte slujbe ale cultului Bisericii, Sfintele Taine și Ierurgiile ne-am referit mai întâi la darurile pe care le primim de la Dumnezeu. În cazul lor, darul nu apare atât de pregnant din partea noastră. Ele sunt slujbe bisericești prin mijlocirea cărora ni se împărtășește, în chip special, nevăzut si prin anumite rituri (forme), semne văzute, harul lui Dumnezeu, în momentele cele mai de seamă și în anumite împrejurări ale vieții noastre. În al doilea rând, am amintit și darul nostru, al creștinilor, în legătură cu Sfintele Taine și Ierurgiile. Cele mai multe parctici apar în ritualul slujbelor legate de sfârșitul omului. Prin urmare, Sfintele Taine sunt cele care ne împărtășesc nouă un dar, și nu noi Sfintelor Taine. Noi, primitorii, suntem cei care ne dăruim, practic, pe noi înșine, urmând a primi de la Dumnezeu darul Său. Harul transmis prin Sfintele Taine va face simțită prezența Mântuitorului față de toți oamenii: „Și iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârșitul veacului” (Mt. 28, 20).

Ultimul capitol, „Aspectul juridic al darului, între Biserică și Stat” prezintă o analiză actuală și în detaliu privind partea legislativă, atât bisericească, dar și laică, în privința susținerii Bisericii din partea Statului, dar și a credincioșilor, din punct de vedere legal. Prin urmare, am lămurit problema bunurilor sacre și a celor comune, în lumina Statutului de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe Române, precum și problema „dsicului” și a Cutiei milei. Ideea e că fiecare trebuie să ofere, după inima sa, de bunăvoie, și nu din obligație. La fel stau lucrurile și în cazul contribuției benevole, unde soluția care rămâne este ca preotul, în duhul blândeții, să propună enoriașilor să jertfească după măsura posibilităților. Este drept că stabilește împreună cu Adunarea parohial și Consiliul parohial o anumită sumă, pe care o comunică Centrului eparhial, dar nu poate constrânge pe nimeni, împotriva voinței sale, să o achite. Din acest motiv se numește „benevolă”, întrucât, fiecare achită cât dorește. Pentru suma donată, preotul eliberează chitanță, fiind îndeplinite în sensul acesta și cerințele Statului român.

Privitor la salarizarea preotului, corelând prevederile Statutului BOR și a celorlalte legi ale Statului în vigoare, am înțeles că preotul primește de la Stat doar un ajutor, de 60-65%, restul urmând a fi completat din fondurile parohiei. Deși această situație este nefavorabilă pentru numeroși preoți, Statul acordă, în mod compensator, alte avantaje Bisericii: amintim în sensul acesta scutirea de T.V.A și de plata accizelor.

La finalul lucrării ne-am simțit datori să amintim de atât de vehiculata construire a Catedralei Mântuirii Neamului. Întrucât presa este într-o perpetuă acțiune de denigrare a acestei monumentale lucrări, și implicit, a întregii Biserici, argumentele noastre cu privire la necesitatea ei, sperăm să clarifice problema, în rândul oamenilor, care zi de zi, sunt hrăniți cu diverse informații eronate. De asemenea, întrucât tema principală a lucrării este „darul”, partea care o încununează se referă la aspectul social al Bisericii, Biserică ce permenent dăruiește și îi ajută pe cei mai necăjiți oameni. Biserica întemeiată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos este și va rămâne „Casa milostivirii lui Dumnezeu”, în care orice om își află nu numai alinarea sufletească, dar și un ajutor material pentru întreținerea vieții și a sănătății prin harul lui Dumnezeu, dar și prin mila bunilor creștini.

ANEXE

Anexa nr. 1 (canoane referitoare la osândirea Simoniei)

Dumnezeiescul apostol Pavel vestitorul adevărului (propovăduitorul), așezând (rânduind) presbiterilor din Efes, sau mai degrabă întregului cin (corp) preoțesc (rânduială) asemenea unui canon, a grăit deschis astfel: „Argintul sau aurul sau haina nimănui nu am poftit; toate vi le-am arătat vouă, căci astfel ostenindu-vă se cade să veniți în ajutorul celor necredin­cioși, socotind voi că este mai fericit a da decât a lua” (F. Ap. 20, 33-35).

Drept aceea, și învățându-ne de la acela, orânduim ca episcopul, născocind pentru câștig rușinos (născociri, pretexte) în pricini de păcate, să nu plănuiască nicidecum a cere aur, sau argint, sau altceva de la episcop, sau clericii, sau monahii cei care se află sub el (îi sunt supuși). Căci zice apostolul: „Nedrepții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu” (I Cor. 6, 9) și: „Nu sunt datori copiii să agonisească părinților, ci părinții copiilor” (II Cor. 2, 14).

Dacă, așadar, pentru stoarcerea aurului sau a vreunui alt soi sau pen­tru vreo patimă a sa, s-ar găsi cineva (dintre episcopi) oprind de la slujbă (liturghie) și afurisind pe vreunul dintre clericii supuși lui, sau închizând vreo cinstită (sfântă) biserică, spre a nu se săvârși în ea slujbele lui Dumnezeu, și trecând (întinzând) nebunia lui asupra (lucrului) celui nes­imțitor, cu adevărat fără simțire fiind (acela), se va supune și aceleiași pătimiri și se va și întoarce răutatea lui asupra capului său (Ps. 7, 16), ca un călcător al poruncii lui Dumnezeu și al rânduielilor apostolice. Căci și Petru, căpetenia (corifeul) dintâi al apostolilor, poruncește: „Păstoriți tur­ma lui Dumnezeu cea întru a voastră (grijă), veghind asupra ei, și nu cu silnicie, ci cu tragere de inimă, după Dumnezeu; nu cu căutare de câștig rușinos, ci cu râvnă, nu ca și când ați fi stăpâni ai obștilor (păstoriților), ci pildă făcându-vă turmei; și când se va arăta Arhipăstorul, primiți cununa cea neveștejită a măririi” (I Petru 5, 2-4).

Canonul 4 – Sinodul VII ecumenic

Păcat de moarte se consideră când oarecari păcătuind, rămân neîndreptați. Dar și mai rău decât aceasta este dacă se ridică cu cerbicie (încăpățânare) împotriva dreptei credințe și a adevărului, prețuind mai mult pe mamona decât supunerea față de Dumnezeu, și se împotrivesc rânduielilor Iui canonice. în aceștia nu este Domnul Dumnezeu, de nu cumva smerindu-se își vor veni în fire (se vor trezi) din greșeala lor; căci trebuie ca aceștia să se apropie cu tot dinadinsul de Dumnezeu și cu inimă zdrobită să ceară lăsarea și iertarea acestui păcat și să nu se mândrească cu danie nelegiuită. Căci „Domnul e aproape de cei zdrobiți cu inima” (Ps. 33, 17).

Drept aceea, cei ce se fălesc că au fost rânduiți în Biserică prin dare de aur (prin dăruirea aurului) și, punându-și nădejdea în acest obicei rău, care înstrăinează de Dumnezeu și de toată preoția și care, din această pricină, cu fața nerușinată și în gura mare (cu gura neacoperită), prin cuvinte ocărâtoare batjocoresc pe cei ce au fost aleși de către Duhul Sfânt, pentru bunătatea (virtutea) vieții lor și care au fost rânduiți (în Biserică) fără dare de aur, (atunci) mai întâi cei ce fac aceasta să ia treapta cea din urmă a cinului lor (a stării proprii). Iar dacă ar stărui (persevera), să fie îndreptați prin certare (epitimie).

Iar dacă cineva s-ar vădi cândva făcând aceasta întru hirotonie (cu prilejul hirotoniei) să se urmeze după canonul apostolic, care zice: „Dacă vreun episcop, sau presbiter, sau diacon ar dobândi prin bani (demnitatea) această vrednicie, să se caterisească și acela, și cel ce l-a hirotonit și să se taie cu totul și din comuniune (biserică, împărtășire), ca Simon Magul de către mine Petru” (can. 29 ap.).

Așijderea și după al doilea canon al cuvioșilor noștri părinți de la Calcedon, care zice: „Dacă vreun episcop ar săvârși hirotonie pentru bani și ar coborî între lucrurile de vânzare harul care nu se vinde, și ar hiro­toni pentru bani episcop, ori horepiscop, ori presbiter, ori diacon, ori pe altcineva dintre aceia ce se numără în cler, sau pentru bani ar înainta (institui, rândui) econom sau ecdic (apărător, avocat) bisericesc, sau para-monar, sau pe oricine din canon (din catalogul slujbașilor bisericești), pentru câștig rușinos pe seama sa, cel dovedit că a făcut (întreprins) aceasta să se primejduiască în privința propriei sale trepte (spițe), iar cel hirotonit să nu aibă nici un folos din hirotonia sau înaintarea aceea din negoț, ci să fie străin de vrednicia sau de slujba pe care a dobândit-o prin bani. Iar dacă cineva s-ar vădi (ar apărea) ca mijlocitori în astfel de apucături (afaceri) rușinoase și nelegiuite, să cadă și acesta din treapta sa, dacă ar fi cleric, iar de ar fi laic sau călugăr, să se afurisească” (can. 2 sin. IV ec).

