Cuvantari de Lauda la Sfantul Grigorie de Nyssa Si Sfantul Grigorie Teologul
CUPRINS
Introducere
Capitolul I: Sfântul Grigorie de Nyssa și Sfântul Grigorie Teologul – panegiricul în secolul al IV-lea al Bisericii creștine
Capitolul II: Cuvântări de laudă la Sfântul Grigorie de Nyssa
II. 1. Viața Sfântului Grigorie al Nyssei
II. 2. Opera Sfântului Grigorie de Nyssa și locul cuvântărilor de laudă în ansamblul operei sale
II. 3. Viața Sfintei Macrina
II. 4. Cuvântare de laudă la împărăteasa Flacilla
Capitolul III: Cuvântări de laudă la Sfântul Grigorie Teologul
III. 1. Viața Sfântului Grigorie Teologul
III. 2. Opera Sf. Grigorie Teologul și însemnătatea cuvântărilor de laudă în ansamblul operei sale
III. 3. Cuvântarea funebră în cinstea Sfântului Vasile cel Mare
III. 4. Panegiric la fratele său Chesarie
III. 5. Cuvântare de laudă la sora sa Gorgonia
III. 6. Cuvântăre de laudă despre tatăl său Grigorie cel Bătrân
III. 7. Cuvântări despre Sfântul Atanasie cel Mare
Concluzii
Bibliografie
INTRODUCERE
Lucrarea cu titlul „Cuvântarea creștină de laudă la Sfântul Grigorie Teologul și Sfântul Grigorie de Nyssa” prezintă o parte din personalitatea complexă a celor doi Sfinți Părinți, o pagină de cinste în perioada cea mai prolifică a Bisericii, când Soarele dreptății a trimis în lume cele mai curate raze, pe Sfinții Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Efrem Sirul, și pe cei doi Grigorie: de Nyssa și de Nazianz.
Din izvorul cunoștințelor acumulate pe la marile universități ale vremii (Atena, Cezareea, Alexandria), cei doi Sfinți Părinți au reușit să le metamorfozeze în învățături creștine, au luat din științele păgâne, după îndemnul Sfântului Vasile, doar ceea ce le era de folos spre mântuire, procedând la fel ca albinele ce culeg polen chiar și din florile urât mirositoare.
Ceea ce și-au însușit în școlile vremii le-au expus cu ardoare creștină în fața credincioșilor ce veneau să le soarbă nectarul vorbelor dulci ce emana din gurile lor. „Cu glasul lor către Domnul au strigat”, și Dumnezeu le asculta rugăciunile și le dăruia cuvânt cu putere multă, de aceea și lupta lor prin viu grai împotriva căderilor omenești răsuna până în cel mai ascuns colț al Imperiului Roman.
Temele pe care le tratau în predicile lor erau variate, erau ca niște roade felurite bune la gust pentru cei ce se apropiau cu evlavie și credință, pentru necredincioși gustul lor era alterat prin necredința lor. Dogmatice sau morale, apologetice sau ascetice, panegirice sau praznicale, toate izvorau din ființa lor precum izvorăște izvorul din munte, puternic și răcăritor pentru sufletele însetate de cuvântul Scripturii.
Popularitatea cu care se adresau ascultătorilor îi marca profund pe aceștia, strecurându-le în inimă și-n suflet dragostea de frumos, de bine, dar mai ales dragostea de Hristos pe care au propovăduit-o toată viața când se luptau cu ereticii arieni, și nu numai.
Între multele lor deschideri tematice, un loc însemnat îl au și cuvântările lor de laudă (capitolul I), cuvântări religios-morale pentru toate sufletele creștine din toate timpurile și locurile. Rolul cuvântărilor de laudă pe care le adresau în cinstea unor reprezentanți de vază ai creștinismului timpului lor a fost acela de a clarifica foarte multe învățături de credință ale Bisericii, devenind în acest fel un promotor creștin al valorilor și adevărurilor noastre de credință strămoșească.
Partea a II-a a lucrării ilustrează gândirea și opera Sfântului Grigorie de Nyssa, prezentând la început viața iar mai apoi principalele sale opere. Este bine de amintit că opera sa oferă o imagine despre gândirea sa sfântă, prezentându-se totodată drept una dintre cele mai speculative minți ale veacului de aur creștin. O trăsătură aparte a personalității sale ar fi și aceea că el era un spirit profund filozofic și erudit, care pe lângă cultivarea operei de sistematizare logică lucidă, a pășit și pe căile contemplării.
El a lăsat urmășilor cele mai variate tipuri de opere în care aborda teme diferite, de fiecare dată luându-și tăria din paginile Sfintei Scripturi. Predica prin cuvânt, prin scris, dar mai ales prin exemplul vieții sale ascultătorilor și vorbea despre crearea omului, despre treptele urcușului spre Dumnezeu prin contemplație, tâlcuia Psalmi sau Rugăciunea domnească, teologhisea despre Sfânta Treime, lăuda fecioria și prăznuia sărbătorile împărătești.
Un loc aparte al operei sale îl reprezintă necrologurile, cuvântările de laudă adresate unor persoane dragi inimii sale. În această parte a lucrării mi-am îndreptat împreună cu Sfântul Grigorie atenția spre două cuvântări de laudă: una dedicată surorii sale, Macrina, alta în cinstea împărătesei Flacilla. Ambele cuvântări au structura specifică unui panegiric, cu introducere, tratare și încheiere. Tratarea prezintă calitățile și virtuțile lor, iar finalul îndeamnă la urmarea exemplului acestor două mari femei creștine.
Ultimul capitol al lucrării (al III-lea) are o structură aproape asemănătoare cu al doilea capitol, cu deosebirea că în final am expus cinci cuvântări de laudă și nu două: la Sfântul Vasile cel Mare, la trei din reprezentanții familiei Sfântului Grigorie de Nazianz (Chesarie – fratele, Grigorie cel Bătrân – tatăl și Gorgonia – sora sa) și la Sfântul Atanasie cel Mare. Toate respectă structura panegiricelor și prezintă viața și virtuțile lor pe care Sfântul Grigorie cere să le urmăm pentru a moșteni „sânul lui Avraam”. Sfântul Grigorie a fost una din cele mai mari comori ale literaturii și gândirii patristice, un temperament nehotărât și o sensibilitate excesivă, ce poseda un deosebit simț al problemelor teologice și o mare înclinare pentru viața ascetică, o înaltă noblețe sufletească și un excepțional talent oratoric și literar.
CAPITOLUL I
SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA ȘI SFÂNTUL GRIGORIE TEOLOGUL – PANEGIRICUL ÎN SECOLUL AL IV-LEA AL BISERICII CREȘTINE
Caracteristica fundamentală a predicii patristice o reprezenta actualizarea textului Sfintei Scripturi, ca unul ce constituia izvorul de viață pentru păstoriții Sfinților Părinți ai secolului de aur al Bisericii. Doi dintre acești Sfinți Părinți sunt și Sfinții Grigorie de Nyssa și Grigorie de Nazianz. Ei au fost adevărați tâlcuitori ai revelației divine reușind să păstreze echilibrul firesc între aspectul divin și uman, știind în același timp să facă legătura dintre doctrină și viață punând pe ascultători în starea de a se folosi de cuvântul Sfintei Scripturi, traducându-l în viața lor de toate zilele.
În acea perioada cei doi Sfinți Părinți se confruntau cu ultimele raze ale filozofiei și culturii păgâne și cautau să răspundă spiritului juridic roman, celui speculativ grecesc, dar și celui mistic oriental. Această confruntare era foarte benefică în sensul că scotea pe rând din vistierie comorile Sfintei Scripturi și le concretizau în școli, opere dogmatice, filozofice și morale, în cult și în lăcașuri de cult, în literatură și oratorie, legându-le cu tradiția vie a Bisericii și împletind prezentul cu trecutul apostolic.
Problemele centrale de care s-au ocupat acești doi Sfinți Părinți în omiliile lor sunt multiple și se pot identifica după cauzele care le-au pricinuit și după domeniul din care fac parte. Principala problemă din predicile lor este mântuirea ale cărei taine o desprindeau din textul Sfintei Scripturi ca din gura lui Dumnezeu. Problemele morale constituie o altă preocupare principală din omiliile lor. Aproape că nu există o omilie de-a lor care să nu aibă și parte morală, ce reprezintă de fapt actualizarea doctrinei creștine. Întreaga lor teologie morală este actualizată în predicile lor în așa măsură încât angajează pe auditor cu un interes personal. Ei cheamă pe creștini la lupta cu patimile și punându-le în contrast virtuțile, cu exemple din viața și din timpul lor, cu imagini cunoscute fiecăruia din auditori, într-o înlănțuire actuală, în care fiecare se vede pe sine, își cunoaște defectele și își verifică conștiința. Ei slăvesc în cuvântările și operele lor și viața curată. În acest sens Sfântul Grigorie de Nyssa scrie un tratat Despre feciorie în care fericește pe cei ce se împodobesc cu această virtute.
Sfântul Grigorie de Nazianz a ajutat și el îmbogățirea oratorică cu înflăcărata lui imaginație și adâncă simțire, punând în slujba ei toate inspirațiile și arta retoricii. Predica lui purta în sine tema unei duble actualizări: credința și cultura pe care o cuprindea în concepția sa despre lume și destinul creștinismului, adică transfigurarea lumii prin transfigurarea sufletelor. Sfântul Grigorie de Nyssa era în schimb mai speculativ dar tot la fel de însuflețit ca păstor și trata teme atât dogmatice, cât și morale unde mustra pe cămătari și le arăta veșnicele chinuri ale iadului. Temele dogmatice ale Sfântului Grigorie de Nazianz actualizau concepția lui despre destinul omului și arătau semnificația dreptei credințe asupra vieții timpului său. Din operele sale reiese precizia și claritatea formelor.
Acești Sfinți Părinți nu s-au rezumat, în activitatea lor de predicatori, numai la tâlcuirea Sfintei Scripturi, ci au abordat marile probleme doctrinare, ce se cereau rezolvate în fața atacurilor păgânismului și a ereziilor, din acea epocă plină de mari tulburări religioase. Ei au elaborat și au alcătuit predici în care au explicat pe înțelesul ascultătorilor doctrina Bisericii.
Au fost în general personalități multilateral pregătite și pe lângă faptul că au fost mistuiți și încălziți de o puternică credință creștină au fost și oameni de acțiune, capabili și de o înaltă gândire teologică. Au știut să dea ideilor și sentimentelor lor o înaltă expresie artistică, prin cuvântări și scrieri de o remarcabilă ținută intelectuală și frumusețe stilistică. La bogăția de idei și de imagini ce trezesc sentimente superioare, pe care le întâlnim în predicile și operele lor, se adaugă expresii de gust superior, un stil viguros, nuanțat și adesori viu colorat.
În ceea ce privește stilul cuvântărilor bisericești, fiecare din cei doi constituie o unitate aparte. Cuvântările Sfântului Grigorie de Nazianz au un caracter dialectic, filozofic, mai mult influențat de retorică. O altă caracteristică generală a predicii lor o mai constituie și popularitatea ei. În general, acești Sfinți Părinți sunt adevărați predicatori populari, care știu să se coboare la puterea de înțelegere a ascultătorilor lor, iar atunci când unii termeni sunt neînțeleși, ei îi explică. Forma predicii lor are o unitate desăvârșită a compoziției, respectă momentele logico-psihologice. Ceea ce caracterizează scrierile acestor părinți bisericești este faptul că adevărurile cele mai înalte ale credinței le-au îmbrăcat într-o formă literară de o rară măiestrie. Niciodată ei n-au sacrificat însă fondul furați fiind de frumusețea stilului și de bogăția cuvintelor. Amândouă aceste elemente au fost îmbinate în chipul cel mai fericit formând o unitate indestructibilă. Sfântul Grigore de Nazianz era și un orator înnăscut dotat cu multe posibilități creatoare în arta retorică și ar fi putut să țină cuvântările sale într-o formă savantă. El însă nu a trecut cu vederea unitatea și armonia care trebuie să existe între fond și formă. De aceia sobrietatea stilului său, claritatea și alegerea cuvintelor celor mai potrivite, îl situiază în rândul oratorilor și scriitorilor clasici ai creștinismului.
În ceea ce privește puterea de înrâurire asupra sufletelor ascultătorilor, pentru a le determina voința la faptă creștină, Sfinții Părinți impun, între altele, și prin marea lor măiestrie cu care vorbeau și convingeau pe ascultători. În această privință, ei sunt exemple clasice de elocință creștină. Deși au fost elevi ai școlilor păgâne de retorică, din studierea predicilor lor, deducem că ei nu s-au lăsat conduși de unele principii ale retoricii păgâne, ci au reușit să creeze o elocință specific creștină, care își are, în primul rând, izvorul în Dumnezeu însuși. Ei se simțeau atrași ca de un magnet spre Dumnezeu; din contemplarea Lui, în timpul rugăciunii ei reușeau tot mai mult să întrebuințez a trecut cu vederea unitatea și armonia care trebuie să existe între fond și formă. De aceia sobrietatea stilului său, claritatea și alegerea cuvintelor celor mai potrivite, îl situiază în rândul oratorilor și scriitorilor clasici ai creștinismului.
În ceea ce privește puterea de înrâurire asupra sufletelor ascultătorilor, pentru a le determina voința la faptă creștină, Sfinții Părinți impun, între altele, și prin marea lor măiestrie cu care vorbeau și convingeau pe ascultători. În această privință, ei sunt exemple clasice de elocință creștină. Deși au fost elevi ai școlilor păgâne de retorică, din studierea predicilor lor, deducem că ei nu s-au lăsat conduși de unele principii ale retoricii păgâne, ci au reușit să creeze o elocință specific creștină, care își are, în primul rând, izvorul în Dumnezeu însuși. Ei se simțeau atrași ca de un magnet spre Dumnezeu; din contemplarea Lui, în timpul rugăciunii ei reușeau tot mai mult să întrebuințeze cuvintele cele mai potrivite pentru exprimarea învățăturilor creștine.
Un alt izvor al puterii tainice a predicii lor a fost credința puternică în ceea ce spuneau. Când vorbeau în fața ascultătorilor despre Dumnezeu, despre Sfânta Treime, despre Sfinții cărora le alcătuiau panegirice, despre Întruparea Mântuitorului și despre alte învățături fundamentale ale Bisericii creștine, ei erau convinși până în adâncul ființei lor de adevărul acestor învățături. Puterea tainică a predicii lor își mai trăgea seva și din nețărmurita lor iubire față de oameni cu care erau în legătură neîntreruptă prin viața și scrierile lor. Predica lor nu era abstractă, ruptă de viață, ci ei țineau o legătură neîntreruptă cu viața și cu aspirațiile ascultătorilor lor. Toată predica lor era srtrăbătută de acea ungere evanghelică ce dă culoare cuvântului, de acea putere ce se degajă din cuvântul lor și care face ca ascultătorii să fie atrași tot mai mult spre cel care le vorbește și să înțeleagă ceea ce le spune.
Cuvântul lor era fie scris, sub forma corespodențelor și a epistolelor, fie oral, sub forma cuvântărilor și a predicilor ținute în diverse ocazii. În conștiința lor știau că erau datori să catehizeze „cu timp și fără timp” pe credincioșii lor pentru că numai în felul acesta puneau în practică cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „credința vine prin auz, iar auzul prin vestirea cuvântului lui Dumnezeu” (Rom. 10,17). Predicile și catehezele lor se axau în principal pe Sfânta Scriptură și erau bine gândite, simțite, trăite personal, cu scopul determinat de a-i convinge pe credincioși.
Ei predicau în trei feluri, și anume: cu cuvântul, cu scrisul și cu viața; cu gura îi învățau pe credincioși cuvântul Domnului, dogmele, canoanele si învățăturile Sfinților. Cu scrisul sau cu mâna scriau cele ce au învățat din Sfânta Scriptură și din Tradiția de până la ei. Iar cu viața predicau prin trăirea lor personală, după putere, despre cele ce învățau, aducându-și aminte de cuvântul Domnului care zice: „Cela ce va face și va învăța, acela mare se va chema întru împărăția Cerurilor” (Mt. 5,19).
Dintre toate acestea, cea mai puternică era predica prin viața lor, căci predicau altora prin exemplul vieții lor și apoi prin cuvânt. Cuvântul ieșea din experiența vieții lui, adică din lucrare, iar nu invers, că numai atunci avea putere și ajungea la inima credincioșilor. Ei știau că cel ce învață și nu lucrează fapta bună, smintește pe credincioși și nici el nu se mântuiește, după mărturia lu Hristos: „Nimic necurat nu va intra în împărăția Tatălui Meu” și încercau măcar cu degetul cel mic să atingă, să facă cele ce învățau pe alții.
Între cuvântările lor, cuvântarea de laudă creștină reprezină un reper religios-moral pentru toți credincioșii din toate timpurile și locurile. Rolul cuvântării de laudă a fost acela de a clarifica foarte multe învățături de credință ale Sfintei noastre Biserici, devenind în acest fel un mijloc de promovare a valorilor și adevărurilor noastre de credință ortodoxă. „Caracteristica cuvântărilor Sfântului Grigorie nu este forța sau pătrunderea celor ale Sfântului Vasile cel Mare, nici vioiciunea și simțirea celor ale Sfântului Grigorie de Nazianz, ci o oarecare măiestrie retorică și o tendință îndreptată spre anumite teme doctrinare, teme apologetice și teme polemice”. Prin cuvântările sale se arată că Sfântul Grigorie de Nyssa era strâns legat de viața și activitatea Bisericii, precum și de dezvoltarea acesteia. ,,În gândirea sa însă, privind cunoașterea lui Dumnezeu, Sfântul Grigorie de Nyssa are ca temă principală urcușul sufletului spre Dumnezeu”.
Opera întreagă a Sfântului Grigorie de Nyssa este animată și străbătută de un dor dumnezeiesc și de o sete nepotolită după contopirea cu Cel dorit ce nu poate fi cuprins în niște cadre fixe. Ființa dumnezeiască va fi mereu o taină ce transcende infinitatea energiilor Sale, energii de care se bucură și creaturile Sale. Aproape toate cuvintele și expresiile gregoriene sunt neînțelese azi, de aceea se dorește să se tragă din învățăturile sale convingerea că viața autentică creștină trebuie să se afle într-o continuă mișcare progresivă. Această mișcare progresivă presupune înțelegerea tainei lui Dumnezeu în planul desăvârșirii morale a omului.
În general, cuvântarea de laudă pe care cei doi Sfinți Părinți o îndrăgeau foarte mult este exprimată prin cuvântarea hagiografică. Povestirea hagiograficã își are originile în martirologiile (actele martirice) și alte izvoare istorice din antichitatea creștină. Ea a fost pentru prima dată consemnată în primele culegeri (ex: Limonariul sau Livada duhovnicească) și Patericuri (anale mănăstirești), transcrisă, tradusă și adaptată (diortosită) în atelierele de copiști din centrele monahale, recapitulată apoi, în ample culegeri, ca Sinaxare, Filocalii, Proloage, Canoane închinate sfinților, printre care și specia acatistului.
Un alt termen prin care se exprimă cuvântarea de laudă este acela de panegiric sau encomion. Acești termeni provin din limba greacă, iar Sfinții Părinți i-au adaptat la învățătura de credință ortodoxă, dând astfel naștere la un nou gen de predică. ,,Deci pentru desemnarea acestui gen de cuvântare bisericească, se folosesc mai mulți termeni, precum sunt cei de panegiric și encomion”.
În viziunea Părintelui Profesor Nicolae Petrescu panegiricul este definit drept ,,o cuvântare de laudă bisericească, în care se face preaslăvirea nu numai a unui sfânt și a faptelor mari ale acestuia, adumbrite de virtuți, dar și a Sfintei Treimi, a Praznicelor Împărătești închinate Mântuitorului și Maicii Domnului, precum și a unui adevăr dogmatic și moral”. Termenul panegeric vine de la πανὴγυρις și însemna inițial o adunare a poporului la comemorarea unui eveniment extraordinar. Termenul a trecut în elocvența creștină ca o cuvântare de laudă rostită în cinstea Mântuitorului sau a Preacuratei Fecioare, a sfinților, a martirilor și a altor persoane sfinte. Panegiricul înfățișează ca într-o icoană viața și activitatea acestora cu scopul de a trezi în ascultători sentimente de cinstire și dorința de a-i imita.
Prin panegiric se laudă într-o formă cât mai sublimă eroismul creștin al sfinților și virtuțile martirilor care au murit pentru Hristos și pe care Biserica îi slăvește prin slujbele ei ca pe niște pilduitori și mijlocitori pentru noi către Dumnezeu și pentru ca faptele lor să sporească și în viața credincioșilor prin virtuți. De aceea panegiricul nu este o compoziție ușoară pentru că el cere o formă strălucitoare și un fond bogat, „o fecundă vână poetică și un avântat elan liric”.
Dintre strălucitorii Părinți ai secolului al IV-lea, Sfinții Grigorie de Nyssa și Grigorie de Nazianz, au posedat asemenea însușiri în privirea alcătuirii și rostirii panegiricelor. Sfântul Grigorie de Nazianz s-a impus și el prin însușirile de mai sus și printr-o profundă cultură teologică pe care a căutat să le valorifice în elocvența sa bisericească. El dovedea un limbaj elegant, o fantezie bogată, o sensibilitate delicată și capabilă de profunde ecouri afective. Utiliza de asemenea toate mijloacele retorice întipărind în inimile ascultătorilor viețile sfinților ca nimeni altul, ca unul ce avea în fire scrisul, după cum apa are cursul, iar focul încălzitul.
Structural toate panegiricele lor aveau aceeași compoziție: o introducere (exordiu) – care uneori era solemnă, alte ori înfocată sau vehementă; tratare – în care făceau referire la viața, faptele și virtuțile cultivate de persoana sfântă pe care o lăudau; și o încheiere – unde dădeau îndemnuri și sfaturi ca virtuțile și faptele despre care s-a vorbit să fie urmate de creștini. Structura acestui gen omiletic este caracterizată în primul rând prin raportul perfect ce există între extensiunea părților componente ale cuvântării, coeziunea dintre ele, forma de expunere aleasă, sau chiar sublimă, claritatea limbii, frumusețea stilului și coeziunea învățăturilor.
