Cuvantul Dumnezeiesc

Cuvantul Dumnezeiesc

INTRODUCERE

Interpretarea cuvântului dumnezeiesc, cu învățături divine mai înalte, este lucru destul de greu, precum mărturiseau și Ucenicii Domnului Hristos, pe când li se propovăduia de Domnul în Galileea, după înmulțirea pâinilor (Ioan VI, 1-14), despre “pâinea cea vie care s-a coborât din cer.” (Ioan VI, 51).

Cu prilejul Sfintei Sale Învieri, Domnul Hristos a trezit și suflete de credincioși, ca Luca și Cleopa, la adevărata înțelegere a Sfintei Scripturi, a celor profețite de marele Prooroc Isaia despre patimile Sale și slava învierii Sale din morți.

După evenimentul Pogorârii Sfântului Duh în chip de limbi de foc asupra celor doispreceze Apostoli, Sfântul Apostol Petru a interpretat adimirabil cuvântul dumnezeiesc al proorocirii Profetului Ioil (III, 2-5) și profețiile lui David din Psalmi (Psalmii XV, 8-11 și CIX, 1-7) – această cuvântare având meritul de a fi socotită prima omilie apostolică, cu caracter parenetic dar și omilie tematică.

Greutatea interpretării textului epistolelor pauline, pentru care avea cuvinte de laudă, l-a preocupat pe Sfântul Apostol Petru, încât atrăgea atenția creștinilor să fie cu luare aminte la citirea lor, pentru a nu cădea în vreo rătăcire (II Petru III, 15-17).

La rândul său, Sfântul Apostol Pavel atrăgea și el atenția creștinilor să nu amestece și să prefacă cuvântul lui Dumnezeu, precum făceau unii, ci să-l păstreze curat.

Sinoadele ecumenice, în fața invaziei nesfârșitelor erezii ale vremii au respectat principiul fundamental sobornicesc adoptat la sinodul apostolic de la Ierusalim din anul 50 p. Chr. (“Părutu-s-a nouă și Duhului Sfânt”), în interpretarea Sfintei Scripturi, pentru a fixa pentru întreaga creștinătate învățătura de credință normativă. Este vorba, de fapt, despre tradiția Bisericii, pe care sfântul Atanasie o descria ca fiind ”predania, doctrina și credința, pe care, de la începuturile Bisericii catolice, a dat-o Domnul, au vestit-o Apostolii și au păstrat-o Părinții.”

Tradiția Bisericii s-a format în primul rând prin interpretatea Sfintei Scripturi, fiind un răspuns al Bisericii la cuvântul divin. De altfel, toată teologia patristică și toată tradiția dogmatică nu sunt altceva decât o reflectare aprofundată a Sfintei Scripturi.

Nu este o greșeală aserțiunea că toate operele Sfinților Părinți sunt de origine scripturistică, fie că sunt comentarii la Sfânta Scriptură, apologii, opere dogmatico-polemice sau apologetice, uneori chiar și corespondență.

Sfinții Părinți au trăit, au cugetat și au vorbit prin Sfânta Scriptură cu acea admirabilă pătrundere care a condus până la identificarea ființei lor cu substanța biblică însăși. Dincolo de toate școlile și de toate tendințele patristice, ele năzuiau, prin interpretarea cuvântului biblic, la Persoana și desăvârșirea Cuvântului, adică la ceea ce limbajul religios actual numește întâlnirea cu Iisus Hristos.

Majoritatea lucrărilor patristice sunt un viu comentariu al Bibliei și Sfinților Părinți li s-ar fi părut curios dacă li s-ar fi atrbuit altă intenție decât aceea de a tâlcui Sfânta Scriptură. S-a conturat astfel o concepție patristică despre tradiția biblică care trebuie indubitabil privită în lumina învățăturii veșnice, dinamice, energizante a lui Hristos – Învățătorul Suprem, pe care Sfinții Părinți îl cunosc prin împărtășire. Ea se concretizează în afirmațiile Sfinților Părinți legate de Sfânta Scriptură, de interpretarea corectă, spirituală, duhovnicească a acesteia, de implicațiile acestei interpretări în credința și viața duhovnicească a creștinilor.

Ca pentru oricare dintre Sfinții Părinți, Sfânta Scriptură a constituit și pentru Sfântul Vasile cel Mare cartea de căpătâi, pe care a cunoscut-o și trăit-o cu intensitate. Ea oferea un minunat subiect de meditație și din această cauză era recomandată cu insistență credincioșilor. “Eu o îndemn – scria Sfântul Vasile cel Mare, referindu-se la fiica unei credincioase – să-și petreacă viața în meditarea cuvintelor dumnezeiești ale Domnului, pentru ca sufletul ei să se hrănească de învățătura mântuitoare.”

Având prilejul de a cerceta, a studia o mare parte a operei vasiliene și reușind a descoperi importanța capitală și locul pe care Sfânta Scriptură o ocupă în mentalitatea și viziunea creatoare a acestui mare părinte capadocian, m-am hotărât a prezenta ca lucrare de licență la sfârșitul studiilor teologice lucrarea cu titlul Contribuția Sfântului Vasile cel Mare la exegeza patristică vetero-testamentară.

Desigur, această lucrare nu se dorește a fi una exhaustivă și fară pretenția de a fi epuizat punctele de vedere analitice despre problematica pe care o presupune subiectul, am dorit a realiza o sumară prezentare a rolului Scripturii Vechiului Testament în opera exegetică a ierarhului capadocian. Ca urmare, am procedat la a structura lucrarea după cum urmează:

Capitolul I – Preocupările exegetice ale Sfinților Părinți până la mijlocul secolului al IV-lea – în care am expus în linii generale pe cei mai reprezentativi autori patristici care au inclus în opera lor și lucrări de exegeză biblică, desigur până în epoca în care a activat Sfântul Vasile.

Capitolul II – Considerații generale despre viața, activitatea și opera Sfântului Vasile cel Mare – urmărește principalele repere biobibliografice vasiliene și am considerat a insera acest capitol, tocmai pentru a creiona o imagine a marelui ierarh în corelație cu gama preocupărilor sale.

Ultimul capitol, care se constituie, de fapt, ca esență a lucrării și care este și cel mai voluminos, intitulat Vechiul Testament în preocupările Sfântului Vasile cel Mare, urmărește, după câteva preliminarii, desigur în limitele impuse de natura și statutul unei lucrări de licență, impactul Vechiului Testament cu tot ceea ce presupune o exegeză circumscrisă școlii din care provenea ierarhul, în Omiliile la Hexaimeron, Omiliile la Psalmi, Comentariul la Isaia, dar și în alte lucrări care comportă conotații analitice vetero-testamentare.

Desigur, lucrarea se încheie cu acele Concluzii, în care am încercat să punctez locul și rolul pe care Sfântul Vasile cel Mare îl are, prin lucrările sale, în tradiția exegetică patristică.

CAPITOLUL I

PREOCUPĂRILE EXEGETICE ALE SFINȚILOR PĂRINȚI PANĂ LA MIJLOCUL SECOLULUI AL IV-LEA

Sfânta Scriptură este o carte unică prin conținutul, vechimea și frumusețea ei literară. Ceea ce o diferențiază net de celelalte cărți este caracterul ei inspirat. Cu toate că a fost scrisă prin mâna oamenilor, ea nu este totuși o operă pur omenească, deoarece gândirea pe care au exprimat-o autorii biblici nu le-a venit din cugetul lor, ci le-a fost furnizată de către Duhul Sfânt, care i-a insuflat.

O astfel de carte, care datorită originii ei dumnezeiești este exceptată de orice eroare, se cere să fie studiată cu credință, smerenie și respect deosebit.

Spre a evita orice subiectivism în înțelegerea și interpretarea ei se cuvine să ne lăsăm permanent îndrumați de către Biserică și să luăm drept pildă de felul cum trebuie să ne comportăm față de Scriptură, modul cum s-au raportat la ea Sfinții Părinți. Acești bărbați aleși, trăitori în primele patru secole ale erei creștine, care au strălucit prin bogata lor cultură și s-au remarcat prin adânca trăire duhovnicească, s-au adăpat neîncetat din izvorul nesecat al Scripturilor Sfinte, cercetându-le cu stăruință deosebită cuprinsul și meditând cu multă luare aminte asupra sensului lor profund. Teologia lor înaltă nu este altceva decât un răspuns la cuvântul Sfintei Scripturi, o perpetuă referire la ea.

Prin vechimea, sfințenia și înțelepciunea lor, Sfinții Părinți reprezintă modele demne de urmat când este vorba să ne orientăm în acest domeniu atât de dificil de abordat al interpretării Sfintei Scripturi. Autoritatea lor este indiscutabilă prin faptul că n-au pornit în munca de cercetare a textelor sfinte de la considerente de ordin individual și nici nu s-au aflat neîntrerupt în legătură cu Biserica, lăsându-se pătrunși de harul Duhului Sfânt și fiind mereu cu atenția îndreptată spre felul în care Mântuitorul, Sfinții Apostoli și ucenicii acestora au înțeles și explicat sensul Sfintei Scripturi.

De fapt, predicile Sfinților Părinți erau omilii și predici scripturistice.

Cea mai veche cuvântare bisericească este așa-numita Epistolă a II-a a Sfântului Clement Romanul. Această epistolă este o omilie critică, în cadrul slujbei, după citirea Scripturii. În Biserica primară, omilia venea ca un corolar al lecturilor biblice din cadrul Sfintei Liturghii.

Tradiția explicării textului biblic la cultul creștin este menționată și de Sfântul Justin Martirul și Filosoful: “În zilele de Dumincă se citește în timpul serviciului divin din memoriile Apostolilor și scrierile profeților și se explică, după citire, printr-o cuvântare pentru înfățișarea și invitarea creștinilor către urmarea învățăturilor evanghelice.”

Bazele teologiei Sfântului Justin sunt legate de Logosul divin, proorocul care se profețește pe sine însuși dar, din anumite privințe, exegeza acestui Sfânt Părinte nu valorifică suficient istoria, sensul imediat al datelor Vechiului Testament. Este o exegeză eclesială, recapitulatoare a tuturor profețiilor ce l-au anunțat pe Profetul prin excelență. Exegeza sa este pecetluită de propria sa mărturie, cu propriul martiriu.

La Sfântul Irineu de Lugdunum, care a cunoscut îndeaproape lucrările Sfântului Justin, nu vom întâlni vreun comentariu metodic al textelor scripturistice, ci un ansamblu sporadic, dar foarte bogat de exegeză biblică, în cadrul unei autentice teologii biblice. De remarcat este faptul că exegeza ireneeană se prezintă, de cele mai multe ori, ca o dezvoltare omogenă a textului, inspirată. În fața falselor gnoze și a tendințelor politeiste, care refuzau inspirația Sfintei Scripturi a Dumnezeului suprem, toate eforturile Sfântului Irineu au constat în a arăta că Vechiul Testament vine de la Dumnezeu prin intermediul cuvântului și a Duhului însuși, care s-au manifestat total în Hristos. Însăși acuzațiile de ipocrizie și de falsificare a “falșilor” gnostici cu privire la doctrina apostolilor ajută la înțelegerea elaborării regulilor exegezei ireneene.

Sfântul Irineu a considerat exegeza nu un exercițiu academic, ci ca o pregătire pentru martiriu: “pentru a interpreta bine Scripturile, trebuie sa fii dispus să îți jertfești viața, așa cum au făcut cei mai mulți dintre autorii cărților sfinte”, pentru a da o mărturie sângeroasă la mărturia scrisă.

Exegeza Sfântului Irineu s-ar putea rezuma astfel: legătura strânsă ce există între ea și lupta antignostică, prin mărturisirea de credință a aghiografilor iar această exegeză este organic legată de mărturia apostolică și a urmașilor acestora.

Timp de aproape patru veacuri, exegeza bilică a trecut prin foarte puternice influențe. Astfel, deosebirea interpretării Sfintei Scripturi a creat adevărate școli, cum a fost cea a alexandrinilor, a capadocienilor și a antiohienilor.

Interpretarea alegorică a alexandrinilor avea să se deosebească de cea literală a capadocienilor, spre a se folosi și una și alta, dar cu o anumită măsură de interpretare istorico-gramaticală-literală a antiohienilor, în frunte cu Sfântul Ioan Hrisostom.

Primul dintre alexandrini a fost Sfântul Clement Alexandrinul, care profesează o exegeză în armonie cu cea a Sf. Irineu și a Sf. Justin, dar, spre deosebire de aceștia, Clement pune în serviciul exegezei creștine și pe Filon și simbolismul elenistic, apelând concomitent și la apocalipsa iudeo-creștină. Ceea ce este deosebit, este faptul că a reușit să organizeze toate aceste domenii diferite într-o sinteză coerentă, luminată de viziunea sa personală.

Clement introduce pentru prima dată dialectica filosofică în demonstrarea credinței și strădania lui constă tocmai în a demonstra că filosofia, care a fost unica povățuitoare către adevăr, bine și frumos, este necesară creștinului pentru disciplinarea și întărirea credinței sale.

Clement distinge în Sfânta Scriptură mai multe sensuri: sensul moral și dogmatic, sensul mistic, sensul filosofic și psihologic și apoi sensul profetic și religios. Metoda gnostică folosită de Clement Alexandrinul nu este o metodă critică, prin care urmărea să determine sensul literal al textelor, ci prin metoda care a folosit-o, el a dorit să caute o regulă de viață în Sfânta Evanghelie, pentru a putea ajunge la o înaltă trăire din punct de vedere spiritual.

Clement nu va renunța la simbolismul biblic și nici nu îl privește în mod reducționist, ca o simplă alegorie grecească; el integrează simbolismele grecești, iudaice și creștine într-o viziune proprie pe care o are despre alianțele alegoriei grecești.

Alexandrinii, în frunte cu marele învățat creștin Origen (185-255) au dus interpretarea alegorică a Sfintei Scripturi la cea mai mare dezvoltare. Luând ca exemplu activitatea predicatorială a Sfântului Apostol Pavel, Origen a lăsat peste o mie de omilii exegetice, fapt pentru care a și căpătat numele de părinte al omiliei. Fericitul Ieronim, apreciindu-i Omiliile cunoscute din traducere, îl distingea ca predicatorul care a făcut gloria elocinței creștine, punctul culminant atingându-l în interpretarea cărții Cântarea Cântărilor, în care s-a întrecut pe sine însuși. Se înțelege că această carte a Sfintei Scripturi, al cărei text este alegoric, mergea la interpretarea alegorică, dar nu intreaga Biblie, când știm că edificiul biblic se sprijină pe sensul literal. De aceea Sfântul Vasile cel Mare combate metoda alegorică, iar Sfântul Ioan Gură de Aur apreciază ca un pericol din partea acelor ce pun propria lor cugetare mai presus de textul Sfintei Scripturi.

Primejdia generalizării alegoriștilor este cu atât mai mare, cu cât ereticii pot să întoarcă locurile din Sfânta Scriptură în sprijinul lor lându-le figurat, acolo unde sensul literal este împotriva rătăcirilor.

Mai târziu, Alexandria avea să ne dea pe Sfântul Atanasie cel Mare (295-373), care încă din timpul când era diacon și secretar al episcopului Alexandru, s-a distins în interpretarea cuvântului dumnezeiesc al Sfintei Scripturi, precum s-a dovedit în apărararea ortodoxiei la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325). Ca episcop timp de 45 de ani, a fost un înflăcărat campion al Ortodoxiei și un luptător împotriva ereziei ariene iar pe Sfântul Vasile cel Mare l-a sprijinit în pacificarea religioasă a Orientului. Cuvântările sale împotriva ereziei arianiste l-au făcut celebru, precum și îndrumările scrise privitoare la interpretarea textelor Sfintei Scripturi, care sunt de o reală valoare. Astfel, spre deosebire de concepția origenistă, Sfântul Atanasie cel mare care adoptase interpretarea tradițională a textului Sfintei Scripturi, sfătuiește pe interpretul acesteia să țină seama în explicare de împrejurările în care s-a scris, precum dovedește în cuvântul contra arienilor: “Trebuiește mai întâi să se examineze textul. Precum este potrivit de a face pentru toată dumnezeiasca Scriptură, este necesar a se examina aici timpul în care a scris Apostolul, persoana, subiectul scierii sale, în așa fel ca cititorul să nu ajungă din ignoranță să rătăcească, în lipsă de aceste elemente, departe de adevărata interpretare.” Fără o cugetare curată și o urmare a vieții Sale, nu se pot înțelege cuvintele Sfinților Se poate sesiza deci o concepție ermineutică, prin care școala biblică din Alexandria se apropie de cea din Antiohia, cu sensul literal-istorico-gramatical. Ne-a lăsat puține omilii, între care culminează cele despre Patimile și Crucea Domnului.

Trebuie subliniat faptul că în decursul ultimilor ani, numeroși specialiști au fost atrași de exegeza Sfântului Atanasie, precum observă Pr.Conf.Univ.Dr. Simion Todoran. S-a constatat astfel că opera exegetică a acestui sfânt părinte s-a născut în împrejurimea a trei contexte: arianismul, iudaismul și monahismul.

Sfântul Atanasie a practicat o tipologie a contrastelor, dovedind în toate analizele sale o fidelitate față de Noul Testament sesizabilă mai ales în ceea ce privește transcendența lui Hristos în raport cu tipologiile vechi-testamentare.

Exegeza atanasiană are ca punct central dualitatea firilor în Iisus Hristos și cele două voințe complementare ale Sale; astfel el reușește să evidențieze caracterul moral al Sfintei Scripturi, virtuțile care conduc indubitabil la mântuire.

Din punct de vedere literal exegeza lui Atanasie este cea a unui profund creștin, a unui episcop care este mai mult decât un credincios fidel, este un evlavios; pentru el, actul exegetic este un real act de credincioșie.

Conchizând, se poate afirma că pentru Sfântul Atanasie, Sfânta Scriptură este darul Duhului Sfânt dat comunităților creștine, cu scopul cunoașterii lui Hristos Dumnezeu și Omului pentru mântuirea lor. De aceea a fost considerat “cel mai zelos și insistent apostol” al citirii Sfintei Scripturi în cercurile călugărești ale Egiptului.

Armonia dintre numărul foarte mare al Omiliilor cu explicări ale textului Sfintei Scripturi și o interpretare excelentă a textului scripturistic a păstrat-o Sfântul Ioan Gură de Aur, reprezentant de seamă al școlii antiohiene. De aceea acest sfânt părinte merită pe deplin supranumele de “părinte al omiliei ortodoxe”. Căci numai în Omiliile sale, transcrise de tahigrafii vremii și ajunse până la noi, în număr de aproximativ 800, ne-a lăsat explicată Sfânta Scriptură de la Geneză și pănă la ultima epistolă paulină, deci aproape întreaga Sfântă Scriptură.

A explica textul scripturistic ca simple cuvinte goale, scoțând lucrurile și evenimentele seculare din mediul corespunzător, din locul în care s-au petrecut, de timpul în care s-au desfășurat ca și de timpul când au fost scrise, a face abstracție de împrejurările timpului, Sfântul Ioan Gură de Aur socotea a fi ceva absurd. De aceea el apreciat deosebit de mult mediul, locurile, timpul, cauzele, persoanele, ca factori esențiali.

Este firesc ca în omiliile hrisostomice să întâlnim în exegeză cele patru sensuri, după natura textului biblic: sensul literal, anagogic, alegoric și cel tipic. Toate cele patru sensuri de interpretare biblică sunt absolut justificate de autor în Omiliile sale.

De la Sfântul Ioan Gură de Aur, știința exegetică păstrează următoarele principii și norme călăuzitoare:

Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu, ca cel dintâi izvor al descoperirii divine celei mai presus de fire, este o carte destinată tuturor creștinilor, lectura ei vindecând toate relele sufletești, iar necunoașterea ei pricinuind toate ereziile și rătăcirile.

Pentru a putea înțelege sensul Sfintei Scripturi, în vederea explicării lui, exegetul trebuie să-și însușească în prealabil toate cunoștințele introductive referitoare la autorul, destinatarul, timpul, locul, motivele, scopul, limba și caracterul fiecărei scrieri.

La interpretarea Sfintei Scripturi, comentatorul nu trebuie să folosească ideile sau gândurile sale sau ale semenilor săi, ci ideile sau gândurile pe care Dumnezeu ni le comunică prin intermediul aghiografilor, iar pe acestea le află stabilind în primul rând sensul literal, istoric sau gramatical al fiecărui text.

Sensul tipic, care se află în aproape toate textele cu caracter profetic, trebuie sprijinit întotdeauna pe cel literal, printr-o pătrundere cât mai atentă a spiritului limbii ebraice și grecești, prin analiza gramaticală și istorică a fiecărui text biblic, prin respectarea riguroasă a contextului și prin studiul comparat al textelor paralele și asemănătoare.

După acest pas, aflarea sensului fiecărei pericope biblice, exegetul este dator să arate și consecințele lui pentru viața noastră practică insistând asupra datoriei de a ne confunda întotdeauna cugetele, cuvintele și faptele cu învățăturile divine cuprinse în Sfânta Scriptură.

În acest sens, majoritatea comentariilor alcătuite de Sfântul Ioan gură de Aur îmbracă forme de omilii. De la el ne-au rămas un număr cunoscut de 67 omilii la geneză, 5 despre Ana, mama lui Samuel, 3 despre Saul și David, 60 la Psalmi, 6 la profetul Isaia, 90 la Evanghelia dupa Matei, 88 la Evanghelia după Ioan, 55 la Faptele Apostolilor, 250 la epistolele pauline precum și numeroase comentarii omiletice la Cronici, Iov, Proverbe, Ieremia, epistolele sobornicești.

Dintre Omiliile la Vechiul Testament cele scrise și rostite la cartea Genezei pot fi împărțite în două categorii: 9 omilii sau cuvântări întocmite la Antiohia și rostite de la amvon în timpul Postului mare al anului 386 p.Chr. și celelalte 67 de Omilii, în care este interpretată întreaga Geneză, scrise și rostite la Constantinopol între anii 399-401. În cele din prima categorii, Sfântul Părinte explică actul creării cerului și pământului cu viețuitoarele de pe el, urmând creația omului “după chipul și asemănarea Sa”. Creația lumii văzute s-a făcut prin puterea Cuvântului și voinței lui Dumnezeu, iar a omului prin participarea directă și nemijlocită, afectivă, desăvârșind opera creației Sale.

Sfântul Ioan explică apoi că, deși i s-a dat omului putere asupra tuturor viețuitoarelor pământului, ca dovadă a marii solicitudini divine, ea a fost diminuată mult prin păcatul lui Adam, prin care toți suntem pedepsiți. În esență autorul a dorit să edifice pe ascultătorii săi că, dacă nu ar fi fost săvârșit păcatul adamic, nu ar fi fost justificată venirea Mântuitorului și mântuirea obiectivă a neamului omenesc.

Între comentariile Psalmilor amintim, spre exemplu, cele de la psalmii 41-49, în care se arată purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru toți oamenii și, îndeosebi, pentru cei nedreptățiți și în necazuri, care vor fi izbăviți de Dumnezeul cel Atotputernic.

În Pslamii 108-124, Sfântul Ioan vede pe autorul inspirat în duh de rugăciune, mijlocind pentru pacea Ierusalimului și punându-și încrederea neclintită în Dumnezeu.

Exegetul urmărește și aici deprinderea credincioșilor cu învățăturile religios-morale cuprinse în psaltire. În continuare îndeamnă la preamărirea lui Dumnezeu prin cântări de laudă dar și deplânge starea de decadență a celor păcătoși, asemenea iudeilor la râul Babilonului (cf. Ps. 136-40). Scopul final al comentării Psalmilor este nu atât cunoașterea lor teoretică cât, mai ales, împlinirea în viață a preceptelor religios-morale.

La capitolul “profeți”, Sfântul Ioan se referă mai ales la cartea profetului Isaia. Comentariul său urmărește tematica primelor 6 capitole, de la chemarea profetului până la preamărirea Dumnezeului Savaot.

Exegeza făcută capitolelor 6-9 sugerează faptul că Sfântul Părinte s-a ocupat și de alte capitole din cartea acestui profet, mai ales de cele referitoare la patimile Domnului (50, 53, 61, etc.) pe care le-a predicat credincioșilor în a doua parte a săptămânii Patimilor, atât la Antiohia cât și la Constantinopol.

Vicisitudinile vremii și frământările prin care a trecut au făcut ca acestea să nu se mai păstreze astăzi. Privitor la celelalte cărți ale profeților mari, s-au păstrat doar scurte fragmente la Ieremia și Daniel.

În omiliile sale, Sfântul Ioan Gură de Aur s-a folosit de numeroase versete scripturistice atât din Vechiul cât și din Noul Testament, însumând impresionanta cifră de 18.000 citate, ceea ce denotă preocuparea și atenția sa deosebită pentru întreaga Sfântă Scriptură, ca izvor al Revelației divine.

Opera omiletico-exetică a Sfântului Ioan Gură de Aur este cu atât mai mare cu cât a interpretat curat Sfânta Scriptură, apărând dogmele creștine, dar a radiat și educația morală religioasă a credincioșilor săi, în spiritul celei mai înalte pedagogii creștine, în admirația lumii întregi. A fost atât de grandioasă și atrăgătoare că a influențat în interpretarea omiletică și pe Părinții Capadocieni. Între aceștia, desigur se află, sub acest raport al influenței antiohiene, Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Grigorie de Nazianz. Ei au ținut seama în exegeza lor de reale cunoștințe istorice, de notițele arheologice, geografice, etnografice, etc. în ceea ce privește interpretarea Sfintei Scripturi.

Sfântul Grigorie de Nazianz, dacă nu ne-a lăsat omilii propriu-zise, ne-a lăsat cuvântări teologice celebre, din care se poate observa cu facilitate cu câtă înțelepciune folosea argumentarea ideilor religioase, pe temeiul divin al Sfintei Scripturi. Bazat pe principiul fundamental, ca teologul care nu se hrănește cu citirea zilnică a Sfintei Scripturi moare duhovnicește, ne dăm mai bine seama de ce Sfântul Grigorie a aprofundat-o atât de mult.

Nu numai Noul Testament, ci și Vechiul Testament era cunoscut în toată profunzimea: “Puțini sunt cugetătorii creștini din primele veacuri – zice un cercetător al operei sale – care să cunoască și să mânuiască cu atât precizie Sfânta Scriptură a Vechiului Testament. În dogmele cele mai grele, precum și în demonstrațiile mai ușoare, sau în construirea predicilor, Sfâtul Grigorie se folosește la fiecare pas de textele Vechiului Testament. Fie servindu-se numai de înălțimea gândirii Legii și a Profeților, fie împretind această gândire și profeție cu elementele istorice din viața lui Hristos, fie folosind deodată aceste procedee, Sfântul Grigorie teologhisește mai mult de jumătate sub auspiciile Vechiului Testament.”

Din grupul marilor capadocieni, acest sfânt părinte afirmă că interpretarea Sfintei Scripturi trebuie să meargă pe calea de mijloc, între cele două curente exclusive, între curentul ce apreciază numai sensul literal sau propriu și cel ce interpretează numai spiritual și anagogic textele biblice. Căci prima interpretare dacă ar rămâne numai la literă, s-ar asemăna interpretării iudaice, destul de inferioară, iar cea din urmă ar deveni ceva visător și himeric.

Beneficiind de o instucție solidă la școlile din Cezareea, Alexandria și Atena, ca și Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz ajunsese să ofere lecții de retorică la Atena. Aprofundând cu interes și evlavie Sfânta Scriptură, a reușit să devină marele Teolog, care la cel de-al doilea sinod ecumenic de la Constantinopol (381) să fie respectat ca adevărata “coloană a Ortodoxiei”.

Despre importanța cunoașterii și explicării corecte a Sfintei Scripturi ca datorie a păstorului de suflete, Sfântul Grigorie spune: “Cine ar îndrăzni să se facă preot, fără să-și fi aprins inima de cuvintele cele curateale lui Dumnezeu, de explicările Sfintei Scripturi, fără să le fi scris de trei ori pe placa inimii sale, pentru ca să aibă înțelesul lui Hristos (I Cor. 2,16) șî fără să fi pătruns în comorile cele ascunse, cele nevăzute și acoperite de întuneric pentru cei mulți, pentru ca privind bogăția lor, să poată îmbogăți apoi și pe alții, oferind cele duhovnicești oamenilor duhovnicești. Cine ar îndrăzni să se facă preot înainte de a fi pătruns, cât mai bine posibil, atât din punct de vedere teoretic cât și practic, toate numirile și însușirile lui Hristos, atât cele vechi și înalte, cât și cele mai umile și anume: Dumnezeu, Fiu, Chip, Cuvânt, înțelepciune, adevăr, lumină, viață, putere, lumină, emenație, strălucire, creator, lege, […] și altele? Cine, zic, auzind aceste numiri și adevăruri va îndrăzni să se facă preot, atâta timp cât sunt printre ele cuvinte, numiri și adevăruri lipsite de înțelegere pentru el, atâta vreme cât nu este încă pătruns de puterea Cuvântului și nu cunoaște înțelesul și sensul fiecărei numiri?”

În cele 45 de Cuvântări ale sale, ne înfățișează deopotrivă folosirea cu deplină înțelepciune a Cuvântului dumnezeiesc al Sfintei Scripturi, precum și argumentarea filosofică a propriei rațiuni, ca unul ce era convins că prin cei doi ochi, “ai credinței și ai științei”, putem observa mult mai bine adevărul.

Prin cele cinci cuvântări ale sale despre Dumnezeu, supranumite teologice, anume XXVI-XXXI, demonstrează existența lui Dumnezeu în cele trei persoane treimice; cu cele mai alese texte scripturistice, atent folosite, a reuști să combată erezile eunomienilor și sofismele lor, a risipit erorile pnevmatomahilor. Dacă aceste celebre cuvântări pot fi apreciate ca celebre omilii apologetice, cuvântările la Nașterea Domnului, la Botez, la Înviere, la Cincizecime, sunt admirabile omilii festive, prin care temele biblice interpretează și condensează atât de fermecător, încât întregi pasaje au fost uzitate în textele cultice din Minee și penticostar. Pe lângă omiliile parenetice a lăsat și panegirice, la tatăl său Grigorie, la fratele său Cezar, la sora sa Gorgonia și la Sfântul Vasile, dar și omilii morale.

Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele mai mic al Sfântului Vasile cel Mare, deși a fost profesor de retorică, a ajuns episcop și s-a distins ca stâlp al Ortodoxiei la cel de-al doilea sinod ecumenic. Pe lângă importante lucrări catehetice, la înălțimea Principiilor lui Origen și a Dogmaticii Sfântului Ioan Damaschin, apreciat de către apuseni ca o adevărată glorie a răsăritului, scrieri contra arienilor, tratate pentru Sfânta Treime și alte scrieri cu caracter dogmatico-apologetic, ne-a lăsat și scrieri exegetice. Continuă Hexaimeronul fratelui său, cu lucrarea sa despre crearea omului, apoi are exegeze pentru Cântarea Cântărilor, Ecclesiast, în care este influențat de interpretarea origenistă. Fără să fi avut contact cu ucenicii lui Origen, cunoștea îndeaproape scrierile acestuia ca și ale predecesorilor săi. Mihail Pselos a observat că Sfântul Grigorie de Nyssa, în adoptarea metodei exegetico-alegorice preconizată de Origen este mai puțin circumspect decât Sfântul Vasile cel Mare și de aceea omiliile sale sunt tratate mai mult alegoric și mai ales filosofico-speculativ. Filosofia neoplatonică avusese o foarte mare influență asupra sa și de aceea Sfântul Grigorie afirmă necesitatea acestei metode în exegeza Vechiului Testament dar nu fară a sublinia primejdia care poate apărea.

Pe lângă explicarea fericirilor și a rugăciunii domnești, Sfântul Grigorie de Nyssa ne-a mai lăsat și omilii dogmatice, contra arienilor, omilii morale, festive și panegirice. Acestea sunt apreciate ca lucrări cu mare încărcătură de elocință creștină și de exegeză biblică cu caracter omiletic dar nu ca documente de izvoare ale doctrinei creștine. Deși nu prezintă, în ansamblu, nobila simplitate a Sfântului Vasile cel Mare și nici bogăția de coloratură a Sfântului Grigorie de Nazianz, totuși, la Bizanț, Patriarhul Fotie a declarat că nici un alt retor creștin nu posedă o frază atât de somptuoasă, dulce și lină la auz, ca aceea a cuvântărilor Sfântului Grigorie de Nyssa.

Tot în cursul veacului al patrulea creștin, s-a distins în interpretarea tradiționalistă și instructivă a Sfintei Scripturi și Sfântul Chiril al Ierusalimului (313-386). Pentru meritele contribuțiilor sale la combaterea ereziei pnevmatomahe la sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol, a fost elogiat de episcopii participanți fiindcă a reprezentat cu demnitate Biserica Ierusalimului, iar pentru meritele exegetice a fost supranumit “albina biblică a Ierusalimului”.

Pe temeiul cuvântului revelat al Sfintei Scripturi și al Sfintei Tradiții, Sfântul Chiril a explicat catehumenilor săi, atât în Biserica Golgotei cât și în Bisericile

Sfintei Învieri, în cele 18 cateheze ale sale, toate cele douăsprezece articole ale simbolului de credință niceo-constantinopolitan. Chiar dacă aceste cuvântări catehetice nu sunt propriu-zis omilii, prezintă același interes pentru exegeza biblică.

Familiarizat cu textele biblice, cu sensul literal, flosind pe cel alegoric acolo unde se impunea, Sfântul Chiril afirma textual că din apa vie a Scripturii să se bea cu vasele cunoscute ale Sfinților Părinți, din fântânile cunoscute. De aceea a fost foarte apreciat pe linia de ascensiune a exegezei tradiționaliste din prima perioadă a școlii antiohiene.

În concluzie, ceea ce se desprinde fundamental și documentat istoric, după această sumară prezentare, este faptul constatat că Omiliile exegetice ale Sfinților Părinți au fost și au rămas fagurii de miere care au adăpostit cu evlavie mierea divină a cuvântului dumnezeiesc. Indiferent de felul ei, mare, mică, tematică, parenetică, misionară, dogmatică, apologetică, morală, liturgică, aghiografică sau panegirică, important este fondul materialului folosit și explicat, în care întâietate are cuvântul lui Dumnezeu, al Sfintei Scripturi în speță, venerat cu toată evlavia și explicat cu părintească iubire. Aceasta este lecția vibrantă pe care ne-o oferă Sfinții Părinți prin propriile lor omilii, care constituie tezaurul clasic al al literaturii exegetice și omiletice ortodoxe. Mai mult ca oricine alții, cu a lor înțelepciune, Sfinții Părinți au fost absolut convinși de marele adevăr divin, înscris cu litere de aur, de mult inspiratul Sfânt Apostol și Evanghelist Ioan, la începutul evangheliei sale: „Cuvântul era lumina cea adevărată, care venind în lume, luminează pe tot omul.” (Ioan I, 9); “Harul și adevărul au venit prin Iisus Hristos.” (Ioan I, 17).

CAPITOLUL II

Considerații generale privind viața, activitatea și opera

Sfântului Vasile cel Mare

II.1. Familia, copilãria și studiile universitare ale Sfântului

Vasile cel Mare

Sfântul Vasile cel Mare s-a nãscut și a activat într-o perioadã foarte grea a Bisericii – secolul IV – când, deși devenise “religio licita”, prin Edictul de la Mediolanum din 313, creștinismul a avut de înfruntat persoane, evenimente și probleme de o mare complexitate ce au pus în joc însãși existența Bisericii creștine. Tocmai aceasta este una din cauzele care a determinat ivirea “stâlpilor Ortodoxiei” din secolul IV, cunoscut în istoria Bisericii ca “secolul al IV-lea”, “stâlpi” care fiind înzestrați cu profundã credințã, geniu speculativ și practic, echilibru, rãbdare și tact, au soluționat favorabil multe din dificultãțile întâmpinate și au continuat sã facã din Bisericã și creștinism, așa cum le-a lãsat lor Apostolii învãțãtura hristicã, o lume nouã, care avea sã dureze milenii, lume ale cãrei valențe istorice și spirituale și-au gãsit un adevãrat sprijinitor în persoana, gândirea și faptele Sfântului Vasile – recompensându-l pentru totdeauna cu supranumele, binemeritat, de “cel Mare”.

Cele mai importante știri despre viața Sfântului Vasile cel Mare le avem în primul rând din propriile sale scrieri, și anume din remarcabilele sale Epistole (Scrisori) care se dovedesc, izvoare biografice incontestabile.

Pe lângã acestea, un rol deosebit de important în conturarea imaginii vieții și activitãții Sfântului Vasile îl mai au: “Cuvântul funebru în cinstea Sfântului Vasile” rostit în anul 381 de cãtre Sfântul Grigorie de Nazianz; “Cuvântul funebru” rostit de fratele sãu Sfântul Grigorie de Nyssa; “Viața Cuvioasei Macrina”- de Sfântul Grigorie de Nyssa; “Cuvântul Sfântului Efrem Sirul” (dupã unii Pseudo-Efrem); “Viața Sfântului Vasile cel Mare” de Amfilohie de Iconium (sec. VIII), precum și unele scrieri și amãnunte biografice pãstrate de la istoricii bisericești: Ieronim, Socrate, Sozomen, Teodoret, Filostorgiu și Biblioteca lui Fotie.

Originile Sfântului Vasile cel Mare sunt nobile, fiiind un descendent al unei familii bogate din Pont: bunicul sãu – Vasile – și soția acestuia, Macrina (cunoscutã în istorie ca “Macrina cea Bãtrânã”) – fostã ucenicã a Sfântului Grigorie Taumaturgul ( 207)- au fost nevoiți din pricina persecuțiilor lui Dioclețian (284-305) sã se refugieze în Pont.

Aceștia au avut doi copii: Grigore, care a fost episcop într-un oraș din Capadocia și Vasile, tatãl Sfântului Vasile cel Mare . Acesta s-a stabilit la Cezareea Capadociei, cãsãtorindu-se cu o tânãrã orfanã – Emmelia – care era fiicã de martir, familia ei fiind una fruntașã în Cezareea, care s-a distins prin culturã și a dobândit ranguri politice și militare, precum și mari roluri în Bisericã.

În Cezareea Capadociei (Neocezareea), tatãl Sfântului Vasile a fost avocat și profesor de retoricã, un mare profesor, cãci Sf. Grigorie de Nazianz spune: “Pontul îl recunoștea de profesor obștesc al virtuții.” Vasile și Emmelia (Emilia) au avut o familie numeroasã – 10 copii- toți crescuți în frica de Dumnezeu: Macrina, numitã “cea Tânãrã”, un bãiat mort pe când era copil, Vasile – Sfântul Vasile cel Mare – , Naucratie (Naucratios) – monah, care a murit la 27 de ani, Grigorie – Sfântul Grigorie al Nyssei, patru fete și Petru – Sf. Petru al Sebastiei.

Dintre toți acești frați cinci vor fi monahi (Naucratios, Macrina cea Tânãrã, și cei trei episcopi) iar din întreaga familie vor fi șase sfinți: Macrina cea Bãtrânã, Emmelia (Emilia), Vasile, Grigorie, Petru și Macrina cea Tânãrã.

Sfântul Vasile cel Mare s-a nãscut în anul 329 sau 330, beneficiind de o instrucție deosebitã în cadrul familiei, petrecându-și astfel primii ani ai vieții într-un mediu familiar propice devenirii sale intelectuale și spirituale.

Sfântul Grigorie de Nazianz va caracteriza mai târziu astfel mediul familiar în care vãzuse lumina zilei prietenul sãu, Sfântul Vasile: “Cei rãmași în lume se pare cã nu cedarã în pietatea acelora care îmbrãțișaserã starea de feciorie, spre a se jertfi mai bine slujirii lui Dumnezeu. Sfânta Macrina cea Tânãrã era mai mare decât toți frații. ea ajuta pe mamã-sa și la educația fraților și surorilor sale și împreunã cu ea lucra, spre a le inspira frica de Dumnezeu.”

Fiind de mic trimis în Pont la bunica sa, Macrina cea Bãtrânã, a primit de la aceasta primele lecțiii despre virtute: “Încã n-am uitat -va spune Sfântul Vasile mai târziu -impresiile puternice pe care le-au fãcut asupra fragedului meu suflet, cuvintele și exemplele acestei sfinte femei.”

Tot Sfântul Vasile va spune, mai târziu, în Epistola 223:”am pãstrat în mine învãțãtura despre Dumnezeu pe care am primit-o în copilãria mea de la fericita mea mamã și de la bunica mea Macrina și pe care apoi am îmbogãțit-o. Cãci eu n-am schimbat pãrere dupã pãrere odatã cu vârsta, ci mai mult am desãvârșit ceea ce primisem la început prin învãțãtura lor. Dupã cum sãmânța crește și se mãrește, dar în sine rãmâne aceeași și nu se schimbã, ci se desãvârșește – prin naștere – tot așa și la mine aceeași cunoștințã s-a dezvoltat numai și s-a desãvârșit.”

Tot în aceastã perioadã, semnificativã este și instrucția primitã de la tatãl sãu, retorul Vasile, “profesorul obștesc al virtuții” care “i-a predat întreg ciclul științelor și a fost exercitat în evlavie, sau mai pe scurt, prin învãțãturi elementare, a fost împins spre desãvârșirea ce avea sã urmeze.”

Se poate deci constata cã deosebitul conținut creștin al educației pe care tânãrul Vasile o primește în sânul familiei sale i-a fost transmis prin evlavie, cãci, dupã mãrturia Sfântului Grigorie de Nazianz, trãsãtura caracteristicã pe care Sfântul Vasile a primit-o de la strãmoșii sãi a fost pietatea.

Grație acestei educații, Sfântul Vasile progreseazã paralel atât sub raportul vieții morale cât și sub acela al elocinței. “El nu a primit educația pe care a cãpãtat-o Ahile de la centaurul Cheiron într-una din peșterile Tesaliei, adicã sã prindã iepuri, sã alerge dupã fauni, sã vâneze ciute, sã cunoascã perfect lucrurile rãzboiului, dresajul cailor, etc.; ci Vasile s-a instruit în ciclul științelor și s-a exercitat în evlavie. Studiile de la început îl duc spre desãvârșirea sa viitoare, desãvârșire în elocințã și desãvârșire în virtute.

El avea model de virtute pe proprii sãi pãrinți îndeosebi pe tatãl sãu pe care aproape îl ajungea în virtute; prin schița virtuții de acum, el anticipa frumusețea virtuții sale viitoare.”

Dupã aceastã primã etapã, a instrucției în casa pãrinteascã, Sf. Vasile își va continua studiile la Cezareea Capadociei, ale cãrei școli erau renumite pentru studiul elocinței, numitã de tânãrul Vasile drept colaboratoare “a filosofiei creștine”

Aici, la Cezareea, Sfântul Vasile va cunoaște pe Grigorie-viitorul episcop de Nazianz și colegul sãu de studii și va întâlni și pe Dianios, episcopul care-dupã întoarcerea de la Atena-îl va boteza.

La Cezareea, Sf. Vasile s-a impus atât în ochii profesorilor cât și ai colegilor, cum remarcã Sf. Grigorie de Nazianz:”Cât de apreciat era el și de profesori și de colegii sãi, pe cei dintâi egalându-i iar pe cei din urmã întrecându-i în orice științã !

Cât de mare renume a dobândit el în scurtã vreme atât în fața poporului de rând, cât și în fața fruntașilor orașului ! Vãdea o științã mult mai presus de cea obișnuitã la oameni de vârsta lui și o virtute a moravurilor mult mai presus decât chiar știința lui. Orator între oratori chiar în fața sistemelor filosofice; iar ceea ce este și mai important, preot între creștini chiar mai înainte de a fi primit darul preoției.”

Din aceste considerații putem reține cã tânãrul Vasile, prin eforturile sale intelectuale și comportamentul exemplar, ajunsese un student model. Grija excesivã pentru forma oratoricã și inutilitatea artificiilor oratorice puteau primejdui fondul serios și gravele preocupãri ale tânãrului capadocian, însã fie sub înrâurirea tatãlui sãu, fie din proprie convingere, Sfântul Vasile vedea în retoricã nu o valoare în sine ci un auxiliar pentru filosofia creștinã, întrucât obiectul râvnei Sfântului Vasile era “filosofia”, despãrțirea de lume, trãirea cu Dumnezeu și câștigarea celor de sus prin cele de jos.

Urmãtorul popas pentru “adâncirea științelor și artelor” va fi la Constantinopol (Bizanț), capitala Orientului care era vestitã prin renumele sofiștilor și filosofilor “desãvârșiți în știința lor” și de la care Sfântul Vasile, “în scurtã vreme, și-a însușit cele mai de seamã învãțãturi, datoritã agerimii și talentului sãu.”

Printre profesorii din Constantinopol, Sfântul Vasile a cunoscut și pe vestitul Libaniu, deși istoricii Socrat și Sozomen afirmã cã, împreunã cu Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Vasile ar fi urmat cursurile acestui sofist la Antiohia Siriei dupã ce plecaserã de la Athena.

Corespondența dintre Sfântul Vasile și Libaniu, atât cât pare a fi autenticã, ne aratã clar cã între ei s-au stabilit legãturi de prietenie literarã și poate chiar mai mult. Oricum Libaniu prețuia foarte mult pe Vasile pe care-l considera superior lui în arta genului epistolar și declara cã de când s-au despãrțit profesorul n-a mai întâlnit pe cineva asemenea fostului sãu elev: “O, acele vremuri, în care eram totul unul pentru altul ! Acum suntem despãrțiți spre amãrãciunea mea. Voi (Vasile și retorul Alcimos) sunteți unul cu altul, pe când eu, în locul vostru, nu mai am pe nimeni asemenea vouã.”

Nu se știe cu exactitate perioada studiilor Sfântului Vasile la școala lui Libaniu însã se poate presupune o perioadã destul de lungã, întrucât altfel nu s-ar fi putut stabili prietenia care rezidã din corespondența lor, așa cum de altfel, am mai subliniat.

“Trimis de Dumnezeu și mânat de strașnica lui sete de științã” , Sfântul Vasile a plecat la “Atena cea de aur” care atrãgea pe toți tinerii studioși iar când el a ajuns în vestita cetate universitarã – “de mulți era cunoscut” , grație Sfântului Grigorie de Nazianz, care sosise mai demult.

Reîntâlnind pe Grigorie, Sf. Vasile va lega o prietenie atât de durabilã cu acesta, prietenie care a devenit model pentru toate timpurile; Sf. Grigorie de Nazianz a reușit – datoritã scrisului sãu meșteșugit – sã o consemneze, rãmânând în literatura postpatristicã ca una din cele mai memorabile pagini: “trãiam sub același acoperãmânt, mâncam la aceeași masã, aveam aceleași pãreri, trãiam în deplinã armonie și ne spoream reciproc, cu multã râvnã, dragostea unuia cãtre celãlalt… progresam mereu folosindu-ne de ajutorul lui Dumnezeu și de dragostea noastrã… Un singur lucru urmãream amândoi: virtutea și realizarea speranțelor viitoare, sã trãim adicã viațã viitoare înainte de a fi pãrãsit pe cea de aici…fiecare eram pentru celãlalt normã și dreptar, dupã care judecam ce este bun și ce nu… Cunoșteam numai douã cãi: cea dintâi ducea spre casele noastre sfinte și spre profesorii care propovãduiau în ele, pe când cea de-a doua la profesorii de științã profanã… Pentru noi lucrul cel mai de seamã era sã fim creștini și sã fim numiți creștini…”

Cel care ne dã informații cu referire la cursurile pe care Sfântul Vasile le-a urmat este tot Sfântul Grigorie de Nazianz; de la acesta aflãm cã a studiat retorica, gramatica, filosofia, astronomia, geometria și aritmetica, medicina și morala, printre profesori numãrându-se Himeriu, Prohaeresius și Libaniu.

Dupã o ședere de patru-cinci ani în Atena, Sfântul Vasile cel Mare se va întoarce în Cezareea “încãrcat de învãțãturã” (anul 356) . Aici n-a mai gãsit în viațã pe bunica sa, Macrina cea Bãtrânã și nici pe tatãl sãu, ci numai pe mama sa Emilia, pe Macrina – sora mai mare, care se hotãrâse sã se consacre vieții duhovnicești, în urma morții logodnicului, și pe Petru, fratele cel mai mic – iar Naucratios se cãlugãrise iar cele patru surori se mãritaserã.

Timp de doi ani Sfântul Vasile va profesa retorica. În aceastã funcție a repurtat succese deosebite ceea ce a fãcut ca Vasile – cum aratã fratele sãu, Sfântul Grigorie de Nyssa – “sã se umfle și sã se înfumureze de pe urma învãțãturii celei din afarã, ba se uita peste umãr și la dregãtoriile mai înalte și se credea mai presus chiar decât slujbașii cei mai strãluciți.”

Cea care va sesiza “drumul alunecos” pe care apucase Sfântul Vasile este sora sa Macrina, care “l-a înduplecat sã pãșeascã spre ținta adevãratei filosofii și înțelepciuni, încât, lãsând la o parte mândria lumeascã și ajungând sã disprețuiascã slava învãțãturilor deșarte, a trecut de la viața cea cu adevãrat activã și plinã de nevoințe… și a început sã se pregãteascã, prin deplinã lipsire de slavã și averi, pentru viața cea cu adevãrat virtuoasã.”

Acesta este momentul despre care însuși Sfântul Vasile va spune: “Dupã ce am dat mult timp (atenție) mândriei și am folosit aproape în întregime tinerețea mea pentru a dobândi printr-o lungã și zadarnicã muncã acele înțelepciuni care depãrteazã de Dumnezeu, m-am trezit deodatã ca dintr-un somn adânc, am primit lumina admirabilã a Evangheliei, am cunoscut inutilitatea și golul înțelepciunii care depãrteazã de Dumnezeu și am deplâns viața pe care am dus-o pânã în prezent… Pentru formarea mea am citit Evanghelia și am înțeles cã nu este cale sau mijloc mai potrivit de a ajunge la perfecțiune decât aceea de a vinde averile și a le împãrți fraților noștri sãraci și de a mã degaja de toate grijile acestei vieți.”

Primul pas concret pe calea desãvârșirii sale în lumina Evangheliei, a fost fãcut de Sfântul Vasile prin primirea tainei Sfântului Botez în anul 357 de la episcopul de Cezareea, Dianios.

Tot în acest scop a întrteprins și o cãlãtorie în pustiile Alexandriei, Egiptului, Palestinei, Siriei și Mesopotamiei pentru a cunoaște pe asceții acelor locuri.

Despre aceastã cãlãtorie însuși Sfântul Vasile ne dã știri în Epistola 223, spunând cã: “am admirat modul lor de viațã retras, energia lor la lucru, m-am minunat de rezistența la rugãciuni și despre modul cum au reușit sã devinã stãpâni asupra somnului, fãrã ca sã de lase înfrânți de vreo necesitate naturalã…”

II.2. Activitatea Sfântului Vasile cel Mare pânã la alegerea ca episcop al Cezareei Capadociei

Este demn de remarcat cã lunga cãlãtorie a Sfântului Vasile la mãnãstirile din provinciile mai sus citate deschide o nouã etapã a vieții și activitãții marelui capadocian.

Studierea monahismului și a ascezei creștine a devenit cea mai zguduitoare școalã pentru Sfântul Vasile. O lume, pe care, abia dacã o bãnuise pânã atunci, s-a deschis în fața spiritului sãu însetat. Mai ales în Egipt el a cunoscut, a admirat și a început sã imite felul de viețuire al anahoreților și al celor care contemplau pe Dumnezeu în pustie. Ceea ce a iubit a devenit pasiunea lui pentru toatã viața; dimensiunea ascezei a devenit în el forța care l-a mânat la adevãratele reforme. De aceea, când a revenit din Egipt, în vara anului 357 , a stat câteva luni în Cezareea și apoi s-a dedicat vieții ascetice, mai întâi împãrțindu-și averea sãracilor și apoi retrãgându-se în Pont, pe malul râului Anesi (în apropiere de Neocezareea). Aici, mama se Emilia și sora sa Macrina întemeiaserã o mãnãstire de cãlugãrițe în care viețuiau ca monahii.

Mai târziu, Sfântul Vasile se retrage pe celãlalt țãrm al râului Iris, unde înființeazã o mãnãstire de cãlugãri, spre stupefacția marelui sãu dascãl Libanius, care, deși mișcat de disprețul mare din partea tânãrului Vasile pentru viața lumeascã, n-a putut înțelege hotãrârea fostului sãu elev. Aici Sfântul Vasile va sta cinci ani, bucurându-se din anul 358 și de sprijinul și coviețuirea cu prietenul sãu Sf. Grigorie de Nazianz.

În aceastã perioadã Sfântul Vasile se familiarizeazã cu scrierile și operele unor pãrinți și scriitori bisericești, de pe urma cãrora, împreunã cu Grigorie va alcãtui “Filocalia” – culegerea de texte duhovnicești din opera lui Origen, în 27 de capitole.

Dar rezultatul cel mai important al activitãții marelui Ierarh din aceastã perioadã, este organizarea monahismului. Se știe cã în Asia Micã monahismul se rãspândire mai înainte prin Eustațiu (episcop de Sevasta în 356) care a rãspândit monahismul anahoretic. Sfântul Vasile cunoscuse aceastã formã de viațã retrasã în timpul cãlãtoriei sale în Orient și astfel cã noutatea pe care el o va aduce în organizarea vieții retrase este rãspândirea monahismului chinovial, formã ce se va generaliza în toatã Biserica (prin activitatea ulterioarã a Sfinților Ioan Casian și Benedict de Nursia).

Astfel el va întocmi “Regulile Mari” și “Regulile mici” care vor sta la baza organizãrii monahismului din toate timpurile și locurile și prin care el aducea monahismului ascultarea și disciplina, temperarea entuziasmului ascetic, simțul pentru mãsurã al anticilor și virtutea creștinã a deosebirii duhurilor.

Ca teolog desãvârșit și deopotrivã om al faptei, Sfântul Vasile nu putea sã rãmânã mereu departe de grija și responsabilitatea pentru soarta Sfintei Biserici. Astfel se face cã îl vom întâlni în anul 360 nu numai la sfințirea “Sfintei Sofii” , ci și la Sinodul de la Constantinopol din același an, ce avea ca subiect dezbaterile teologice dintre omousieni și anomei. Întrucât episcopul Dianios al Cezareei a semnat formula de credințã de la Rimini, deși s-a simțit legat sufletește de acest episcop care îl și botezase, Sfântul Vasile a rupt totuși orice legãturã cu el. Simțindu-și însã sfârșitul aproape în anul 362, episcopul Dianios l-a chemat pe Sfântul Vasile pentru a se împãca cu el și a-i mãrturisi cã din neștiințã și din ușurãtatea minții și-a pus semnãtura pe acordul de la Constantinopol.

Alegerea noului episcop de Cezareea în persoana lui Eusebiu, va însemna o altã perioadã în viațã tânãrului Vasile, întrucât acesta îl va lua pe Vasile ca ajutor al sãu în conducerea treburilor episcopiei, hirotonindu-l totodatã în preot (pânã acum fusese citeț).

Important de semnalat este faptul cã în timpul acțiunilor de distrugere a Bisericii creștine, dusã de împãratul Iulian Apostatul (361-363), faima de apãrãtor al credinței a preotului Vasile a depãșit granițele eparhiei Cezareei, fapt ce a provocat invidia episcopului Eusebiu, invidie ce a generat la rândul ei formarea de tabere în rândul credincioșilor. Astfel se face cã în anul 363 Sfântul Vasile se retrage iarãși în Pont însã va fi rechemat ca sprijinitor și colaborator de cãtre Eusebie din pricina primejdiei semiarienilor sprijiniți de împãratul Valens (364-378) – ceea ce înseamnã cã Eustatie recunoștea valoarea Sfântului Vasile.

Comportamentul ireproșabil și priceperea în treburile bisericești au fãcut ca el, Sfântul Vasile, deși numai preot, sã devinã de fapt conducãtorul Bisericii Neocezareei (“episcopul conducea poporul, dar, în tainã, Sfântul Vasile îl dirija pe episcop”).

O primã caracteristicã a noii activitãți a preotului Vasile se poate considera strãdania sa pentru apãrarea adevãratei învãțãturi a Bisericii, astfel cã va scrie în anul 364 tratatul “Împotriva lui Eunomiu” în care sunt combãtute ideile gnoseologice greșite ale lui Eunomiu. O altã laturã a presbiteriatului Sfântului Vasile este slujirea – înțeleasã ca slujire a lui Dumnezeu prin slujirea semenului. Și în acest sens, bogata corespondențã a Sfântului Vasile este mãrturie pentru feluritele și multiplele griji pe care el le-a avut pentru pãstoriții sãi.

Se poate deci constata cu ușurințã caracterul nou al acțiunilor preotului Vasile care au constat nu numai în formularea și practicarea largã a milosteniei creștine, ci în trecerea de la milostenia personalã, accidentalã, la milostenia organizatã, colectivã, care se va desãvârși mai ales în anii de pãstorire ai lui.

II.3. Activitatea desfãșuratã de Sfântul Vasile cel Mare

ca Arhiepiscop de Cezareea Capadociei

Popularitatea crescândã a Sfântului Vasile cel Mare din perioada care am descris-o mai sus, a fãcut ca și el sã se numere printre candidații pentru scaunul vacant de Arhiepiscop al Cezareei, dupã moartea lui Eusebiu în vara anului 370. Alegerea Sfântului Vasile nu s-a fãcut fãrã greutãți, invidie și opoziție din partea episcopilor regiunii (în mare parte arieni) și a celor mai rãi indivizi ai orașului, care trecuserã de partea episcopilor. a fost nevoie de votul hotãrâtor al bãtrânului episcop de Nazianz, Grigorie, în vârstã de peste 90 de ani – tatãl Sfântului Grigorie Teologul, printre susținãtori numãrându-se și Eusebie al Samosatei .

Conștient de importanța misiunii și a imenselor rãspunderi ce derivã din aceasta, ca episcop al Cezareei, mitropolit al Capadociei și exarh al diocezei Pontului – într-un secol ca cel de-al IV-lea, sfântul Vasile s-a strãduit sã fie la înãlțimea acestor rãspunderi, desfãșurând o activitate complexã și bogatã de slujire a Bisericii, astfel cã “dacã ar trebui sã i se gãseascã un nume, unul singur, care sã exprime în întregime așa cum este “Taumaturgul” pentru Grigorie și “Hrisostom” pentru Ioan din Antiohia, ar trebui, fãrã îndoialã, sã nu reținem decât acesta: Vasile episcopul”

Ca episcop, Sfântul Vasile a acționat cu fapta, cu cuvântul și cu scrisul; prin tratate teologice și epistole adresate atât episcopilor rãsãriteni cât și celor apuseni pentru curmarea schismelor și ereziilor vremii sale, “vizitând pe unii, altora trimițându-le soli, pe alții chemându-i la el, îndemnând, mustrând, rugând, amenințând, ocãrând, luptându-se pentru popoare, orașe sau chiar persoane izolate, nãscocind diferite cãi spre mântuire, tãmãduind pretutindeni, era un nou Veseleil, arhitectul cortului mãrturiei, întrebuințând tot felul de materiale și meșteșugiri pentru atingerea scopului și aranjând totul în vederea frumuseții și armoniei operei sale.”

Sfântul Vasile a fost nu numai un luptãtor temut de dușmani dar și un adevãrat și chibzuit administrator care a chivernisit corect eparhia, efectuând vizite pastorale în toate parohiile eparhiei sale.