Canonul 5 – Sinodul VII ecumenic

De acum înainte (de la canonul de față înainte), clericul să nu rânduiască la două biserici, căci acest lucru este de treaba (propriu) negustoriei și a câștigului rușinos și străin obiceiului bisericesc. Căci am auzit din însuși glasul Domnului că „nu poate cineva să slujească la doi domni; căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va nesocoti (disprețui)” (Mt. 6, 24).

Așadar, „fiecare – după cuvântul Apostolului – întru ceea ce a fost chemat, întru aceea este dator să rămână” (I Cor. 7, 20) și să stea la o singu­ră biserică. Căci cele ce se fac în treburile bisericești pentru câștig rușinos sunt străine de Dumnezeu. Iar pentru trebuința acestei vieți sunt îndeletni­ciri (meșteșugiri) felurite. Așadar, de ar vrea cineva să-și câștige din acestea cele trebuincioase trupului; căci zice apostolul: „Pentru nevoile mele și ale celor ce sunt cu mine, mâinile acestea au slujit” (F. Ap. 20, 34). Și acestea (să se observe) în această de Dumnezeu păzită cetate, iar în locurile (localitățile) cele din afară să se îngăduie, din pricina lipsei oamenilor.

Canonul 15 – Sinodul VII ecumenic

Atât de mult s-a înstăpânit urâciunea iubirii de arginți la cârmuitorii Bisericilor, așa că și oarecare dintre bărbații care se numesc evlavioși, și dintre femei, uitând porunca Domnului, s-au amăgit și fac pentru aur primirile celor ce vin spre cinul preoțesc și spre viața singuratecă (monahală). Și se întâmplă precum zice marele Vasile, că este de lepădat și în­tregul, al cărui început este netrebnic, căci nu este îngăduit a sluji lui Dumnezeu și lui mamona (Mt. 6, 24).

Dacă, așadar, s-ar găsi cineva făcând acest lucru, dacă este episcop sau egumen, sau oarecare din starea preoțească, ori să înceteze, ori să se caterisească, după canonul al 2-lea al Sfântului Sinod de la Calcedon. Iar de ar fi egumenă, să se izgonească din mănăstire și să fie predată la o altă mănăstire spre ascultare. Așijderea și egumenul care nu are hirotonie întru presbiter. Iar în privința lucrurilor (bunurilor) celor date de părinți copiilor drept zestre, sau a celor aduse din averea lor (proprietatea lor), dacă mărturisesc cei ce le aduc că acestea sunt închinate (afierosite, con­sacrate) lui Dumnezeu, am orânduit că, ori de ar rămâne, ori de ar ieși, acelea să rămână în mănăstire, după făgăduința aceluia (care le-a adus), afară dacă n-ar fi vina înaintestătătorului (egumenului, pentru ieșirea din mănăstire a aceluia).

Canonul 19 – Sinodul VII ecumenic

Episcopul Osiu zise: „Iar de s-ar afla vreunul așa de nebun ori îndrăzneț, încât să fie de părerea de a aduce o oarecare scuză pentru unele ca acestea, adeverind că i s-au adus scrisori de la popor, vădit este că s-au putut corupe câțiva oarecari cu plată și cu preț pentru ca să facă tulburări în Biserică, ca și cum ar dori, firește, să-l aibă pe dânsul episcop. Deci socotesc că acest fel de vicleșuguri și uneltiri sunt cât mai vrednice de pedeapsă, încât unul ca acesta nici la sfârșitul vieții să nu se învred­nicească nici chiar de comuniunea laicilor. Răspundeți deci, sunteți de acord cu această socotință?” Răspuns-au: „Se aprobă cele spuse”.

Canonul 2 Sardica

Monstruozitatea lucrului despre care scriu, chiar prin ceea ce în gene­ral a trezit bănuială și prin ceea ce s-a vorbit, a umplut de durere sufletul meu, dar mi s-a părut de necrezut. Deci cel ce se știe vinovat să primească ca o doctorie scrisoarea ce o trimit în această privință; iar cel ce nu se știe vinovat, ca nu mijloc profilactic; și cel indiferent, de care mă rog să nu se găsească între voi, ca pe o mărturie. Dar ce este despre ceea ce vorbesc? Spun oarecare că voi luați bani de la cei ce se hirotonesc și că acoperiți aceasta sub pretextul evlaviei; și aceasta este și mai rău. Căci dacă cineva comite răul sub pretextul binelui, este vrednic de îndoită pedeapsă; căci prin aceasta se lucrează ceea ce nu este bun și se folosește spre a săvârși păcatul, ca și cum ar zice cineva că ar fi ajutător binelui. De vor fi acestea așa, în viitor să nu se mai întâmple, ci îndrepteze-se; fiindcă celui ce pri­mește argintul trebuie să se zică ceea ce s-a spus de către apostoli celui ce voia să dea ca să cumpere împărtășirea Duhului Sfânt: „Argintul tău fie împreună cu tine spre pieire” (F. Ap. 8, 20); căci mai ușor greșește cel ce în urma ignoranței vrea să cumpere decât cel ce vinde darul lui Dumne­zeu: că s-a făcut vânzare, și dacă tu vei vinde ceea ce ai primit în dar, ca un vândut lui satana, vei fi lipsit de har; căci introduci cârciumărie în cele duhovnicești și în Biserică, unde ni s-a încredințat Trupul și Sângele lui Hristos, acestea nu trebuie să se întâmple așa; și, iată, spun care este șiretlicul. Ei socotesc că nu păcătuiesc dacă nu iau îndată și iau după hiro­tonie; dar a lua este a lua oricând. Vă îndemn deci ca acest venit sau, mai bine zis, această introducere spre gheena să o lepădați; și să nu vă faceți nevrednici de săvârșirea Sfintelor Taine, spurcându-vă mâinile cu astfel de venituri. Și iertați-mă dacă la început, ca și cum nu aș fi crezut, iar apoi ameninț ca și cum aș crede. Dacă cineva după această epistolă a mea va face una ca aceasta, se va îndepărta de la altarele de aici; și va căuta unde, cumpărând darul lui Dumnezeu, va putea să-l vândă. Căci noi și bi­sericile lui Dumnezeu nu avem astfel de obicei (I Cor. 16, 16). Adăugând încă una, voi încheia. Acestea se fac din iubirea de argint; iar iubirea de argint este nu numai rădăcina tuturor relelor (I Tim. 6, 10), ci se numește și idolatrie (Colos. 3, 5). Deci nu cinstiți mai mult pe idoli decât pe Hristos, pentru mai puțini arginți; nici să nu urmați iarăși lui Iuda, vânzând pen­tru profit a doua oară pe cel ce s-a răstignit odată pentru noi, fiindcă țari­nile, cât și mâinile celor ce primesc aceste roduri, acheldama se vor numi.

Canonul 90 – Sfântul Vasile cel Mare

Epistola lui Ghenadie, Patriarhul Constantinopolului

Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, când a încredințat sfinților săi ucenici propovăduirea Evangheliei și i-a trimis pe ei învățători oamenilor în toată lumea, le-a poruncit în chip hotărât ca darul ce l-au primit de la El, și ei în dar să-l dea oamenilor, necâștigând pentru el aramă, sau argint, sau aur, sau în general o altă avere materială sau pământească. Fiindcă răsplata harurilor cerești și duhovnicești nu sunt cele pământești și pieritoare. Porunca aceasta a dat-o nu numai acelora, ci, prin ei, și nouă, pe care ne-a învrednicit a intra în treapta și locul lor. Și trebuie ca, precum atunci aceia, așa și noi acum să o păstrăm și să o observăm riguros și să nu născocim prin sofisme nebunii, nici să ne aruncăm în hazard primejdios, „In dar”, zice, „ați luat, în dar dați. Să nu câștigați nici argint la cingătorile voastre” (Mt. 10, 8). Simplu și lămurit este cuvântul acestei porunci, neavând nimic îndoielnic, nici imposibil de îndeplinit, nici având trebuință de tălmăcire sofisticească. De la mine ați primit demnitatea preoției, zice; dacă Mi-ați dat pentru aceasta ceva, ori mic, ori mare, și dacă aceasta s-a vândut din partea mea, vindeți-o și voi altora, iar dacă ați primit-o în dar, dați-o și voi în dar. Ce este mai lămu­rit decât porunca aceasta? Și ce este mai de folos celor ce i se supun? Cu adevărat vai celor ce înțeleg să câștige darul lui Dumnezeu ori să-l dea pentru bani; căci, după cele spuse de Sf. Petru, unii ca aceștia dau prilej pentru venin de amărăciune și pentru împreunare cu nedreptatea, cuprinși fiind de lăcomia lor de argint; drept aceea, de acord cu această lege a Domnului, și canonul dat în această privință al cuvioșilor și ferici­ților Părinți de la Sfântul și marele Sinod ecumenic adunat la Calcedon, ne spune nouă lămurit astfel prin aceste cuvinte: „Dacă vreun episcop ar săvârși hirotonia pentru bani și ar face obiect de vânzare harul care nu se vinde, și ar hirotoni pe bani episcop, sau horepiscop, sau presbiter, sau diacon, sau pe altcineva dintre cei ce se numără în cler, ori ar promova pentru bani econom, sau ecdic, sau paramonar, sau pe oricare din canon pentru mârșav câștig, și dacă se dovedește că a făcut aceasta, să se pri­mejduiască pentru treapta sa; și cel hirotonit să nu aibă nici un folos din hirotonia sau promovarea aceea din negoț; ci să fie străin de demnitatea sau de funcția pe care a dobândit-o pentru bani. Iar dacă cineva a fost mijlocitor în astfel de afaceri urâte și ilegale, dacă ar fi cleric, să cadă din treapta sa; iar dacă este laic sau monah, să se anatematizeze”.