Ceea ce este în schimb specific panegiricului este forma acestui gen omiletic în care sunt înveșmântate adevărurile religioase și morale. Frumusețile de stil reprezintă latura esențială și condiția principală a cuvântărilor de laudă. Plecând de la cuvântările de laudă rostite de acești Sfinți Părinți, vedem cum folosesc comori literare, figuri și procedee oratorice care împodobesc în chip artistic acest gen de cuvântări.
Folosirea figurilor retorice (metafore, comparații, hiperbole, personificări) care se constată în predicile Sfântului Grigore de Nazianz este explicabilă datorită firii sale de poet și mai ales datorită așa numitei „mode literare a timpului". Temperamentul său foarte impresionabil, marea lui sensibilitate sufletească, făceau să vibreze inimile ascultătorilor. Poseda într-adevăr putința de a se adapta în vorbire potrivit auditorului. Era dotat de la natură cu o frumoasă imaginație creatoare. Felul de a alege și de a întrebuința figurile de stil îl deosebeau de sofiștii și de retorii școlilor păgâne, căci la el faptul acesta nu era o obișnuință mecanică. Sfântul Grigore Teologul simte în tot ceea ce scrie, vibrează de emoție și se identifică cu ceea ce gândește. Când reia o idee sau când revine asupra unei impresii care persistă în inimile ascultătorilor, el nu face aceasta în spiritul vremii noastre și nici după procedeele utilizate în epoca noastră, ci cu procedee și metode folosite în epoca sa. De aceea unele pasaje ale sale ne par obscure.
CAPITOLUL II
CUVÂNTĂRI DE LAUDĂ LA SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA
II. 1. Sfântul Grigorie al Nyssei, neobosit ostenitor al Bisericii
Sfântul Grigorie de Nyssa, episcop de Nyssa, a fost unul din marii părinți capadocieni, alături de fratele său, Sfântul Vasile cel Mare și de Sfântul Grigorie de Nazianz. Părintii săi, Vasile și Emilia au avut 10 copii, dintre care trei (Vasile, Grigorie și Petru) au ajuns episcopi, iar o soră, Macrina, a ajuns un model pentru fecioarele care râvnesc după viața călugărească. Dacă Sfântul Vasile cel Mare era considerat „om de acțiune", iar Sfântul Grigorie de Nazianz, „Teologul", Grigorie de Nyssa a fost supranumit „Filosoful și Misticul", subliniindu-se prin aceasta contribuția specifică pe care el a adus-o la promovarea credinței creștine. S-a născut în preajma anului 335, în Cezareea Capadociei, fiind mai tânăr decât Sfântul Vasile. Educația elementară îi este făcută în familie, sub atenta observație a lui Vasile, fratele său mai mare, și a surorii sale, Macrina. Își desăvârșește educația sub îndrumarea lui Libaniu și a altor personalități de seamă ale vremii. Datorită atmosferei din familie, Grigorie îndrăgește Biserica și ajunge până la treapta de citeț.
Atmosferei de pietate din sânul familiei îi datorează Sfântul Grigorie formarea sa religioasă și teologică din anii tinereții sale. Acest fapt este mărturisit de o scrisoare adresată fratelui său, Petru, în care Grigorie își exprima mulțumirea adusă lui Vasile, numindu-l „părintele nostru și stăpânul nostru”. Pentru că era mai mare decât ei, viitorul episcop de Cezareea a primit din partea părinților lui sarcina de a supraveghea educația fraților mai mici. Instrucția lui a fost antidotul la lecțiile primite în școlile păgâne ale timpului, unde, după cum știm din scrisorile Sfântului Grigorie de Nazianz, fratele lui, Sfântul Vasile cel Mare a petrecut ceva timp.
Deși tânărul Grigorie dorea să aleagă o carieră seculară, familia s-a straduit să îi îndrume pașii spre slujirea Bisericii. Vasile, văzând că singur nu are nici o șansă în a-l convinge pe Grigorie să renunțe la gândurile sale, a apelat la prietenii acestuia pentru a-i deturna intențiile.
Sfântul părinte nu alege calea monahismului ci alege să se căsătorească cu tânără, pe nume Teosevita, dar până să moară, soția sa, hotărâse să se despartă în mod amiabil îmbrățișând amândoi viața monahală. Există chiar o scrisoare de condoleanțe a episcopului de Nazianz trimisă pentru a mângâia pe cel rămas singur după moartea soției sale, femeie care așa cum o mărturisește numele ei, era foarte pioasă. Se crede că înainte de hirotonia sa întru episcop, Grigorie, ar fi petrecut mai retras un timp, dar nu există nici o mărturie în acest sens. Numirea sa ca arhiereu în 371, pe scaunul de Nyssa, un orășel situat pe coasta Halysului, de-a lungul drumului între Cezareea și Ancyra a reprezentat o schimbare majoră în viața lui Grigorie. Această numire s-a făcut la îndemnul prea-cuviosului său frate Vasile.
Înainte de a participa la Sinodul II Ecumenic Sfântul Grigorie era deja stimat și respectat în tot Răsăritul, încât a fost rugat de episcopii adunați în sinodul din Antiohia, ținut în anul 380, să se ducă în Palestina și Arabia spre a pune capăt tulburărilor, care nelinișteau Bisericile de acolo ce sufereau mult din cauza ereticilor arieni și apolinariști.
În 379 el va participa la Sinodul de la Antiohia, convocat pentru a combate schisma meletiană. Curând după aceasta, primește o misiune în Palestina, Arabia și Pont. În acest timp este ales mitropolit de Sevasta, în Armenia, unde a stat zece luni „ca într-o captivitate babiloniană”. Se pare de fapt că această călătorie nu a avut loc decât după Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol, întrunit la 381 de împăratul Teodosie pentru stabilirea adevăratei credințe. Aici, Sfântul Grigorie a susținut credința niceeană și a încercat să pună capăt arianismului și ereziei pnevmatomahe în Răsărit.
,,Rolul considerabil pe care l-a jucat Sfântul Grigorie de Nissa în al II Sinod Ecumenic din Constantinopol (381), a făcut să i se dea adesea numele de ,,Părintele Părinților”. El a fost ales să pronunțe cuvântarea funebră la moartea lui Meletie, Episcopul Antiohiei, mort în timpul sinodului. Nu mai puțină însemnătate are faptul că Sfântul Grigorie a fost ales de Sinod printre Episcopii ce trebuiau să supravegheze diocesa Pontului, după cum se vede din legea împăratului Teodosie și după cum însuși el mărturisește în Epistola către Flavian. După închiderea sinodului, împăratul, într-o scrisoare circulară, îl numește ,,Stâlpul Ortodoxiei”, din cauza sfințeniei și a meritelor sale personale.
A murit probabil în 394 sau 395. Pentru teologia sa inspirată și rodnică ce a influențat peste veacuri autorii de după el, Sinodul al VII-lea Ecumenic l-a numit ,,Părinte al Părinților” iar teologii moderni îl recunosc drept ,,cel mai mare cuget patristic al Răsăritului”.
Dacă datele despre viața Sfântului Grigorie de Nyssa sunt sumare, în schimb opera sa oferă o imagine asupra spiritului său gânditor întru cele sfinte, prezentându-se totodată drept una dintre cele mai speculative minți ale veacului de aur creștin. Patrologii ortodocși au scos în evidență trăsăturile esențiale ale personalității sale, recunosc în el pe teologul desăvârșit, care trăiește prin Biserică și gândește prin Sfânta Scriptură și prin Sfânta Tradiție. O trăsătură aparte a personalității sale ar fi și aceea că el era un spirit profund filozofic și erudit, care pe lângă cultivarea operei de sistematizare logică lucidă, a pășit și pe căile contemplării. El cunoștea curentele principale ale folozofiei grecești, după cum găsim aproape peste tot în scrierile sale ecouri din concepțiile platonice și aristotelice, dar pe care se pricepea să le utilizeze maiestuos pentru speculația creștină. El s-a evidențiat prin stăruința de a cuprinde complexul învățăturii de viață creștină într-o legătură sistematică dar și în relațiile ei față de rațiune, făcând-o cât mai înțeleasă și apărând-o în toate privințele împotriva iudeilor, păgânilor și ereticilor.
II. 2. Opera Sfântului Grigorie de Nyssa și locul cuvântărilor de laudă în ansamblul operei sale
O notă specifică o are în spiritualitatea ortodoxă Sfântul Grigorie de Nyssa, care, în scrierile sale, accentuează și condiționează existența lui Dumnezeu de cunoașterea Lui în har, de către persoanele umane, care au, ca dat ontologic, chipul dumnezeiesc. Datorită acestuia au posibilitatea să-L cunoască, în parte pe Dumnezeu, dar nu după ființă, ci după energiile sau lucrările Sale necreate din lume, care ajută la obținerea mântuirii personale în și prin Hristos, deși Dumnezeu nu poate fi cuprins cu mintea omenească, deoarece El este suprainfinit.
Sfântul Grigorie de Nyssa e unul din Părinții cei mai de seamă ai Bisericii creștine, atât prin mulțimea operelor, cât și prin numărul și varietatea problemelor tratate. Sfântul Grigorie are meritul de a fi sistematizat elementele teologiei de până la el și de a fi dat formule sau demonstrații filosofice unora din adevărurile de credință. El are de asemenea meritul de a fi lăsat Bisericii un tratat sistematic de doctrină: Marele Cuvânt Catehetic, după tratatul lui Origen, Peri arhon sau Despre principii. Sfântul Grigorie de Nyssa are o cugetare strânsă, logică, bine informată, adâncă și bogată în concluzii. Sfântul Grigorie este cel mai mare cugetător mistic creștin al secolului al IV-lea, prin operele mistice pe care le-a lăsat. Mistica lui e influențată de neoplatonism de la care împrumută nu numai idei și cadre generale, dar chiar aparatul tehnic. Mistica grigoriană e influențată se pare și de mistica lui Filon, a lui Clement Alexandrinul și a lui Origen.
Apariția în limba romană a operelor Sfântului Grigorie de Nyssa a constituit și constituie încă un pas foarte important în dezvoltarea teologie noastre ortodoxe, deoarece problemele și subiectele teologie ale veacului al IV-lea încă își mai găsesc actualitatea în societatea secolului al XXI-lea.
Teologia ortodoxă română are o mare recunoștință pentru regretatul nostru Părinte Patriarh Teoctist care a dat binecuvântarea pentru scoaterea la lumină tuturor teologilor, și nu numai a operei acestui adevărat ,,Stâlp al ortodoxiei”; aceeași recunoștință o avem și pentru Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, prin a cărui trudă de a traduce aceste opere, le avem astăzi în librăriile și bibliotecile noastre.
,,Regăsim în opera acestui mare Sfânt Părinte preocuparea pentru cultivarea cuvântării de laudă, rostită în împrejurări diverse și având în centru teme și personaje de actualitate pentru vremea sa, aproape toate cunoscute ascultătorilor”.
Acest Sfânt Părinte a desfășurat o bogată activitate de scriitor, operele sale fiind împărțite în opere cu conținut dogmatic, omiletic și exegetic, ascetic-duhovnicești, cuvântări și epistole.
,,Dar aproape toate scrierile lui au un accentuat caracter ascetic-duhovnicesc, căci el nu face o exegeză pur și simplu a cărților sau a unor locuri din Scriptură, sau o expunere pur teoretică a învățăturilor dogmatice, ci totdeauna explicarea textelor din Sfânta Scriptură îi dă prilejul de a descrie condițiile și modul înaintării credincioșilor în viața duhovnicească, iar expunerile dogmatice îi dau prilejul de a le arăta ca temeiuri pentru viața creștină spirituală”.
Scrieri și omilii exegetice
Despre crearea omului, scrisă în 379, puțin după moartea Sfântului Vasile cel Mare și dedicată fratelui său mai mic, Petru de Sevasta. Această lucrare completează Omiliile Sfântului Vasile la Hexaemeron, care s-au oprit la ziua a cincea a creației. Lumea a fost făcută pentru om, care e regele ei. Slăbiciunea aparentă a omului a făcut posibilă dezvoltarea civilizației. Omul e chipul lui Dumnezeu, ca și Acesta, chipul este netrupesc, dar sufletul rezidă în trup. Prin termenul „chip” se arată ceea ce este omul în sine de la creație, iar prin „asemănare” se arată ceea ce este omul în potență, ceea ce trebuie să devină. Omul în concepția Sfântului Grigorie de Nyssa este lucru mare și de cinste și are posibilitatea să devină asemenea lui Dumnezeu prin virtute, ca unul ce este un microtheos, omul fiind un dumnezeu creat, un dumnezeu prin har. Partea conducătoare a sufletului, adică mintea, nu sălășluiește într-o parte specială a trupului. Explică alegoric crearea sexelor. Combate concepția origenistă despre preexistența sufletelor, dar reține ideea de apocatastază și de mântuire generală. Materia, ca și răul, sunt umbre. Ele vor dispărea. Combate metempsihoza. Trupul și sufletul încep odată și se dezvoltă paralel. Sfârșitul tratatului se ocupă cu descrierea amănunțită a structurii corpului .
Apologie, adresată fratelui său Petru pentru Hexaemeron, scrisă puțin timp după cea precedentă. Ea e menită să răspundă la unele nedumeriri și critici pe care le treziseră Omiliile la Hexaemeron ale Sfântului Vasile. Ideea de creație se poate armoniza cu aceea de evoluție. Puterea și știința întrebuințate de Dumnezeu pentru crearea fiecărei părți a totului sunt urmate de o înlănțuire necesară potrivit unei anumite ordini. Ceea ce rațiunea explică logic, Moise a exprimat istoric. Toate lucrurile existau potențial în primul impuls creator al lui Dumnezeu, ca o putere seminală aruncată pentru crearea lumii, dar, în act, lucrurile individuale nu existau încă. Creația a avut loc odată. Natura este în continuă mișcare și transformare. Elementele au deosebiri și corespondențe care ușurează trecerea de la unul la altul.
Despre viața lui Moise, scrisă spre sfârșitul vieții, fiindcă autorul vorbește în ea despre perii săi albi. Poartă ca subtitlu Despre desăvârșirea cea după virtute și e adresată unui tânăr Cezar, care-i ceruse un model de viață perfectă. Autorul, la începutul lucrării, spune adresantului că-i e greu să dea răspuns la o asemenea problemă, pentru că înaintarea în virtute este într-un continuu progres. Cu toate acestea, deși desăvârșirea în sine este inaccesibilă, totuși se poate face o idee despre ea, cercetând viața aleasă a oamenilor îmbunătățiți, dintre care cel dintâi e Moise. Moise, pe muntele Sinai, simbolizează râvna sufletului omenesc după unirea cu Dumnezeu. Se expune viața lui Moise, după care se meditează mistic faptele din cadrul acestei vieți.
Tot aici Sfântul Grigorie de Nyssa prezintă pururea fecioria Maicii Domnului prin prisma rugului de foc ce ardea și nu se mistuia „dintr-un mărăciniș pământesc care copleșea cu razele sale luminătorii de pe cer învățăm taina Sfintei Fecioare, din care a strălucit prin nașterea vieții omenești lumina, care a păzit nestricat rugul aprins, neveștejindu-se frumusețea fecioriei prin naștere„.
Într-o altă cuvântare face o caracterizare a lui Moise prin prisma calităților sale „Ce păstor a fost mai mare decât Moise? Ce căpetenie a mai fost atât de cumpătată și de blândă ca el, ca unul care de dragul poporului s-a făcut de toate: hrănitor, conducător, preot, părinte, luptător în războaie, semănând până și în pustie, dar făcând rost de toate bunătățile, ținând și de coarnele plugului, dar făcând și dreaptă judecată, și îndrumând pe alții pe drumul cel bun? Și totuși, unii s-au răsculat împotriva lui, socotindu-l nedrept; l-au batjocorit învinuindu-l că i-ar fi ofensat; împotriva lui au cârtit ca împotriva tâlharilor și furilor de lucruri sfinte, l-au hulit c-ar fi un conducător nepriceput și îndrumător nepriceput, l-au învinuit că ar fi călcat până și sfințenia chemării preoțești pe când Datan și Aviron împreună cu fiii lui Core răsculaseră o parte din popor (Num. 16,1-35)”.
Despre pitonisă este un mic tratat de demonologie. Comentând textul din 1 Regi 28,12-18, autorul, spre deosebire de Origen, dar de acord cu Metodiu de Olimp și cu Eustațiu de Antiohia, afirmă că umbra care s-a arătat lui Saul n-a fost sufletul lui Samuil, ci un demon supus vrăjitoarei din Endor.
La titlurile Psalmilor e o introducere la studiul Psalmilor. În fond e un tratat de desăvârșire vorbind despre înălțarea spirituală a sufletului prin virtute. La Psalmul VI, Despre Octavă (ziua a opta), completează lucrarea precedentă, tratând despre purificare și ascensiune spirituală, despre cei ce înaintează „din putere în putere… și și-au pus suișuri în inima lor” (Ps. 83,6-8). Cel ce este călăuzit de gânduri înalte mereu urcă spre desăvârșire. Ziua a opta descoperă frica de judecată, iar judecata „ne-a sfătuit să o luăm înaintea pedepselor îngrozitoare, prin pocăință, pentru păcatele noastre”.
Tâlcuire exactă la Eclessiastul lui Solomon, în opt omilii, dă o interpretare morală acestei cărți și arată că scopul omului este înălțarea mistică.
Tâlcuire exactă la Cântarea Cântărilor, în 15 omilii, interpretează cuprinsul acestei cărți în sensul nunții mistice a sufletului cu Dumnezeu. Ca și în alte lucrări ale Sfântului Grigorie de Nyssa și aici îl vedem dotat cu o deosebită înclinație pentru viața contemplativă și cu o mare putere de speculație din care își formează o înaltă concepție despre cunoașterea lui Dumnezeu, ca expresie a unei trăiri în Duh. Pe parcursul acestor Omilii vedem cum Dumnezeu Se descoperă celor ce-L caută după vrednicie și puterea lor de înțelegere. În acest sens el mărturisește: „cel curat cu inima, după cuvântul nemincinos al Stăpânului, vede pe Dumnezeu după măsura puterii Lui, primind atâta înțelegere cât poate să încapă”, căci „Pruncul născut nouă – Iisus, care sporește în cei ce L-au primit pe El în chip diferit, întru înțelepciune, vârstă și har, nu e același în toți ci după măsura celui în care este și potrivit cu capacitățile celui ce-L cuprinde așa se arată, fie prunc, fie înaintând, fie desăvârșindu-se după firea ciorchinelui, care nu se vede în vie totdeauna cu aceeași înfățișare, ci-și schimbă înfățișarea cu vremea, înflorind, prinzând rod, desăvârșindu-se, devenind copt”.
Tot aici vedem prezintă sumar cele trei trepte ale cunoașterii lui Dumnezeu cu referire la Moise. Acestuia i s-a arătat Dumnezeu prin lumină, apoi i-a vorbit prin nor, iar în final, după ce a devenit mai înalt și mai desăvârșit, L-a văzut pe Dumnezeu în întuneric. Aceste trei faze sunt explicate astfel de Sfântul Grigorie al Nyssei: „cea dintâi depărtare de la părerile mincinoase și rătăcite despre Dumnezeu e strămutarea de la întuneric la lumină. Cunoașterea imediat următoare a celor ascunse, care călăuzește sufletul prin cele văzute spre firea nevăzută, e ca un nor, care umbrește pe de o parte tot ce se vede, iar pe de alta conduce și obișnuiește spre a vedea pe Cel ascuns. În sfârșit, sufletul înaintând prin acestea spre cele de sus, cât e cu putință firii omenești, părăsind cele de jos, ajunge înăuntrul ascunsurilor cunoștinței de Dumnezeu fiind înconjurat din toate părțile de întunericul dumnezeiesc”.
La Noul Testament, autorul ne-a lăsat următoarele serii de omilii:
(1) Despre Rugăciunea domnească, în cinci omilii, dintre care prima tratează despre rugăciune în general, iar celelalte dau tâlcuirea ortodoxă clasică. El arată că numirea lui Dumnezeu de „Tată” este sublimă și inepuizabilă ca Dumnezeu Însuși. Mântuitorul învățându-ne să-I spunem lui Dumnezeu Tată înseamnă că ne obligă la o viață aleasă și desăvârșită. Când omul cere „sfințească-se numele Tău”, vrea să arate că numele lui Dumnezeu este Sfânt prin natura sa, iar omul în rugăciunea sa se roagă ca să se sfințească numele Lui, în sensul că natura umană nu este capabilă să câștige vreo virtute dacă nu ne ajută Dumnezeu.
(2) La fericiri, în opt omilii, care tratează, în general, despre aceeași înălțare a sufletului către Dumnezeu. Lucrările exegetice ale Sfântului Grigorie de Nyssa au o importanță deosebită pentru doctrina sa teologico-mistică și filosofică. Ele stau sub influență neoplatonică și se servesc în general de metoda alegorică. Despre fericirile lăsate de Hristos pe munte el crede că toate sunt divine și sfinte. Fericirea pe care o au oamenii în schimb este și ea un obiect al contemplației și meditației și e cu adevărat o Sfântă a Sfintelor. Tot aici mai arată că „dacă nu există bine mai mare decât acela de a vedea pe Dumnezeu, apoi a deveni fiu al lui Dumnezeu covârșește orice fericire”.
Scrieri dogmatico-polemice
Opere polemice: Contra lui Eunomiu, în 12 cărți, sau 13 cărți dacă a 12-a se împarte în două. Autorul combate aici, în primul rând, una din operele cele mai de seamă ale lui Eunomiu contra Sfântului Vasile: Apologia apologiei, în trei cărți, apoi o Expunere de credință a ereziarhului, prezentată de acesta dată împăratului Teodosie în 383. Apologia apologiei, pe care o combate Sfântul Grigorie poate fi reconstituită aproape în întregime din opera gregoriană. Sfântul Grigorie combate cu măiestrie erezia eunomiană, deși ea este inegală în opera sa Contra lui Eunomiu. El nu prezintă totdeauna cu claritate obiecțiile adversarului și propriile sale replici nu sunt ireproșabil organizate.
