Cuvantul Lui Dumnezeu Si Sfanta Impartasanie

Argumentb#%l!^+a?b#%l!^+a?

Sfânta Euharistie sau Sfânta Împărtășanie,cum i se mai spune,este cea mai importantă Sfântă Taină dintre toate,căci prin ea credinciosul se unește cu Hristos prin însăși Trupul și Sângele Mântuitorului,care a pătimit pentru noi oamenii,pentru ca noi să ne mântuim și să dobândim viată veșnică și mântuirea sufletelor noastre.

Taina Euharistiei a fost instituită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos,la Cina cea de Taină(Mt:XXVI,27),iar garanția mântuirii noastre este:”Dacă nu veti mânca Trupul Meu și nu veti bea Sângele Meu,nu veți avea viață întru voi”

Sfânta Taină a Euharistiei este întodeauna precedată de Taina spovedaniei și post.Putem spune ca postul la început a fost de 2 zile după care s-a ajuns ca el să fie de pâna la 40 de zile.Ca să ne dăm seama cât de veche este porunca Mântuitorului cu privire la post,trebuie să aducem în mijloc cuvintele Sfântului Vasile cel Mare,care spune:”Cucerește-te,smerește-te,omule,în fața bătrâneții postului,că de o vechime cu lumea este el!”.Cea mai veche poruncă dată de Dumnezeu omului este porunca postului.De aceea nici nu figurează în cele 10 porunci,că a fost dată mai înainte de Decalog cu 4108 ani,cât a fost de la zidirea lumii până când s-a suit Moise pe Muntele Sinai să primească tablele Legii.

Postul a fost instituit de Dumnezeu încă din Rai,căci a zis primilor oameni”Din toți pomii poți să mănânci,iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mâncați,căci dacă veți mânca,cu moarte veți muri”.De asemenea și la Isaia,Ieremia și la Proorocul Ioil se spune despre post”Vestiți post,vestiți vindecare.Să iasă mirele din așternutul său și mireasa din cămara sa!”,aici arătându-se că postul se face și cu curăție.

Am spus toate acestea ca o introducere la expunerea noastră ce urmează a fi relatată mai pe larg,căci înainte de împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos,orice creștin adevărat trebuie obligatoriu să postească macar 3 zile,pentru a putea face acest pas de unire cu Hristos.

Este foarte necesar să vorbim cât mai des despre Sfânta Euharistie,căci ea este necesară,atât pentru cei sănătoși,cât și pentru cei bolnavi.Nimeni care nu mănâncă Trupul și nu bea Sângele lui Hristos,nu este vrednic a intra în Împărăția lui Dumnezeu.Sfânta Împărtășanie este întotdeauna precedată de taina spovedaniei,căci trebuie ca cel ce se unește cu Hristos să-și mărturisească toate păcatele,pentru a fi curat la primirea împărtășaniei.

Sfintele Taine sunt lucrări văzute, instituite de Mântuitorul Hristos și încredințate Sfintei b#%l!^+a?b#%l!^+a?Sale Biserici, prin care celor ce le primesc se împărtășește harul nevăzut al Duhului Sfânt, scopul lor fiind mântuirea și sfințirea acestora prin harul pe care ele îl conferă.

Părintele Dumitru Stăniloae ne prezintă Sfintele Taine ca pe niște „lucrări invizibile ale lui Hristos, săvârșite prin acte vizibile, prin care se constituie Biserica și care se săvârșesc în Biserică”. În calitatea de „trup tainic al lui Hristos”, cum o numește Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni, „viața spirituală a acestui organism bisericesc se întreține prin Sfintele Taine”

Biserica noastră Ortodoxă deține o suită de șapte Sfinte Taine după cum și darurile Sfântului Duh sunt tot șapte la număr: Botezul, Mirungerea, Mărturisirea, Împărtășania, Cununia, Hirotonia și Sfântul Maslu, spre deosebire de celelalte confesiuni și denominațiuni creștine, care nu recunosc calitatea de Sfântă Taină a unora, și care neagă caracterul supranatural, haric și sfințitor al Tainelor, văzând în ele simple simboluri sau semne externe, asemănătoare ceremoniilor simbolice din Vechiul Testament.

Dintre toate aceste Sfinte Taine, am ales să tratez în lucrarea de față Taina Sfintei Euharistii deoarece ea este „izvorul și scopul celorlalte Sfinte Taine ale Bisericii”. Despre Sfânta Taină a Euharistiei s-a scris foarte mult. Sfinții Părinți au scris cu privire la aspectul său de jertfă mântuitoare, al legăturii indisolubile dintre Mântuitorul Hristos și Sfânta Euharistie, despre beneficiul său duhovnicesc pe care îl aduce celor ce se împărtășesc, despre locul său în cadrul Sfintei Liturghii, despre cum în jurul ei gravitează toate celelalte Sfinte Taine, și alte multe scrieri despre Sfânta Euharistie.

În lucrarea de față, îmi propun să tratez și să aprofundez învățătura despre Sfânta Taină a Euharistiei și aspectul său practic în Biserica noastră Ortodoxă, dar și despre aspectul său duhovnicesc, al efectelor și roadelor duhovnicești pe care le aduce aceasta celor ce se împărtășesc de ea.

Euharistia, jertfa Trupului și Sângelui Domnului nostru Iisus Hristos, încă din primele secole a avut o importanță deosebită pentru întreaga Biserică.După cum vom vedea, Euharistia este medicamentul sufletului, a constituit un motiv de discuții contradictorii dintre Sfinții Părinți și eretici, dar și „problema” principală cu care se ocupau Părinții primelor veacuri.Totodată b#%l!^+a?b#%l!^+a?Sfinții Părinți, în lupta lor împotriva ereticilor, demonstrează, din punct de vedere teologic, prezența reală a lui Hristos în Sfânta Euharistie.

Încet, încet, în decursul istoriei, această taină creează impresia că se spiritualizează, dar cu toate acestea, ea nu își pierde din realismul său.

CAPITOLUL 1

Instituirea sfintei taine a Euharistiei

1.1. Iisus Hristos și Jertfa Sa

În toate religiile din lume există ideea de jertfă,dar nu toate sunt cu acealși înțeles și nu toate sunt adevărate.Adevărata jertfă se găsește în creștinism,prin Jerfirea Fiului lui Dumnezeu pe cruce,pentru ca toți oamenii să se mântuiască și să intre în Împărăția lui Dumnezeu.

Mântuitorul Hristos a făcut să înceteze necesitatea jertfelor aduse de omenire, atunci când”la plinirea vremii”,și-a dat ca preț de răscumpărare însăși viața Sa(Gal:IV,4-5).De la ieslea din Bethleem și până la crucea de pe Golgota,viața Sa a fost un sacrificiu,prin suferințele Sale și umilințele îndurate ca un adevărat „bărbat al durerilor”,cum le-a înfățișat Isaia.Pe cruce,unde ispășirea și împăcarea omului cu Dumnezeu a fost împlinită în chip b#%l!^+a?b#%l!^+a?desăvârșit,Mântuitorul a adus ca dar natura Sa omenească,întru totul asemenea nouă,afară de păcat.(I Ptr:II,24).Sfântul Grigorie de Nyssa arată că Mîntuitorul,prin patimile și moartea Sa,a unit în Sine întreaga omenire:”În El s- refăcut firea cea descompusă prin moarte,căci El s-a făcut început unirii celor descompuse”.

Culmea bunătății și a înțelepciunii dumnezeiești se vădește tocmai în faptul că Mântuitorul lumii nu S-a jertfit numai pentru oamenii din timpul vieții Sale pământești,ci pentru toți cei care vor voi,de atunci înainte să se împărtășească de roadele jertfei Sale de pe cruce.”De aceea,în timpul ultimei Sale Cine cu cei doisprezece apostoli,a anticipat în mod mistic jertfa Sa de pe cruce,pa care a cedat-o Bisericii creștine.prin așezarea dumnezeieștii euharistii,ca să fie săvârșită până la sfârșitul lumii,ca dovadă a nesupusei Sale bunătăți față de noi.Jerfta euharistică este o jertfă nouă,nesângeroasă și rațională;ea diferă esențial de diferite jertfe ale antichității.pentru că în esența ei nu este un act de sine stătător,ci pur și simplu jerfta de pe cruce a Mântuitorului nostru Iisus Hristos,perpetuată în veci”.

Darurile de pâine și vin sunt aduse de credincioși ca prinos de daruri jertfite lui Dumnezeu.Jertfele de cereale,fructe și animale pe care le întâlnim în iudaism și islam,erau elemente de hrană nu numai pentru oameni,ci și pentru animale.Pâinea și vinul servesc însă exclusiv pentru hrana omului.Prefacerea elementelor euharistice în trupul și sângele Domnului este oficiul adevărat al jertfei nesângeroase.

Dumnezeiasca euharistie este în același timp taină adevărată și jertfă adevărată,fiind actul culminant prin care se săvârșește mântuirea creștinilor.Domnul Iisus Hristos,care de la jertfirea Sa pe cruce se găsește în cer în stare de jertfă continuă,este prezent în mod real pe masa sfintelor altare,sub aspectul pâinii și al vinului,transubstanțiate prin chemarea Duhului Sfânt. În Sfânta Euharistie întâlnim sacrificiul lui Iisus,dar în același timp și pe al Bisericii,căreia i l-a încredințat,poruncindu-i să-l săvârșească întru amintirea Sa.(Lc:XXII,19)

Deși prin moartea Sa pe cruce,Hristos a adus mântuirea întregului neam omenesc,totuși jerfta Sa a rămas și rămâne o jertfă obiectivă.De aceea creștinul știe că pentru a se mântui nu e de ajuns să creadă în Hristos și în eficacitatea jertfei Sale sau să primească în mod pasiv împărtășirea cu Sfîntul Său Trup și Sânge,ci trebuie să facă un pas mai departe,dându-și silința b#%l!^+a?b#%l!^+a?de a deveni și el părtaș al jertfei lui Hristos.Sfântul Apostol Pavel spune:”Va rog deci fraților,pentru mila lui Dumnezeu,să înfățișați trupurile voastre ca o jertfă vie,sfântă și plăcută lui Dmnezeu” (Rom:XII,1).Prin sacrificiul trupului nu se înțelege aici moartea lui,ci ridicarea spre Dumnezeu și transformarea sa ,prin „reînoirea minții”(Rom:XII,2).Creștinul are deci datoria de a consacra lui Dumnezeu propria sa viață.

Aceste trăsături specifice ale sacrificiului creștin ne îndreptățesc să afirmăm că numai la venirea Mântuitorului în lume s-a făcut cunoscut adevăratul și deplinul sacrificiu care exprimă în mod desăvârșit legătura dintre om și Dumnezeu.

Ca o concluzie la cele relatate mai sus putem spune că ideea de sacrificiu o întâlnim la aproape toate religiile lumii.Originea acestei idei trebuie căutată în dorința de legătură a omului cu divinitatea,adică în religia însăși.e Golgota,Hristos Însuși s-a adus victimă pentru ispășirea păcatului.De aceea,creștinismul nu mai cunoaște decât sacrificiul euharistic,nesângeros,care permanentizează și transpune peste veacuri în conștiința credincioșilor sacrificiul unic și deplin al Mântuitorului Iisus Hristos.

Sfântul Chiril al Alexandriei repetă fără încetare că Fiul cel întrupat este El însuși o jertfă adusă Tatălui,că a fost singur fără de păcat și deci singura jertfă adevărată prin El însuși.Jertfa plăcută lui Dumnezeu este jertfa întru miros de bună mireasmă.Dar numai Hristos a putut aduce lui Dumnezeu o jertfă de o perfectă mireasmă.”Arderile de tot dintru animale se ardeau întregi de focul sfânt și nestins,nescotând-se nimic,ci fiecare părticică și mădular urcând la Dumnezeu întru miros de bună mireasmă.Iar cele junghiate pentru jertfa de mîntuire,primeau o sfințire parțială,ca de pildă în umărul drept,în cap și în picioare,în rărunchi și în ficat și în alte părți dinlăuntru.Deci numai Hristos e apt să se aducă ardere de tot ,căci este cu adevărat întreg sfânt,întreg binemirositor și sfințit.Iar nouă ne e propriu a nu avea o sfințenie deplină și o curăție în toate privințele.”

După Sfântul Chiril,jertfa lui Hristos pentru noi se poate numi”prețul”dat de El pentru noi lui Dumnezeu-Tatăl,dar numai întrucât a fost necesară patima și moartea Lui pentru a da feței noastre un chip plăcut în ochii lui Dumnezeu și pentru a realiza în firea asumată de El starea de jertfă din care să iradieze puterea care să contrabalanseze întoarcerea noastră de la Dumnezeu și să creeze în fiecare o stare jertfă asemănătoare. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Aducând jertfa perfectă universală,Hristos e Arhiereul desăvârșit.E desăvârșit și pentru faptul că această jertfă e în același timp jertfa propriei Sale persoane.În Euharistie ne împărtășim real de El,prin chipurile pâinii și vinului,prefăcute substanțial de puterea copleșitoare a Duhului din trupul și sângele Domnului,în însuși trupul și sângele Lui.Prescura oferită de credincioși și devenită un bun al comunității,ne închipuiește pe noi în comun și devine jertfa comună,reală,oferită de Arhiereul comun,Hristos,prin preotul comun.Prin preot,în Euharistie se face vizibilă și comunicabilă prin simboluri jertfa lui Hristos,oferită pentru noi toți în continuare de Hristos însuși și se oferă jertfa noastră în Hristos.

Întâi ne împărtățim de Hristos ca jertfă și apoi suntem în stare să ne aducem și noi înșine ca jertfe,chiar dacă între aceste acte nu e o distanță temporală,ci numai o diferență ca de la cauză la efect.Dar Hristos ca mijlocitor unic a darurilor dumnezeiești spre noi și al ofrandelor noastre spre Dumnezeu,e simbolizat prin preot.

1.2. Marturii patristice despre Sfanta Taina a Euharistiei

Numele acestei Taine vine de la grecescul”euharistia” ,care înseamnă mulțumire,deoarece Mântuitorul Hristos,înainte de a o institui la Cina cea de Taină,a mulțumit lui Dumnezeu prin rugăciune,iar după aceea a binecuvântat pâinea și a dat-o Sfinților Apostoli.

Sfânta Euharisite(Cuminecătură sau Împărtășanie)este Taina prin care.sub forma vinului și a pâinii,creștinul se împărtășește cu însuși Trupul și Sângele Mântuitorului, prezente în mod real prin prefacerea elementelor la jertfa euharisitcă de la Sfânta Liturghie.Este cea mai însemnată dintre toate Tainele,deoarece în timp ce prin celelalte Taine creștinul primește numai harul divin,prin Sfânta Euharistie el se împărtășește cu însăși izvorul harului,cu Domnul Iisus Hristos întreg.

Sfânta Euharistie are numeroase denumiri:Cina Domnului,Ospățul Stăpânului, Frângerea Pâinii,Paharul Binecuvântării,etc.Ea a fost instituită de Mântuitorul la Cina cea de Taină,atunci când luând pâinea în mâinile Sale,a mulțumit și a binecuvântat,a frânt și a dat Sfinților Apostoli,zicând:”Luați mâncați,acesta este trupul Meu…apoi luând paharul și mulțumind,a zis:Beți dintru acesta toți,acesta este sângele Meu,al legii celei noi…”(Mt:XXVI,26-28;Mc:XIV,22;Lc:XXII,10).

Ca materie pentru Sfânta Euharistie avem pâinea și vinul,ca produse specifice priceperii omenești în materie de hrană.Pâinea trebuie să fie de grâu curat,dospită,cum a fost la Cina cea de Taină,iar vinul să fie curat,din struguri,indiferent de culoare,amestecat cu puțină apă.Momentul prefacerii este acela în care preotul liturghisitor rostește epicleza sau rugăciunea de chemare sau invocare a Duhului Sfânt peste darurile euharistice și le binecuvintează,pentru ca Duhul Sfânt să le prefacă în trupul și sângele Domnului.

După învățătura ortodoxă,Sfânta Euharistie are un întreit caracter:de Taină,de jertfă și de b#%l!^+a?b#%l!^+a?ospăț comemorativ sau anmnetic.Ca Taină,Euharistia este împărtășirea cu însuși trupul și sângele Domnului,prezente în mod real sub forma pâinii și a vinului după prefacerea elementelor euharistice la Sfânta Liturghie prin epicleză.

Ca jertfă,Sfânta Euharistie este actualizarea pe sfintele altare,până la sfârșitul veacurilor,a jertfei de pe cruce a Mântuitorului,ea având toate elementele caracteristice unei jertfe:altar,jertfitor,victimă,aducere și primire.Momentul aducerii jertfei este momentul prefacerii darurilor de jertfă în trupul și sângele Domnului,prin rostirea de către preot a epiclezei.

Euharistia are și caracter de ospăț comemorativ sau anamnetic,ea fiind o aducere aminte,a anamneză a întregii opere mântuitoare a lui Hristos,după porunca dată apostolilor:”aceasta să o faceți întru pomenira Mea”(Lc:XXII,19).

Săvârșitorul Sfintei Euharistii este episcopul sau preotul,ca urmași ai Sfinților Apostoli,cărora Mântuitorul le poruncise:”Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea”.Cu învoirea și încredințarea Episcopilor și preotilor,diaconii pot duce și împărți Sfânta Euharistie celor bolnavi sau celor din închisori.

Primitorii sunt toți creștinii care nu s-au despărțit de Biserică și care s-au pregătit pentru primirea acestei Sfinte Taine,prin Taina Pocăinței.

Sfânta Împărtășanie este de mare folos omului dacă se împărtășește cu adevărat cu credință,cu pregătire și dezlegarea duhovnicului.Că cel ce se apropie cu nevrednicie,asândă își ia,că este foc care arde pe cei nevrednici.

Sfântul Simeon al Tesalonicului,ne spune că o dată la 40 de zile fiecare să se pregătească și să se împărtășească,dacă nu are vreo oprire canonică,dar în caz de moarte,dacă este oprit de la Sfânta Împărtășanie,i se va da,căci nu poți opri acest lucru în caz de moarte,iar dacă trăiește după aceea omul respectiv iși va face canonul în continuare.

Tot părintele Cleopa ne spune că înainte de a primi cele sfinet de la preot,creștinul trebuie să se pregătescă îninte de a le primi.Această pregătire este de 2 feluri:trupească și sufletească.Înainte de toate creștinul trebuie să se spovedească,fără această taină nimeni nu se poate împărtăși.Numai copiii de până la 7 ani sunt scutiți de la spovedanie.

După spovedanie creștinul trebuie să se împace cu toți oamenii.Nimeni nu se poate împărăși certat cu cineva și neîmpăcat sau având răutate,ură și gând de răzbunare asupra cuiva. b#%l!^+a?b#%l!^+a?Dumnezeu,fiind dragoste,primește la cele sfinte numai pe cei care iartă și trăiesc în dragoste.

Înfrânarea de la mâncarea de dulce și de la orice poftă și necurăție trupească este o altă condiție care trebuie îndeplinită pentru a primi cele sfinte.Înainte de peimirea celor sfinte,creștinii sunt datori să se înfrâneze de la:băutură,tutun,distracții,glume,zavistie,clevetiri,etc.

Alte condiții sunt rugăciunea și împlinirea canonului dat de duhovnic.Înainte de împărtășire creștinul trebuie să facă rugăciuni,dar și după primirea celor sfinte.

Efectele Sfintei Împărtășanii sunt :unirea cu Hristos a celui ce se împărtășește,după cuvintele Lui:”Cel ce mănâncă trupul Meu și cel ce bea sângele Meu petrece întru Mine și Eu întru el”(In:VI,56). Fiind o hrană duhovnicească, împărtășirea cu trupul și sângele Domnului aduce cu sine curățirea de păcate,progres în viața duhovnicească,ea fiind în același timp și arvuna vieții veșnice,precum rezultă și din formula împărtășirii:”Se împărtășete robul lui Dumnezeu cu cinstitul si sfântul trup al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos,spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”.Cel ce se împartășește primește garanția învierii și a nemuririi:”…cel ce va mânca din pâinea aceasta viu va fi în veci”(In:VI,51).

Deci Sfânta Euharistie este Taina prin care credinciosul se împărtășește cu truptl și sângele Domnului,iar garanția mântuirii este:”Dacă nu veți bea sângele Meu și nu veți mânca trupul Meu,nu veți avea viață întru voi”a spus Mântuitorul.

Numele acestei Taine vine de la cuvântul grecesc =mulțumire, deoarece Mântuitorul Hristos, înainte de a o institui la Cina cea de Taină, a mulțumit lui Dumnezeu prin rugăciune, iar după aceea a binecuvântat pâinea și a dat-o Sfinților Apostoli.

Sfânta Euharistie (Cuminecătură, Împărtășanie) este taina prin care creștinul primește adevăratul Trup și Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, sub chipul pâinii și a vinului, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci.

Această Taină este cea mai însemnată dintre toate tainele, căci dacă prin celelalte creștinul primește numai harul divin, prin Sfânta Euharistie el se împărtășește cu însuși izvorul harului, cu Domnul Iisus Hristos întreg. Ea împreună cu Botezul și Mirungerea formează cele trei Taine ale inițierii. Despre ea, părintele Dumitru Stăniloae, spune că le încoronează pe b#%l!^+a?b#%l!^+a?celelalte două nu numai ca plenitudine a puterii și a vieții celei noi, începută virtual prin Botez și având în ea puterea virtuală, dezvoltată prin Mirungere. Euharistia implică în sine puterea morții depline față de existența separată de Dumnezeu, începută prin Botez și dezvoltată prin Mirungere.

De asemenea, tot părintele Dumitru Stăniloae, spune că Euharistia este prin excelență Taina unității Bisericii. Cei ce se împărtășesc împreună se află deja într-o unitate de credință, pentru că s-au împărtășit și mai înainte din același trup și sânge al Domnului, începând din momentul ce a urmat Botezului. De aceea, încă mai înainte de anaforaua liturgică (rugăciunea ce precede prefacerea), toți credincioșii cântă: „să ne iubim unii pe alții ca într-un gând să mărturisim”. Și rostesc împreună crezul. Apoi se împărtășesc împreună pentru sporirea acestei unități.

Sfânta Euharistie a fost instituită de Mântuitorul Hristos la Cina cea de Taină, atunci când a oferit Sfinților Apostoli Trupul și Sângele Său, sub chipul pâinii și a vinului, zicând: „Luați, mâncați, acesta este trupul Meu…, apoi luând paharul și mulțumind, a zis: Beți dintru acesta toți, acesta este sângele Meu, al legii celei noi…” (Matei XXVI, 26-28; MarcuXIV, 22; LucaXXII, 10), adăugând după aceasta, ca poruncă: „Aceasta să faceți întru pomenirea Mea” (LucaXXII, 19, I CorinteniXI, 25).

Sfântul Teofilact al Bulgariei, în comentariul său la Evanghelia după Matei, spune: „Iar zicând: «Acesta este trupul Meu», arată că însuși Trupul Domnului este pâinea care se sfințește în Altar, iar nu închipuire. Că nu a zis: aceasta închipuie Trupul Meu, ci «acesta este Trupul Meu». Iar Trupul Domnului cu negrăită lucrare se preface, deși nouă ni se arată a fi pâine. Că de vreme ce suntem neputincioși a primi să mâncăm carne crudă și trup de om, de aceea pâine ni se arată, dar trup cu adevărat este”.

Materia Sfintei Euharistii este pâinea și vinul, ca produse specifice ale priceperii omenești în materie de hrană. Pâinea trebuie să fie de grâu curat, dospită, cum a fost la Cina cea de Taină, iar vinul să fie curat, din struguri, indiferent de culoare, amestecat cu puțină apă, ce se toarnă în potir la proscomidie.

Momentul prefacerii cinstitelor daruri de pâine și vin ce sunt puse înainte în Trupul și Sângele Domnului este acela în care preotul liturghisitor rostește epicleza sau rugăciunea de b#%l!^+a?b#%l!^+a?invocare a Duhului Sfânt peste darurile euharistice și le binecuvintează, pentru ca Duhul Sfânt să le prefacă în Trupul și Sângele Domnului.

Săvârșitorii acestei sfinte taine sunt episcopii și preoții, ca urmași ai Sfinților Apostoli, cărora Mântuitorul le poruncise: „Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea” (Luca XII, 19; 1 CorinteniXI, 26). În cazuri excepționale, când creștinul este pe moarte, diaconul poate transporta Sfintele Taine și împărtăși pe cei bolnavi, dar numai cu acordul episcopului sau preotului. Dacă lipsește preotul, ieromonahii și pustnicii care trăiesc retrași departe de biserici și de preoți pot să se împărtășească și singuri, dacă au cu ei Sfintele Taine.

Despre preoți ca săvârșitori ai Tainei Sfintei Euharistii, părintele Dumitru Stăniloae spune că el este cel ce leagă Euharistia de Biserică, deoarece episcopul sau preotul sunt sfințiți de Dumnezeu în Biserică și pentru Biserică, având să săvârșească tainele în ea și pentru ea. De asemenea, tot părintele Stăniloae spune că „preotul dă fermitate simțirii sale și a credincioșilor că prin el lucrează Hristos, prin importanța ce o are în slujba lui rugăciunea Bisericii pentru comunitate și pentru credincioși. Importanța lui e implicată în smerenia lui, manifestată în rugăciunea autorizată de Hristos și de Biserică. În aceasta se simte prezența lui Hristos. Prin rugăciunea Bisericii el se supune lui Hristos, așteptând totul de la El, dar se și unește cu El. Și nu se supune și nu se unește ca persoană particulară, ci ca reprezentant al comunității și al credincioșilor, căci el se roagă pentru comunitate și pentru credincioși și în el și cu el se roagă comunitatea și credincioșii.