Împãrțirea politicã a Capadociei în douã provincii, cu capitale deosebite, a atras dupã sine și împãrțirea arhiepiscopiei în douã pãrți: una cu reședința la Tyana sub conducerea lui Antim și alta la Cezareea. Acest lucru a generat noi conflicte (între Sf. Vasile și episcopii celei de-a doua eparhii, ce doreau sã nu mai aparținã canonic de el și între cei doi arhiepiscopi – Vasile și Antim – mai ales în materie de venituri de la mãnãstirea Sfântului Oreste), dar pe care, datoritã tactului sãu pastoral și duhului misionar, irenic ce provenea din caracterul sãu, Sfântul Vasile a știut sã le aplaneze ( a corectat unele neajunsuri înmulțind numãrul episcopilor, în rândul cãrora a ridicat și pe Sfântul Grigorie de Nyssa și Grigorie de Nazianz).

O altã laturã a activitãții Sfântului Vasile cel Mare în aceastã perioadã o constituie și continuarea și amplificarea acțiunilor sale caritabile, care constituie pânã astãzi titlul sãu de glorie. Grija marelui ierarh s-a îndreptat în primul rând spre cei sãraci, nevoiași, ușurarea suferințelor celor bolnavi și îmbunãtãțirea vieții celor mutilați din naștere și din împrejurãri nenorocite. Un biograf al Sfântului Vasile spunea cã suferințele fizice de care a avut parte toatã viața, precum și nevoia de a lua mereu medicamente, l-au împins spre studiul medicinei și cã el cãpãtase obișnuința de a practica aceastã artã.

Punând în practicã ca nimeni altul preceptele evanghelice despre iubirea aproapelui, Sfântul Vasile a impus lumii contemporane lui “o nouã concepție despre boalã și bolnav, o concepție revoluționarã fațã de stãrile de lucru anterioare.” El a cuprins într-un gând și într-o faptã bunã toate durerile omenești și a ridicat, pentru ușurarea lor, nu o instituție sau alta din cele ce începuse Biserica, ci o “întreagã cetate a caritãții creștine”

Pe lângã faptul cã a dat ordin horepiscopilor sãi sã înființeze în eparhiile lor așezãminte filantropice permanente “impunându-le conducãtorilor poporului sã aibã una și aceeași purtare – adicã “dragostea fațã de cei nenorocițî”, Sfântul Vasile cel Mare a organizat marele așezãmânt filantropic de lângã Cezareea Capadociei, numit mai târziu “Vasiliada”, inaugurat fiind în anul 374, inaugurare la care a participat și Sfântul Grigorie de Nazianz care a ținut o celebrã cuvântare cu aceastã ocazie.

Tot în aceastã perioadã, nu trebuie sã uitãm eforturile Sfântului Vasile cel Mare în slujba unitãții bisericești. Și aici putem aminti soluționarea relațiilor sale cu episcopul Antim de Tyana și relațiile cu Biserica Romei pentru rezolvarea schismei din Antiohia dintre episcopii Paulin și Meletie – aspect asupra cãruia voi reveni în capitolul III al lucrãrii.

Suprasolicitat în angajamentul total și lipsit de interese, slãbit și istovit de boala de care suferea de când era tânãr și de asceza ce o impunea trupului sãu, Sfântul Vasile va muri la data de 1 ianuarie 379, Biserica creștinã pierzând atunci un luptãtor pe pãmânt, câștigând însã un mijlocitor în ceruri.

II.4. Opera Sfântului Vasile cel Mare

În timpul scurtei sale vieți, Sfântul Vasile cel Mare a scris enorm de mult și de calitate, lucrãrile sale – normative pentru învãțãtura ortodoxã- având o importanțã covârșitoare.

Perfect integrat cerințelor secolului în care a trãit și marcat de consonanța unor condiții de determinãri individuale, Sfântul Vasile cel Mare a dat lumii o operã de sinteze uimitoare în care se interfereazã, filtrate prin sita geniului sãu și topite în tradiția învãțãturii hristice, practicarea virtuții, cunoașterea lui Dumnezeu, asceza desãvârșitã, cultura profanã și practicarea rugãciunii.

Cuprinzând în totalitatea ei majoritatea sectoarelor (dogmatica, ascetica, omiletica, pedagogia, liturgica, misionarismul, dreptul canonic și corespondența), opera vasilianã apare ca un monolit, un conglomerat cu sclipiri diamantine din care se revarsã, sintetic reunite, învãțãtura hristicã și formația desãvârșitã a marelui ierarh, operã care bineînțeles, a contribuit și ea la justificarea peste veacuri a supranumelui Sfântului Vasile de “cel Mare”.

De aceea, în încheierea considerațiilor privind viața și activitatea arhiepiscopului Cezareei Capadociei, consider ca binevenitã o prezentare sistematicã a operei sale, menitã sã întregeascã personalitatea Sfântului în cadrul culturii și spiritualitãții ortodoxe și creștine, în general.

A). Scrieri dogmatice:

1. Despre Sfântul Duh cãtre cel întru sfinți Amfilohie episcopul Iconiei, în 30 de capitole;

2. Combaterea apologeticului lui Eunomie cel rãu credincios (scrisã în anul 364 în trei volume);

B). Scrieri ascetice:

1. Mai dinainte formare asceticã;

2. Cuvânt ascetic și sfãtuire despre renunțarea la lume și despre desãvârșirea duhovniceascã;

3. Cuvânt depre ascezã, cum trebuie sã se împodobeascã monahul;

4. Cuvânt înainte despre judecata lui Dumnezeu;

5. Despre credințã;

6. Reguli morale;

7. Cuvânt ascetic I;

8. Cuvânt ascetic II;

9. Reguli mari;

10. Reguli mici;

11. Epitimii (pentru cãlugãri – 60);

12. Epitimii (pentru cãlugãrițe – 19);

13. Constituții ascetice pentru cei ce viețuiesc îndeobște și cei ce viețuiesc de unii singuri.

C). Omilii și cuvântãri:

Omilii la Hexaimeron (omilii rostite în anul 370);

Omilii la Psalmi (1,7,14,28,29,32,44,45,48,49,59,61,114; psalmului 14 îi sunt consacrate douã omilii);

Cuvântul I despre post;

Cuvântul II despre post;

Omilie la cuvintele: “Ia aminte de tine însuți”;

Cuvânt despre mulțumire;

La mucenița Iulita și completare la omilia rostitã mai înainte despre mulțumire;

La cuvintele Evangheliei dupã Luca:”Strica-voi jitnițele mele și mai mari le voi zidi” și despre lãcomie;

Omilie cãtre bogați;

Omilie rostitã în timp de foamete și secetã;

Omilie: “Dumnezeu nu este autorul relelor”;

Omilia X, împotriva celor ce se mânie;

Omilia XI, despre invidie;

Omilia XII, la începutul Proverbelor;

Omilia XIII, îndemnãtoare la botez;

Omilia XIV, împotriva celor ce se îmbatã;

Omilia XV, despre credințã;

Omilia XVI, la cuvintele :”La început era Cuvântul”;

Omilia XVII, la mucenicul Varlaam;

Omilia XVIII, la mucenicul Gordie;

Omilia XIX, la Sfinții 40 de mucenici;

Omilia XX, despre smerenie;

Omilia XXI, despre a nu ne lipsi de cele lumești și despre focul dinafara Bisericii;

Omilia XXII, Cãtre tineri. Cum pot întrebuința cu folos literatura scriitorilor eleni;

Omilia XXIII, la Sfântul mucenic Mamant;

Omilia XXIV, împotriva sabelienilor, a lui Arie și a anomeilor;

D). Epistole: Sfântul Vasile a scris 366 de Epistole (nr. lor variazã la unii cercetãtori), dintre care unele sunt neautentice.

E). Scrieri liturgice: Liturghia și Molitfele;

F). Scrieri neautentice și îndoielnice:

Cuvântul I despre facerea omului;

Cuvântul II despre facerea omului;

Cuvântul III despre rai;

Omilie la Psalmul XXVIII;

Omilie la Psalmul XXXVII;

Omilie la Psalmul CXV;

Omilie la Psalmul CXXXII;

Comentar la Profetul Isaia;

Despre adevãrata curãție în feciorie, cãtre Litie episcopul Melitinei;

Cuvânt cãtre cãlugãrii care țin în locuințele lor femei;

Argumente contra arienilor;

Expunerea celor întru sfinți Pãrinții noștri Marele Vasile și Grigore Cuvântãtorul de Dumnezeu despre sfânta și ortodoxa credințã;

Omilie despre Sfântul Duh;

Omilie rostitã în Lazacis;

Omilie la Sfânta Nașterea lui Hristos;

Omilie despre pocãințã;

Omilie cãtre cei ce ne hulesc pe noi cã spunem trei dumnezei;

Omilie la cuvintele: “Sã nu dai somn ochilor tãi, nici sã dormitezi cu genele tale”;

Despre post, Cuvântul III;

Cuvânt pentru o schițã a ascezã;

Despre botez, Cuvântu I-II;

Cuvânt la instalarea preoților;

Cuvânt despre consolare în necazuri;

Despre milã și judecatã;

Omilie pentru mângâierea celui bolnav;

Învãțãturã cãtre fiul duhovnicesc.

CAPITOLUL III

Vechiul Testament în preocupările

Sfântului Vasile cel Mare

III.1. PRELIMINARII

Vechiul Testament este o capodoperă a iubirii dumnezeiești, pentru avalanșa de sentimente care se desprind din sfintele lui învățături. De la geneza universului și până la Apocalipda din Patmos a Sfântului Ioan, marile enigme ale credinței sunt expuse concis. Toată descoperirea cea din urmă este cuprinsă în Legea cea dintâi, de la atomul abia creat și până la sfârșitul misionarismului lui Iisus Hristos, în acea minunată schiță, trasată de „Duhul care a grăit prin profeți“. Chiar și numirea Noul Testament este o creație a Vechiului Testament, inițiată de profetul Ieremia (XXXI, 31).

Modul cum prevede scriptura vechi-testamentară realitatea istorică de acum peste 2000 de ani, pune Vechiul Testament în miezul celor mai mai realități ale creștinismului. Participarea Vechiului Testament la formularea gândirii creștine este foarte bogată și s-ar putea face dovadă cu numeroase exemple.

În primele veacuri ale creștinismului s-au ivit multe împotriviri față de Vechiul Testament. Încă din timpul lui Hristos, unii detractori nu admiteau înșiruirea cărții lui Ezechiel în canonul Vechiului Testament, pe motiv că în unele părți cu greu s-ar putea armoniza cu Legea din Pentateuh. Alții vedeau în Proverbe un produs de natură pur laică și s-au ivit din slăbiciunea de credință, nedumeriri cu privire la cartea Cântarea Cântărilor. Mai târziu, filosoful epicureu Cels (sec. III) combate într-o lucrare a sa autenticitatea primelor cinci cărți ale Vechiului Testament.

Neoplatonicul Porfiriu (sec. II) a avut îndoieli cu privire la timpul compunerii și la autenticitatea cărții lui Daniel. Aproape în același timp gnosticul Marcion atacă Decalogul în special și Vechiul Testament în general, pe motiv că „Dumnezeul Vechiului Testament este inferior celui din Noul Testament: Acela este numai Dumnezeul cel drept, dar nu și bunul Dumnezeu Iisus, Acela e Creator, dar nu mântuitor, îi lipsește – Aceluia – dragostea și mila.“

În secolul al III-lea, un oarecare Manes nu voia să știe nimic despre Vechiul Testament. Multe probleme biblice erau nedumerite în conștiința celor mai mulți dintre creștini.

Sfântul Vasile cel Mare a fost personalitatea epocii sale care, pentru a face lumină în penuria cunoștințelor biblice vechi-testamentare a unor credincioși, și-a declinat cu toată răspunderea competența. În acest scop a scris 9 omilii la Hexaimeron, 13 omilii la diferiți Psalmi (1,7,14,18,29,32,33,44,45,48,49,61 și 104), omilii la diferite texte biblice (Isaia, Proverbe) precum și alte lucrări tangențial biblice.

Pentru a preciza originea, valoarea Vechiului Testament ca și exegeză corectă a textului biblic, Sfântul Vasile cel Mare pleacă de la convingerea că Vechiul Testament este preistoria creștinismului. Cărțile Vechiului Testament le citează cu formula „sfintele cărți“, „cele de Dumnezeu insuflate“.

Bucurându-se, după cum am văzut în capitolul precedent, de tot ceea ce școlile timpului din Cezarea, Constantinopol sau renumita Atenă puteau să ofere, Sfântul Vasile cel Mare aduce cu sine în momentul angajării în Biserică o bogată zestre culturală de care va face uz în nenumărate rânduri în predicile și exegezele sale. Tot ceea ce dialectica, argumentarea filosofică, rațională puteau să ofere pentru explicarea Scripturii sau pentru apărarea unui punct de vedere ortodox era antrenat în omiliile și lucrările capadocianului. Imagini preluate din filosofia stoicilor, Platon sau Aristotel serveau deopotrivă pentru argumentarea propriilor afirmații. În Contra lui Eunomiu, Sfântul Vasile cel Mare ne apare drept un dialectician, iar în cap. XXI din tratatul Despre Sfântul Duh, făcând exegeza câtorva texte scripturistice, el dă dovadă de logică în interpretare, exegeza sa fiind rațională.

Maniera în care Sfântul Vasile cel Mare mânuiește argumentele scripturistice și pe cele ce vin din tradiția vie, precum și logica cu care le prezintă sunt demne de invidiat. Apelul la rațiune, la judecata sănătoasă este impresionant, căci rațiunea trebuie să ne ajute la descoperirea măreția operelor divine. Critica rațională practicată de Sfântul Vasile cel Mare poate fi un model de felul cum rațiunea călăuzită de credință trebuie să ne conducă la o exegeză echilibrată și corectă a Scripturii.

Urmărind cu atenție opera vasiliană, ne putem da seama cu ușurință că ea conține informații pe care, în mod obișnuit le-am încadra în Introducerea generală la cărțile sfintei Scripturi sau în ceea ce exegeții moderni numesc critica biblică. Desigur că Sfântul Vasile cel Mare nu a urmărit în omiliile sale să pună bazele unei astfel de introduceri, căci nu a făcut exegeză de dragul exegezei: „totul a fost scris pentru edificarea și mântuirea sufletelor noastre.“ (Hexaimeron, Omilia a IX-a, 1).

Sfântul Vasile cel Mare a dovedit că era conștient de rolul studierii variantelor de text și în acest sens știm sigur că el cunoștea Hexapla lui Origen, unde a putut găsi traducerile lui Aquila, Symmah și Theodotion. Dar nu numai traducerile grecești, ci și alte traduceri, de exemplu siriaca, merită toată atenția, căci aceasta poate uneori sugera, prin înrudirea sa cu limba ebraică, un sens mai aporpiat de cel al scripturilor.

Din exegeza practicată de Sfântul Vasile se poate desprinde cu ușurință faptul că autorul inspirat, în momentul transmiterii mesajului, face uz de toate cunoștințele pe care le-a adunat pe cale naturală. El este produsul mediului cultural în care a trăit și din bogăția căruia se folosește din plin. Procesul inspirației nu anumlează personalitatea autorului inspirat, ci aceasta rămâne intactă, activă. Astfel, Moise, care s-a făcut vestit prin înțelepciunea sa în întreaga lume, a deprins înțelepciunea de la egipteni, iar Daniil profetul s-a format din acest punct de vedere în Babilon.

După cum am subliniat în primul capitol al acestei lucrări, exegeza biblică din primele secole era dominată de cele două mari centre teologice: Alexandria și Antiohia. Cu timpul, cele două școli au evoluat în mod diferit.

Sfântul Vasile va lua poziție contra alegorismului, a abuzului profesat de Origen, respingând alegoria ca sistem de interpretare a Sfintei Scripturi. Pentru el Scriptura a fost scrisă „pentru edificarea și mântuirea sufletelor“, deci nu poate fi o carte pecetluită, închisă prin alegorie.

Sfântul Vasile cel Mare opune interpretării alegorice a Sfintei Scripturi metoda interpretăriii istorico-literale. El nu se rușinează de Evanghelie (Romani I, 16), ci caută cu insistență sensul literal, fiind convins că prin cuvintele Scripturii Duhul Sfânt se adresează direct oamenilor. Observăm în omiliile sale tendința de a încadra evenimentul biblic în istoria biblică și încercarea de a-l compara cu istoria universală.

În exegeza Sfântului Vasile este promovată analiza filologică a textului, în care sensurile cuvintelor sunt studiate cu o deosebită minuțiozitate, interpretarea remarcându-se prin subtilitate, logică și exactitate. Aceeași grijă se observă și în interesul pentru stabilirea textului, acolo unde acesta este corupt și a devenit greu de înțeles. În acest scop, el utilizează variantele de text.

Cu toată această insistență asupra sensului literal și cu toată opoziția făcută sistemului alegoric de interpretare, Sfântul Vasile cel Mare nu a urmărit desființarea alegoriei, ci doar abuzul de alegorie. Prin prioritatea acordată sensului literal, el nu a negat posibilitatea existenței altor sensuri. Din contra, capadocianul acceptă o explicare spirituală, figurată a anumitor texte și nu trebuie să privim ca o incoerență sau să ne surprindă faptul că în exegeza sa se vorbește de sensul trupesc și spiritual, tainic sau figurat al anumitor pericope biblice.

Pentru Sfântul Vasile cel Mare Vechiul Testament este istoria pregătirii neamului omenesc pentru venirea lui Iisus Hristos. Evenimentul istoric, prin semnificația pe care o primește, transcede istoria lui Israel. În aceste cazuri capadocianul vorbește despre sensul tainic, spiritual sau figurat al anumitor texte. În cazul acestora, el încearcă însă prin stabilirea sensului literal o posibilă aplicare a lui la realități spirituale. Astfel se explică faptul că după fixarea sensului gramatical, în anumite cazuri, Sfântul Vasile vorbește de un al doilea sens, de o a doua interpretare, care se referă la Hristos, Biserică sau evenimente din istoria Noului Testament. Prin această atitudine, Sfântul Părinte a evitat exagerările celor două școli exegetice, oferind textului biblic valoarea lui plenară.

Trebuie subliniat faptul că în omiliile la diferite texte vetero-testamentare, Capadocianul recurge la interpretarea hristologică, atribuind textelor un dublu rol; ele relatau evenimente referitoare la istoria poporului evreu în sensul literal, dar, concomitent, aveau o semnificație mai profundă, un sens tipic, anunțând pe Hristos. Astfel centrul exegezei vasiliene îl constituie persoana lui Hristos și activitatea Lui, iar rolul exegetului este acela de a-L descoperi și de a-L face cunoscut. Pentru Sfântul Vasile cel Mare sensul profund al Vechiului Testament este Iisus Hristos și noul popor al lui Dumnezeu. Aceste dimensiuni sunt subliniate atunci când el menționează în cadrul exegezei sale că prin aceste cuvinte trebuie să înțelegem pe Iisus sau atunci când afirmă că aceste cuvinte trebuie să înțelegem pe Iisus sau atunci când afirmă că aceste cuvinte nise adresează nouă, creștinilor.

Se mai poate deosebi o notă definitorie a exegezei vasiliene: caracterul bisericesc, comunitar. Fiind prin excelență un om practic, Sfântul Vasile cel Mare nu a profesat o exegeză de dragul exegezei, ci a încercat să explice Scriptura în mod practic, în omilii cu caracter dogmatico-apologetic, îndrumând pe ascultătorii săi în credința ortodoxă, ferindu-i de atacurile eterodoxe.

Exegeza sa are și un caracter moral, urmărind progresul duhovnicesc al credincioșilor săi. Ea este confruntată cu experiența religioasă a Bisericii. Nimic mai normal decât această manieră de interpretare dacă ne găndim că Biserica este cea care a primit, păstrează și transmite cuvântul lui Dumnezeu.

III.2. OMILII LA HEXAIMERON

III.2.1. Considerații introductive

Hexaimeronul este alcătuit din nouă omilii pe care autorul le-a rostit sau le-a citit în fața unui auditoriu creștin, pe care Sfântul Vasile cel Mare l-a considerat, în general, avizat și în problemele de credință și în cele de știință a veacului, deoarece, de cele mai multe ori, referirile sale la cosmologie și biologie, precum și cele teoretice, depășeau cu mult nivelul omului comun.

Planul general al Hexaimeronului a fost determinat și de zilele în care a fost rostit, în sensul că, probabil, intenția autorului a fost să epuizeze în fiecare zi de predică o zi de creație, dar condițiile materiale, ca si frecventele digresiuni nu i-au permis respectarea programului propus.

Exegeții reunesc cele nouă omilii în trei grupe: primele patru omilii formează o serie repartizată, prin rostirea lor, în două zile consecutive; ultimele patru au exact aceeași repartiție în timp, iar cea de-a cincea omilie este mai puțin determinată ca repartizare temporală.

Timpul rostirii acestor omilii, ca plasare în scurgerea anului, este dificil de reperat, dar, din cauză că în cea de-a opta omilie Sfântul Vasile cel Mare spune credincioșilor că fiind în post, este bine să-și procure bucuria meditației pentru suflet , toți exegeții consideră că au fost rostite în Postul Paștelui, fără a se putea preciza anul rostirii lor. Din modul în care autorul vorbește auditoriului său, din autoritatea cu care li se adresează și cu care trasează problemele, din îndemnurile părintești rostite, exegeții mai noi (Cayre, Brehier, S. Giet), consideră că în momentul rostirii omiliilor, Sfântul Vasile era deja arhiepiscop, deci ele au fost rostite după anul 370, deși exegeții mai vechi (Fialon, Cruice), optează pentru anii imediat anteriori alegerii lui ca arhiepiscop.

Principiul călăuzitor în structurarea Hexaimeronului a fost cel al exegezei, autorul urmărind pas cu pas succesiunea evenimentelor conținute în Facere și insistând asupra acelor versete care i s-au părut mai importante, cititorul este șocat de incursiunile rapide și adeseori, de o exactitate surprinzătoare pe care autorul le face în cosmografie, meteorologie, științele naturii, geografie.

III.2.2. Omilia I – „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul“

Din primele cuvinte ale acestui ciclu de Omilii, Sfântul Vasile cel Mare ne previne că nu trebuie să vorbim despre facerea cerului și pământului ca despre o întocmire făcută de la sine, ci ca despre o lucrare ce are ca autor pe Dumnezeu. Tâlcuirea cuvintelor Sfintei Scripturi și chiar auzirea lor cere o pregătire potrivită a sufletului. Acesta „trebuie să fie curățit de patimile trupului, să nu fie întunecat de grijile lumești“ , trebuie să-i placă să muncească, să cerceteze în jurul său.

Înțelegerea cuvintelor cărții Facerea presupune aducerea aminte de Moise, „acel bărbat vestit…, plăcut lui Dumnezeu.“ Și chiar dacă mintea noastră este neputincioasă să pătrundă adâncurile gândirii Lui, vom putea totuși înțelege cele ce ni se spun. Sfântul Părinte face o scurtă prezentare a principalelor evenimente din viața profetului Moise. Încheie spunând că „Moise a fost învrednicit, la fel cu îngerii să-l vadă pe Dumnezeu, față către față. El istorisește cele ce a auzit de la Dumnezeu.“

De aceea să ascultăm cuvintele adevărului, care aduc printr-însele mântuirea noastră.

În continuare, Sfântul Vasile cel Mare începe tâlcuirea versetului 1 din cartea Facerii: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul“. El își manifestă stângăcia, neștiind de unde poate începe tâlcuirea și dacă mai întâi se cuvine să combată învățătura greșită a filosofilor profani sau să laude „adevărul învățăturii noastre“.

În decursul timpului, spune el, filosofii au grăit multe despre facerea lumii, dar ideile lor s-au combătut unele pe altele. „Acești filosofi necunoscând pe Dumnezeu, n-au pus la temelia creației universului o cauză rațională.“ De fapt, ideile filosofilor despre facerea lumii reprezintă concluziile neștiinței lor inițiale despre Dumnezeu.

Unii înțelepți păgâni au așezat cauza creației universului în ipotezele materiale; alții au susținut că natura este alcătuită din atomi, uniți între ei, care duc la distrugerea sau nașterea existenței lumii (teorie parțial confirmată de știința modernă).

Mulțimea învățăturilor păgâne este comparată de Sfântul Părinte cu o pânză de păianjen și așa cum o astfel de pânză se rupe cu ușurință, tot astfel sunt învățăturile lor, căci sunt slabe, lipsite de trăinicie. Mai gravă este presupunerea lor că lumea, universul ar fi fără de cârmuire și totul s-ar petrece la întâmplare. Primul cuvânt al Scripturii nu a fost așezat întâmplător, ci are menirea de a împiedica pe oameni să creadă „unii că lucrarea este fără de început“ Iar verbul a făcut, arată că lumea, crearea ei înseamnă o foarte mică parte din ceea ce Dumnezeu poate să facă, prin puterea sa nemărginită.

Ca o pecete, spune Sfântul Vasile cel Mare, Moise a așezat numele Creatorului cel de mult preț pe Dumnezeu, în primul rând al Scripturii. Căci Dumnezeu este „fericita fire, îmbelșugata bunătate, Cel dorit de toți cei înzestrați cu cuvânt și rațiune, frumusețea cea mult dorită, începutul existențelor, izvorul vieții, lumina cea spirituală, înțelepciunea cea neapropiată.“

Marele capadocian ne îndeamnă să nu ne închipuim că cele pe care le vedem sunt fără început. Mai mult, lumea având un început în timp, va avea și un sfârșit. De aceea sunt combățuți și cei care au crezut că cerul este Dumnezeu, sau există din veșnicie împreună cu Dumnezeu, fiind fără de început și făă de sfârșit.

Aceste idei reprezintă de fapt dovada preocupărilor lor pentru lucrurile deșarte și a incapacității de a vedea adevărul. Căci multe știu astronomii, de pildă, însă nu au descoperit „știința de a înțelege pe Dumnezeu și nu au descoperit nici știința de a avea despre judecata lumii o idee potrivită.“

Însă Sfântul Părinte atrage atenția că înainte de crearea lumii văzute „era o stare mai veche, potrivită puterilor celor mai presus de lume, o stare mai presus de timp“ , în care Dumnezeu a făcut ființele cele raționale și nevăzute, podoaba celor spirituale, cum le numește capadocianul.

Creația lumii văzute este legată de crearea timpului. Acesta se grăbește totdeauna, trece mai departe și nu-și oprește deloc drumul. Și așa cum trupurile viețuitoarelor sunt legate de timp, ele sunt cuprinse în natura timpului, supuse schimbării. Sfântul Vasile cel Mare subliniază că referatul biblic așează o ordine în care cele văzute și percepute de simțurile noastre au fost create după cele nevăzute și spirituale.

Cea dintâi zi a creației începe atunci când se produce prima mișcare în timp; după aceea începe împodobirea celor văzute. Lumea nu a fost făcută întâmplător, ci cu un scop folositor, ca „o școală a sufletelor înzestrate cu rațiune și un loc unde se poate învăța cunoașterea lui Dumnezeu.“

Împotriva ereticilor, care considerau că „lucrarea este din veșnicie co-eternă cu Dumnezeu…, că lumea există automat alături de el, ca o umbră a puterii Lui“, Sfântul Vasile cel Mare arată că aceasta este Creația lui Dumnezeu și Dumnezeu este cauza lumii.

Prin cer și pământ, Moise a arătat cele două extreme și cele ce sunt între ele, păstrând întâietate pentru cer. Nu a spus nimic despre elementele care alcătuiesc lumea. Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă la judecată spunând ascultătorilor: „Cu propria ta minte, înțelege mai întâi că toate aceste elemente sunt amestecte în tot ce există.“ Nu trebuie deci să căutăm toate existențele, ci să înțelegem din cele spuse și pe cele trecute sub tăcere. Vorbind despre ființa fiecărei existențe, a cerului și a pământului, capadocianul ne îndeamnă să nu cercetăm cu curiozitate care este ființa lor, deoarece nu vom ajunge la nici un rezultat. „Te sfătuiesc să nu afli nici pe ce stă pământul. Iți va ameți mintea, pentru că gândirea ta nu va ajunge la un rezultat sigur.“

Însă nu trebuie să ne depărtăm de gândul cel binecredincios, ci să mărturisim plini de credință că toate se țin prin puterea Creatorului, Căruia trebuie să I ne supunem. Iată deci afirmată cu tărie providența divină.

Alte explicații țin de teoria geocentristă, potrivit căreia Sfântul Părinte așează pământul în centrul universului. Pentru toată ordinea lumii, el îndeamnă la mulțumire față de Dumnezeu, care le-a rânduit pe toate, plin de credință. Alte considerații vizează natura cerului sau teoriile potrivit cărora ar fi alcătuit din patru sau cinci elemente. Sfântul Vasile cel Mare trece cu ușurință peste toate acestea, considerându-le ca fiind pălăvrăgeală și îndemnând la ignorarea lor. Omilia se încheie prin manifestarea admirației față de lume și față de Cel Care este mai presus de frumusețe, „Care depășește toată mintea cu mulțimea puterii Sale.“

III.2.3. Omilia a II: Despre Pământul era nevăzut și netocmit

Încă de la începutul acestei Omilii, sesizăm că ea a fost rostită în fața auditoriului și s-a dorit a fi o explicare (acesta este cuvântul folosit chiar de capadocian) a cuvintelor din Sfânta Scriptură. Aceste cuvinte ale Vechiului Testament sunt precum “Sfânta, pe când cuvintele Testamentului cel Nou sunt Sfânta Sfintelor.” De aceea, observă Sfântul Vasile cel Mare, dacă tinda Bisericii este atât de cinstită și de înaltă, încât întunecă ochii minții noatre, cu străfulgerarea frumuseții ei, cum vor fi Sfintele sfinților? Sfântul Vasile cel Mare își exprimă nevrednicia de a tâlcui cuvinte atât de sfinte și imploră “ajutorul harului lui Dumnezeu.”

La început, Sfântul Părinte răspunde întrebării: dacă cerul și pământul au aceeași cinste, de ce cerul a fost făcut desăvârșit, pe când pământul este încă nedesăvârșit și neterminat?