Aici prezintă el și scopul general al Întrupării Mântuitorului Care și-a asumat firea noastră, a devenit păcat pentru noi, a distrus dușmanul pe care noi l-am moștenit prin păcat și a câștigat întreaga umanitate către Dumnezeu. Scopul întrupării este distrugerea „morții”, și restaurarea nemuririi. Hristos a devenit om pentru a schimba firea noastră muritoare într-o putere vie și plină de har. Sfântul Grigorie crede că întreaga fire umană era doritoare de mântuire. Firea umană era oaia cea rătăcită care s-a separat ea însăși de turmă. Aceeași necesitate de mântuire a întregului neam omenesc este indicată prin ceea ce Sfântul Grigorie afirmă cu privire la o „nouă creație” care a fost adusă prin Hristos.
Contra lui Apolinarie combate tratatul lui Apolinarie intitulat Demonstrația întrupării divine după asemănarea omului. Această lucrare e cea mai importantă dintre toate scrierile antiapolinariste păstrate. Cuprinde 59 capitole. Autorul rezumă fidel opera lui Apolinarie și combate hristologia apolinaristă în linii mari și în amănunt.
Tratatul Contra lui Apolinarie e o lucrare de adâncime și de autoritate în teologia capadocienilor; Contra lui Apolinarie – Către Teofil al Alexandriei, scris înaintea tratatului precedent, semnalează patriarhului din Alexandria primejdia apolinarismului și cere condamnarea acestuia.
Opere dogmatice: ,,Unele cuvântări ale Sfântului Părinte au caracter dogmatic mai pronunțat. Ele abordează teme ale învățăturii de credință a Bisericii noastre, de actualitate pentru ascultători. El este autorul unei cuvântări Despre dumnezeirea Fiului și a Sfântului Duh și Encomion la dreptul Avraam, dar și al unei cuvântări La hirotonia sa, în care vorbește despre dumnezeirea Sfântului Duh”.
Marele Cuvânt Catehetic, cea mai importantă și mai sistematică operă dogmatică a Sfântului Grigorie de Nyssa. E scrisă probabil, pe la 385 și cuprinde 40 capitole, afară de introducere. E adresată dascălilor creștini însărcinați cu instruirea catehumenilor. Introducerea tratează despre metoda pe care trebuie s-o folosească dascălul. Cuprinsul lucrării are trei părți: (1) Prima (cap. 1-4), tratează despre Dumnezeu și Sfânta Treime. (2) A doua (cap. 5-32) despre păcat, despre întrupare și mântuire prin Hristos. Sfântul Grigorie consideră ca motiv al întrupării Logosului divin situația în care se afla omul prin cădere, văzut ca un obstacol survenit prin voința liberă a omului, în calea atingerii scopului creării sale și al întregii creații și condițiile cerute pentru înlăturarea acestui obstacol. Prin întrupare omului i s-a dat posibilitatea mântuirii prin colaborare cu harul și astfel se poate uni cu Dumnezeu. Unirea cu Dumnezeu menține viața omului în Rai, iar roadele pomului vieții, pe care el le interpretează alegoric, sunt hrana lui spirituală. (3) A treia (cap. 33-37) despre Botez și Euharistie; cap. 38-40 vorbesc despre roadele credinței. În cursul expunerii, autorul combate pe arieni, apolinariști, manihei, iudei și păgâni. Tratatul Sfântului Grigore e substanțial, dens, plin de tot ceea ce cugetarea elenică și creștină au creat mai solid și mai rezistent, uneori original, dar adesea sub influență platonică, origenistă, atanasiană sau chiar sub influența lui Metodiu de Olimp.
În primele două capitole ale Marelui Cuvânt Catehetic, Sfântul Grigorie de Nyssa vorbește despre cunoașterea rațională a lui Dumnezeu, cunoaștere ce ar fi de fapt un adevărat tratat de dogmatică. El susține că se poate ajunge la cea mai înaltă culme a cunoașterii lui Dumnezeu numai atunci când Duhul Sfânt ne luminează mintea. Acest har îl primesc numai anumiți oameni și la El se poate ajunge decât prin trăirea credinței și curățirea vieții.
Cuvânt despre suflet și despre înviere sau Macrinia, consacrat surorii sale, Macrina, și scris probabil pe la 380. Este un tratat în 13 volume sub forma unui dialog ce se presupune că a avut loc între Sfântul Grigorie și sora sa Macrina, după moartea Sfântului Vasile. Pe patul de moarte Sfântul Grigorie îi explică teologic ce se întămplă cu sufletul, ce este moartea, învierea și reînnoirea tuturor lucrurilor. E o imitație parțial reușită a celebrului dialog platonic Phaidon, care relatează ultimele momente și idei ale lui Socrate despre moarte. Sfântul Grigorie pune pe seama surorii sale Macrina ideile sale despre originea omului, despre suflet, despre moarte, despre învierea morților și apocastastază.
Contra destinului e reproducerea unei discuții avute cu un filosof păgân la Constantinopol. Acest filosof pe care Grigorie voia să-l convingă să treacă de la păgânism la creștinism, susținea morțiș că totul e supus destinului și că dacă el e destinat să ajungă creștin, va ajunge chiar fără voia creștinilor, că împotriva destinului nu se poate face nimic. Autorul nostru întreabă dacă destinul nu e Dumnezeu, la care filosoful răspunde ironic și negativ. Rolul astrelor în viața oamenilor nu se poate stabili cu certitudinea și cu precizia de care vorbește filosoful.
Despre pruncii care mor de timpuriu, scrisă către Hierios, în ea încearcă să justifice Providența față de moartea timpurie a atâtor ființe omenești. Această scriere este apreciată ca o adevărată „capodoperă de retorică” ce aparține unei epoci apropiate de anii morții sale (cca. 385-386), în care se resimte o respectuoasă atenție față de prescripțiile artei retorice. Aici el precizează că pruncii care n-au cunoscut răutatea și ai căror ochi sufletești n-au fost împiedicați de boala nici unei albețe de a gusta din bucuriile luminii, aceia petrec în sălașurile lor firești, întrucât nu simt să-i lipsească nimic, nici în sănătate, pentru că de la bun început, ei n-au îngăduit bolii să prindă rădăcini în sufletul lor. „Moartea prematură a pruncilor nu ne dă drept să înțelegem că dacă ei au sfârșit-o în chinuri, ar urma neapărat să credem că acest lucru numai așa se putea întâmpla, dar nici să spunem că soarta lor ar fi egala cu a celor care viața întreagă s-au curățit prin virtuți, dat fiind că purtarea de grijă a lui Dumnezeu n-ar fi îngăduit ca răul să copleșească dorința de mai bine a celor care se nevoiau să trăiască în felul acesta”. Tot aici mai arată că Dumnezeu îngăduie aceasta pentru a împiedica păcatele ce le-ar fi comis acei copii dacă ar fi ajuns la maturitate.
Despre Sfânta Treime și Contra pnevmatomahilor, îi arată lui Eustațiu că Sfântul Duh e Dumnezeu;
Despre deosebirea dintre esență și ipostasă, către Petru fratele său; Despre suflet către Tațian, nu este de o autenticitate sigură; ea se regăsește între scrierile Sfântului Grigorie Taumaturgul.
Că nu sunt trei Dumnezei, către Ablabiu, încearcă să demonstreze că cele trei Persoane ale dumnezeirii nu sunt trei dumnezei, ci Unul. A numi pe Tatăl, Fiul și Sfântul Duh trei dumnezei sau a nu da mărturie despre dumnezeirea Fiului și a Sfântului Duh, e deopotrivă de nelegiuit și absurd. El afirmă că dacă numele „Dumnezeu” ar indica persoana, spunând „trei persoane”, atunci obligatoriu vom zice că sunt trei dumnezei; dacă însă numele „Dumnezeu” indică natura mărturisind o natură a Sfintei Treimi, atunci vom învăța credința într-un Dumnezeu, deoarece cuvântul „Dumnezeu” este o denumire a naturii. De aceea, potrivit atât cu numele cât și cu natura Lui, exiată un singur Dumnezeu și nu trei. Conjuncția „și” din fraza: Tatăl și Fiul și Sfântul Duh nu se intercalează niciodată spre a-L descrie.
Despre credință, către Simpliciu, tratează despre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, îndeosebi despre Fiul și Sfântul Duh și raportul acestora cu Tatăl și arată că Sfântul Duh e Dumnezeu.
Contra grecilor, după noțiunile comune discută fără ajutorul Scripturii noțiunile de persoană, esență și ipostas pe care le aplică Persoanelor Sfintei Treimi.
Cuvânt despre dumnezeirea Fiului și Sfântului Duh, ținut la Constantinopol în 383, îi combate pe anomei, pe care-i compară cu epicurienii, adică cu ateii.
Făcând o scurtă privire asupra operelor exegetice și dogmatice ale Sfântului Grigorie de Nyssa, deși vedem în el un discipol al lui Origen și nu mai puțin un înfocat apărător al vestitului preot din Alexandria, cu toate acestea Sfântul Grigorie nu poate primi toate părerile învățătorului său, căci se deosebesc de el câte o dată chiar asupra chestiunilor de erudiție.
Scrieri ascetice: Despre feciorie, scris înainte de episcopat, pe la 370. Fecioria face din suflet mireasa lui Hristos pe care Acesta o cheamă spre o desăvârșire din ce în ce mai mare. Autorul nostru citează ca modele de feciorie pe Maria, sora lui Moise, pe Fecioara Maria, pe Mântitorul Iisus Hristos, pe Apostolul Pavel și pe toți aceia care, ca și el, au vrut să fie răstigniți împreună cu Hristos. El descrie viața superioară a sufletului și scopul său. Ceea ce s-a petrecut corporal în sânul Fecioarei Maria se săvârșește spiritual în sufletul fecioresc. Fecioria se arată ca o descoperire totală de lucrurile materiale și pământești și e cel mai sigur mod de a ajunge la scopul suprem al ascetismului: vederea lui Dumnezeu, unirea și relaționarea cu El.
Există în scrierile lui și patru lucrări mai mici ce tratează în special problema desăvârșirii: (1) Către Harmonios, despre sensul numelui de creștin; în care arată de unde provine numele de creștin cu referire la „Hristos” care înseamnă împărat sau în general, vrednicie împărătească. Fiind ai lui Hristos, prin credința în El „purtăm același nume ca Cel ce depășește orice stricăciune a firii, atunci trebuie ca și tot atâtea însușiri, câte le denotă firea cea nestricăcioasă a lui Hristos, să ni le împropriem și cei ce ne numim cu numele Lui”. (2) Către monahul Olimp, despre desăvârșire și cum trebuie să fie creștinul. (3) Despre ținuta cea după Dumnezeu și despre asceza cea adevărată. (4) Către cei mâhniți de pedepse.
Cuvântări morale:
(1) Contra celor ce amână Botezul; aici Sfântul Grigorie sfătuiește pe catehumeni să primească Botezul fără a-l amâna de pe o zi pe alta. Îi îndeamnă să se boteze pentru a fi ușurați mai repede de păcatele lor silindu-i cumva prin frica morții.
(2) Contra cămătarilor; unde arată despre camătă că e oprită de legile dragostei, mai ales când acela care este împrumutat este sărac.
(3) Despre iubirea de săraci și despre binefacere, două cuvântări; aici se află cele mai zdrobitoare motive pe care le poate întrebuința cineva spre a îndupleca pe oameni să facă milostenie către săracii ce au nevoie de ajutor.
(4) La cuvântul ,,Cine face desfrânare păcătuiește față de propriul său trup”; aici tâlcuiește textul de la 1 Cor. 6,18: „Fugiți de desfrânare; orice păcat pe care-l va săvârși omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuiește în însuși trupul său”; Sfântul Grigorie își arată aici marea sa groază față de acceastă crimă.
(5) Către cei îndurerați pentru cei ce s-au mutat din această viață în iad; aici Sfântul Grigorie de Nyssa are în vedere câteva aspecte: ce este binele cu adevărat, care sunt caracteristicile vieții trupești precum și, compararea între bunurile de acum și cele viitoare. Adevărata bunătate, zice Sfântul Părinte, „se găsește în Acela care prin Sine, potrivit însăși firii Sale, este bun și se află în egală măsură pretutindeni și totdeauna”. Aceasta ar fi după părerea lui proprietatea stabilă și nedezmințită a naturii binelui.
Sfânutul Grigorie a mai scris predici la :
Sărbători împărătești
(1) La Bobotează;
(2) Cinci predici la Paște;.
(3) La Înălțarea lui Hristos;
(4) Cuvânt la Sfântul Duh (sau la Rusalii);
(5) La Nașterea lui Hristos ;
(6) La Bunavestire;
(7) La Întâmpinarea Domnului;
Panegirice:
(1) La Sfântul Ștefan întâiul mucenic;
(2) La marele mucenic Teodor;
(3) La Sfinții patruzeci de mucenici;
Necrologuri:
(1) Cuvânt funebru la Marele Vasile;
(2) Lauda Sfântului Efrem Sirul;
(3) Cuvânt funebru la Marele Meletie, episcopul Antiohiei;
(4) Cuvânt la moartea Pulheriei;
(5) Cuvânt funebru la moartea împărătesei Flacila;
(6) La viața Sfântului Grigorie Taumaturgul, făcătorul de minuni;
Parcurgând firul firesc al acestei expuneri îmi voi îndrepta atenția spre două necrologuri/penegirice adresate surorii sale, Sfintei Macrina și împărătesei Flacila, ca două figuri reprezentative ale vieții virtuoase și plăcute lui Dumnezeu.
II. 3. Viața Sfintei Macrina
Viața Sfintei Macrina, sora autorului și a Sfântului Vasile cel Mare, este o biografie scrisă cu talent și căldură în care se arată cum se practica asceza în Pont, în veacul IV. Macrina, numită și cea Tânără era nepoata Macrinei celei Bătrâne și a jucat un rol mare în educația și orientarea tuturor fraților ei, de la Sfântul Vasile cel Mare până la Sfântul Petru de Sevasta. Ea a determinat, prin învățătura creștină și prin aleasa ei viață personală, pe frații ei, la îmbrățișarea vieții ascetice dar și a râvnei după desăvârșire.
În această lucrare Sfântul Grigorie al Nyssei vrea să arate un model feminin de sfințenie contemporan în care rememorează principalele etape și întâmplări din viața Sfintei Macrina, sora sa. Această lucrare nu este o simplă biografie, ci este și o hagiografie pentru că în stilul hagiografic autorul nu minte, nu fabulează, nu distorsionează realitatea din prea multă admirație și prea multă iubire pentru presonaliatea careia i se face această hagiografie.
În introducere arată cum ,,printre femeile creștine din primele veacuri Macrina ocupa un loc cu totul aparte datorită profilului ei moral propriu, cât și datorită familiei din care a făcut parte”, după care începe să o prezinte. Sfânta Macrina s-a născut în orașul Pont în anul 327 unde a primit o educație creștinească de la mama ei, Emilia, de care nu s-a despărțit niciodată.
La începutul acestei lucrări Sfântul Grigorie ne vorbește despre faptul că nu știe dacă ar trebui să o numească pe ea femeie, pentru că Sfânta Macrina i se părea că e mai presus de fire. Sfântul Grigorie își are temeiul, sursa din care scrie această biografie, nu din auzite, ci din experiența personală, din ce a văzut el, iar nu din ce a auzit de la alții, pentru că Sfânta Macrina era sora lui mai mare, soră pe care a admi-rat-o foarte mult. ,,Macrina era numele fecioarei, nume de multă vreme slăvit în neamul nostru, încă de pe vremea persecuțiilor, când o altă Macrina, mama tăticului nostru luptase mărturisind de mai multe ori pe Hristos. Acest nume i s-a dat de către părinți”.
La naștere mama sa, Emilia, a avut un vis prin care i se părea că ține pruncul în mână și că o persoană mai presus de fire i-a pus pruncului numele de Tecla, iar acest nume a și rămas ca un nume secret pe care Sfânta Macrina l-a avut. Acea persoana i s-a arătat Emiliei de trei ori în vis iar după ce s-a trezit a avut o naștere ușoară, și spune Sfântul Grigorie că acea minune parcă a prevestit viața pe care Macrina o va avea.
Încă din fragedă copilărie Macrina a stat mai mereu în preajma mamei sale care o învăța mai ales din Pildele lui Solomon și din Psalmii lui David, Emilia socotind că din aceste cărți trebuie să citească fiica ei, iar nu din operele poetice ale vremii, mai ales din povestea Troiei care i se parea prea vulgară pentru o fetiță care era la vârsta copilăriei.
Aproape de vârsta de 12 ani Macrina a început să fie pețită de fel de fel de băieți, care mai de care mai virtuoși, datorită frumuseții nespuse pe care o avea, dar tatăl, om echilibrat și foarte înțelept, alese din toți un tânăr cumpătat și virtuos care nu peste mult timp moare, chiar înainte de a se căsători cu Macrina, aceasta luând hotărârea de a nu se mai căsători niciodată. Macrina spunea că tânărul care trebuia să-i fie soț nu a murit, ci doar a plecat într-o țară străină, a plecat într-o călătorie către Dumnezeu. De aici vedem puternica ei trăsătură de caracter și dorința fierbinte de a-și dedica viața Mirelui ceresc și de a-I sluji până la moarte.
Odată cu moartea tatălui său, Macrina și-a îndeplinit rolul de mamă și educator pentru frații săi, mama sa ocupându-se de grija pentru moșia pe care familia o avea, aceasta întinzându-se pe trei ținuturi. Macrina își convinge apoi mama să renunțe la viața luxoasă, cu servitori, tratându-le pe acestea ca pe niște surori egale lor.
În cuprinsul acestei biografii, Sfântul Grigorie mai face și o mică paranteză punându-ne înainte viața unuia din frații săi, și anume Naucratios. Acesta ,,era deosebit de toți ceilalți prin darurile firii, prin frumusețea și puterea corpului, prin repeziciunea și priceperea la tot lucrul”. Într-o bună zi Naucratios ia decizia de a se retrage într-o sihăstrie, urmându-l unul din servitorii lui (Hrysaphios), dar atunci când mama avea nevoie de el, venea negreșit din sihăstrie. Naucratios a murit de foarte tânăr, pe neașteptate, iar mama lui a fost foarte devastată de moartea unuia dintre cei mai iubiți fii ai ei.
Prin moartea lui Naucratios, autorul vrea să scoată în evidență tăria de caracter de care a dat dovadă Macrina în una din cele mai dureroase momente ale vieții ei. ,,Împotrivindu-se durerii cu rațiunea rămasă neclintită și, devenid sprijin mamei o ridică iarăși din adâncul întristării, călăuzind cu propria tărie și fermitate sufletul acesteia spre bărbăție”.
Sfântul Grigorie face iar o paranteză în această biografie vorbindu-ne despre cel mai mic dintre frați, și anume Petru, care mai târziu va deveni episcop al Sevastiei, îmbrățișând și el la rându-i viața monahală, ca mai toți dintre frații lui mai mari. Prin memorarea vieții lui Petru al Sevastiei, autorul vrea să scoată în evidență caracterul și abilitățile excepționale de pedagog și formator de care dădea dovadă Macrina, modelându-l într-un mod foarte sănătos pe cel care avea să devină un model de generozitate și iubire față de cei pe care îi avea în păstorire, și anume marele episcop Petru al Sevastiei.
Nu după mult timp, Emilia moare, iar Sfântul Grigorie ne redă o frumoasă poezie pe care mama sa, a rostit-o pe patul de moarte: ,,Iată, Ție Doamne, și pârga și zeciuiala din rodul durerilor mele./ Această întâi născută – pârga, iar zeciuiala cel din urmă născut./ După Lege îți sunt consacrați./ Prinoase ale Tale amândoi./ Să coboare sfințenia Ta asupra rodului meu dintâi și a celui din urmă,/ arătând prin aceste cuvinte pe fiică și pe fiu.
Pe patul de moarte Emilia a cerut să fie îngropată în cripta familiei, lângă soțul ei, în același timp Sfântul Vasile era episcop al Cezareei Capodociei, unde a stat numai 8 ani pentru a murit din cauza unor probleme de sănătate. Prin moartea lui Vasile, autorul vrea să arate răbdarea și stăpânirea de sine de care Macrina dădea dovadă, Grigorie comparându-o pe sora sa cu un atlet care ține piept cu fermitate asaltului de nenorociri și necazuri care vin asupra ei.
După un timp Sf. Grigorie se hotărăște să-și viziteze sora, pe care nu o văzuse de mulți ani, dar pe drumul către ea are trei vise în care i se părea că ține în mâini oase de mucenici, iar prin acest lucru Grigorie crede că se prevăd vești rele. Întrebând pe unul din servitori cum se mai simte sora sa află ca aceasta era foarte bolnavă. Ajungând la mănăstirea unde se afla aceasta, în întâmpinarea lui vine un cor de fecioare și și-a dat seama că cea care le conduce lipsește. După rugăciune, Grigorie se duce la sora sa pe care o găsește întinsa pe o blană, pusă direct pe pământ, acoperită cu o piele aspră de capră.
Când îl vede pe Grigorie, Macrina încearcă să se ridice, dar din pricina bolii nu poate. Cei doi frați încep să își aducă aminte de copilărie și de vremurile în care erau toți acasă. Macrina îi spune fratelui său cum era atunci când părinții lor sau căsătoriți, precum și prigonirile pe care bunicii lor le-au suferit din pricina dreptei credințe. Apoi îl îndeamnă pe Grigorie să nu mai încerce să se mai compare cu părinții lor, ci să încerce să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru darurile pe care le-au primit.
Nu dupa ult timp, Emilia moare iar Sf. Grigorie ne reda frumoasa poezie pe care mama sa, Emilia, a rostit-o pe patul de moarte
„Doamne, Tu m-ai izbăvit de teama de moarte./ Tu ai făcut din sfârșitul acestei vieți începutul vieții adevărate/ Tu odihnești în somn, pentru o vreme, trupurile noastre și din nou le vei trezi la glasul trâmbiței de pe urmă./ Tu dai pământului lutul nostru pe care cu mâinile Tale l-ai plăsmuit, și aceasta va da înapoi ce i-a dat în păstrare, după ce vei schimba în nemurire și frumusețe/ ceea ce în noi este muritor și urât,/ Tu ne-ai mântuit de blestem și de păcat, facându-Te și păcat și blestem pentru noi./ Tu ai zdrobit capul balaurului care l-a înghițit pe om târându-l în prăpastia neascultării./ Tu ne-ai deschis spre înviere, biruind porțile iadului și lăsându-1 neputincios pe diavolul care avea putere asupra morții.