Primitorii sunt toți cei care s-au pregătit în prealabil, adică s-au spovedit, au ținut post, și-au îndeplinit canonul dat lor de preotul duhovnic și au primit dezlegare de la dânsul de a se împărtăși cu Sfintele Taine. Căci spune Sfântul Apostol Pavel: „Să se cerceteze omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului” ( 1 CorinteniXI, 28-29). Sunt opriți de la Sfânta Împărtășanie cei care au asupra lor blestem de la episcop, care sunt opriți de părinți ori de duhovnic, desfrânații, concubinii, furii de cele sfinte, descântătorii, fermecătorii, vrăjitorii, bețivii și turbulenții cunoscuți ș.a. Apoi, alienații mintal, persoanele leșinate, femeile la period, precum și în timpul lehuziei sunt iarăși oprite de a se împărtăși cu Sfintele Taine. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Biserica recomandă o cât mai deasă împărtășanie sau de cel puțin patru ori pe an, în cele patru posturi, sau măcar o dată pe an în Postul Patruzecimii. Sfântul Simeon al Tesalonicului zice că fiecare creștin să se împărtășească cel puțin la 40 de zile, iar cel care se simte vrednic să se împărtășească și mai des, chiar în fiecare duminică, mai ales bătrânii și bolnavii. De asemenea, se recomandă împărtășirea în preajma evenimentelor mai importante din viață, cum ar fi candidații la preoție, femeile înainte de naștere, tinerii înainte de căsătorie, ostașii înainte de război, ș.a.

Sfântul Vasile cel Mare în Epistola 93 către Cezaria patriciana despre Cuminecarespune că „bun și folositor lucru este a ne cumineca și împărtăși în fiecare zi cu Sfântul Trup și Sânge al lui Hristos, întrucât El Însuși spune: «cine mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică» ( In. 6, 54). Căci cine se îndoiește că faptul de a te împărtăși continuu de viață nu e nimic altceva decât a fi de mai multe ori viu.”

Fiind o taină pentru toți, Biserica noastră a împărtășit dintotdeauna și copiii îndată după Botez. Față de această practică veche a Bisericii, romano-catolicii, precum și protestanții nu-i împărtășesc pe copii până după confirmare, dar aceasta s-a introdus în Biserica apuseană abia din veacul XII încoace.

Efectele Sfintei Euharistii asupra celui ce se împărtășește sunt acelea că îl unește cu Iisus Hristos, după cum învățăm din chiar cuvintele Lui: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu petrece întru Mine și Eu întru el” ( Ioan VI, 56). Fiind o hrană duhovnicească, împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului aduce cu sine curățirea de păcate, progres în viața duhovnicească, ea fiind în același timp și arvuna vieții veșnice, și cel ce se împărtășește primește garanția învierii și a nemuririi, căci se spune: „…cel ce va mânca din pâinea aceasta viu va fi în veci” ( IoanVI, 51). Bineînțeles că aceste efecte se arată doar asupra celor ce o primesc cu vrednicie, cu o pregătire corespunzătoare, cu căință, pocăință, rugăciune, post și acte de milostenie, pentru că „…cel ce mănâncă și bea din pahar cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind Trupul Domnului” ( I CorinteniXI, 29).

CAPITOLUL 2

Sfanta Euharistie – izvorul vietii crestine

2.1. Realitatea si posibilitatea comuniunii cu Iisus Hristos

Înțeleasă în sensul său primar, Euharistia este înainte de toate o adunare, o comunitate, în interiorul căruia omul există nu numai biologic ci și ca membru al unui Trup care depășește orice exclusivism. Prin urmare, de la început este evidentă această trinitate: Adunarea, Euharistia, Biserica.Această trinitate, după Sfântul Apostol Pavel, este mărturisită de întreaga tradiție a Bisericii primare. În descoperirea acestei esențe și a acestui sens constă problema de bază a teologiei liturgice.Problema este cu atât mai importantă cu cât trinitatea evidentă a Bisericii primare a încetat să mai fie evidentă pentru conștiința Bisericii contemporane.

În teologia care se numește obișnuit „școlară” și care a apărut după ruperea de Tradiția Sfinților Părinți, provenită mai cu seamă din Apus, din înțelegerea apuseană atât a metodei cât și a naturii însăși a teologiei, nu se pomenește nimic despre Adunare, Euharistie și Biserică. Euharistia se definește și este privită ca fiind una dintre Sfintele Taine, iar nu ca „Taina Adunării”. La epicleză, invocarea Sfântului Duh are ca obiect nu numai prefacerea pâinii și a vinului în Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos, ci și prefacerea și transformarea sufletească a tuturor credincioșilor, cler și mireni, căci jertfa euharistică se aduce spre iertarea păcatelor, spre împărtășirea cu Sfântul Duh, spre plinirea împărăției cerurilor, spre îndrăznirea către b#%l!^+a?Dumnezeu și izbăvirea de judecată și osânda cea veșnică. Acesta este motivul pentru care preotul liturghisitor, după invocarea Sfântului Duh, se roagă astfel: „pe noi pe toți, care ne împărtășim dintr-o Pâine și dintr-un Potir, să ne unești unul cu altul prin împărtășirea Aceluiași Duh Sfânt”.

În ipostasul eclezial, creația și creaturile sunt iubite și ipostaziate în raport cu Trupul din care fac parte. La rândul lui, Trupul, ca expresie ipostatică a persoanei umane, se eliberează de orice individualism și egocentrism și exprimă comuniunea prin excelență: trupul Biserici, trupul lui Hristos. Noțiunea de comuniune (koinonia) provine din Noul Testament, unde în sens „vertical” înseamnă legătura dintre credincioși și Dumnezeu, iar în sens „orizontal” desemnează dragostea care unește pe fiii aceluiași Părinte Ceresc ( I Ioan I, 2; I, 7; IV, 7: I Corinteni I, 9; X, 16). Mai întâi de toate însă, „koinonia” exprimă unirea cu Hristos, pentru că prin intermediul ei, Dumnezeu pătrunde în sufletului credinciosului ( Ioan XIV,20; XV,4), dar ea înseamnă totodată și trăirea în dragostea comună, după cum arată Sfântul Ioan Evanghelistul ( I Ioan IV, 16).

În sens creștin, comuniunea este o legătură unică și un rezultat mai presus de fire al lucrării răscumpărătoare a lui Dumnezeu, ieșind din limitele naturale ale omului. În Sfânta Scriptură, înțelesul deplin al noțiunii de comuniune este exprimat de Mântuitorul prin cuvintele: „Ca toți să fie una, precum Tu Părinte ești în Mine și Eu în Tine, așa și ei una să fie în Noi” (Ioan XVII, 21). Comuniunea unora cu alții se manifestă în iubire „Să ne iubim unii pe alții, căci dragostea este de la Dumnezeu”(I Ioan IV, 7). Caracteristica esențială a spiritualității ortodoxe este viața duhovnicească trăită în duh comuniunii, expresie a celei mai înalte iubiri. „Comuniunea în iubire are o frumusețe de taină”. Seva care întreține legătura ce se naște din iubire, este darul lui Dumnezeu. Totodată, koinonia, ca mod de existență plenară a omului, se bazează și pe unitatea firii umane existentă în mai multe persoane. Sfântul Apostol Pavel spune: „dintr-un sânge a făcut Dumnezeu tot neamul omenesc” ( Fapte XVII, 26) și nu l-a făcut oricum, ci după „chipul și spre asemănarea Sa”, adică asemenea chipului Treimii.

Din Sfânta Treime îi vine chipului dumnezeiesc din om, caracterul comunitar. Chipul cuprinde simultan două realități contradictorii la o primă vedere: particularitatea și comuniunea, care conlucrează astfel: „prin și în comuniune, chipul afirmă identitatea și particularitatea sa”, b#%l!^+a?pentru că comuniunea nu conduce la dizolvarea diversității ființelor în vastul ocean al ființei, ci la afirmarea identității lor, în și prin iubire. Dumnezeu a creat această bogăție de moduri personale ale existenței și ale înțelegerii ei și ale comunicării iubitoare, pentru ca să se îmbogățească fiecare în relație cu toate modurile de comunicare iubitoare deosebite între ele.

Prin Euharistie, însă, omul are posibilitatea de a se uni real cu Hristos și numai în acest mod se obține și se trăiește o comuniune autentică, știut fiind că cel care este în comuniune nu participă simplu la ospăț ci ajunge la o unire cu Hristos, dar și cu ceilalți participanți. Comunicând credincioșilor propria Sa viață, unindu-I cu Sine în modul cel mai profund, Hristos îi unește între ei ca membre ale aceluiaș Trup „iar voi sunteți Trupul lui Hristos și mădulare fiecare în parte” ( I Corinteni XII, 27). Unirea ontologică cu Hristos, se realizează deci, în modul cel mai deplin în Sfânta Euharistie. Deci, deplina comuniune cu Hristos, ca mădular al trupului tainic al Său și unirea tuturor și întreolaltă, se realizează în Sfânta Euharistie, taină în afara căreia nu există extensiune comunitar-sobornicească a lui Hristos. Sfânta Euharistie ca taină a tainelor, este expresia cea mai adecvată a Bisericii –comuniunea euharistică neîntreruptă. Prin ea se realizează misterul suprem al prezenței active a divinității în creațiune, unind umanitatea în mod desăvârșit cu Hristos. Hristos s-a făcut purtătorul personal al umanității, pentru ca devenind unul dintre oameni, adică asemenea lor, fără să înceteze însă a fi și Fiul lui Dumnezeu, să-i poată avea mai ușor în cea mai intimă legătură cu Sine. Astfel, El rămâne ca prezență activă unită cu firea Sa omenească purtată de persoana Sa neîncetat între oameni, putându-le comunica mai ușor perfecțiunile Sale Dumnezeiești. Prin aceasta Hristos s-a făcut centrul misterului celei mai depline prezențe active a transcendenței divine în creațiune, centrul creațiunii ridicate la unirea maximă cu El, la starea de mister suprem în Euharistie.

Hristos este „misterul culminant central în continuă iradiere de putere și de atracție la unirea cu Sine a oamenilor”, făcând din această unire al cărui focar este, misterul lărgit al Bisericii. El este izvorul continuu curgător de putere în Biserică și prin ea întregii comunități liturgice și de aceea toți cei care primesc din puterea Lui, devin tot mai intim uniți nu numai cu El, ci și întreolaltă. Viața curgătoare din Hristos fiind o viață a iubirii, pătrunde în ei așa cum pătrunde Duhul Sfânt și îi încălzește de dragostea față de Hristos, îi face să simtă dragostea lui b#%l!^+a?de Frate central al lor și le insuflă dragostea lui frățească dar și dragostea filială față de Tatăl. Simțindu-se între ei frați ai aceluiași Hristos și fii ai aceluiași Părinte al Lui, se simt și între ei frați. Ei intră prin aceasta într-o viață de comuniune tot mai deplină, însuflețită tot mai mult de Hristos, articulându-se spiritual ca mădulare ale Trupului Lui „căci precum trupul este unul, dar are multe mădulare, iar toate mădularele fiind multe sunt totuși un trup, așa și Hristos”. ( I CorinteniXII, 12-13). Ca trup al unității, al comuniunii, omul este eliberat de legile naturii sale biologice.

Existența eclezială a omului îl face ca să fie ipostaziat după modelul euharistic. Dumnezeu când și-a asumat firea umană„nu ne-a iubit pe noi numai ca pe Sine, ci mai presus de sine”.În felul acesta a arătat că Cel desăvârșit în iubire, nu cunoaște diferența între ceea ce îi este propriu și ceea ce este propriu altuia și astfel „Hristos a înviat în oameni lumina legii iubirii”.Prin ea omul își păstrează dispoziția interioară constantă, căutând să prezinte aceeași atitudine față de toți, în mod egal. Prin deschiderea propriei dispoziții iubitoare, Sfântul Grigorie de Nyssa spune că se ajunge la iubire cu cel iubit. În această unire se poate vedea că ipostasele umane sunt expresia aceluiași chip al lui Dumnezeu deoarece „natura în totalitatea Sa este chipul lui Dumnezeu. De aceea între purtătorii aceleiași naturi, trebuie să se stabilească relații de iubire reciprocă, care să topească multitudinea mădularelor în unitatea chipului”.Dar Hristos care ne unește cu El și ne comunică viața umanității Sale desăvârșit îndumnezeite, este Hristos Cel înviat.

El ne comunică viața umanității Sale înviate, pregătindu-ne și pe noi pentru înviere. Sfânta Euharistie ne introduce pe calea unirii depline cu Hristos, încă din viața pământească și pentru a o avea în mod desăvârșit în viața viitoare. Marele dar al comuniunii ne ajută să ne învrednicim de viață veșnică încă de aici căci „ea nu ne este dată numai după învierea din morți, ci se începe mai curând, căci încă din această viață ne îndulcim de neîntrerupta comuniune cu Dumnezeu”. Căci omul este creat pentru viața veșnică, ca viață de veșnică relație iubitoare cu Dumnezeu întreit în Persoane, care ne unește cu Ele în iubire și ne umple de viața Lui. Fiecare om e creat spre viața de veci, pentru că fiecare este unic în modul său de a înțelege existența, de a o trăi și de a se comunica prin iubire lui Dumnezeu cel veșnic și semenilor săi, dar și de a b#%l!^+a?primi comunicarea vieții de la ei. „Cuvântul lui Dumnezeu, a chemat persoana umană la existență, ca un partener creat, într-o relație dialogică, specifică, cu Persoana Cuvântului și cu persoanele semenilor în iubire nesfârșită, persoana umană este chemată la o viață spiritual- materială, constientă în comuniune de iubire cu Logosul”.Unitatea Bisericii prin același Duh, nu egalează însă pe acea a Sfintei Treimi, pentru că se realizează printre persoane umane. Forma avansată a unității Bisericii este posibilă pentru că unitatea la care se tinde este de natură deosebită, se ridică la treapta unității persoanelor umane cu cele divine iar „Duhul Sfânt este mereu prezent în acest drum, este întreg pretutindeni și este întreg în fiecare”.

Această prezență a Duhului se realizează prin harul Său, care în sufletul oricărui credincios este asemenea unui izvor viu, cu o lucrare care are drept consecință unitatea, o unitate cu dublu caracter: unitatea noastră cu Hristos și unitatea dintre noi. Descriind această activitate a Sfântului Duh, din noi, Sf. Ioan Gură de Aur spune: „după cum în trup sufletul stăpânește și conduce totul și face unitatea acțiunii în diversitatea membrelor, astfel este și aici. Același Duh ni s-a dat pentru a uni ființele, care diferă atât după rase cât și după obiceiuri. Bătrânul și tânărul, bogatul și săracul, copilul și cel matur, femeia și bărbatul, toși creștinii formează în Histos un singur trup”. Harul nu ne leagă numai în comuniune cu Dumnezeu ci și întreolaltă: „Noi știm că dacă cineva cade, singur cade; dar nimeni nu se mântuiește singur. Cei ce se mântuiesc, se mântuiesc în Biserică, ca membri ai ei și în unirea cu celelate membre ale sale”. Noi suntem cuprinși în Hristos prin Duhul Sfânt și participăm cu El la filiația veșnică a b#%l!^+a?Tatălui. Fiind uniți cu Tatăl și cu Fiul, credincioșii sunt uniți și între ei sunt animați de aceeași viață așa încât comuniunea cu Tatăl și comuniunea între credincioși se prezintă ca două aspecte ale aceleiași realități: participarea la viața veșnică, iar unitatea Bisericii este o imitare și o participare la taina unității divine.

Sfintele Taine ca și Biserica, au ceva ce se vede și ceva nevăzut, e același har care ne unește pe toți. Toți sunt părtași de darul comuniunii, lărgind astfel Trupul tainic al Bisericii și dorind ca toți „îngeri și oameni, să ia parte la imnul de laudă, ca mulțimea lăudătorilor să sporeasă măreția lui Dumnezeu”.Bucuria comuniunii noastre nu scade, ci ea va continua să rămână până la sfârșitul veacurilor, ca și după aceea, adăpată din izvorul Crucii lui Hristos: „Coasta ta cea purtătoare de viață, revărsându-se ca un izvor din Eden, adapă Hristoase Biserica Ta ca un râu cuvântător veselind făptura”. Ființa, trăită în comuniune se îmbogățește pe măsura numărului persoanelor aflate în relație și mai ales în această comuniune.

Importanța și semnificația Euharistiei sunt fundamentale și maxime pentru viața omului, pentru viața lumii, căci ea este unirea cea mai înaltă care se poate realiza între om și Domnul nostru Iisus Hristos, cu Dumnezeu, în Împărăția Sa. Ea susține creșterea permanentă a creștinilor în Hristos, în Trupul Său tainic – Biserica – în comuniunea iubirii cu Iisus Hristos și între ei, Euharistia fiind prin aceasta un sacrament al împăcării, al iubirii și a unității profunde a oamenilor în Domnul nostru Iisus Hristos, a mântuirii în El și prin El.

Dumnezeiasca Euharistie ne unește cu Mântuitorul Iisus Hristos și pe noi unii cu alții, deoarece toți credem în Unicul Hristos – Care este ieri, azi și în veci Același și prin Care ne împărtășim cu aceleași Sfinte Taine. Ea este Taină a Bisericii și a unității Bisericii fiindcă în ea se pecetluiește unitatea de credință încununând Liturghia Cuvântului. Dumnezeiasca Euharistie se săvârșește în adunarea credincioșilor, în prezența întregii comunități și în cadrul liturgic. În acest context „ideea de Biserică și cea de Liturghie au unul și același conținutele nu pot fi cu nimic separate, iar faptul euharistic săvârșit în cadrul lor cimentează desăvârșit această inseparabilitate de esență dintre ele”. Ideea de comuniune în Hristos este prin excelență bisericească și liturgică. Ideea de comuniune este cea care definește în primul rând Biserica. Ideea comunitar-eclesioligică este redată deplin în realitatea euharistică, unde pâinea și vinul euharistic sunt simboluri ale ideii de comuniune. Ele înfățișează imaginea cea mai sugestivă a ideii de unitate în pluralitate. Ele devin realități supreme ale acestei idei, în faptul euharistic, adică după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „taina însăși a Bisericii lui Hristos”.

Ideea de pâine unică analizată în realitatea euharistică, înfățișează cea mai reușită b#%l!^+a?imagine a Bisericii sub aspectul ei de adunare, de comunitate, idee admirabil exprimată de învățătura celor doisprezece Apostoli, unde se analizează ingenios iconomia pâinii euharistice: „Precum această pâine era risipită pe munți și după ce s-a adunat s-a făcut una, așa să se adune Biserica Ta de la marginile lumii, întru împărăția Ta”imagine cuprinsă și în vinul euharistic, care și el după cum citim la Sfântul Dionisie Areopagitul „deși din mai multe boabe devine după tescuire un singur tot, o singură băutură sfântă, însemnând și el ca și pâinea, unirea creștinilor în Hristos”.

Biserica este nume de adunare pentru că “Biserica este acolo unde este adunarea euharistică, ce se împărtășește de Hristos întreg”. Astfel, putem afirma că adunarea euharistică este expresia unității Bisericii dar semnul distinctiv empiric al ei. Prin faptul euharistic pe care se axează, Liturghia reprezintă chintesența cultului creștin, care în amploarea lui, se desfășoară pe plan eclesiologic liturgic, ideea de Biserică și de Liturghie fiind un singur tot. Credința Bisericii este ancorată adânc în Hristos ca realitate plenară, care încorporează în Trupul Său tainic, într-o unire ascendentă, toate membrele Sale care se împărtășesc din relația de iubire și comuniune cu El, în gradul suprem prin Dumnezeiasca Euharistie. „Săvârșindu-se bisericesc – liturgic, Dumnezeiasca Euharistie cere participarea la cult a întregii comunități” căci „unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” ( Matei XVIII, 20). Aceasta înseamnă că încorporarea noastră în Hristos prin Liturghie și Euharistie, implică în același timp și stabilirea unei comuniuni cu celelalte mădulare are trupului lui Hristos. Biserica este acolo unde se lucrează împărtășirea euharistică, unde toți sunt părticele ale aceluiași nucleu –Hristos– și unde individualismul se dezintegrează formând o structură diametral opusă, închegată –unitatea tuturor în și prin Hristos. Când spunem Biserică, spunem defapt poporul lui Dumnezeu chemat să se adune acum în Trupul lui Hristos, căci „Plenitatea Trupului este dată în Euharistie, ceea ce înseamnă că toată adunarea euharistică, posedă toată plenitudinea Bisericii lui Dumnezeu în Hristos”.

Unitatea ce se realizează prin Euharistie, este indisolubilă, pentru că prin intermediul ei „Hristos se imprimă până în carnea și Sângele nostru, producându-se o adevărată comuniune de b#%l!^+a?carne și de sânge, purificate și penetrate de Duhul”. Fără împărtășirea de Trupul și Sângele lui Hristos și fără unitatea credinței, Biserica nu ar putea exista. În ortodoxie, unitatea de credință este cea care deschide calea înaintării spre Tainele lui Hristos. Deci unitatea credinței și convingerea că prin euharistie ajungem la împărtășirea de Însuși Hristos, sunt solidare în Ortodoxie cu convingerea despre Biserică ca unitate profundă a credincioșilor cu Hristos și între ei în Hristos. Fără unitatea de credință și fără o Biserică în acest înțeles, nu s-ar putea realiza o astfel de împărtășire euharistică pentru că „Trupul lui Hristos sau Biserica, se zidește în mod sinergic, prin unitatea credinței membrilor ei și prin trupul personal al lui Hristos”.

Puterea care zidește își ia seva din acest „trup personal al lui Hristos”și se manifestă și prin unitatea de credință a membrilor Bisericii. Creștinii bisericii primare pretutindeni unde se aflau, formau un corp unitar pentru că frângerea pâinii întărea unitatea credinței și a dragostei, creând între ei o legătură indisolubilă. Pentru a menține nealterată această unitate, reprezentanții Bisericii se îngrijeau și insistau asupra necesității de a păstra intact depozitul și unitatea credinței. Nu se poate concepe unitatea credinței în Hristos fără unitatea adevărului despre Hristos.

Toate adevărurile credinței noastre, toate adevărurile dumnezeiești, sunt legate de credință căci prin ea le primim și prin ea creștem în ființa noastră. Euharistia și din acest punct de vedere este Taina unității celei mai înalte pentru că ea implică gradul cel mai înalt al credinței și al unității de credință, atât înainte de împărtășirea de Hristos cât și după împărtășirea de El. De aceea este necesar ca adevărul euharistic conținut în Revelație, să fie la rândul său unul singur și aparținând unei singure Biserici adevărate. Numai în acest context se poate vorbi de Sfânta Euharistie ca plenitudine a Bisericii, înțeleasă ca fiind unitatea desăvârșită a credincioșilor cu Hristos și între ei. O fisură a unității de credință este îndoiala: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat?” (Facere III, 1). Rugăciunea însă e arma prin care se realizează ridicarea noastră în comuniune cu Dumnezeu. La aceasta ajută mai ales rugăciunea în comun așa de des folosită în practica Bisericii „Caută cu ochiul Tău, întru milă Bunule, spre rugăciunea noastră, a celor ce ne-am adunat astăzi în casa Ta, cea Sfântă”. Totodată, rugăciunea liturgică b#%l!^+a?ne pune în situația de a ne uni mereu cu semenii noștri pentru că ea nu este un act singuratic, individual, ci este o rugăciune a Bisericii o lucrare cu caracter universal. Aici creștinul simte căldura rugăciunii tuturor, el se simte părticică a totului iar căldura comuniunii o simte în sângele pe care îl beau toți din același Potir. „Toți suntem un trup tainic în Hristos. Iată taina rugăciunii comune, a rugăciunii fiecăruia pentru toți și a tuturor pentru fiecare”.

Sfânta Liturghie este inima tuturor rugăciunilor Bisericii, inimă de adâncă și largă comuniune, mai ales prin aducerea jertfei euharistice. Comuniunea de rugăciune ce leagă pe credincioși întreolaltă și cu preotul liturghisitor, o evidențiază Sfântul Nicolae Cabasila astfel: „Nu numai preotul lor se roagă pentru ei, sau în numele lor, ci și ei se roagă pentru preotul lor”. Numai așa înțelege Biserica sensul ei, în Duhul iubirii de care este însuflețită și pe care ni-l transmite și nouă, căci Duhul Sfânt sălășluiește în toți credincioșii care îl primesc în mod sacramental pe Hristos, la Sfânta Liturghie. Deasemenea, comuniunea tinde mereu la lărgirea și adâncirea ei între Capul-Hristos și mădularele Sale. „Ridică împrejur ochii tăi Sioane și vezi că iată au venit la tine, ca niște făclii de Dumnezeu luminate, de la Apus și de la Miazănoapte, de la mare și de la răsărit, fii tăi, întru tine cuvântând pe Hristos în veci”.

În comuniunea Bisericii sunt nu numai cei de pe pământ dintr-un timp oarecare, ci comuniunea ei depășește granițele timpului și ale spațiului, pentru că aici toți se roagă pentru toți. Ceea ce susține comuniunea întregii Biserici, este harul Dumnezeiesc comunicat din Mântuitorul prin Duhul Sfânt în Sfintele Taine, „ Cu înaltă glăsuire se aude în Biserica lui Dumnezeu strigând: Cel însetat să vină la Mine să bea. De aceea cei ce se împărtășesc se vor sătura și vor lăuda taina cea mare a bunei credințe”.Duhul este cel ce înfăptuiește armonia membrelor Trupului tainic căci Sfânta Scriptură spune că „Trupul ține de cap ca niște încheieturi și legături”.( Coloseni II, 19) Aceștia sunt episcopii și preoții Bisericii: „având mai ales de întreținut legătura dintre membre și între membre și corp, prin revărsarea harului prin ele”.