În realitate, desăvârșirea pământului, cm se vede în referatul biblic despre creație, o constituie tocmai belșugul lui, cu plante și pomi, flori și toate celelate, care îl împodobesc. La fel se poate spune și despre desăvârșirea cerului, care nu își primise încă podoaba aștrilor.

Pământul era încă nevăzut, fie pentru că nu exista omul care să-l privească, fie pentru că era cufundat sub apă. Sfântul Vasile cel Mare optează pentru această din urmă variantă. Adaugă, de asemenea, faptul că nu fusese încă făcută lumea si era fieresc ca pământul să se găsească în întuneric.

Sfântul Vasile cel Mare combate pe cei care falsifică adevărul, considerând că expresia “nevăzut și netocmit” trebuie raportată la materie. Căci după ei, Dumnezeu nu este Creatorul ci organizatorul materiei, zicând: “Această materie a fost luată de Ziditor și El, cu înțelepciunea Lui, i-a dat formă, a pus în ea ordine și așa, cu această materie, a adus la ființă cele văzute.”

Sfântul Părinte demonstrează în cuprinsul omiliei sale că dacă materia ar fi necreeată, atunci acesteia i s-ar cuveni aceeași cinstire ca și lui Dumnezeu, fiind deopotrivă veșnică, precum Dumnezeu este veșnic. Dar, atrage el atenția, “poate fi oare o mai mare lipsă de credință ca aceea de a da materiei celei fără de însușiri, fără chip…aceeași cinstire ca și înțeleptului, puternicului și preabunului Creator și Ziditor al universului?”

O altă consecință a acestei învățături greșite constă în aceea că va trebui să acceptăm odată cu ea, că materia cuprinde toată puterea de gândire a lui Dumnezeu.

Despre eretici, Sfântul Vasile cel Mare spune cu blândețe, dar și cu o urmă de ironie, că “i-a înșelat slăbiciunea firii omenești.”

Căci consideră creația lumii precum este lucrarea omenească: meșterul ia materia din afară și, cunoscând meseria, îi dă forma dorită, căci lucrul său este o sinteză a formei și a materiei. Tot astfel, în înțelepciuena Sa, Creatorul lumii ar fi dat acesteia formă. Din aceste cuvinte, observă marele capadocian, se vede că ei “tăgăduiesc participarea integrală a marelui Dumnezeu la crearea lumi.”

Mai mult decât orice, ereticii greșesc prin faptul că judecă pe cele dumnezeiești după cele omenești. Adevărul, exprimat în cuvinte puține și exacte, este că Dumnezeu a gândit să aducă la existență pe cele ce nu erau, a gândit cum să fie lumea și ce formă să dea materiei. De aceea, îndeamnă Sfântul Părinte, se cade să înceteze plăsmuitorii de basme cu slăbiciunile propriilor lor gânduri, care cred că pot măsura “puterea cea de neînțeles a lui Dumnezeu”, cea de negrăit, cu limba omenească.

Când se spune: “A făcut Dumnezeu cerul și pământul”, aceste cuvinte trebuie înțelese, învață Sfântul Vasile cel Mare, în sensul că El a creat în același timp și substanța și forma acestora. Tâlcuind cuvintele “întuneric era deaspura adâncului” el combate basmele celor care înțelegeau prin întuneric însuși răul. Despre aceștia spune că “răstălmăcesc cuvintele Scripturii pentru presupuneri personale.” Este vorba despre ereticii marcioniți, adepți ai dualismului, care vedeau în rău un principiu: dușman și potrivnic al bunătății lui Dumnezeu. În realitate, spune Sfântul Vasile cel Mare, întunericul nu era altceva decât aerul lipsit de lumină sau locul umbrit de un corp opac.

Ereticii amintiți au o logică falsă. Ei consideră că Dumnezeu este lumină, atunci întunericul va fi o putere care se împotrivește lui Dumnezeu. Întunericul devine astfel “dușman al sufletelor, creator al morții, potrivnic al virtuții.”

Ereticii, care interpretează greșit cuvintele inspirate ale profetului, sunt numiți lupi cumpliți, care sfâșie turma lui Dumnezeu, atacând sufletele. Alături de marcioniți, sunt anumiți și valentinienii sau maniheii. Acești din urmă erau și ei dualiști, vorbind despre o împărăție a luminii și a binelui, și a întunericului și a răului. Adresându-se ereticului, de oricare fel ar fi, Sfântul Vasile cel Mare întreabă: “Pentru ce, omule, fugi departe de adevăr născocindu-ți singur prilejuri de pierzanie?”

Alți eretici văd în cuvântul adânc o multime de puteri potrivnice. Sfântul Părinte atrage tenția asupra gravității consecințelor unor astfel de ipoteze. Căci înseamnă atunci că răul este făcut de Dumnezeu. Iar dacă nu este nici nenăscut, nici făcut de Dumnezeu, atunci se întreabă tot aceia, de unde vine? Sfântul Vasile cel Mare răspunde că “răul nu are, de fapt, o existență vie și însuflețită, ci este o stare sufletească potrivnică virtuții”, este depărtarea de bine.

Răul, sfătuiește capadocianul, nu trebuie căutat în afară de om, căci omul este cauza acestuia. Multe dintre rele ne sunt aduse de firea omenească, multe din întâmplare, dar altele depind de noi. De aceea, Sfântul Vasile cel Mare spune: “Nu căuta începuturile în afară de tine, ci cunoaște că răul ia început din căderile cele din voia ta.” De fapt, dacă răul nu ar ține de voia noastră, atunci nici nu am fi vrednici de pedeapsă.

În concluzie, întunericul “nu are existența în sine însuși”, ci înseamnă lipsa luminii și se cuvine să trecem sub tăcere “orice îndreptare alegorică sau întemeiată de presupuneri.”

În continuare, Sfântul Vasile cel Mare tâlcuiește semnificația cuvintelor “Și Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apei” (Facere, I, 2). El ține cont de tâlcuirile similare făcute anterior, spunând că cei care au comentat acest text, mai înainte înțelegând aici prezența duhului lui Dumnezeu, a Duhului Sfânt.

Verbul a se purta are în limba siriacă, se spune în continuarea omiliei, semnificația de a încălzi și de a da viață apelor, așa cum găina care clocește dă putere de viață ouălor. Aici Duhul se purta pe deasupra apelor în sensul că “pregătea apele pentru nașterea vieții” De aici Sfântul Vasile cel Mare conchide că Duhul Sfânt are într-Însul puterea creatoare.

“Si a zis Dumnezeu: Să se facă lumină!” (Facere I, 3). Cuvintele Sfintei Scripturi arată că Dumnezeu a creat lumina rispind întunericul, arătând cerul care mai înainte era acoperit de întuneric. Văzduhul tot s-a umplut de lumină. Natura luminii, spune Sfântul Vasile cel Mare, este “fină și diafană; nu are nevoie de o durată de timp ca să străbată aerul.”

Apele, prin prezența luminii, au devenit mai luminoase. “Cuvântul dumnezeiesc le-a făcut pe toate nespus de plăcute și nespus de prețioase.” Lumina este numită substanță, arătând o concepție destul de avansată științific.

Dumnezeu Însuși a lăudat frumusețea luminii, pe care o crease prin cuvântul Său. De aceea, întreabă Sfântul Vasile cel Mare: “Ce laudă vrednică am mai putea aduce noi luminii?” În realitate, percepem din această frumusețe, “decât atât cât mărturisește simțul văzului.” Însă frumusețea luminii nu stă în părțile care o alcătuiesc.

În versetul 5 din cartea Facerii, se spune că Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte. Însă ziua și noaptea, acum se măsoară după strălucirea soarelui și după lună. Atunci însă se făcea zi și noapte când se revărsa lumina “potrivit măsurii rânduite de Dumnezeu” De fapt, observă Sfântul Vasile, nu era noaptea, ci întunericul, căci noaptea a apărut când Dumnezeu a despărțit întunericul de zi.

În continuare, sunt tâlcuite cuvintele “Și s-a făcut seară și s-a făcut dimineață: ziua una.” Sfântul Vasile cel Mare propune câteva ipoteze pentru acceptarea formei una, iar nu întâi. Cea de-a treia, despre care spune că este “mai adevărată”, ar fi, după el, că “Dumnezeu, Cel ce a făcut timpul, a pus timpului măsuri și semne: durata zilelor.”

În finalul acestei omilii, Sfântul Părinte le aduce aminte că s-a încheiat prima zi și a cuvântărilor sale, iar seara îi pune hotar cuvântului său.

III.2.4. Omilia a III-a: Despre tărie

În introducerea acestie omilii, Sfântul Vasile cel Mare rezumă învățătura zilei precedente, încât ascultătorii săi să poată să-și aducă aminte de cele ce le spusese, să poată realiza legătura cu cele despre care urma să le vorbească și astfel să poată concentra întreaga învățătură într-un întreg.

În prima zi, Sfântul Vasile cel Mare rostise două omilii, dimineața și seara. Dimineața a dat hrană iar seara a dat bucurie sufletelor care îl ascultau. Sfântul Vasile cel Mare îi încurajează pe ascultătorii săi în lucrarea de tâlcuire, de înțelegere a Sfintei Scripturi, căci cele cuprinse între rândurile ei “sunt ușor de înțeles dar și dulci și plăcute celor care preferă adevăruri în locul ipotezelor.”

Unii dintre meseriașii care aveau o muncă grea au venit în dimineața în care se rostea această omilie și au cerut capadocianului ca “să fie scurtă cuvântarea, ca să nu lipsească multă vreme de la meseria lor.” Sfântul Vasile cel Mare le atrage atenția că “partea de timp împrumutată lui Dumnezeu nu se pierde, ci se dă înapoi cu mare adaos.” Mai mult, Dumnezeu va da celor ce se străduiesc să-I înțeleagă cuvântul “trupului putere, sufletului sârguință și reușită în toată viața celor care aleg pe cele duhovnicești.” De aceea, Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă: “Scoate din inima ta toată grija pentru viața ta și adu-mi-te aici pe tine în întregime! Că nu ai nici un folos de prezența trupului tău aici, dacă inima ta se ostenește pentru comoara cea pământească.”

De aici începând, Omilia a II-a intră în făgașl firesc al omiliei exegetice, tâlcuind rând pe rând versetele ce descriu cele întâmplate în cea de-a doua zi a creației. Pentru a înțelege cuvintele rostite de Dumnezeu atunci, este nevoie “să cercetăm în ce chip vorbește Dumnezeu.” Căci nu vorbește ca noi “Cel dintâi impuls al mișcării spirituale este cuvântul lui Dumnezeu.” Dumnezeu a voit să facă lumea și a adus-o la existență prin Acesta.

Crearea lumii nu necesită cuvânt rostit cu vocea, pentru că pe cele pe care Dumnezeu le gândea, le putea și transmite Colaboratorului Său. Mai mult, cuvântul vorbit are nevoie de auz, de voce, de aer, limbă, ureche. Dar aici Dumnezeu “a luat cu înțelepciune și cu dibăcie forma aceasta de exprimare” , pentru a se face mai ușor cunoscut nouă oamenilor.

Sfântul Vasile cel Mare anunță tema: anume cercetarea dacă există o identitate între cerul făcut în prima zi și tăria pe care a creat-o în cea de-a doua. Capadocianul combate pe cei care vorbeau despre nenumărate ceruri și lumi ca și pe cei care vedeau identitatea între cerul primei zile a creației și tărie, folosind demonstrații geometrice constrângătoare. De aceea spune: “Noi vom râde însă și mai mult de pălăvrăgeala lor geometrică și meșteșugită.”

În realitate, această eroare este gravă pentru faptul că neagă atotputernicia divină și puterea creatoare a lui Dumnezeu de a aduce mai multe ceruri la existență. În raport cu covârșitoarea putere a Lui, măreția cerurilor este precum bășicile de apă pe care le fac izvoarele. Mai mult, Sfântul Vasile cel Mare, trimițându-ne cu gândul la Sfântul Apostol Pavel, vorbește de un al treilea cer, pe când Psalmistul folosește expresia cerurile cerurilor.

În fața ideilor vehiculate de înțelepții păgâni, Sfântul Părinte găsește potrivit să nu insiste. El ne îndeamnă “să lăsam ideile filosofilor profani pe seama celor din afară de Biserică”, ocupându-se de cele ale învățăturii noastre.

Concluzia este că tăria este un al doilea cer, de o natură mai tare.Scriptura îl întrebuințează pentru cele care au o tărie covârșitoare. În concepția comună, tăria aceasta își are nașterea din apă, însă nu este apa înghețată ori piatra de cristal. “Noi nu asemănăm tăria cu nici una din aceste materii… A avea despre cele cerești niște idei ca acestea înseamnă a fi copil și a avea mintea ușoaă.” Căci Sfânta Scriptură ne învață să nu lăsăm mintea noastră să-și închipuie ceva dincolo de cele îngăduite. Pentru a da putere cuvintelor din primul capitol al cărții Facerii, scriitorul sfânt nu a spus “Și s-a făcut tărie”, ci “Și a făcut Dumnezeu tăria”. Motiv pentru care, asemeni odinioară, Sfântul Ioan Botezătorul, marele capadocian își înalță glasul precum un tunet asupra ascultătorilor săi, între care, probabil, că se găseau și unii care nu primeau în întregimea lui, adevărul biblic și într-o exhortație, exclamă: “Surzilor, auziți! Orbilor, vedeți! Si cine este surd, dacă nu acela care nu aude. Când Duhul Sfânt strigă cu glas atât de mare? Și cine este orb, dacă nu acela care nu vede dovezile atât de lămurite despre Unul Născut?”

În continuare, Sfântul Vasile cel Mare vorbește despre mulțimea apelor care acoperă pământul și sunt suspendate deasupra Lui, căci apa depășește în volum celelalte elemente. Intrând în substanța unei teme cu mai puțin specific teologic, dar față de care nu se arată deloc necunoscător, capadocianul știe să câștige de partea sa pe cei mai învățați, cărora li se adresează cu mult tact pastoral, zicând: “Negreșit, nimeni dintre voi, dintre cei foarte ascuțiți la minte, dintre cei care privesc cu pătrundere această substanță…, nu va osândi spusele mele, că aș fi formulat ipoteze imposibile și false.”

În realitate, Sfântul Vasile cel Mare era pus la punct cu cele mai noi cuceriri ale științelor naturii din vremea sa. Mai mult chiar, constatăm, nu fără uimire, că noi, oamenii secolului XXI, avem adesea lacune în comparație cu acesta și constatăm deopotrivă adevărul celei mai mari părți din cele pe care el le învață în cuprinsul omiliilor la Hexaimeron.

La întrebarea :”Dar pentru ce era nevoie să fie atât de multă apă?”, Sfântul Vasile cel Mare răspunde că trebuie să fie un echilibru între aceasta și foc, echilibru rânduit de “Cel ce a așezat pe toate cu cumpănă și cu măsură”

În ceea ce privește necesitatea focului, continuă Sfântul Părinte, aceasta este condiție a meseriilor ce întrețin viața, este “de neapărată trebuință atât pentru alcătuirea cât și pentru dăinuirea celor ce au fost făcute” .

Adesea, cunoștințele Sfântului Vasile cel mare sunt impresionante. Într-o lungă listă el vorbește despre multe fluvii, cele mai cunoscute desigur, din acea vreme, între care și Dunărea. Despre acesta, spune că “Istrul curge prin Europa și se varsă în Pont.” Concluzia sa este că “pământul locuit de noi este înconjurat de apă, îmbrăcat cu oceane mari și udat de nenumărate râuri pururea curgătoare, datorită înțelepciunii celui ce a rânduit pe toate.” De aceea, el îndeamnă pe cel care se împărtășea de “înțelepciunea cea nebună” a acestei lumi, ca să primească :învățătura cea adevărată, simplă la cuvânt dar fără de greșeală în ce privește cunoștința” , adică învățătura creștină.

Alte paragrafe din această omilie vorbesc despre prefacerea apei în vapori, sau combat teoria potrivit căreia căldura soarelui vine din faptul că se învârtește foarte repede. Ceea ce trebuie să semnalăm, este faptul că Sfântul Vasile cel Mare nu combate aceste învățături greșite, ci le folosește în așa mod încât ele să-i susțină propria învățătură. De aceea, spune: “Eu însă, chiar dacă nu sunt adevărate spusele lor, nu le resping, pentru că îmi întăresc cuvântul meu.”

Și faptul că soarele se mișcă pe bolta cerească, reprezintă un mijloc de a vedea înțelepciunea Celui ce cârmuiește universul. Căci, spune Sfântul Vasile, El “mută soarele din unele părți ale lumii în alte părți, pentru ca nu cumva, rămânând deasupra acelorași părți, să distrugă frumusețea lumii de prea multă căldură.” Sesizăm desigur, concepția geocentristă, potrivit căreia nu pământul se mișcă în jurul Soarelui, ci invers. Însă dincolo de eroarea firească pentru un om care a trăit cu peste 16 secole în urmă, constatăm cunoștințele sale excepționale nu numai din științele naturii, ci din toate domeniile. De pildă, vorbește despre evaporarea apei de mare, sau despre calitățile apei de ploaie și ale celei marine.

Se cuvine să amintim și explicația pe care Sfântul Vasile cel Mare o dă procesului de formare în atmosfera norilor. El vorbește despre norii de apă, care se condensează și se prefac în picături ce cad din pricina greutății acestora, luând naștere ploaia. Iar când norul se sparge și se răcește, se coboară zăpada.

Învățătura creștină este pusă în antiteză cu cea a filosofilor și a înțelepților păgâni. Sfântul Vasile cel Mare spune că “Pe cât de frumoasă este frumusețea femeilor cinstite față de a curtezanelor, pe atât este de mare și deosebirea dintre învățăturile noastre și învățăturile filosofilor profani.” Pentru că aceștia din urmă ne prezintă probabilități siluite, în timp ce Sfânta Scriptură ne dă adevărul “lipsit de cuvinte meșteșugite”

Sfântul Vasile cel Mare creează impresia inutilității combaterii acestor învățături păgâne, a minciunilor, spunând: “este destul să le punem cărțile lor față în față și să asistăm în liniște la războiul dintre ele” adică la disputele dintre întelepți.

În realitate omilia Sfântului Părinte este pe cât se poate de combativă. Însă combaterea sa nu înseamna dispută directă, ci sesizarea inadvertențelor ce există între învățăturile diverșilor adepți, uneori chiar ai aceleeași școli filozofice. Căci aceasta este adevărata metodă a apologeticii creștine, utilizând mijloacele oratoriei sacre iar nu lupta și controversele doctrinare, considerate ca inferioare spiritului creștin.

O altă opinie combătută de Sfântul Vasile cel Mare este cea a filosofilor ce vorbeau despre “nenumărate pieiri ale lumii și de nenumărate renașteri”. Despre ei spune că se depărtează de adevăr și taie drumuri greșite, ducând la învățături false.

Despre alegorismul dus la extrem de unii dintre învățații noștri din Biserică, cum îi numește capadocianul, spune că trebuie respins, căci reprezintă “interpretări în vis” sau “basme băbești”. Sau, cel mult “să privim cuvintele acestea ca pe niște cuvinte plăcute, dar nu vom spune că sunt adevărate.”

Tâlcuind cuvintele “Și a văzut Dumnezeu că este frumos”, Sfântul Vasile cel Mare arată sensul adevărat al frumuseții, înțeleasă ca fiind “ceea ce-i făcut în chip desăvârșit și servește bine scopului pentru care a fost făcut.” Căci Dumnezeu, întocmai ca un artist vede frumusețea fiecărei părți din opera Sa înainte ca lumea să fie terminată în ansamblu și laudă pe fiecare parte a ei. “Un astfel de artist ni-L arată Scriptura acum pe Dumnezeu, Care cu pricepere Își laudă parte cu parte lucrările sale.”

În finalul acestei omilii, Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă pe ascultători “să se gândească la cele auzite”, “dacă au găsit într-însele ceva de folos să le țină minte și să le cerceteze cu stăruință…și să astepte să răsară în sufletele lor folosul.”

De asemenea, îi anunță pe ascultători că în acea seară le va vorbi iarăși, chemându-i la ospățul cuvintelor sale, rugându-se lui Dumnezeu ca să le dea înțelegere și să nu lase “dușmanului” loc în inimile lor, “ca Dumnezeu să locuiască în noi”, prin aducerea-aminte de El în chip necontenit.

III.2.5. Omilia a patra: Despre adunarea apelor

Introducerea pe care Sfântul Vasile cel Mare o face la această omilie este diferită de a celorlalte. El își propune să pună în balanță tot ceea ce poate să propună ca fiind mai interesant pentru un om obișnuit, în comparație cu spectacolul naturii, având în spate pe Creatorul ei, pe Dumnezeu. Este vorba despre un oraș plin de spectacole, de circ și curse de cai, în care plăcerile sunt la ele acasă, desfrâul și ritmul instrumentelor muzicale invită la fiecare pas.

De cealaltă parte, Domnul, Marele Făcător de minuni și Meșter, ne-a chemat să ne arate operele Sale și, spune Sfântul Vasile, să nu pregetăm să le privim și nici să șovăim ascultând cuvintele Duhului. Căci ne stă în față frumusețea universului și marele și vastul atelier al creației Dumnezeiești. Pentru a le înțelege mai bine, îndeamnă Sfântul Părinte, “trebuie să ne întoarcem fiecare cu mintea la vremurile cele de mai înainte, când ele s-au creat.”

Vedem pământul nemărginit, întemeiat de El însuși, aerul revărsat pretutindeni, dând continuu celor ce respiră hrana proprie, apa cea bună de băut și hrănitoare, adunată în locurile ei cele rânduite.

După această largă exhortație, menită să ne introducă în atmosfera creației, Sfântul Vasile cel Mare începe tălcuirea versetelor 9 și 10 din primul capitol al Facerii: “și a zis Dumnezeu: Să se adune apa cea de sub cer…și să se arate uscatul…și a numit Dumnezeu uscatul pământ șî adunările apelor le-a numit mări.”

Sfântul Părinte mustră cu blândețe pe un oarecare pe care îl numește învățat, care îl întrebase de mai multe ori în omiliile anterioare despre aceste lucruri. Acum, spune marele capadocian “însăși Scriptura își lămurește spusele sale” prin alt loc care vine să completeze pe cele dintâi. Apa, prin firea ei, curge și se adună de la sine la locul cel mai adânc din toate lacurile și nu se oprește înainte de a se netezi suprafața ei.

Altcineva îi pune o altă întrebare: “Cum de s-a poruncit apelor să se adune într-o singură adunare, dacă noi vedem că sunt atâtea mări, despărțite între ele?” Toate acestea, răspunde Sfântul Vasile, se petrec pentru că apa a primit de la Stăpânul această poruncă: “Să se adune apele!”. Apele curg și niciodată nu obosesc. Și sunt ape care curg de la sine, precum izvoarele și râurile, iar altele care nu curg.

Sfântul Vasile cel Mare se adresează la persoana a II-a singular ascultătorului sau cititorului său, antrenându-l în expunerea sa și încercând să afle el însuși răspunsul. Îi cere să-și închipuie că se află lângă un izor ce dă multă apă și să se întrebe: Cine este Cel care împinge apa aceasta din sânul pământului, cine o silește să meargă înainte, cum se face că acel izvor nu încetează să curgă și altele asemenea. La toate acestea există un singur răspuns: Datorită poruncii date de Domnul ce a zis să se adune apele.

Apele toate curg, iar marea rămâne în propriile ei hotare, adunată. Și chiar atunci când “de mai multe ori se înfurie marea din pricina vânturilor și-și ridică valurile la mare înălțime”, ea se întoarce de la țărm înapoi, prefăcându-și furia în spumă.

Această Omilie este un șir de întrebări și răspunsuri. În continuare, Sfântul Părinte așează în porunca Ziditorului faptul că, de pildă, Marea Roșie nu inundă tot Egiptul, care are un nivel mai scăzut ca ea, sau ca Marea Mediterană. Porunca dată de Dumnezeu ca să se adune toate apele într-o singură adunare, vine din faptul că apele erau multe șî împărțite în multe locuri. În văile munților erau alte adunări de ape, ca și pe câmpii: “Toate erau pline cu apă, dar la porunca dumnezeiască s-au golit, pentru că apa a fost împinsă din toate părțile într-o singură adunare.”

Sfântul Vasile cel Mare arată bogate cunoștințe geografice, vorbind despre Oceanul Atlantic, despre Insulele Marii Britanii. Prin porunca dată atunci, “s-a creat această mare întindere de apă”. Împotriva celor care obiectează că nu toată apa de pe planetă a fost strânsă într-o singură adunare, Sfântul Vasile cel Mare atrage atenția, cu o fină ironie, că “Și fântânile sunt adunări de apă”, dar nu despre orice adunare de apă este vorba în cuvintele referatului biblic despre creație. Pentru a fi ușor de înțeles, Sfântul Vasile ia ca exemplu focul, care este și el împărțit în părticele, “pentru trebuințele de aici de pe pământ, dar în eter este în întregime.” La fel și aerul se împarte și el în mici părți, dar în întregime cuprinde tot locul din jurul pământului.

Lacurile, la rândul lor, sunt adunări mari de ape, dar “este o singură mare”. Chiar dacă sunt și mări întinse (amintește de Marea Caspică), “trebuie să luăm aminte și la cele ce spun geografii, că ele comunică între ele și se leagă cu marea cea mare.”

În continuare, Sfântul Vasile cel Mare este întrebat de ce Dumnezeu a numit “mări” adunările apelor? Pentru el, mările sunt “întinderile de apă cuprinse pe pământul ce stă în jurul lor, cu formele lor” Și ne dă și mai multe exemple de mări, între care și Pontul Euxin. Sfântul Vasile știe însă să se oprească aici, căci ascultătorilor săi le va fi greu să memoreze atâtea nume și, spune el, “n-ar fi nici plăcut” . Își dă seama în plus, că s-a îndepartat de la tâlcuirea textului Sfintei Scripturi, zicând: “Șirul cuvintelor ne-a adus să vorbim despre acestea. Să ne întoarcem, însă, la ceea ce ne-am propus de la început.”

Dumnezeu nu a spus: “Să se arate pământul”, căci nu trebuie să credem că pământul acesta, după retragerea apelor era netocmit, ci “să se arate uscatul”. De asemenea, Creatorul a pregătit uscarea pământului înainte de facerea soarelui.

În acest punct întâlnim o remarcă foarte interesantă a marelui capadocian, care observă că în multe copii ale Scripturii, este adăugat un scurt text, o completare la cuvintele: “Și s-a făcut așa.” Totuși, ele lipsesc la “ceilalți tălmăcitori ai Scripturii”, adică la Ahila, Simah și Teodoțian (pe care și Origen îi întrebuințează) ca și din textul ebraic.

Preocupat continuu de autenticitatea textului scripturistic, pe care îl tâlcuiește, Sfântul Vasile cel Mare adaugă că “cele mai bune copii ale Scripturii au lângă acest text un obel…”, care arată că nu este autentic.

Sfântul Vasile cel Mare face distincția curentă între uscat și pământ. “Pentru că uscatul este o însușire care caracterizează natura obiectului, iar pământul este numirea simplă a obiectului.” După cum vorbirea este o însușire a omului, iar cuvântul om arată ființa în care se găsește această însușire.

Lunga explicație pe care Sfântul Vasile cel Mare o dă în continuare, se încheie printr-o scurtă concluzie și edificatoare, menită să îl facă pe ascultătorul simplu să înțeleagă în câteva cuvinte șirul de sentințe logice, dar adeseori greoaie, care constituie explicația propriu-zisă. De aceea, adaugă: “Am spus acestea, pentru a arăta pricina pentru care Dumnezeu a numit uscatul pământ și nu pământul uscat. Pentru că uscatul nu a fost adăugat mai pe urmă pământului, ci era dintru început o însușire constitutivă a sa.”

Tâlcuind cuvintele : “Și a văzut Dumnezeu că este frumos” (Facere I, 10), Sfântul Vasile cel Mare atrage atenția că “în acele cuvinte Scriptura a vorbit frumusețea creației.” Și se dau câteva dintre motivele care ne fac și pe noi să vedem într-adevăr, în mare, una dintre minunile cele mai frumoase ale pământului: “Marea este frumoasă și pentru că este un mare vas, în care curg râurile; este frumoasă și pentru că primește de pretutindeni toată apa lor, dar rămâne în hotarele ei; dar este frumoasă și pentru că este începutul și izvorul apelor din aer.” Acest lung șir de repetiții, nu numai că nu obosesc, dar dau o formă aparte stilului său predicatorial.

În finalul acestei omilii sunt amintite și alte motive care fac din mare un adevărat obiect de adorație. Ea îmbrățișează insulele, dându-le frumusețe și siguranță, apropie pământurile aflate la mari depărtări, ajută nevoile vieții. “Dacă marea este frumoasă și de laudă în ochii lui Dumnezeu, cum să nu îi fie frumoasă adunarea unei astfel de biserici, în care sunetul…bărbaților, femeilor și copiilor se înalță către Dumnezeu în timp ce ne rugăm? O liniște adâncă păstrează neclătinată Biserica aceasta, pentru că duhurile răutății nu pot să o tulbure cu învățături eretice.”

III.2.6. Omilia a cincea: Despre odrăslirea pământului

Despovărat de greutatea apei, spune Sfântul Vasile cel Mare, pământul a primit porunca de a odrăsli mai întâi iarbă, apoi pomi. Căci porunca primă a rămas lege a pământului, dându-i puterea de a naște și de a rodi. Capadocianul combate pe cei ce considerau că soarele este cauza celor ce răsar din pământ, atrăgând prin căldura sa plantele afară din pământ. Dar Dumnezeu a dat pământului puterea germinației încă înainte de facerea Soarelui, “Ca să înceteze cei rătăciți să se mai închine soarelui, ca unuia care ar fi cauza vieții.”

Așadar soarele este mai nou decât iarba, ori decât palntele în general.

Dumnezeu a pregătit mai înainte hrană dobitoacelor și abia după aceea le-a adus pe acestea la viață. Sfântul Vasile cel Mare merge mai departe, accentuând că țelul întregii creații este, de fapt, tot omul. Căci “chiar dacă iarba este de folos animalelor, totuși, folosul acestor verdețuri se întoarce tot spre noi.”