După ce rostește această rugăciune, Macrina se închină și cu o ultimă răsuflare și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu. Ucenicele care vegheau la căpătâiul ei pentru un moment s-au abținut de a plânge ca nu cumva să-și supere îndrumătoarea, dar după ce au fost sigure că nu mai respiră începură toate să bocească foarte tare. Sfântul Grigorie, foarte tulburat și îndurerat în același timp începe să le spună fecioarelor care erau în jurul surorii sale să termine cu bocitul și să înlocuiască aceasta cu cântatul din psalmi și rugăciuni, luând aminte în acest fel la viața ei curată și binecuvântată pe care Macrina a avut-o pe pământ.
Înainte de a muri, Macrina a lăsat ordine foarte clari privind pregătirile pe care ucenicele sale trebuiau să le facă. Atunci când Grigorie a vrut să rânduiască toate cele de trebuință pentru înmormântare, una din ucenicele surorii sale, Lampadion, care era și conducătoarea corului, i-a spus că sora lui a lăsat ca ea să fie îmbrăcată simplu, la fel cum a fost și viața ei.
O altă ucenică de-a Macrinei îi povestește lui Grigorie o minune pe care sora sa a făcut-o înainte de a se călugări, minunea aceasta petrecându-se în casa lor părintească. Se mai spune că Grigorie a văzut un semn pe pieptul surorii sale, acest semn fiind făcut de o cangrenă care îi apăruse în tinerețe, dar prin multa rugăciune această cangrenă s-a vindecat. Macrina a fost înmormântată cu mult fast, la înmormântare participând fratele său Grigorie, precum și episcopul locului, Araxios, dar și o mulțime de oameni, trupul Macrinei fiind pus în cripta familiei, alături de părinții ei.
Pe drumul de întoarcere de la înmormântare, în întâmpinarea lui Grigorie a venit un înalt comandant din armata romană care i-a povestit cum fiica sa a fost vindecată de sora sa. Biografia Macrinei se încheie cu un superb cuvânt de final pe care Sfântul Grigorie ni l-a lăsat, precizând: „Și mai sunt încă multe altele mai mari decât acestea: vindecări miraculoase, alungări de demoni și preziceri adevărate ale celor ce aveau să vină. Toate acestea sunt crezute pe deplin ca adevărate de cei ce le cunosc bine, chiar dacă sunt de necrezut. Iar de către cei trupești sunt considerate ca inacceptabile, căci nu știu că împărțirea harismelor este după măsura credinței: mică pentru puțin credincioși, mare pentru cei tari în credință. Dar pentru a nu-i scandaliza pe cei puțin credincioși, care nu cred în darurile lui Dumnezeu, m-am ferit să povestesc cele mai mari minuni socotind că cele povestite sunt îndestulătoare pentru a duce la bun sfârșit istorisirea despre Macrina”.
II. 4. Cuvântare de laudă la împărăteasa Flacilla
Sfântul Grigorie se implica adesori în viața bisericească a imperiului, mai ales după ce fratele său, Sfântul Vasile a plecat să se odihnească în sânul lui Avraam. În momente mai speciale Sfântul Părinte rostea unele cuvântări, în general epitafuri, în care respecta cu precizie normele cuvântărilor de laudă.
Sfântul Grigorie se bucura de o reputație aparte printre contemporanii săi fiind apreciat de ierarhi, de clerici, de monahi, de credincioși, dar și de autoritățile civile ale imperiului, mai ales din curtea familiei imperiale. Acest lucru se vede din faptul că însuși împăratul l-a delegat ca un gir al ortodoxiei, având în vedere autoritatea sa teologică, fiind ales de multe ori pentru a rosti cuvântări de laudă în cinstea membrilor familiei imperiale.
Împrejurările rostirii cuvântării au coincis cu moartea în anul 385 a împărătesei Flacilla, prima soție a împăratului Teodosie, la scurtă vreme după moartea fiicei lor Pulcheria, căreia și ei i-a dedicat un panegiric. Cuvântarea adresată împărătesei Flacilla a fost rostită în ziua morții ei, în biserica din Constantinopol, pe 15/16 septembrie 385. Principalul motiv al cuvântării a fost acela de a aduce laudă faptelor împărătesei, de a-i mângâia pentru pierderea suferită, dar și de a-i face responsabili pe credincioși în fața morții, indiferent de demnitate și de statut. Concomitent, autorul dorește și să evidențieze faptul că mai ales împărații trebuie să fie mai întâi ei pildă de virtute, după modelul vrednicei de pomenire împărăteasa Flacilla.
Cuvântarea are structura specifică unui panegiric, cu introducere, tratare și încheiere. Tratarea include două părți: prima prezintă calitățile și virtuțile împărătesei Flacilla, iar a doua vorbește despre părțile componente ale vieții umane pământești și veșnice: moarte, înviere, viața veșnică, bunătățile și răsplătirile celor ce-L iubesc pe Hristos, pentru ca la un moment dat să atingă și diverse aspecte morale și sociale, ca în final să revină la virtuțile împărătesei, după principiile reactualizării, generalizării și aplicării cunoștințelor.
Chiar dacă cea mai indicată atitudine în aceste situații este tăcerea, Dumnezeu l-a rânduit prin împărat, pe patriarhul Nectarie să vorbească, și astfel gestul său nu este o dovadă de îndrăzneală, ci un semn de ascultare pe care o face față de superiorul său. Întreaga ființă a Sfântului Părinte este adânc răscolită de această pierdere, de aceea și sentimentele pe care le trăiește evidențiază nu doar starea sa interioară, ci și adâncul milei și iubirii sale față de păstoriți. El mărturisește că „durerea este încă vie în suflet, inima noastră e încă tulburată, ca o mare învolburată, fiind răscolită până în cele mai adânci unghere ale ei, de furtuna nenorocirii… și de tot felul de gânduri întunecate, ce clocotesc cu putere în ea".
Dorind să sensibilizeze auditoriul, în vederea captării mesajului cuvântării și din dorința de a trezi în suflete sentimente de compasiune, de admirație, de afiliere la durerea familiei imperiale, Sfântul Grigorie de Nyssa folosește în acest sens principiul actualizării cuvântării la nevoile auditoriului. În contras cu această mare durere, tonul cuvântării sale este unul trist și înduioșător, învățătura sa de întărire, mângâiere și nădejde în dragostea față de Dumnezeu, indicată în astfel de clipe. El dorește ca „urmărind dispoziției noastre sufletești, va trebui să dăm și cuvântului nostru o notă mai tristă, în măsura în care se va putea".
Sfântul Grigorie trece apoi la lauda virtuților împărătesei, ca una care a întruchipat în sufletul și trupul ei femeiesc o mulțime de bunătăți, strălucind prin virtuțile sale, așa cum strălucește soarele peste fața întregului pământ. Dumnezeu a binecuvântat-o și a învrednicit-o de cea mai aleasă dintre toate demnitățile lumești și anume de a fi împărăteasă.
Printre virtuțile familiale ale împărătesei, Sfântul Părinte laudă mai întâi dragostea, prețuirea și respectul pe care ea le nutrea către Teodosie, soțul ei, și astfel a devenit o pildă de comuniune familială, nu doar pentru ei, ci și pentru supușii lor. În ton cu aceste relatări Sfântul Grigorie arată cum tuturor li s-a răpit icoana dragostei familiale, cum i-a părăsit „pârga sfântă a pudicității”, alături de noblețea și blândețea ei pline de un deosebit respect”.
Apelativele cu care Sfântul o numește sunt aparte: împărăteasă „neîntrecută în râvna credinței, stâlp al Bisericii, podoaba altarelor, vistieria sărăcilor, mână largă pentru nevoiași, liman pentru strâmtorați, întristare pentru fecioare, plânset pentru văduve, jale pentru orfani”. Inima ei de mamă a fost lovită de pierderea Pulheriei dar demnitatea ei se regăsea în tăria cu care a răbdat durerea, cu credință nebiruită în Dumnezeu.
Punctul culminant al acestei cuvântări este procesiunea aducerii osemintelor împărătesei la Constantinopol, moment schițat cu mare măiestrie, dovedind calitățile predicatoriale ale autorului, dar și profundele sale cunoștințe de retorică. Prin ochii lui observăm cum sosește în oraș împărăteasa, îmbrăcată în aur și purpură, purtată pe o litieră și cum norodul, de la mic la mare, se îngrămădește pentru a fi lângă cortegiului funerar. Suferința ia proporții cosmice căci toată natura este parcă răpusă de durere.
Urmează partea doua a panegiricului în care Sfântul Grigorie se arată dornic să împrumute din Sfintele Scripturi vasul cu untdelemn, ca să mai aline tăria vinului, turnând untdelemn pe narațiunea de tristețe pe care le-a așternut-o până acum în fața ochilor. Ușurința și abilitatea cu care trece de la o temă la alta dovedește stăpânirea la perfecție a artei cuvântului, ca un fin mânuitor al acestuia.
Sfântul Părinte descrie amănunțit apoi ceea ce înseamnă viață veșnică, punând în contradicție cele două existențe, cea trecătoare și cea veșnică. Descriind bunătățile spirituale ale celor ce vor moșteni împărăția cerurilor, autorul caută nu doar un scop moral, cât mai ales social. Mai arată că demnitatea de împărăteasă a Flacillei nu sta în haina cea roșie, vopsită cu sângele unei scoici marine, ci în haina cea cerească, înroșită cu sângele lui Hristos.
În finalul cuvântării, Sfântul Grigorie de Nyssa le reamintește ascultătorilor că cea mai prețioasă caracteristică a sa a fost respingerea ereziei ariene și a închinării la idoli. Cuvântarea se încheie apoi ca mai toate cuvântările cu o invocație și o doxologie către Mântuitorul Hristos, prin care Sfântul Părinte roagă pe Domnul să ne învrednicească și pe noi să moștenim împărăția cerurilor.
CAPITOLUL III
CUVÂNTĂRI DE LAUDĂ LA SFÂNTUL GRIGORIE TEOLOGUL
III. 1. Viața Sfântului Grigorie de Nazianz, ierarh și Teolog al Bisericii noastre dreptmăritoare
Sfântul Grigorie era un cald îndrumător nu doar în sens strict teologic, ci și în înfăptuirea celei mai nobile și mai proprii năzuinți creștine: o viață curată animată de focul iubirii de focul iubirii de Dumnezeu, concretizată în iubirea față de cel de aproape. Se naște la Arianz, aproape de Nazianz din Capadocia, pe la 329-330, ca fiu al episcopului Grigorie „cel bătrân" – fost mai înainte adept al sectei hypsistarienilor ce a primit botezul târziu sub imboldul soției sale Nona. Mama sa era o creștină pioasă și de o rară energie, contribuie la convertirea soțului (325) și-l capătă pe fiul ei Grigorie în urma unor calde rugăciuni către Dumnezeu Căruia i-a făgăduit că o să i-L afierosească. Sfântul Grigorie a avut un frate, Cezar, medic învățat dar și o soră Gorgonia.
Sfântul Grigorie primește pregătirea elementară în casa părinților săi unde a studiat cu mult zel Sfânta Scriptură. Face apoi studii la Cezareea Capadociei, unde-l cunoaște pe viitorul său prieten Sfântul Vasile, apoi la Cezareea Palestinei, bogată prin biblioteca și amintirile lui Origen, la Alexandria Egiptului și în fine la Atena „cea de aur". El relatează despre studiile de aici că se apleca cu asiduitate la învățătură, lucru ce i-a adus simpatia și admirația colegilor și a profesorilor în așa măsură, încât i s-a propus să fie profesor de elocvență la universitatea ateniană. Aici a avut ca profesori pe Himeriu și Proheresiu. Viața sa de student, prietenia trainică ce încheagă aici pentru totdeauna cu Sfântul Vasile, succesele la studii, renumele lui și al prietenului sunt povestite amănunțit în operele sale autobiografice: „Despre viața sa” și „Necrolog la moartea Sfântului Vasile”.
La Atena a stat aproximativ 8-9 ani (până în 358-359?) după care se întoarce în patrie unde e botezat și unde va îndeplini făgăduința mamei și se va dedica nevoințelor vieții ascetice. „El dormea jos pe podele, se îmbrăca cu haine simple, trăia cu pâine și cu apă și afară de apă nu mai bea nimic. Ziua o petrecea în muncă și o bună parte din noapte în rugăciune, slavoslovii și cugetări pioase”.
După Botez probabil, e chemat de Sfântul Vasile la mănăstirea înființată de acesta pe malul Irisului în Pont. Aici lucrează cu prietenul său la alcătuirea primei Filocalii și tot aici compune cu prietenul său Regulile monahale. Grigorie e plin de dorul de a se face monah și de aceea tatăl său și credincioșii din Nazianz îl cheamă pentru a colabora cu bătrânul episcop. E hirotonit preot, împotriva voinței sale, probabil la Crăciunul anului 361. El nu a îndrăznit să se opună, dar s-a mâhnit de acest lucru și s-a dus din în pustia din Pont la Sfântul Vasile. De aici revine după stăruințele tatălui său, la Pastele anului următor, cu care prilej rostește o celebră cuvântare, intitulată Despre fuga sa, în care justifică plecarea sa prin nepregătirea pentru o Taină așa de mare ca Preoția. Acum primește să-1 ajute pe tatăl său în pastorație.
În 371, este făcut de Sfântul Vasile episcop de Sasima, pentru a rezista lui Antim de Tiana. Sfântul Grigorie nu s-a dus la Sasima, probabil niciodată, atât pentru, că o asemenea misiune l-ar fi stingherit în dorurile sale după viața contemplativă, cât și pentru că localitatea Sasima i se părea insuportabilă. În anul 374, după moartea tatălui său și a mamei sale, Sfântul Grigorie se retrage în mănăstirea Sfânta Tecla, la Seleucia, în Isauria. La stăruința unei delegații de ortodocși venite de la Constantinopol, în 378, după moartea împăratului Valens, și la îndemnul Sfântului Vasile, Sfântul Grigorie pleacă în 379 la Constantinopol spre a regrupa și reface Biserica de acolo. El a deschis o capelă în casa unei rude, unde oficia și rostea predicile sale așa de gustate.
Viața sa exemplară și talentul său oratoric deosebit grupară în jurul lui elita intelectuală a Capitalei. În capela aceasta, numită în mod simbolic, Învierea, Sfântul Grigorie a rostit cele Cinci Cuvântări teologice, care i-au adus, mai târziu, numele de Teologul. Izbânda sa misionară contra arienilor-anomei creștea. Dar bunătatea sa i-a adus și neplăceri, ca aceea provocată de încercarea nereușită a lui Maxim Cinicul de a uzurpa, prin viclenie și complot, scaunul episcopal al Capitalei. Munca lui, virtuțile lui de monah cu viață severă, succesele lui misionare contra ereticilor au dus la instalarea lui oficială ca episcop al cetății de către însuși împăratul Teodosie, la 27 noiembrie 380. Sinodul II ecumenic, care se deschide în mai 381 la Constantinopol, confirmă alegerea Sfântului Grigorie ca episcop de Constantinopol și el a fost instalat de Meletie al Antiohiei. După moartea acestuia, care surveni între timp, Sfântul Grigorie fu chemat la președinția sinodului, probabil grație prestigiului său crescând sau grație Canonului 3 al acestui sinod, care prevedea primatul de onoare al episcopului de Constantinopol. Sosirea episcopilor egipteni și macedoneni întârziați a pus problema canonicității alegerii Sfântului Grigorie.
I s-a reproșat printre altele că el era deja episcop de Sasima. În aceste condiții Sfântul Grigorie și-a dat demisia și, după o cuvântare de rămas bun către Biserica din Constantinopol, a plecat, în iunie 381, în Capadocia. A venit la Nazianz, unde a condus câtva timp treburile episcopiei, încă vacantă. După ce, în hirotonit aici ca episcop pe o rudă a sa, Eulalius, Sfântul Grigorie se retrase la locul său natal, Arianz, unde și-a petrecut ultimii ani ai vieții în rugăciune, studiu și creare de poezii.
În viața și gândirea sa cugetătoare diferențiem stări, atitudini și sensuri din care putem observa cinctea de care s-a învrednicit printr-o îndoită nemurire: prima dată, în sens duhovnicesc creștin, ca purtător al „nimbului sfințeniei”; a doua oară, prin gândirea-i profundă, oglindită în opera sa, fără a fi o separare între viața și opera sa, amândouă completându-se reciproc într-o armonie sfântă. Calitatea sa de sfânt nu exclude întru nimic pe aceea de geniu ce tindea spre ideal ca un incomparabil creator care a turnat „în vinele Bisericii și creștinismului primar o puternică sevă de viață și înflorire a Duhului lui Dumnezeu”.
Originea sa de viță aleasă, studiile săvârșite, amiciția sa cu Sfântul Vasile cel Mare, petrecerea în pustie, dar mai ales reputația sa de teolog și om de cultură cu o etică ireproșabilă, fac din Sfântul Grigorie de Nazianz un trandafir de neprețuit în „casa Tatălui Meu” unde sunt multe lăcașuri. Avea o distincție sufletescă aparte la care se adăuga și o sensibilitate sufletească dobândite, în cea mai mare parte, printr-o educație aleasă. De la el sunt de reținut câteva aspecte semnificative: râvna impresionantă pentru studiu, care a făcut din el un geniu al timpului său și nu numai; evlavia sa adâncă și statornică, dovada unei credințe neînfrânte; pasiunea sa pentru creația estetică. Acestea toate i-au dat Sfântului Grigorie de Nazianz calificarea, dreapta orientare și exprimare deosebită în discuțiile înflăcărate ale timpului său. Blândețea și setea de liniște i-au frânat inițiativa practică și acțiunea susținută. Bunul său simț nu suporta să înfrunte cu dârzenie reaua credință. A fost un adevărat apărător al credinței ce a luminat cu duhul său punctele neclare și a fixat termenii finali în lupta contra arianismului, fără a căuta polemica. Un singur adversar i-a cunoscut mânia: Iulian Apostatul, împotriva căruia a scris două invective pe care nici nu le-a rostit.
Tabloul psihologic al Sfântului Grigorie ni se prezintă pictat și cu sentimentul tristeței care ca o umbră nu i-a dat pace până la moarte. Acesta provenea se pare din sensibilitatea sa acută ce se asemăna cu boldul care este pus spre trezirea cugetului smerit, așa cum amintea și Sfântul Apostol Pavel (2 Cor. 12,7). Adeseori Sfântului Grigorie i se părea că în viața sa „s-au concentrat toate durerile lumii” ce vor face din el o celebritate a suferinței, după cum însuși mărturisea. Acest simțământ i se topea la gândul că făptură fiind și chip al lui Dumnezeu, până la urmă tot la El se va întoarce de unde a și venit.
A murit probabil la 389 sau 390, în vârstă de aproximativ 60 de ani. Sfântul Grigorie e una din cele mai mari podoabe ale literaturii și gândirii patristice. Dacă, spre deosebire de Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie nu era înzestrat cu calitățile omului de acțiune, ci avea un temperament nehotărât și o sensibilitate excesivă, el poseda un deosebit simț al problemelor teologice, o mare înclinare pentru viața ascetică, o înaltă noblețe sufletească și un excepțional talent oratoric și literar.
Biserica Ortodoxă prăznuiește pe Sfântul Grigorie Teologul de două ori pe an: odată singur la 25 ianuarie și a doua oară la 30 ianuarie, împreună cu Sfinții Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur.
III.2. Opera Sf. Grigorie Teologul și însemnătatea cuvântărilor sale de laudă în ansamblul acestei opere
În calitate de teolog și episcop, Sfântul Grigorie a lăsat o operă însemnată ce se poate împărți în trei părți: cuvântări, scrisori, poezii. Primul loc în opera sa îl constituie cuvântările dintre care azi se cunosc 45, dintre care cea mai mare importanță o au cele Cinci cuvântări teologice, rostite de el la Constantinopol împotriva eunomienilor și a macedonienilor. Opera lui de simțire și artă literară era călită în scăldătoarea de aur a umanismului clasic elen, din care s-a inspirat adesea și în privința fondului. Știința lui sacră despre Dumnezeu și sfițenia vieții trăită în Dumnezeu se întâlnesc într-o sinteză concretă și vie în persoana lui motiv pentru care cuvântările lui stălucesc nu doar prin profunzimea lor dogmatică, nici numai prin înălțimea lor eroică, de mare curaj, ci și prin adâncimea lor poetică. Expresii simple, pline de miez și de viață, concretizează o doctrină care ar părea, pentru cei cu o privire superficială, abstractă; o fac dinamică și vie, ca să influențeze direct orice suflet, nu numai pe calea reflecției stăruitoare, ci și pe calea inimii înțelegătoare și simțitoare.
Dintre cuvântările sale, o singură cuvântare este morală, a 14-a, Despre iubirea față de săraci. Una singură poate fi socotită exegetică, a 37-a la Matei 19,1-12, Despre căsătorie și feciorie, deși autorul nostru era un exeget de autoritate. Cuvântarea este centrată pe exegeza capitolului 19 de la Sfântul Evanghelist Matei în care este expusă cu măiestrie învățătura evanghelică despre feciorie și căsătorie, precum și modul în care aceste două stări binecuvântate de Biserică devin bineplăcute lui Dumnezeu, adică unirea sufletului cu Hristos prin despărțirea de patimi și practicarea virtuților.
Majoritatea cuvântărilor au caracter dogmatic, liturgic și ocazional. Le putem împărți în: (1) Cuvântări dogmatice; (2) Cuvântări la sărbători mari; (3) Necrologuri; (4) Panegirice în cinstea sfinților și (5) Cuvântări ocazionale.