Astfel, unitatea creștină se răsfrânge asupra lumii întregi, pentru ca să se pregătească în acest chip unitatea eshatologică pe care Sfânta Împărtășanie o prefigurează, Împărăția lui Dumnezeu cea veșnică pe care o pregustăm încă din viața aceasta terestră și care nu este o comuniune umană, ci o unitate în Dumnezeu, în plenitudinea adevărului și în bucuria Împărăției. Acel „să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim” rostit de preot la Sfânta liturghie b#%l!^+a?înainte de Crez, ne arată scopul pentru care ne adunăm în Biserică. Prezența noastră acolo ne dă prilejul de a ne bucura de binecuvântarea prezenței lui Dumnezeu, care acolo se prezintă personal. Pentru aceea ne aflăm acolo, ca jertfind împreună cu Iisus Hristos și persoana noastră, să întrăm la Tatăl prin Fiul, iar asigurarea noastră în acest sens este Sfânta Euharistie. Prin intermediul ei, noi ne predăm împreună cu Hristos, Tatălui ca prin actul jertfei trăită, nu „atât ca act purtător de tristețe pentru păcat, ci ca act de bucurie” pentru că prin el am fost curățiți și de aceea bucuria este defapt „bucuria elanului de a sparge zidurile individualismului și de a ieși în larg, în Dumnezeu, în ambianța comunitară”.

Prezența lui Hristos în Euharistie este o prezență iradiantă și care leagă comunitatea în mod tainic cu această prezență. Sensul curent și clasic al Euharistiei este comuniunea. Sfânta Euharistie este înainte de toate o părticică de hrană desprinsă din trupul euharistic, este actul de consumare al acesteia integrând toate subiectele în Trupul lui Iisus Hristos. Este ceea ce subliniază Apostolul: „Ca o pâine, un trup suntem cei mulți, căci toți ne împărtășim dintr-o pâine” (I Corinteni 10, 17). În pâinea euharistică, toți creștinii formează o unitate asemenea boabelor de grâu în pâine. În ea sunt adunate și strânse la un loc toate mădularele Bisericii, după cum în pâine sunt împreunate o mulțime de boabe de grâu. Dar această unitate nu rămâne doar simbolică fiindcă ea se arată în chip real prin mâncarea Trupului lui Iisus Hristos și fiindcă toți se satură din aceeași pâine, ei sunt cuprinși prin această împărtășire obștească într-o comuniune. Există de aceea o pâine și un singur Trup, adică o Euharistie și o Biserică.

Primindu-L în noi pe Cel ce nu se împarte, noi formăm un tot unic. Sfânta Euharistie prin elementele sale de pâine și de vin așezate pe Sfântul Disc, simbolizează unitatea Bisericii care prin prefacerea Sfântului Agneț și prin împărtășirea membrilor Bisericii, realizează în mod real această unire, cei care se împărtășesc devenind adevărate mădulare ale Trupului lui Hristos. Fericitul Augustin, aprofundează cu multă virtuozitate semnificația comunitară (eclezială) a elementelor euharistice în catehezele sale ținute credincioșilor. El se adresează astfel celor nou botezați: „Vi se zice: trupul lui Iisus Hristos și voi răspundeți, Amin. Și fiți deci, membre ale Trupului lui Iisus Hristos, pentru ca să fie adevărat Amin-ul vostru. Și pentru ce acest mister este făcut cu pâine? Să nu zicem nimic de la noi înșine. Să ascultăm pe Apostolul, care, vorbind despre această taină, zice: Cei mulți, toți suntem un singur Trup, o singură pâine. Înțelegeți și b#%l!^+a?bucurați-vă. Unitate, evlavie, dragoste. O singură pâine! Și această pâine unică? Un singur trup făcut din mulți. Gândiți-vă că pâinea nu se face cu un singur grăunte, ci cu mai mulți…Astfel, Domnul a voit ca noi să-I aparținem și El a consacrat pe altarul său misterul păcii și unității noastre”.

Deci, unirea care se realizează între Hristos și persoanele umane care se împărtășesc de El, “nu se reduce la o simplă legătură simbolică sau metaforică, ci este o încorporare reală, fizică, substanțială a fiecărui credincios în parte și a tuturor laolaltă, adică a comunității întregi sau a Bisericii în Trupul lui Hristos” Săvârșirea Euharistiei în Biserică are importanță eshatologică pentru că venirea Actuală a lui Hristos la credincioși în Euharistie, indică venirea Sa viitoare în slavă. Euharistia ne dă de aici arvuna unirii veșnice cu Hristos, ne plasează anticipat în această unire și ne arată perspectiva unei euharistii desăvârșite cu Hristos – „Cel ce se sfărâmă și nu se desparte, Cel ce se mănâncă pururi și niciodată nu se sfârșește” – în veșnicie. Ea actualizează într-un dinamism convergentspre plenitudinea existenței, marile potențialități umane, care semnifică și simbolizează ceea ce trebuie să devină lumea, adică „o dăruire și un imn de laudă adus neîncetat Creatorului, o comuniune universală în Trupul lui Hristos, o împărțire a dreptății, a iubirii și a păcii în Duhul Sfânt, pentru unitatea și mântuirea tuturor în Hristos Domnul și prin Hristos”.

2.2. Sfanta Euharistie – izvorul vietii crestine

Euharistia este ,,taina în care, sub chipul pâinii și al vinului, se împărtășește credincioșilor Însuși Trupul și Sângele lui Hristos, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci, înfățișându-se real și nesângeros jertfa de pe cruce a Mântuitorului, prin prefacerea pâinii și a vinului în Însuși Trupul și Sângele Mântuitorului, cu puterea Duhului Sfânt invocată de episcop sau de preot.”

Toți evangheliștii sinoptici relatează aproape aceleași cuvinte despre instituirea Euharistiei.Euharistia apare în Noul Testament sub diferite denumiri:

– Cina Domnului, numită și simplu Cina, cina duminicală ori masa Domnului pentru că reactualizează Cina cea de Taină și arvunește ,,cina nunții Mirelui” (Apocalipsa XIX, 9) în Ierusalimul cel de sus.

– Sfânta Jertfă , căci reactualizează jertfa unică a lui Hristos și implică jertfa Bisericii care este în același timp ,,jertfa de laudă” ( Evrei XIII, 15 ) , ,,jertfa spirituală” (I Petru II , 5), ,,jertfa curată și sfântă”, deoarece săvârșește și depășește toate jertfele Vechiului Testament.

– Frângerea pâinii întrucât acest rit tipic cinei ebraice, a fost folosit de Mântuitorul în timpul Cinei celei de Taină și în alte împrejurări ( Matei XIV, 19; XV, 36). Prin acest gest, Luca și Cleopa , îl vor recunoaște, în momentul Cinei pe Învățătorul lor, iar adunările erau desemnate de primii creștini cu aceste cuvinte.

– Adunarea euharistică, deoarece în jurul Euharistiei se constituie adunarea credincioșilor și Euharistia face Biserica, este expresia vie a ei.

– Împărtășanie, pentru că prin această Taină noi participăm la Jertfa și Învierea Domnului, devenim hristofori , părtași ai harului dumnezeiesc, mădulare vii ale Trupului lui Hristos.

– Dar mai sunt și alți termeni care desemnau această Taină: binecuvântare, paharul binecuvântării, ofrandă, taină, lucrare sfântă, precum și alți termini analogi.

Textele instituirii de la Sfântul Evanghelist Matei (XXVI, 26-29) și Sfântul Evanghe-list Marcu (XIV, 22-25) au similitudini atât de evidente, încât aceste două texte pot fi studiate împreună. După ce este anunțat timpul (,,ziua cea dintâi a Azimelor”- Matei XXVI, 17; Marcu XIV, 12) și apoi locul în care s-a ținut Cina cea de Taină (,,în cetate, la cutare”- Matei XXVI, b#%l!^+a?b#%l!^+a?18 ), cei doi evangheliști redau în cuvinte asemănătoare instituirea Euharistiei : ,,Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâinea și binecuvântând, a frânt și le-a dat ucenicilor zicând: Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu. Și luând paharul și mulțumind, le-a dat zicând: Beți dintru acesta toți, că acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă , spre iertarea păcatelor. Și vă spun vouă că de acum nu voi mai bea din acest rod al viței până în ziua aceea, când îl voi bea cu voi nou, în împărăția Tatălui Meu”.

Cuvintele ,,Iisus luând pâinea, mulțumind, binecuvântând, a frânt și le-a dat ucenicilor” reunesc, toate etapele jertfei euharistice. Derulând aceste etape, putem diviza evenimentul în trei părți. Prima e premergătoare:,,Luând pâinea…”, ceea ce înseamnă că Biserica se reînnoiește în riturile aducerii. A doua este central: ,,mulțumind” –redă sensul strict al Euharistiei, Jertfa nesângeroasă a Noii Alianțe, ,,Alianța” în care jertfa Sa sângeroasă va fi o singură dată celebrată prin anticipare și apoi reînnoită neîncetat.

Tot ceea ce urmează rezultă din ce s-a spus mai sus:

– ,,binecuvântând” se referă și la binecuvântarea general, care se extinde la toată creația nouă, dând premisele oferirii în persoana Noului Adam;

-,,a frânt”, este împărțirea prin care unicul dar euharistic fără să se despartă va deveni al tuturor, unind în Sine pe toți cei care iau parte la El.

– ,,și l-a dat ucenicilor Săi”, participarea efectivă la comuniune.

Pentru a înțelege etapele Jertfei Euharistice trebuie deci să se înțeleagă mai întâi actul central: Jertfa, Euharistia propriu-zisă. La Cina cea de taină se reface trecerea de la ,,nivelul pascal” și de la sângele animalelor jertfite, la ,,Paștele noastre cele mari și preasfințite”. Încetează acum să mai curgă sângele animalelor de jertfă și este anticipată vărsarea de sânge spre iertarea păcatelor și spre viața de veci.

Nu trebuie deci, să lăsăm să se înțeleagă că ritualul euharistic săvârșit de Mântuitorul ar deriva din practicile pascale iudaice. Cina creștină nu este nici Paștele evreiesc – de care diferă și prin elementele întrebuințate și prin data celebrării, nici Kiddus evreiesc de vineri – de care se deosebește prin riturile particulare, nici reuniunea pioasă însoțită de lecturi și rugăciuni ca la comunitățile evreiești din diaspora. Cina creștină este un rit creștin, în mod exclusive creștin, bine cunoscut, foarte important ce aparține unui cult public, ecleziastic și care reînnoiește și vestește moartea Domnului până ce va veni.

Cei mai mulți dintre exegeți și teologii catolici consider că Iisus a folosit azima la ultima b#%l!^+a?b#%l!^+a?Cină luată împreună cu ucenicii. Simplificată, justificarea ar suna astfel: dacă Iisus a celebrat masa pascală în seara de 14 Nissan, adică la începutul zilei de 15 Nissan, El a trebuit să servească azima, căci pâinea dospită dispăruse înainte de după amiaza lui.

Încercând să fie obiectivi, cei ce susțin cuvintele de mai sus aduc în sprijin opiniile unui mare număr de Părinți ai Bisericii și chiar de exegeți catolici, după care Iisus a putut întrebuința la Cină și pâinea dospită.

Cuvintele „în cea dintâi zi a Azimelor” (Matei XXVI, 17 ) ar putea fi traduse, ne sugerează exegeții catolic și în forma: „înaintea zilei Azimelor” deoarece, dacă vocabula πρoτη poate avea sensul de πρo, se impune o astfel de traducere. În documente mai noi, care expun doctrina și cultul, catolicii evită să accentueze folosirea azimei în Euharistie și recunosc chiar că ,,Sfânta Împărtășanie își realizează mai deplin forma de semn când se dă sub ambele specii. Deoarece, sub această formă, semnul ospățului euharistic este pus în lumină mai deplin”.

Dar, din cercetarea mai atentă a Sfintelor Evanghelii, deducem că temeiul dogmatic al practicii Euharistie ortodoxe, cu pâine dospită (αρτoς) , îl constituie modul serbării Paștilor de către Mântuitor. Această masă solemnă este numită „cină”(δειπνoν), iar pâinea folosită este cea dospită αρτoς și nu azima αζυμo, pe care iudeii erau obligați să o consume timp de o săptămână în perioada Paștelui (Ieșire XII, 15). Referitor la azimă, elementul principal este cel al reunirii dintre libertate și primăvară. Ieșirea din robie poate fi comparată cu ieșirea din greul și frigul iernii spre o perioadă mai bună. Nu întâmplător primăvara simbolizează libertatea. Azimele, respectiv, pâinea nedospită, („matzoth”), au rolul de a aminti de aluatul nedospit pe care l-au luat fiii lui Israel cu ei în noaptea ieșirii din Egipt. Ele sunt numite și „lechem oni”, pâinea sărăciei. Există obligația de a le consuma de Pesah, în decursul tuturor celor 7 zile ale sărbătorii (în afara Ereț Israelului 8 zile). În această perioadă este interdicția totală de a consuma pâine dospită și alte alimente bazate pe cerealele care dospesc („chametz”).

 Unii comentatori ai Torei au adăugat acestui element un aspect moral. Dacă omul consumă zilnic numai pâine dospită, care poate fi considerată simbol al bogăției, o săptămână pe an el trebuie să consume numai azime, respectiv numai pâinea sărăciei. Acest lucru este menit să-i amintească omului bogat – și în special celui îmbogățit – că în trecut, cândva, a fost sărac. Deci, el trebuie să respecte faptul că Bunul Dumnezeu l-a ajutat să-și îmbunătățească situația și să-și amintească de obligația de a-i ajuta pe săraci, pe oamenii nevoiași, frații săi.

 Alți comentatori afirmă că „hamețul” este simbolul mândriei și trufiei, deoarece b#%l!^+a?b#%l!^+a?alimentele care dospesc (cresc), respectiv se umflă atunci când sunt lăsate să dospească. Deci,timp de o săptămână, omul trebuie să renunțe la mândrie, la trufie, trebuie să înceteze de a fi plin de sine, trebuie să devină modest, respectuos față de ceilalți.

După cum am văzut, dacă s-ar fi serbat Paștele evreiesc Πασχα, atunci nu mai era posibilă spălarea picioarelor ucenicilor, iar cel care ar fi mâncat Paștile nu ar mai fi avut voie să iasă afară din casă până dimineața. Or, după Cină, Îl găsim pe Mântuitorul împreună cu ucenicii săi la rugăciune, în grădina Ghetsimani.

În polemicile anti-latine, îndreptate împotriva folosirii pâinii nedospite la Euharistie, teologii bizantini au observat că pâinea euharistică trebuie să fie dospită ca să simbolizeze omenitatea însuflețită a lui Hristos. În concepția lor folosirea azimelor de către latini ar nega faptul că Iisus a avut suflet omenesc rațional, după cum învăța ereticul Apolinarie. Folosirea pâinii obișnuite, a pâinii ca hrană de fiecare zi, este demnul adevăratei Întrupări: ,,Ce este pâinea cea de toate zilele (din Rugăciunea Domnească)–întreba Nichita Stethatos – dacă nu este de o ființă cu noi? Iar pâinea de o ființă cu noi e prin Trupul omenității Sale”.

Viața primei comunități creștine înființată la Cincizecime, în urma predicii Sântului Apostol Petru, se concentra cultic în frângerea pâinii (κλασις τoυ αρτoυ): ,,Și stăruiau în învățătura Apostolilor și în frângerea pâinii și în rugăciuni.. Iar toți cei ce credeau erau laolaltă și aveau toate de obște. Și își vindeau bunurile și averile și le împărțeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Și în fiecare zi stăruiau într-un cuget în temple și frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie și întru curățirea inimii”(Fapte II , 42-46).

Nota caracteristică a cultului primar, după cum reiese din textul de mai sus, era ,,frângerea pâinii”, adică celebrarea Sfintei Euharistii. Euharistia săvârșită de prima comunitate din Ierusalim ,,nu era un act izolat”, ci este ,,pusă în legătură nedespărțită și de aceeași importanță cu predica apostolilor, cu rugăciunile și doxologiile, făcând un tot organic”.

Locul celebrării Euharistiei de către primii creștini din Ierusalim nu era templul, ci casa Mariei , mama evanghelistului Marcu. Referitor la timpul celebrării, ea se săvârșea în fiecare zi. Unii consideră că în prima comunitate creștină, exista un cult iudeo-creștin, în sensul că nu un cult eminamente iudaic, dar nici unul creștin bine delimitat.

Diaspora creștină și evenimentele istorice de după Cincizecime au jucat un rol decisiv în despărțirea cultului creștin de cel iudaic și configurația specificității sale. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Tot în Faptele Apostolilor aflăm că la Troia, ,,frângerea pâinii” se celebra în prima zi a săptămânii, adică în ziua Învierii (Fapte XX, 7). Această zi era, deci, singura zi liturgică, adică rânduită pentru serviciulnoii liturghii, pentru că Sfântul Apostol Pavel, deși a rămas în Troia șapte zile, totuși numai în„ziua întâi a săptămânii” s-a adunat laolaltă cu ceilalți creștini, pentru „frângerea pâinii”. Aceasta era deci o practică stabilită, acum, pe la anul 52-54, și să notăm că Sfântul ApostolPavel se găsea de astă dată la Troia pentru a treia oară.

Mai mult, Duminica („ziua întâi a săptămânii”) se găsea consfințită și intrată în uz înainte de anul 50, căci Sfântul Apostol Paveldispune în Epistola I către Corinteni ca în această zi să se facă economiile în vedereamilosteniilor, dispoziție pusă în practică în Galatia încă mai dinainte, deși scopul adunării este categoric fixat pentru frângerea pâinii, adică pentru cultul creștin.Este de presupus că îndeplinirea Sfintei Euharistii noaptea a înlesnit un proces de tranzițienaturală de la sâmbătă la Duminică. Fără a fi suprimată brusc și formal, sâmbăta și-a pierdut repede însemnătatea din iudaism; adunările creștine pentru cult se făceau adicăsâmbătă seara, ca în sinagogă, începând de cu seara cu rugăciuni de pregătire, după care venea „frângerea pâinii”, iar în urma acestui rit fundamental al cultului creștin, urmau rugăciuni pânădimineața, în cea dintâi zi a săptămânii, adică Duminica. Cu alte cuvinte, Sfânta Euharistie eraîncadrată de rugăciunea de seară și de dimineață. Astfel, fără nici un incident, s-a petrecut unfel de „alunecare”, care a îngăduit foarte de timpuriu să se poată serba liturghia creștinăDuminica dimineața. În chipul acesta, cât se poate de curând – timpul nu se poate preciza – Duminica a intrat în plin uz ca sărbătoare specific creștină, prin care creștinii se deosebeau deiudei, în tot cazul, constatăm faptul deja intrat în uz la finele celor dintâi două decenii deviață creștină.

După cum am văzut mai sus pentru Biserica primară, împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos este comuniunea sfântă cu moartea reală a Domnului și cu Duhul său dătător de viață. A consuma în cadrul Liturghiei Bisericii trupullui Hristos jertfit pentru viața lumii înseamnă a b#%l!^+a?b#%l!^+a?participa la viața Luimântuitoare, la iubirea Sa dumnezeiască. În sfârșit, în Euharistie, Trupul jertfit și înviat al lui Hristos este izvorul permanent al Duhului Sfânt în Biserică.

În cele ce urmează voi analiza mărturiile patristice din primele secole în încercarea de a cunoaște și a aprofunda teologia acelui timp cu privire la Euharistie. Mă voi opri asupra câtorva dintre Sfinții Părinți din primele secole pentru a prezenta anumite opinii din acele vremuri.

Sfântul Ignatie al Antiohiei († 110)Se știe că, spre anul 110, a fost condus, sub escortă militară, la Roma pentru a suferi martiriul. În timpul călătoriei a scris diferitelor Biserici din Asia Mică și celei din Roma. Aceste scrisori conțin un număr destul de mare de pasaje care tratează despre Euharistie. Dintre acestea, unele sunt întru totul realiste, iar altele metaforice; dar și unele și altele atestă importanța excepțională, pe care episcopul de Antiohia o atribuia misterului Trupului și Sângelui Domnului: „…Trăind, vă scriu că am o dorință arzătoare de a mă jertfi. Pasiunea mea umană a fost crucificată, și nu este în mine un foc material. O apă vie îmi vorbește în interior spunându-mi: acum la Tatăl. Nu mă mai atrage hrana coruptibilă și nici plăcerile acestei vieți. Vreau pâinea lui Dumnezeu care este trupul lui IisusHristos, din seminția lui David, iar ca băutură vreau sângele său care este iubirea cea nestricăcioasă”.

Ne aflăm în timpul când, Bisericile Asiei Minore erau amenințate de ereticii doceți, care nu-i atribuiau lui Hristos decât un trup aparent, negând astfel pătimirea sa pe cruce. Sub influența lor, un anumit număr de credincioși, se organizau într-un mod diferit și țineau adunări din care era exclusă Euharistia. Sfântul Ignatie, în scrisoarea adresată celor din Smirna, îi denunță în mod deschis pe b#%l!^+a?b#%l!^+a?acești eretici: „…Ei (doceții) se abțin de la Euharistie și de la rugăciune, deoarece nu mărturisesc că Euharistia este carnea Domnului nostru IisusHristos, care s-a jertfit pentru păcatele noastre și pe care Tatăl, în iubirea Sa generoasă, l-a înviat din morți”. Așadar, aceasta era credința comună în Biserica acelei epoci.

Sfântul Ignatie, în Epistola către Efeseni, XX, 2, descrie pâinea euharistică afirmând că aceasta este „medicamentul nemuririi sau antidotul împotriva morții”. Celor din Filadelfia le recomandă următoarele:„…a nu participa decât la o singură Euharistie; deoarece unul este Trupul Domnului nostru IisusHristos și unul este potirul pentru a ne uni în Sângele său, unul altarul, după cum unul este și episcopul împreună cu prezbiterii și diaconii”.

Pentru aceasta, Euharistia care se celebrează este, după Sfântul Ignatie, carnea și potirul Sângelui lui Hristos, care sunt oferite printr-un sacrificiu autentic spre unitatea și mântuirea întregii Biserici.

Explicația teologică a acestei unități s-ar putea rezuma astfel: dacă prin Euharistie creștinii sunt uniți între ei, aceasta nu se întâmplă pentru că are loc o agapă oarecare și cu o semnificație minoră, ci pentru că ceea ce îi unește este însuși Trupul și Sângele lui Hristos.

Clement Alexandrinul (cca. 50 – cca.212)În Stromate există un pasaj care ne duce cu gândul că Clement nu ar fi crezut în sacrificii: „Este adevărat că nu oferim sacrificii lui Dumnezeu. El nu are nevoie, fiind El cel care împarte toate tuturor. Dar îl glorificăm pe cel care s-a făcut sacrificiu pentru noi. Să ne sacrificăm și noi înșine… De aceea Dumnezeu nu se bucură decât de mântuirea noastră”.

Ar fi greși să deducem din aceste cuvinte că Clement nu recunoaște Euharistia ca sacrificiu al Noii Alianțe. În pasajul citat el vorbește de sacrificiile păgânilor.

„Noi pe bună dreptate nu-i aducem jertfe Celui care nu-i biruit de plăceri. Mirosul de la fumul jertfelor ajunge jos undeva și nu ajunge nici până la norii cei groși, ci rămâne departe de ei. Dumnezeirea nu are nevoi de nimic; nu-i iubitoare de plăceri, nu-i iubitoare de câștig și nici iubitoare de bani; că e bogată și dă totul celui ce viețuiește pe pământ, celui ce are nevoie. Dumnezeirea nu se încântă nici de jertfe, nici de ofrande și nici de slavă și de cinste, și nici n-o poți b#%l!^+a?b#%l!^+a?atrage prin unele ca acestea; este asemenea oamenilor frumoși la suflet și buni, care n-ar putea niciodată trăda dreptatea, fie că i-ar amenința frica, fie că li s-ar oferi daruri bogate”.

Sacrificiile păgânilor nu corespund ideii creștine de Dumnezeu. De aceea Sfântul Clement, din această privință, se alătură apologeților greci care refuzau, din același motiv, sacrificiile păgâne. El cunoaște însă un sacrificiu al Bisericii:„Jertfa este Cuvântul care se ridică din inimi ca tămâia din sufletele sfinte, când, împreună cu jertfa, sufletul întreg se deschide în fața lui Dumnezeu”.

S-ar deduce din acest text că Clement nu ar fi cunoscut sacrificiul euharistic al Bisericii, ci numai jertfa interioară și morală a sufletului. Dar o interpretare de acest fel nu ar fi corectă. În polemica sa împotriva păgânilor și evreilor, el caută să sublinieze caracterul spiritual al jertfei și să pună în evidență în ce anume ea diferă în mod esențial de celelalte jertfe, ceea ce denotă faptul că era conștient de deplinătatea jertfei euharistice.

Sfântul Irineu din Lyon († 202)Preot și apoi episcop al Bisericii din Lyon, în a doua jumătate a secolului al II-lea, va fi cunoscut mai ales prin cele cinci cărți ale sale intitulate „Adversus haereses” (Contra ereziilor), care combăteau ereziile gnostice. În această operă găsim și doctrina despre Sfânta Euharistie a Sfântului Părinte Irineu. Acesta descrie instituirea Sfintei Euharistii și mărturisește prezența reală a lui Hristos în aceasta: „Singură Biserica oferă Creatorului jertfa curată…Trupul Domnului Său și potirul Sângelui său”.