Preabune și foarte drept cinstitoare sunt poruncile canonului Sfinților Părinți, care resping și anulează tot atacul satanic și toată apucătura dia­bolică îndreptată împotriva darului duhovnicesc; căci cu nici un chip nu admite ca promovarea hirotoniei să se facă sau să se primească pentru bani, nici de cel ce o săvârșește, nici de cel ce primește promovarea hiro­toniei. Dar nu permite a se da bani pentru hirotonie, nici mai înainte de timpul hirotoniei, nici după timpul hirotoniei, nici în însuși timpul hirotoniei; deoarece cu desăvârșire a oprit mituirea pentru acest lucru. Totuși, fiindcă acum, deși acestea sunt oprite lămurit, s-au vădit unii din Biserica galatenilor care disprețuiesc și calcă din cauza lăcomiei rușinoase și a iubirii de argint aceste porunci mântuitoare și umAne, am socotit și noi că este bine a le reînnoi iarăși pe acestea împreună cu Sfântul Sinod ce se ține întru această cetate împărătească, pentru ca fără de nici o născocire și fără de nici un pretext, și fără de nici un sofism, să tăiem cu desăvârșire acest obicei nelegiuit și urât care nu știu cum a in­trat în preasfintele biserici, pentru ca într-adevăr fără de cârciumărire și curată făcându-se glăsuirea de către arhiereii cei ce hirotonesc, să vină de sus harul Duhului Sfânt; deoarece acum, făcând ei pentru bani pro­movarea și lucrând fără curățenie cu mâna, nu știu dacă vine asupra celui ce se prohirisește potrivit glasului Evangheliei, ci mai vârtos de nu se re­strânge harul Duhului Sfânt. Deci să știi, din toate părțile, preacinstitorule de Dumnezeu, că oricine va fi vădit de una ca aceasta, ori episcop, ori horepiscop, ori periodeuț, ori presbiter, ori diacon, ori altul oricare din canon, ori laic, prin hotărârea comună a arhiereilor și cu vot obștesc se va osândi, după cum și canonul Sfinților Părinți de mai înainte zice: că tre­buie ca harul să fie har și cu nici un chip să nu mijlocească argintul în pri­vința lui. Așadar, să fie și lepădat și străin de orice demnitate ieraticească și slujbă și supus blestemului anatemei atât cel ce crede că-l va câștiga pe acesta cu bani, cât și cel ce făgăduiește a-l da acesta pe bani, ori cleric, ori mirean de ar fi, ori de s-ar dovedi, ori de nu s-ar dovedi că a făcut aceas­ta; căci nu se pot cândva împăca întreolaltă cele incompatibile, nici mamona să consimtă cu Dumnezeu sau ca cei ce slujesc aceluia să slujească lui Dumnezeu; și aceasta este hotărârea netăgăduită a Domnului: „Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui mamona” (Mat. 6, 24). Punându-ne cu tărie încrederea în aceasta și supunându-ne acestora, împreună cu cel ce le-a spus acestea, am hotărât împotriva celor ce comit astfel de nelegiuiri. Deci și sfinția ta să se îngrijească, procedându-se cu toată prevederea ca acestea prin scrisori să se dispună lămurit, atât de Dumnezeu preaiubitorilor episcopi și periodeuților celor supuși ție, cât și tuturor celorlalți; pentru ca toți creștinii, într-un duh și într-un suflet adunându-ne strâns laolaltă împotriva vrăjmașului comun, să putem tăia cu ajutorul lui Dum­nezeu rădăcina lăcomiei de bani sădită de acela între noi, împreună cu toate ramurile răutăților ei. Salutăm întreaga comunitate de frați întru Hristos de la tine. Fiind sănătos întru Domnul, roagă-te pentru noi, de Dumnezeu preaiubitorule frate.

Scrisoarea lui Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, contra simoniei

Tarasie, din mila lui Dumnezeu episcopul Constantinopolului, Roma cea nouă, către preasfințitul și preafericitul frate și împreună slujitor, domnul Adrian, papa Romei celei vechi, salutări întru Domnul.

În multe feluri și în multe chipuri, din Evanghelii, de la Apostoli și de la Părinți ne învățăm ca la ceremonialul de sfințire a preoției să nu avem datina lăcomiei de bani, și să nu luăm aur și argint, și să nu ne însușim ceva străin Ia hirotonia vreunei persoane ieraticești, precum vom arăta prin dovezile citate în cele următoare, atât din Scripturile de Dumnezeu inspirate, cât și din învățăturile patristice. Căci cei ce-și pun mâinile sunt slujitori ai Duhului Sfânt, iar nu vânzători ai Duhului Sfânt; deoarece cei ce au primit autorizația aceasta prin cuvântul Domnului au vestit ca cei ce în dar au primit harul Duhului Sfânt, în dar să-l dea celor care îl primesc de la dânșii. Iar dacă cineva se va dovedi că pe aur l-a cumpărat pe îcesta, pe unul ca acesta îl declară lepădat de tagma ieraticească. Căci Ieși cu numele a fost primit între clerici, în realitate prin faptă cuvântul nințește; căci „nimeni nu poate sluji lui Dumnezeu și lui mamona”, precum ne-am învățat din Evanghelie (Mat. 6, 24). Și deoarece am auzit pe Dumnezeu grăind prin prooroci: „Preoți, grăiți în inima Ierusalimului” Isaia 40, 2), și iarăși amenințând și grăind: „paznicul de va vedea sabia menind și nu va semnala cu trâmbița, și poporul nu se va păzi, și venind iabia va lua dintre ei suflet, sângele îl voi cere din mâna paznicului” (Iez. 53, 6), temându-ne să nu fim dojeniți și osândiți din cauza tăcerii, vestim tuturor întâișezătorilor bisericilor noastre ca cu îndrăzneală să zicem cu dumnezeiescul apostol: „Curați suntem de sângele” (F. Ap. 20, 26) celor ce calcă orânduirile canonice, și mult mai vârtos de ale acelora care au hi­rotonit sau s-au hirotonit pentru bani, pe care dumnezeiescul apostol Petru, al cărui scaun l-a moștenit chiar sfinția ta frățească, i-a osândit ca pe Simon vrăjitorul; din cauza aceasta, nu ne sfiim să vestim adevărul, păstrând și ținând dispozițiile cele transmise nouă prin Canoane de Sfinții Apostoli și de slăviții noștri Părinți, și ne scârbim dacă s-a călcat de cine­va ceva din acestea. Deci frățeasca voastră arhierie venerabilă, care legal și după voia lui Dumnezeu administrează sfânta slujbă ierarhică, are pen­tru aceasta vestită slavă. Că marele și întâiul Arhiereu Hristos Dumne­zeul nostru a zis prin proorocul: „Viu sunt Eu și voi slăvi pe cei ce Mă slăvesc” (I Împ. 2, 30). Căci știi, bărbate al doririlor duhului, că aproape mai de suportat este eresul nelegiuit al lui Macedonie și al celor împreună cu dânsul luptători împotriva Duhului Sfânt; că aceia bârfind că Duhul Sfânt este creatură și rob al lui Dumnezeu și al Tatălui, tot astfel acestea, precum se vede, îl fac lor rob. Căci oricare stăpân vinde ceea ce ar vrea, dacă vrea, sau pe rob, sau altceva din ce are; așijderea și cel ce cumpără, vrând să fie stăpân peste cele ce le cumpără, prin preț de argint le câștigă. Astfel, cei ce fac acest comerț înjosesc pe Duhul Sfânt, păcătuind la fel cu cei ce huleau că Hristos prin Belzebul scoate dracii, sau, ca să spun mai exact, se aseamănă cu Iuda vânzătorul, care a vândut pe Hristos pe preț de argint de Dumnezeu ucigașilor iudei. Deci, precum într-adevăr Duhul Sfânt este de o ființă cu Hristos Dumnezeul nostru, este deplin lămurit că cei ce vând pe Duhul Sfânt vor fi de aceeași parte din care s-a vândut Hristos, precum s-a dovedit. Iar dacă nu se vinde (dar clar este că cu nici un chip nu se poate face aceasta), e fără îndoială că harul Duhului Sfânt, adică sfințenia preoției, nu este întru dânșii; și nici nu au primit-o și nici nu au. Căci, să-și aducă aminte de Sf. Petru, care către cel ce s-a ispitit spre aceasta a zis: „Tu nu ai nici parte, nici soarte întru acest cuvânt” (F. Ap. 8, 21). Căci dacă demnitatea preoției se vinde, apoi de prisos este lor atât petrecerea vieții întru cinste, cât și conduita întru curățenie și virtute. Apoi, după dânșii, de prisos este și Pavel, dumnezeiescul Apostol, care învață: „Se cuvine episcopului să fie fără de prihană, întreg la minte, cu­viincios, învățător, înfrânat, treaz” (I Tim. 3, 2), ținându-se de cuvântul credincios al învățăturii, ca să poată și a mângâia prin învățătura cea să­nătoasă, și a mustra pe cei ce se împotrivesc. Deci toate acestea sunt de­parte de cel ce vinde și cumpără preoția. Prin urmare, dovezile următoa­re alese din cărțile sfinte declară că cu totul străin de preoție este oricine care dă sau primește mită, în oricare timp, ori înainte de hirotonie, ori după hirotonie; căci a lua este luare oricând. Dar și toate promovările eclesiastice se opresc a se da pentru bani.