(l). Cuvântări dogmatice: Cinci cuvântări teologice. Cuvântarea I tratează despre condițiile necesare studiului teologiei. Vorbirea despre Dumnezeu nu poate fi făcută de oricine, în fața oricui și tratând despre orice. Teologia cere o înaltă puritate morală și duhovnicească. Învățătura despre Dumnezeu, Sfânta Treime, întrupare, mântuire, Sfintele Taine, e socotită dogmă și asupra ei nu se poate filozofa. Dar învățătura despre lume sau lumi, despre materie, despre suflet, despre firile intelectuale superioare și inferioare, despre înviere, despre judecată, despre răsplată, despre patimile lui Hristos, se poate filozofa. A reuși în discuția unor asemenea probleme e lucru folositor, a nu reuși nu e o primejdie. Cuvântarea II vorbește despre Dumnezeu în Sine: existența, firea și atributele Lui. Dumnezeu nu poate fi cunoscut pe cale rațională (Contra lui Eunomiu). Despre Dumnezeu se poate ști sigur numai că există, dar ce este El în Sine nu se poate cunoaște. Existența lui Dumnezeu se dovedește cel mai bine prin făpturile lumii văzute sau, cum zice Sfântul Grigorie, prin partea de dinapoi a lui Dumnezeu. Cuvântările III și IV tratează despre Fiul, despre deoființimea Lui cu Tatăl și combate obiecțiile și textele biblice propuse de arieni. Cuvântarea V vorbește despre Sfântul Duh, Care e a treia Persoană a Dumnezeirii, existând nu prin naștere, ci prin purcedere.
Cercetând opera sa, afară de creația lirică, în versuri, care l-a și consacrat în lumea poeziei creștine, două dintre scrierile sale: Despre iubirea de săraci și Cele cinci cuvântări teologice despre Dumnezeu, au fost studiate mai amănunțit. Ele se condiționează reciproc și oferă unul din exemplele cele mai grăitoare pe care teologia patristică le-a făcut între teorie sau contemplație, și viață, făptuire sau praxă, regăsite ambele în persoana Sfântului.
În Cele cinci cuvântări despre Dumnezeu se oglindește fidel geniul cugetării sale creștine, care l-a și consacrat ca teolog de mare profunzime; în Despre iubirea de săraci dezvoltă și fundamentează biblic și rațional principiul umanitar și creștin al iubirii de Dumnezeu prin iubirea de aproapele.
Sfântul Grigorie de Nazianz manifestă preocupări aproape exclusiv speculative și se dovedește un dialectician desăvârșit în Cele cinci cuvântări despre Dumnezeu, unde tratează învățătura despre Sfânta Treime. Scrierea înmănunchiază în cuprinsul lor cele „Cinci cuvântări„ ținute de el în Biserica Învierii din Constantinopol, în anul 380, în perioada în care creștinătătea era tulburată de erezia ariană și pnevmatomahă, care contestau dumnezeirea Fiului și a Duhului Sfânt. Aceste cuvântări teologice sunt rodul unei îndelungate frământări și meditații care exprimă în cel mai grăitor mod preocupările speculative ale Sfântului Grigorie Teologul.
Împotriva unora ca aceștia Sfântul Părinte afirma că „nu este în puterea oricui să filozofeze despre Dumnezeu, fiindcă lucrul acesta pot să-l facă cei ce s-au cercetat cu de-amănuntul și care au înaintat pas cu pas în calea contemplației și care, înainte de aceste îndeletniciri, și-au curățat și sufletul și trupul, sau care cel puțin se silesc să se curețe. Căci pentru omul necurat, atingerea de cel curat nu este nici îngăduită și nici în afară de primejdie, după cum nici pentru o privire bolnavă nu este fără primejdie atingerea razei de soare… căci se cade să filozofeze despre Dumnezeu celor care consideră lucrul acesta cu seriozitate și care nu vorbesc cu plăcere și despre El, ca despre oricare altul”, după cum trebuie cunoscut că „se cuvine a fi cercetate acele lucruri la care putem ajunge noi cu mintea și în măsura în care poate să ajungă la ele firea și puterea ascultătorului”.
Răspunzând pnevmatomahilor care vorbeau de trei Dumnezei, Sfântul Grigorie demonstrează că nu există poliarhie și că „există un singur Dumnezeu, pentru că există o singură Dumnezeire și deși credem că sunt trei, persoanele din El își au referința către Unime… Așadar, când privim către Dumnezeu și către cauza primă, unul este lucrul care ni se înfățișează; când însă privim către cele în care este Dumnezeirea și care își au de aici ființa, din cauza primă, mai presus de timpuri și deopotrivă slăvite, atunci Trei sunt cele pe care le adorăm”.
Aceste cuvântări despre Dumnezeu îl consacră definitiv pe Sfântul Grigorie nu doar ca un mare predicator al învățăturii creștine, și arhiereu al lui Hristos, dar și ca un mare dascăl, ca unul care a lămurit pentru conștiința creștină, învățătura dogmatică despre Sfânta Treime și cu osebire despre Persoana divină a Fiului ca Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat și despre Persoana Sfântului Duh.
Fără să fie un tratat sistematic, lucrarea sa Despre iubirea sărăcilor, este întemeiată pe rațiuni puternice și cuprinde un călduros și un stăruitor îndemn adresat de Sfântul Grigorie creștinilor dein vremea sa, pentru ajutorarea tuturor categoriilor de oropsiți ai vieții ce umpleau satele și orașele din Imperiul Roman al secolului al IV-lea. Mila și îndemnul lui pentru cei săraci și amărâți se poate observa din următorul îndemn general care se regăsește în lucrarea sa: „în fața ochilor ni se așterne priveliștea înspăimântătoare și de plâns și tuturor de necrezut, afară de ciei care au văzut-o: oameni morți și în același timp vii, ciuntiți de cele mai multe părți ale trupului, aproape nemaicunoscându- se nici cine au fost cândva și nici de unde sunt, ci sunt mai degrabă niște nenorocite rămășițe ale oamenilor ce au fost odinioară”.
Două dintre Cuvântări, 20 și 32 tratează despre calitățile teologului și se ridică împotriva patimii de a teologhisi a orientalilor. El este primul dintre marii Părinți ai Bisericii care vorbește în mod special despre teologie, cu prilejul înmulțirii teologilor improvizați pe care i-a încurajat arianismul. Și aici este caracteristic faptul că discursul lui devine autobiografic. Pentru el vederea lui Dumnezeu constituie în primul rând procesul dumnezeieștii experiențe a adevărului și mai ales procedura spre cel mai înalt grad al experienței adevărului dumnezeiesc, adevăr care se află în strânsă legătură cu cel exprimat deja în Biserică și în Sfânta Scriptură. Teologul adevărat este „acela care are putere de închipuire mai mare ca altul, și poate să cuprindă mai mult în sine imaginea adevărului, sau proiectare umbrei Lui”. Pentru el teologia presupune îmbinarea unor cunoștințe teologice bogate cu o viață morală desăvârșită, căci pentru a-i lumina pe alții trebuie să fie curățit cel ce propovăduiește altora și să aibă o mare capacitate de dăruire pentru celălalt.
Cuvântarea 32 e intitulată „Despre moderația în discuții și că despre Dumnezeu nu poate discuta oricine și în orice moment”. Cuvântări la sărbători mari: a 38-a la Nașterea Domnului (25 Dec. 379), a 39-a și a 40-a la Botezul Domnului; a 45-a la Învierea Domnului; a 41-a la Rusalii; aceste cuvântări, pline de idei teologice sunt de sunt de o rară înălțime religioasă și literară.
Cuvântarea a 38-a la Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos ne înfățișează schimbarea lumii la nașterea Mântuitorului când „întunericul se risipește și se arată din nou lumina… litera dă înapoi , iar duhul se arată tot mai mult; umbrele se dau la o parte degrabă, iar în locul lor vine adevărul”. După cum am murit în Adam toți „tot așa în Hristos să viem, fiind născuți împreună cu El, răstigniți și îngropați împreună cu El, dar și înviați împreună cu El”. Despre Dumnezeire el precizează că este nemărginită „și greu de pătruns cu mintea… singurul lucru de înțeles sau de cuprins cu mintea este că Dumnezeirea este nemărginită, necuprinsă…” și atunci când zice Dumnezeu se gândește la Treime: „la Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt; căci Dumnezeirea nu se revarsă dincolo de Treime”.
Cuvântarea a 39-a prezintă venirea Luminii celei adevărate în lume „care luminează pe tot omul care vine în lume” (In. 1,9). Sfântul Grigorie semnalează că Hristos, prin venirea Sa smerită, l-a făcut pe satana să-L considere a fi un simplu om, și de aceea a încercat să-L ispitească ca pe un om. diavolul se lovește, însă, de Dumnezeu și cu putere este învins. Tot aici el arată cum „începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu” (Pilde 1,7) și arată că „acolo unde este frică este și ținerea poruncilor; unde este ținerea poruncilor, acolo se face și curățirea trupului de norii acoperitori ai acestuia, care împiedică sufletul, și nu-l lasă să vadă în mod curat raza dumnezeiască…”. Mai departe prezintă câte ceva din dogma Sfintei Treimi și arată cum „Dumnezeu este Unul în Trei, și Trei în Unul… este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate și noi întru El, și un singur Domn Iisus Hristos, prin Care sunt toate, și noi prin El, și un singur Duh Sfânt, în Care sunt toate; particularizările din Care, prin care și în Care, nu înseamnă despărțirea firilor, ci caracterizează însușirile firii celei una și neconfundate”.
Cuvântarea a 41-a la Rusalii se prezintă ca o laudă adusă Sfântului Duh prin venirea făgăduinței „celei dinainte rânduite, și a nădejdii plinire”. În această Cuvântare Sfântul Grigorie Teologul mărturisește că Duhul Sfânt „a ființat dintotdeauna, și ființează, și va ființa, nici început având și nici sfârșit, ci veșnic cu Tatăl și cu Fiul este unit și împreună-socotit”. Niciodată nu trebuie să lipsească fie Fiul din Tatăl, fie Duhul din Fiul”.
În Cuvântarea a 45-a la Învierea Domnului Sfântul Grigorie Teologul arată cui i-a fost oferit sângele care pentru noi s-a jertfit și „pentru ce lucru a fost jetfit marele și pretutindeni vestitul sânge al Jertfei și al Arhiereului lui Dumnezeu?”. A fost jertfit acel Sânge pentru că noi ne aflam sub stăpânirea celui viclean și eram vânduți sub păcat în schimbul plăcerii răutății. În această imagine Sfântul Grigorie de Nazianz descrie târgul vicleniei făcut de Hristos: în schimbul plăcerii păcatului, „vândută” de către vrăjmaș omului, acesta din urmă se dă pe sine. În urma acestui târg în care, după regulile comerțului, fiecare parte dă ceva, din liber, omul ajunge rob vândut sub cel-viclean. Aceasta a fost strategia ispitirii în cazul păcatului strămoșesc.
(2). Cuvântări – Panegirice în cinstea sfinților: a 15-a în cinstea Macabeilor, a 24-a în cinstea lui Ciprian de Antiohia, în care Sfântul Grigorie confundă pe Sfântul Ciprian de Cartagina cu magicianul și apoi martirul Ciprian de la Antiohia; a 21-a în cinstea Sfântului Atanasie.
(3). Cuvântări-Necrologuri, în număr de patru: a 7-a la moartea fratelui său Cezar, a 8-a la moartea surorei sale Gorgonia, a 18-a la moartea tatălui său, a 43-a la moartea Sfântului Vasile. Sfântul Grigorie Teologul e creatorul acestui gen literar în literatura patristică; modelele sale au fost laudele-encomia din literatura păgână.
(4). Două invective – Cuvinte de înfierare
(5). Contra lui Iulian Apostatul, scrisă în 363, după moartea lui Iulian, dar nerostită. Aceste cuvântări, unice în genul lor, apără superioritatea creștinismului față de păgânism și critică sever unele măsuri odioase luate de împăratul apostat. În ele se vede indignarea Sfântului Grigorie de Nazianz față de atitudinea acestuia de a nu permite creștinilor să ia contact cu literatura clasică. El îl compara pe Iulian cu Ieroboam, Ahab, Faraon sau cu Nabucodonosor, ca unul ce era expresia nelegiuirii, a demonilor și a puterilor blestemate ale întunericului.
(6). Cuvântări în ocazii personale. Dintre acestea merită să fie menționate: a 2-a, numită Cuvânt de apărare pentru fuga sa în Pont, sau mai pe scurt Despre fugă, cuvântare rostită cu prilejul întoarcerii sale din Pont, după ce fusese hirotonit preot și fugise de această cinste. Probabil rostirea ei a avut loc la Paștele anului 362. Cuvântarea e un adevărat tratat despre preoție, în care arată răspunderea, maiestria, dar și caracterul înfricoșător al acestei zguduitoare Taine și misiuni. Pentru el preoția este cea mai dumnezeiască dintre taine și sublinia cu multă mâhnire în poeziile sale, nemărginita răutate a unora din oamenii Bisericii pe care îi compară pe fiarele cele mai turbate și insectele cele mai otrăvitoare. Cu toate acestea, Sfântul Grigorie a fost un părinte sufletesc fără asemănare. Avea față de credincioșii săi o dragoste caldă și era total dezinteresat de cele materiale, aplecându-se asupra celor săraci cu toată ființa lui. „Fuga” lui constituia îmbinarea între sensibilitatea lui crescută și aplecarea lui spre viața solidară și contemplativă, „cea mai mare acțiune o constituie inactivitatea, viața teoretică sau contemplativă”.
Sfântul Grigorie, cu o conștiință scrupuloasă pentru sfânta preoție, cugetă la toate cele ce citește în Sfânta Scriptură despre aceasta și se cutremură până în tainele sufletului, și nu se consideră demn de a îmbrăca odăjdiile arhierești, de aceea putem spune că „în această perlă de cugetare despre preoție se reflectă profunzimea unei gândiri specifice Sfinților Părinți; gimnastica unei minți robuste, care datorită culturii desăvârșite clasice, demosteniene și ciceroniene, reușește să realizeze cele mai alese performanțe de cugetare. Fiecare frază este o maximă generatoare de alte bogate cugetări”. Această cuvântare arată menirea și răspunderea pe care o are preotul în fața chemării sale ca păstor de suflete. Totodată ea constituie oglinda fidelă în care trebuie să privească cineva înainte de a primi harul preoției. Această cuvântare egalează în frumusețe și în fond pastorul cu tratatele despre preoție ale Sfântului loan Gură de Aur, Grigore cel Mare și Efrem Sirul.
Cuvântările 9, 10 și 11 sunt în legătură cu alegerea sa ca episcop, în 371. Cuvântarea 36 e rostită la Constantinopol puțin după încercarea neizbutită a lui Maxim Cinicul și după instalarea lui de către împăratul Teodosie. Cuvântarea 42 este predica de despărțire de credincioșii săi după demisia din postul de arhiepiscop al Constantinopolului. E rostită în fața celor 150 de episcopi ai Sinodului II Ecumenic și în fața întregii sale turme ortodoxe.
Opera poetică a Sfântului Grigorie e întinsă și variată. Ea a fost elaborată în singurătatea de la Arianz între 383 și 389-390. Scopul poeziei gregoriene e multiplu: să scoată întărire și învățătură pentru sine și pentru alții din viața trăită, să desfete pe tinerii creștini, servindu-le dogmele prin dulceața artei, să combată pe eretici, îndeosebi pe apolinariști, care se foloseau de poezie în propaganda lor, să demonstreze păgânismului că și creștinii mânuiesc arta poetică, în fine ca autorul să se mângâie ca lebăda bătrână, povestindu-și sieși zborul aripilor sale. Sfântul Grigorie a scris 507 poezii cu un total de aproximativ 18.000 versuri împărțite de maurini în două cărți: I. Poeme teologice în două secții: a) dogmatice (38), b) morale (40); II: Poeme istorice în două secții: a) despre sine (206); b) despre alții, cele mai multe scurte epigrame (94) și epitafe (129). Poemele teologice cântă cel mai adesea puterea, slava și bunătatea divină, dar mai ales Sfânta Treime. Cele mai reușite, sub raportul formei, sunt Poemele istorice, din care cele autobiografice au un veritabil parfum liric, cel mai adesea cu o notă profund elegiacă. Elementele autobiografice au o deosebită importanță pentru reconstituirea vieții poetului și a fizionomiei unora din capitolele de seamă ale culturii și moralei timpului. Poemul Despre viața sa, în 1949 iambi, e conceput aproape ca o dramă. S-a atribuit Sfântului Grigorie și o tragedie: Hristos suferind, dar aceasta e o operă bizantină din sec. XI sau XII.
Atât de frumoase și de pline de învățături teologice erau și sunt poeziile Sfântului Grigorie Teologul încât Sfântul Ioan Gură de Aur va introduce unele din imnele sale în slujbele Bisericii. Versurile lui evidențiază portretul unui suflet ales, plin de milă și de iubire pentru semenii lui pe care-i păstorea iertându-le orice greșeau ca niște oameni împotriva lui.
Scrisorile Sfântului Grigorie, foarte importante prin forma și arta lor; în număr de 245, sunt aproape din aceeași epocă cu poeziile (383-389-390), cu excepția Scrisorilor 51-54, scrise în jurul anului 365, și în care e vorba de o colecție epistolară a Sfântului Vasile și a Sfântului Grigorie pregătită de acesta din urmă. Unele dintre ele au caracter un dogmatic: 101, 102 adresate preotului Cledoniu și 202 adresată lui Nectarie, toate îndreptate contra apolinarismului. Scrisoarea 51 adresată lui Nicobul prezintă teoria artei epistolare, pe baza acestor trei principii: 1 – concizie; 2 – claritate, 3 – grație.
Observând activitatea sa teologică, se poate constata că Sfântul Grigorie a fost un adevărat colos al cuvântului pe care l-a unit cu metoda contemplativă, ca unul ce era mereu adeptul unei concentrăti totale în sine, unde mintea putea să se înalțe la Dumnezeu spre a-L cunoaște. Sfântul Grigorie dorea din tot sufletul său retragerea în pustie, unde să se dedice cu totul vieții contemplative. Dorea cu toată ființa lui să vorbească cu Dumnezeu față către față și în mod cu totul curat să se îndestuleze de razele Duhului, fără a li legat de tot ceea ce este pământesc și material.
III. 3. Cuvântarea funebră în cinstea Sfântului Vasile cel Mare
Sfântul Grigorie a fost de multe ori continuatorul teologiei prietenului său, Sfântul Vasile cel Mare, în sensul că dacă unul explica ceva dogmatic, altul căuta să tălmăcească acel cuvânt, să-l desăvârșească și să și-l împroprieze. Sfântul Vasile a explicat nenașterea Tatălui și nașterea Fiului, lăsând înțelegerea modului existenței Duhului Sfânt pentru veacul viitor. Sfântul Grigorie a explicat termenul „purcedere” pentru Duhul Sfânt, având conștiința că el este primul care introduce teologic cuvântul. Dacă Sfântul Vasile a explicat ce înseamnă proprietățile, specificul persoanelor, atunci Sfântul Grigorie adâncește această temă și definește clar specificul ca relație între persoane: „Tatăl nu este nici nume de ființă, nici nume de energie, ci este un nume de relație și de arătare cum este Tatăl față de Fiul și Fiul față de Tatăl”. (Cuv. 29,16)
Față de prietenul său avea o deosebită aplecare sufletească și mărturisea de multe ori că Dumnezeu îi acordă o binefacere legându-l prin prietenie „cu cel mai înțelept dintre oameni”. Plecarea Sfântului Vasile cel Mare la Dumnezeu i se părea grea mai ales că „se părea că avem amândoi un singur suflet, care pune în mișcare două trupuri… fiecare din noi eram în celălalt și prin celălalt… ceea ce contribui cel mai mult să ne unim, fu Dumnezeu și iubirea noastră pentru bine”.
Uneori în scrisorile pe care i le trimitea Sfântul Grigorie își arăta aprecierea și recunoștința ce i-o purta Sfântului Vasile, căci „ce-mi este mai scump decât viața ta? Te respir mai mult ca pe aer. Numai atunci trăiesc cu adevărat, când sunt cu tine… ești toată mândria mea”.
Se poate spune că în Necrologul pe care Sfântul Grigorie de Nazianz l-a rostit în cinstea prietenului său la doi ani după moartea acestuia, a turnat în el pagini dense de autobiografie, este un necrolog mai mult poetic, cu unele exagerări în exces și cu detalii din viața studențească a celor doi tineri la Atena .
Împrejurările rostirii cuvântării au fost cauzate de moartea Sfântului Vasile cel Mare, la data de 1 ianuarie 379. Marea prietenie dintre cei doi, dar și afinitățile teologice, religioase și morale, au determinat pe Sfântul Grigorie Teologul să rostească un cuvânt de laudă la Marele Vasile, la data de 1 ianuarie 382, în catedrala din Cezareea Capadociei, la trei ani de la moartea acestuia și la un an după ce și Sfântul Grigorie ai Nyssei rostise un astfel de panegiric.
Scopul rostirii cuvântării este acela de a comemora trei ani de zile de la moartea Sfântului Vasile cel Mare, propunând spre imitare viața și faptele lui, prezentând în același timp și un model de carieră bisericească.
În introducerea cuvântării, autorul subliniază faptul că este destul de greu să faci elogiul acestui mare bărbat al creștinătății, chiar și pentru cei a căror viață se confundă cu oratoria. Personalitatea uriașă a acestui „nobil apărător al adevărului, care nu avea altă dorință decât să se propovăduiască învățătura ortodoxă spre mântuirea lumii întregi" determină o anumită încordare a autorului, în pretenția de a ne ridica prin cuvânt la înălțimea vieții și a virtuților sale.
Pentru a sublinia cât mai fidel virtuțile lui, autorul nostru merge până la evocarea virtuților strămoșilor săi, atât din partea mamei, cât și a tatălui. Autorul ne învață ce atitudine trebuie să aibă creștinul în timpul persecuțiilor, atitudine care să devină lege pentru stabilirea autenticității martiriului.