Sfântul Irineu așează Euharistia în centrul viziunii sale despre lume și istorie. Pâinea și vinul odată consacrate devin ele însele mântuitoare și „izvoare” de har, deoarece sunt Trupul și Sângele lui Hristos în mod real și nu aparent: „Spre deosebire de unii Sfinți Părinți care consideră Euharistia ca o prelungire a Întrupării, Irineu vede în ea o «prelungire a creației». Prin cuvântul său creator, Hristos face din ofrandele terestre un aliment pentru sufletul omului, transmițându-i prin cuvântul său și prin euharistic, viața sa de Fiu al lui Dumnezeu”.

Mai mult, omului căruia i se comunică Hristos în chipul Sfintei Euharistii,i se asumă, în germene, și imortalitatea creației. Toată creația, prin urmare, este desăvârșită de Euharistie.

Sfântul Irineu, urmându-l pe Sfântul Apostol Pavel, recunoaște și este în totalitate convins de prezența reală a Trupului și Sângelui Domnului nostru IisusHristos, astfel că ajunge să deducă învierea trupului omenesc, din faptul că acesta s-a hrănit cu Trupul și Sângele lui Hristos, deoarece însuși Hristos promisese: „Cine mănâncă Trupul meu și bea Sângele meu are viață veșnică”(Ioan VI, b#%l!^+a?b#%l!^+a?54):„…Și, dacă Creatorul și Stăpânul universului ia potirul creației și-l declară însuși Sângele Său; și declară că pâinea creației este însuși Trupul Său, care devin pentru trupul nostru hrană și subzistență, cum pot ei (gnosticii) să afirme că trupul este incapabil să primească darul lui Dumnezeu, adică viața veșnică, el care s-a hrănit cu Trupul și Sângele Domnului și care este unul din mădularele sale? (…). Așa cum vlăstarul de viță de vie plantat în pământ a dat rod la timpul său, sau ca bobul de grâu care, căzând în pământ și descompunându-se, va răsări și va da rod în virtutea Duhului Sfânt, și transformându-se apoi, devine Trupul și Sângele lui Hristos, la fel și trupurile noastre așezate în mormânt, unde se descompun, se vor ridica la timpul hotărât lor…Într-adevăr, așa cum pâinea, vinul și apa care răsar din pământ, primind chemarea numelui lui Dumnezeu – τήν επίκλησιν τoυ Θεoύ – deja nu mai sunt comune, ci o Euharistie compusă din două elemente, unul pământesc și altul ceresc. La fel și trupurile noastre, care s-au împărtășit cu Euharistia, nu mai sunt coruptibile, deoarece nădăjduiesc în învierea la o viață de veci”.

Sfântul Părinte Irineu ne învață, prin cuvintele citate, că pâinea, vinul și apa nu mai sunt pâine, vin și apă, ci Euharistie, care conține în sine Trupul și Sângele Domnului nostru IisusHristos, iar cine mănâncă această pâine va bea acestea va trăi în veci.

El pornește în combaterea gnosticilor, de la ideea că Taina Sfintei Euharistii a fost instituită de Însuși Hristos și transmisă, mai apoi, de către apostoli întregii Biserici: „Domnul, luând pâinea, așa creată, a mulțumit și a spus: «Acesta este Trupul meu»; la fel a făcut și cu potirul, spunând:«Acesta este Sângele meu». Așa a fost instituită noua jertfă care încheia Noul Legământ”. Euharistia, în viziunea Sfântului Irineu, are un caracter de sacrificiu, deoarece el vede în ea noul sacrificiu prezis de profetul Maleahi. Omul ia din mijlocul creației, ca și reprezentant al acesteia, o pâine transformată în carnea lui Iisus și un vin transformat în Sângele său, oferindu-le lui Dumnezeu Tatăl: „…această jertfă, primită de către Biserică de la apostoli, a fost oferită pentru lumea întreagă, lui Dumnezeu care ne dă hrana, ca ofrandă din darurile sale, în virtutea Noii Alianțe; acea alianță despre care profetul prevestea astfel: «Nu simt nici un motiv de plăcere în voi, spune Domnul oștirilor, și nu voi accepta prinoasele din mâinile voastre. De aceea, de la răsăritul și până la apusul soarelui, mare este numele meu printre neamurile păgâne, și în orice loc se aduc jertfe de tămâie b#%l!^+a?b#%l!^+a?întru numele meu și prinoase curate» (Maleahi I, 10-11)”.

Cu privire la prezența reală, Sf. Irineu repetă multe din ideile deja sugerate de Sf. Iustin, dar cu toate acestea el merge mai departe. De fapt, mai multe pasaje din opera Contra ereziilor– care nu sunt mai puțin de patru – exprimă ideea de schimbare-transformare a pâinii și vinului în Trupul și Sângele lui Hristos. Această idee o întâlnim în textul citat mai sus, unde se vorbește despre pâinea pământului care, primind epicleza nu mai este o pâine obișnuită. El nu spune că pâinea consacrată nu mai este pâine în mod absolut, dar că nu mai este o pâine comună; pe de altă parte verbul a deveni nu are în mod necesar semnificația de schimbare sau de transformare.

Trebuie precizat faptul că este important să ținem cont și de faptul că în acea perioadă se folosea încă un limbaj rudimentar.

Totuși, dacă privim cu realism învățătura Sfântului Irineu despre Sfânta Euharistie, este normal să gândim că, prin verbul a deveni intenționa să facă referință la transformarea unui lucru (essere) în altul. Această interpretare își găsește justificarea într-un pasaj din cartea a treia, unde cu referință la Euharistie, Sfântul Irineu scrie că la nunta din Cana, Mântuitorul Hristos a transformat apa în vin. Cu toate că Domnul ar fi putut produce vinul fără să se servească de vreun element al creației, totuși a preferat să-l producă din apă. Este greu să nu vedem aici ideea de transformare. Astfel, ceea ce în expresiile lui Iustin era conținut doar în mod implicit, la Irineu apare cu aproximație printr-o manifestare formală. Fidel principiilor sale antignostice, el pune în paralel devenirea Euharistiei provenită din vin și pâine, cu trecerea trupurilor noastre de la starea coruptibilă la starea incoruptibilă: „Așa cum pâinea și vinul, primind cuvântul lui Dumnezeu, devin Euharistie, care este Trupul și Sângele lui Hristos, tot așa și trupurile noastre, hrănite cu ea vor învia la timpul stabilit pentru viața de veci, atunci când cuvântul lui Dumnezeu le va chema să participe la gloria Tatălui”. În funcție de acestea, el stabilește o ecuație a Euharistiei, adică în ceea ce privește elementele consacrate pe de o parte și, Trupul și Sângele lui Hristos pe de altă parte. El scrie următoarele: „Și cum vor putea cunoaște că această pâine, asupra cărei a fost adusă mulțumire, este Trupul Domnului și că acest potir are în el Sângele Domnului dacă ei nu îl recunosc ca Fiu al Lui al Creatorului lumii…?”. Apoi mai adaugă: „Trupul nostru se hrănește cu potirul Sângelui Său și crește cu pâinea care este Trupul Său”. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Plecând de la această premisă, transpare destul de clar că: „Trupurile noastre, participând la Euharistie, nu mai sunt coruptibile, deoarece posedă speranța în nemurire; hrănite cu Sângele și Trupul lui Hristos, ele sunt capabile de a primi darul lui Dumnezeu, care este viața veșnică”.

Tertulian († 245)Un alt autor al acestei prime perioade este Tertulian. Acesta a tratat numai ocazional despre adevărul euharistic. Când face referință la Euharistie, vorbește despre: Taina Euharistiei și Cina Domnului,. Vorbind despre efectele pe care le produc în suflet cele trei Taine de inițiere, adică Botezul, Mirungerea și Sfânta Euharistie, spune:

„…trupul este deci spălat, pentru ca și sufletul să fie purificat; trupul este uns, pentru ca sufletul să fie consacrat; trupul este însemnat, pentru ca sufletul să fie întărit; trupul este supus impunerii mâinilor, pentru ca sufletul să fie iluminat de același Duh; trupul este hrănit cu carnea și Sângele Domnului, pentru ca sufletul să se sature cu Dumnezeu”.

Realismul teologiei sale apare clar în acest raționament bazat pe intima relație dintre trup și suflet: așa cum la Botez sufletul este spălat cu apă, pentru ca să fie purificat, la fel prin Euharistie trupul omenesc se hrănește cu Trupul și Sângele lui Hristos. Este clar, deci, că pentru Tertulian Trupul și Sângele lui Hristos sunt reale ca și apa baptismală. El îi asigură, pe cei care participă la împărtășirea cu sacramentul euharistic, de primirea lui Hristos Domnul. Pentru pâinea consacrată folosește expresia „figura corporis mei”, vrând să semnifice Trupul care se află sub chipul pâinii. Pentru Tertulian, realitatea Trupului lui Hristos este atât de sigură, încât ajunge să se folosească de acest adevăr împotriva lui Marcion, pentru a-i demonstra realitatea Trupului crucificat: „Trupul este hrănit cu Trupul și Sângele lui Hristos astfel încât sufletul poate fi hrănit cu generozitate de către Dumnezeu”.

Credința lui Tertulian cu privire la prezența reală a lui Hristos în Euharistie, credință mărturisită în acest fragment, face ca el să rămână scandalizat la gândul că, mâini contaminate cu fabricarea idolilor pot să primească Trupul lui Hristos, și deplânge faptul că un creștin ar putea să pângărească această taină: „E sacrilegiu ca, creștinul să vină de la idoli la biserică, de la fabrica dușmanului să vină în casa Domnului; să-și ridice la Tatăl ceresc mâinile, făuritorii idolilor, să-și întindă după Trupul Domnului mâinile, care dau trupuri diavolilor (…). Cum ar putea să poarte b#%l!^+a?b#%l!^+a?Trupul lui Hristos cu acele mâini care au jertfit trupuri diavolilor (…)? Dar nici aceasta nu-i de b#%l!^+a?b#%l!^+a?ajuns. Ci, ca și când ar fi prea puțin să primească de la alții ceea ce ei înșiși pătează, chiar ei dau altora ceea ce au mânjit. Ce scandal! Evreii numai odată au pus mâinile pe Hristos, dar aceștia sfâșie Trupul lui Hristos în fiecare zi. Oh, mâini vrednice de tăiat!”. Felul acesta de a vorbi al lui Tertulian presupune credința în prezența reală a Trupului și Sângelui Domnului Hristos în Euharistie, căci altfel nu ar mai fi spus că, cei idolatrii pătează Trupul Domnului și îl sfâșie zilnic, iar că iudeii au pus mâinile lor, pe același Trup, doar o singură dată. De asemenea, Tertulian se va opri îndelung asupra consecințelor profanării acestui sacrament. Astfel, atunci când comentează rugăciunea Tatăl nostru afirmă că: „IisusHristos este într-adevăr pâinea vieții (Ioan VI, 35), și această pâine este a noastră, nu a tuturor. Așa cum spunem Tatăl nostru, pentru că Dumnezeu este Tatăl acelora care îl cunosc și cred în el, la fel numim pe Hristos pâinea noastră, pentru că El este pâinea celor care se hrănesc cu Trupul lui. Cerem să avem această pâine în fiecare zi pentru a nu ne mai separa de Trupul lui Hristos”.

Sfântul Ciprian († 258)Sfântul Ciprian este primul care exprimă cu claritate și precizie credința, implicită până atunci, prin care se mărturisea că Trupul și Sângele lui Hristosconstituie o jertfă; aceastăjertfă, spune el, este adusă și în cinstea martirilor. Apoi adaugă că, Sfânta Euharistie celebrată în afara Bisericii catolice nu este valabilă.

Sfântul Ciprian ne oferă primul tratat autentic despre Taina Sfintei Euharistii, în ordine cronologică, în Epistola 63. El asociază Euharistia patimii și învierii lui Hristos, iar cu privire la încorporarea tuturor în Hristos, el desprinde o lecție de unitate, simbolizată, la fel ca în Didahia, de boabele de grâu adunate împreună pentru a forma o singură pâine.

Epistola 64 are o importanță fundamentală pentru dogma creștină, deoarece este dominată în totalitate de ideea sacrificiului lui Hristos care S-a oferit pe Sine jertfă lui Dumnezeu, jertfă care se repetă ori de câte ori preotul săvârșește această taină: „Dacă Hristos Domnul și Dumnezeul nostru este El Însuși Marele Preot al divinului său Tată, și primul care s-a oferit pe Sine Însuși ca sacrificiu Tatălui Său, fără îndoială, preotul face aceeași parte a lui Hristos, pentru că face ceea ce Hristos a făcut, și, nu oferă lui Dumnezeu Tatăl, în Biserică, adevărul și plinătatea sacrificiului, decât numai așa cum Hristos Însuși a făcut”.

Astfel, Sfântul Ciprian atestă pentru prima dată în mod explicit că, Trupul și Sângele Domnului constituie o jertfă. Cina cea de taină și sacrificiul euharistic al Bisericii sunt reprezentarea b#%l!^+a?b#%l!^+a?sacrificiului lui Hristos pe cruce. El afirmă, pentru prima dată, identitatea dintre sacrificiul celebrat de preot și Cina cea de taină, celebrată de Hristos. Ofranda se constituie din pâinea și din vinul care, prin acțiunea sfințitoare a Duhului Sfânt, devin sacrificiul lui Hristos. Euharistia este numită de Ciprian „taina patimilor lui Hristos și a mântuirii noastre” (Epistola 64, 14). Euharistia este pomenireși jertfă spune sfântul Ciprian: „Este clar că Trupul lui Hristos nu poate fi oferit dacă în potir nu se află vin, iar jertfa Domnului nu este celebrată cu o consacrare legitimă, dacă sacrificiul nostru nu este conform pătimirii sale”.

Sfântul Ciprian vede în amestecul de apă și vin, ca și în pâinea sacramentală, un simbol al legăturii dintre Hristos și credincioși în unitatea eclezială: „Atunci când în potir sunt amestecate apa și vinul, este poporul cel care este amestecat cu Hristos, este mulțimea credincioșilor cea care se unește cu Acela în care cred”. Sfântul Ciprian insistă asupra sensului pe care îl are amestecul de vin și apă din potirul euharistic. Dacă apa vrea să simbolizeze poporul, iar vinul este Sângele lui Hristos, atunci acest amestec dintre cele două elemente desemnează integrarea mulțimii credincioșilor în Trupul Domnului. Aceste două elemente, spune Sfântul Ciprian, nu pot fi separate în momentul jertfei: dacă se aduce numai vin, atunci va fi numai Sângele lui Hristos fără noi; dacă se aduce numai apă, va fi prezent numai poporul. În schimb, în momentul în care cele două elemente se unesc, atunci unirea duhovnicească și cerească este desăvârșită: „Așadar, paharul Domnului nu este, în realitate, nici numai apă, nici numai vin, ci ambele amestecate. După cum Trupul Domnului nu poate fi nici numai făină, nici numai apă, ci amândouă amestecate și unite în cocă, tot astfel este și cu Sângele Domnului. Așa cum poporul formează o singură pâine din numeroase boabe măcinate și unite, tot așa și noi suntem un trup în Hristos, pâinea cea cerească. Creștinii se împărtășesc zilnic, pentru ca să-și poată răspândi sângele pentru Hristos”.

Într-o altă scrisoare trimisă papei Corneliu spune că, soldații lui Hristos, pentru a-și putea înfrunta adversarul în timpul persecuției, trebuie să se pregătească intens, „considerând că dacă beau în fiecare zi Sângele lui Hristos sunt și ei, la rândul lor, în stare să-și verse sângele pentru Hristos”.

Ciprian consideră invalidă Euharistia celebrată în afara Bisericii, la fel ca și Botezul conferit b#%l!^+a?b#%l!^+a?de eretici. Sfântul Ciprian în „De Lapsis”, scrie contra creștinilor care se lepădaseră de credință în cursul persecuției lui Decius, și care, cu toate acestea se apropiau de Sfânta Euharistie, fără să fi făcut mai întâi pocăința necesară: „Aceștia năvălesc împotriva Trupului Domnului (…) înainte de a ispăși păcatul prin care au vătămat și mâniat pe Dumnezeu; vatămă Trupul și Sângele Domnului, păcătuind cu gura și cu mâinile (în care primeau Sfânta Împărtășanie) mai mult decât atunci când au tăgăduit pe Domnul”.

Tot în „De Lapsis” vorbește despre un copil căruia servitoarea i-a dat să mănânce din carnea jertfită idolilor. Mama acestuia, fără a cunoaște acest fapt, îl duse la biserică. Când diaconul voi să-l împărtășească, copilul se feri. Totuși, diaconul îi turnă, cu sila, câteva picături din sfânta jertfă potirului. Imediat copilul începu să plângă și să vomeze, căci în gura și în trupul care au fost profanate nu putea rămâne Euharistia, iar băutura sfințită în Sângele Domnului a ieșit afară din trupul murdărit. Astfel de exemple sunt mărturii evidente despre credința în prezența reală a lui Hristos în Sfânta Euharistie.

Origen (cca. † 254)Origen se prezintă în primul rând ca un om al Bisericii. Cel mai adesea comenta Scriptura prin omilii familiare credincioșilor din Cezarea, iar acest contact zilnic cu poporul creștin, a putut să-l conducă la adevăratul sens al realității ecleziastice. Aluziile pe care le face la învățătura comună asupra Euharistiei sunt, nu de puține ori, fugitive și neaprofundate: „dacă tu urci cu Mântuitorul pentru a sărbători Paștele, El îți dăruiește potirul Noii Alianțe, îți dăruiește pâinea binecuvântării, îți dăruiește Trupul și Sângele său”.

Pentru Origen nu există nici o dificultate în a afirma cu simplitate că, pâinea și potirul Euharistiei sunt Trupul și Sângele lui Hristos. Origen amintește și de rugăciunea care sfințește pâinea și vinul. El spune că, rugăciunea de mulțumire care repetă aceleași cuvinte ale Mântuitorului și este pronunțată asupra pâinii și a vinului, sfințește aceste alimente și le face, într-un mod tipic și simbolic, Trupul lui Hristos. Această învățătură o întâlnim într-un pasaj din opera „Contra Celsus” (8, 33): „Celsus, care îl ignoră pe Dumnezeu, oferă demonilor sacrificii de mulțumire; dar noi, mulțumind demiurgului acestui univers pentru darurile sale, mâncăm pâinile pe care le oferim prin acțiuni de mulțumire și rugăciuni; această pâine care devine un lucru sfânt, trup al rugăciunii, îi sfințește pe toți aceia care o folosesc cu intenție dreaptă”. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Învățătura sa este foarte clară: sacrificiul pe care îl aduce creștinul este o mulțumire; este acea rugăciune pronunțată (euharistia) asupra ofertei, adică narațiunea instituirii și cuvintele lui Iisus de la ultima Cină: „Luați și mâncați, căci acesta este Trupul meu…Luați și beți, căci acesta este Sângele meu…” (Matei XXVI, 26, Marcu XIV, 22, Luca XXII, 19). Această rugăciune are o eficacitate deosebită, deoarece prin rostirea ei asupra darurilor, are loc transformarea pâinii în Trupul lui Hristos și a vinului în Sângele Său.

Într-un alt text din Omiliile lui Origen, întâlnim o exortație care face aluzie la uzanțele liturgice, și care, scoate în evidență atitudinea acestui autor creștin față de Trupul lui Hristos din Sfânta Euharistie și față de Cuvântul întrupat în Sfânta Scriptură: „Voi care asistați în mod obișnuit la sfintele taine, știți cu câtă prudență și respect păstrați Trupul lui Hristos (Euharistia) care vă este încredințat, cu teama de a nu scăpa pe jos vreo firimitură din comoara consacrată. Căci, procedând altfel v-ați crede vinovați, dacă din neglijența voastră s-ar pierde ceva, și aveți dreptate. Dar dacă, atunci când vorbim de acest Trup, luați pe bună dreptate atâtea măsuri de precauție, pentru ce ați vrea ca neglijența față de cuvântul lui Dumnezeu să merite o mai mică pedeapsă, decât neglijența față de Trupul său”.

Putem observa aici, cele două moduri prin care ni se comunică Cuvântul, după învățătura lui Origen, adică: prin întruparea sa în Sfânta Scriptură și, prin prezența Sa în pâinea adusă ca jertfă, care este Trupul Săuîn taină.

Între aceste două taine, prin care ni se comunică Cuvântul, există o strânsă legătură, deoarece au același scop: „Noi bem Sângele lui Hristos nu numai atunci când îl primim după ritualul tainelor, dar și atunci când primim cuvintele sale în inimă, cuvinte în care sălășluiește viața, după cum el însuși a spus: «Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și viață»”. Astfel reiese că, Hristos, Logos-ulîntrupat, Cuvântul lui Dumnezeu, adevărata pâine care dă viață, este hrana sufletului nostru, fie prin credința în Cuvântul întrupat în Scriptură, fie prin primirea Sa în Sfânta Taină a Euharistiei. În acest sens ne-a rămas un text deosebit: „Această pâine, despre care Cuvântul lui Dumnezeu afirmă că este Trupul Său, este Cuvântul care hrănește sufletele, Cuvânt care purcede de la Dumnezeu, și pâine ce vine din pâinea cerească, care a fost așezată pe masa despre care stă scris: Mi-ai pregătit masă în fața potrivnicilor mei (PsalmulXXII,5). Această băutură despre care Cuvântul lui Dumnezeu b#%l!^+a?b#%l!^+a?spune că este Sângele Său, este Cuvântul Însuși care potolește setea și îmbată într-un mod minunat inimile celor care îl beau, și care, este cupa despre care stă scris: «Cât de îmbătătoare este cupa ta minunată!» Iar această băutură este fructul viței adevărate: Eu sunt vița cea adevărată. Este Sângele acestui „Strugure” care, pus în teascul suferințelor, a lăsat această băutură. Tot așa și pâinea este cuvântul lui Hristos, pâine făcută din acel grâu care, căzând în pământ a adus mult rod. Nu este acea pâine vizibilă, pe care El o ține în mâinile Sale, și despre care Cuvântul lui Dumnezeu spune că este Trupul Său, dar este Cuvântul, în semnul căruia acea pâine trebuie să fie frântă. Nu este nici băutura despre care El spunea că este Sângele Său, ci Cuvântul, în semnul căruia această băutură trebuie să fie vărsată”.

Acest text ne descoperă dublul sens al Cuvântului (Logos-ului), adică cel de cuvânt scripturistic, dar și al Cuvântuluiîntrupat. Cuvântul lui Hristos din Sfânta Evanghelie este hrană pentru suflet, deoarece este cuvântul lui Dumnezeu. Logosul, Cuvântul lui Dumnezeu, pâinea cerească, hrănește sufletele cu cuvântul Său, care este pâinea făcută din grâul curat și, în același timp, vinul rodul viței adevărate. Origen afirmă că, în momentul în care Hristos a luat pâinea și a zis: Acesta este Trupul meu, de fapt nu se referea la pâinea aceasta vizibilă, ci la el Însuși – Logosul divin – al cărui sacrament era pâinea frântă. Astfel, Trupul și Sângele lui Hristos nu sunt altceva decât acest Logos, care hrănește și înveselește inima: „Întruparea Cuvântului se realizează prin deschiderea Sfintei Cărți, a cărui multiplicitate exterioară lasă să se întrevadă unicul miez din care se vor hrăni credincioșii. Cuvântul devine hrană, iar Scripturile se unesc în mâinile lui Hristos Domnul ca o pâine euharistică”.

O reflexie teologică mai aprofundată subliniază că, Origen nu explică în ce mod este prezent Hristos în Sfânta Scriptură sau în Sfânta Taină a Euharistiei, dar că acesta afirmă prezența reală a lui Hristos, atât în una, cât și în cealaltă: „Noi bem Sângele lui Hristos nu numai atunci când îl primim după ritualul tainelor, dar și în momentul în care primim cuvintele Sale, căci, după cum spune El Însuși, în ele sălășluiește viața: «Cuvintele pe care le-am spus sunt duh și viață (…)». Așadar, nici unul nu poate asculta cuvântul lui Dumnezeu dacă mai înainte nu a fost sfințit (…). De fapt, fiecare trebuie să fie pregătit să intre, puțin timp după aceasta, la cina nunții; fiecare stă pregătit să mănânce trupul Mielului și să bea potirul mântuirii”.

Pentru a nu ne scandaliza și a înțelege mai bine învățătura lui Origen, este necesar să ținem b#%l!^+a?b#%l!^+a?cont de trei aspecte importante:

a)interpretarea teologică a Vechiului Testament, care evidențiază evenimentele acestuia, nu atât ca pe niște figuri ale realităților sacramentale din Biserica vizibilă, cât mai curând ca figuri ale realităților invizibile din Noul Testament: mana este prefigurarea cuvântului ca hrană spirituală, și mai puțin figură a Euharistiei;

b) importanța mai mare acordată cuvântului, decât liturghisirii;

c)amprenta gândirii platonice, care îl face să vadă în ritualurile sacramentale semnul realității invizibile, mai mult decât eficacitatea lor mântuitoare.

Origen creează impresia că oferă o interpretare spiritualistică asupra Sfintelor Taine, dar, cu toate acestea, nu s-ar putea spune că ar minimaliza realismul acestora.