Sfântul Vasile cel Mare privește porunca dată pământului cu multă admirație, căci, într-adevăr, pământul cel neroditor începea să odrăslească dintr-o dată, aruncându-și “haina lui tristă și de doliu”, îmbrăcând o altă haină, strălucitoare, veselindu-se de podoabele ce le-a primit.

De fapt, printr-o astfel de descriere, capadocianul urmărește o țintă precisă, pe care o exprimă astfel: “Vreau să rămână în tine și mai puternică minunea creației, pentru ca, oriunde te-ai găsi și lângă orice fel de plantă te-ai afla, să-ți aduci aminte de Creator.”

Măiestria literară și sensiblitatea sufletului exegetului nostru ne încântă și astăzi când citim aceste omilii. Privind firul de iarbă verde sau floarea, el ne îndeamnă să ne gândim la firea omenească și să repetăm cuvintele profetului Isaia: “Tot trupul este ca irba și toată slava omului ca floarea ierbii.” (Isaia XL, 6). Căci “puținii ani ai vieții, bucuria cea scurtă și veselia fericirii omenești au găsit în cuvintele profetului o prea frumoasă icoană.”

Impresionantă și plină de realism este comparația cu efemerul timp al vieții omenești. Astăzi trupul nostru este înfloritor și plin de carne, fața-i rumenă, suntem puternici dar mâine poate vom fi vrednici de milă, istoviți de boală și veștejiți de vreme.

Odrăslirea face începutul creșterii oricărei plante; dar mai înainte sămânța cade în pământ și ceea ce se petrece în procesul atât de firesc, de altfel, al germinației, constituie un prilej pentru Sfântul Vasile cel Mare să exclame cu uimire. “Un singur fir de iarbă, o singură plantă este de ajuns să-ți facă mintea să contempli măiestria cu care s-au făcut toate.”

Atunci când vorbește despre plantele vătămătoare și despre utilizarea lor, exegetul capadocian afirmă că ele nu constituie un pericol pentru oameni, căci omul a fost înzestrat cu darul rațiunii, are știința medicală și experiența celor care au fost deja vătămați și din care trebuie să învețe. În realitate, nici una dintre ierburi nu este de prisos, fiind ori hrană pentru animale, ori lăsată spre vindecarea bolilor. “Deci ceea ce socoteai că ai ceva de spus împotriva Creatorului, aceea te face să-i aduci un adaos de mulțumire.”

Dintre toate plantele, neghina este imaginea celor care “strică învățăturile Domnului, care nu învață cu cuvântul o învățătură curată, ci sunt stricați de învățătura celui rău” – deci este simbolul ereticilor. Și așa cum neghina se amestecă cu grâul stricându-l, tot astfel ereticii se amestecă în “trupul sănătos al Bisericii, ca, pe furiș să bage în sufletele celor simpli, învățăturile lor cele vătămătoare.”

Frumoasele pagini descriu în continuarea acestei omilii creația arborilor și a pomilor roditori de tot soiul. De pildă, vorbind despre trandafir, Sfântul Vasile cel Mare spune că acesta era la început fără spin; mai târziu însă, Dumnezeu i-a adăugat și spinii lângă frumusețea florilor sale, “ca să avem durerea aproape de veselia desfătării, spre a ne aduce aminte de păcat, din pricina căruia pământul a fost osândit să răsară spini.”

Iar vița de vie, spune marele ierarh, ne aduce aminte de firea noastră și de comparația făcută odiniaoră de Domnul. El s-a numit pe Sine viță, iar Tatăl, lucrătorul. În multe locuri Sfânta Scriptură aseamănă sufletele oamenilor cu vița de vie, în jurul căreia El a așezat ca un gard poruncile și paza îngerilor. Stăpânii gardului sunt Sfinții Apostoli și proorocii. Cârceii viței sunt legăturile dragostei, prin care ne ține strâns uniți de semenii noștri. De aceea îndeamnă Sfântul Vasile cel Mare: “Asemeni viței de vie agățătoare, să ne urcăm pe culmile celor mai înalte virtuți”

În continuare, Sfântul Vasile vorbește despre copaci și despre nenumăratele foloase pe care ei le aduc oamenilor. Pornind de la ideea că unele defecțiuni naturale ale arborilor pot fi corectate prin intervenția pricepută a grădinarului, exegetul capadocian vrea să îi întărească pe cei care trăiesc în păcat, spre a nu-și pierde nădejdea mântuirii lor. Căci, spune el, “de vreme ce se știe că grădinăritul schimbă însușirile arborilor, cu atât mai mult trebuie să se știe că sufletul care se îngrijește de virtute poate birui tot felul de boli.”

Smochinul este și el un exemplu pentru viața creștinului. Adesea, smochinii sălbatici se leagă de cei domestici, spre a le vindeca slăbiciunea și a le întări rodul. Tot astfel, învață ierarhul, de multe ori trebuie să primim întărire de la cei străini de credință, spre arătarea faptelor noastre bune. Căci, spun el, “dacă vei vedea pe vreun păgân sau pe altcineva, care s-a despărțit de Biserică, din pricina vreunei erezii stricate, că duce o viață castă și se străduiește și în alte privințe să aibă purtări bune, îndreaptă-ți și mai mult cu luarea aminte asupra ta, ca să te asemeni smochinului celui roditor.”

În continuare, Sfântul Vasile cel Mare vorbește despre fructe și varietatea lor, spunând că mintea omenească este neputincioasă ca să le cerceteze cu de-amănuntul pe toate.

Încheierea este un îndemn pentru sporirea în fapte bune, zicând: “Spre acest sfârșit să ne grăbim noi toți, plin de rod și de fapte bune, ca fiind sădiți în casa Domnului, să înflorim în curțile Dumnezeului nostru, în Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia slava și puterea în vecii vecilor.Amin.”

III.2.7. Omilia a VI-a: Despre facerea luminătorilor

Această omilie începe prin a face o trimitere la jocurile sportive, arătând că cel care privește pe alții luptând, trebuie să aibă și el o oarecare putere, deoarece, într-un fel și cel care privește este împreună luptător cu cel care luptă.

Astfel, pentru înțelegerea creației și contemplarea ei, fiecare om contribuie prin duhul său activ și vigilent.

Sfântul Vasile cel Mare arată că dacă Dumnezeu a creat atât de frumoasă lumea aceasta, cu atât mai mult lumea de dincolo, unde ne-a pregătit viața veșnică. Prin contemplarea lumii acesteia, trebuie implicit să anticipăm măreția lumii viitoare. Acest lucru nu este posibil decât dacă ne vom cunoaște mai întâi pe noi inșine. Cunoscându-ne în acest fel, vom putea cunoaște și pe Dumnezeu și implicit viața noastră va fi o luptă permanentă împotriva păcatului.

În continuare Sfântul Vasile cel Mare arată motivul pentru care Dumnezeu a poruncit să fie lumină înainte de a crea luminători pe tăria cerului: “Nu erau însă nici soarele, nici luna, ca să nu spună oamenii că soarele este cauza și tatăl luminii și nici ca cei care-L cunosc pe Dumnezeu să-l socotească Creator al celor răsărite din pământ. De aceea Dumnezeu a făcut Soarele în a patra zi.”

Mai departe, ierarhul capadocian aprofundează această temă complexă. El arată că în lucrurile compuse, esența este distinctă de ceea ce se adaugă. Tot așa, altceva este albul prin natura sa și altceva corpul încărcat de lumină. Între acestea două există o deosebire după fire, deși sunt unite prin puterea Creatorului. Dacă mintea omului, sesizează autorul, nu poate despărți lumina de corpul soarelui, “acelea pot fi despărțite în realitate de creatorul naturii.”

Tot astfel nu putem despărți puterea arzătoare a focului de strălucirea lui, însă acest lucru nu este cu neputință pentru Dumnezeu. “De aceea și noi,…atunci când vom da răspuns de faptele săvârșite în viață, natura focului se va împărți, pe de o parte în lumină, spre desfătarea celor drepți, iar pe de altă parte în durerea arzătoare, rânduită pentru cei osândiți.”

În continuare arată că soarele și lumina au fost create pentru a lumina pământul; ele au fost create ca niște vehicole ale luminii celei dintâi, adevărate și nemateriale. Capadocianul arată, de asemenea că termenul grecesc eis fausin este mai puțin mai puțin corect decât eis fatismon, dar acești termeni nu au o semantică contrară la ceea ce Dumnezeu a spus despre lumină. “Și să fie spre semne și spre vremi, și spre ani” (Facere, I, 14).

Pe cât de legitimă este meteorologia, pe atât de ridicolă este astrologia. Nebunia ghicitorilor horoscoapelor rezultă nu numai din pretențiile lor nefondate, ci mai ales din cunoașterea libertății umane.

Cei care au descoperit horoscopul, au luat o măsură de timp foarte mică. De aceea, imprecizia este maximă, pentru că însemnarea orei nașterii este relativă. O altă eroare evidentă vine de la stabilirea stelei horoscopului. Concluzia pe care cpadocianul o trage, este că “dacă este cu neputință să cunoști exact clipa în care s-a născut copilul iar cea mai mică greșeală ar strica totul, se fac de râs și cei care se ocupă cu această știință, dar și cei care se uită cu uimire la ea, ca la unii care ar putea să le cunoască destinul lor.”

Cei care fac horoscopul, spunc că are o foarte mare importanță dacă cel care se naște este primit de o planetă făcătoare de bine sau de una făcătoare de rău. Dar prin aceasta, spune autorul nostru, ei arată deopotrivă prostia și necredința. De fapt, ei mută cauza răutății asupra creatorului stelelor. În realitate, spune același exeget, este o nebunie ca să ne imaginăm așa ceva despre cele neînsuflețite. “Apoi ce mare nesocotință este să nu împarți binele și răul fiecăruia după meritul lui, ci cutare să fie făcător de bine, pentru că planeta s-a aflat în cutare loc, iar cutare să fie făcător de rele, pentru că a fost văzut de cutare planetă.”

Mai înjositor este încă să fie caracterizate toate firile oamenilor care se nasc după dobitoacele care trăiesc printre noi. Și mai grav, observă exegetul, este faptul că astrologii mărginesc săvârșirea virtuții și a viciului, ca și cauzele faptelor noastre, de cele de pe cer. De aceea, spune el, “a-i combate este de-a dreptul ridicol; dar pentru că mulți sunt stăpâniți de această rătăcire, poate că este bine să nu o trecem sub tăcere.”

Concluzia este aceea că dacă nu suntem noi autorii faptelor pe care le săvârșim, bune sau rele, ci le facem în mod constrângător, prin naștere, atunci legiuirile sunt de prisos, cum “de prisos sunt judecătorii care ludă virtutea și osândesc răutatea.”

Consecințele în plan social ale acceptării opiniilor vehiculate de astrologi sunt de-a dreptul dramatice. Căci atunci hoțul nu mai mai are vină și atunci “cei mai proști dintre toți, ar fi cei care se ostenesc cu meseriile”. Atunci nădejdile creștinilor ar zbura ca vântul, dreptatea nu ar mai fi lăudată nici păcatul osândit, “pentru că omul nu săvârșește nimic cu libera sa voie” Căci acolo unde destinul nu stăpânește, meritul nu își are locul.

Tălmăcind cuvintele “Și a făcut Dumnezeu doi luminători mari” (Facere I, 16), Sfântul Vasile arată sensul cuvintelor mare, cu semnificația lui absolută, dar și relativă. În realitate, luminătorii nu sunt mari pentru că sunt mai mari decât stelele mici, ci “pentru că lumina revărsată de ei se întinde pe o atât de mare suprafață.”

Acești luminători se arată oamenilorde pretutindeni, ca o dovadă clară a covârșitoarei lori mărimi. Obiectele pe care le vedem departe de noi, cu atât le descoperim mai bine mărimea. “Față de soare, nimeni nu este nici mai aproape, nici mai departe, ci distanța este la fel pentru cei care locuiesc pământul, în orice parte s-ar găsi.”

Sfântul Vasile cel Mare ne îndeamnă, de aceea, să nu ne lăsăm înșelați de ceea ce vedem și să nu socotim că soarele este mic, din cauza depărtării ce ne desparte de acesta. Căci, “așa cum ne spune Scriptura, luminătorul acesta este mare, de nenumărate ori mai mare decât cum se vede.”

Încă o dată, înțelepciunea Marelui Meșter se vede prin faptul că El a așezat soarele la o asemenea distanță față de noi, “încât să nuardă nici peste măsură pământul, dar nici din lipsă de căldură să-l înghețe și să-l lase fără rod.”

Fazele lunii observă ierarhul, au și ele o influență asupra stării viețuitoarelor și a vegetalelor, în general. La fel stau lucrurile și cu schimbările atmosferice. Dar între acele faze și viața omului, autorul găsește o altă asemănare, fiindcă nimic din cele omenești, nu este statorinic. Prina ceasta, spune el, “luând cunoștință de grabnica schimbare a celor omenești, să nu ne îngâmfăm când ne merge bine în viață, nici să nu ne lăudăm cu puterea, nici să ne mândrim cu bogăția cea nestatornică, ci să disprețuim trupul care suferă schimbări și să ne îngrijim de suflet, de bunul cel nemișcător.”

Capadocianul conchide că nu ne rămâne decât să ne mărturisim neputința în față măreției creatorului, căci în fața sa, chiar soarele și luna sunt precum o furnică sau un țânțar și nu ne dau decât niște imagini mici și slabe.

Ca și celelalte omilii, și aceasta se încheie cu o scurtă rugăciune de mulțumire pentru bucatele duhovnicești cu care am fost învredniciți, cu ajutorul Domnului.

III.2.8. Omilia a VII-a: Despre târâtoare

În introducerea acestei omilii, autorul captivează atenția ascultătorilor, făcând o descriere magnifică.

Tot ceea ce există s-a făcut prin porunca lui Dumnezeu. Puterea nemărginită a Acestuia este sugerată de Sfântul Vasile cel Mare prin mijloacele specifice omiliei: “A venit porunca și îndată râurile au început să lucreze.”

Descrierea are un caracter dinamic ponunțat, mai ales atunci când spune: “Marea a născut tot felul de specii de înnotătoare; nici apa din bălți și din mlaștini n-a fost nelucrătoare…; se vede doar că din apa bălților…ies, ca dintr-o apă fiartă, broaștele, musculițele, țânțarii.”

Pentru exegetul capadocian, nemărginita putere a lui Dumnezeu nu rămâne un lucru abstract și teoretic, ci este sesizată în exterior și percepută prin roadele ei, căci aceasta a arătat vii, lucrătoare, atâtea viețuitoare.

În această zi, sesizează Sfântul Vasile, este creată prima ființă vie, chiar dacă și componentele regnului vegetal pot fi și ele într-un fel numite chiar vii, deși nu au suflet. Atât viețuitoarele care înoată la suprafața apei, cât și cele care stau în adâncuri sunt încadrate în aceeași categorie a târâtoarelor, fiind incluse și focile, crocodilii, broaștele sau crabii.

Interogația retorică completează în exegeza capadocianului acest tablou al înțelepciunii divine: “În aceste puține cuvinte, care neam de târâtoare a fost lăsat la o parte?” , căci dacă glasul sau impulsul, mișcarea voinței lui Dumnezeu a fost atât de mic, lucrarea a fost copleșitoare.

Cunoștințele teologice reprezintă numai un aspect al preocupărilor autorului, care cunoaște mai bine tot ceea ce se știa în acele vremuri în domeniul biologiei. În acest sens, se cuvine menționat modul cum el explică procesul respirației la pești: “peștii au parte de un fel propriu de viață. De aceea, nici unul dintre animalele înnotătoare nu primește să nu fie domesticit.”

Sfântul Vasile cel Mare are ocazia acum să își etaleze vastele cunoștințe de zoologie și ihtiologie, descriind apariția speciilor de viețuitoare cu carapace, cu cochiliile moi, cu carne moale și spongioasă sau pe cele ce nasc pui vii. La rândul lor, peștii sunt împărțiți după dimensiuni, după hrană, formă, mărime, însușiri, pe specii. Această diversitate excepțională de specii îl face să se întrebe, plin de admirație față de lucrarea dumnezeiască: “Cine dintre cei ce au îmbătrânit la țărmurile mării sau pe malurile râurilor pot să ni-i descrie cu de-amânuntul pe toți peștii?”

Descrierea avansează prin amintirea diverselor specii, a felului de hrănire. În acest punct, Sfântul Vasile cel Mare face o comparație sugestivă între modul de hrănire al peștilor răpitori și oamenii răi, care împilează pe săraci. Dovedește în acest moment Sfântul Părinte că știe să îmbine comparația cu mustrarea, exploatând rodnic sentimentele ascultătorilor săi: “în ce se deosebește de peștele răpitor omul care, prin lacoma lui iubire de bogăție, îi bagă pe cei slabi în sânurile nesățioase ale lăcomiei lui?” Mustrarea este însoțită, mai degrabă, nu de o amenințare, ci de o avertizare blândă, dar promptă asupra sfârșitului ce îl așteaptă pe cel lacom.

Păcatul răutății este criticat cu tărie de către autorul nostru. Atrage atenția că răutatea și viclenia nu aparțin numai celor bogați și puternici, tot astfel cum și într-un animal slab este multă viclenie și uneltire.

Regnul animal oferă multe exemple în ilustrarea ideii prezentate de Sfântul Vasile, care, de pildă, explică cum racul vânează stridia. Racul este imbolul celui avar. De fapt autorul nu își propune să facă ascultătorilor săi o prezentare zoologică, ci pleacă de la exemple luate din lumea animală, pentru a biciui, a îndrepta viciile lor: “Eu te vreau pe tine, care imiți crabul în adunarea de averi și viclenii, să te oprești a vătăma pe semeni! Ca un crab este cel care se apropie cu viclenie de fratele său, cel care tăbărăște în vremuri de restriște asupra proapelui său și se bucură de nenorocirile altora. Nu imita pe acești oameni sortiți osândei! Mulțumește-te cu ce ai! Pentru cel înțelept este mai bine să fie sărac, să-i fie de ajuns cele ce are, decât să trăiască în îmbuibare și desfăț.”

Desigur, regăsim aici îndemnurile păstorului de suflete, permanent preocupat de îndreptarea și ridicarea duhovnicească a celor care, prin grija lui Dumnezeu, i-au fost dați spre păstorire.

Revenind, capadocianul mărturisește că nici măcar aceste aparent neînsemnate viețuitoare, care sunt peștii, nu trebuie să fie neglijate, căci ele nu se opun legii lui Dumnezeu, care împlinește totul. Aceasta în timp ce oamenii refuză învățăturile cele mântuitoare, devenind mai fără de rațiune decât peștii și împotrivindu-se rânduielii Ziditorului. Convingerea capadocianului exprimată ca o concluzie parțială, este aceea că “peștii nu sunt înzestrați cu rațiune, dar au puternic întemeiată în ei legea naturii, care le arată ceea ce trebuie să facă.”

Mustrând pe cel leneș, Sfântul Vasile cel Mare îi dă ca exemplu peștele, așa cum în cuvântarea sa Către tineri dădea ca exemplu albina și spune: “Peștii străbat atâtea și atâtea noianuri de ape, ca să găsească un oarecare folos. Dar tu ce poți spune, tu, care trăiești în trândăvie?” Asprimea cu care îl judecă pe cel trândav, vine din faptul că autorul consideră acest păcat ca început al facerii de rău; în sufletul omului este sădită o lege naturală, care îl împinge pe acesta spre săvârșirea binelui și spre depărtarea de ceea ce îl vatămă.

După cum se știe, problematica familiei a preocupat în permanență pe marele ierarh capadocian, căci familia creștină, pentru care luptase cu atât de multe eforturi spre a o așeza pe un făgaș al unei moralități normale, reprezintă una din principalele sale teme omiletice.

Pornind de la exemplul oferit de viperă și sirenă, Sfântul Vasile cel Mare cere soției să își respecte soțul, chiar dacă el are o fire mai aspră și “nici o pricină să n-o facă să rupă unirea” , căci bărbatul este mădularul ei cel mai de cinste. Și bărbatul este sfătuit să lepede asprimea sufletului său și neomenia, respectându-și familia, toate aceste îndemnuri sunt lansate de capadocian cu un singur scop: “Să zidesc Biserică”. De aceea le cere tuturor să înfrâneze patima desfrânării, “luând învățătură din exemplul viețuitoarelor de pe pământ și din apă.”

În acest punct Omilia aceasta se sfârșește, căci ierarhul își exprimă părerea de rău pentru slăbiciunea trupului său, dar nu înainte de a reaminti chiar în final, unul dintre principiile fundamentale, de care predicatorul creștin se cuvine să țină seama în întocmirea cuvântului său; este vorba despre principiul moderației, și de aceea arată: “Mi se pare că acest cuvânt al meu…și-a uitat măsura…Nu mi-am dat seama de mulțimea celor ce am spus. Dar chiar dacă această cinstită adunare mă ascultă cu plăcere…, totuși îmi ancorez cuvântul, rămânând ca restul să vi-l dau mâine.”

III.2.9. Omilia aVIII-a: Despre cele zburătoare și despre cele din apă

Încă de la începutul ei, această omilie este un dialog, probabil închipuit, între capadocian și un ascultător al său, care vede o asemănare între cuvintele Scripturii și învățătura ereticilor manihei, care considerau că pământul este însuflețit dar în sensul prorpiu al cuvântului.

În realitate, Dumnezeu a dăruit pământului putere ca să scoată dintr-însul totul, cu referire la tălcuirea cuvintelor de la Facere I, 24: “Și a zis Dumnezeu să scoată pământul suflet viu după fel, cu patru picioare, târâtoare și fiare după fel.” Răsărind pământul, care, de fapt, nu răsare ceea ce fusese pus în el mai înainte, dobândește ceea ce nu avea, dobândește puterea de a lucra, o putere dăruită de Dumnezeu prin poruncă pământului. Căci “pământul nu a scos iarba verde pe care o avea ascunsă în el, nici n-a scos la suprafață finicul sau stejarul, care nu stăteau ascunși undeva jos în sânurile pământului, ci Cuvântul dumnezeiesc creează cele ce se fac.”

Când cuvântul scripturistic spune să scoată pământul suflet, arată de fapt că nu scoate sufletul care este în pământ, ci pe cel care Dumnezeu i l-a dat prin poruncă, fiindcă învățătura maniheilor este greșită. În acest punct, omilia vasiliană capătă puternice valențe apologetice.

Vietățile de pe uscat au primit porunca să aibă trupurile cârmuite de sufletele lor, căci, spune autorul, “viețuitoarele care trăiesc pe pământ participă mai mult la puterea vitală.” Glasul necuvântătoarelor arată multe din simțămintele omenești, exprimă bucuria și durerea, nevoia de hrană ori despărțirea și alte simțăminte. Spre deosebire de acestea, vietățile din apă nu sunt numai fără de glas, dar și incapabile de a fi instruite și folosite de Sfântul Vasile cel Mare care găsește potrivit să mustre acum pe cei care socoteau ținerea de minte a răului drept virtute, ranchiunoșii, asemănându-i cu camila, care bătută de mult timp fiind, păstrează amintirea bătăii vreme îndelungată, răzbunându-se atunci când are prilejul; tot astfel și cei care păstrează supărarea față de vecini, întocmai ca pe o scânteie ascunsă în cenușă, aprinzând dintr-însa mânia ca pe o flacără.

După ce Sfântul Vasile cel Mare le aduce aminte ascultătorilor că în seara precedentă le vorbise pe larg despre viețuitoarele apelor, acum se oprește asupra păsărilor. Dumnezeu a poruncit așadar ca păsările să se nască din ape. De ce? La această întrebare retorică, exegetul nostru răspunde zicând că “este o oarecare înrudire între zburătoare și înnotătoare.” Nenumărate sunt păsările și deosebirile dintre speciile lor. Căci “între ele sunt mii și mii de deosebiri în ce privește mărimea, forma și culorile dar și în ce privește viața lor, faptele lor, obiceiurile lor.”

Descrie cu multă atenție unele dintre însușirile acestora, cum ar fi cele de pradă, cele ce se hrănesc cu semințe; unele trăiesc în stoluri, unele sunt migratoare.

Luând exemplul albinelor, Sfântul Vasile descrie minunata organizare a stupului, identificând-o cu cea a unui stat, fiecare membru îndreptându-și energia spre un scop comun, obștesc. Regina stupului are întâietatea prin mărimea trupului, prin forma și prin blândețea caracterului. Deși are un ac mic, asemenea altor albine, nu îl folosește pentru a se apăra. De aici, conchide capadocianul “că albinele au legi firești nescrise, care poruncesc celor ce dobândesc cea mai mare putere să fie zăbavnici în a pedepsi. Iar albinele toate câte nu urmează pilda albinei, se câiesc pentru nesocotința lor, că mor îndată ce-și înfing acul.” Această minunat și măiestrit comparație se încheie cu un îndemn pe care Sfântul Vasile cel Mare îl lansează ascultătorilor săi, cărora “li s-a poruncit să nu răsplătească raul cu rău, ci să biruiască răul cu binele…Imită, dar, creștine, puterea albinei!” este o putere care vine din numărul lor, adunate laolaltă și din înțelepciunea muncii. Și proverbele lui Solomon lăudau hărnicia acesteia, ca și felul înțelept în care-și ridică stupul și își organizează munca. Chiar descoperirile geometriei sunt mărunte pentru preaînțeleapta albină – observă autorul – pentru care simetria hexgonală a stupului este desăvârșită.

Alte specii de zburătoare oferă prilej Sfântului Vasile pentru admirație și, concomitent, pentru învățătură. De pildă ciorile, care ajută berzele făcând aluzie la legile ospitalității, deși nimeni nu le-a învățat aceasta. Motiv pentru care Sfântul Vasile cel Mare exclamă: “Să audă cei neospitalieri, cei care încuie ușile!”.

Urmează o mustrare pentru cei care se plâng de sărăcie, din acest motiv aceștia pierzându-și încrederea în viață. El dă ca exemplu vrednic de urmat rândunelele. Prin dibăcia ei, această pasăre își face cuib, aducând paiele cu ciocul ei mic, împotriva celor care, sub pretextul sărăciei erau împinși spre fapte rele, Sfântul Vasile cel Mare exclamă: “Acestea să-ți dea povață, ca să nu te apuci de rele când vin peste tine cumplite necazuri, nici să stai cu mâinile încrucișate și să nu lucrezi!” Scăparea este la Dumnezeu; căci – aduce aminte capadocianul, dacă El dăruiește unei rândunici atâta înțelepciune și ajutor, “cu atât mai mult le dă celor care strigă din toată inima lor.”

Este evidențiată în această omilie o însușire divină pe care o sesizăm în tot ceea ce se petrece în jurul nostru; este vorba despre neîncetata purtare de grijă a lui Dumnezeu,”pe care a legiuit-o peste cele necuvântătoare, să te îndemne să-i ceri Lui cele spre mântuire!” Cu atât mai mult își arată Dumnezeu față de noi oamenii purtarea Sa de grijă, căci omul este creat după chipul și asemănarea sa, conchide Sfântul Vasile.

Turtureaua este un simbol al statorniciei în căsătorie; căci dacă se desparte de mascul, femela de turturea nu mai trăiește cu altul, refuzând orice însoțire. De aceea exclamă plin de admirație:”Să audă femeile cât de cuviincioasă este văduvia, chiar la cele necuvântătoare! Este de preferat necuviinței pe care o aduce căsătoria de multe ori.”

Vulturul este exemplul părinților care, cu scuza sărăciei își abandoneză copiii; căci precum această pasăre, dacă are doi pui își oprește numai unul, iar pe celalalt îl aruncă, tot astfel procedează și unii dintre părinți. “Drept ar fi ca, după cum în chip egal i-au adus la viață, tot astfel să le dea și mijloace de trai.” Dimpotrivă, antitetic, cioara este un exemplu pentru felul cum își îngrijește puii.

Revenind la creația lumii, Sfântul Vasile cel Mare subliniază că cerul cel înfrumusețat, pământul împodobit și marea cu viețuitoarele ei, ori văzduhul cel plin de păsări, toate au fost aduse de la neființă la ființă prin porunca lui Dumnezeu. Convins că, datorită vastității acestui subiect, nu-i va epuiza toate detaliile, Sfântul Părinte îndeamnă pe ascultători: “Tu, om iubitor de cercetare, gândește-te singur la toate acestea și cunoscând în toată înțelepciunea lui Dumnezeu să nu încetezi niciodată a-L admira și nici a-L slăvi pe Creator prin toată creația.” Căci toată lumea este o carte deschisă, în care citim despre înțelepciunea fără margini a lui Dumnezeu.

Noaptea reprezintă, conform spuselor exegetului, un bun sfetnic și un prilej de meditație. De aceea, el îndeamnă ca atunci când somnul ne vine, să ne gândim la toate pe care Dumnezeu le-a făcut. Însă nu înțelepciunea cea deșartă și cercetarea fără de rost este acea recomandată de Sfântul Vasile cel Mare, căci un astfel de mod de a cerceta este precum cel al privirii cucuvelei: “Privirea cucuvelei este vie în timpul nopții, dar se întunecă la lumina soarelui. Tot astfel și mintea acelora este foarte pătrunzătoare când cercetează cele deșarte ale lumii acesteia, dar se întunecă atunci când este vorba de înțelegerea luminii celei adevărate.”

În ultima parte a omiliei, Sfântul Vasile cel Mare vorbește despre modul citirii și înțelegerii Sfintei Scripturi. Căci, spune el “când citești de mântuială cuvintele Scripturii, ți se par scurte silabe…dar dacă le cauți înțelesul, atunci iese la iveală marea minune a înțelepciunii Ziditorului.”