Crescut într-o astfel de familie, Sfântul Părinte a primit educația primară de la tatăl său. Apoi, la fel ca și o albină, care soarbe din flori ceea ce este mai de folos, a plecat la Cezareea, în acea „metropolă a culturii", pentru a frecventa școlile de acolo. Sfântul Grigorie Teologul lăuda virtuțile intelectuale și morale ale tânărului Vasile, care l-au impus nu numai în fața colegilor, dar și a profesorilor săi: „Orator între oratori, chiar în fața catedrelor profesorilor; filosof între filosofi, chiar și-n fața sistemelor filosofice; iar ceea ce este și mai important, preot între preoți, chiar înainte de a fi primit darul preoției. Iată cum era apreciat de toți și-n toate domeniile".
În ce privește atitudinea Sfântului Vasile cel Mare față de cultura păgână, prin cuvântarea de față, autorul exprimă convingerile sale în ceea ce privește rolul și importanța educației în viața omului, ca bunul cel mai de preț de pe pământ, bun care îi diferențiază de toate celelalte viețuitoare și stă la temelia progresului religios, moral și social al omenirii.
În ceea ce privește știința, folosim numai ce contribuie la educația creștină și la contemplare, respingând pe cele ce ne împing la pierzare. A nesocoti știința înseamnă ignoranță și prostie, iar cei ce învață în acest sens, își ascund propria lor neputință și necunoaștere, în spatele acestor afirmații. Numai dacă ne gândim la studiile părinților capadocieni și în special la Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Grigorie Teologul, care au studiat la cea mai mare universitate păgână din acele timpuri, Universitatea din Atena, vom înțelege adevărul acestor învățături.
Grație capacității sale geniale de asimilare, spiritului fin și ascuțit de pătrundere a celor mai complexe învățături, el își însușește toate științele timpului respectiv, de la retorică și până la filozofie, „fără îndoială știința cea mai înaltă", dobândind o vastă cultură generală și o apreciere de neegalat din partea colegilor și a profesorilor. Dar fluviul, vieții sale este format din două râuri cu apa cristalină, unul păgân, al formării sale literare și intelectuale și celălalt creștin, al credinței și al virtuților. Împletirea științei cu virtutea este idealul educațional al tânărului student creștin Vasile, ideal pe care-l mărturisește de nenumărate ori în scrierile sale, ca unui care a înțeles și descifrat secretele unei frumoase și nobile educații.
Geniul personalității Sfântului Vasile nu s-ar fi putut contura, dacă nu ar fi dobândit de-a lungul studiilor la Atena cea mai importantă zestre care l-a susținut moral și i-a dat putere de luptă cu ispitele și păcatele, și anume nobila sa prietenie cu tânărul student creștin Grigorie, viitorul mare ierarh și sfânt al Bisericii noastre Răsăritene. Nimic nu este mai folositor pentru Vasile la această vârstă de tinerețe decât să aibă alături asemenea sursă vie de credință, de virtute, de știință, de dăruire și trăinicie, precum prietenia cu vestitul student creștin Grigorie.
Numai dacă citim cuvântarea de laudă a Sfântului Grigorie în cinstea Sfântului Vasile cel Mare întâlnim cel mai expresiv portret moral al unei prietenii, care a uimit chiar și pe păgâni. Acestea sunt unele dintre cele mai înălțătoare și frumoase pagini din literatura patristică, de a aduce laudă prieteniei adevărate, ce trebuie să unească două suflete, marcate de aceleași idealuri. O prietenie ca a celor doi este darul lui Dumnezeu, căci și „în aceasta mi-a făcut bine Dumnezeu, mărturisește Sfântul Grigorie, că m-a unit cu un bărbat prea înțelept, unic spre viață și mai presus de toți prin cuvânt… Vasile, marele folos al vieții de acum". Convinși că ne regăsim cu toții în pilda de tinerețe a Sfântului Vasile cel Mare, descoperim cât adevăr au fost în cuvintele pe care le-a rostit marele teolog spre cinstirea Sfântului Vasile cel Mare; „Nu-i deloc de mirare dacă și acum trag folos de pe urma prieteniei mele cu Vasile. Cât a trăit, mă foloseam de virtutea lui, acum că a murit, mă împărtășesc și eu de laudele lui".
Personalitatea Sfântului Vasile cel Mare nu ar fi întreagă, dacă Sfântul Grigorie Teologul nu ar lăuda faptele sale ca păstor duhovnicesc al credincioșilor din Cezareea Capadociei. Datorită calităților sale intelectuale, religioase și morale, a vieții sale ascetice, a fost pus în fruntea Bisericii, „ca un sfeșnic luminos și strălucit", trecând însă prin toate treptele inferioare, de lector, diacon și preot, dovedindu-se mai strălucit decât toți. Prin alegerea sa ca arhiepiscop, Cezarea se va bucura de mare faimă în toată lumea.
Calitățile de îndrumător duhovnicesc al credincioșilor se evidențiază cu ocazia diferitelor momente mai tensionate din timpul păstoririi, ca preot. Tactul său pastoral, diplomația bisericească, bunătatea și ajutorul lui Dumnezeu, au făcut să depășească momentele grele și să iasă biruitor. Așa s-a întâmplat în conflictul cu împăratul Valens, partizan al arianismului și lupta sa împotriva ereziilor ariană și pnevmatomahă. Sfântul Părinte ajunsese în timpul său „stânca de care se izbeau, risipindu-se, ereticii și împăratul Valens".
Ceea ce-l caracteriza pe el era „statornicia în credință și dragostea sinceră pentru dogma Sfintei Treimi". Dragostea și devotamentul cu care-și înconjura episcopul, ce îi făcuse rău, au devenit proverbiale. Era alături de episcopul său, printr-un act de supunere și disciplină bisericească, sfetnic bun, ajutor isteț, tâlcuitor al Sfintelor Scripturi, toiag ai bătrâneților, stâlp al credinței, credincios în cele dinlăuntru, dar și în cele din afară ale Bisericii. Sfântul Grigorie Teologul laudă calitățile de bun administrator al treburilor bisericești și mobilizator al maselor, cu ocazia unei mari secete. Atunci, datorită implicării sale, credincioșii au putut trece peste aceste momente. Faptele sale filantropice sunt descrise în culori vii și impresionante, punând în lumină dragostea păstorului ce își însoțește turma și pe timp de liniște și pe timp de furtună, dându-și chiar viața pentru ea. Acest „nou împărțitor de grâu", „acest nou Iosif al zilelor noastre" era alături de credincioși și prin „hrana cuvântului, o binefacere și o dărnicie desăvârșită, de obârșie cereasc.
Ca arhiepiscop ai Cezareii Capadociei, Sfântul Vasile cel Mare dovedește verticalitate morală, calm, blândețe, răbdare, consecvență. Nu avea în vedere decât legea binelui, căci „pentru îndreptarea sufletelor, recurgea mai puțin la cuvânt și mai mult la faptă…, temperând semeția cu blândețea și slăbiciunea cu asprimea". Acest lucru se observă cel mai bine din dialogul său cu prefectul Modest. Furia și răutatea prefectului contrastează cu bunătatea și tăria de caracter a Sfântului Vasile. Răspunsul prefectului către împărat a fost pe măsura virtuții sfântului: „împărate, suntem biruiți de acest conducător al Bisericii".
Împăcarea Marelui Ierarh cu împăratul, în ziua de Epifanie, este descrisă de către autorul cuvântării cu o frumusețe și simbolistică de netăgăduit. Demnitatea împăratului este pusă în inferioritate de demnitatea sacerdotală a ierarhului, de ținuta sa liturgică, îngerească, „încât toți cei din jurul lui stăteau cu frica și cu sfială". împăratul era conducător în această lume, Sfântul Vasile cel Mare era în biserică, în timpul Sfintei Liturghii, slujind împăratului Celui veșnic. în aceste momente de solemnitate liturgică, împăratul realizează că marele Vasile este invincibil, căci, cu toate că este atât de bine ancorat în lume, ei nu mai aparține de mult lumii.
„Frumusețea lui Vasile a fost virtutea, mărimea lui a fost teologia, mersul său a fost înaintarea continuă…, puterea lui a constat în semănarea și răspândirea învățăturii". Virtutea Marelui Părinte bisericesc se reflectă și din scrierile sale cu totul excepționale. De aceea, se exprimă autorul, atunci când citește Hexaimeronul lui, admiră pe Creator și înțelege motivele creației. La fel se întâmplă și cu lecturarea celorlalte opere. Când citește cuvântările morale și ascetice ale Sfântului Vasile cel Mare, „trupul și sufletul devin un templu, gata să primească pe Dumnezeu, devin un instrument pus în mișcare de Duhul Sfânt, care cântă slava și puterea lui Dumnezeu".
În finalul cuvântării, autorul îi îndeamnă pe credincioși să aducă adevărata laudă care îi place Sfântului Vasile cel Mare, și anume de a-l urma în virtute: cei de pe tronuri să-l imite ca pe un legiuitor, cei ce guvernează orașul, ca pe un stâlp al acestui oraș, cetățenii de rând ca pe un om de ordine, oratorii ca pe un profesor, monahii ca pe cel ce-i întraripează, cei iubitori de știință, ca pe un teolog, bătrânii, ca pe un toiag, tinerii, ca pe o școală, săracii ca pe un milostiv, bogații ca pe un bun administrator, deci toate categoriile sociale. Sfântul Grigorie Teologul, vădit emoționat de această misiune sfântă a sa, de a aduce cuvânt de laudă unui mare bărbat al ortodoxiei și prietenului său celui mai bun, îl roagă de acolo, dm ceruri, de unde este, să dea tărie, curaj și înțelepciunea de a birui ispitele acestei vieți, până când ne vom muta ia ceruri, contemplând împreună Sfânta și Fericita Treime.
III. 4. Panegiric la fratele său Chesarie
Fratele său a fost aplecat mai mult spre științele pozitive și și-a făcut educația morală și intelectuală în capitala imperiului, la Constantinopol, în Cezareea Palestinei și la Alexandria. Panegericul pe care Sfântul Grigorie i-l face fratelui său a avut loc la moartea acestuia. Chiar dacă a supraviețuit acelui curemur din 11 octombrie 368, Chesarie a murit răpus de boală imediat duop botez. Sfântul Grigorie era preot când a ținut această cuvântare cu scopul de a cinsti amintirea fratelui său, ca o jertfă de laudă la faptele săvârșite de acela.
Sfântul Părinte este fidel povestirilor părintești despre Chesarie și conturează astfel personalitatea fratelui său. Vorbește și despre părinții săi cu cele mai frumoase cuvinte patristice, arătându-și astfel dragostea ce le-o purta. Elogiază apoi și familiile creștine, familiile preoților, conturând și relațiile de comuniune dintre membri familiei ce se transpunea și-n iubirea pentru cei neajutorați.
Indiferent de vârstă virtuțile trebuie să fie lucrătoare pentru că sufletul captiv într-un trup bătrân este veșnic tânăr în Dumnezeu. Despre tatăl său mărturisește că era ca un altoi pe măslin sălbatic (fusese păgân inițial) ce primise darul vindecării sufletelor credincioșilor prin demnitatea de episcop la care fusese ales, ca un al doilea Moise sau Aaron.
Despre mama sa Nona, Sfântul Grigorie afirmă că fusese afierosită Domnului de pe vremea strămoșilor, ea este numită aluat sfânt, rădăcină sfântă, ca una ce a trezit credința în sufletul soțului ei, râvnă transmisă în cele din urmă și copiilor lor. În linii mari această cuvântare este și o laudă la adresa familiei creștine ridicată pe cele mai înalte piscuri ale virtuții. Părinții lor erau iubitori de Hristos și de copii și trăiau bucuria propriilor sacrificii din dorința de a le oferi o bună educație. Țelul lor principal în viață a fost căutarea virtuții, facerea de bine, milostenia unită cu cosuferirea cu cei năpăstuiți, dornici de mântuire, de mutare de aici în locuința cea cerească.
Un episod aparte l-a constituit momentul despărțirii celor doi frați din cauza studiilor, Grigorie în Palestina iar Chesarie în Alexandria. Intelectul și moralitatea lui Chesarie sunt lăudate de Sfântul Grigorie, bucurându-se și el de aprecierile pe care i le făceau profesorii fratelui său. Chesarie era și foarte cumpătat, prietenos cu persoane de vază, iubitor de știință, fapte ce l-au ridicat în ochii întregului oraș. I s-a propus chiar să ocupe demnități publice, să se însoare cu o fată de vază și să fie membru al senatului, toate acestea fiind respinde de Chesarie din respect pentru rugăciunile și dragostea lui Grigorie față de el. Întors în patrie lucrează ca medic pentru Hristos, fiind doctor fără de arginți. Virtutea cea mai apreciată de Sfântul Părinte la fratele său a fost noblețea sufletului și vrednicia de a se numi creștin în adevăratul sens al cuvântului.
Punctul culminant al virtuții lui Chesarie l-a constituit botezul său cu puțin înainte de moarte, căci de acum era mântuit și însoțit de pașii martirilor și cinstit de mâinile sfințite ale părinților săi. Adormirea lui Chesarie a stat după fratele său sub semnul proniei divine, scăpat de cutremur și de boală cu scopul de a primi botezul creștin. În final cuvânatarea cuprinde o rugăciune aleasă ca un frumos și adânc gest de recunoștință pentru fratele plecat să se odihnească în sânurile lui Avraam.
III. 5. Cuvântare la sora sa Gorgonia
Pe lângă datele despre părinții săi, Sfîntul Grigorie expune sub forma unui necrolog, biografia surorii sale, dându-ne o privire generală asupra întregii familii. Ca o observație generală la negrologuri putem spune că de fiecare dată când le expune, are grijă să creioneze frumosul ideal prin conteimplarea eroilor și admirația față de ei.
Gorgonia este pentru Sfântul Grigorie sinteza maximă a celor mai frumoase calități omenești, corabie plină de hărnicie, de sfiiciune dar și de o aleasă înțelepciune, înglobând în ea cele mai înalte virtualități ale făpturii și vieții umane ce întrecea prin frumusețea puțin comună a sufletului său majoritatea femeilor.
Faptul că Sfântul Grigorie își numește adesea părinții Avraam și Sara și că Nona se ruga să aibă un fiu ne îndreptățește să credem că noul Isaac era într-adevăr mai vârstnic decât sora sa, Gorgonia trăind probabil între anii 336—373 d. Hr..
Încă din primii ani de viață se desprinde înalta ei ținută morală și puternica credință în Dumnezeu. Pe pământ, patria Gorgoniei este Ierusalimul de sus, nu cetatea văzută cu ochii trupului, ci cea văzută cu ochii minții. Dacă taina botezului necesita pregătire îndelungată, încununând o stare de curăție, Gorgoniei i-a fost pecete și nu har, confirmându-și desăvârșirea și situația de a se numi creștină înaintea actului botezului.
Gorgonia era înzestrată cu frumoase aplecări sufletești, cultivate în casa părintească astfel încât întrecea pe toți prin cântarea psalmilor, prin citirea și explicarea Scripturilor Sfinte. Prisosul înțelepciunii îndreptățea pe Sfântul Grigorie să se mire de vorbele și de tăcerea ei. După ce a crescut s-a căsătorit și a repetat situația Nonei, căci și-a luat soț păgân, pe care-l convertește. Nu numai acestea au fost reușitele ei, ci însăși rodul trupului ei, copiii și copiii copiilor ei, i-a făcut fruct al Duhului, afierosind lui Dumnezeu întregul neam și întreaga casă ca pe un singur suflet. Căsătoria a devenit pentru ea un monument de laudă prin felul frumos și grațios în care a trăit-o și prin recolta frumoasă ce a realizat-o.
Conștientă fiind că adevăratul mire este Hristos a îmbinat în mod fericit căsătoria cu celibatul, de la una luând siguranța, de la cealaltă, măreția. Frumusețea ei anterioară suplinea orice sacrificiu exterior, povara podoabelor nu avea să ascundă un suflet mic ci, din contră, în simplitate, reliefa statura călită în virtute, post și rugăciune. Caracterul și strălucirea ei internă cunoștea o singură roșeață: aceea a pudoarei; o singură albeață: aceea a cumpătării. Avea o frumusețe morală aparte ce întrecea și pe bărbați căci biruia firea bărbătească în lupta generală pentru mântuire.
Deși era grav bolnavă se aruncă în fața sfântului altar și a cerut vindecare de la Hristos iar credința ce vindecase atâtea răni își spune cuvântul căci Gorgonia primește vindecarea. Printr-o viziune i se descoperă clipa în care avea să aibă loc mutarea din viață pentru a fi pregătită. Din acest moment Gorgonia face clipă de sărbătoare și fără frica de necunoscut și de durerea despărțirii, dădea sfaturi celor apropiați. Vorbea mai ales despre viața veșnică, momentul făcând-o învingătoare și nu învinsă căci exclama: „în pacea Ta Doamne vreau să dorm și să mă odihnesc”.
Frumusețea unui astfel de sfârșit a fost atât de impresionantă încât Gorgonia nu a fost plânsă. Apoi a fost condusă cu lacrimi mute, dureri și întristare nevindecabilă, tăcere adâncă, moarte cu înfățișare de ceremonii. De aici de poate observa că Sfântul Grigorie are înclinație de a-și lăuda personajele după un anumit șablon. Fără a inventa fapte, menține șablonul și aspectele pozitive (Gorgonia își convertește soțul și este împodobită cu pietate excesivă; vine, bolnavă, la sfântul Altar și se însănătoșește).
Din punct de vedere critic, relatările Sfântului Grigorie Teologul expun faptul că Gorgonia s-a născut ca al doilea copil în casa episcopului, înclinată spre viața virtuoasă creștină. Ca puține fete din epoca veche se bucură, ca și frații ei, de o educație aleasă, știind să citească și să cânte psalmi. Din faptul că Sfântul Grigorie ținea necrologul în cinstea ei în prezența părinților rezultă că Gorgonia n-a trăit mult.
III. 6. Cuvântăre de laudă despre tatăl său Grigorie cel Bătrân
Pe tatăl său, Sfântul Grigorie îl descrie în cuvinte pline de dragoste părintească: „un părinte frumos și foarte bun la inimă, Bătrân, simplu în caracter, linie dreaptă a vieții”. Îl vedea ca pe un alt Patriarh Avraam bun din fire și „rătăcit ca un păgân mai înainte, al lui Hristos amic mai pe urmă”, devenind nu un simplu păstor, ci „o putere a păstorilor”. Chipul tatălui, al episcopului Grigorie cel Bătrân, este descris în pagini de necontestabilă frumusețe condensând talentul și respectul filial precum și calitățile acestuia. Pentru autor însemna realizarea idealei figuri a înțeleptului antic convertit prin dragostea și conștiința creștină în apostol al Bisericii.
Viața lui era dominată de virtuți și înflorită de duhul preoției. S-a născut probabil pe la anul 279 în casa unor necreștini, care deși respingeau cultul idolesc propriu-zis, nu primiseră creștinismul, adorau focul și lumina, respectau sabatul dar și prescripțiile legii iudaice și făceau parte din secta hipsistarienilor. Datorită credinței anterioare, Sfântul Grigorie va spune că venea dintr-o familie puțin nobilă. Înainte de convertire a ocupat funcții publice importante unde a dat dovadă de capacitate și un deosebit simț al realităților. Virtutea, atât de dragă romanilor, cu care acum era într-o legătură strânsă, pare să fi fost și o însușire a sa. Dealtfel, pentru calitățile sale sufletești, Sfântui Grigorie, îl va numi între creștini încă înainte de a primi taina renașterii.
Mediul creștin din jurul său, îndemnurile și exemplul îl silesc să nu mai amâne primirea creștinismului, mai ales că se căsătorise cu una dintre cele mai reprezentative femei ale secolului, cu pioasa Nona. În noua familie, ca de altfel în multe familii, se realizează convertirea soțului de către soție. Cu puțin înaintea Sinodului de la Niceea (325) și de hotărârea de a îmbrăca noua viață, are o viziune în care întrezărește un mesaj divin și se apropie de botez.
Sfântul Grigorie spune că o dată cu ieșirea din apa botezului, chipul tatălui său era aureolat de lumina energiilor divine. Modul lui de a fi îl impune curând atenției tuturor, încât în anul 334 primește hirotonia în episcop și cutremurat de fiorul răspunderii, păstorului sufletesc i se impune statura chipului lui Hristos, a vieții înduhovnioite.
Anticipă pe Sfântul Vasile, pe Sfântul Ioan Gură de Aur și pe fiul său, văzând în preoție servire cerească și nu pământească și astfel putea fi socotit stâlp al Bisericii cel ce făcea totul pentru binele credincioșilor. Păstoria sa avea loc în vremuri vitregi; fără îndoială că nu oricine se putea impune secolului celor mai aprinse dispute teologice, prelungite mult timp. Finețea discuțiilor lăsa încă deschise și pentru ortodocși probleme la care trebuia să răspundă în primul rând episcopul. Se căuta cu ardoare Adevărul. Dar Adevărul fiind lumină, nu putea fi descoperit, însușit și reținut decât prin prezența luminii în cei ce-l căutau.
Singura dată când a fost dus în eroare a semnat o hotărâre puțin ortodoxă, ce a dus la depărtarea de episcop a comunității din Arianz, însă a fost reabilitat cu ajutorul fiului, al Sfântului Grigorie cel tânăr, păstorind până la adâncii bătrâneți.
Sfințenia vieții lui a fost împletită normal cu dragostea, cununa chipului lui Dumnezeu. Bunătatea, calmul și curajul în fața greutăților făceau ca supărarea sa să nu cunoască mânia, îndreptând totul dintr-o pornire lăuntrică aproape supraomenească, de a face binele. Sfântul Grigorie vrea să evidențieze în mod cu totul deosebit pietatea însoțită de smerenie naturală, caracteristică ce înseamnă o puternică iubire a lui.
Frumusețea și măreția caracterizează și ele chipul bătrânului episcop, împletite în modestia specifică. Dând la o parte culoarea puternică cu care este împodobit chipul său, figura bătrânului din Nazianz rămâne totuși a unui om de frumoasă ținută în fața vieții, virtuos, cinstit și respectat. Poate fi socotit ca strict istoric faptul că tatăl Sfântului Grigorie se trăgea dintr-o familie de păgâni, mai bine zis, de hipsistarieni, și că era de o deosebită noblețe sufletească. Rugăciunile ca și exemplul vieții Sfintei Nona îl convertesc la creștinism. Primește chiar hirotonia în episcop, funcție în care dă dovadă de vădite calități. Păstoria sa este în genere onorabilă; iscălirea formulei echivoce de la Rimini (363), pare să fi avut loc printr-o inducere în eroare, însă în urma situației iscate în comunitate o retrage. Reabilitarea sa se face cu concursul fiului său și păstorește până la adînci bătrânețe, trăind 100 de ani.