Canonul al 29-lea al Sfinților Apostoli: „Dacă vreun episcop prin bani a ajuns Ia demnitatea aceasta mare, ori presbiter, ori diacon, să se caterisească atât dânsul, cât și cel ce l-a hirotonit și să se taie dosăvârșit și de la împărtășire, ca Simon Magul prin mine, Petru”.

Din Faptele Apostolilor: „Și văzând Simon că Duhul Sfânt se dă prin punerea mâinilor Apostolilor, le-a adus lor bani, zicând: «Dați-mi și mie puterea aceasta, ca pe oricine voi pune mâinile să primească Duhul Sfânt». Dar Petru a zis către el: «Argintul tău să fie cu tine întru pieire, căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se câștigă pe bani. Tu n-ai parte nici de soartă întru cuvântul acesta, pentru că inima ta nu este dreaptă înain­tea lui Dumnezeu. Drept aceea, pocăiește-te de această răutate a ta și te roagă Iui Dumnezeu, doar ți se va ierta cugetul inimii tale; căci amărăciunea fierei și întru legăturile nedreptății văd că ești»” (8, 18-23).

Din Cartea a III-a a Împăraților: „Și după întâmplarea aceasta nu s-a întors Ieroboam de la răutatea sa și iarăși a făcut din poporul de rând preoți înălțimilor; cel ce vrea umplea mâna Iui și se făcea preot înălțimi­lor. Și s-a socotit acesta spre păcat casei lui Ieroboam și spre pieire și stin­gere de pe fața pământului” (13, 33-34).

Din Cartea a IV-a a împăraților: „Și s-a întors Neeman la Elisei și toată tabăra lui și a venit și a stătut înaintea lui și a zis: «Iată, am cunos­cut că nu este Dumnezeu în tot pământul, fără numai în Israel, și acum ia mulțumită de la robul tău». Și a zis Elisei: «Viu este Domnul înaintea că­ruia stau de voi lua», și l-a silit să ia și n-a voit. […] Și a zis Ghiezi, sluga Iui Elisei: «Iată, a lăsat domnul meu pe Neeman sirianul acesta de s-a dus, și n-a luat din mâna Iui nimic din cele ce a adus; viu este Domnul, voi aler­ga după el și voi lua de la el ceva». Și a alergat Ghiezi după Neeman. […] Și a zis Neeman: «Ia doi talanți de argint». Și a luat doi talanți de argint în doi saci și două rânduri de haine. Și după alte cuvinte, a zis către el Elisei: «De unde vii, Ghiezi?» Și a zis Ghiezi: «N-a fost sluga ta nicăieri». Și a zis către el Elisei: «Au n-a mers inima mea cu tine când a întors omul din carul său dinaintea ta, și acum ai luat argintul și hainele? Să cumperi cu ele grădini și măslinișuri, și vii, și oi, și boi, și slugi, și slujnice. Și lepra Iui Neeman se va lipi de tine și de seminția ta în veac». Și a ieșit de la fața lui alb de lepră ca zăpada” (5, 12-27).

Din comentariul Sf. Vasile la Isaia: „Legea a dat-o spre ajutor, ca să zică că nu este cuvânt ca acesta pentru care nu se poate da dar și aceasta nu este lege ca acel cuvânt al ventrilocului, căci nu s-a născocit spre amă­gire ca acela, ci este învățătoarea adevărului; iar aceea vrăjesc pentru argint; dar aceasta este ridicol, fiindcă cei ce sunt amăgiți Ie dau lor și ar­gint drept plată a minciunii, iar glasul acesta al legii nu este de acest fel, ca să se dea bani pentru el, căci nimeni nu înapoiază harul: „în dar, zice, ați luat, în dar dați” (Mt. 10, 8). Vezi cum s-a mâniat Petru asupra lui Simon, cel ce aduce argint pentru harul Duhului Sfânt: „Argintul rău, zice, fie cu tine spre pieire, căci ai socotit a câștiga darul lui Dumnezeu pe bani” (F. Ap. 8, 20). Deci cuvântul Evangheliei nu este ca graiurilc ven­trilocilor, cele ce se vând. Căci ce preț de răscumpărare ar da cineva vrednic de acela? Ascultă pe David, care se îndoiește și zice: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?” (Ps. 115, 3). Deci nu este cu putință a da daruri pentru aceasta, vrednice de harul cel de la dânsul; un singur dar este vrednic de acesta, păstrarea lucrului dăruit; cel ce-ți dă ție comoară nu cere de la tine prețul celor date, ci păstrarea vrednică a lucrului dat”.

Din scrisoarea aceluiași, către episcopii cei de sub el, ca să nu se hirotonească pentru bani: „Ei socotesc că nu păcătuiesc dacă nu iau îndată, ci iau după hirotonie, dar a lua este a lua oricând. Vă îndemn deci ca acest venit sau mai bine zis această introducere spre gheena, să o lepădați și să nu vă faceți nevrednici de săvârșirea Sfintelor Taine, spurcându-vă mâinile cu astfel de venituri” (can. 90).

Din viața Sfântului Ioan Gură de Aur: „A venit la noi Eusebiu, care ne-a pricinuit nouă vorbă multă în privința tuturor episcopilor, acuza­torul celorlalți șase episcopi, rugându-se a fi primiți în comuniune. Unii dintre episcopi se împotrivesc, zicând că nu trebuie să se primească, fiind el un clevetitor. Din cauza aceasta se ruga zicând: Deoarece procesul în cea mai mare parte s-a dezbătut în curs de doi ani și prin martori s-a făcut amânarea, mă rog iubirii voastre de Dumnezeu, ca încă astăzi să produc eu martori; căci deși episcopul Antonin, care a primit aurul și a hirotonit, s-a săvârșit, totuși au rămas în viață cei ce au dat și s-au hirotonit. Sinodul prezent a hotărât să se cerceteze chestiunea; și să înceapă dezbaterea din citirea actelor făcute mai înainte. Au intrat martorii; au intrat și cei șase dintre cei ce au dat și s-au hirotonit; stăruind însă mar­torii în depozițiile lor, atât cei mireni, cât și cei dintre presbiteri, pe care socoteau a se bizui, la început tăgăduiau; iar când martorii au dovedit, aducându-le aminte de locuri și de timpuri, arătând atât felurile, cât și cantitățile de bani ce au dat, nici conștiința lor fiind preacurată, au mărturisit de sine fără de multă constrângere: am dat și ni s-a întâmplat să facă acest lucru, socotind că aceasta este rânduiala și cu scopul ca să scăpăm de serviciul public; și acum ne rugăm, dacă nu ne este îngăduit să fim în slujba bisericii, să primim înapoi măcar aurul ce l-am dat; findcă am dat unele giuvaeruri de-ale femeilor noastre. Ioan în privința aceasta a făgăduit sinodului zicând că eu îi voi libera pe ei de autoritatea de stat, rugând pe împăratul; voi însă dispuneți ca dânșii să primească înapoi de la moștenitorii lui Antonin ceea ce au dat. Deci sinodul a hotărât ca ei să primească aurul de la moștenitorii lui Antonin și să se împărtășească înlăuntrul altarului, dar să fie scoși dintre preoți, ca nu cumva, iertându-le aceasta, să se formeze obiceiul iudaic sau egiptean de a vinde și a cumpă­ra preoția. Fiindcă se zice că depravatul și fals numitul patriarh al iudei­lor în fiecare an, sau an de an, schimbă pe mai-marii sinagogilor prin adunare de argint; asemenea și imitatorul acestuia, patriarhul egiptenilor, ca să se împlinească proorocia: «Preoții lui pentru daruri răspundeau, și proorocii lui pentru argint preziceau» (Miheia 3, 11)”.