Făcând apel la același stil ponderat, dar convins că, în raport cu imensitatea subiectului tratat, nici nu a început să vorbească, Sfântul Vasile cel Mare se pregătește să încheie. Durerea marelui păstor este aceea că dacă le va da drumul mai devreme ascultătorilor săi, unii vor alerga să joace zaruri; fiindcă acest viciu este legat de marele păcat al iubirii de arginți, el se întreabă: “Care este folosul că postești cu trupul, dar îți încarci sufletul cu mii și mii de păcate?…căci timpul liber, petrecut fără frica lui Dumnezeu, este dascăl de păcate pentru ceicare nu știu să folosească timpul.”

III.2.10. Omilia a IX-a: Despre cele de pe uscat

La începutul acestei ultime omilii, Sfântul Vasile cel Mare se arată pe nedrept un aspru critic al omiliei rostite în dimineața aceleiași zile. Căci se pare că masa cuvintelor pe care le-a oferit este săracă, deși s-a ambiționat să fie o gazdă bună. Totuși le cere să nu dosprețuiască bucatele cu care îi ospătează.

Sfântul Vasile mărturisește că îi sunt cunoșcute legile alegoriei. Cei care le întrebuințează în interpretarea cuvintelor Scripturii uitând sensul lor propriu, sunt asemănați cu tălmăcitorii de vise. El însă le înțelege pe toate așa cum sunt spuse.

Altă considerație vizează forma pământului. Dar Sfântul Vasile cel Mare aduce aminte că Moise a trecut toate acestea sub tăcere, căci nu sunt folositoare. Greșeala cea mai mare a celor care tâlcuiesc în mod alegoric este aceea că ei “au încercat să dea credit Scripturii, punând pe seama ei propriile lor idei, schimbând sensul cuvintelor scripturii cu folosirea unui limbaj figurat.”

Acum sunt tâlcuite cuvintele: “Să scoată pământul suflet viu” este o poruncă care nu încetează să stea în slujba creatorului. Unele viețuitoare se nasc din cele existente, iar altele chiar din pământ. Între oameni și animale este o mare diferență, pe care Sfântul Părinte o face cunoscută zicând: “Animalele cele de pe pământ privesc spre pământ; dar omul…se deosebește de animale, atât prin forma alcătuirii lui trupești cât și prin vrednicia sufletului său.” Cu capul lor plecat spre pământ, animalele privesc la pântece și urmăresc plăcerile acestuia. Însă capul nostru este ridicat spre cer iar ochii privesc în sus.

Omul care este preocupat de patimile trupului și slujește acestora, se alătură dobitoacelor fără minte. Dar menirea sa este să caute pe cele de sus, unde este Hristos, având mintea mai presus de cele pământești. De aceea, Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă: “În ceruri să-ți fie viețuirea! Patria ta cea adevărată este Ierusalimul cel de sus.”

Studiind viața animalelor,observăm, spune Sfântul Vasile cel Mare, că ele stau sub grija ziditorului dar au și un simț al viitorului. De aceea nu trebuie să ne topim pentru viața de aici, ci să ne străduim pentru veacul ce va să fie. Furnica trebuie să ne fie pildă, învățându-ne să nu ne ostenim pentru noii pentru veacul acesta, ci pentru veacul ce va să fie, fără trândăvie.

Omul are într-însul virtuți firești, pe care sufletul nostru le săvârșește nu printr-un învățământ omenesc, ci sunt înnăscute în însăși firea noastră. Cu toții urâm boala, iar sufletul nostru știe să se ferească de rău. Căci “răul este o boală a sufletului”, iar virtutea reprezintă “sănătatea sufletului”. Sfântul Vasile cel Mare definește sănătatea ca pe “echilibrul energiilor naturale”.

Luând ca exemplu porunca iubirii dintre copii și părinți, Sfântul Vasile arată că ea este înnăscută firii omenești, dar ea este întâlnită și în toată lumea animală. Firea animalelor nu a fost învățată de cineva despre cele ce îi sunt de folos, căci în toate sunt “urmele înțelepciunii Celui Care le-a făcut”

Studiind obiceiurile animalelor, Sfântul Vasile cel Mare reafirmă adevărul proniei lui Dumnezeu, iar corpul lor ne spune același incontestabil adevăr.

Cuvintele: “Să facem pe om”, arată creația de către Sfânta Treime. Căci, întreabă capadocianul, “care fierar…stând singur în fața uneltelor sale, fără să le fie alături de el un ajutor, își spune lui însuși: Să facem cuțitul?”

Sunt combătuți iudeii care nu cred în Sfânta Treime, neînțelegând aceste cuvinte ale Scripturii și dogma adevărului. Sunt numiți luptători împotriva lui Hristos. Eroarea iudeilor este și mai gravă, pentru că ei consideră că aici Dumnezeu vorbea cu îngerii. Ei “fac din cei care sunt robi împreună cu noi, Domni ai creării noastre…Dar – se întreabă Sfântul Vasile cel Mare – care creatură poate fi egală Creatorului?”

Cuvintele “după chipul Nostru” nu se pot referi la îngeri căci ei nu au același chip cu Dumnezeu, ci Fiul, Care este strălucirea slavei și chipul ipostasului.

Conștient de vastitatea subiectului, Sfântul Vasile cel Mare anunță că despre chip și asemănare va vorbi mai pe larg “în alte cuvântări”.

Omilia se încheie cu părerea de rău că seara a venit, soarele a asfințit demult și trebuie să meargă cu toții la odihnă, mulțumindu-se cu cele spuse, nu înainte de a le aminti încă o dată că “o cercetare mai largă vom face cu ajutorul Duhului, în cuvintele ce vor urma”

III.3. Omiliile la Psalmi

Folosind același mod de interpretare Sfântul Vasile cel Mare explică anumiți Psalmi, arătând iarăși că Sfânta Scriptura își are rolul său, și anume stabilirea integrității lui Dumnezeu. Ni se păstrează ca autentice, un număr de 14 omilii la Psalmi: 1, 7, două la psalmul 14, 28, 29, 32, 33, 44, 45, 48, 59, 61, 114.

În raport cu alte cărți ale Vechiului Testament, psaltirea a intrat în conștiința credincioșilor ca ceva deodebit față de celelate cărți vechi-testamentare, motiv pentru care este frecvent utilizată nu numai de către cultul Bisericii dar și de marea masă a credincioșilor în particular. Acest fapt explică în bună măsură de ce Sfântul Vasile cel Mare acordă acceași importanță acestei cărți, ami ales că încearcă sub aspect omiletic să explice unii dintre psalmi credincioșilor săi.

Omilia la psalmul 1 face în introducere o referire la psalmi în general și arată că Scriptura a fost alcătuită de Duhul Sfânt, pentru ca oamenii să poată găsi în ea doctoria potrivită pentru boala fiecăruia. Arată apoi că din pricina înclinării spre plăcere se neglijează viețuirea cea dreaptă. De aceea, Duhul sfânt “a unit dogmele cu plăcerea cântatului, ca în același timp, odată cu dulceața melodiei să primim pe nesimțite și folosul cuvintelor de învățătură.”

Când explică textul de la Psalmul I, 1 – “Fericit bărbatul care nu a umblat în sfatul necredincioșilor” – arată că “ceea ce este temelia pentru o casă, carena pentru o corabie și inima unei vietăți pentru trup, aceeași putere ni se pare că o au și aceste cuvinte de la începutul psaltirii pentru întreaga alcătuire cărții psalmilor.”

Sfântul Vasile cel Mare merge mai departe și arată că referințele care fericesc doar pe bărbat, nu sunt în măsură să pună în inferioritate femeia – ci s-a referit la bărbat ca la reprezentantul ființei umane, care este una. De asemenea, Sfântul Vasile cel Mare insistă asupra faptului că omul trebuie să încerce să urce spre Dumnezeu asemenea unei scări similare celei lui Iacov. El explică extraordinar că, precum o treaptă înseamnă ridicarea ei de la pământ, tot astfel urcușul nostru către Dumnezeu, trebuie să ne despartă tot mai mult de cele pământești.

Trei elemente sunt semnificative în această privință, și anume: “Să nu umblăm în sfatul necredincioșilor, să nu stăm pe calea păcătoșilor și să nu ședem pe semnul hulitorilor.”

Adevăratul om fericit este cel care renunță la păcat și alege calea virtuții, care alege calea cea strâmtă cu cele mai bune călăuze.

Încheierea este scurtă și cuprinde un îndemn spre fapte bune și o rugăciune finală pentru el însuși și pentru cei care au ascultat cuvintele sale.

În Omilia la psalmul VII, Sfântul Vasile cel Mare începe prin a oferi o explicație la titlul predicii care se intitulează Pslamul lui David pe care l-a cântat Domnului, pentru Husi, fiul lui Iemeni.

După această introducere, care pare să nu aibă legătură cu predica propriu-zisă, capadocianul precizează la explicarea exegetică verset cu verset a psalmului. Insistă mai ales asupra termenului de mântuiește-mă (Ps. II, 7), arătând că de mântuire au nevoie mai ales cei slabi, făcând adeseori paralelă cu texte din Noul Testament, în care cei mai slabi au cerut ajutorul Mântuitorului Iisus Hristos.

Este interesant felul înc are capadocianul recurge la stilul exegetic: “Cel ce nădăjduiește în oameni sau în altceva dinc ele ale vieții în putere, în bani sau în ceea pentru mulți pare a fi ceva strălucit, nu poate să zică: Doamne Dumnezeul meu, întru Tine am nădăjduit! – din care rezultă că, după cum nu se cuvine să adori pe ltcineva decât pe Dumnezeu, tot asă nu se cuvine să nădăjduiești în altcineva în afară de Dumnezeu, care este stăpânul tututor.”

Sfântul Vasile arată ce înseamnă judecata lui Dumnezeu și cum se face ea, arătând că pentru cei care cunosc legea și nu o împlinesc, judecata va fi mult mai aspră. De aceea, creștinul adevărat trebuie să-și conformeze viața după legea Domnului, pentru că proba contrarie atrage asupra sa propriul său blestem. Pocăința este calea cea adevărată care duce la mântuire.

Încheierea este o concluzie foarte frumos prezentată de autor: “Nu trebuie să facem groapă ca să nu cădem în adâncitură.”

La Psalmul XIV, Sfântul Vasile cel Mare rostește două cuvântări, dintre care cea ce-a doua tinde să semene a fi o omilie decât prima care pare a fi o predică tematică.

Capadocianul arată că adevăratul creștin trebuie să se socotească pe acest pământ un călător, un străin, pentru că după ce se va muta din această viață, se va odihni în locurile lui proprii. Acest lucru se poate numai prin lepădarea de tine însuți și privirea permanentă spre cele de sus, adică “Cel ce umblă fără prihană și face dreptate.” Este cel care săvârșește partea practică din lucrurile trupești.

Este foarte interesantă interpretarea cuvântului adevăr, care, după Sfântul Vasile cel Mare înseamnă două lucruri: unul – înțelegerea pe care o avem despre lucrurile care privesc viața fericită; altul – o conștiință sănătoasă.

Omul trebuie să demonstreze că-L iubește pe Dumnezeu prin modul în care se manifestă față de aproapele. Capadocianul atrage atenția că este destul de dificil de împlinit o astfel de poruncă, pentru că, spune el, “este nevoie de multă grijă pentru a nu vătăma pe aproapele nostru nici cu o faptă mică, nici cu o faptă mare; să nu-l vătămăm pe Cuvântul, să nu-l lipsim de vreunul din lucrurile sale, să nu-i voim răul, să nu-i învidiem buna lui stare.” Această poruncă se împlinește prin cuvintele: “Celui ce îți cere dă-i și de la cel ce voiește să împrumute nu-i întoarce fața.” (Matei V, 43).

Încheierea comentariului la prima cuvântare se încheie aici, Sfântul Vasile cel Mare arătând că “garanția împrumutului este împăratul cerurilor” de la Care toți să ne învrednicim prin împlinirea tot ceea ce a poruncit Dumnezeu.

A doua omilie la Psalmul XIV este mai mult o predică tematică intitulată Impotriva cămătarilor. Ea pornește de la textul : “argintul său nu l-a dat cu camătă”. Sfântul Vasile cel Mare combate această practică, arătând că este nedrept ca cel care are, să ia celui sărac și ceea ce i-a mai rămas, după care insistă asupra faptului că un astfel de om lacom nu numai câ îl nenorocește, ci îi ia și libertatea pentru că – spune capadocianul – “că cel ce-și ia sarcina să plătească dobânzi pe care nu le poate plăti, se supune de bună voie unei robii pe viață.”

Bogăția acumulată de un astfel de om este necinstită, de aceea păcatul lui este greu în fața lui Dumnezeu încât “coboară sub nivelul animalelor, pentru că acestea, după ce transmit urmașilor puterea de a naște, încetează de a naște, iar banii cămătarilor nasc și după ce au născut alți bani, fac de întineresc și banii cei vechi. Să nu ajungi să ai de-a face cu această fiară nemaiauzită.”

Sfântul Vasile cel Mare are în acest punct în vedere și acea categorie de oameni care, în dorința de a se bucura de lux, sunt în stare a fce sacrificii enorme: “totuși nu vedem venind să împrumute pe cei lipsiți de cele de neapărată trebuință vieții – că mii ca aceștia nici nu găsesc creditori, și se împrumută, cei care fac cheltuieli mari, care fac lux inutil, care sunt robi plăcerilor femeiești.”

În ultima parte a acestei omilii, recomandă ca săracii mai bine să rabde greutățile vieții decât să primească nenorocirile care vin de pe urma dobânzilor. Cei care practică astfel de păcate nu mai sunt conștienți de ceea ce înseamnă valoare morală, ajungând la o inversare a valorilor. Acest lucru este aspru pedepsit de Dumnezeu, pentru că zice:“Vai de cei ce spun că amarul este dulce și dulcele amar” și încheie reînnoind apelul: “să nu-ți intorci fața ta de la cel care voiește să se împrumute de la tine.” (Matei V, 42).

Omilia la Psalmul XXVIII se intitulează: Psalmul lui David. La ieșirea din cort. Introducerea omiliei reprezintă chiar o explicare a acestui titlu. Capadocianul arată că pentru noi cuvintele la ieșirea din cort au o altă semnificație decât cea vetero-testamentară, și anume: contemplarea; prin cuvântul cort trebuie să înțelegem trupul nostru, iar prin ieșirea din cort, ieșirea, plecarea noastră din această viață. Apoi capadocianul se oprește asupra cuvintelor “Aduceți Domnului fii ai lui Dumnezeu”, prin care trebuie să înțelegem că ceea ce se aduce lui Dumnezeu se cuvine să fie ceva mare și vrednic de starea sufletească de fii și de vrednicia părintească.

Calitatea de îndrumători ai turmei lui Hristos li se cuvine întâistătătorilor turmei lui Hristos, care se fac responsabili de modul în care conduc comunitatea încredințată lor. Această vrednicie de care vorbește exegetul nostru, nu se poate obține decât printr-o purificare interioară, prin îndepărtarea de patimi și de toate bogățiile lumii acesteia, evitând să schimbăm ordinea firească a închinării, în sensul în care stăpâniți de patimi am ajunge să ne închinăm creaturii în locul creatorului. Adevărata închinare trebuie făcută în “Cartea cea sfântă a lui” (Ps. XXVIII, 2), adică în afara Bisericii lui Hristos.

Interpretarea versetului al treilea “Domnul peste ape multe” este deosebit de interesantă, arătând că apele sunt sfinții, pentru că din pântecele lor curg izvoare de învățătură duhovnicească care udă sufletele ascultătorilor. Tratarea continuă cu explicarea celorlalte versete, referitoare la modul în care “glasul Domnului”, adică o închipuire a părții conducătoare a sufletelor oamenilor, prin care Dumnezeu vrea să le facă cunoscut oamenilor propriul Său glas și arată puterea Sa în raport cu cele create. El “sfârâmă cedrii”, adică pe toți cei care se mândresc în nebunia lor; “taie para focului” (v. 7) despărțind-o în două: focul pedepsei neluminos și lumina odihnei nearzătoare; cutremură pustiul (v. 8) ca să devină din pământ pustiu, pământ locuit; desăvârșește cerbii (v.9), pentru că acolo unde este cerbul este pusă pe fugă toată răutatea animalelor, etc și continuă astfel până la sfârșit, arătând că scopul principal pentru care a tâlcuit aceste versete este nimicirea gândurilor trupului, care se face vrăjmaș al lui Dumnezeu și dobândirea liniștii sufletești prin care devenim fii ai păcii.

Omilia la Psalmul XXIX se intitulează Psalmul cântării de la inaugurarea casei lui David. Se numește astfel, pentru că face aluzie la fapta care trebuie să urmeze contemplației. Prin casa putem înțelege Biserica lui Dumnezeu iar inaugurarea casei, adică a trupului nostru, construit într-un chip mare și minunat. Toată starea sufletului nostru trebuie atribuită lui Dumnezeu, iar strigătul nostru la nevoie de ajutor, trebuie îndreptat numai către Dumnezeu, pentru că “Nu a fost nici un interval de timp între strigătul și harul Tău, ci îndată ce am strigat mi-a venit vindecarea.” Este vindecarea, pentru că David, din pricina bolii, a coborât în iad, dar a fost scos din iad, prin puterea celui care a învins în locul nostru, pe cel care are puterea morții.

La explicarea versetului 5, Sfântul Vasile cel Mare formulează o definiție a mâniei, despre care spune că este un proces de gândire prin care se aduc aminte lucruri tristre asupra celui ce le merită. Ceea ce este important, este grija pentru starea sufletului, pentru că numai având grijă dinainte de frumusețea noastră, Mirele-Cuvântul să ne poată primi și să ne spună: “Toată ești frumoasă, iubita mea și întinăciune nu este în tine.” (Cântarea Cântărilor, IV, 7).

Omilia la Psalmul XXXII începe direct cu explicarea primului verset: “Bucurați-vă drepților întru Domnul! Celor drepți li se cuvine laudă.” Bucurie, spune Sfântul Vasile cel Mare înseamnă starea veselă a sufletului și nu bucuria pentru treburile gospodăriei sau pentru orice alt lucru fără folos sufletesc.

Lauda se cuvine doar celor drepți, pentru că au inimă dreaptă, iar lauda lui Dumnezeu este și ea dreaptă. Lauda pe care fiecare dintre noi o aducem lui Dumnezeu trebuie să fie pe măsură, asemeni cântecelor psaltirii cu 10 strune (v. 2).

Cel ce împlinește toate poruncile, face din ele un fel de concert și simfonie; acela cântă lui Dumnezeu dintr-o psaltire cu 10 strune, pentru că 10 sunt și poruncile generale, scrise la cea dintâi dare a Legii.

Dumnezeu este Judecător drept dar și milostiv, pentru că El dorește să împărtășească omului din îndurările Lui. Chiar dacă ai săvârșit păcat, este important să știi să te umilești, să îți pară rău de păcat și să te pocăiești cu lacrimi. Dacă te va găși așa, Judecătorul te va face cu siguranță vrednic de belșugul milostivirii Sale.

Nimic nu ne aduce pe adevăratul drum decât adevărul Evangheliei, care s-a făcut biruitor asupra tuturor sfaturilor și învțăturilor filosofice ale neamurilor. Învățăturile și teoriile logice prescrise de acestea sunt deșarte, pentru că se raportează numai la gândirea omenească. Ori dacă omul dorește ca sfatul lui Dumnezeu să rămână statornic, trebuie risipite mai întâi, din nou, gândurile omenești. Dumnezeu se va întoarce spre cel care L-a urmat cu adevărat; El nu se uită la măririle din această lume, la împărați, dregători, etc., ci la sufletul iubitor de Dumnezeu, la cei care slujesc Domnului și nădăjduiesc în mila Lui.

Omilia la Psalmul XXXIII începe prin explicarea titlului și redarea exactă a textului din Scriptură referitor la Abimelec. A binecuvânta pe Domnul în toată vremea (v. 1) – înseamnă a binecuvânta pe Dumnezeu nu numai în clipele fericite ale vieții, ci și în vremuri de restriște. “Pururea lauda Lui în gura mea.” – se referă la omul care este vrednic să le facă spre toate spre slava lui Dumnezeu, încăt “orice faptă, orice cuvânt și orice faptă intelectuală să aibă cu ea puterea laudei”.

Fiecare individ uman trebuie să aducă mărire lui Dumnezeu, nu toți în mod identic, ci fiecare în felul său: cel care luptă contra patimilor mărește în felul său pe Dumnezeu; cel care contemplă măreția creației aduce în alt fel slavă lui Dumnezeu. Toate acestea presupun o inimă curată, pentru că, spune capadocianul, nici o inimă tulburată nu poate ajunge la o înțelegere a adevărului. Pentru a primi cununa, este nevoie de luptă și de încercări, pentru că “nimeni nu poate fi încercat decât numai prin necazuri.”

În explicarea versetului 5, Sfântul Vasile cel Mare scoate mai bine în evidență nuanța mesianică pe care o comportă textul: “apropiați-vă de El și vă bucurați și fețele voastre să nu se rușineze.” Sfântul Vasile cel Mare arată că, după cum lumina fizică nu este la fel pentru toți, ci numai pentru cei cu ochii deschiși, gata să primească la fel “Soarele dreptății”, nu dăruiește tuturor strălucirea Lui, ci numai celor care luminează viața, pentru a fi vrednici de primirea adevăratei lumini, care este Hristos.

Sărăcia este pentru Sfântul Vasile cel Mare același lucru cu smerenia. În acest mod strigătul celui sărac către Dumnezeu va fi auzit de Domnul. “Gustați și vedeți că este bun Domnul” (v. 8) – se referă la trupul lui Hristos, care este adevărata mâncare iar “plăcerea bucuriei pâinii, trebuie să o avem printr-o gustare spirituală” .

Foarte important de menționat este și interpretatrea textului din versetul 10: “Bogații au sărăcit și au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul, nu se vor lipsi de tot binele.” Pentru frumusețea textului, vom reda exact cuvintele Sfântului Vasile: “Dumnezeu este însuși Binele desăvârșit și de acest bine nu se vor lipsi toți cei care-L caută pe Domnul. Un om neinstruit, unul care nu poate deosebi binele de rău, să nu îmi numească mie bine, binele care are în el desfătarea cea trecătoare, ce se aduce odată cu stricarea trupului.

Cel care pune bogăția materială și însușirile trupești în categoria binelui, așează binele, cuvântul acesta sfânt care se cuvine numai lui Dumnezeu în rândul lucrurilor josnice, de care nici nu merită să vorbim, și odată cu aceasta, cade în cea mai cumplită contrazicere.”

Încheierea este putin mai deosebită decât la celelate omilii, în sensul în care omilia se sfârșește printr-un îndemn la certitudinea că cei care nădăjduiesc cu adevărat în Dumnezeu vor fi răscumpărați cu sângele lui Hristos.

Omilia la Psalmul XLIV. Introducerea este destul de lungă, concentrată pe două părți: prima parte explică titlul – La sfârșit pentru cei ce se vor schimba și partea a doua, în care explică amănunțit în ce constă această schimbare. Merită să ne rețină atenția, din cuprinsul omiliei, interpretarea versetului 11, text pe care noi îl interpretăm ca o profeție despre Maica Domnului: “Stătut-a Împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită și înfrumusețată”. Sfântul Vasile cel Mare identifică împărăteasa cu Biserica, despre care spune că: “așează pe locul din dreapta lui Hristos pe cei cunoscuți pentru faptele lor bune și desparte de cei răi, așa cum desparte păstorul oile de capre. Stă dar împărăteasa, adică sufletul logodit cu Mirele-Cuvântul, care nu e stăpânit de păcat, ci participă la împărăția lui Hristos de-a drepata Mântuitorului în haină aurită, adică țesută din dogme spirituale și înfrumusețată, împodobită cuviincios și măreț.”

Învățăturile ereticilor trebuie stârpite, astfel că Mireasa să-și primească proproia frumusețe și să fie dorită de Împărat. Noi toți suntem fii ai Bisericii, fiecare ne dobândim această calitate prin practicarea virtuților și prin aceasta suntem puși în Biserică căpetenii peste tot pământul.

Încheierea este aproape neidentificabilă, întrucât, omilia se încheie cu explicarea ultimelor versete ale psalmului.

Omilia la Psalmul XLV. Titlul acesteia este La sfârșit. Pentru fiii lui Core. Psalm pentru cele ascunse. Sfântul Vasile cel Mare arată că psalmul este o profeție despre sfârșitul lumii. Este un psalm pentru fiii lui Core deoarece acestora li s-a dat harisma profetică în mod egal, pentru că “le era și dispoziția sufletească spre cele bune”

De ce “pentru cele ascunse”? Pentru că multe din tainele divine nu pot fi rostite cu cuvântul. Înainte de a se ocupa de tâlcuirea psalmului, Sfântul Vasile cel Mare face câteva considerații, arătând că tot ceea ce exclude pe Dumnezeu este trecător și efemer. Nici fuga la vrăjitoare și descântătoare nu este o soluție, pentru că aceasta înseamnă să aduci aproape de tine puterea diavolului. Adevărata scăpare a noastră este nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu.

Necazurile nu pot fi depășite decât cu încercarea, pentru că “necazurile lucrează răbdarea, răbdarea încercarea, iar încercarea nădejde”.

Acest mod de a vedea existența umană alungă teama și frica. Nici măcar calamitățile naturale ce s-ar produce pe pământ din cauza păcatelor omului, nu ar constitui un motiv de teamă pentru omul cu adevărat credincios.

În versetul 7 – “Domnul puterilor cu noi” – trebuie văzut pe Dumnezeu Întrupat, Cel ce S-a arătat în lume prin Fecioara Maria. Acest eveniment trebuie să atragă atenția privirilor tuturor. De aceea psalmistul adresează un apel tuturor: “Veniți și vedeți lucrurile Domnului”, un apel adresat mai des celor care sunt departe de cuvântul adevărului, arătând prin aceasta că Dumnezeu îi cheamă la El cu brațele deschise pe toți, chiar și pe cei care mai înainte au fost rătăciți. Toate îndeletnicirile lumii trebuie lepădate, pentru că sunt în afara lui Dumnezeu și prin ele nu putem cuprinde cuvântarea cea adevărată a lui Dumnezeu (v. 10).

Versetul: “Înălța-Mă-voi între neamuri. Înălța-Mă-voi pe pământ” – se referă la Patima Domnului, pentru că, spune exegetul, “avea să se înalțe pe Cruce pentru neamuri și să primească înălțarea peste tot pământul.”

Omilia la Psalmul XLVIII este intitulată Psalm fiilor lui Core și începe prin a arăta că mulți filosofi s-au străduit să scrie despre scopul vieții omenești. Fiecare dintre ei au ajuns la diferite concluzii: unii au spus că scopul vieții creștine este știința, alții că este lucrarea practică, unii că scopul vieții este de a te folosi de viață și de trup, alții că scopul vieții este plăcerea. Sfântul Vasile cel Mare arată că toate acestea sunt produsul minții omului stăpânit de pasiune, iar scopul adevărat al vieții este fericita viețuire în veacul ce va să fie.

Toți sunt chemați să `ntre în Biserica lui Dumnezeu și de aceea psalmistul spune: “Ascultați acestea toate neamurile!”, adică fără deosebire, tineri și bătrâni, bogați și săraci, pentru că “cel care adună și cheamă pe toți cu predica este Mângâietorul, Duhul Adevărului”

Faptele trebuie săvârșite în deplin acord cu cuvintele, asemenea unei psaltiri care scoate sunete în armonie cu melodia vocii.(v. 4). Cei care se încred și se laudă cu puterea și bogăția lor (v. 6), nu fac altceva decât să devină prizonieri în sensul în care ei înșiși s-au lipsit de libertatea primită de la Creator. Orice prizonier trebuie răscumpărat, pentru a primi libertatea. De aceea este firesc ca psalmistul să se întrebe: “Au îl va răscumpăra omul?” (v. 7). Nici un om nu are putere în fața lui Dumnezeu ca să poată ispăși pentru ce a păcătuit, pentru că el însuși este sub păcat. Hristos este Cel Care ne-a răscumpărat, nu fiindu-i frați, ci dușmani prin păcatele noastre, nici El fiind simplu om, ci Dumnezeu, iar după ce ne-a dăruit libertatea ne-a numit frați ai Lui, căci spune Scriptura: “Spune-voi numele Tău fraților mei.”

În continuarea omiliei, Sfântul Vasile cel Mare explică celelate versete, arătând că prin moartea fizică, toate bunurile câștigate aici pe pământ rămân, iar cei care și-au legat viața de ele, vor fi părtași iadului.

Modul în care se exprima autorul, lasă impresia că acesta este plin de durere. De aceea, încheierea reprezintă o constatare asupra modului în care omul supus patimilor trupului “s-a alăturat dobitoacelor celor fără de minte și s-a asemănat lor” (v. 21)

Din introducerea Omiliei la psalmul LIX, aflăm că în momentul în care rostește această predică, Sfântul Vasile cel Mare era foarte bolnav. Explicând titlul psalmului, autorul arată că acest psalm este scris într-un moment în care David se bucura de strălucirea biruințelor sale. Explicațiile sunt foarte scurte în această omilie și sunt coroborate cu alte texte scripturistice. Finalul omiliei se rezumă la a da câteva sfaturi, care sunt, de fapt, concluziile ce se desprind din cuprinsul psalmului:

ajutorul nu vine nici de la sănătatea trupului și nici de la bogăția lumii, ci de la necazul mare secondat de nădejdea care nu rușinează

– ajutorul nu vine decât dacă, disprețuind cele lumești facem rugăciuni însoțite de lacrimi și priveghere prelungită; ajutorul se sprijină pe nădejdea celui ce poate să ne mântuiască, adică a lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

Omilia la Psalmul LXI este intitulată Pentru Iditum. Acest psalm este adresat de David lui Iditum pentru a îndrepta patimile din sufletul lui. Tot sufletul trebuie să se supună lui Dumnezeu (v.1), pentru că de la El ne este dată mântuirea.