III. 7. Cuvântări despre Sfântul Atanasie cel Mare
Cuvântarea a fost rostită în momentul în care Sfântul Grigorie Teologul a venit la Constantinopol, din dorința de a restabili dreapta credință, prilej cu care a întors pe majoritatea creștinilor de ia arianism la ortodoxie și a recăpătat bisericile, aducând zilnic pe calea cea dreaptă o mulțime de oameni. În asemnea circumstanțe, Sfântul Grigorie procedează cu mare atenței printr-o serie de cuvântări ce vor culmina cu cele cinci celebre Cuvântări Teologice, rostite în Biserica „Anastasis". În acest cadru el rostește această cuvântare de laudă adresată Sfântului Atanasie, pentru a reaminti ascultătorilor de marele apărător al ortodoxiei, care aproape 50 de ani a fost stâlpul ortodoxiei împotriva rătăcirii ariene.
Data rostirii cuvântării a fost 2 mai 379, chiar ziua adormirii Sfântului Atanasie, comparată cu un ales „praznic". Preferința autorului pentru evocarea personalității Sfântului Atanasie este justă. pe deplin justă pentru că l-a cunoscut pe acesta cu prilejul vizitei sale în Alexandria, în anul 358, pe când era într-o călătorie de studii. Aici a intrat în contact și cu învățătura marelui ierarh al Alexandriei, care mai târziu își va pune amprenta și asupra demersului său teologic.
Principalul motiv al rostirii cuvântării a fost acela de a cinsti amintirea marelui bărbat al ortodoxiei, pentru că „lăudând pe Atanasie, voi lăuda virtutea și lăudând virtutea, voi lăuda pe Dumnezeu". Prin expunerea de față înfățișează și anumite teme tratate în alte cuvântări teologice. Întâlnim aici și un scop apologetic-misionar, pentru că prin omagiul pe care îl aduce acestui luptător împotriva arianismului și stâlp al ortodoxiei autentice, Sfântul Părinte dorește dezrădăcinarea ereziei, ca o adevărată constantă a vieții sale. El laudă doar o parte din virtuțile Sfântului Atanasie căci dacă le-ar expune pe toate, ar însemna că trebuie să se scrie o istorie întreagă a vieții și personalității Sfântului Atanasie.
Datele biografice sau istorice sunt vagi, căci autorul nu relatează o istorie a vieții marelui alexandrin, ci un panegiric, în care triază doar acele locuri pe care le consideră utile, în creionarea personalității lui religios-morale. Îl prezintă pe Sfântul Atanasie crescut în credință și dragoste față de Dumnezeu, încă de mic copil, când a primit „obiceiurile și învățăturile dumnezeiești", pe care le culegea din studiul Sfintelor Scripturi. Nu se dă în lături nici de la studierea științelor lumești pe care nu le neglija, însă frica de Dumnezeu era farul vieții și acțiunilor sale.
Urcușul său duhovnicesc îl consacră pe treptele ierarhiei bisericești, până la cinstea de Patriarh al Alexandriei unde se va dovedi a fi „izvor și viață a Bisericii", ca urmaș al scaunului Sfântului Evanghelist Marcu.
Este bine de amintit și faptul că la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) se împotrivește bolii arianismului împreună cu ceilalți părinți participanți. Atunci era doar diacon dar din pricina calitățiilor sale teologice incontestabile, a fost socotit printre căpeteniile adunării. Lupta lui pentru păstrarea dreaptei credințe a pornit ura și persecuțiile partizanilor arianismului, în frunte cu episcopul George al Capadociei. Din cauza clevetirilor, Sfântul Părinte pierde scaunul patriarhal și este exilat în urma unor sinoade ariene la mănăstirile Egiptului, la porunca împăratului Constanțiu, partizanul arienilor. Sfântul Grigorie Teologul amintește domnia împăratului Constanțiu și subliniază trei greșeli recunoscute de acesta: măcelărirea rudelor sale, chemarea la tron a Iui Iulian Apostatul și lupta contra credinței adevărate.
Episodul întoarcerii lui din exil este conturată de autor cu mult patos, evidețiind dragostea cu care era înconjurat păstorul de către turma cea cuvântătoare. Se amintește și de conflictul pe care l-a avut Atanasie cu împăratul nelegiuit Iulian Apostatul, cel care lupta contra învățăturii lui Hristos pe față, izgonindu-l pe Marele Atanasie din oraș.
Cel ce i-a succedat lui Iulian a fost împăratul Flavian, spirit credincios și blând, ce a restabilit situația religioasă și i-a oferit marelui alexandrin posibilitatea de a-și expune învățătura atât prin operele sale, cât și prin cuvântări. În acest fel Sfântul Atanasie devine elementul cheie în stabilitatea religioasă, prin lupta sa împotriva ereziilor și prin credința nezdruncinată. Firul vieții sale se termină „într-o bătrânețe verde", fiind așezat în ceruri lângă apărătorii adevărului: patriarhii, profeții, apostolii și mucenicii.
Pentru Sfântul Grigorie, Sfântul Atanasie cel Mare a fost un apărător al „pustniciei", iar în cuvântarea de față se prezintă și o nouă latură a personalității lui. Se demonstrează că nu este numai un teoretician al dumnezeirii Mântuitorului nostru lisus Hristos, ci și un mare trăitor a cuvântului propovăduit despre dreapta credință. Această experiență pustnicească îi va fi principiu dinamic energetic și sursă de credință pentru toate acțiunile ulterioare, în lupta cu ereziile.
Autorul povestește sumar contextul venirii sale în Egipt, alături de tritorii de acolo, din pricina exilului impus de împăratul Constantin. Aici s-a nevoit 6 ani, din 356 și până în 362, când a fost rechemat în scaunul de patriarh al Alexandriei, de către împăratul Iulian. Faptul că s-a retras forțat în pustiul Tebei nu indica o abandonare a luptei, ci ea continua cu mai multă putere. Din viețuirea lui acolo au rămas pagini memorabile despre nevoința monahilor, fără însă a uita de evocarea marii personalități a Sfântului Antonie cei Mare, despre care a scris „Viața Sfântului Antonie cei Mare", ca unul care l-a cunoscut personal pe anahoret, fiind chiar ucenicul acestuia.
Persoana Sfântului Atanasie era bine știută monahilor de acolo, mai ales că ei se aflau sub jurisdicția canonică a patriarhiei Alexandriei. Sfântul Grigorie Teologul elogiază virtuțile marelui patriarh și spune că: „Părerea lui Atanasie era lege pentru ei și ce nu încuviința el, era de toți socotit ca neîncuviințat. Sfaturile lui erau pentru ei ca legile lui Moise și era mai cinstit decât sunt cinstiți sfinții de către oameni".
În cuvântarea sa spațiul cel mai extins este dedicat luptei Sfântului Atanasie, împotriva arianismului, ca una ce a constituit de fapt centrul activității sale religioase de aproape o jumătate de secol. Sfântul Grigorie Teologul le reamintește credincioșilor timpul controversat religios în care a trăit Sfântul Atanasie. Începutul durerii a fost generată de Arie față de care Sfântul Atanasie, ca unul dintre cei mai importanți factori de statornicie a adevărului de credință, privind dumnezeirea Fiului, a sprijinit Biserica, păstrând cum se cade Unimea, ca una ce se cuvine Dumnezeirii, dar nici nu a despărțit-o în trei, după ipostase, așa cum învăța ereticul Sabelie. La Sinodul I Ecumenic, a fost unul dintre garanții adevărului dogmatic și cel care s-a remarcat cel mai mult, apărând dumnezeirea Fiului cu Tatăl.
Chiar dacă a trecut prin multe suferințe, el nu s-a gândit deloc să se oprească a-L mărturisi pe Hristos, în plinătatea dumnezeirii Sale, chiar și-n exil când a devenit un înfocat și mai mare prin cuvânt și prin scrierile sale. Învățătura Sfântului Atanasie a fost mărturisită până la urmă de către toți, constituindu-se ca un călăuzitor al credinței celei sănătoase, numit de aceea și „stâlp al ortodoxiei".
Sfântul Grigorie Teologul reușește magistral să proiecteze în mintea și sufletul nostru marea personalitate religios-morală a Sfântului Atanasie și astfel putem observa abilitatea lui oratorică, puterea de sinteză, toate convergând spre una dintre cele mai frumoase cuvântări de laudă ce se transformă într-un mare praznic, și o profundă rugăciune către Dumnezeul Treimic.
Ca un izvor din adâncuri izvorăște imaginea personalității Sfântului Atanasie, izvor ce adapă întreaga creștinătate cu virtutea Sfântului ce devenise una cu sine, fiindcă orice mișcare a sa era în sensul virtuții. Lauda virtuții lui implică și lauda lui Dumnezeu, Cel Care, datorită virtuții, l-a învrednicit pe Atanasie să se unească cu Dumnezeu Cel Treimic și să fie părtaș luminii celei neîntinate, pe cât îi era cu putință ființei omenești. Pentru a sublinia cinstea de care se bucura Atanasie, îl compară cu Enoh, Noe, Avraam, Isaac, Moise, Aaron, David, Solomon, Ilie, Elisei, cu Ioan Botezătorul, cu ucenicii lui Hristos, pe unii ajungându-i în virtute, pe alții întrecându-i, iar față de unii rămânând în urmă, „biruind prin faptă pe cei destoinici la vorbă, iar prin vorbă, pe cei destoinici la faptă".
Personalitatea Sfântului Atanasie s-a conturat în timp, încă din copilăria sa iar educația religios-morală primită i-a sădit în suflet dragostea de Dumnezeu și a încolțit în el sămânța slujirii lui Hristos. Datorită calităților sale, a fost ales patriarh al Alexandriei și era foarte blând, blajin, simțitor la relele altora, dulce la vorba, mai dulce la fire, îngeresc la chip, mai îngeresc la cuget. Era împodobit și cu învățătura, cu autoritatea, ca un adevărat păstor, cu smerenia, dar mai ales era împodobit cu cumpătarea.
Intimitatea și sentimentele credincioșilor săi față de părintele lor spiritual erau sincere, izvorâte dintr-o adâncă dragoste și aleasă prețuire. Chiar dacă ei, în majoritate, nu cunoșteau aceste dispute teologice, pe seama sensurilor cuvintelor, vedeau în ierarhul lor pe omul lui Dumnezeu, omul adevărului și identificau învățătura lui Hristos cu viețuirea sfântului. Legătura sufletească dintre Sfântul Atanasie și păstoriții săi este evidențiată cu ocazia revenirii în Alexandria, după anii de exil la mănăstirile din Egipt.
După revenirea sa în scaun denotă un spirit de mare om, un adevărat umanist, un umanism izvorât din Evanghelia lui Hristos. Blândețea și cumpătarea îl determină la o atitudine de iubire și compasiune pentru toți care l-au persecutat, curățind casa lui Dumnezeu de cei ce târguiau și vindeau pe Hristos, însă nu „cu frânghia împletită", ci prin cuvântul cel înduplecător. Avea un tact pastoral desăvârșit, susținut și de o bogată experiență de viață, experiență șlefuită și întărită din contactul cu cele mai felurite caractere și atitudini, dar și de o puternică rugăciune, a făcut ca să-i adune pe toți în jurul său, ca un adevărat și iscusit părinte duhovnicesc. Autorul exprimă apoi artistic atitudinea reconciliantă a marelui ierarh alexandrin. „El ia pildă de la firile a două pietre vestite: față de cei ce-l loveau, se face diamant, iar față de cei răzvrătiți, magnet, care printr-o tainică putere, atrage fierul spre sine și își însușește tot ce-i mai tare din lucruri".
Spre finalul cuvântării, Sfântul Grigorie Teologul adresează cuvinte de laudă dintre frumoase, întregind în mințile și în sufletele credincioșilor virtuțile lui Atanasie. El vede cu multă bucurie atitudinea celor care îl ascultau, cum vărsau lacrimi de recunoștință și prețuire față de Sfântul Părinte, câte emoții și sentimente le producea amintirea marelui păstor al turmei lui Hristos.
După ce am prezentat în linii mari principale lucrări ale acestui Sfânt Părinte ar fi bine să amintesc și alte aspecte interesante legate de viața, personalitatea și opera sa. Așadar, putem mărturisi fără nici o reținere că Sfântul Grigorie Teologul a rămas actual în teologia modernă prin atitudinea sa față de gândirea și cunoștințele superioare, pe care trebuie să le posede cel ce urmează o școală teologică. El se înfățișa ca un fanatic nu numai al credinței în Hristos, dar și al frumuseților unei culturi, în primul rând literară, a cărei strălucire și glorie au imortalizat pe poporul ce-a creat-o. Acesta este motivul pentru care Sfântul Părinte a omagiat-o prin elocvență la tinerețe și maturitate, pentru ca mai apoi s-o cânte prin poezie la bătrânețe.
Sfântul Grigorie a scris în toate genurile literare ale timpului, în proză și în versuri. El a creat genurile literare ale autobiografiei și necrologului. Pentru necrolog s-a inspirat, parțial, din genul literar păgân al encomionului. El e creatorul propriu-zis al poeziei creștine în amploarea și măreția ei clasică. De aceea, Sfântul Grigorie a fost și este unul din cei mai mari teologi ai secolului al IV-lea, într-un anumit sens cel mai mare teolog al acestui secol. Desigur el n-a atins în întregime și n-a epuizat tematica teologiei tratate. În cosmologie, antropologie, hristologie, Sfintele Taine, eshatologie, el nu e complet, dar prin cele Cinci cuvântări teologice și prin altele, el a elaborat și a formulat învățătura ortodoxă clasică despre Dumnezeu și despre Sfânta Treime. El a fost teologul consacrat al Sfintei Treimi în Răsărit. De aceea Sinoadele III și IV Ecumenice l-au proclamat Grigorie cel Mare și Teologul. În cugetarea sa teologică, Sfântul Grigorie se servea de metoda suplă a îmbinării elementelor Revelației și Tradiției cu idei și demonstrații filosofice, în speță platonice și neoplatonice, deși autorul nostru, în principiu, detesta sistemele filosofice. Cugetarea sa nu era o filozofie abstractă, ci o frământare profundă care se folosea de toate mijloacele accesibile credinței și rațiunii umane.
Cuvântările sale pregătite sau improvizate dovedeau nu numai o aleasă formație retorică la școlile profane ale timpului, ci și un remarcabil talent personal. Specificul retoricei Sfântului Grigorie era asianismul moderat. Ieronim zicea că el prețuia arta oratorică a lui Polemon.
Sfântul Grigorie de Nazianz a fost și un mare și frământat păstor sufletesc, cu o conștiință deosebit de exigentă. Sublimul preoției l-a înfricoșat într-atât, încât a fugit după hirotonirea lui în preot. Idealul preoției și obligațiile care decurg din înjugarea cu acest ideal sunt arătate măiestrit în tratatul său Despre Preoție. Ceea ce caracterizează, în primul rând, misiunea preoțească este o chemare de sus și o pregătire morală și duhovnicească deasupra oricărei critici, strălucind ca model pentru toți cei ce privesc la preot. Preotului i se cere, în al doilea rând, o aleasă pregătire teologică și științifică, fiindcă el – spre deosebire de toți oamenii de pe pământ – conducând suflete de diferite vârste, de diferite formații, de diferite grade de cultură, de diferite temperamente, trebuie să facă față nevoilor fiecăruia dintre credincioșii săi iar, pe deasupra, să țină piept atacului coalizat al dușmanilor numeroși, perfizi și neînduplecați ai Bisericii, începând cu păgânii și sfârșind cu ereticii și cu unii din proprii săi credincioși ortodocși.
Autorul nostru a fost un temperament delicat, sensibil, frământat, uneori prins în contradicțiile de neînvins ale dorinței sale de a lucra în Biserică și râvna de a se desăvârși în locuri retrase. O notă prețioasă a caracterului Sfântul Grigorie a fost sentimentul său de prietenie. Niciodată în lumea veche, cu excepția lui Homer, Platon și Cicero, nu s-au scris lucruri mai înaripate și mai pline de belșug duhovnicesc asupra prieteniei, ca acelea scrise de Sfântul Grigorie de Nazianz. Modelul prietenului ideal din copilărie și până la moarte i-a fost Sfântul Vasile.
CONCLUZII
Lucrarea cu titlul „Cuvântarea creștină de laudă la Sfântul Grigorie al Nyssei și Sfântul Grigorie Teologul” este structurată în trei capitole, fiecare prezentând pe baza bibliografiei consultate detalii mai simple sau mai complexe despre viața, activitatea și opera Sfântului Grgorie de Nyssa și a Sfântului Grigorie Teologul.
Primul capitol este unul mai special pentru că am prezentat unele caracteristici specifice Omileticii speciale, analizând contextul, structura, compoziția, stilul și alte însușiri ale predicii celor doi Sfinți Părinți. Principala problemă din predicile lor a fost mântuirea ale cărei taine o desprindeau din textul Sfintei Scripturi ca din gura lui Dumnezeu. Problemele morale constituie și ele altă preocupare principală din omiliile lor. Acești Sfinți Părinți nu s-au rezumat în activitatea lor de predicatori numai la tâlcuirea Sfintei Scripturi, ci ei au abordat marile probleme doctrinare, ce se cereau rezolvate în fața atacurilor păgânismului și a ereziilor, din acea epocă plină de mari tulburări religioase.
Au fost în general personalități multilateral pregătite, și, pe lângă faptul că au fost mistuiți și încălziți de o puternică credință creștină au fost și oameni de acțiune capabili și de o înaltă gândire teologică. Au știut să dea ideilor și sentimentelor lor o înaltă expresie artistică, prin cuvântări și scrieri de o remarcabilă ținută intelectuală și frumusețe stilistică.
Foarte îndrăgite de ei au fost panegiricele/ encomioanele sau cuvântările de laudă, care aveau cam aceeași compoziție: introducere (exordiu) – care uneori era solemnă; tratare – în care făceau referire la viața, faptele și virtuțile cultivate de persoana sfântă pe care o lăudau; și încheiere – unde dădeau îndemnuri și sfaturi ca virtuțile și faptele despre care s-a vorbit să fie urmate de creștini. Structura acestui gen omiletic este caracterizată în primul rând prin raportul perfect ce există între extensiunea părților componente ale cuvântării, coeziunea dintre ele, forma de expunere aleasă, sau chiar sublimă, claritatea limbii, frumusețea stilului și coeziunea învățăturilor.
Ceea ce este în schimb specific panegiricului este forma acestui gen omiletic în care sunt înveșmântate adevărurile religioase și morale. Frumusețile de stil reprezintă latura esențială și condiția principală a cuvântărilor de laudă. Plecând de la cuvântările de laudă rostite de acești Sfinți Părinți, vedem cum folosesc comori literare, figuri și procedee oratorice care împodobesc în chip artistic acest gen de cuvântări.
Capitolul al doilea prezintă elemente biografice ale Sfântului Grigorie de Nyssa împletite cu operele lui și terminate cu două cuvântări de lăudă către sora sa Macrina și către împărăteasa Flacilla. O notă specifică în spiritualitatea ortodoxă o au scrierile sale în care accentuează și condiționează existența lui Dumnezeu de cunoașterea Lui în har, de către persoanele umane, care au, ca dat ontologic, chipul dumnezeiesc. Datorită acestuia au posibilitatea să-L cunoască, în parte pe Dumnezeu, dar nu după ființă, ci după energiile sau lucrările Sale necreate din lume, care ajută la obținerea mântuirii personale în și prin Hristos.
Aproape toate scrierile lui au un accentuat caracter ascetic-duhovnicesc, căci el nu face o exegeză pur și simplu a cărților sau a unor locuri din Scriptură, sau o expunere pur teoretică a învățăturilor dogmatice, ci totdeauna explicarea textelor din Sfânta Scriptură îi dă prilejul de a descrie condițiile și modul înaintării credincioșilor în viața duhovnicească, iar expunerile dogmatice îi dau prilejul de a le arăta ca temeiuri pentru viața creștină.
Ce de-al treilea capitol prezintă sumar viața și opera Sfântului Grigorie de Nazianz sau Teologul și modul în care a expus și el cuvântările de laudă adresate unor „eroi gregorieni”. În calitate de teolog și episcop, Sfântul Grigorie a lăsat o operă însemnată ce se poate împărți în trei părți: cuvântări, scrisori, poezii. Știința lui sacră despre Dumnezeu și sfințenia vieții trăită în Dumnezeu se întâlnesc într-o sinteză concretă și vie în persoana lui, motiv pentru care cuvântările lui strălucesc nu doar prin profunzimea lor dogmatică, nici numai prin înălțimea lor eroică, de mare curaj, ci și prin adâncimea lor poetică.
El a creat genurile literare ale autobiografiei și necrologului. Pentru necrolog s-a inspirat, parțial, din genul literar păgân al encomionului. De aceea, Sfântul Grigorie a fost și este unul din cei mai mari teologi ai secolului al IV-lea, într-un anumit sens cel mai mare teolog al acestui secol. În cugetarea sa teologică, Sfântul Grigorie se servea de metoda suplă a îmbinării elementelor Revelației și Tradiției cu idei și demonstrații filosofice, în speță platonice și neoplatonice, deși autorul nostru, în principiu, detesta sistemele filosofice.
BIBLIOGRAFIE
I. Izvoare
a) Scripturistice
Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, București, f. a.
b) Patristice
GRIGORIE de NYSSA, SFÂNTUL Despre pruncii morți prematur, trad. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, în Rev. „Mitropolia Banatului”, Anul XXXIX (1989), Nr. 3, pp. 17-34.
IDEM, Ce înseamnă să te numești creștin și să te făgăduiești creștin, trad. gr. Pr. Teodor Bodogae, în Rev. „Biserica Ortodoxă Română”, Anul XCI (1973), Nr. 1-2, pp. 178-182.