Din Canoanele celor șase sute treizeci Sfinți Părinți întruniți la Calcedon: „Dacă vreun episcop ar săvârși hirotonia pentru bani și ar face obiect de vânzare harul care nu se vinde, și ar hirotoni pe bani episcop, sau horepiscop, sau presbiter, sau diacon, sau pe altcineva dintre cei ce se numără în cler, ori ar promova pentru bani econom, sau ecdic, sau paramonar, sau pe oricare din canon pentru mârșav câștig, și dacă se dovedeș­te că a făcut aceasta, să se primejduiască pentru treapta sa; și cel hiroto­nit să nu aibă nici un folos din hirotonia sau promovarea cea din negoț; ci să fie străin de demnitatea sau de funcția pe care a dobândit-o pe bani. Iar dacă cineva a fost mijlocitor în astfel de afaceri urâte și ilegale, acela, dacă ar fi cleric, să cadă din treapta sa; iar dacă este laic sau monah, să se anatematizeze (can. 2).

Din enciclica preasfințitului arhiepiscop al Constantinopolului Ghenadie și a sinodului ținut împreună cu dânsul: „Așadar, să fie lepădat și străin de orice demnitate ieraticească și slujbă, și supus blestemului ana­temei, atât cel ce crede că-l va câștiga pe acesta cu bani, cât și cel ce făgăduiește a-l da pe acesta pe bani, ori cleric, ori mirean de ar fi, ori de s-ar dovedi, ori de nu s-ar dovedi că a făcut aceasta; căci nu se pot cândva îm­păca întreolaltă cele incompatibile, nici mamona să consimțească cu Dumnezeu, sau ca cei ce slujesc aceluia să slujească lui Dumnezeu; și aceasta este hotărârea netăgăduită a Domnului: «Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui mamona» (Mt. 6, 24)”.

Din Canoanele Sfântului Sinod al șaselea: „Cei ce pe bani se hirotonesc, sau episcopi, sau oricare clerici, iar nu după cercetarea și alegerea vieții, poruncim să se caterisească; dar și cei ce i-au hirotonit” (can. 22).

Toți să auzim aceasta și în urechi să le luăm, nu numai arhiereii, ci și cei ce sunt numărați în cler și toți cei ce locuiesc în lume. Pentru aceea se cuvine ca noi să luăm aminte cu prisosință la cele auzite, ca nu cumva să alunecăm pe alături (Evr. 2, 1); căci nu cu argint, sau cu aur, care se strică, am fost răscumpărați din viețuirea decăzută lăsată ca moștenire de strămoși, ci prin cinstit Sângele lui Hristos, celui nevinovat și neîntinat ca un miel (I Petru 1, 18-19). Astfel învață-ne și pe noi, bărbate preasfințite, să urmăm poruncilor din Scripturi, și celor evanghelice și apostolice, ca­nonice și părintești, ca să ne supunem cuvintelor gurii voastre. Ridică-te la înălțimi, înalță glasul tău întru tărie, mergi întru desfătare, vestește cu îndrăzneală, pentru ca să se desființeze și întru nimicire să se ducă punerea mâinilor pentru bani și orice dacă urmează acesteia pentru iubire de argint, nedreptate și neguțătorie, pentru câștig mârșav. Căci aceasta împreună cu cele de acest fel se vor nimici din poporul ales, prin chemarea numelui lui Hristos, primind darul mântuirii, și toate spurcăciunile ce urmează răutatea din rădăcină împreună se vor tăia. Și preoții ca finicii vor înflori, insuflând celor ce se mântuiesc buna mireasmă a lui Hristos, cântând Bisericii cu biruință: Domnul a înlăturat de Ia tine nedreptățile tale; încă și îndulcind pe cei ce culeg rodurile, ajungând ei la bătrânețe unse și arătându-i pe ei moștenitorii fericirii aceleia și vieții nestricate”.

Anexa nr. 2

Anexa nr. 3

Pentru a va informa exact cu salarizarea personalului clerical, puteți citi textul integral al Legii nr.132/2008 din 04/07/2008 din care reiese cuantumul aferent personalului din conducerea cultelor recunoscute și a unităților centrale de cult, asimilat celui încadrat pe funcții de demnitate publică, cât și cuantumul sprijinului lunar la salarizarea personalului din conducerea cultelor și a unităților de cult, altul decât cel asimilat funcțiilor de demnitate publică, precum și cuantumul sprijinului lunar la salarizarea personalului clerical angajat în unitățile cultelor recunoscute.

1.Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române – 8.357 RON (1 post)

2.Arhiepiscop major, mitropolit Biserica Ortodoxă Română și Biserica Româno-Catolică – 7.698 RON (11 posturi)

3.Arhiepiscop, șef de cult (mitropolit, episcop, muftiu, șef rabin, președinte uniune,președinte) – 7.244 RON (16 posturi)

4.Episcop, episcop-vicar patriarhal – 6.629 RON (39 posturi)

5.Episcop-vicar, episcop coajutor, episcop auxiliar, arhiereu-vicar – 6.342 RON (24 posturi)

6.Vicepreședinte uniune, vicar administrativ patriarhal, vicar general, secretar general,

consilier patriarhal, prim-rabin – 1.883RON (46 posturi)

7.Secretar patriarhal, inspector general bisericesc, vicar administrativ eparhial, vicar episcopal – 1.635 RON (41 posturi)

8.Secretar Cancelaria patriarhală, consilier eparhial, secretar eparhial, inspector, eparhial, exarh, protopop – 1.134 RON(715 posturi)

9.Stareț, superioară, egumen – 853 RON (466 posturi)

10.Preot, diacon, pastor, vestitor, imam, rabin, cantor, oficiant de cult :

cu studii superioare :

– gradul I -3018 posturi 843 RON

– gradul II -3238 posturi 710 RON

– definitiv -2440 posturi 663 RON

– debutant-2361 posturi 634 RON

cu studii medii :

– gradul I -663 posturi 618 RON

– gradul II-783 posturi 615 RON

– definitiv- 1690 posturi 612 RON

– debutant-1144 posturi 586 RON

Anexa nr. 4

Anexa nr. 5

(Chitanță care se eliberează credincioșilor care contribuie la construirea Catedralei mântuirii neamului )

(Certificat oferit de Patriarhia română credincioșilor jertfitori la construirea Catedralei )

BIBLIOGRAFIE

Izvoare

Arhieraticon, București, EIBMBOR, 1993.

Bojor, Victor, Roșianu, Ștefan, Tipic bisericesc, Blaj, 1931.

Ică, Ioan I. jr., Canonul Ortodoxiei I. Canonul Apostolic al primelor secole, Sibiu, Editura Deisis/Stavropoleos, 2008.

Liturghier, București, EIBMO, 2012.

Molitfelnic, București, EIBMBOR, 2006.

Sachelarie, Nicodim, Pravila Bisericească de la Govora, Ediția a III-a, Editată de Parohia Valea Plopului, Prahova, 1999.

Sfântul Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic despre viața morală, despre cunoștință și despre dreapta socoteală duhovnicească. Împărțit în 100 de capete, în Filocalia, vol. I, București, EIBMBOR, 2009.

Sfântul Ioan Casian, Așezăminte Mănăstirești, VII, 7, în colecția P.S.B. 57, București, 1980.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, III, 18, în Filocalia II, Sibiu, 1947.

Sfântul Nichita Stithatul, Capete, II, în Filocalia VI.

Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, traducere din limba greacă de pr. Prof. Ene Braniște, ediția a II-a, București, EIBMO, 2011.

Idem, Despre viața în Hristos, traducere din limba greacă și note de preotul profesor Teodor Bodogae, București, EIBMO, 2009.

P.G., XXXI, 276-277.

P.G. XXXI, .

P.G., LXI, 120.

P.L., XXXVII, 1922.

Cărți

Abrudan, Dumiru, Cornițescu Emilian, Arheologie biblică, București, EIBMBOR, 1994, p. 213.

Anania, Bartolomeu, Cartea deschisă a împărăției, București, EIBMBOR, 2005.