Capitolul 3

Lucrarea pastorala pentru mantuirea crestinatatii

3.1. Sfanta Euharistie – Trairea si cresterea in Hristos

Încă din primele veacuri creștine, Sfânta Împărtășanie s-a unit cu Taina Sfintei Spovedanii. Didahiile celor Doisprezece Apostolii spun acest lucru: „În ziua Domnului, Duminica, când vă adunați de împărțiți Pâinea și săvârșiți Taina Sfintei Euharistii, mai înainte de aceasta vă spovediți de căderile voastre în păcat, astfel încât jertfa voastră să fi curată”.Participarea voastră la săvârșirea Sfintei Liturghii și însoțirea pe același drum alături de Domnul, spre Golgota, cere să avem cugetele curățite”. Sfântul Ioan Gură de Aur îi îndeamnă pe credincioși: „Să nu vă apropiați de Sfintele Taine pur și simplu, pentru că așa o cere sărbătoarea. Ci dacă vreodată urmează să luați parte la această Jertfă, să vă curățițipe voi prin pocăință, rugăciune, milostenie și cu celelalte îndeletniciri duhovnicești”. Vedem deci că pocăința este absolut necesară și trebuie să premeargă Sfintei Împărtășanii, pentru cele de care suntem învinuiți de conștiință. Când conștiința ne mustră pentru vreo murdărie a sufletului, alergăm la Domnul și prin pocăință și spovedanie primim veșmântul curat, ca să putem sta fără de osândă la Cina cea de Taină.

Odată spălați de orice păcat în baia Pocăinței, lucrarea sfintei împărtășanii stă tocmai în aceea de a nu lăsa lipsiți de roade pe nici unul din cei ce se împărtășesc cu trupul și sângele Mântuitorului. Trupul și sângele Domnului nu se poate irosi fără rost, fără folos. De aici și avertismentul Sfântului Apostol Pavel pentru cei care se împărtășesc cu nevrednicie: „Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului” (I Corinteni XI, 29).

Jertfa nesângeroasă, în urma căreia Domnul ni se împărtășește cu Însuși trupul și sângele Său nu poate fi zadarnică. De aici și marele folos pe care îl are credinciosul, care primește cu vrednicie Sfânta Euharistie.

Primind pe Hristos în noi, intimitatea cu El este deplină căci „cel ce se alipește de Domnul este un singur duh cu El” (I Corinteni VI, 17). Ca urmare voința lui este una cu a lui Hristos, precum a lui Hristos a fost una cu a Tatălui. Credinciosul poate de acum repeta cuvintele Sfântul Apostol Pavel: „acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni II, 20), căci în el nu mai rămâne nici cugetul, nici voința și nici viața lui, ci Hristos ține locul tuturor acestora.

Prin Spovedanie mlădițele sunt curățate iar prin sfânta împărtășanie, mlădițele se leagă de buciumul viței care le comunică viața din Duhul Sfânt, eliberându-le de uscăciune.

Împărtășirea din același potir cu Trupul și Sângele aceluiași Domn Iisus Hristos, topește individualitatea noastră egoistă în organismul de credincioși, care formează Biserica, trupul tainic al Domnului și este pătrunsă de duhul iubirii trinitare.

Sfânta Spovedanie este focul care aprinde cărbunele iar Sfânta Împărtășanie este cărbunele aprins care curăță sufletul nostru, ea este desăvârșirea tuturor celorlalte taine deoarece împlinește ceea ce nu sunt în stare celelalte taine să facă, după cum tot ea este aceea care face să strălucească și mai tare darul primit prin celelalte taine și întunecat de umbra păcatului.

Comunicarea noastră cu Mântuitorul se permanentizează prin împărtășirea deasă cu Trupul și Sângele Său, ea fiind polul care menține tensiunea vieții noastre sufletești ridicată.

Sfânta Euharistie este leacul la care suntem datori să alergăm nu numai o dată ci de mai multe ori, „căci e de lipsă ca Făcătorul lumii să rămână tot timpul în lutul nostru ca să îndrepteze chipul Său în noi ori de câte ori dă semne că vrea să se strice…”.

Tot cu privire la relația dintre Spovedanie și Euharistie, Sfântul Vasile cel Mare ne spune că dacă este posibil să numărăm mulțimea îndurărilor lui Dumnezeu și să măsurăm mărimea milelor lui Dumnezeu, atunci, în comparație cu mulțimea și mărimea păcatelor să fie și deznădejdea. Dar dacă păcatele noastre, cum este natural, se întâmplă să le și măsurăm, să le și numărăm, în timp ce mila lui Dumnezeu este nemăsurată și îndurările lui de nenumărat, nu este timp de deznădejde, și de cunoaștere a milei lui Dumnezeu și de condamnare a păcatelor, a căror iertare, precum spune Scriptura, există întru Sângele lui Hristos. Dar că nu trebuie să deznădăjduim, aceasta am învățat-o în multe locuri și în multe chipuri, dar mai ales din parabola Domnului nostru Iisus Hristos, cea referitoare la fiul care și-a luat de la tatăl său partea de avere și a cheltuit-o în păcate. De câtă și de cât de mare sărbătorire s-a făcut vrednică pocăința lui, cunoaștem din cuvintele Domnului (Luca 15, 13). Dar Dumnezeu vorbește în legătură cu aceasta și prin Isaia: „de vorfi păcatele negre cum e cârmâzul,ca zăpada le voi albi; și de vor fi roșii ca purpura, ca lâna le voi albi”(Isaia I, 18). Aceasta trebuie să știm că este adevărat numai dacă pocăința se face în modul vrednic de luat în considerare, din dispoziția disprețuitoare a păcatului, precum s-a scris și în Vechiul și în Noul Testament (Psalmii 118 și 163; II Corinteni VII, 11) abia atunci vom fi vrednici de roadele Împărtășaniei.

Afirmând cu tărie realitatea prefacerii euharistice, Sfântul Chiril al Alexandriei îndeamnă stăruitor pe cei de față să se apropie cu vrednicie de această Sfântă Taină, pentru ca nu cumva să se lipsească de darurile ei negrăite. Și ne putem apropia cu vrednicie de Sfânta Euharistie decât numai prin Taina Sfintei Spovedanii. Nu putem sa facem de mâncare într-o oală murdară pentru că astfel mâncarea nu ar mai ieși bună. Așa se întâmplă si cu Spovedania și Euharistia: nu ne putem împărtăși murdari sufletește ci mai întâi trebuie să ne curățim ca sa simțim gustul unirii cu Hristos.

Euharistia îmbrățișează toate aspectele vieții. Euharistia îmbrățișează și Spovedania pentru că este comuniune cu Hristos și este îmbrățișată de Spovedanie care este drumul către comuniune. Euharistia, este un act reprezentativ de mulțumire și de ofrandă în numele întregii lumi. Celebrarea euharistică presupune împăcarea și părtășia cu toți, considerați ca frați și surori ai unicei familii a lui Dumnezeu. Ea este un continuu imbold pentru căutarea unor relații normale înlăuntrul vieții sociale, economice și politice (Matei V, 23; I Corinteni X, 16; I Corinteni XI, 20-22; Galateni III, 28). Orice formă de nedreptate, de rasism, de separare și absență a libertății este neavenită atunci cândsuntem părtași la Trupul și Sângele lui Hristos. Prin Euharistie, harul lui Dumnezeu care înnoiește totul pătrunde și restaurează persoana omenească și demnitatea ei. Euharistia atrage pe credincios în evenimentul central al istoriei lumii. Ca participanți la Euharistie, ne arătăm așadar inconsecvenți dacă nu participăm activ la această continuă restaurare a situației lumii și a condiției umane. „Euharistia ne arată că atitudinea noastră este neîntemeiată față de prezența reconciliatoare a lui Dumnezeu în istoria omenească: rămânem mereu plasați sub judecată prin persistența unor relații nedrepte de tot felul în societatea noastră, prin numeroasele diviziuni datorate orgoliului omenesc, interesului material și oricărei politici a puterii și, în sfârșit, din îndărătnicia unor opoziții confesionale ce nu se pot justifica înlăuntrul Trupului lui Hristos”.

Solidaritatea în Trupul lui Hristos, afirmată prin comuniunea euharistică, cum și răspunderea creștinilor, a unora față de alții și față de lume, găsesc o expresie specială în ceremoniile religioase: iertarea reciprocă a păcatelor, semnul păcii, rugăciunilepentru toți, actul de a mânca și a bea împreună, ducerea elementelor euharistice celor bolnavi și celor închiși sau oficierea Euharistiei împreună cu ei. Toate aceste indicii de dragoste frățească în euharistie sunt direct legate de însăși mărturisirea lui Hristos, ca rob, astfel creștinii participă ei înșiși la condiția Sa de rob. În Hristos, Dumnezeu a intrat în condiția umană. Astfel, slujba euharistiei este aproape de situațiile concrete și speciale ale bărbaților și femeilor. În Biserica primară, slujirea diaconilor și diaconițelor era răspunzătoare tocmai cu manifestarea acestui aspect al euharistiei. Practicarea unei astfel de slujiri între Masă (Altar) și mizeria omenească, exprimă concret prezența dezrobitoare a lui Hristos în lume.

Secularismul, scindarea socială, accentuarea individualismului sapă adânc în edificiul comuniunii euharistice dintre mădularele Bisericii. Chiar și când ne adunăm pentru a săvârși împreună Sfânta Liturghie, acest individualism iese la suprafață. Sfânta Euharistie este privită, nu gustată. Creștinii contemplă la distanță pământul făgăduinței, dar refuză cu obstinație să intre în el.

Împărtășirea cu Sfintele Taine trebuie să fie continuă în viața creștinului. Trebuie să aibă o continuitate consecventă, fie că o primim o dată pe lună, o dată la două luni sau în fiecare duminică și sărbătoare. Din păcate, majoritatea creștinilor nu se preocupă deloc de această continuitate, considerând că, de vreme ce primesc Sfânta Împărtășanie o dată pe an în Postul Paștilor sau de două ori, adăugând aici și Postul Nașterii Domnului, este absolut suficient. În rest, vor sta și vor privi, în loc să guste din Izvorul vieții. „Gustați și vedeți că bun este Domnul” (Psalm XXXIII, 8) – iată un îndemn cu adevărat dumnezeiesc! Noi, însă, nu îl ascultăm decât arareori, preferând să rămânem într-o „păcătoșenie“ asumată, din care nu vrem să ieșim. „Nu mă pot împărtăși pentru că sunt păcătos!” Preotul trebuie să judece acest lucru, nu falsa modestie a credinciosului care Îl refuză pe Hristos! Aici nu este vorba despre nimic altceva decât de mândrie într-o formă oarecum subtilă. Ce ni se spune când ne împărtășim? „Spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”!

Nu suntem consecvenți cu noi înșine și, de aceea, trăim într-o nepăsare strigătoare la cer, fără a ne asuma cu adevărat conștiința de creștin ortodox, de om care Îl iubește pe Hristos și dorește să se unească în mod real cu El. Nu simțim în noi acea sete, acel tremur interior, acea frică de a-L pierde. În mod clar, însă, trebuie să înțelegem un lucru: Sfânta Liturghie nu este un spectacol, iar Sfânta Împărtășanie nu este un obiect estetic din decor pe care-l admirăm, dar nu-l atingem. De aceea, fiecare creștin trebuie să considere fiecare Sfântă Liturghie drept o ocazie de a se împărtăși, să vorbească împreună cu duhovnicul său pentru a stabili pregătirea prealabilă și să își asume acest lucru. În caz contrar, nu suntem participanți vii și membre ale trupului lui Hristos, ci spectatori morți sufletește care nu au nici un contact real cu Sfânta Liturghie și cu Sfânta Împărtășanie.

Cei care nu se împărtășesc din „evlavie“ au mereu grijă să le sublinieze celor care se împărtășesc des că banalizează Sfânta Euharistie, însă, ei, cei care condamnă și judecă, ar trebui să își plece capul de vreme ce nu s-au pregătit pentru a o primi continuu. Este ușor să fii leneș, să participi pur mental la Sfânta Liturghie, să te îndulcești de vocile cântăreților din cor sau să te rogi confuz într-un colț și să crezi că este suficient, însă cei care se împărtășesc continuu se pregătesc cu adevărat, au consecvență și o trăire la care ceilalți nici nu visează. Ei sunt uniți cu Hristos, se gândesc la El continuu, se roagă des, citesc cărți duhovnicești, pentru că toate acestea măresc simțirea harului și toate, de fapt, se nasc din Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine.

Trebuie să precizăm că nu există o regulă pentru preoți și alta pentru mireni. Toți trebuie să se pregătească cu post după putere (cel rânduit de Biserică, adică miercurea și vinerea ca și cele patru posturi mari), cu înfrânare conjugală pentru cei căsătoriți, cu rugăciune înmulțită și mai ales prin cunoașterea propriei nevrednicii. Postul trupesc ne va ajuta să adâncim în noi foamea după „pâinea vieții” care este Hristos din Euharistie.

Pregătirea nu este una ușoară. Este nevoie de citirea Canonului pentru primirea Sfintelor Taine, de evitarea oricărui conflict și a păcatelor de moarte, de lupta continuă cu gândurile păcătoase, de sfătuirea deasă cu cei înduhovniciți – în primul rând duhovnicul ales și creștinii b#%l!^+a?îmbunătățiți din parohie – și, mai presus de toate, de rugăciune. Nu este ușor, de multe ori poate că ne simțim nepregătiți, cu toate că nu am săvârșit vreun păcat de moarte, dar, cu toate acestea, având încredințarea duhovnicului, trebuie să ne apropiem continuu de Sfintele Taine, după cum hotărăște acesta.

Trebuie să mai știm și că pregătirea pentru împărtășire nu este numai de o zi sau de două, ci de toată vremea. În toată vremea suntem datori să ne reținem de la păcat, să avem gândul la Hristos, să fim împăcați cu toți semenii noștri, să fim aplecați spre săvârșirea binelui. Ea culminează cu participarea la Vecernie și Utrenie ca și la Liturghia propriu-zisă. Toată Liturghia este de fapt o pregătire pentru împărtășire.

Fiecare creștin trebuie să conștientizeze de ce este important să se împărtășească în mod continuu cu Sfintele Taine și considerăm că este suficient să facem apel la una dintre rugăciunile de mulțumire după Sfânta Împărtășanie, și anume cea a Sfântului Vasile cel Mare: „Ci, Stăpâne, Iubitorule de oameni, Care pentru noi ai murit și ai înviat și ai dăruit nouă aceste înfricoșătoare și de viață făcătoare Taine, spre binefacerea și sfințirea sufletelor și a trupurilor noastre, dă să-mi fie și mie acestea spre tămăduirea sufletului și a trupului, spre izgonirea a tot potrivnicului, spre luminarea ochilor inimii mele, spre împăcarea sufleteștilor mele puteri, spre credință neînfruntată, spre dragoste nefățarnică, spre desăvârșirea înțelepciunii, spre paza poruncilor Tale, spre adăugirea dumnezeiescului Tău har și spre dobândirea Împărăției Tale”.

Bogăția de daruri pe care o primim prin gustarea din Sfânta Euharistie este una imensă. b#%l!^+a?Fie că vorbim despre vindecarea trupească sau sufletească, fie că primim iluminare interioară și discernământ în fața gândurilor care ne copleșesc, fie că ne umplem de tărie duhovnicească, toate acestea sunt roadele împărtășirii cuviincioase cu Sfintele Taine. În definitiv, fiecare Sfântă Liturghie constituie o pregătire a noastră pentru viața de veci, o pregustare a Împărăției cerurilor. Hristos ne așterne o masă preafrumoasă în fața noastră, iar noi nu facem nimic altceva decât să Îl refuzăm constant, pentru că nu dorim să facem efortul de a ne pregăti. Credincioșii trebuie neapărat să înțeleagă cât de important este să guști din Cina cea de Taină, să primești în tine hrana cea preafrumoasă a Împărăției cerurilor, să te înnoiești în repetate rânduri și să renaști ca om mai bun, cu un suflet viu. Pentru a da un nou argument în acest sens, ne întoarcem la rugăciunea menționată mai sus: „Ca, întru sfințenia Ta, cu acestea fiind păzit, să pomenesc harul Tău pururea și să nu mai viez mie, ci Ție, Stăpânului și Binefăcătorului nostru. Și așa, ieșind dintru această viață întru nădejdea vieții celei veșnice, să ajung la odihna cea de-a pururea, unde este glasul cel neîncetat al celor ce laudă și dulceața fără de sfârșit a celor ce văd frumusețea cea nespusă a feței Tale”.

Atunci când mergem la Sfânta Liturghie și când privim cum preotul iese cu Sfântul Potir, adresând chemarea („Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă!“), poate nu ne este atât de frică, poate că ne simțim credința șovăitoare, poate că dragostea noastră s-a răcit, dar nu avem voie, nu avem voie să ne îndepărtăm singuri! Nu avem această libertate! Libertatea noastră este de a veni, asemenea femeii cananeence, asemenea desfrânatei, asemenea femeii cu scurgerea de sânge: Doamne, ajută-mă!

După cum am văzut mai sus, astăzi în ortodoxie există păreri și practici diferite privind administrarea deasă sau rară a Sfintei Euharistii. Trebuie subliniat de la început că efectele Sfintei Împărtășanii nu depind însă, de numărul de împărtășiri, ci de pregătirea noastră sufletească cu care o primim. Tradiția bisericească și Sfinții Părinți evidențiază adesea regula aplicată totdeauna în Biserica Ortodoxă care nu indică nimănui să vină la împărtășire fără pregătirea necesară din care un loc de frunte îl ocupă Taina Spovedaniei, prin care se face curățirea sufletului. Iată un elocvent exemplu în acest sens pe care ni-l dă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Mulți se împărtășesc cu această jertfă o dată pe an, mulți de două, alții mai des și către toți aceștia se îndreaptă cuvântul nostru. Dar nu numai către cei de față, ci și către cei ce sunt în pustietăți, căci aceștia fac acest lucru o dată pe an și, de mai multe ori, la doi ani. Deci care trebuie lăudați? Nu voi lăuda nici pe cei ce se împărtășesc o dată, nici pe cei de mai multe ori, ci numai pe cei ce se împărtășesc cu conștiința curată și a căror viață este neprihănită. Pe unii ca aceștia totdeauna îi vom lăuda, iar cei ce nu sunt curați, să nu se apropie de Sfânta Împărtășanie fiindcă aceștia primesc asupra lor judecata si osânda… Tu te desfătezi la masa duhovnicească, și apoi iarăși îți întinezi gura cu noroi?… Crezi că îți ajung patruzeci de zile spre a te curăți de păcatele comise timp îndelungat și după o săptămâna iarăși te întorci la cele de mai înainte?… Spune-mi dacă vindecându-te în patruzeci de zile de boală îndelungată și apoi iarăși înapoindu-te la mâncărurile care au pricinuit boala, nu ai pierdut atâta osteneală de mai înainte?”.

Efectele Sfintei Euharistiei ca jertfă sunt identice cu efectele Jertfei de pe Cruce, dar nu pentru lumea întreagă, în general, pe planul obiectiv, ci cu referire specială la Biserică și la Persoanele care există, se împărtășesc și se pomenesc.Pe scurt aceste efecte harice ale Tainei Sfintei Împărtășanii sunt următoarele:iertareapăcatelormărturisite șiconștientizate prin pocăință; înmulțireaharului Duhului Sfânt primit la Botez, asta dacă primitorul se străduiește a duce o viațăcât mai curată și plăcută lui Dumnezeu; ajutarea ladespătimirea, iluminarea, desăvârșirea, mântuireași sfârșitcreștinesc minunat al celui ce se împărtășește cu vrednicie cu Trupul și Sângele lui Hristos.

Prim împărtășire, Hristos se dă credincioșilor spre mâncare și băutură duhovnicească. Dar această mâncare euharistică, datorită naturii nepieritoare, nu se transformă în substanța celui ce o primește, ci acesta se preface în Trupul lui Hristos. Euharistia nu e destinată să trezească pe cineva da la moarte la viață, ci să susțină viața existentă și s-o hrănească. De aceea, Euharistia nu se dă în primul rând pentru iertarea păcatelor.

Unirea sufletului cu Hristos există mai înainte de Euharistie, dar aceasta o întărește, o desăvârșește prin legătură iubirii. Această unire durează și după desfacerea chipurilor de pâine și vin. E o unire morală, nu ipostatică sau substanțială care ar anula persoana sau natura omului. Prin ea se desăvârșește încorporarea în Hristos și-n Trupul Său mistic, realizată la Botez, dar prin aceasta ea aduce și o unire cu Sfânta Treime. Euharistia șterge păcatele noastre veniale, care împiedică deplina comuniune, nu numai în mod indirect (trezind căința), ci și direct, dacă nu e în cel ce se împărtășește o aplecare spre păcatele ușoare. În urma acestei uniri cu Hristos, trupul nostru ia forma după chipul Trupului Său, pe de o parte, prin slăbirea poftelor, pe de alta prin primirea unui drept special la învierea întru slavă. Toate aceste roade se dau în măsuri diferite, după gradul de pregătire și de progres duhovnicesc al celor ce se împărtășesc, după gradul de colaborare cu darurile obținute.

Biserica Ortodoxă consideră că Jertfa de pe Golgota nu-și epuizează sensul într-o satisfacere juridică a dreptății divine, ce aduce lui Hristos un merit pe care îl trece în Euharistie asupra credincioșilor, așa cum consideră catolicii, ci având pe lângă rostul de slăvire a lui Dumnezeu și pe acela ontologic de moarte voluntară a omului purtător de afecte, ca să învie întru nestricăciune. În Euharistie ca jertfă se săvârșește exact acest act de Hristos și Biserica Sa, în general și cu credincioșii care asistă și pentru care se fac rugăciuni. Ortodocșii nu separă atât de tare Euharistia ca jertfă de Euharistia ca taină.

Euharistia ca jertfă își produce efectul prin împărtășanie. Dacă Hristos își aduce Jertfa sa în mod necontenit pe altar, ca să atragă tainic în moartea Sa pe oameni, atunci aceștia trebuie să se împărtășească de ea, altfel El se jertfește zadarnic. Din această cauză în Biserica veche se împărtășeau toți credincioșii de fiecare dată, deși astăzi trebuie să se împărtășească cel puțin preotul.

„Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați!”, cheamă diaconul sau preotul, când iese cu Sfintele Daruri din altar. La origine, aceasta era o chemare care îi îndemna pe laicii din naosul bisericii la Sfânta Împărtășanie. Dar ea n-a fost înțeleasă așa întotdeauna. Adeseori dumnezeiasca Liturghie se continua după această chemare fără să existe vreo împărtășanie. Chemarea la Împărtășanie e reinterpretată în cadrul unei explicații conform căreia Liturghia este percepută ca o reprezentare simbolică a istoriei mântuirii. Sfântul Nicodim Aghioritul a chemat, la începutul secolului al XIX-lea, la primirea mai deasă a Împărtășaniei. În Rusia acest lucru l-a făcut mai ales preotul Ioan Serghiev din Kronstadt determinând o schimbare profundă a practicii Împărtășaniei în interiorul Bisericii Ortodoxe Ruse. Sprijinindu-se pe cuvintele Sfântului Apostol Pavel (I Corinteni XI, 27-34) el a avertizat însă și față de o primire cu nevrednicie a Împărtășaniei. În nici un caz el nu a pus în discuție regula obișnuită de pregătire pentru Împărtășanie în Biserica Ortodoxă. Sfântul Ioan din Kronstadt arată că cea mai importantă condiție pentru primirea Împărtășaniei este „deschiderea inimii pentru Dumnezeu”, „îmbunătățirea lăuntrică” și „credința sinceră” că „sub forma pâinii și vinului” primim „Trupul și Preacuratul Sânge al Mântuitorului”, că „Mântuitorul Însuși este primit cu gura” în inimă, că aceia care se împărtășesc cu credință devin „un trup și un sânge cu El” și „un Duh”, precum și credința tare în iertarea păcatelor în Euharistie, adică credința în faptul că „El asemenea unui foc dumnezeiesc arde și curăță prin Sângele Său … toate păcatele”.

Hristos se jertfește continuu înlăuntrul trupului tainic al Bisericii și Hrănește cu trupul Său jertfit Biserica pentru a întreține și spori mereu viața îndumnezeită în ea. Trupul euharistic, trupul îndumnezeit al Domnului, întreține ca mâncare Trupul tainic al Lui, deci unitatea credincioșilor între ei, pe de o parte, iar pe de altă parte între ei și Hristos.

Acest sfânt mărgăritar euharistic, această unire cu Hristos nu este numai comoara celor vii în această viață. Efectele ei ca jertfă, după Cabasila, care face distincție între Euharistia ca „jertfă” și Sfânta Euharistie ca „taină”, sunt comune atât celor vii, cât și celor adormiți întru Domnul, deoarece și aceștia rămân până la judecata din urmă într-o legătură cu Biserica. Prin mijlocire, darurile aduse lui Dumnezeu, prin însăși aducerea lor, sfințesc pe cei care le aduc, cât și pe cei pentru care se aduc, făcând pe Dumnezeu îndurător față de ei.

Cabasila spune: „Hristos se împarte și celor morți într-un chip pe care El Însuși îl știe”, apoi vorbește de efectul pe care îl are Euharistia asupra celor adormiți: „Dar care sunt condițiile sfințirii? Oare a avea trup? Sau a alerga pe picioare spre Sfânta Masă? A primi Sfintele în mâini, a le introduce în stomac? A mânca sau a bea? Nicidecum! Căci la mulți din cei ce îndeplinesc aceste condiții și s-au apropiat astfel, numai trupește de Sfintele Taine, nu le-a folosit acest lucru la nimic, ba au plecat împovărați și de mai mari păcate. Dar atunci care sunt condițiile sfințirii pentru cei ce se sfințesc și ce cere de la noi Hristos? – Curăția sufletului, iubirea de Dumnezeu, credința, dorirea Sfintelor Taine, râvna spre împărtășire, zel fierbinte, alergarea cu sete. Acestea sunt cele ce atrag spre sfințire, ele sunt virtuțile cu care trebuie să ne apropiem și fără de care nu e cu putință a se face părtaș lui Hristos. Dar toate acestea nu sunt însușiri trupești, ci aparțin numai sufletului; prin urmare, nimic nu se împotrivește ca și sufletele celor adormiți să aibă aceste virtuți, ca și ale viilor. Dacă sufletele sunt pregătite după cuviință pentru primirea Tainei și dacă Hristos, Sfințitorul și Săvârșitorul, voiește totdeauna să sfințească și dorește oricând să se împartă pe Sine ce ar putea împiedica participarea? Absolut nimic!”.