Mântuirea nu este o lucrare simplă, care ne oferă un har pentru a scăpa de neputință, ci este mai mult pentru că însuși Dumnezeu este și Mântuitor (v.2). Fiul lui Dumnezeu este cel care sprijină neputințele noastre și se face mântuitor al neamului omenesc. Omul trebuie să fie permananent treaz, pentru a face față uneltirilor diavolului, care urmărește să ne aducă iarăși pe noi în robie, pe noi cei care am fost eliberați prin sângele lui Hristos. Fiecare dintre noi trebuie să știe să deosebească natura lucrurilor prin cântarul ascuns în sufletul nostru. “greutatea trupului o cunoaștem din înclinările cântarului, iar pe cele ce trebuie să le alegem în viață, le deosebim prin libertatea de voință a sufletului nostru.”

Se poate observa că Sfântul Vasile cel Mare este conștient că bogăția poate distruge sufletul, pentru că și în acest caz se acordă o mai mare atenție modului de pervertire a omului, capadocianul oferind exemple care să demonstreze concluzia. Îndemnul către îndrăzneală și nădejde în Dumnezeu, Care va izbăvi chiar și pe cei care au călcat în păcat dar s-au pocăit încheie omilia. Totodată se recomandă ca medicament împotriva păcatului aducerea aminte a cuvintelor: “Că Tu vei răsplăti fiecăruia după faptele lui.”

Ultima omilie din ciclul celor 14 este cea la Psalmul CXIV. Explicând textul “Iubit-am, că va auzi Domnul glasul rugăciunilor mele”, Sfântul Vasile cel Mare spune că nimeni nu este vrednic de iubit decât Dumnezeu, Acela pe Care toți îl doresc. Dacă ar fi să raportăm la om această virtute, am putea spune că doar cel desăvârșit, care a depășit frica de rob și se află în duhul învierii, poate spune împreună cu psalmistul: “Iubit-am”.

Faptul că Dumnezeu și-a plecat urechea Lui spre noi (v. 2) nu înseamnă că auzul divin are nevoie de cineva să grăiască cu glasul pentru a-L auzi, pentru că Dumnezeu toate le cunoaște. Omul trebuie să lupte pentru a câștiga biruința. Biruie cel care nu cedează în fața relelor, dar mai ales “cel care de bunăvoie își trage asupra lui durerea pentru a-și arăta răbdarea.”

După acestea exegetul descrie odihna viitoare, în comparație cu cea de aici, arătând că dacă psalmistul spune “aici m-au cuprins durerile morții” (v. 3), dincolo Dumnezeu a scos sufletul meu din moarte; aici sunt necazuri, dincolo nu mai există nici lacrimă, nici suferință, ci totul va fi veselie, în contemplarea frumuseții, slavei lui Dumnezeu.

III.4. Comentariul la Isaia

În Comentariul la profetul Isaia, Sfântul Vasile cel Mare insistă cu deosebire asupra textelor hristologice, mesianice.

El reține prevederile evanghelistului Vechiului Testament, exprimate în fraza „În zilele de apoi muntele casei Domnului din Ierusalim se va înălța mai sus decât dealurile și vor veni la el toate neamurile“ (Isaia II, 2-3). Zilele de apoi, semnifică epoca lui Iisus Hristos. Muntele casei Domnului este o metonimie, este vorba despre Ierusalim, căruia în viitor i se va deschide un larg orizont. În Ierusalim se va petrece un eveniment atât de înălțător, încât spre această cetate se îndreaptă năvalnic toate popoarele, „mânate de Evanghelia care se va propovădui la toată lumea“, cum precizează exegetul capadocian.

Biserica creștină este preînchipuită prin Sion sau Ierusalim, pentru că de acolo – din Ierusalim s-a vestit lumii Evanghelia, scrie Sfântul Vasile, interpretând locul II, 3 din cartea profetului.

Textul clasic din Isaia VII, 14 – „Iată Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și-l vor numi Emanuel“, pe care Biserica îl referă la evenimentul legat de Maria, Maica Domnului, află în exegeza vasiliană o interpretare autentică. Pentru a apăra tradiția creștină, Sfântul Vasile scria în comentariul său: „Intâiul Adam a luat ființă fără împreunarea între bărbat și femeie, tot așa noul Adam se naște pe cale neobișnuită.“

Scrisul Sfântului Vasile cadrează întocmai cu aprecierile biblice, sens care rezultă din locurile paralele.

Astfel, Isaia IX, 1 – „poporul care umba în întuneric, a văzut lumină mare“, primește o interpretare hristologică, cum i-au dat-o și Eusebiu al Cezareii, Chiril al Alexandriei și Teodoret. La toți aceștia, întunericul este păcatul, lumina este Hristos. Domnul a adus – subliniază capadocianul – poporul de la întunericul neștiinței la lumina adevărului.

Sfântul Vasile face o determinare a Pruncului minunat, de la Isaia VII, 14. El consideră că acest verset găsește o completare în IX, 5-6: „Mai înainte s-a numit Emanuel, aici se numește înger de mare sfat.“

Comentând versetul de la VI, 3: „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot“, Sfântul Vasile cel Mare admite sensul trinitar al imnului isaianic. Serafimii au exclamat de trei ori adjectivul sfânt și astfel ei au exprimat sfințenia celor trei Persoane.

În acest comentariu, Sfântul Vasile cel Mare nu va uza de lungi raționamente. El este acum rezumativ și practic.

Iată, de exemplu, exegeza textului isaianic: „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului“. Capadocianul citează des acest verset și ori de câte ori vrea să arate cât de scurtă și de trecătoare este viața. Uneori chiar omul cel mai în floarea vârstei va veșteji de ani și va sfârși de boală. Puterea și demnitatea obținute, prin care cei tari condamnă, pun în lanțuri sau exilează, sfârșește printr-o boală de piept sau măcinat de friguri și slava celor mari sfârșește cum se scutură petalele florilor.

Exegetul capadocian insistă în acest comentariu și pe textele care prevăd o nouă ordine în lume; între acestea, frecvente sunt cele irenice.

A fost impresionat de cuvintele profetului “Vor preface săbiile lor în fiare de plug și lăncile în seceri. Nu va mai ridica neam împotriva altui neam sabia și nu vor mai învăța a se bate.“ (Isaia II, 4). O societate care să nu mai cunoască grozăviile războiului este făgăduința pe care o vede în acest text isaian, Sfântul Vasile.

Războiul se angajează în vederea distrugerii, pacea se întemeiază în vederea construirii. Isaia îndrăznește fericirea care rezultă pentru oameni, prin înlocuirea energiei războiului cu o energie a muncii creatoare, posibilitate care are preferință mai ales într-o epocă de pace.

Ca o aprobare a celor spuse de Isaia în I, 4 trebuie să considerăm o altă mărturie a Sfântului Vasile în erminia la profet. El a scos din textul profetului concluzia că „Legea lui Hristos conține pacea și mijloacele de a lupta împotriva războiului. Deodată cu nașterea Mântuitorului a venit pacea pe pământ, pacea vestită de Hristos celor de aproape și celor de departe, iudeilor și păgânilor. Hristos ne-a dat puterea asupra războiului“. Cine nădăjduiește sincer în judecată, cine crede în înviere nu se va mai război cu nimeni.

Trebuie subliniat faptul că și în acest comentariu la profetul Isaia capadocianul își vădește ascuțitul spirit de observație critică. Față de cei care confundau pe Amos din Isaia I, 1 cu profetul Amos, el precizează că ortografia numelor e alta, alta e și semnificația numelor.

Sfântul Vasile cel Mare dă o soluție astăzi general valabilă și se vădește bun cunoscător al limbii ebraice.

Cuvintele de la Isaia I, 3, care constituie formula de adresare ascultătorilor săi: „Ascultă cerule, ia aminte pământule!“, nu invocă cerul și pământul doar ca simpli martori ai celor spuse, ci ia cerul și pământul ca mărturie împotriva răutății omenești.

Versetul 4 din capitolul I al cărții profetului – „Vai ție neam păcătos“, aparține după structură filologică unui gen de plângeri. Analizând sintagma sămânță rea Sfântul Vasile cel Mare afirmă că iudeii nu au fost răi din fire, ci după voie, prin delăsarea binelui.

Versetul 4 din capitolul următor – „Preface-vor săbiile lor în fiare de plug…și nu vor mai face războaie“, exegetul capadocian îl consideră o profeție clasică referitoare la timpurile mesianic-eshatologice, la plinirea vremii.

III.5. Alte lucrări vasiliene cu implicații exegetice vetero-testamentare

Sfântul Vasile cel Mare a scris și o Omilie la cartea Proverbelor, despre care spune că motivul scrierii acesteia a fost înfierarea moravurilor și îndreptarea viciilor.

Scopul scrierii proverbelor este acela de a oferi omului capacitatea de a-și însuși binele și a-l pune în practică în relația cu semenii, de a ști ce este dreptatea și de a se cunoaște cum se poate face o judecată după dreptate, ce înseamnă lipsa de răutate sau inocență, ce înseamnă să fii copil cu sufletul și să simți că-L dorești pe Dumnezeu aproape de tine, ce este inteligența și ce avantaje sufletești aduce ea dacă este folosită pozitiv. Toate acestea le descoperă Sfântul Vasile cel Mare printr-o destul de pertinentă analiză a acestei cărți vetero-testamentare. Faptul că exegetul rostește o omilie la această carte nu este întâmplător, deoarece pentru el această carte este una plină de putere, care depășește înțelepciunea înțelepților iar învățămintele cuprinse în ea sunt mult mai profunde decăt toate sfaturile învățătorilor.

După cum se știe, în tratatul Despre Sfântul Duh, Sfântul Vasile a pus “baza liniilor de trasament, înlăuntrul cărora s-a înălțat construcția lui măreață de teologie trinitară”, cum afirmă un biograf al vieții și teologiei lui.

După învățătura Vechiului Testament despre creație, lumea este un produs al înțelepciunii, al puterii și al voinței lui Dumnezeu. Prin Fiul s-a mijlocit și executat creația, iar Duhul Sfânt, care se purta pe deasupra apelor era voința creatoare, gata oricând să `ntre în activitate.

Interesant de observat pentru noi este faptul că în tratatul marelui capadocian, Vechiul Testament este un izvor apreciabil: se citează de 22 ori din Psalmi, de 9 ori din Isaia, psalmul 108 și capitolul VIII din cartea profetului având predilecție.

Liturghia care poartă numele Sfântului Vasile are multe elemente luate din Vechiul Testament, ca și rugăciunea de la rânduiala Sfintei Euharistii. Începutul acestei rugăciuni: “Dumnezeul nostru, fântâna vieții, făcătorul a toată făptura cea văzută”, este un reflex din Hexaimeron ca și Rugăciunea a III-a a capadocianului de la Rânduiala Sfintei Euharistii. În Liturghie se cântă în forma antifoanelor psalmul 102 (“Binecuvintează suflete…”), 145 (“Laudă suflete…”), înainte de Fericiri, psalmii tipici ai Vechiului Testament. Trisaghionul se bazează pe Isaia VI, 3; se citește prochimenul luat din psalmii vetero-testamentari. Preotul rostește în taină psalmul 50, apoi luând acoperământul Cinstitelor Daruri zice psalmul 133, etc.

Canoanele Sfântului Vasile cel Mare , care au intrat în colecția bisericească universală, au si ele o profundă mireasmă biblică.

Pentru comentariul canonului I se utilizează Prov. XVII, 28. Pentru al doilea canon găsim referiri la Pentateuh. În acest canon se aplică parțial Exodul, XXI, 21-23, când este vorba despre sancționarea crimelor, pentru meșteșuguri sau uciderile neintenționate. Pentru canonul al treilea se utilizează naum I, 9. La baza cananonului al patrulea se constată principiul vetero-testamentar: “în număr constă puterea”. Canonul IX se referă la Ieremia III, 1 și Proverbe, 18, 23. În privința celor loviți, canonul XI se referă la legea lui Moise. Comentatorii canonului al XIII-lea se referă la Numeri 3, 17-24. Canonul XVII face apel la Psalmul 8, 9; canonul XVI este un scurt comentariu la II regi X, 1, canonul XXI uzează de Ieremia 3, 1 și Proverbe 18, 22. Comentatorii canonului XXIX își întemeiază argumentele pe Facere 1, 23, Ieșire 22, 11, Levitic 9, 12, Psalmii 118 și 116 și Zaharia 8, 16-17. În canonul 84 are imixtiune Facerea 19,17, în canonul 87- Facerea 1, 18, Levitic 18, 18 iar în canonul 91-Facerea 1, 5, Deuteronom 19, 15, etc.

În Regulile monahale, Sfântul Vasile cel Mare se va fi inspirat din ideologia psalmilor ca și din nazireatul Vechiului Testament, care supunea unei discipline aspre pe cei care au depus votul și își închinaseră viața idealului de perfecțiune. Că utilizarea Vechiului Testament este vastă în Regulile capadocianului, iată dovada:

în precuvântarea la Reguli, Sfântul Vasile cel Mare utilizează Facere 4,7; 19, 24; Proverbe 28, 14; Psalmul 15, 8; psalmul 32, 5; Psalmul 49, 21; Psalmul 100, 1; Psalmul 111,1 Psalmul 114, 4; IV regi 6, 18, Zaharia 10, 1;

în răspunsul la prima întrebare folosește Cântarea Cântărilor 2, 5, Isaia 1, 3, psalmul 41, 3.

în răspunsul la întrebarea a III-a: Exod 32,32

în răspunsul la cea de-a V-a întrebare uzează de: Proverbe 4,23; Ps. 15, 8; Ieremia 23, 24;

întrebarea a VI-a: Ps. 13, 20, Ps. 12, 4; Ps. 13, 24; Ps. 76, 4, Ps. 118, 103; Ecclesiastul 4, 10;

întrebarea a IX-a: Ps. 18, 11, Ieremia 48, 10;

întrebarea a XIV-a: I Regi 2, 25;

întrebarea a XVI: Facere 25, 33, Ieșire 33,11; Deutronom 9,9; Proverbe 19,10; III Regi 19, 8; Daniel 10, 3;

întrebarea a XVII-a: Facere 21, 6; Iov 8,21; Proverbe 15, 3: Inț. 2,1 și 7,7;

întrebarea a XX-a: Facere 28, 20; Proverbe 30, 8-9;

întrebarea a XX-a: Facere 3, 21;

întrebarea a XXIV: Iezechiel, 3, 20; Ieremia 48, 10; Isaia 3, 12;

întrebarea a XXVIII-a: I Regi 3, 13;

întrebarea a XXIX-a: Levitic 10, 1-2; Isaia 46, 3; Psalmul 100, 6-7;

întrebarea a XXXII-a: Numeri 14, 4;

întrebarea a XXXIII-a: Ps. 52, 6; Deuteronom 19, 15, Psalmul 111, 5;

întrebarea a XXXIV-a: Ieremia 48, 10;

întrebarea a XXXVII: Proverbe 31, 27 și 6,6; Ecclesiastul 3,1 ; Psalmul 76, 4; Psalmul 5, 4; Psalmul 50, 12-14; psalmul 142, 10; Psalmul 54, 18; Psalmul 4,5; Psalmul 90, 6; Psalmul 118, 62;

întrebarea a XLI-a: Psalmul 122,2;

întrebarea a XLII-a : Ieremia 17, 5-6;

întrebarea a XLV-a: Psalmul 111, 5;

întrebarea a XLVI-a: Proverbe 27, 5 și 18, 19;

întrebarea a XLVII-a: Proverbe 22,10;

întrebarea a XLVIII-a: Inț.Sol. 32, 24;

întrebarea a XLIX: Ez, 18, 4;

întrebarea a LV-a Facere 3, 19; Inț. 7, 30; Ieremia 8, 22; IV Regi 20, 7; Proverbe 3, 12; Miheia 7,9; Iov 2, 6.

Trebuie sublinat faptul că în opera vasiliană se întâlnesc interferențe exegetice vetero-testamentare chiar și în epistolele sale sau în celelalte omilii scrise: Omilia la cuvintele Ia seama la tine însuți, Despre credință, Omilia Dumnezeu nu este autorul relelor, Omilia a XIII-a (Despre botez), Omiliile despre post, Omilia Despre mulțumire, Omilia la cuvintele Striva-voi jitnițele mele și mai mari le voi zidi, etc.

Indiferent că tratează teme morale, ascetice, dogmatice, apologetice sau pedagogice în aceste omilii, Sfântul Vasile cel Mare găsește în Vechiul Testament mereu o sursă la care apelează pentru a-și ilustra argumentele și justificările sale în expunerea anumitor puncte de vedere.

CONCLUZII

Sfântul Vasile cel Mare, unul dintre cei mai luminați tâlcuitori ai Sfintei Scripturi din perioada patristică, a contribuit nu numai la lămurirea felului în care se cuvine să ascultăm și să explicăm cuvântul lui Dumnezeu, potrivit sensului său spiritual, ci a făcut să străbată în lucrările sale teologice, în omilii și comentarii, însăși lumina inteligibilă a Sfântului Duh, prin care textul sacru devine transparent pentru prezența divină a lui Hristos.

Profundele sale analize teologice, viziunile de larg și luminos orizont, ca și aprecierile doctrinare, exegetice originale, se găsesc de cele mai multe ori împlinite în mod intim cu explicarea versetelor scripturistice. Mai presus de orice, însă, Sfântul Vasile cel Mare se încadrează în mod firesc în marea tradiție de gândire răsăriteană, de origine apostolică, pentru care tălmăcirea cuvântului lui Dumnezeu este ea însăși o lucrare teandrică.

Încercând să surprindă sensul obiectiv duhovnicesc al Sfintei Scripturi, el a înțeles să se apropie de această carte vie cu o deosebită atenție, cu multiple cunoștințe, dar mai ales cu adevărată credință. În opera lui se întâlnește la fiecare pas certitudinea interioară a conștiinței că conducerea spre adevăr și pătrunderea în sanctuarul lui se face cu ajutorul direct al Sfântului Duh, căruia, de fapt, i se datorează darurile descoperirilor.

Ori de câte ori sesizăm adevărul divin, el ne cuprinde inima și ne angajează mintea, precum tot el ne pune în mișcare cuvântul, pentru a lua astfel o întrupare omenească.

Sfânta Scriptură reprezintă pentru Sfântul Vasile cel Mare Cuvântul lui Dumnezeu adresat oamenilor în vederea mântuirii. Pentru tâlcuirea ei, interpretul trebuie să aibă o viață curată, pregătită de rugăciuni, meditație și solide cunoștințe teologice, fără însă a se neglija profundele cunoștințe aparținătoare culturii profane. Sfântul Vasile cel Mare este un veritabil exemplu în acest sens, dispunând, cum am putut observa, de cunoștințe din cele mai variate domenii: cosmogonie, botanică, astronomie, meteorologie, istorie naturală și geografie.

Una dintre cele mai importante cerințe pentru exeget, surprinse de ierarhul capadocian și care este absolut necesară pentru exegetul din toate timpurile, este identitatea cu autorul inspirat în sensul unei cât mai exacte predări ale mesajului pe care vrea să îl transmită Sfânta Scriptură.

În intrepretarea și exegeza Scripturii, Sfântul Vasile cel Mare recurge și la Părinții anteriori lui, căci Scriptura nu este izolată de Tradiție, deoarece întotdeauna datina vie, memoria vie a Bisericii ne-a ajutat să recunoaștem adevăratul sens al Cuvântului lui Dumnezeu expus în Sfânta Scriptură, ambele fiind lucrarea Duhului în Biserică.

Se pot desprinde, din exegeza vasiliană, următoarele elemente general-valabile și astăzi:

combaterea alegoriei – Sfântul Vasile cel Mare ia poziție împotriva acestui mod de interpretare a Sfintei Scripturi, arătând că alegoria nu edifică, ci închide adevăratul sens al cuvintelor scripturistice.

Sensul literal este căutat cu insistență de exegetul capadocian. Este promovată analiza filologică a textului în sensul studierii cuvintelor, cu o deosebită minuțiozitate pentru ca tot ceea ce se interpretează să aibă o logică și o exactitate bine precizată. Cu toate acestea trebuie subliniat faptul că Sfântul Vasile cel Mare nu a urmărit desființarea alegoriei, ci doar a abuzurilor de această figură de stil. Uneori capadocianul acceptă o explicare spirituală, figurată a unor texte. În omiliile sale se pot sesiza chiar tendințe de încadrare a evenimentului biblic în istoria biblică și încercarea de a-l compara cu istoria universală.

Caracterul hristologic – care trebuie să răzbată din exegeză concretizat prin referirea perpetuă și explicarea faptelor din Vechiul Testament în lumina Noului Testament, Iisus Hristos fiind Cel care permite o înțelegere plenară a Scripturilor vetero-testamentare.

Rolul exegezei este acela de a descoperi pe Hristos și de a-l face cunoscut. Acest aspect trebuie subliniat mai ales atunci când Sfântul Vasile cel Mare menționează că prin cuvintele Vechiului testament trebuie să ajungem la Hristos șî la învățătura Sa.

Putem conchide deci, că modul de interpretare ortodox profesat de Sfântul Vasile cel Mare este unul care trebuie aplicat în exegeza modernă, în caz contrar, prin renunțarea la el, exegeza își va pierde caracterul ei fundamental și își va reduce înțelegerea reală și adevărată a Sfintei Scripturi.

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

Ediții ale Sfintei Scripturi

BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1968

NOUL TESTAMENT cu PSALMII, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982

NOUL TESTAMENT, tipărit cu binecuvântarea și prefața Prea Fericitului Părinte Teoctist, versiune revizuită, redactată și comentată de Bartolomeu Valeriu Anania, sprijinit pe numeroase alte osteneli, ediția a doua, revizuită și îmbunătățită, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995

NOVUM TESTAMENTUM GRAECE et LATINE Edditura Eberhard Nestle, ediția recesima secunda, United Bible Societies, London, 1969

B. Opere patristice

* * *, Apologeți de limbă greacă, trad. de Pr.Prof. T. Bodogae, Pr.Prof. Olimp Căciulă, Pr.Prof. D. Fecioru, în col. “Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980

CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Scrieri, partea a doua, (Glafire) trad., introducere și note de Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, în col. “Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 39, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992

CLEMENT ALEXANDRINUL, Scrieri. Protrepticul și Pedagogul (partea întâi), trad., note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, în col. “Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 4, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982

IDEM, Scrieri (partea a doua), Stromatele, trad., cuvânt înainte, note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, în col. “Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 5, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982

GRIGORIE DE NAZIANZ, Cele cinci cuvântări teologice, trad. de Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Anastasia, București, 1993

GRIGORIE DE NYSSA, Tâlcuire amănunțită la Cântarea Cântărilor, trad. de Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae și Pr. Ioan Buga, în col. “Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 29, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982

IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Facere, partea întâi, trad. De Pr. D. Fecioru, în col. “Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 21, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987

IDEM, Omilii la Facere, partea a doua, trad. de Pr. D. Fecioru, în col. “Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 22, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989

IDEM, Omilie la predică, trad. de Pr. D. Fecioru, în rev. “Mitropolia Ardealului”, nr. 1-2, 1978, pp. 58-66

ORIGEN, Scrieri alese (partea întâi) – Omilii la Facere, Ieșire, Numeri, Iosua, Cântarea Cântărilor, Cartea Proorocului Ieremia, trad. de Pr.Prof. Teodor Bodogae, Pr. Nicolae Neaga și Zorica Lațcu, în col. “Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 6, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981

IDEM, Scrieri alese (partea a doua), trad. de Pr.Prof. Teodor Bodogae, în col. col. “Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 7, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982

VASILE CEL MARE, Scrieri, partea a treia (Despre Sfântul Duh, Corespondență, Epistole), trad, introducere, note și comentarii de Pr.Prof.Dr. C. Cornițescu și Pr.Prof.Dr. T. Bodogae, în col. “Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 12, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988

IDEM, Scrieri, partea întâia (Omilii la Hexaimeron, Omilii la Psalmi, Omilii și cuvântări, trad., introducere, note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, în col. “Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 17, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986

IDEM, Homelies sur l”Hexaimeron, texte grec, introduction et notes de Silvester Giet, în col. “Sources Chretiennes”, Paris, 1949

MANUALE, DICȚIONARE, ENCICLOPEDII

BARDY, G., Dictionnaire de Theologie Catholique, Paris, 1933

BASARAB, Pr.Prof.Dr. Mircea, Ermineutica biblică, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române, Oradea, 1997

BOYER, L., Dictionnaire Theologique, Tournai, 1963

CĂLUGĂR, Pr. Dumitru, Catehetica, Manual pentru Institutele Teologice ale Bisericii Ortodoxe Române, București, 1976

COMAN, Pr.Prof.Dr. Ioan G., Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, 2000

COMAN, Pr.Prof.Dr. Ioan G., Patrologie, vol. I-III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1983, 1985, 1988

De MARGERIE, Bertrand, Introduction a l’histoire de l’exegese. I Les Peres grecs et orientaux, Les Editions du Cerf, Paris, 1980

* * *, Dictionnaire de Spiritualite ascetique et mystique, Paris, 1953

* * *, Dictionnaire encyclopedique de la Bible, Brepols, Paris, 1960

GORDON, Pr.Lect.univ.Dr. Vasile, Introducere în omiletică, Ed. Universității din București, 2001

IVAN, Pr.Dr. Ilie I., Omiletica Ortodoxă, Ed. Episcopiei Argeșului și Muscelului, 1999

OTTO, S., Encyclopedie de la Foi, Paris, 1966

PRELIPCEAN, Pr.Prof.Dr. Vladimir și colaboratori, Studiul Vechiului Testament, manual pentru Institutele teologice, ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1985

SLUȘANSCHI, Dan, Dicționar enciclopedic al Bibliei, Ed. Humanitas, București, 1998

LUCRARI, STUDII ȘI ARTICOLE

ABRUDAN, Pr.Prof.Dr. Dumitru, Biblia în preocupările Sfinților Părinți (Aspecte ale gândirii patristice referitoare la Sfânta Scriptură), în rev. "Mitropolia Ardealului", nul XXXIV (1989), nr. 6, pp. 26-32

ABRUDAN, Pr.prof.Dr. Dumitru, Cartea Psalmilor în spiritualitatea ortodoxă, în rev. "Studii Teologice", seria a II-a, anul XXXIX (1985), nr. 7-8, pp.457-468

ANDREI, P.S. Botoșăneanul, Aspecte ale vieții sociale oglindite în opera Sfântului Vasile cel Mare, în rev. “Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul LV (1979), nr. 1-2, pp. 88-94

AVRAMESCU, Pr.Ioan, Hexaimeronul Sfântului Vasile cel Mare, Pagini patristice, în rev. "Mitropolia Moldovei si Sucevei", anul LV (1979), nr. 3-6, pp. 360-372

BABA, Pr.Lect.Drd. Teodor, Exegeza Sfintei Scripturi – preocupare majoră a Sfinților Trei Ierarhi, în “Teologia”, revista Facultății de Teologie din Arad, anul III (1999), nr. 1-2, pp. 107-118

BASARAB, Pr.prof.Dr. Mircea, Sfânta Scriptură și interpretarea ei în concepția Sfântului Vasile cel Mare, în rev. “Mitropolia Banatului”, anul XXIX (1979), nr. 4-6, pp. 286-300

BĂJĂU, Pr.Dr. Ioan L., Sfinții Trei Ierarhi, apărătorii Ortodoxiei, în “Analele Universității din Craiova, seria Teologie, anul 1997, nr. 2

BĂJĂU, Pr.Dr. Ioan L., Predica în slujirea dreptei credințe în primele patru veacuri, Craiova, 1997

BELU, Pr.Prof. Dumitru, Activitatea omiletică a Sfântului Vasile cel Mare, în rev. "Mitropolia Ardealului", anul XXIV (1979), nr.1-3, pp. 33-50

BELU, Pr.Prof. Dumitru, Sfinții Părinți ca izvor omiletic în rev. “Mitropolia Ardealului”, anul V (1959), nr. 11-12, pp. 891-901

BODOGAE, Pr.Prof.Dr. Teodor, Sfântul Vasile cel Mare în conștiința creștinătății, în rev. “Altarul Banatului”, seria a II-a, anul XLI (1991), nr. 4-6, pp. 14-18

BRANIȘTE, Pr.Prof. Ene, Sfinții Trei Ierarhi în cultul creștin, în rev. "Biserica Ortodoxa Româna", anul LXVI (1958), nr. 1-2, pp. 171-193

BRANIȘTE, Pr.Prof. Ene, Sfântul Vasile cel Mare în cultul creștin, în vol. “Sfântul Vasile cel Mare , închinare la 1600 de ani de la săvârșirea sa”, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, pp. 238-264

BRANIȘTE, Pr.Dr. Marin, Elogiul prieteniei și păcii la Sfinții Părinți Capadocieni, în rev. "Studii Teologice", seria a II-a, anul VII (1957), nr. 7-8, pp. 453-478

BRIA, Prof. Ion, Tradiția și dezvoltarea ei în teologia ortodoxă, în rev. “Ortodoxia”, anul XXVI (1973), nr.1, pp. 22-27

BULACU, Pr. Mihail, Șsoala exegetică biblică din Antiohia, Ed. autorului, București, 1931

BULACU, Pr.Prof. Mihail, Cuvântul lui Dumnezeu și omilia ortodoxă a Sfânților Părinți, în rev. "Glasul Bisericii", anul XXXV (1976), nr. 5-6, pp. 526-538

BULACU, Pr.prof. Mihail, Însemnătatea și actualitatea interpretării ortodoxe omiletice a Sfintei Scripturi, în rev. "Glasul Bisericii", anul XXXVIII (1979), nr. 9-10, pp. 966-982

BULACU, Pr.Prof. Mihail, Omilia exegetică biblică, Oradea, 1929

BULACU, Pr.Prof. Mihail, Omilia ortodoxă și omiletica ortodoxă, în rev. “Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXIV (1977), nr. 9-10, pp. 621-635

CALCIU-DUMITREASA, Pr.Drd.Gh., Crearea lumii expusă în Hexaimeronul Sfântului Vasile cel Mare, în rev. “Ortodoxia”, anul XXVIII (1975), nr. 4, pp. 634-641

CAPLAT, Magistrand Simion S., Aspectul omiletic în cuvântările Sfântului Vasile cel Mare, în rev. "Studii Teologice", seria a II-a, anul XVII (1965), nr. 7-8, pp. 461-471