Andreicuț, Andrei, Repere de morală creștină, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2007.

Botezan, Florin, Sfânta Liturghie, cateheza desăvârșită, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2005.

Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, tipărită cu binecuvântarea Preasfințitului Laurențiu, Episcopul Caransebeșului, Caransebeș, Editura Diecezană, 2001.

Ene Braniște, Liturgica specială, București, Editura Lumea credinței, 2005.

Ciudin, Nicolae, Studiul Vechiului Testament, Manual pentru seminariile teologice, București, EIBMBOR, 2002.

Evdokimov, Paul, L’Orthodoxie, Delachaux et Niestlé, 1965.

Gabor, Adrian, Biserică și stat în primele patru secole, note de curs, Master, domeniul „Istorie și Tradiție”.

Galeriu, Constantin, Jertfă și răscumpărare, București, Editura Harisma, 1991.

Grünzweig, Fritz, Epistolele către Timotei. Epistola către Tit. Epistola către Filimon, în col. „Comentariu la Noul Testament”, vol. 23, trad. de Dorina Schinteie, Sibiu, Editura Lumina Lumii, 2007.

Krimmer, Heiko, Epistolele către Corinteni, în col. „Comentariu la Noul Testament, vol. 11/12”, trad. de Dorina Schinteie, Sibiu, Editura Lumina Lumii, 2007.

Larchet, Jean-Claude, Thérapeutique des maladies spirituelles, Paris, 1993.

Maier, Gerhard, Evanghelia după Matei, în col. „Comentariu la Noul Testament”, vol. 8-9, Korntal, Germania, Editura Lumina lumii, 2000.

Maier, Gerhard, Holland, Martin, Epistola lui Iacov. Epistola lui Iuda, în col. „Comentariu la Noul Testament”, vol. 23, trad. de Dorina Schinteie, Sibiu, Editura Lumina Lumii, 2007.

Mladin, Nicolae, Bucevschi, Orest, Pavel, Constantin, Zăgrean, Ioan, Teologia Morală Ortodoxă, pentru facultățile de teologie, vol. I, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2003.

Moșin, Octavian, Ciurac, Oana, Implicarea Bisericii în depășirea problemelor sociale, Chișinău, 2009.

Munier, Charles, L’Eglise dans l’Empire romain (I-er-III-er siècles), Paris, 1979.

Neudorfer, Heinz-Werner, Faptele Apostolilor, în col. „Comentariu la Noul Testament”, vol. 8-9, Korntal, Germania, Editura Lumina lumii, 2000.

Popoviciu, Nicolae I., Epicleza Euharistică, București, Editura Nemira, 2003.

Stăniloae, Dumitru, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, București, EIBMBOR, 2004.

Stefanelli, Juvenal, Liturgica, București, 1886.

*** Învățătura de credință ortodoxă, tipărită cu binecuvântarea Preasfințotului Părinte Corneliu, Episcopul Hușilor, Huși, 2012.

Articole și studii

Burcuș, Teodor, Rugăciunea lui Solomon la sfințirea Templului și caracterul ei universalist, în Studii Teologice, nr. 3 – 4, martie – aprilie,București, 1967.

De Zan, Renato, Il cultuale e l’economico nella Bibbia, în „Rivista Liturgica”, LXXXIV (1997), No 2.

Dumnea, Emil, Biserica și Statul în România contemporană în „Dialog teologic”, Editura Sapientia, nr. 25, p. 19.

Enăceanu, Ghenadie, Panaghia, în „BOR”, an X, nr. 11.

Ganea, Romulus, Legea zeciuielii în contextul cărții Deuteronom, în „Pleroma”, anul I, nr. 2, decembrie, 1999

Lino, Cesare, Soveniere alle necesita della Chiesa, , în „Rivista Liturgica”, LXXXIV (1997), No 2.

Moisiu, Alexandru, Biserica – locaș de închinare, în „Mitropolia Ardealului”, revista oficială a Arhiepiscopiei Sibiului și a Episcopiilor Clujului și Oradiei, anul XVII, nr. 5-6, mai –iunie 1972.

Muether, John R., Money and the Bible, în „Christian History”, issue 14 (Money in Christian History), 1987.

Pruteanu, Petru, Slujba Sfântului Maslu: istorie și actualitate, în „Altarul Reîntregirii”, nr. 2, 2010.

Vanca, Dumitru, Euharistia, dar primit: un simbol uitat, în „Credința Ortodoxă”, Alba Iulia, Anul VII, Nr. 1, ianuarie-iunie, 2002.

Surse web

Aniculoaie, G., Preoții vor primi 65% din salariul de bază al unui cadru didactic, în http://www.crestinortodox.ro/stiri/ziarul-lumina/preotii-primi-65-salariul-baza-unui-cadru-didactic-78704.html, (accesat la data de 2 iunie 2014)

Antonescu, Mihai, Antonescu, Ligia, Aspecte fiscal-contabile privind unitățile de cult din România, în http://fiscalitatea.manager.ro/aspecte-fiscal-contabile-privind-unitatile-de-cult-din-romania-115/ (accesat la data de 3 iunie 2014)

Bălănescu, Valentin, Cuza, Biserica și secularizarea, în http://mesagerulneamt.ro/2014/01/cuza-biserica-si-secularizarea/ (accesat la data de 11 iunie 2014)

Banu, Emanuel, Importanța Sfintelor Taine în creșterea noastră în Hristos, în http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/importanta-sfintelor-taine-cresterea-noastra-hristos-69002.html (accesat la data de 23 mai 2014)

Cocoșilă, Adrian, http://www.crestinortodox.ro/editoriale/pomelnicul-loc-unde-vii-cei-morti-stau-impreuna-96166.html (accesat la data de 11 iunie 2014)

Coniaris, Anthony M., Milostenia, http://www.crestinortodox.ro/religie/milostenia-96432.html (accesat la data de 9 mai 2014)

Diac Cristina, Cum a lăsat Cuza Vodă Biserica în sapă de lemn, în http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-lasat-cuza-voda-biserica-sapa-lemn (accesat la data de 11 iunie 2014)

Dănălache, Teodor, Leviții, diaconii din Vechiul Testament, în http://www.crestinortodox.ro/religiile-lumii/iudaism/levitii-diaconii-vechiul-testament-125517.html (accesat la data de 02 aprilie 2014)

Enache, Cornel, Bătăliile creștinismului timpuriu (XXIII): Simon Magul și învățătura lui, http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2007-10-05/bataliile-crestinismului-timpuriu-xxiii-simon-magul-si-invatatura-lui.html (accesat la data de 8 mai 2014)

Idem, Zeciuiala este umbra milosteniei, http://www.crestinortodox.ro/editoriale/zeciuiala-este-umbra-milosteniei-140499.html (accesat la 06 aprilie, 2014)

Farcașiu, Lucian, Sfaturi practice în Biserică: Cui dăm pomelnicele noastre? în http://ziarullumina.ro/agenda-crestinului/sfaturi-practice-biserica-cui-dam-pomelnicele-noastre (accesat la data de 11 iunie 2014)

Gomboș, Stelian, Biserica Ortodoxă și rolul Ei social – filantropic în societatea postmodernă, secularizată, în http://www.totpal.ro/biserica-ortodoxa-si-rolul-ei-social-%E2%80%93-filantropic-in-societatea-postmoderna-secularizata/ (accesat la data de 4 iunie 2014)

Kuraev, Andrei, De unde sunt banii în biserică, traducere și adaptare Natalia Lozan, în http://ortodoxia.md/articole-si-publicatii/5459-de-unde-sunt-banii-in-biserica (accesat la data de 1 iunie 2014)

P.F. Daniel, Unirea Principatelor Române – temelie pentru unitatea Statului roman, în http://patriarhia.ro/unirea-principatelor-romane-%E2%80%93-temelie-pentru-unitatea-statului-roman-5239.html (accesat la data de 11 iunie 2014)

Pruteanu, Petru, Probleme practice legate de Taina Sfântului Maslu, în http://www.teologie.net/2014/02/19/maslu-probleme-practice/ (accesat la data de 24 mai 2014)

Cutia milei, în http://www.gandul.info/stiri/cutia-milei-278859 (accesat la data de 30 mai 2014)

Despre ritualul înmormântării, în http://www.biserica-sfantulvasile.ro/info-ritual-inmormantare.php (accesat la data de 29 mai 2014)

Spovedania prin click, criticată de Patriarhie. Ce riscă românii care vor să se mântuiască pe net, articol din 26 noiembrie 2013, în http://stirileprotv.ro/stiri/social/spovedania-prin-click-criticata-de-patriarhie-ce-risca-romanii-care-vor-sa-se-mantuiasca-pe-net.html (accesat la data de 24 mai 2014)

http://avereabisericii.ro/ (accesat la data de 30 mai 2014)