Acest fel de împărtășire spirituală, „nevăzută” este valabilă și rezervată celor adormiți. Cei vii sunt obligați la împărtășirea sacramentală, văzută, altfel ei nu pot a-și împropria sfințirea. Absența celor vii de la împărtășirea sacramentală este scuzabilă doar în cazul neputinței fizice. Unirea prin Taine cu Hristos nu ne este numai necesară, ci ne este absolut indispensabilă și încă nu numai în viața aceasta, ci chiar și în cea de dincolo de mormânt, pentru menținerea sufletelor în legătură durabilă și permanentă cu Hristos.

Spiritualitatea Euharistiei nu constă numai în trăirea simplă a unirii cu Hristos, ci într-o unire în curăție, pentru care trebuie să ne străduim înainte și după Împărtășanie, pentru că această curăție nu e produsă de Hristos înlăuntrul nostru fără efortul care vine de la noi. Deci, după primirea „talantului”, adică a Sfintei Împărtășanii, trebuie să lucrăm cu el. Puterea Sfintei Cuminecături se realizează în măsura în care noi conlucrăm cu harul transmis prin cuminecare. Din această cauză în Biserica Ortodoxă, credincioșii se spovedesc, postesc, se împacă cu toți cei cărora le-au greșit și se feresc de orice păcat înainte de Sfânta Împărtășanie. Dacă sunt repetate des, aceste acte de spiritualizare îl duc pe credincios spre o spiritualitate adânc întipărită în ființa lui.

Cei ce se împărtășesc în cursul vieții pământești de trupul lui Hristos cel îndumnezeit, vor învia spre unirea fericită cu Hristos. Cei ce nu s-au împărtășit de trupul Lui, vor învia și ei cu trupul, căci trupul înviat al lui Hristos va aduce viața fără de moarte. Deoarece aceștia „se vor menține închiși față de comunicarea voluntară cu Hristos, starea învierii lor va fi o stare nevrută de ei și nepărtașă de bunurile ce vin prin comuniunea în iubirea cu El”.

Fiecare mădular al trupului nostru, unit în Euharistie cu Hristos, devine mădular al lui Hristos; prin fiecare lucrează Duhul Sfânt. Astfel toți suntem una în Hristos. Sfântul Simeon Noul Teolog accentuează starea de curăție în care trebuie să fie creștinul pentru a fi vrednic de primirea lui Hristos: „eu însumi să mă fac curat, încât Hristos să poată rosti prin gura mea numai cuvintele Lui curate, sau eu să pot rosti prin gura Lui cuvintele Lui curate, apărând ca un autentic organ al lui Hristos. La fel, dacă ochii mei și mâna mea devin mâna și ochii lui Hristos, ele trebuie să fie curate ca Hristos să poată privi prin ochii mei în chip curat și să poată săvârși prin mâna mea faptele Sale curate”.

În Biserica Ortodoxă, jertfa euharistică este o jertfă de ispășire pentru vii și pentru adormiți, este o jertfă de laudă și de cerere. Ca jertfă răscumpărătoare, ea împacă și înduplecă pe om cu Dumnezeu spre iertarea păcatelor personale; ca jertfă de mulțumire este o laudă a bunătății dumnezeiești adresate de preot și de comunitatea lui Dumnezeu pentru binefacerile Lui nesfârșite. Ca jertfă de cerere, Euharistia este o implorare nu numai a bunurilor spirituale, ci și a celor materiale, pentru că acestea contribuie într-un fel sau altul în împlinirea scopurilor spirituale. Jertfa euharistică e relativă, fiind determinată în conținutul și valoarea ei de Jertfa de pe Cruce.

Între efectele euharistice ca jertfă și între efectele ei ca taină e numai o deosebire de grad în ce privește pe credincios. Împărtășindu-ne de Trupul îndumnezeit al Domnului, de Trupul în care s-a sălășluit plenitudinea dumnezeirii, ne îndumnezeim și noi, la început în ascunsul nostru ontologic, apoi treptat în viața noastră conștientă, în măsura colaborării noastre. Unirea cu Hristos, în Euharistie, e deplină: întreg omul este hristificat și transfigurat, în toate dimensiunile lui, în toate simțurile lui. Această hristificare a omului mu-i o impresie pe care și-o creează credinciosul despre sine însuși, ci, cu adevărat, el devine mădular al lui Hristos, așa cum o spune răspicat Sfântul Apostol Pavel: „avem mintea în Hristos”(II Corinteni II,16), „cereți o dovadă că Hristos vorbește în mine” (II Corinteni XIII,3), „vă iubesc în măruntaiele lui Iisus Hristos” (I Corinteni VII,40) și concentrează totul în „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni II,20). Prin îndumnezeirea omului este transfigurat și îndumnezeit întreg cosmosul. Astfel că Euharistia are două dimensiuni: una antropologică, care se referă la îndumnezeirea omului și una cosmică, care decurge din prima și se referă la îndumnezeirea universului întreg.

Euharistia reprezintă reconstituirea vetrei străvechi a paradisului (…) unifică absolut umanitatea făcând-o Trup al lui Hristos. Ca jertfă și ofrandă, creează din nou relația dinainte de cădere a omului cu creația și o desăvârșește. Creaturile care reprezintă bogăția omului sunt oferite cu iubire lui Dumnezeu. Astfel, creația devine mediul prin care omul se unește cu Dumnezeu. Materia se umple de Duhul și viața spirituală funcționează în Liturghie neîntrerupt și deplin. Toate acestea se fac pentru că „EUHARISTIA ESTE HRISTOS, care reprezintă trecutul, prezentul și viitorul real al lumii”.

Nevrednicia noastră omenească nu este și nu va fi nicicând în stare a statornici cantitatea și calitatea darurilor ce izvorăsc din Sfântul Potir. Iisus Hristos este o comoară de infinite daruri duhovnicești, pe care noi o deschidem prin taina Sfintei Euharistii și luăm din acestea atâtea câte putem, în virtutea vredniciei noastre personale. Considerente de ordin predestinaționist în Hristos nu sunt. Iisus este la fel de iubitor și darnic pentru toți. Dacă până și celor mai puțin osârduitori întru El le împărtășește doar mângâieri duhovnicești, apoi este, pe bună dreptate, ca celor ce se nevoiesc mai mult să le dea daruri mai mari și mai alese. Ierarhia vredniciei se raportează direct la ierarhia calitativă a darurilor duhovnicești.

3.2. Renasterea isihasta. Atitudini despre deasa si rara impartasanie

Potrivit Sfântului Nicodim, fiecare credincios trebuie să depună străduințe de înrădăcinare în viața liturgică a Bisericii, care este temelia și sporirea vieții creștine. Căci fără înțelegerea și trăirea cu adevărat a Sfintei Liturghii – care presupune împărtășirea cu Sfintele Taine, dar numai cu pregătirea necesară – viața creștină nu poate fi autentică și nu poate spori. Un creștinism fără Euharistie nu-i decât o iluzie și o Euharistie la care nimeni nu se împărtășește, un nonsens. Astăzi tot mai mulți sunt aceia care cred că pot fi credincioși și fără biserică, deci fără b#%l!^+a?Euharistie (căci Euharistia face Biserica), sau că pot participa la Liturghie (Euharistie) ca simpli spectatori, fără pregătirea necesară pentru a se apropia de Sfintele Taine. Viața creștină se reduce astfel la un pietism fără esență și un individualism ucigător al comuniuni reale și vii a tuturor credincioșilor cu Dumnezeu-Treimea, care se realizează numai prin „Unul din Treime”: Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, prezent în Euharistie și împărtășit tuturor spre unirea cu Dumnezeu.

Fără Hristos euharistic, care ne dă certitudinea credinței și despre care Sfântul Irineu de Lyon afirmă: „credința noastră este conformă cu Euharistia, iar Euharistia confirmă credința”, creștinismul setransformă într-un sentimentalism neluminat, capabil oricând să schimbe credința după bunul plac al unuia sau altuia. Toate rătăcirile sectare, care reclamă fiecare pe seama ei adevărul Scripturii, au apărut atunci când s-a slăbit legătura cu Euharistia, când Cuvântul Lui Dumnezeu n-a mai fost înțeles și trăit liturgic, ci scos din contextul său natural Biserică-Liturghie. Căci Sfânta Scriptură nu este a fiecăruia, ci a Bisericii, și nu poate fi înțeleasă decât de cel care se află în Biserică, în comuniune și unire cu Hristos din și prin Euharistie. Nu se poate imagina o renaștere duhovnicească a credinciosului și a obștii bisericești decât pornind de la Liturghie, care ne constituie în trupul lui Hristos, făcându-ne, deci, mădularele Sale și mădulare unii altora prin împărtășirea din aceeași pâine (I CorinteniX, 17; XII, 12-27). Numai uniți cu Hristos, care ni se face mâncare și băutură permanentă, și uniți unii cu alții prin El, putem avansa pe drumul comuniunii tot mai desăvârșite cu Dumnezeu și cu toți oamenii, care este esența vieții creștine. Si cum de Hristos nu ne putem apropia oricum, ci numai cu conștiința curată, fiecare Liturghie ar însemna un urcuș duhovnicesc: pe de o parte prin pregătirea pentru primirea Sfintelor Taine după cum am văzut anterior, iar pe de alta, prin însăși această primire, care se face în noi izvor de și „mai multă curăție, de și mai multă osteneală pentru o viață tot mai sfântă”. Dar dacă la Liturghie participăm oricum, fără exigența pregătirii pe care o reclamă primirea Sfintelor Taine, e de înțeles că Liturghia devine slujbă printre altele, iar viața noastră va lâncezi.

Astfel, se pune problema desei sau rarei împărtășiri. Aceasta este o întrebare legitimă și destul de frecventă astăzi, mai cu seamă în rândurile celor mai buni credincioși, dar care b#%l!^+a?primește, spre mirarea dacă nu spre sminteala multora, cele mai contradictorii și derutante răspunsuri. Adepții înnoirii vieții creștine în Biserică prin accentul pus pe Sfintele Taine promovează împărtășirea deasă, chiar regulată. Aceștia sunt în general acuzați de influențe eterodoxe: catolice sau protestante. Într-adevăr, la catolici și la protestanți se practică împărtășirea tuturor credincioșilor prezenți la fiecare Missă sau Cină a Domnului, fără exigența unei pregătiri prealabile codificate ca la ortodocși: spovedanie, post și ajun euharistic, canon special de rugăciune… Dardatorită acestei practici există un „risc legitim de a se ajunge la o banalizare a Tainei Sfintei Împărtășanii”.

„Tradiționaliștii”, adică cei conservatori atașați „tradiției” împărtășirii rare: de unu până la 4 ori pe an, potrivit „poruncii bisericești”, nu vor să cedeze în niciun chip împărtășirii mai dese de șase săptămâni (40 de zile) și aceasta numai pentru călugări. Alții, ca să evite un răspuns direct, zic: „nici deasă, nici rară împărtășire, ci cu vrednicie”. Răspuns care pare a satisface pe cei mai mulți, ca fiind prudent și înțelept. Privit mai îndeaproape, constați că el nu este nici măcar un răspuns, ci o ocolire subtilă a întrebării. Căci problema „vredniciei” este inclusă în întrebarea însăși, subînțelegându-se. Într-adevăr, ar fi un non-sens să ne întrebăm dacă cel ce se află sub osânda canoanelor pentru păcate de moarte trebuie să se împărtășească des sau rar! Evident, cel care persistă în păcat nu se poate împărtăși niciodată atâta timp cât trăiește în păcat. Atunci, se înțelege de la sine, că problema desei sau rarei împărtășiri se referă la cei care nu trăiesc în păcate de moarte, care frecventează regulat biserica și care se silesc să ducă o viață creștină cât mai autentică. Mai sunt și unii care la întrebarea care ne preocupă aici răspund: deasa sau rara împărtășire este la atitudinea credinciosului, potrivit dorinței sale. Alții, mai înțelepți, spun că este de competența duhovnicului. Dar cum duhovnici sunt toți cei care dau răspunsurile de mai sus, ne putem imagina subiectivismul care operează într-o problemă atât de importantă pentru viața creștină.

Cauzele acestei diversități de păreri sunt multiple și de diferite ordine: teologic, canonic-disciplinar, pietist, sentimental, etc. În Antichitatea creștină, toți credincioșii care participau la Sfânta Liturghie se împărtășeau cu Sfintele Taine. Fapt firesc, căci „scopul Liturghiei este constituirea Bisericii prin adunarea laolaltă a tuturor credincioșilor, rugăciunea comună și împărtășirea lor cu Hristos prezent în Euharistie sub forma pâinii și a vinului”. Liturghia era socotită și trăită ca „Masă a Domnului” la care sunt invitați toți cei care au primit Botezul și se b#%l!^+a?numesc creștini. Iar această „Masă” sau „Cină” devenea o „Comemorare a Domnului” căci, în cursul ei, credincioșii, în frunte cu episcopul sau preotul, comemorau și retrăiau împreună cu Hristos toate actele sale mântuitoare: Nașterea, propovăduirea Evangheliei, Patimile, Moartea, Învierea, Înălțarea la Cer, Pogorârea Duhului Sfânt.

Împărtășirea cu SfântaEuharistie la fiecare Liturghie, reprezenta pentru primii creștini punctul culminant al adunării euharistice, sensul însuși al ei, care este unirea cu Hristos, pentru „a trăi în Hristos” (Galateni II, 20). Era de neconceput participarea la Euharistie fără împărtășirea cu Sfintele Taine, căci atunci Liturghia nu se împlinește, nu-și atinge scopul: unirea cu Hristos, și se transformă într-un fel de spectacol sacru în care, e adevărat, se pot trăi emoții sfinte și înălțătoare, dar care rămân departe de realitatea unirii concrete cu Hristos, realizată numai prin împărtășire.

E adevărat că primii creștini erau foarte conștienți de împărtășirea cu Sfânta Taină a Euharistiei și nu se apropiau de ea oricum, ci cu conștiința împăcată cu Dumnezeu și cu semenii lor. Ei știau mai bine ca noi „că oricine va mânca pâinea aceasta și va bea paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat față de trupul și sângele Domnului” (I CorinteniXI, 27) De aceea, când cineva păcătuia de moarte prin lepădarea de Hristos, ucidere (inclusiv avortul), desfrânare, hoție sau alte fapte grave făcea mai întâi penitență câțiva ani de zile și numai după aceea era reintegrat în comunitatea euharistică și se împărtășea Trupul și Sângele lui Hristos. Pe timpul penitenței, un astfel de creștin nu avea voie să participe la „Liturghia credincioșilor” (euharistică), ci doar la „Liturghia catehumenilor”, trebuind să părăsească biserica odată cu cei ce se pregăteau pentru primirea botezului, la cuvintele preoților „Cei chemați ieșiți…”.

Așadar, păcătuirea gravă îl face pe creștin să cadă din starea de har primită la Botez și confirmată și întărită în fiecare Euharistie și-l desparte de obștea Bisericii, nemaifiind vrednic să participe la jertfa euharistică și să se împărtășească cu Hristos. Căci Biserica se identifică cu Euharistia care o constituie și o manifestă. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „cel ce nu este vrednic să se împărtășească, nu este vrednic nici să participe la jertfa liturgică”. El trebuie să părăsească biserica odată cu „cei chemați”. Observăm că, în vechime, rânduiala împărtășirii regulate a celor care nu erau sub osânda canoanelor sau a excluderii de la b#%l!^+a?împărtășirea cu Sfintele Taine a celor cu păcate grave era strict observată. Pentru că această disciplină este singura conformă cu teologia euharistică, adică cu sensul însuși al Liturghiei. Această rânduială însă va fi tot mai mult neglijată, începând cu secolul al IV-lea, odată cu înmulțirea creștinilor, prin convertirea în masă, fără pregătirea necesară, a păgânilor, după edictul de libertate a creștinismului dat de Sfântul Împărat Constantin cel Mare (Milano, 313) și mai ales după ce aceasta devine religie de stat sub Sfântul ÎmpăratTeodosie cel Mare.

Sensul profund al Liturghiei, ca masă euharistică în care prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos a tuturor celor prezenți se realizează Biserica însăși și se manifestă Împărăția lui Dumnezeu, se pierde încetul cu încetul la tot mai mulți creștini. Din act comunitar,privind întreaga obște a Bisericii adunată într-un loc pentru celebrarea Euharistiei, împărtășirea devine un act privat, individual: fiecare se împărtășindu-se când dorește sau când crede de cuviință că este pregătit. Dar să ne amintim și să ne reamintim ce spune disciplina tradițională a împărtășirii prin sfintele canoane. Astfel, canonul 8, atribuit Sfinților Apostoli, spune: „Dacă vreun episcop, preot sau diacon ori altcineva din cler nu se împărtășește în timpul jertfei liturgice care se aduce, să spună motivul și dacă acesta este justificat să fie iertat. Iar dacă nu, să fie excomunicat ca unul care produce sminteală…”.Canonul 9 apostolic se referă în aceeași problemă la credincioși: „Toți credincioșii care intră în biserică și ascultă citirea Sfintelor Scripturi dar nu stau la împărtășire să fie excomunicați”. Același lucru îl spune în principiu și canonul 2 al Sinodului din Antiohia (341): „Cei ce vin la biserică și ascultă citirea Sfintelor Cărți dar nu vor să ia parte la rugăciunea liturgică cu poporul, sau care prin indisciplină refuză împărtășirea cu Sfânta Euharistie, toți aceia trebuie excluși din Biserică până ce, recunoscându-și greșeala și împlinind canonul rânduit, aduc roade de pocăință…”Hotărârile și canoanele acestui sinod local vor fi adoptate pentru întreaga Biserica de sinoadele VI (canonul 2) și VII (canonul 1 ecumenic).

Părinții bisericești recomandă și ei împărtășirea deasă. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare zice în Scrisoarea 93: „Este bine și folositor a se împărtăși în fiecare zi și a primi Sfintele Taine căci Însuși Hristos a zis: «Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică» (Ioan VI, 54). Noi însă ne împărtășim de patru ori pe săptămână: duminica, miercurea, vinerea și sâmbăta, ca și în alte zile când se face pomenirea vreunui sfânt…”.Este evident că Sfântul Vasile și credincioșii săi se împărtășeau de patru ori pe săptămână pentru că slujeau Sfânta Liturghie de patru ori, în zilele menționate. Împărtășirea deasă, chiar zilnică o recomandă și b#%l!^+a?Sfântul Ioan Gură de Aur, care deplânge faptul că mulți credincioși din vremea sa nu se mai împărtășeau decât o dată pe an. În același sens vorbesc și Sfântul Ioan Casian (secolele IV-V) și Sfântul Teodor Studitul (secolul IX). În celebrele sale „Epitimii” (Reguli), insista asupra obligației monahilor de a se împărtăși regula: „Dacă într-o zi când se face Liturghie un călugăr nu se împărtășește să spună motivul, altfel să rămână nemâncat până seara”(nr. 31). „Cel ce din proprie inițiativă nu se împărtășește, acela trebuie să se separe de obște pentru o zi”(nr.10). Sau „Cel ce nu se împărtășește mai mult de 40 de zile, daca nu este oprit de canoane, va trebui să spună motivul. Și dacă se constată că din pricina neglijenței nu s-a împărtășit să fie supus unui canon de 40 de zile” (nr. 6). Observăm totuși că majoritatea lor sunt rânduieli pentru călugări. De asemenea observăm și un interval maxim de zile (40 de zile) în care orice creștin care nu este oprit de la împărtășire, trebuie neapărat să se împărtășească, dacă nu aceasta este considerată neglijență.

Este adevărat că la pierderea sensului profund al Sfintei Împărtășanii ca act comunitar, deci privind pe toți cei ce participă la Sfânta Liturghie, a contribuit și problema „vredniciei” personale accentuată de toți părinții și îndeosebi de călugări într-o vreme în care creștinismul a devenit pentru mulți doar un nume. Firește, la împărtășire nu poate avea acces cel ce trăiește indiferent, sau în păcate grave. Așa au apărut canoanele care interzic împărtășirea un anumit timp, mai lung sau mai scurt potrivit gravității păcatului. Dar mai degrabă, insistența Părinților și a canoanelor pe „vrednicia” necesară pentru împărtășire a fost rău înțeleasă, încât cu timpul b#%l!^+a?nu s-au mai împărtășit nici cei ce nu erau sub osânda canoanelor, socotindu-se singuri nevrednici de împărtășirea deasă. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cel ce nu este vrednic să se împărtășească zilnic, acela nu este vrednic să se împărtășească nici o dată pe an, la Paști.

Pe de altă parte, insistența pe pregătirea pentru împărtășire – legitimă în sine, căci Sfintele Taine nu lucrează automat, fără colaborarea omului prin efortul propriu de despătimire – a dus la o altă atitudine greșită: credința că împărtășirea este o recompensă pentru virtute, pentru efortul împlinit în vederea primirii ei. „Cu cât mai rezonabil este, zice Sfântul Casian, să primim Sfintele Taine în fiecare duminică, cu inimă smerită, ca un remediu pentru slăbiciunile noastre crezând și mărturisind că nu merităm acest har, decât să ne înălțăm în noi înșine prin convingerea deșartă că cel puțin vom fi vrednici odată pe an”.

Sfântul Chiril al Alexandriei (†444) constată în vremea sa și alte atitudini greșite față de Sfânta Împărtășanie: „Sunt unii care după ce au gustat din harul dumnezeiesc nu mai merg la biserică din neglijență și amână primirea Sfintei Împărtășanii sub pretextul respectului și al pietății, în realitate, însă, din lipsă de evlavie și din răceală. Acest refuz care pare a porni din pietate nu este decât o cursă și o pricină de sminteală care duce la căderi”Mai multe sinoade locale: Elvira (306, canonul 21), Sardica (343, canonul 11) sau ecumenice: Constantinopol (II Trulan, 692, canonul 80) se văd nevoite a amenința cu excomunicarea pe cei care timp de trei săptămâni nu participă la Sfânta Liturghie și nu se împărtășesc.

În Occident, unde situația era și mai gravă, diferite sinoade locale insistă pentru împărtășirea cel puțin de trei ori pe an: Paști, Crăciun și Rusalii, un sinod din Lateran (Roma, 1215) fixează datoria împărtășirii cel puțin o dată pe an. Dar deja aceste hotărâri nu mai sunt conforme cu spiritul Liturghiei ca jertfă și taină a comuniunii care constituie Biserica, întrucât ele încearcă o raționalizare a împărtășirii. Teologia euharistică a primelor veacuri creștine va fi tot mai mult uitată, accentul mutându-se acum pe pietatea individuală în fața Sfintei Împărtășanii (care în Apus va fi expusă în afara Liturghiei spre adorare) și pe interpretarea simbolică a tuturor actelor și gesturilor liturgice.

Renașterea isihastă, din secolul al XIV-lea, va atrage după sine, cum este firesc, și o renaștere liturgică îndeosebi prin Sfinții Nicolae Cabasila și Simeon al Tesalonicului (secolul XV). Pentru Sfântul Nicolae Cabasila, euharistia (Împărtășania) este izvorul și desăvârșirea vieții în Hristos, iar „celelalte taine nu sunt desăvârșite și nici nu pot da roade… dacă nu luăm parte la ospățul dumnezeiesc. În schimb, dacă ne apropiem cu zdrobire de inimă și ne mărturisim b#%l!^+a?păcatele înaintea preotului, Sfânta Împărtășanie este cea care ne scapă de orice păcat… de unde urmează că nimic n-am făcut numai mărturisindu-ne, fără a gusta din bunătățile euharistice”. El arată că de Sfânta Împărtășanie trebuie să ne apropiem mereu „căci e nevoie ca Făcătorul lumii să rămână tot timpul în lutul nostru ca să îndrepteze chipul Său în noi de câte ori dă semne că vrea să se strice…”.

Viața în Hristos este de neconceput fără participarea regulată la Sfânta Liturghie și împărtășirea cu Sfintele Taine. Căci nu noi ne transformăm pe noi înșine prin efortul nostru ascetic, ci Hristos euharistic lucrează în noi și dă valoare și sens la tot ceea ce facem pentru mântuirea noastră. Neglijarea Sfintei Împărtășanii poate veni și dintr-o spiritualizare falsă, care nu pune accentul pe Sfintele Taine, ci pe voința și efortul omului, concepție proprie multor secte din vechime (pelagianism, priscilianism, bogomilism) condamnate de Biserică.

La rândul său, Sfântul Simeon al Tesalonicului, unul din cei mai mari liturgiști ai Bisericii Răsăritene, insistă și el asupra necesității împărtășirii dese: „Drept aceea Tainele acestea ni le-a lăsat Iisus pentru ca să fim una cu Dumnezeu. Noi arhiereii și preoții adesea cu socotință și cu spovedanie slujind Liturghia să ne împărtășim cu înfricoșatele Taine; iar ceilalți și ei adesea prin Spovedanie, prin sfărâmarea inimii și cucernicia sufletului să se cuminece. Și nimeni din cei ce se tem de Domnul să nu treacă peste 40 de zile (neîmpărtășiți), și dacă se vor păzi pe cât vor putea, să se apropie și mai curând de cuminecătura lui Hristos și dacă se va putea și în toate duminicile, mai ales cei bătrâni și cei bolnavi”.

În secolul al XVIII-lea a avut loc la Muntele Athos o mare frământare în jurul problemei desei sau rarei împărtășiri. Sfântul Nicodim Aghioritul, protagonistul desei împărtășiri, a scris în acest sens și această Deasa împărtășire cu Preacuratele lui Hristos Taine în care el argumentează cu texte din Sfinții Părinți nevoia împărtășirii dese și combate pe cei ce susțin contrariul. Poziția abordată de Sfântul Nicodim și de cei din jurul său va fi aprobată și de Patriarhii ecumenici, Teodosie, în 1773 și Grigorie al V-lea, în 1807 și 1819.