CAPLAT, Magistrand Simion S., Unele aspecte omiletice în cuvântările morale și panegirice la Sfântul Vasile cel Mare, în rev. "Studii Teologice", seria a II-a, anul XVII (1965), nr. 7-8, pp. 461-471

CĂLUGĂRU, Pr.Prof.Dr. Dumitru, Actualitatea ideilor pedagogice în unele din lucrările Sfinților Trei Ierarhi, în rev. "Mitropolia Ardealului", anul XIX (1974), nr. 2-3, pp. 57-64

CHIRVASIE, Pr. Magistrand Ioan, Învățătura despre Sfântul Duh la Sfântul Vasile cel Mare, în rev "Studii Teologice", seria a II-a, anul X (1958), nr. 7-8, pp. 475-484

CHIȚESCU, Prof. N., Scriptura, Tradiția și tradiții, în rev. “Ortodoxia”, anul XVI (1963), nr. 3-4, pp. 365-374

COMAN, Pr.Prof.Dr. Ioan G., Elementele demonstrației în tratatul Despre Sfântul Duh al Sfântului Vasile cel Mare, în rev. "Studii Teologice", seria a II-a anul XVI (1964), nr. 5-6, pp. 275-302

COMAN, Pr.Prof.Dr. Ioan G., Personalitatea Sfântului Vasile cel Mare, în vol. “Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1600 de ani de la săvârșirea sa”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, pp. 24-50

COMAN, Pr.Prof.Dr. Ioan G., Studiile universitare ale Părinților Capadocieni, în rev. "Studii Teologice", seria a II-a, anul VII (1955), nr. 9-10, pp. 550-565

COMAN, Pr.Prof.Dr. Ioan G., Sfântul Vasile adresează elogii Sfântului Ambrozie al Milanului, în rev. "Studii Teologice", seria a II-a, anul XXVIII (1975), nr. 5-6, pp. 87-102

COMAN, Pr.Prof.Dr. Ioan G., Sfânta Tradiție în lumina Sfinților Părinți, în rev. “Ortodoxia”, anul XII (1956), nr. 2, pp. 187-196

COMAN, Episcopul Oradiei Vasile, Sfântul Vasile cel Mare, păstor de suflete, în rev. "Mitropolia Banatului", anul XXIX (1979), nr. 4-6, pp. 264-274

CORNIȚESCU, Pr.Prof.Dr. Constantin, Învățătura despre mântuire a Sfântului Vasile cel Mare, în vol. “Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1600 de ani de la săvârșirea sa”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, pp. 94-104

COTOS, N., Regulile pe larg ale Sfântului Vasile, în rev. “Candela”, 1907

CRISTESCU, Pr. Grigorie, Omilie mare și omilie mică sau omilie exegetică și omilie tematică?, în rev. “Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul XLV(1959), nr. 1-2, pp. 46-58

DAMȘA, Diac.prof. Teodor, Bogăția și sărăcia în lumina omiliilor Sfântului Vasile cel Mare, în rev. "Mitropolia Banatului", anul XXIX (1979), nr. 4-6, pp. 301-313

DURA, Pr.Prof.Dr. Nicolae, Omilia biblică și actualitatea ei, în rev. “Ortodoxia”, anul XXXVII(1983), nr. 1-2, pp. 27-43

DUȚU, Pr. Dr. Constantin, Întâlnirea predicii creștine cu retorica greco-romană, în rev. “Studii Teologice”, seria a II-a, anul XLIII (1991), nr. 2, pp. 102-162

DUȚU, Pr. Drd. Constantin, Aspecte sociale în predica Sfântului Vasile cel Mare, în rev. "Studii Teologice", seria a II-a, anul XXXI (1979), nr. 1-4, pp. 324-337

FLOCA, Arhid.Prof.Dr. Ioan N., Sfântul Vasile cel Mare – reorganizator al vieții monahale, în vol. “Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1600 de ani de la săvârșirea sa”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, pp. 310-354

GALERIU, PrProf.Dr. Constantin, Mântuitorul Iisus Hristos – Invățătorul nostru suprem, în rev. “Ortodoxia”, anul XXXVII (1983), nr. 1, pp. 34-61

GALERIU, PrProf.Dr. Constantin, Teologie, preoție și slujire la Sfinții Trei Ierarhi, în rev. "Mitropolia Moldovei si Sucevei", anul LXI (1985), nr. 1-3, pp. 123-134

GEORGESCU, Pr. Magistr. Mihai, Idei morale și sociale în Comentariul la Psalmi al Sfântului Vasile cel Mare, în rev. "Studii Teologice", seria a II-a, anul X (1958), nr. 7-8, pp. 463-474

IONIȚĂ, Diac.Asist. Viorel, Viața și activitatea Sfântului Vasilce cel Mare, în rev. “Ortodoxia”, anul XXVII (1979), p. 1, p. 16-27

LOICHIȚĂ, Vasile, Sfântul Vasile, în vol. “Cuvântări”, Cernăuți, 1939

MICLE, Arhim. Veniamin, Sfântul Vasile cel Mare – predicator al Cuvântului lui Dumnezeu, în rev. "Mitropolia Banatului", anul XXIX (1979), nr. 10-12, pp. 610-633

MOISESCU, Dr. Iustin, Sfânta Scriptură și interpretarea ei în opera Sfântului Ioan Hrisostom, Cernăuți, 1942

MOISIU, Pr.Prof. Alexandru, Sfântul Vasile cel Mare, îndrumător și păstor de suflete, în rev. "Mitropolia Moldovei si Sucevei", anul LXIV (1988), nr. 1, pp. 18-27

MOLDOVAN, Pr.Conf. Ilie, Sensul duhovnicesc al înțelegerii Scripturii în concepția teologică a Sfântului Vasile cel Mare, în rev. "Glasul Bisericii", anul XXXVIII (1979), nr. 7-8, pp. 710-724

MOLODOVAN, Pr.Prof.Dr. Ilie, Cuvântul lui Dumnezeu în Scriptură și Tradiție, în rev. “Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul LXV (1989), nr. 3, pp. 9-30

NEAGA, Pr.Prof.N., Vechiul Testament în preocupările Sfântului Vasile cel Mare, în rev. “Ortodoxia”, anul XXXI (1979), nr. 1, pp. 133-145

NEAGA, Pr.Prof.N., Geneză. Comentariu, Sibiu, 1945

NICOLAE, Pr.Magistr. Gheorghe A., Aspecte din natură și viață în Comentariul la Psalmi al Sfântului Vasile cel Mare, în rev. "Studii Teologice", seria a II-a, anul XVII (1965), nr. 5-6, pp. 322-344

NICOLAE, Mitropolitul Banatului, Actualitatea Sfântului Vasile cel Mare, în rev. "Mitropolia Banatului", anul XXIX (1979), nr. 4-6, pp. 249-251

NICOLAESCU, Diac.Prof. N., Biserica Ortodoxă, păstrătoarea celor mai bune tradiții și metode de exegeză biblică, în rev. "Studii Teologice", seria a II-a, anul IV (1952), nr. 3-4, pp. 118-129

PAPADOPOL, Prof. Stelian, Mersul gândirii teologice a Sfântului Vasile cel Mare, trad. de Pr.Prof. Teodor Bodogae, în rev. "Mitropolia Ardealului", anul XXIV (1979), nr. 1-3, pp. 15-32

PAVEL, Prof. Constantin, Atitudinea Sfântului vasile cel Mare față de cultura și filosofia antică, în vol. “Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1600 de ani de la săvârșirea sa”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980

PLĂMĂDEALĂ, Ep.Dr. Antonie, Idei sociale în opera Sfântului Vasile cel Mare, în vol. “Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1600 de ani de la săvârșirea sa”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, pp. 283-311

POPA, Drd. Ion D., Sfântul Vasile cel Mare, predicatorul milosteniei, în rev. "Studii Teologice", seria a II-a, anul XXIII (1971), nr. 3-4, pp. 224-234

PRESCURE, V., Personalitatea morală a Sfântului Vasile, în rev. "Studii Teologice", seria a II-a, anul XIV (1962), nr. 5-6, pp. 287-299

PUNGUȚĂ, Ierod.Drd. Vichentie, Antropologia ortodoxă în viziunea omiliilor Despre crearea omului ale Sfântului Vasile cel Mare, în “Revista Teologică”, seria IX, anul I (73/1993), nr. 3, pp. 21-44

ROVENȚA, Diac.Dr. Haralambie, Interpretarea Scripturii după Origen, București, 1929

SARBU, Pr.Prof.Dr. Corneliu, Sfinții Vasile, Grigorie și Ioan, îndrumători ai teologiei actuale, în rev. "Mitropolia Ardealului", anul XVIII (1973), nr. 1-2, pp. 39-44

STĂNILOAE, Pr.Prof.Dr. Dumitru, Învățătura despre Sfânta Treime în tratatul Contra lui Eunomie al Sfântului Vasile cel Mare, în vol. “Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1600 de ani de la săvârșirea sa”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, pp. 51-60

ȘEBU, Asistent Sebastian, Sfinții Trei Ierarhi – modele alese de înțelegere și trăire actuală a creștinismului, în rev. "Mitropolia Ardealului", anul XXI (1976), nr. 1-3, pp. 142-147

ȘEBU, PrProf.Dr. Sebastian, Forma și conținutul predicii creștine în primele trei veacuri, în rev. “Studii Teologice”, seria a II-a, anul XIX (1967), nr. 3-4, pp. 206-221

TIMOTEI, P.S. Lugojanul, Spiritualitatea Sfântului Vasile cel Mare, în vol omagial “Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1600 de ani de la săvârșirea sa”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980

TODORAN, Pr.Conf.Univ.Dr. Simion, Exegeza Sfintei Scripturi la Sfinții Părinți, vol. I, Ed. “Reîntregirea”, Alba-Iulia, 2000

VASILIU, Lect.Dr. Cezar, 1600 de ani de la moartea Sfântului Vasile cel Mare, în rev. “Ortodoxia”, anul XXXII (1979), nr. 1, pp. 11-23

VĂLUG, Magheț, Atitudinea Sfântului Vasile cel Mare față de cultură, în rev. "Mitropolia Ardealului", anul VII (1957), nr. 10-12, pp. 610-633

VOICU, Arhid.Prof.Dr. Constantin, Concepția patristică despre tradiția biblică, în rev. "Mitropolia Ardealului", anul XXX (1985), nr. 7-8, pp. 410-421

ZĂGREAN, Arhidiac. Prof. Ioan, Probleme morale în opera Sfântului Vasile cel Mare, în vol omagial “Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1600 de ani de la săvârșirea sa”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, pp. 206-237

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

Ediții ale Sfintei Scripturi

BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1968

NOUL TESTAMENT cu PSALMII, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982

NOUL TESTAMENT, tipărit cu binecuvântarea și prefața Prea Fericitului Părinte Teoctist, versiune revizuită, redactată și comentată de Bartolomeu Valeriu Anania, sprijinit pe numeroase alte osteneli, ediția a doua, revizuită și îmbunătățită, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995

NOVUM TESTAMENTUM GRAECE et LATINE Edditura Eberhard Nestle, ediția recesima secunda, United Bible Societies, London, 1969

B. Opere patristice

* * *, Apologeți de limbă greacă, trad. de Pr.Prof. T. Bodogae, Pr.Prof. Olimp Căciulă, Pr.Prof. D. Fecioru, în col. “Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980

CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Scrieri, partea a doua, (Glafire) trad., introducere și note de Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, în col. “Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 39, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992

CLEMENT ALEXANDRINUL, Scrieri. Protrepticul și Pedagogul (partea întâi), trad., note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, în col. “Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 4, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982

IDEM, Scrieri (partea a doua), Stromatele, trad., cuvânt înainte, note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, în col. “Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 5, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982

GRIGORIE DE NAZIANZ, Cele cinci cuvântări teologice, trad. de Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Anastasia, București, 1993

GRIGORIE DE NYSSA, Tâlcuire amănunțită la Cântarea Cântărilor, trad. de Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae și Pr. Ioan Buga, în col. “Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 29, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982

IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Facere, partea întâi, trad. De Pr. D. Fecioru, în col. “Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 21, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987

IDEM, Omilii la Facere, partea a doua, trad. de Pr. D. Fecioru, în col. “Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 22, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989

IDEM, Omilie la predică, trad. de Pr. D. Fecioru, în rev. “Mitropolia Ardealului”, nr. 1-2, 1978, pp. 58-66

ORIGEN, Scrieri alese (partea întâi) – Omilii la Facere, Ieșire, Numeri, Iosua, Cântarea Cântărilor, Cartea Proorocului Ieremia, trad. de Pr.Prof. Teodor Bodogae, Pr. Nicolae Neaga și Zorica Lațcu, în col. “Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 6, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981

IDEM, Scrieri alese (partea a doua), trad. de Pr.Prof. Teodor Bodogae, în col. col. “Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 7, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982

VASILE CEL MARE, Scrieri, partea a treia (Despre Sfântul Duh, Corespondență, Epistole), trad, introducere, note și comentarii de Pr.Prof.Dr. C. Cornițescu și Pr.Prof.Dr. T. Bodogae, în col. “Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 12, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988

IDEM, Scrieri, partea întâia (Omilii la Hexaimeron, Omilii la Psalmi, Omilii și cuvântări, trad., introducere, note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, în col. “Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 17, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986

IDEM, Homelies sur l”Hexaimeron, texte grec, introduction et notes de Silvester Giet, în col. “Sources Chretiennes”, Paris, 1949

MANUALE, DICȚIONARE, ENCICLOPEDII

BARDY, G., Dictionnaire de Theologie Catholique, Paris, 1933

BASARAB, Pr.Prof.Dr. Mircea, Ermineutica biblică, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române, Oradea, 1997

BOYER, L., Dictionnaire Theologique, Tournai, 1963

CĂLUGĂR, Pr. Dumitru, Catehetica, Manual pentru Institutele Teologice ale Bisericii Ortodoxe Române, București, 1976

COMAN, Pr.Prof.Dr. Ioan G., Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, 2000

COMAN, Pr.Prof.Dr. Ioan G., Patrologie, vol. I-III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1983, 1985, 1988

De MARGERIE, Bertrand, Introduction a l’histoire de l’exegese. I Les Peres grecs et orientaux, Les Editions du Cerf, Paris, 1980

* * *, Dictionnaire de Spiritualite ascetique et mystique, Paris, 1953

* * *, Dictionnaire encyclopedique de la Bible, Brepols, Paris, 1960

GORDON, Pr.Lect.univ.Dr. Vasile, Introducere în omiletică, Ed. Universității din București, 2001

IVAN, Pr.Dr. Ilie I., Omiletica Ortodoxă, Ed. Episcopiei Argeșului și Muscelului, 1999

OTTO, S., Encyclopedie de la Foi, Paris, 1966

PRELIPCEAN, Pr.Prof.Dr. Vladimir și colaboratori, Studiul Vechiului Testament, manual pentru Institutele teologice, ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1985

SLUȘANSCHI, Dan, Dicționar enciclopedic al Bibliei, Ed. Humanitas, București, 1998

LUCRARI, STUDII ȘI ARTICOLE

ABRUDAN, Pr.Prof.Dr. Dumitru, Biblia în preocupările Sfinților Părinți (Aspecte ale gândirii patristice referitoare la Sfânta Scriptură), în rev. "Mitropolia Ardealului", nul XXXIV (1989), nr. 6, pp. 26-32

ABRUDAN, Pr.prof.Dr. Dumitru, Cartea Psalmilor în spiritualitatea ortodoxă, în rev. "Studii Teologice", seria a II-a, anul XXXIX (1985), nr. 7-8, pp.457-468

ANDREI, P.S. Botoșăneanul, Aspecte ale vieții sociale oglindite în opera Sfântului Vasile cel Mare, în rev. “Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul LV (1979), nr. 1-2, pp. 88-94

AVRAMESCU, Pr.Ioan, Hexaimeronul Sfântului Vasile cel Mare, Pagini patristice, în rev. "Mitropolia Moldovei si Sucevei", anul LV (1979), nr. 3-6, pp. 360-372

BABA, Pr.Lect.Drd. Teodor, Exegeza Sfintei Scripturi – preocupare majoră a Sfinților Trei Ierarhi, în “Teologia”, revista Facultății de Teologie din Arad, anul III (1999), nr. 1-2, pp. 107-118

BASARAB, Pr.prof.Dr. Mircea, Sfânta Scriptură și interpretarea ei în concepția Sfântului Vasile cel Mare, în rev. “Mitropolia Banatului”, anul XXIX (1979), nr. 4-6, pp. 286-300

BĂJĂU, Pr.Dr. Ioan L., Sfinții Trei Ierarhi, apărătorii Ortodoxiei, în “Analele Universității din Craiova, seria Teologie, anul 1997, nr. 2

BĂJĂU, Pr.Dr. Ioan L., Predica în slujirea dreptei credințe în primele patru veacuri, Craiova, 1997

BELU, Pr.Prof. Dumitru, Activitatea omiletică a Sfântului Vasile cel Mare, în rev. "Mitropolia Ardealului", anul XXIV (1979), nr.1-3, pp. 33-50

BELU, Pr.Prof. Dumitru, Sfinții Părinți ca izvor omiletic în rev. “Mitropolia Ardealului”, anul V (1959), nr. 11-12, pp. 891-901

BODOGAE, Pr.Prof.Dr. Teodor, Sfântul Vasile cel Mare în conștiința creștinătății, în rev. “Altarul Banatului”, seria a II-a, anul XLI (1991), nr. 4-6, pp. 14-18

BRANIȘTE, Pr.Prof. Ene, Sfinții Trei Ierarhi în cultul creștin, în rev. "Biserica Ortodoxa Româna", anul LXVI (1958), nr. 1-2, pp. 171-193

BRANIȘTE, Pr.Prof. Ene, Sfântul Vasile cel Mare în cultul creștin, în vol. “Sfântul Vasile cel Mare , închinare la 1600 de ani de la săvârșirea sa”, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, pp. 238-264

BRANIȘTE, Pr.Dr. Marin, Elogiul prieteniei și păcii la Sfinții Părinți Capadocieni, în rev. "Studii Teologice", seria a II-a, anul VII (1957), nr. 7-8, pp. 453-478

BRIA, Prof. Ion, Tradiția și dezvoltarea ei în teologia ortodoxă, în rev. “Ortodoxia”, anul XXVI (1973), nr.1, pp. 22-27

BULACU, Pr. Mihail, Șsoala exegetică biblică din Antiohia, Ed. autorului, București, 1931

BULACU, Pr.Prof. Mihail, Cuvântul lui Dumnezeu și omilia ortodoxă a Sfânților Părinți, în rev. "Glasul Bisericii", anul XXXV (1976), nr. 5-6, pp. 526-538

BULACU, Pr.prof. Mihail, Însemnătatea și actualitatea interpretării ortodoxe omiletice a Sfintei Scripturi, în rev. "Glasul Bisericii", anul XXXVIII (1979), nr. 9-10, pp. 966-982

BULACU, Pr.Prof. Mihail, Omilia exegetică biblică, Oradea, 1929

BULACU, Pr.Prof. Mihail, Omilia ortodoxă și omiletica ortodoxă, în rev. “Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXIV (1977), nr. 9-10, pp. 621-635

CALCIU-DUMITREASA, Pr.Drd.Gh., Crearea lumii expusă în Hexaimeronul Sfântului Vasile cel Mare, în rev. “Ortodoxia”, anul XXVIII (1975), nr. 4, pp. 634-641

CAPLAT, Magistrand Simion S., Aspectul omiletic în cuvântările Sfântului Vasile cel Mare, în rev. "Studii Teologice", seria a II-a, anul XVII (1965), nr. 7-8, pp. 461-471

CAPLAT, Magistrand Simion S., Unele aspecte omiletice în cuvântările morale și panegirice la Sfântul Vasile cel Mare, în rev. "Studii Teologice", seria a II-a, anul XVII (1965), nr. 7-8, pp. 461-471

CĂLUGĂRU, Pr.Prof.Dr. Dumitru, Actualitatea ideilor pedagogice în unele din lucrările Sfinților Trei Ierarhi, în rev. "Mitropolia Ardealului", anul XIX (1974), nr. 2-3, pp. 57-64

CHIRVASIE, Pr. Magistrand Ioan, Învățătura despre Sfântul Duh la Sfântul Vasile cel Mare, în rev "Studii Teologice", seria a II-a, anul X (1958), nr. 7-8, pp. 475-484

CHIȚESCU, Prof. N., Scriptura, Tradiția și tradiții, în rev. “Ortodoxia”, anul XVI (1963), nr. 3-4, pp. 365-374

COMAN, Pr.Prof.Dr. Ioan G., Elementele demonstrației în tratatul Despre Sfântul Duh al Sfântului Vasile cel Mare, în rev. "Studii Teologice", seria a II-a anul XVI (1964), nr. 5-6, pp. 275-302

COMAN, Pr.Prof.Dr. Ioan G., Personalitatea Sfântului Vasile cel Mare, în vol. “Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1600 de ani de la săvârșirea sa”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, pp. 24-50

COMAN, Pr.Prof.Dr. Ioan G., Studiile universitare ale Părinților Capadocieni, în rev. "Studii Teologice", seria a II-a, anul VII (1955), nr. 9-10, pp. 550-565

COMAN, Pr.Prof.Dr. Ioan G., Sfântul Vasile adresează elogii Sfântului Ambrozie al Milanului, în rev. "Studii Teologice", seria a II-a, anul XXVIII (1975), nr. 5-6, pp. 87-102

COMAN, Pr.Prof.Dr. Ioan G., Sfânta Tradiție în lumina Sfinților Părinți, în rev. “Ortodoxia”, anul XII (1956), nr. 2, pp. 187-196

COMAN, Episcopul Oradiei Vasile, Sfântul Vasile cel Mare, păstor de suflete, în rev. "Mitropolia Banatului", anul XXIX (1979), nr. 4-6, pp. 264-274

CORNIȚESCU, Pr.Prof.Dr. Constantin, Învățătura despre mântuire a Sfântului Vasile cel Mare, în vol. “Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1600 de ani de la săvârșirea sa”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, pp. 94-104

COTOS, N., Regulile pe larg ale Sfântului Vasile, în rev. “Candela”, 1907

CRISTESCU, Pr. Grigorie, Omilie mare și omilie mică sau omilie exegetică și omilie tematică?, în rev. “Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul XLV(1959), nr. 1-2, pp. 46-58

DAMȘA, Diac.prof. Teodor, Bogăția și sărăcia în lumina omiliilor Sfântului Vasile cel Mare, în rev. "Mitropolia Banatului", anul XXIX (1979), nr. 4-6, pp. 301-313

DURA, Pr.Prof.Dr. Nicolae, Omilia biblică și actualitatea ei, în rev. “Ortodoxia”, anul XXXVII(1983), nr. 1-2, pp. 27-43

DUȚU, Pr. Dr. Constantin, Întâlnirea predicii creștine cu retorica greco-romană, în rev. “Studii Teologice”, seria a II-a, anul XLIII (1991), nr. 2, pp. 102-162

DUȚU, Pr. Drd. Constantin, Aspecte sociale în predica Sfântului Vasile cel Mare, în rev. "Studii Teologice", seria a II-a, anul XXXI (1979), nr. 1-4, pp. 324-337

FLOCA, Arhid.Prof.Dr. Ioan N., Sfântul Vasile cel Mare – reorganizator al vieții monahale, în vol. “Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1600 de ani de la săvârșirea sa”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, pp. 310-354

GALERIU, PrProf.Dr. Constantin, Mântuitorul Iisus Hristos – Invățătorul nostru suprem, în rev. “Ortodoxia”, anul XXXVII (1983), nr. 1, pp. 34-61

GALERIU, PrProf.Dr. Constantin, Teologie, preoție și slujire la Sfinții Trei Ierarhi, în rev. "Mitropolia Moldovei si Sucevei", anul LXI (1985), nr. 1-3, pp. 123-134

GEORGESCU, Pr. Magistr. Mihai, Idei morale și sociale în Comentariul la Psalmi al Sfântului Vasile cel Mare, în rev. "Studii Teologice", seria a II-a, anul X (1958), nr. 7-8, pp. 463-474

IONIȚĂ, Diac.Asist. Viorel, Viața și activitatea Sfântului Vasilce cel Mare, în rev. “Ortodoxia”, anul XXVII (1979), p. 1, p. 16-27

LOICHIȚĂ, Vasile, Sfântul Vasile, în vol. “Cuvântări”, Cernăuți, 1939

MICLE, Arhim. Veniamin, Sfântul Vasile cel Mare – predicator al Cuvântului lui Dumnezeu, în rev. "Mitropolia Banatului", anul XXIX (1979), nr. 10-12, pp. 610-633

MOISESCU, Dr. Iustin, Sfânta Scriptură și interpretarea ei în opera Sfântului Ioan Hrisostom, Cernăuți, 1942

MOISIU, Pr.Prof. Alexandru, Sfântul Vasile cel Mare, îndrumător și păstor de suflete, în rev. "Mitropolia Moldovei si Sucevei", anul LXIV (1988), nr. 1, pp. 18-27

MOLDOVAN, Pr.Conf. Ilie, Sensul duhovnicesc al înțelegerii Scripturii în concepția teologică a Sfântului Vasile cel Mare, în rev. "Glasul Bisericii", anul XXXVIII (1979), nr. 7-8, pp. 710-724

MOLODOVAN, Pr.Prof.Dr. Ilie, Cuvântul lui Dumnezeu în Scriptură și Tradiție, în rev. “Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul LXV (1989), nr. 3, pp. 9-30

NEAGA, Pr.Prof.N., Vechiul Testament în preocupările Sfântului Vasile cel Mare, în rev. “Ortodoxia”, anul XXXI (1979), nr. 1, pp. 133-145

NEAGA, Pr.Prof.N., Geneză. Comentariu, Sibiu, 1945

NICOLAE, Pr.Magistr. Gheorghe A., Aspecte din natură și viață în Comentariul la Psalmi al Sfântului Vasile cel Mare, în rev. "Studii Teologice", seria a II-a, anul XVII (1965), nr. 5-6, pp. 322-344

NICOLAE, Mitropolitul Banatului, Actualitatea Sfântului Vasile cel Mare, în rev. "Mitropolia Banatului", anul XXIX (1979), nr. 4-6, pp. 249-251

NICOLAESCU, Diac.Prof. N., Biserica Ortodoxă, păstrătoarea celor mai bune tradiții și metode de exegeză biblică, în rev. "Studii Teologice", seria a II-a, anul IV (1952), nr. 3-4, pp. 118-129

PAPADOPOL, Prof. Stelian, Mersul gândirii teologice a Sfântului Vasile cel Mare, trad. de Pr.Prof. Teodor Bodogae, în rev. "Mitropolia Ardealului", anul XXIV (1979), nr. 1-3, pp. 15-32

PAVEL, Prof. Constantin, Atitudinea Sfântului vasile cel Mare față de cultura și filosofia antică, în vol. “Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1600 de ani de la săvârșirea sa”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980

PLĂMĂDEALĂ, Ep.Dr. Antonie, Idei sociale în opera Sfântului Vasile cel Mare, în vol. “Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1600 de ani de la săvârșirea sa”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, pp. 283-311

POPA, Drd. Ion D., Sfântul Vasile cel Mare, predicatorul milosteniei, în rev. "Studii Teologice", seria a II-a, anul XXIII (1971), nr. 3-4, pp. 224-234

PRESCURE, V., Personalitatea morală a Sfântului Vasile, în rev. "Studii Teologice", seria a II-a, anul XIV (1962), nr. 5-6, pp. 287-299

PUNGUȚĂ, Ierod.Drd. Vichentie, Antropologia ortodoxă în viziunea omiliilor Despre crearea omului ale Sfântului Vasile cel Mare, în “Revista Teologică”, seria IX, anul I (73/1993), nr. 3, pp. 21-44

ROVENȚA, Diac.Dr. Haralambie, Interpretarea Scripturii după Origen, București, 1929

SARBU, Pr.Prof.Dr. Corneliu, Sfinții Vasile, Grigorie și Ioan, îndrumători ai teologiei actuale, în rev. "Mitropolia Ardealului", anul XVIII (1973), nr. 1-2, pp. 39-44

STĂNILOAE, Pr.Prof.Dr. Dumitru, Învățătura despre Sfânta Treime în tratatul Contra lui Eunomie al Sfântului Vasile cel Mare, în vol. “Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1600 de ani de la săvârșirea sa”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, pp. 51-60

ȘEBU, Asistent Sebastian, Sfinții Trei Ierarhi – modele alese de înțelegere și trăire actuală a creștinismului, în rev. "Mitropolia Ardealului", anul XXI (1976), nr. 1-3, pp. 142-147

ȘEBU, PrProf.Dr. Sebastian, Forma și conținutul predicii creștine în primele trei veacuri, în rev. “Studii Teologice”, seria a II-a, anul XIX (1967), nr. 3-4, pp. 206-221

TIMOTEI, P.S. Lugojanul, Spiritualitatea Sfântului Vasile cel Mare, în vol omagial “Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1600 de ani de la săvârșirea sa”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980

TODORAN, Pr.Conf.Univ.Dr. Simion, Exegeza Sfintei Scripturi la Sfinții Părinți, vol. I, Ed. “Reîntregirea”, Alba-Iulia, 2000

VASILIU, Lect.Dr. Cezar, 1600 de ani de la moartea Sfântului Vasile cel Mare, în rev. “Ortodoxia”, anul XXXII (1979), nr. 1, pp. 11-23

VĂLUG, Magheț, Atitudinea Sfântului Vasile cel Mare față de cultură, în rev. "Mitropolia Ardealului", anul VII (1957), nr. 10-12, pp. 610-633

VOICU, Arhid.Prof.Dr. Constantin, Concepția patristică despre tradiția biblică, în rev. "Mitropolia Ardealului", anul XXX (1985), nr. 7-8, pp. 410-421

ZĂGREAN, Arhidiac. Prof. Ioan, Probleme morale în opera Sfântului Vasile cel Mare, în vol omagial “Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1600 de ani de la săvârșirea sa”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, pp. 206-237