Preoții din mediul rural vor beneficia de o majorare salarială, în http://www.crestinortodox.ro/stiri/crestinortodox/preotii-mediu-rural-beneficia-o-majorare-salariala-74582.html (accesat la data de 2 iunie 2014)

http://basilica.ro/stiri/colecta-pentru-fondul-central-misionar-_15035.html (accesat la data de 3 iunie 2014)

http://www.construimcatedrala.ro/de-ce-construim-catedrala-mantuirii-neamului-si-care-este-semnificatia-acesteia/#more-157 (accesat la data de 3 iunie 2014)

http://www.crestinortodox.ro/religie/cortul-sfant-marturiei-cortul-adunarii-119458.html (accesat la data de 01 aprilie 2014)

http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/istoria-bizantului/simfonia-bizantina-80638.html (accesat la data de 11 iunie 2014)

http://www.dcnews.ro/laurentiu-streza-statul-nu-ne-ajuta-pentru-ca-vrea-este-obligat_307127.html (accesat în data de 11 iunie 2014)

http://www.gotquestions.org/Romana/Crestin-zeciuiala.html (accesat la data de 06 aprilie 2014)

http://ziarullumina.ro/agenda-crestinului/sfaturi-practice-biserica-aducem-flori-la-sfanta-biserica (accesat la data de 4 iunie 2014)

http://www.ziare.com/social/biserica/bor-vrea-donatii-de-la-guvern-pentru-catedrala-mantuirii-neamului-1225476 (accesat la data de 3 iunie 2014)

Legi și hotărâri

Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, 2011.

Legea Cultelor, nr. 489/2006

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 155/2008.

Legea 571/2003 coroborată cu HG 44/2004 privind Codul Fiscal cu normele metodologice de aplicare. Text valabil pentru anul 2014, actualizat prin mijloace informatice.Ultima actualizare: Hotărârea Guvernului nr. 421 din din 20 mai 2014.

Hotărârea Sfântului Sinod nr. 4717 din 04 iulie 2013 privind asigurarea gratuită a slujbelor religioase de înmormântare a veteranilor și invalizilor de război de către preoții din parohii, așa cum se asigură de către preoții militari în garnizoane.

Comunicat de presă privind contribuțiile benevole pentru serviciile religioase (botezuri, cununii și înmormântări) din cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureștilor, în ziarul „Lumina” de miercuri, 14 aprilie, 2010.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare

Arhieraticon, București, EIBMBOR, 1993.

Bojor, Victor, Roșianu, Ștefan, Tipic bisericesc, Blaj, 1931.

Ică, Ioan I. jr., Canonul Ortodoxiei I. Canonul Apostolic al primelor secole, Sibiu, Editura Deisis/Stavropoleos, 2008.

Liturghier, București, EIBMO, 2012.

Molitfelnic, București, EIBMBOR, 2006.

Sachelarie, Nicodim, Pravila Bisericească de la Govora, Ediția a III-a, Editată de Parohia Valea Plopului, Prahova, 1999.

Sfântul Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic despre viața morală, despre cunoștință și despre dreapta socoteală duhovnicească. Împărțit în 100 de capete, în Filocalia, vol. I, București, EIBMBOR, 2009.

Sfântul Ioan Casian, Așezăminte Mănăstirești, VII, 7, în colecția P.S.B. 57, București, 1980.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, III, 18, în Filocalia II, Sibiu, 1947.

Sfântul Nichita Stithatul, Capete, II, în Filocalia VI.

Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, traducere din limba greacă de pr. Prof. Ene Braniște, ediția a II-a, București, EIBMO, 2011.

Idem, Despre viața în Hristos, traducere din limba greacă și note de preotul profesor Teodor Bodogae, București, EIBMO, 2009.

P.G., XXXI, 276-277.

P.G. XXXI, .

P.G., LXI, 120.

P.L., XXXVII, 1922.

Cărți

Abrudan, Dumiru, Cornițescu Emilian, Arheologie biblică, București, EIBMBOR, 1994, p. 213.

Anania, Bartolomeu, Cartea deschisă a împărăției, București, EIBMBOR, 2005.

Andreicuț, Andrei, Repere de morală creștină, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2007.

Botezan, Florin, Sfânta Liturghie, cateheza desăvârșită, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2005.

Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, tipărită cu binecuvântarea Preasfințitului Laurențiu, Episcopul Caransebeșului, Caransebeș, Editura Diecezană, 2001.

Ene Braniște, Liturgica specială, București, Editura Lumea credinței, 2005.

Ciudin, Nicolae, Studiul Vechiului Testament, Manual pentru seminariile teologice, București, EIBMBOR, 2002.

Evdokimov, Paul, L’Orthodoxie, Delachaux et Niestlé, 1965.

Gabor, Adrian, Biserică și stat în primele patru secole, note de curs, Master, domeniul „Istorie și Tradiție”.

Galeriu, Constantin, Jertfă și răscumpărare, București, Editura Harisma, 1991.

Grünzweig, Fritz, Epistolele către Timotei. Epistola către Tit. Epistola către Filimon, în col. „Comentariu la Noul Testament”, vol. 23, trad. de Dorina Schinteie, Sibiu, Editura Lumina Lumii, 2007.

Krimmer, Heiko, Epistolele către Corinteni, în col. „Comentariu la Noul Testament, vol. 11/12”, trad. de Dorina Schinteie, Sibiu, Editura Lumina Lumii, 2007.

Larchet, Jean-Claude, Thérapeutique des maladies spirituelles, Paris, 1993.

Maier, Gerhard, Evanghelia după Matei, în col. „Comentariu la Noul Testament”, vol. 8-9, Korntal, Germania, Editura Lumina lumii, 2000.

Maier, Gerhard, Holland, Martin, Epistola lui Iacov. Epistola lui Iuda, în col. „Comentariu la Noul Testament”, vol. 23, trad. de Dorina Schinteie, Sibiu, Editura Lumina Lumii, 2007.

Mladin, Nicolae, Bucevschi, Orest, Pavel, Constantin, Zăgrean, Ioan, Teologia Morală Ortodoxă, pentru facultățile de teologie, vol. I, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2003.

Moșin, Octavian, Ciurac, Oana, Implicarea Bisericii în depășirea problemelor sociale, Chișinău, 2009.

Munier, Charles, L’Eglise dans l’Empire romain (I-er-III-er siècles), Paris, 1979.

Neudorfer, Heinz-Werner, Faptele Apostolilor, în col. „Comentariu la Noul Testament”, vol. 8-9, Korntal, Germania, Editura Lumina lumii, 2000.

Popoviciu, Nicolae I., Epicleza Euharistică, București, Editura Nemira, 2003.

Stăniloae, Dumitru, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, București, EIBMBOR, 2004.

Stefanelli, Juvenal, Liturgica, București, 1886.

*** Învățătura de credință ortodoxă, tipărită cu binecuvântarea Preasfințotului Părinte Corneliu, Episcopul Hușilor, Huși, 2012.

Articole și studii

Burcuș, Teodor, Rugăciunea lui Solomon la sfințirea Templului și caracterul ei universalist, în Studii Teologice, nr. 3 – 4, martie – aprilie,București, 1967.

De Zan, Renato, Il cultuale e l’economico nella Bibbia, în „Rivista Liturgica”, LXXXIV (1997), No 2.

Dumnea, Emil, Biserica și Statul în România contemporană în „Dialog teologic”, Editura Sapientia, nr. 25, p. 19.

Enăceanu, Ghenadie, Panaghia, în „BOR”, an X, nr. 11.

Ganea, Romulus, Legea zeciuielii în contextul cărții Deuteronom, în „Pleroma”, anul I, nr. 2, decembrie, 1999

Lino, Cesare, Soveniere alle necesita della Chiesa, , în „Rivista Liturgica”, LXXXIV (1997), No 2.

Moisiu, Alexandru, Biserica – locaș de închinare, în „Mitropolia Ardealului”, revista oficială a Arhiepiscopiei Sibiului și a Episcopiilor Clujului și Oradiei, anul XVII, nr. 5-6, mai –iunie 1972.

Muether, John R., Money and the Bible, în „Christian History”, issue 14 (Money in Christian History), 1987.

Pruteanu, Petru, Slujba Sfântului Maslu: istorie și actualitate, în „Altarul Reîntregirii”, nr. 2, 2010.

Vanca, Dumitru, Euharistia, dar primit: un simbol uitat, în „Credința Ortodoxă”, Alba Iulia, Anul VII, Nr. 1, ianuarie-iunie, 2002.