Renașterea liturgică din Grecia contemporană cu accentul pus pe înțelegerea Sfintei Liturghii de către credincioși prin citirea cu voce tare a rugăciunilor din Anaforaua liturgică și pe b#%l!^+a?împărtășirea deasă, renaștere promovată de mai multe frății religioase, a fost inspirată de mișcarea isihastă de la Sfântul Munte și de scrierile Sfântului Nicodim Aghioritul.

În Rusia, împărtășirea mult mai deasă a credincioșilor în ultimele decenii s-a impus din partea acestora ca o evidență a participării lor la Sfânta Liturghie. Persecuțiile grave și lipsa oricărei literaturi religioase a făcut să se nască dorința credincioșilor de a se uni cu Hristos euharistic mult mai des decât recomanda oficialitatea bisericească, potrivit unei „tradiții” venite din Apus, căci nu trebuie să uităm că „porunca” de a se împărtăși de patru ori pe an sau cel puțin o dată pe an este de influență apuseană și nu are nici o justificare teologică. Dimpotrivă, ea este contrară spiritului Liturghiei ca jertfă adusă de tot poporul lui Dumnezeu și cină comună.Nimeni din cei invitați la o masă nu merge doar să se întrețină cu gazda și cu cei prezenți, fără să mănânce efectiv. E adevărat că ambianța creată în jurul unei mese este ea însăși o hrană spirituală pentru cei invitați, dar nimeni nu renunță să mănânce, săturându-se numai cu ea.

Sfântul Nicodim Aghioritul spune că sunt mai multe feluri de a ne împărtăși cu Hristos: prin Sfintele Taine, prin rugăciune, prin auzul citirilor și cântărilor sfinte, prin contemplarea Tainelor lui Dumnezeu, prin facerea de bine. Dar trebuie să reținem și să conștientizăm că ele nu se exclud una pe alta, ci, dimpotrivă, el ce îl primește pe Hristos euharistic îl va păstra în inima sa rugându-se mult, citind din Sfintele Scripturi, lucrând numai binele, etc. Dar nimeni nu poate neglija Sf. Taine pe motiv că se împărtășește duhovnicește cu Hristos sub formele amintite, căci aceasta nu este suficient. Dacă ar fi fost așa, Mântuitorul nu S-ar mai fi întrupat și nu S-ar mai fi jertfit pe cruce ca să ne lase Trupul și Sângele Său ca „adevărată mâncare și adevărată băutură” (Ioan VI, 55).

Cel ce neglijează Sfânta Împărtășanie, neglijează fără să-și dea seama Întruparea și Jertfa Însăși a Domnului. Căci Euharistia este Taina prin excelență a Noului Testament. Fără Euharistie nu există nici Întrupare, nici Jertfă. Protestanții și cultele neoprotestante care pun accent exclusiv pe Cuvântul lui Dumnezeu în detrimentul Euharistiei, în care nu mai văd prezența reală a lui Hristos, uită cuvintele Sfântului Evanghelist Ioan: „Cuvântul trup s-a făcut(termenul folosit pentru „trup” este „sarx” care înseamnă carne, adică trup real, palpabil, nu spiritual)” (Ioan I, 14), că în Noul Testament, Dumnezeu nu numai vorbește oamenilor ca în b#%l!^+a?Vechiul Testament, ci se și unește cu ei prin Trupul și Sângele Fiului Său jertfit și înviat pentru mântuirea lor.

Revenirea astăzi la o practică normală a Euharistiei se poate face numai printr-o înțelegere justă a sensului și rostului ei pentru viața creștină. Aceasta presupune, însă, preoți și creștini responsabili și luminați, angajați conștient în trăirea maximă a Evangheliei și nu oameni „căldicei”, dispuși oricând la orice compromis. Aprofundarea teologiei euharistice a primelor veacuri creștine ca și cunoașterea evoluției de-a lungul istoriei a practicilor privitoare la împărtășire, mai mult sau mai puțin conforme cu această teologie, practici devenite adeseori „tradiție”, ne va ajuta să exorcizăm mintea noastră de o mulțime de prejudecăți sau chiar superstiții cu privire la Sfânta Taină a Împărtășaniei. Trebuie să fim conștienți că nu toate „tradițiile” impuse la un moment dat în istorie au și o justificare teologică. Pot exista „tradiții” cum este și cea cu privire la împărtășirea o dată sau de patru ori pe an și chiar la șase săptămâni, care nu pot fi justificate teologic, ci cel mult sentimental pietist. În ce privește „vrednicia” pentru primirea Euharistiei trebuie să știm că nimeni nu poate pretinde vreodată că este vrednic să se împărtășească. Căci „toți greșim în multe chipuri” (IacovIII, 2), iar „dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi” (I Ioan I, 8). „Știm, zicea Sfântul Ioan Gură de Aur, că nimeni dintre noi nu este scutit de greșeli, nimeni nu se poate lăuda că ar avea o inimă curată. Îngrozitor este, nu atât a nu avea inima curată, cât că neavându-o astfel nu alergăm la Cel ce poate să o curățească…”.

Desigur că sunt păcate grave și mai puțin grave. „Orice nedreptate este păcat, dar este păcat și care nu e de moarte” (I Ioan V, 17) În cazul păcatului de moarte (crimă, inclusiv avortul, desfrânare sau alte păcate trupești, ură, hoție, drog, magie, erezie…), trebuie să împlinim canonul rânduit la spovedanie și să nu ne împărtășim o vreme. Dar dacă nu suntem în păcate de moarte să îndrăznim să ne împărtășim cât mai des. Bineînțeles cu inima înfrântă și smerită, cu lacrimi (Sfântul Simeon Noul Teolog spune că „nimeni să nu se apropie fără lacrimi de Sfânta Împărtășanie”) și cu conștiința păcătoșeniei, dar și cu dorința de a primi prin Sfânta Împărtășanie ajutor în lupta pentru despătimire și îmbunătățire. Căci fără Împărtășanie deasă nu putem deveni mai buni, mai iubitori, mai asemenea cu Hristos.

Împărtășania deasă, primită cu pregătirea necesară ne transformă și ne face purtători ai chipului lui Hristos Însuși. „Firea celui mai tare schimbă firea celui mai slab” zice Sfântul b#%l!^+a?Maxim Mărturisitorul. Ființa noastră încălzită de focul Dumnezeirii devine ea însăși foc, ca fierul introdus în foc care devine foc păstrându-și totodată natura sa proprie. Noi trebuie să dorim Împărtășania, să nu putem trăi fără ea. Iar dacă la o Liturghie nu ne-am împărtășit, să avem conștiința păcatului că l-am refuzat pe Hristos pentru că nu ne-am pregătit ca să-l primim, preferând mai bine mâncarea, odihna, plăcerile lumii, lucrul, etc.

Împărtășirea deasă nu înseamnă nici pe departe obișnuință și devalorizare a ei, ci, dimpotrivă, cu cât te rogi mai mult, cu atât te rogi mai bine, cu cât te împărtășești mai des, cu atât îți crește dorința și râvna pentru Hristos. Obișnuința rea poate interveni la cel ce nu are credință și frică de Dumnezeu. Ținând seama de situația deosebit de gravă existentă în Biserica noastră în privința împărtășirii credincioșilor, este necesar ca preoți să explice îndelung credincioșilor nevoia împărtășirii mai dese cu Sfintele Taine. O Liturghie la care nimeni nu se împărtășește este aproape un non-sens și o contradicție totală cu conținutul rugăciunilor și cântărilor ei. Cum să cântăm „Să se umple gurile noastre, de lauda Ta, Doamne, că ne-ai învrednicit pe noi a ne împărtăși cu Sfintele, dumnezeieștile și de viață făcătoarele Tale Taine…”sau „Drepți, primind Dumnezeieștile, sfintele… lui Hristos Taine… cu vrednicie să mulțumim Domnului”,când nimeni nu s-a împărtășit? Cu ce conștiință putem refuza sistematic chemarea Mântuitorului de la fiecare Liturghie: „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și dragoste, apropiați-vă”?

Hristos a venit să vindece pe cei bolnavi și vrea să ne vindece și să ne ierte și pe noi împărtășindu-ni-se în Sfintele Taine. Nu se poate ca noi să Îl refuzăm pentru că atunci, cu adevărat, nu ne dăm seama de ce ne lipsim evitând sau amânând unirea cu Hristos prin Sfânta Împărtășanie! Prea cucernicii preoți ar trebui să încurajeze, în primul rând, pe copii (care până la 7 ani pot să se împărtășească fără spovedanie și fără ajun) și pe bătrâni să participe regulat la împărtășire. Astfel, nu va mai fi Liturghie fără împărtășire. De asemenea, pentru o participare cât mai conștientă a credincioșilor la Sfânta Liturghie, în care aceștia să poată urmări caracterul ei de jertfă, se impune citirea cel puțin a rugăciunilor din Anaforaua euharistică cu voce tare. Să nu uităm că „în vechime aceste rugăciuni, care formează miezul Liturghiei și de care depinde înțelegerea și trăirea ei se citeau cu voce tare”.

Preotul, invocând Duhul Sfânt peste obște și peste Darurile puse înainte, primea b#%l!^+a?răspunsul și întărirea credincioșilor de prefacerea lor în Trupul și Sângele Domnului prin acele „Amin”-uri pe care acum le rostește tot el, ceea ce este cu totul nefiresc. Și aceasta în timp ce credincioșii stau pasivi, mulți fără să știe ce se petrece în acele momente. Or, dacă preotul, după ce strana termină cântarea, citește cu voce tare canonul euharistic, credincioșii vor urmări continuitatea rugăciunilor, își vor da seama de sensul lor profund și se vor simți implicați în ele. Liturghia se va prelungi cu 10 minute, însă cu niște efecte fantastice!

Credem că numai printr-o renaștere liturgică cu accentul pus pe Sfânta Împărtășanie primită regulat, bineînțeles cu pregătirea necesară, putem nădăjdui la o renaștere duhovnicească trainică și cu roadele cele mai frumoase pentru Biserica și neamul nostru. Căci atunci Hristos va lucra în noi și ne va schimba El Însuși după chipul și asemănarea Sa.

Dumnezeiasca Euharistie are darul nemăsurat de a ne uni și a ne face părtași la plinătatea vieții dumnezeiești. Este toposul întâlnirii cerului cu pământul, a îngerilor cu oamenii, este „cerul pe pământ”, cerul înțeles ca tropos teologic (infuzie a vieții dumnezeiești, coborârea Treimii în spațiul teluricului: „Să Te am pe Tine locuind și rămânând întru mine, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh”) șitropos angelologic (de co-slujire a îngerilor cu oamenii: „Fă ca împreună cu intrarea noastră să fie și intrarea sfinților Tăi îngeri, care slujesc împreună cu noi și împreună slăvesc bunătatea Ta”).

Atunci când prin Dumnezeiasca Euharistie puterea cerului inundă fragilitatea pământului, omul devine ființă liturgică, adică își trăiește viața, bucuriile, grijile, frământările și neliniștile lăuntrice în contextul luminat al liturgicului. Conștientizează faptul că firul vieții trebuie derulat în sfera liturgicului. Porii existenței lui absorb vinul și pâinea euharistică. Se îndulcește din și prin trăirea Liturghiei: „Îndulcitu-m-ai cu dorul Tău, Hristoase, și m-ai schimbat cu dumnezeiasca Ta dragoste”. Orice „debranșare“ de la acest context liturgic e identică cu plasarea omului în lumea lui „întunericul morții”. Știm din experiența sfinților că Liturghia dă viață, și încă belșug de viață.

Euharistia – „medicamentul nemuririi” În Sfânta Liturghie primim „medicamentul nemuririi”, Sfânta Cuminecătură, frângând o singură Pâine, care e un medicament al nemuririi, antidot pentru a nu muri, ci a fi vii în Dumnezeu, tratament curățitor. Aici ni se dăruiește Însuși Hristos, sub chipul vinului și al pâinii euharistice, preschimbate în Trupul și Sângele Lui. Este locul întâlnirii noastre reale, personale și comunitare cu Hristos și prin El cu întreaga Sfântă Treime. Este toposulși troposul nostru de îndumnezeire.

Acest „medicament” ne poate vindeca de toate rănile mortale ale secularizării, înțeleasă ca lipsă de dragoste față de viața liturgică a Bisericii. Mai mult, încredințați fiind că este „medicament”, niciodată nu vom mai vedea Sfânta Cuminecătură ca pe un „premiu”, ca pe o „răsplată” pentru nevoințele noastre, ci ca pe hrana care ne îndumnezeiește și ne face să devenim din oameni, prin restabilirea stării paradisiace, niște dumnezei, asemenea chipului lui Dumnezeu.

Disponibilitatea anemică în a „digera“”aceste sensuri teologice adânci, pe care ni le oferă Liturghia, ne plasează în ceea ce mulți teologi numesc o criză liturgică.Misterul liturgic, sensurile profunde pe care le presupune Dumnezeiasca Liturghie se cer a fi conștientizate pentru a înlesni, a zămisli actul experienței ecleziale, setea de a trăi ceea ce auzi. Neînțelegând (nu neapărat logic), nu ai cum să trăiești (cele liturgice), și netrăindu-le, nu ai cum să le înțelegi. Trăirea are drept premisă teologică înțelegerea, tâlcuirea actelor, a textelor liturgice. Exercițiul hermeneutic pe textele Liturghiei ne poate face imuni la valul de „criză liturgică“ care bântuie societatea de azi.

Această „criză” își are configurația ei precisă: creștinul, în general, are o conștiință foarte lejeră din punct de vedere liturgic, în sensul că se rezumă doar la Liturghia duminicală, fără perspectiva și tensiunea așteptării de a-I sluji Domnului pe cât mai des cu putință posibil. În acest sens, (unii) mirenii devin simpli asistenți în actul liturgic. Totul e transformat în „ce bine m-am simțit astăzi la slujbă”, fără a simți că viața lor, a noastră a tuturor, este reconfigurată din temelii prin participarea la ospățul euharistic: „Arată-mă locaș numai al Duhului Tău și să nu mai fiu sălaș păcatului, ci Ție casă, prin primirea Împărtășaniei”.

Euharistia –pregustare a vieții celei veșnice.Euharistia este cea care ni-L dă pe Hristos real, prezent cu Trupul și cu Sângele Său jertfit și înviat, și prin împărtășirea cu ea murim păcatului și înviem împreună cu El, căci numai prin această moarte și înviere împreună cu Hristos devenim părtași vieții veșnice. Unirea cu Hristos adusă de Euharistie elimină orice temere în fața morții, căci ne împărtășim de Trupul lui Hristos cel Înviat, de leacul sau doctoria nemuririi, cum numește Sfântul Ignatie Euharistia. Pentru Sfântul Ignatie, Lucrarea lui Hristos are unicul scop de a ne uni în mod veșnic cu Dumnezeu, fiind desăvârșirea nemuririi. Atât lumea, cât și Dumnezeu, au propria lor caracteristică antitetică: lumea – moartea, robia, iar Dumnezeu – viața, libertatea. Viața veșnică în Dumnezeu nu este dată omului ca certitudine decât în măsura în care omul se ostenește, luptă, aleargă, suferă și slujește lui Hristos, în Biserică.

Pâinea lui Dumnezeu, Euharistia, este hrana pentru nemurire, aluatul care preface viața noastră pământească treptat în viață de veci. Euharistia ne dă nu numai puterea de a muri păcatului și de a ne preda lui Dumnezeu, ci și de a primi moartea reală atunci când va veni, așa cum a primit-o Hristos, ca un dar oferit Tatălui, în perspectiva vieții veșnice:„Se frânge și Se împarte, Cel ce Se frânge și nu Se desparte, Cel ce Se mănâncă pururea și niciodată nu Se sfârșește, ci pe cei ce se împărtășesc îi sfințește”.

Biserica afirmă de asemenea împărtășirea în viața viitoare de Hristos Cel jertfit și înviat, pe care o anticipează împărtășirea cu același Hristos în viața de acum. Împărtășirea aceasta eternă încheie iconomia mântuirii, ca unire în veșnicie a oamenilor cu Dumnezeu în Hristos. Euharistia în viața de veci este, ca încoronare a iconomiei dumnezeiești, acea unire desăvârșită între Creație și Hristos.

Sfânta Împărtășanie este „medicament” pentru a nu muri ci a trăi veșnic.Sfânta Euharistie este hrană vie pentru trup și suflet, ea este proprie nașterii celei de-a doua. Cel mai frumos o spune Sfântul Vasile Cel Mare: „Omul trăiește nu numai în urma mâncării firești  cu care se hrănește, căci aceasta nu ne dă prin sine viață, ci prin gustarea din Pâinea Vieții, care este  Însăși  trupul lui Hristos, Împăratul cel veșnic”.

Împărtășania reînnoiește frumusețea noastră sufletească de altădată și ne face din nou curați, așa cum era firea noastră înainte de căderea în păcat. Prin împărtășanie, duhul sfânt se reactualizează în ființa noastră și ne curăță de greșeli. Împărtășania este făcătoare de viață pentru că ne învie sufletește pentru lumea de dincolo, și pentru că readuce la viață aici, în lumea aceasta, pe cei care au murit sufletește din pricina păcatelor.

Euharistia – școala unde învățăm să mulțumim. Sfânta Liturghie este prin excelență actul de mulțumire al omului pentru toate bunătățile pe care le revarsă Dumnezeu peste umanitate și peste creație: „Pentru toate acestea mulțumim Ție și Unuia-Născut Fiului Tău și Duhului Tău celui Sfânt, pentru toate pe care le știm și pe care nu le știm; pentru binefacerile Tale cele nearătate și arătate, ce ni s-au făcut nouă”.

În frumusețea slujirii și participării la Euharistie învățăm cu adevărat cum să mulțumim. Euharistia este arhetipul oricărei mulțumiri: „Ale Tale dintru ale Tale, Ție aducem de toate și pentru toate”. Toate actele noastre de mulțumire își trag obârșia din cuvintele care ne îndeamnă „Să mulțumim Domnului”.

Nu există boală care să nu dea înapoi în fața acestei doctorii.Împărtășania este leac înfricoșător împotriva tuturor răutăților omenești. Cel care se unește cu trupul și sângele lui Hristos se tămăduiește sufletește prin iertarea de păcate și prin despătimire. Căci ce rău nu săvârșim zilnic cu gândurile noastre, cu simțirile, cu vorbele și faptele noastre? Împărtășania stinge tot întunericul din cugetul omului și pune stavilă obiceiurilor rele. Ea luminează mintea, alungă duhurile rele și ne ferește de pierzarea veșnică.

Nu există grad de intimitate mai mare pentru un om decât cea pe care o atinge prin taina Sfintei Împărtășanii. Prin aceasta se produce o contopire deplină cu Dumnezeu, o apropiere tainică de izvorul vieții și al înțelepciunii. Când ne împărtășim, devenim, pe dimensiunea sufletului nemuritori.

Împărtășania sau Euharistia este taina tainelor și în ea se află cuprinse toate darurilor și leacurile dumnezeiești, așa cum spune Sfântul Teodor Studitul. Căci așa mărturisim în rugăciunile dinaintea Împărtășaniei Împărtășirea cu Preacuratele și de viață făcătoarele Tale Taine să-mi fie mie spre tămăduirea sufletului și a trupului, și spre iertarea păcatelor.

Concluzii

Taina Sfintei Euharistii e sâmburele de foc al cultului ortodox. Esența practică și reală a religiei noastre e acest praznic misterios, în care Hristos, în carne adevărată și-n sânge adevărat, Se împarte mâncare credincioșilor. În centrul vieții noastre bisericești arde permanent focul euharistic al jertfei celei fără de sânge, prin care natura pământească se regenerează și se convertește în natură duhovnicească. Sfânta Euharistie – această taină între taine, ne ridică pe treapta cea mai de sus a vieții mistice sacramentale. Prin ea ne unim cu Hristos, Hrana care susține și dezvoltă Trupul Său – Biserica.

Deoarece toți suntem zidiți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și Hristos înviază în noi, toți creștinii suntem datori a-L imita în viață și a tinde spre asemănare cu El. Dacă numai puțini au atins culmea totalei transformări și îndumnezeiri, aceasta nu înseamnă că obștea creștină nu este chemată la viața mistică, deoarece prin botez toți am primit pe Hristos și ținta desăvârșirii Lui.

Unirea cu Hristos și viața mistică este un rezultat al dragostei și o dragoste împărtășită reciproc între Dumnezeu și om. Și este foarte natural să fie așa, căci dragostea este suprema virtute a desăvârșirii creștine, este cea mai frumoasă virtute creștină. Dragostea este aceea care a fost în stare să coboare cerul pe pământ, dragostea a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să se coboare pe pământ și tot dragostea este aceea care înalță pe om până la El pe scara vieții mistice. Suportul acesta al viețuirii în Hristos prin dragoste, nu este fixat la întâmplare, el este cimentat prin exemplul vieții lui Hristos și îndemnul Său: „Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește; iar cel ce Mă iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui”(Ioan XIV, 21. Prin această dragoste se țese legătura între Hristos. Ea rodește o comuniune personală între Hristos și creștinul care trăiește prin excelență în El.

Când stăm să analizăm în amănuntele ei această sfântă taină a Împărtășirii, fără să o ispitim, căci taina nu ne ispitește, ci se pătrunde cu credință, atunci înțelegem că roadele pe care le dă celor ce o primesc cu vrednicie sunt multiple, încât nu pot fi cuprinse în întregime de mintea noastră, după cum necuprinsă rămâne, de mintea noastră, însăși Întruparea Lui la infinit pe Sfânta Masă din altar.

Euharistia desăvârșește încorporarea omului credincios în Hristos ca mădular al Trupului Său, Biserica și extinderea comunitar sobornicească a lui Hristos în cei încorporați prin Botez și pecetluiți de către Duhul lui Hristos în Taina Ungerii cu Sfântul Mir. Hristos însuși este Cel ce lucrează în noi prin Duhul Său, făcându-ne, pe rând, „creator în Taina Botezului, întăritor în cea a Mirului și împreună-luptător în cea a Împărtășaniei”.

Euharistia este fundamentată și zidită în întregimea ei pe Tainele Întrupării, Paștilor, Înălțării, Cincizecimii și al celei de-a doua veniri a lui Hristos. În funcție de Paști, de Învierea lui Hristos, ai căror martori noi suntem în Euharistie, în funcție de Cincizecime ai căror beneficiari noi suntem în Euharistie și de Înălțarea Domnului, întru slavă, de-a dreapta Tatălui, pe care noi o însoțim și de a cărui slavă noi ne împărtășim prin Euharistie, poate fi înțeleasă minunea creștină, minunea Bisericii.

Prin Euharistie se realizează, se menține și crește Biserica în sensul deplin al cuvântului, ca unitate a credincioșilor cu Hristos și întreolaltă, prin Duhul Lui. Ea este plenitudinea Bisericii, comuniunea și sacramentul ei. Împărtășindu-ne tot mai des se realizează creșterea noastră, în Biserică, nu în afara ei, ca mădular activ al ei.

Prin Euharistie, Biserica nu este numai o comunitate euharistică, ci o comunitate sacramentală universală, sobornicească care implică unitatea credinței, episcopatul cu succesiune apostolică în har și credință și plenitudinea vieții lui Hristos în Duhul, împărtășită prin Tainele Bisericii, care au în centrul lor Sfânta Euharistie.

Omul și natura se proslăvesc în Taina Cinei Domnului. Duhul comuniunii unește, aici, în mod organic, în actul rugăciunii, pe toți credincioșii, vii și adormiți, întreaga Biserică, cerească și pământească și chiar întreaga creație se adună în jurul lui Hristos care este „Capul trupului, al Bisericii”, „Începutul, Întâiul-Născut din morți, ca să fie El Cel dintâi întru toate” (Ioan I,18). Prin transformarea, transfigurarea elementelor ei cele mai simple se comunică oamenilor însăși viața lui Dumnezeu. Astfel, Euharistia, ca punct central al cultului creștin, primește o semnificație cosmică. Prin Euharistie cele pământești se îndumnezeiesc prin pătrunderea lor de puterea divină.