IDEM, Viața lui Moise sau despre desăvârșirea prin virtute (pp. 21-110); Tâlcuire amănunțită la Cântarea Cântărilor (pp. 113-330), în: Scrieri. Partea I, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae și Pr. Ioan Buga. Note: Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, București, 1982, [PSB 29].
IDEM, Omilii la Praznicele Împărătești, trad. de ierom. Agapie Corbu, Editura Sf. Nectarie, Arad, 2010,
IDEM, Spunând elinilor că în Dumnezeu sunt trei Persoane, nu vrem să spunem că sunt trei dumnezei – Despre numele comune, trad. și note de Dr. Vasile Răducă, în Rev. „Glasul Bisericii”, Anul XLIV (1985), Nr. 10-12, pp. 698-706.
IDEM, Cuvânt către cei îndoliați, în Rev.„Glasul Bisericii”, Anul XLIII (1984), Nr. 3-4, pp. 188-204.
IDEM, Împotriva celor care se întristează când sunt dojeniți, trad. Pr. Prof. Teodor Bodogae, în Rev. „Mitropolia Olteniei”, Anul XXXVIII (1987), Nr. 6, pp. 57-62.
IDEM, Comentar la Psalmul 6. Despre ziua a opta, trad. Pr. Prof. Teodor Bodogae, în Rev. „Altarul Banatului”, Anul II/41(1991), Nr. 7-9, pp. 70-74.
IDEM, Cuvântare funebră în cinstea împărătesei Flacilla, trad. Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, în Rev. „Altarul Banatului”, Anul I/40 (1990), Nr. 7-8, pp. 57-65.
IDEM, Viața Sfintei Macrina, trad. lb, gr. Ion Pătrulescu, note și postfață de Cristian Bădiliță, Editura Anastasia, București, 2004.
IDEM, Despre viața Sfintei Macrina, trad. Prof. Ion Pătrulescu, în Rev. „Altarul Banatului”, Anul IV/43 (1993), Nr. 1-3, pp. 51-57.
GRIGORIE TEOLOGUL, SFÂNTUL, Cuvântul la Sfânta Lumină; în: IDEM: Cuvântul la Sfânta Lumină; Cuvântul la Bobotează; Cuvântul 37, trad. gr. veche și note de Drd. Nicușor Deciu, col. Credința Ortodoxă, EIBMBOR, București, 2012, pp. 9-42.
IDEM, Praznicul Cincizecimii – suflul mântuitoarei experiențe a Duhului, traducere și prezentare de Nicușor Deciu, în Rev. „Familia Ortodoxă”, Anul 2010, Nr. 5 (16), pp. 40-41
IDEM, Cuvânt la Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos, în vol.: Cuvânt la Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos; Cuvânt la Sfintele Paști; Panegiric (cuvânt de laudă) la Sfântul Vasile cel Mare, trad. Pr. Drd. Eugen Morar, Drd. Nicușor Deciu, Nicoale Donos, EIBMBOR, București, 2009.
IDEM, Cuvântări Teologice (Cele cinci cuvântări despre Dumnezeu), trad. gr., introducere și note Gheorghe Tilea, Editura Herald, București, 2008.
IDEM, Despre iubirea pentru cei sărăci, trad. Maria C. Trușcă, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007.
II. Cărți și lucrări ajutătoare
BĂBUȘ, Arhim. GRIGORE, Cele cinci cuvântări teologice ale Sfântului Grigorie – Izvor dogmatic al predicii ortodoxe, în Rev. „Mitropolia Olteniei”, Anul X (1958), Nr. 7-8, pp. 486-500.
BĂJĂU, Pr. Conf. Dr. CONSTANTIN, Patrologie, Editura Universitaria Craiova, 2007.
BELU, D., Sfântul Grigorie Nisanul „Fericiți făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”, în Rev. „Mitropolia Ardealului”, Anul XXVII (1982), Nr. 7-9, pp. 499-505.
BODOGAE, Pr. Prof. Dr. TEODOR, Preocupări retorice în scrisul Sfântului Grigorie al Nisei: „Despre pruncii morți prematur”, în Rev. „Mitropolia Banatului”, Anul XXXIX (1989), Nr. 3, pp. 13-16.
BOLDIȘOR, Pr. Lect. Univ. Dr. ADRIAN, Actualitatea Sfinților Trei Ierarhi, în Rev. „Mitropolia Olteniei”, Anul LXV (2013), Nr. 1-4, pp. 244-254.
BRANIȘTE, Pr. MARIN M., Elogiul prieteniei și păcii la Sfinții Părinți Capadocieni, în Rev. „Studii Teologice”, Seria a II-a, Anul VII (1957), Nr. 7-8, pp. 453-478.
IDEM, Sfânta Macrina, Sora marelui Vasile, în Rev. „Mitropolia Banatului”, Anul VII (1989), Nr. 4, pp. 21-31.
BRĂTAN, Pr. ILIE, Sfântul Grigorie Teologul, în Rev. „Mitropolia Olteniei”, Anul X (1958), Nr. 1-2, pp. 39-44.
COMAN, I., Geniul Sfântului Grigorie de Nazianz, Editura Institului Român de Bizantinologie, București, 1937.
COMAN, Pr. Prof. IOAN G., Studiile universitare ale părinților capadocieni, în Rev. „Studii Teologice”, Seria a II-a, Anul VII (1955), Nr. 9-10, pp. 531-554.
CORBU, Ierom. Dr. AGAPIE, Sfânta Scriptură și tâlcuirea ei în opera Sfântului Grigorie de Nyssa, Editura Teofania, Sibiu, 2002.
CORNIȚESCU, Magistrand CONSTANTIN I., Sfântul Grigorie de Nazianz despre familia sa, în Rev. „Studii Teologice”, Seria a II-a, Anul XVI (1964), Nr. 5-6, pp. 350-366.
DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cuvânt înainte la: SFÂNTUL GRIGORIE TEOLOGUL, Cuvântul la Sfânta Lumină; Cuvântul la Bobotează; Cuvântul 37, trad. gr. veche și note de Drd. Nicușor Deciu, col. Credința Ortodoxă, EIBMBOR, București, 2012, pp. 5-8.
DAVIDESCU, Pr. Drd. C., Cunoașterea lui Dumnezeu după Sfântul Grigorie de Nyssa, în Rev. „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, Anul LXIV (1988), Nr. 4, pp. 32-46.
DELEA, Protos. JUSTINIAN, Predica Sfinților Părinți din secolul de aur al bisericii creștine, în Rev. „Glasul Bisericii”, Anul XVII (1958), Nr. 11, pp. 1057-1064.
DIONISIATUL, Monah TEOCLIT, Maica Domnului în Teologia și Imnografia Sfinților Părinți, trad. de Cristina Rogobete și Adrian Marinescu, Editura Bizantină, București, 2002.
FARAHAT, Drd. KAMAL, Cunoașterea lui Dumnezeu – condiție a mântuirii personale în gândirea Sf. Grigorie de Nyssa, în Rev. „Ortodoxia”, Anul XXXIX (1988), Nr. 2, pp. 124-134.
FER, Drd. NICOLAE, Cunoașterea lui Dumnezeu și ideea de epectază la Sfântul Grigorie de Nisa, în Rev. „Ortodoxia”, Anul XXIII (1971), Nr. 1, pp. 82-96.
IANA, Drd. CONSTANTIN M., Învățătura despre întrupare în „Marele Cuvânt Catehetic” al Sfântului Grigorie de Nisa, în Rev. „Studii Teologice”, Seria a II-a, Anul XIX (1967), Nr. 5-6, pp. 309-320.
PAPADOPOULOS, Prof. STYLIANOS, Sfântul Grigorie de Nazianz sau „Teologul”, în Rev. „Glasul Bisericii”, Anul XLI (1982), Nr. 1-3, pp. 110-116.
IDEM, Vulturul rănit – Viața Sfântului Grigorie Teologul, trad. Pr. Dr. Constantin Coman, Diac. Cornel Coman, Editura Bizantină, București, 2002.
PETRESCU, Prof. NICOLAE, Învățătura despre preoție la Sfântul Grigorie de Nazianz, în Rev. „Mitropolia Olteniei”, Anul XVIII (1955), Nr. 5-6, pp. 391-399.
IDEM, Omiletică-Manual pentru Seminariile teologice, EIBMBOR, București, 1997.
PÎRVU, CONSTANTIN, Actualitatea omiletică a Sfântului Grigorie de Nazianz, în Rev. „Mitropolia Olteniei”, Anul VII (1955), Nr. 5-6, pp. 295-308.
POPA, Drd. IOAN D., Opera Sfinților Părinți din „epoca de aur”, ca izvor al predicii, în Rev. „Studii Teologice”, Anul XXII (1970), Nr. 5-6, pp. 431-443.
RĂDĂȘAN, Drd. PETRU GH., Structura panegiricului în biserica creștină din secolul al IV-lea, în Rev. „Biserica Ortodoxă Română”, Anul XCVI (1978), Nr. 5-6, pp. 563-573.
SAVA, Drd. Diac. MARIN, Profilul teologului după Sfântul Grigorie de Nazianz, în Rev. „Studii Teologice”, Seria a II-a, Anul XXI (1969), Nr. 5-6, pp. 387-398.
SĂNDULESCU, Drd. GHEORGHE, Învățătura Sfântului Grigorie de Nyssa despre căderea omului și păcatul originar, în Rev. „Studii Teologice”, Seria a II-a, Anul XXXIX (1987), Nr. 1, pp. 67-83.
SPERLEA, Pr. Prof. Dr. CRISTIN ALEXANDRU, Cuvântarea de laudă creștină în secolul al IV-lea, Editura Sitech, Craiova, 2012.
STĂNESCU, NICOLAE V., Teologie și viață la Sfântul Grigorie de Nazianz, în Rev. „Mitropolia Olteniei”, Anul XIV (1962), Nr. 1-2, pp. 3-12.
IDEM, Progresul în cunoașterea lui Dumnezeu cu referire specială la Sfântul Grigorie de Nissa, în Rev. „Studii Teologice”, Seria a II-a, Anul X (1958), Nr. 1-2, pp. 14-37.
VOICU, Arhid. Prof. Dr. CONSTANTIN, Problematica teologiei Sfântului Grigorie de Nisa, în Rev. „Mitropolia Ardealului”, Anul IX (1964), Nr. 3-5, pp. 230-251.
IDEM, Patrologie (vol. II), Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009.
VORNICESCU, Ierod. Magistr. NESTOR, Învățătura Sfântului Grigorie de Nissa, despre „Chip și asemănare”, în Rev. „Studii Teologice”, Seria a II-a, Anul VIII (1956), Nr. 9-10, pp. 585-602.
ZĂVOIANU, Drd. CORNELIU, Rugăciunea domnească după Sfântul Grigorie de Nyssa, în Rev. „Glasul Bisericii”, Anul XL (1981), Nr. 9-10, pp. 882-899.
.
BIBLIOGRAFIE
I. Izvoare
a) Scripturistice
Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, București, f. a.
b) Patristice
GRIGORIE de NYSSA, SFÂNTUL Despre pruncii morți prematur, trad. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, în Rev. „Mitropolia Banatului”, Anul XXXIX (1989), Nr. 3, pp. 17-34.
IDEM, Ce înseamnă să te numești creștin și să te făgăduiești creștin, trad. gr. Pr. Teodor Bodogae, în Rev. „Biserica Ortodoxă Română”, Anul XCI (1973), Nr. 1-2, pp. 178-182.
IDEM, Viața lui Moise sau despre desăvârșirea prin virtute (pp. 21-110); Tâlcuire amănunțită la Cântarea Cântărilor (pp. 113-330), în: Scrieri. Partea I, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae și Pr. Ioan Buga. Note: Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, București, 1982, [PSB 29].
IDEM, Omilii la Praznicele Împărătești, trad. de ierom. Agapie Corbu, Editura Sf. Nectarie, Arad, 2010,
IDEM, Spunând elinilor că în Dumnezeu sunt trei Persoane, nu vrem să spunem că sunt trei dumnezei – Despre numele comune, trad. și note de Dr. Vasile Răducă, în Rev. „Glasul Bisericii”, Anul XLIV (1985), Nr. 10-12, pp. 698-706.
IDEM, Cuvânt către cei îndoliați, în Rev.„Glasul Bisericii”, Anul XLIII (1984), Nr. 3-4, pp. 188-204.
IDEM, Împotriva celor care se întristează când sunt dojeniți, trad. Pr. Prof. Teodor Bodogae, în Rev. „Mitropolia Olteniei”, Anul XXXVIII (1987), Nr. 6, pp. 57-62.
IDEM, Comentar la Psalmul 6. Despre ziua a opta, trad. Pr. Prof. Teodor Bodogae, în Rev. „Altarul Banatului”, Anul II/41(1991), Nr. 7-9, pp. 70-74.
IDEM, Cuvântare funebră în cinstea împărătesei Flacilla, trad. Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, în Rev. „Altarul Banatului”, Anul I/40 (1990), Nr. 7-8, pp. 57-65.
IDEM, Viața Sfintei Macrina, trad. lb, gr. Ion Pătrulescu, note și postfață de Cristian Bădiliță, Editura Anastasia, București, 2004.
IDEM, Despre viața Sfintei Macrina, trad. Prof. Ion Pătrulescu, în Rev. „Altarul Banatului”, Anul IV/43 (1993), Nr. 1-3, pp. 51-57.
GRIGORIE TEOLOGUL, SFÂNTUL, Cuvântul la Sfânta Lumină; în: IDEM: Cuvântul la Sfânta Lumină; Cuvântul la Bobotează; Cuvântul 37, trad. gr. veche și note de Drd. Nicușor Deciu, col. Credința Ortodoxă, EIBMBOR, București, 2012, pp. 9-42.
IDEM, Praznicul Cincizecimii – suflul mântuitoarei experiențe a Duhului, traducere și prezentare de Nicușor Deciu, în Rev. „Familia Ortodoxă”, Anul 2010, Nr. 5 (16), pp. 40-41
IDEM, Cuvânt la Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos, în vol.: Cuvânt la Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos; Cuvânt la Sfintele Paști; Panegiric (cuvânt de laudă) la Sfântul Vasile cel Mare, trad. Pr. Drd. Eugen Morar, Drd. Nicușor Deciu, Nicoale Donos, EIBMBOR, București, 2009.
IDEM, Cuvântări Teologice (Cele cinci cuvântări despre Dumnezeu), trad. gr., introducere și note Gheorghe Tilea, Editura Herald, București, 2008.
IDEM, Despre iubirea pentru cei sărăci, trad. Maria C. Trușcă, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007.
II. Cărți și lucrări ajutătoare
BĂBUȘ, Arhim. GRIGORE, Cele cinci cuvântări teologice ale Sfântului Grigorie – Izvor dogmatic al predicii ortodoxe, în Rev. „Mitropolia Olteniei”, Anul X (1958), Nr. 7-8, pp. 486-500.
BĂJĂU, Pr. Conf. Dr. CONSTANTIN, Patrologie, Editura Universitaria Craiova, 2007.
BELU, D., Sfântul Grigorie Nisanul „Fericiți făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”, în Rev. „Mitropolia Ardealului”, Anul XXVII (1982), Nr. 7-9, pp. 499-505.
BODOGAE, Pr. Prof. Dr. TEODOR, Preocupări retorice în scrisul Sfântului Grigorie al Nisei: „Despre pruncii morți prematur”, în Rev. „Mitropolia Banatului”, Anul XXXIX (1989), Nr. 3, pp. 13-16.
BOLDIȘOR, Pr. Lect. Univ. Dr. ADRIAN, Actualitatea Sfinților Trei Ierarhi, în Rev. „Mitropolia Olteniei”, Anul LXV (2013), Nr. 1-4, pp. 244-254.
BRANIȘTE, Pr. MARIN M., Elogiul prieteniei și păcii la Sfinții Părinți Capadocieni, în Rev. „Studii Teologice”, Seria a II-a, Anul VII (1957), Nr. 7-8, pp. 453-478.
IDEM, Sfânta Macrina, Sora marelui Vasile, în Rev. „Mitropolia Banatului”, Anul VII (1989), Nr. 4, pp. 21-31.
BRĂTAN, Pr. ILIE, Sfântul Grigorie Teologul, în Rev. „Mitropolia Olteniei”, Anul X (1958), Nr. 1-2, pp. 39-44.
COMAN, I., Geniul Sfântului Grigorie de Nazianz, Editura Institului Român de Bizantinologie, București, 1937.
COMAN, Pr. Prof. IOAN G., Studiile universitare ale părinților capadocieni, în Rev. „Studii Teologice”, Seria a II-a, Anul VII (1955), Nr. 9-10, pp. 531-554.
CORBU, Ierom. Dr. AGAPIE, Sfânta Scriptură și tâlcuirea ei în opera Sfântului Grigorie de Nyssa, Editura Teofania, Sibiu, 2002.
CORNIȚESCU, Magistrand CONSTANTIN I., Sfântul Grigorie de Nazianz despre familia sa, în Rev. „Studii Teologice”, Seria a II-a, Anul XVI (1964), Nr. 5-6, pp. 350-366.
DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cuvânt înainte la: SFÂNTUL GRIGORIE TEOLOGUL, Cuvântul la Sfânta Lumină; Cuvântul la Bobotează; Cuvântul 37, trad. gr. veche și note de Drd. Nicușor Deciu, col. Credința Ortodoxă, EIBMBOR, București, 2012, pp. 5-8.
DAVIDESCU, Pr. Drd. C., Cunoașterea lui Dumnezeu după Sfântul Grigorie de Nyssa, în Rev. „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, Anul LXIV (1988), Nr. 4, pp. 32-46.
DELEA, Protos. JUSTINIAN, Predica Sfinților Părinți din secolul de aur al bisericii creștine, în Rev. „Glasul Bisericii”, Anul XVII (1958), Nr. 11, pp. 1057-1064.
DIONISIATUL, Monah TEOCLIT, Maica Domnului în Teologia și Imnografia Sfinților Părinți, trad. de Cristina Rogobete și Adrian Marinescu, Editura Bizantină, București, 2002.
FARAHAT, Drd. KAMAL, Cunoașterea lui Dumnezeu – condiție a mântuirii personale în gândirea Sf. Grigorie de Nyssa, în Rev. „Ortodoxia”, Anul XXXIX (1988), Nr. 2, pp. 124-134.
FER, Drd. NICOLAE, Cunoașterea lui Dumnezeu și ideea de epectază la Sfântul Grigorie de Nisa, în Rev. „Ortodoxia”, Anul XXIII (1971), Nr. 1, pp. 82-96.
IANA, Drd. CONSTANTIN M., Învățătura despre întrupare în „Marele Cuvânt Catehetic” al Sfântului Grigorie de Nisa, în Rev. „Studii Teologice”, Seria a II-a, Anul XIX (1967), Nr. 5-6, pp. 309-320.
PAPADOPOULOS, Prof. STYLIANOS, Sfântul Grigorie de Nazianz sau „Teologul”, în Rev. „Glasul Bisericii”, Anul XLI (1982), Nr. 1-3, pp. 110-116.
IDEM, Vulturul rănit – Viața Sfântului Grigorie Teologul, trad. Pr. Dr. Constantin Coman, Diac. Cornel Coman, Editura Bizantină, București, 2002.
PETRESCU, Prof. NICOLAE, Învățătura despre preoție la Sfântul Grigorie de Nazianz, în Rev. „Mitropolia Olteniei”, Anul XVIII (1955), Nr. 5-6, pp. 391-399.
IDEM, Omiletică-Manual pentru Seminariile teologice, EIBMBOR, București, 1997.
PÎRVU, CONSTANTIN, Actualitatea omiletică a Sfântului Grigorie de Nazianz, în Rev. „Mitropolia Olteniei”, Anul VII (1955), Nr. 5-6, pp. 295-308.
POPA, Drd. IOAN D., Opera Sfinților Părinți din „epoca de aur”, ca izvor al predicii, în Rev. „Studii Teologice”, Anul XXII (1970), Nr. 5-6, pp. 431-443.
RĂDĂȘAN, Drd. PETRU GH., Structura panegiricului în biserica creștină din secolul al IV-lea, în Rev. „Biserica Ortodoxă Română”, Anul XCVI (1978), Nr. 5-6, pp. 563-573.
SAVA, Drd. Diac. MARIN, Profilul teologului după Sfântul Grigorie de Nazianz, în Rev. „Studii Teologice”, Seria a II-a, Anul XXI (1969), Nr. 5-6, pp. 387-398.
SĂNDULESCU, Drd. GHEORGHE, Învățătura Sfântului Grigorie de Nyssa despre căderea omului și păcatul originar, în Rev. „Studii Teologice”, Seria a II-a, Anul XXXIX (1987), Nr. 1, pp. 67-83.
SPERLEA, Pr. Prof. Dr. CRISTIN ALEXANDRU, Cuvântarea de laudă creștină în secolul al IV-lea, Editura Sitech, Craiova, 2012.
STĂNESCU, NICOLAE V., Teologie și viață la Sfântul Grigorie de Nazianz, în Rev. „Mitropolia Olteniei”, Anul XIV (1962), Nr. 1-2, pp. 3-12.
IDEM, Progresul în cunoașterea lui Dumnezeu cu referire specială la Sfântul Grigorie de Nissa, în Rev. „Studii Teologice”, Seria a II-a, Anul X (1958), Nr. 1-2, pp. 14-37.
VOICU, Arhid. Prof. Dr. CONSTANTIN, Problematica teologiei Sfântului Grigorie de Nisa, în Rev. „Mitropolia Ardealului”, Anul IX (1964), Nr. 3-5, pp. 230-251.
IDEM, Patrologie (vol. II), Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009.
VORNICESCU, Ierod. Magistr. NESTOR, Învățătura Sfântului Grigorie de Nissa, despre „Chip și asemănare”, în Rev. „Studii Teologice”, Seria a II-a, Anul VIII (1956), Nr. 9-10, pp. 585-602.
ZĂVOIANU, Drd. CORNELIU, Rugăciunea domnească după Sfântul Grigorie de Nyssa, în Rev. „Glasul Bisericii”, Anul XL (1981), Nr. 9-10, pp. 882-899.
.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cuvantari de Lauda la Sfantul Grigorie de Nyssa Si Sfantul Grigorie Teologul (ID: 167509)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.