Surse web

Aniculoaie, G., Preoții vor primi 65% din salariul de bază al unui cadru didactic, în http://www.crestinortodox.ro/stiri/ziarul-lumina/preotii-primi-65-salariul-baza-unui-cadru-didactic-78704.html, (accesat la data de 2 iunie 2014)

Antonescu, Mihai, Antonescu, Ligia, Aspecte fiscal-contabile privind unitățile de cult din România, în http://fiscalitatea.manager.ro/aspecte-fiscal-contabile-privind-unitatile-de-cult-din-romania-115/ (accesat la data de 3 iunie 2014)

Bălănescu, Valentin, Cuza, Biserica și secularizarea, în http://mesagerulneamt.ro/2014/01/cuza-biserica-si-secularizarea/ (accesat la data de 11 iunie 2014)

Banu, Emanuel, Importanța Sfintelor Taine în creșterea noastră în Hristos, în http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/importanta-sfintelor-taine-cresterea-noastra-hristos-69002.html (accesat la data de 23 mai 2014)

Cocoșilă, Adrian, http://www.crestinortodox.ro/editoriale/pomelnicul-loc-unde-vii-cei-morti-stau-impreuna-96166.html (accesat la data de 11 iunie 2014)

Coniaris, Anthony M., Milostenia, http://www.crestinortodox.ro/religie/milostenia-96432.html (accesat la data de 9 mai 2014)

Diac Cristina, Cum a lăsat Cuza Vodă Biserica în sapă de lemn, în http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-lasat-cuza-voda-biserica-sapa-lemn (accesat la data de 11 iunie 2014)

Dănălache, Teodor, Leviții, diaconii din Vechiul Testament, în http://www.crestinortodox.ro/religiile-lumii/iudaism/levitii-diaconii-vechiul-testament-125517.html (accesat la data de 02 aprilie 2014)

Enache, Cornel, Bătăliile creștinismului timpuriu (XXIII): Simon Magul și învățătura lui, http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2007-10-05/bataliile-crestinismului-timpuriu-xxiii-simon-magul-si-invatatura-lui.html (accesat la data de 8 mai 2014)

Idem, Zeciuiala este umbra milosteniei, http://www.crestinortodox.ro/editoriale/zeciuiala-este-umbra-milosteniei-140499.html (accesat la 06 aprilie, 2014)

Farcașiu, Lucian, Sfaturi practice în Biserică: Cui dăm pomelnicele noastre? în http://ziarullumina.ro/agenda-crestinului/sfaturi-practice-biserica-cui-dam-pomelnicele-noastre (accesat la data de 11 iunie 2014)

Gomboș, Stelian, Biserica Ortodoxă și rolul Ei social – filantropic în societatea postmodernă, secularizată, în http://www.totpal.ro/biserica-ortodoxa-si-rolul-ei-social-%E2%80%93-filantropic-in-societatea-postmoderna-secularizata/ (accesat la data de 4 iunie 2014)

Kuraev, Andrei, De unde sunt banii în biserică, traducere și adaptare Natalia Lozan, în http://ortodoxia.md/articole-si-publicatii/5459-de-unde-sunt-banii-in-biserica (accesat la data de 1 iunie 2014)

P.F. Daniel, Unirea Principatelor Române – temelie pentru unitatea Statului roman, în http://patriarhia.ro/unirea-principatelor-romane-%E2%80%93-temelie-pentru-unitatea-statului-roman-5239.html (accesat la data de 11 iunie 2014)

Pruteanu, Petru, Probleme practice legate de Taina Sfântului Maslu, în http://www.teologie.net/2014/02/19/maslu-probleme-practice/ (accesat la data de 24 mai 2014)

Cutia milei, în http://www.gandul.info/stiri/cutia-milei-278859 (accesat la data de 30 mai 2014)

Despre ritualul înmormântării, în http://www.biserica-sfantulvasile.ro/info-ritual-inmormantare.php (accesat la data de 29 mai 2014)

Spovedania prin click, criticată de Patriarhie. Ce riscă românii care vor să se mântuiască pe net, articol din 26 noiembrie 2013, în http://stirileprotv.ro/stiri/social/spovedania-prin-click-criticata-de-patriarhie-ce-risca-romanii-care-vor-sa-se-mantuiasca-pe-net.html (accesat la data de 24 mai 2014)

http://avereabisericii.ro/ (accesat la data de 30 mai 2014)

Preoții din mediul rural vor beneficia de o majorare salarială, în http://www.crestinortodox.ro/stiri/crestinortodox/preotii-mediu-rural-beneficia-o-majorare-salariala-74582.html (accesat la data de 2 iunie 2014)

http://basilica.ro/stiri/colecta-pentru-fondul-central-misionar-_15035.html (accesat la data de 3 iunie 2014)

http://www.construimcatedrala.ro/de-ce-construim-catedrala-mantuirii-neamului-si-care-este-semnificatia-acesteia/#more-157 (accesat la data de 3 iunie 2014)

http://www.crestinortodox.ro/religie/cortul-sfant-marturiei-cortul-adunarii-119458.html (accesat la data de 01 aprilie 2014)

http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/istoria-bizantului/simfonia-bizantina-80638.html (accesat la data de 11 iunie 2014)

http://www.dcnews.ro/laurentiu-streza-statul-nu-ne-ajuta-pentru-ca-vrea-este-obligat_307127.html (accesat în data de 11 iunie 2014)

http://www.gotquestions.org/Romana/Crestin-zeciuiala.html (accesat la data de 06 aprilie 2014)

http://ziarullumina.ro/agenda-crestinului/sfaturi-practice-biserica-aducem-flori-la-sfanta-biserica (accesat la data de 4 iunie 2014)

http://www.ziare.com/social/biserica/bor-vrea-donatii-de-la-guvern-pentru-catedrala-mantuirii-neamului-1225476 (accesat la data de 3 iunie 2014)

Legi și hotărâri

Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, 2011.

Legea Cultelor, nr. 489/2006

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 155/2008.

Legea 571/2003 coroborată cu HG 44/2004 privind Codul Fiscal cu normele metodologice de aplicare. Text valabil pentru anul 2014, actualizat prin mijloace informatice.Ultima actualizare: Hotărârea Guvernului nr. 421 din din 20 mai 2014.

Hotărârea Sfântului Sinod nr. 4717 din 04 iulie 2013 privind asigurarea gratuită a slujbelor religioase de înmormântare a veteranilor și invalizilor de război de către preoții din parohii, așa cum se asigură de către preoții militari în garnizoane.

Comunicat de presă privind contribuțiile benevole pentru serviciile religioase (botezuri, cununii și înmormântări) din cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureștilor, în ziarul „Lumina” de miercuri, 14 aprilie, 2010.

Anexa nr. 2

Anexa nr. 3

Pentru a va informa exact cu salarizarea personalului clerical, puteți citi textul integral al Legii nr.132/2008 din 04/07/2008 din care reiese cuantumul aferent personalului din conducerea cultelor recunoscute și a unităților centrale de cult, asimilat celui încadrat pe funcții de demnitate publică, cât și cuantumul sprijinului lunar la salarizarea personalului din conducerea cultelor și a unităților de cult, altul decât cel asimilat funcțiilor de demnitate publică, precum și cuantumul sprijinului lunar la salarizarea personalului clerical angajat în unitățile cultelor recunoscute.

1.Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române – 8.357 RON (1 post)

2.Arhiepiscop major, mitropolit Biserica Ortodoxă Română și Biserica Româno-Catolică – 7.698 RON (11 posturi)

3.Arhiepiscop, șef de cult (mitropolit, episcop, muftiu, șef rabin, președinte uniune,președinte) – 7.244 RON (16 posturi)

4.Episcop, episcop-vicar patriarhal – 6.629 RON (39 posturi)

5.Episcop-vicar, episcop coajutor, episcop auxiliar, arhiereu-vicar – 6.342 RON (24 posturi)

6.Vicepreședinte uniune, vicar administrativ patriarhal, vicar general, secretar general,

consilier patriarhal, prim-rabin – 1.883RON (46 posturi)

7.Secretar patriarhal, inspector general bisericesc, vicar administrativ eparhial, vicar episcopal – 1.635 RON (41 posturi)

8.Secretar Cancelaria patriarhală, consilier eparhial, secretar eparhial, inspector, eparhial, exarh, protopop – 1.134 RON(715 posturi)

9.Stareț, superioară, egumen – 853 RON (466 posturi)

10.Preot, diacon, pastor, vestitor, imam, rabin, cantor, oficiant de cult :

cu studii superioare :

– gradul I -3018 posturi 843 RON

– gradul II -3238 posturi 710 RON

– definitiv -2440 posturi 663 RON

– debutant-2361 posturi 634 RON

cu studii medii :

– gradul I -663 posturi 618 RON

– gradul II-783 posturi 615 RON

– definitiv- 1690 posturi 612 RON

– debutant-1144 posturi 586 RON

Anexa nr. 4

Anexa nr. 5

(Chitanță care se eliberează credincioșilor care contribuie la construirea Catedralei mântuirii neamului )

(Certificat oferit de Patriarhia română credincioșilor jertfitori la construirea Catedralei )