Bibliografie

*** Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, P. F. Părinte Teoctist,ED. I.B.M.B.O.R., București, 1988;

Catavasier sau Octoih Mic, ED. I.B.M.B.O.R., București, 2000;

Catehismul Bisericii Catolice, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, 1993;

Ceaslov, ediția a II-a, ED. I.B.M.B.O.R., București, 1990;

Didahia sau Învățătura celor 12 Apostoli, cap. IX, în  Scrierile Părinților Apostolici, în colecția „P.S.B.”, nr. 1, ED. I.B.M.B.O.R., 1979;

Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine, dosarul unei controverse – mărturiile Tradiției, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2006;

Învățătura de credință creștină ortodoxă, ED. I.B.M.B.O.R., București 1952

Liturghier, Editura Trinitas, Iași, 2004;

Spovedania și Euharistia, izvoare ale vieții creștine. vol. II – Sfânta Euharistie – Arvuna vieții veșnice, Ed. Basilica, București, 2014;

Triodul, Stihira Fericirii a IV-a de la Slujba Sfintei Patimi, ediția V, ED. I.B.M.B.O.R., București, 1946;

ANANIA, ÎPS BARTOLOMEU, Arhiepiscopia Clujului, Cartea deschisă a Împărăției, o însoțire liturgică pentru preoți și mireni, ED. I.B.M.B.O.R., București, 2005;

ANDRUTSOS, HRISTU, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, traducere de Pr. Prof. dr. D. Stăniloae, Ed. Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1930;

BANU, DRD. EMANUEL,Importanța Sfintelor Taine în creșterea în Hristos, în „S. T.”, nr. 7-10, 1976;

BOTA, I. M., Patrologia, Ed. Viața Creștină, Cluj-Napoca, 2002;

Botez, Euharistie, Slujire, Text adoptat la întrunirea Comisiei „Credință și Constituție”, ținută la Lima-Peru, între 3-15 Ianuarie 1982, traducere de Anca Manolache în „M. B.”, nr. 1-2, 1983;

BRANIȘTE, PR. PROF. DR. ENE,Explicarea Sfintei Liturghii după Sfântul Nicolae Cabasila, ED. I.B.M.B.O.R., București, 2011;

BRANIȘTE, PR. PROF. DR. ENE, Liturgica teoretică, ED. I.B.M.B.O.R., București, 2002;

BULGAKOV, SERGHEI,Dogma euharistică,traducere de Pr. Paraschiv Angelescu și Tit Simedrea, Editura Paideia București, 2000;

CABASILA, SFÂNTUL NICOLAE,Despre viața în Hristos, traducere și studiu introductive, de Pr. Prof. T. Bodogae, ED. I.B.M.B.O.R., București, 1989;

CABASILA, SFÂNTUL NICOLAE,Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, trad. de diac. Ene Braniște, București, 1946;

CITIRIGĂ, PR. PROF. VASILE, Taina Sfintei Spovedanii și Taina Sfintei Euharistii în lucrarea mântuirii omului, în „M. A.”, Anul XXXI (1986), nr. 4;

COMAN, PR. PROF. DR. IOAN G., Patrologie, vol. II, ED. I.B.M.B.O.R., București 1985;

COMAN, PR. PROF. DR. IOAN G., Patrologie, vol. I, ED. I.B.M.B.O.R., București, 1984;

COMAN, PR. PROF. DR. IOAN G., Sensul Ecumenic al Sfintei Euharistii la Sfântul Ioan Gură de Aur, în „O.”, anul XVII (1965), nr. 4;

CRISTESCU, DRD.VASILE, Caracterul comunitar al chipului lui Dumnezeu în Om, în „S. T.”, nr. 1-2, anul XLIV (1992);

EVDOKIMOV, PAUL, Ortodoxia, traducere de Dr. Irineu Ioan Popa, ED. I.B.M.B.O.R., București, 1996;

FERENȚ, E., Euharistia. Sacramentul sacrificiului lui Cristos, Ed. Presa Bună, Iași, 1996;

FLOCA, ARHIDIACON PROF. DR. IOAN N., Dreptul canonic ortodox, vol. I,ED. I.B.M.B.O.R., București, 1990;

GOMBOȘ, DR. STELIAN, Sfânta Euharistie, Taina Nemuririi. Rolul ei în creșterea duhovnicească a credincioșilor, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2014

GOMBOȘ, DRD. STELIAN, Valoarea Duhovnicească a Sfintei Euharistii, temelie a Bisericii, a unității ei și a Mântuirii omului cu Hristos, în „O.”, anul LIX, nr. 1-2, București, 2008;

GRIGORIE, IEROM., Euharistia în scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii și Sfânta Scriptură, traducere de Pr. Ion Andrei Țârlescu, Ed. Anestis, 2015;

HOMIACOV, ALEXIS, Biserica Una, traducere de prof. N. Chițescu, în „M. M.”, XXXVI (1960), nr. 9-10;

ISPAS, PR. DR. GHEORGHE, Euharistia-taina unității bisericii. Aspecte teologice și practice, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2008;

IVAN, PROF. IORGU D., Tălmăciri și îndrumări ale Sfântului Vasile Cel Mare pentru cei doritori de desăvârșire morală, în „G. B.”, nr. 1-2, 1980;

JOANTĂ, Î. P.S. SERAFIM, Despre deasa sau rara împărtășire, în „T. R”., nr. 33-36, 1991, Sibiu;

MADA, ARHIM. LECT. DR. TEOFAN, Biserica și Euharistia în teologia Sfântul Ioan Gură de Aur, în „A. B.”, nr. 7-9, 2014;

MIHĂLȚAN, PR. IOAN, Comuniunea în cultul Bisericii Ortodoxe, în „O.”, nr. 1, anul XXXVII (1985);

MLADIN, MITR. NICOLAE, Asceza si mistica paulină, teză de doctorat, Ed. Deisis, Sibiu, 1996;

MOISIU, PR. ECONOM CONSTANTIN, Să stăm bine , să stăm cu frică, Tipografia cărților bisericești, București, 1941;

Molitfelnic, ED. I.B.M.B.O.R., București, 1965;

ORIGEN, Împotriva lui Celsus, în colecția „P.S.B.”, nr. 9, studiu introductiv, trad. și note de Pr. Teodor Bodogae, colaboratori: N. Chircă, Teodosia Lațcu, ED. I.B.M.B.O.R., București, 1984;

Origen, Omilii la Ieșire, în Scrieri alese I, în colecția „P.S.B.”, nr. 6, traducere de Pr. Prof T. Bodogae, Pr. Prof. Nicolae Neaga și Zorica Lațcu, studiu introductiv și note de Pr. Prof. Teodor Bodogae. E.I.B.M.B.O.R., București, 1981;

PANAYOTIS, NELLAS, Omul – animal îndumnezeit, perspective pentru o antropologie ortodoxă,Ed. Deisis, Sibiu, 1999;

Penticostar, ED. I.B.M.B.O.R., București, 1999;

Penticostarul, ED. I.B.M.B.O.R., București, 1978;

PETRARU, PR. PROF. GHEORGHE, Euharistia – Taina Unității Bisericii și a mântuirii în Hristos, în rev. „M.M.S.”, Anul LIX, Nr. 10-12, 1983;

RADU, PR. PROF. D., Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine, în „O”, 1-2, 1978;

RADU, PR. PROF. D., Sfintele Taine în viața Bisericii, în „S.T.”, XXXIII (1983), nr. 3-4;

RADU, PR. PROF. DR. D., Taina Sfintei Împărtășanii în vol. „Îndrumări misionare”, ED. I.B.M.B.O.R., București, 1986;

ROMÂNU, ARHID. ASIST. UNIV. DRD. VICENȚIU, Euharistia – Taina Bisericii, Taina vieții, în „A. B.”, nr. 10-12, 2014;

SÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Epistola 44, în colecția „P.S.B.”, nr. 81, traducere introducere și note de Pr. Prof. D. Stăniloae, ED. I.B.M.B.O.R., București, 1990;

SCHMEMANN, ALEXANDRU, Euharistia. Taina împărăției, traducere de Pr. Boris Răduleanu, Ed. Anastasia,București, 1993

Scrierile Părinților apostolici, traducere de D. Fecioru, în colecția „P.S.B.”, nr. 1, ED. I.B.M.B.O.R., București, 1979;

SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Scrieri. Partea a IV-a, Comentariu la Evanghelia după Ioan, în colecția „P.S.B.”, nr. 41, ED. I.B.M.B.O.R., București, 2000;

SFÂNTUL CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Cateheze, ED. I.B.M.B.O.R., București, 1945;

SFÂNTUL CLEMENT ALEXANDRINUL, Scrieri II (Stromatele), în colecția „P.S.B.”, nr. 5, traducere, cuvânt înainte, note și indici de Pr. D. Fecioru, ED. I.B.M.B.O.R., București, 1982;

SFÂNTUL IOAN CASIAN,Scrieri alese, în colecția „P.S.B.”, nr. 57, traducere de prof. Vasile Cojocaru și prof. David Popescu, ED. I.B.M.B.O.R., București, 1990;

SFÂNTUL IOAN DIN KRONSTADT, Liturghia: Cerul pe pământ, traducere Boris Buzică, Ed. Deisis, Sibiu, 1996;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilia a XVII-a.Comentariile sau explicarea Epistolei către Evrei a celui întru sfinți părintelui nostru Ioan Chrisostom, Arhiepiscopul Constantinopolei, traducere de Theodosie Romanul, Episcopul Romanului, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1923;

SFÂNTUL IRINEU DE LYON, Contra ereziilor, vol. I, traducere de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, București, 2007;

SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL,Scrieri și epistole hristologice și duhovnicești, ED. I.B.M.B.O.R., București, 2012;

SFÂNTUL NICHITA STETHATOS, Cele 300 de capete, despre fire si despre cunoștință, traducere de Pr. Prof. D. Stăniloae în Filocalia 6, ED. I.B.M.B.O.R., București, 1977;

SFÂNTUL NICODIM AGHIORITUL, KAVSOKALIVITUL, NEOFIT, Deasa împărtășire cu Preacuratele lui Hristos Taine, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2001;

SFÂNTUL TEOFILACT AL BULGARIEI, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, Ed. Sophia, București, 2002;

SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Scrieri partea a III-a, în colecția „P.S.B.”, nr. 12, traducere de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, ED.I.B.M.B.O.R., București, 1988;

SLĂTINEANU, ARHIEREU PROF. UNIV. DR. IRINEU, Experiența realității euharistice ca Trup al Fiului lui Dumnezeu înnomenit după Sfântul Chiril al Alexandriei, în „M. O.”, Anul LIII (2001), nr. 5-6;

STAVROPULOS, ARHIM. HRISTOFOR, Dumnezeiasca euharistie. Taina Tainelor, traducere de Pr. Dr. Constantin I. Băjău, Ed. Apostoliki Diaconia, Atena, f.a.;

STĂNILOAE, PR. PROF. DR. D., Liturghia și Unitatea Religioasă a Poporului Român, în „B.O.R.”, LXXIV, 1956;

STĂNILOAE, PR. PROF. DR. D., Teologia Euharistiei, în rev. „O.”, nr. 3, 1969

STĂNILOAE, PR. PROF. DR. D., Biserica Universală și sobornicească, în „O., XVIII, 1966, nr. 2;

STĂNILOAE, PR. PROF. DR. D.,Din aspectul sacramental al Bisericii,în „S.T.”, XVIII( 1966), nr. 9-10;

STĂNILOAE, PR. PROF. DR. D.,În problema interconfesiuniii, în „O.”, XXIII(1971), nr. 4;

STĂNILOAE, PR. PROF. DR. D.,Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, ED. I.B.M.B.O.R., București, 2005;

STĂNILOAE, PR. PROF. DR. D.,Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, ED. I.B.M.B.O.R., București, 2004;

STĂNILOAE, PR. PROF. DR. D., Taina Euharistiei – izvor de viață spirituală în ortodoxie,în „O.”, nr. 3-4, 1979;

STĂNILOAE, PR. PROF. DR. D., Teologia Dogmatică Ortodoxă, ediția a doua,vol. 3, ED. I.B.M.B.O.R., București, 1997;

STOINA, DRD. LIVIU, Aspectul comunitar al vieții umane și creștine, în „S. T.”, anul XXXVII(1985), nr. 7-8;

STREZA, LAURENȚIU, Sfintele Taine și Ierurgii în viața Bisericii și a credincioșilor, în „R. T.”, nr. 3, an 1993;

TERTULIAN,  Apologeticul, XLVII, 12, în Apologeți de limbă latină, în colecția „P.S.B.”, nr. 3, trad. Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol, David Popescu, , ED. I.B.M.B.O.R, București, 1981;

TILEA, PR. GHEORGHE, Evlavia Euharistică după Sfântul Ioan Gură de Aur, în „S. T.”, 1957, nr. 9-10;

TUCĂ, PR. PROF. NICUȘOR,Post – Spovedanie – Euharistie, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2014

TUCĂ, PR. PROF. NICUȘOR, Valențe Teologice în Liturghie și Sfintele Tainei, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului,Constanța 2014;

TULCAN, DRD. IOAN, Unitatea Bisericii manifestată în unitatea de credință și în Taine, în „O.” XXIV, (1982), nr. 4;

VASILE, DRD. CHIȚESCU,Caracterul comunitar al Chipului lui Dumnezeu din om, în „S. T.”, nr. 1-2, anul XLIV (1992);

VINTILESCU, PR. PROF. PETRE, Istoria Liturghiei în primele trei veacuri, Ed. Nemira, București, 2001;

VINTILESCU, PR. PROF. PETRE, Misterul Liturgic, Tipografia Curierul judiciar, București, 1926.

b#%l!^+a?

b#%l!^+a?

b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Bibliografie

*** Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, P. F. Părinte Teoctist,ED. I.B.M.B.O.R., București, 1988;

Catavasier sau Octoih Mic, ED. I.B.M.B.O.R., București, 2000;

Catehismul Bisericii Catolice, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, 1993;

Ceaslov, ediția a II-a, ED. I.B.M.B.O.R., București, 1990;

Didahia sau Învățătura celor 12 Apostoli, cap. IX, în  Scrierile Părinților Apostolici, în colecția „P.S.B.”, nr. 1, ED. I.B.M.B.O.R., 1979;

Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine, dosarul unei controverse – mărturiile Tradiției, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2006;

Învățătura de credință creștină ortodoxă, ED. I.B.M.B.O.R., București 1952

Liturghier, Editura Trinitas, Iași, 2004;

Spovedania și Euharistia, izvoare ale vieții creștine. vol. II – Sfânta Euharistie – Arvuna vieții veșnice, Ed. Basilica, București, 2014;

Triodul, Stihira Fericirii a IV-a de la Slujba Sfintei Patimi, ediția V, ED. I.B.M.B.O.R., București, 1946;

ANANIA, ÎPS BARTOLOMEU, Arhiepiscopia Clujului, Cartea deschisă a Împărăției, o însoțire liturgică pentru preoți și mireni, ED. I.B.M.B.O.R., București, 2005;

ANDRUTSOS, HRISTU, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, traducere de Pr. Prof. dr. D. Stăniloae, Ed. Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1930;

BANU, DRD. EMANUEL,Importanța Sfintelor Taine în creșterea în Hristos, în „S. T.”, nr. 7-10, 1976;

BOTA, I. M., Patrologia, Ed. Viața Creștină, Cluj-Napoca, 2002;

Botez, Euharistie, Slujire, Text adoptat la întrunirea Comisiei „Credință și Constituție”, ținută la Lima-Peru, între 3-15 Ianuarie 1982, traducere de Anca Manolache în „M. B.”, nr. 1-2, 1983;

BRANIȘTE, PR. PROF. DR. ENE,Explicarea Sfintei Liturghii după Sfântul Nicolae Cabasila, ED. I.B.M.B.O.R., București, 2011;

BRANIȘTE, PR. PROF. DR. ENE, Liturgica teoretică, ED. I.B.M.B.O.R., București, 2002;

BULGAKOV, SERGHEI,Dogma euharistică,traducere de Pr. Paraschiv Angelescu și Tit Simedrea, Editura Paideia București, 2000;

CABASILA, SFÂNTUL NICOLAE,Despre viața în Hristos, traducere și studiu introductive, de Pr. Prof. T. Bodogae, ED. I.B.M.B.O.R., București, 1989;

CABASILA, SFÂNTUL NICOLAE,Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, trad. de diac. Ene Braniște, București, 1946;

CITIRIGĂ, PR. PROF. VASILE, Taina Sfintei Spovedanii și Taina Sfintei Euharistii în lucrarea mântuirii omului, în „M. A.”, Anul XXXI (1986), nr. 4;

COMAN, PR. PROF. DR. IOAN G., Patrologie, vol. II, ED. I.B.M.B.O.R., București 1985;

COMAN, PR. PROF. DR. IOAN G., Patrologie, vol. I, ED. I.B.M.B.O.R., București, 1984;

COMAN, PR. PROF. DR. IOAN G., Sensul Ecumenic al Sfintei Euharistii la Sfântul Ioan Gură de Aur, în „O.”, anul XVII (1965), nr. 4;

CRISTESCU, DRD.VASILE, Caracterul comunitar al chipului lui Dumnezeu în Om, în „S. T.”, nr. 1-2, anul XLIV (1992);

EVDOKIMOV, PAUL, Ortodoxia, traducere de Dr. Irineu Ioan Popa, ED. I.B.M.B.O.R., București, 1996;

FERENȚ, E., Euharistia. Sacramentul sacrificiului lui Cristos, Ed. Presa Bună, Iași, 1996;

FLOCA, ARHIDIACON PROF. DR. IOAN N., Dreptul canonic ortodox, vol. I,ED. I.B.M.B.O.R., București, 1990;

GOMBOȘ, DR. STELIAN, Sfânta Euharistie, Taina Nemuririi. Rolul ei în creșterea duhovnicească a credincioșilor, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2014

GOMBOȘ, DRD. STELIAN, Valoarea Duhovnicească a Sfintei Euharistii, temelie a Bisericii, a unității ei și a Mântuirii omului cu Hristos, în „O.”, anul LIX, nr. 1-2, București, 2008;

GRIGORIE, IEROM., Euharistia în scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii și Sfânta Scriptură, traducere de Pr. Ion Andrei Țârlescu, Ed. Anestis, 2015;

HOMIACOV, ALEXIS, Biserica Una, traducere de prof. N. Chițescu, în „M. M.”, XXXVI (1960), nr. 9-10;

ISPAS, PR. DR. GHEORGHE, Euharistia-taina unității bisericii. Aspecte teologice și practice, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2008;

IVAN, PROF. IORGU D., Tălmăciri și îndrumări ale Sfântului Vasile Cel Mare pentru cei doritori de desăvârșire morală, în „G. B.”, nr. 1-2, 1980;

JOANTĂ, Î. P.S. SERAFIM, Despre deasa sau rara împărtășire, în „T. R”., nr. 33-36, 1991, Sibiu;

MADA, ARHIM. LECT. DR. TEOFAN, Biserica și Euharistia în teologia Sfântul Ioan Gură de Aur, în „A. B.”, nr. 7-9, 2014;

MIHĂLȚAN, PR. IOAN, Comuniunea în cultul Bisericii Ortodoxe, în „O.”, nr. 1, anul XXXVII (1985);

MLADIN, MITR. NICOLAE, Asceza si mistica paulină, teză de doctorat, Ed. Deisis, Sibiu, 1996;

MOISIU, PR. ECONOM CONSTANTIN, Să stăm bine , să stăm cu frică, Tipografia cărților bisericești, București, 1941;

Molitfelnic, ED. I.B.M.B.O.R., București, 1965;

ORIGEN, Împotriva lui Celsus, în colecția „P.S.B.”, nr. 9, studiu introductiv, trad. și note de Pr. Teodor Bodogae, colaboratori: N. Chircă, Teodosia Lațcu, ED. I.B.M.B.O.R., București, 1984;

Origen, Omilii la Ieșire, în Scrieri alese I, în colecția „P.S.B.”, nr. 6, traducere de Pr. Prof T. Bodogae, Pr. Prof. Nicolae Neaga și Zorica Lațcu, studiu introductiv și note de Pr. Prof. Teodor Bodogae. E.I.B.M.B.O.R., București, 1981;

PANAYOTIS, NELLAS, Omul – animal îndumnezeit, perspective pentru o antropologie ortodoxă,Ed. Deisis, Sibiu, 1999;

Penticostar, ED. I.B.M.B.O.R., București, 1999;

Penticostarul, ED. I.B.M.B.O.R., București, 1978;

PETRARU, PR. PROF. GHEORGHE, Euharistia – Taina Unității Bisericii și a mântuirii în Hristos, în rev. „M.M.S.”, Anul LIX, Nr. 10-12, 1983;

RADU, PR. PROF. D., Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine, în „O”, 1-2, 1978;

RADU, PR. PROF. D., Sfintele Taine în viața Bisericii, în „S.T.”, XXXIII (1983), nr. 3-4;

RADU, PR. PROF. DR. D., Taina Sfintei Împărtășanii în vol. „Îndrumări misionare”, ED. I.B.M.B.O.R., București, 1986;

ROMÂNU, ARHID. ASIST. UNIV. DRD. VICENȚIU, Euharistia – Taina Bisericii, Taina vieții, în „A. B.”, nr. 10-12, 2014;

SÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Epistola 44, în colecția „P.S.B.”, nr. 81, traducere introducere și note de Pr. Prof. D. Stăniloae, ED. I.B.M.B.O.R., București, 1990;

SCHMEMANN, ALEXANDRU, Euharistia. Taina împărăției, traducere de Pr. Boris Răduleanu, Ed. Anastasia,București, 1993

Scrierile Părinților apostolici, traducere de D. Fecioru, în colecția „P.S.B.”, nr. 1, ED. I.B.M.B.O.R., București, 1979;

SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Scrieri. Partea a IV-a, Comentariu la Evanghelia după Ioan, în colecția „P.S.B.”, nr. 41, ED. I.B.M.B.O.R., București, 2000;

SFÂNTUL CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Cateheze, ED. I.B.M.B.O.R., București, 1945;

SFÂNTUL CLEMENT ALEXANDRINUL, Scrieri II (Stromatele), în colecția „P.S.B.”, nr. 5, traducere, cuvânt înainte, note și indici de Pr. D. Fecioru, ED. I.B.M.B.O.R., București, 1982;

SFÂNTUL IOAN CASIAN,Scrieri alese, în colecția „P.S.B.”, nr. 57, traducere de prof. Vasile Cojocaru și prof. David Popescu, ED. I.B.M.B.O.R., București, 1990;

SFÂNTUL IOAN DIN KRONSTADT, Liturghia: Cerul pe pământ, traducere Boris Buzică, Ed. Deisis, Sibiu, 1996;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilia a XVII-a.Comentariile sau explicarea Epistolei către Evrei a celui întru sfinți părintelui nostru Ioan Chrisostom, Arhiepiscopul Constantinopolei, traducere de Theodosie Romanul, Episcopul Romanului, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1923;

SFÂNTUL IRINEU DE LYON, Contra ereziilor, vol. I, traducere de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, București, 2007;

SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL,Scrieri și epistole hristologice și duhovnicești, ED. I.B.M.B.O.R., București, 2012;

SFÂNTUL NICHITA STETHATOS, Cele 300 de capete, despre fire si despre cunoștință, traducere de Pr. Prof. D. Stăniloae în Filocalia 6, ED. I.B.M.B.O.R., București, 1977;

SFÂNTUL NICODIM AGHIORITUL, KAVSOKALIVITUL, NEOFIT, Deasa împărtășire cu Preacuratele lui Hristos Taine, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2001;

SFÂNTUL TEOFILACT AL BULGARIEI, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, Ed. Sophia, București, 2002;

SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Scrieri partea a III-a, în colecția „P.S.B.”, nr. 12, traducere de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, ED.I.B.M.B.O.R., București, 1988;

SLĂTINEANU, ARHIEREU PROF. UNIV. DR. IRINEU, Experiența realității euharistice ca Trup al Fiului lui Dumnezeu înnomenit după Sfântul Chiril al Alexandriei, în „M. O.”, Anul LIII (2001), nr. 5-6;

STAVROPULOS, ARHIM. HRISTOFOR, Dumnezeiasca euharistie. Taina Tainelor, traducere de Pr. Dr. Constantin I. Băjău, Ed. Apostoliki Diaconia, Atena, f.a.;

STĂNILOAE, PR. PROF. DR. D., Liturghia și Unitatea Religioasă a Poporului Român, în „B.O.R.”, LXXIV, 1956;

STĂNILOAE, PR. PROF. DR. D., Teologia Euharistiei, în rev. „O.”, nr. 3, 1969

STĂNILOAE, PR. PROF. DR. D., Biserica Universală și sobornicească, în „O., XVIII, 1966, nr. 2;

STĂNILOAE, PR. PROF. DR. D.,Din aspectul sacramental al Bisericii,în „S.T.”, XVIII( 1966), nr. 9-10;

STĂNILOAE, PR. PROF. DR. D.,În problema interconfesiuniii, în „O.”, XXIII(1971), nr. 4;

STĂNILOAE, PR. PROF. DR. D.,Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, ED. I.B.M.B.O.R., București, 2005;

STĂNILOAE, PR. PROF. DR. D.,Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, ED. I.B.M.B.O.R., București, 2004;

STĂNILOAE, PR. PROF. DR. D., Taina Euharistiei – izvor de viață spirituală în ortodoxie,în „O.”, nr. 3-4, 1979;

STĂNILOAE, PR. PROF. DR. D., Teologia Dogmatică Ortodoxă, ediția a doua,vol. 3, ED. I.B.M.B.O.R., București, 1997;

STOINA, DRD. LIVIU, Aspectul comunitar al vieții umane și creștine, în „S. T.”, anul XXXVII(1985), nr. 7-8;

STREZA, LAURENȚIU, Sfintele Taine și Ierurgii în viața Bisericii și a credincioșilor, în „R. T.”, nr. 3, an 1993;

TERTULIAN,  Apologeticul, XLVII, 12, în Apologeți de limbă latină, în colecția „P.S.B.”, nr. 3, trad. Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol, David Popescu, , ED. I.B.M.B.O.R, București, 1981;

TILEA, PR. GHEORGHE, Evlavia Euharistică după Sfântul Ioan Gură de Aur, în „S. T.”, 1957, nr. 9-10;

TUCĂ, PR. PROF. NICUȘOR,Post – Spovedanie – Euharistie, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2014

TUCĂ, PR. PROF. NICUȘOR, Valențe Teologice în Liturghie și Sfintele Tainei, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului,Constanța 2014;

TULCAN, DRD. IOAN, Unitatea Bisericii manifestată în unitatea de credință și în Taine, în „O.” XXIV, (1982), nr. 4;

VASILE, DRD. CHIȚESCU,Caracterul comunitar al Chipului lui Dumnezeu din om, în „S. T.”, nr. 1-2, anul XLIV (1992);

VINTILESCU, PR. PROF. PETRE, Istoria Liturghiei în primele trei veacuri, Ed. Nemira, București, 2001;

VINTILESCU, PR. PROF. PETRE, Misterul Liturgic, Tipografia Curierul judiciar, București, 1926.