Cunoasterea Lui Dumnezeu Prin Intuneric Si Lumina In Gandirea Sfantului Grigorie de Nyssa

Cunoașterea lui Dumnezeu prin întuneric și lumină în gândirea Sfântului Grigorie de Nyssa

Introducere

Sfântul Grigorie de Nyssa s-a născut în jurul anului 335 în Cezareea Capadociei într-o familie distinsă și foarte încercată în nevoințele creștine. Bunicul din partea mamei s-a săvârșit ca martir în timpul persecuției lui Dioclețian. Mama tatălui său, Macrina a fost ucenica Sfântului Grigorie Taumaturgul. Vasile și Emilia, părinții Sfântului Grigorie de Nyssa, au avut zece copii, trei dintre ei fiind episcopi, Vasile, Grigorie, Petru, iar Macrina, sora lor, a fost un model de viață creștină. Tânărul Grigorie a avut o relație specială cu sora lui, Macrina și cu fratele Vasile, pe care îl numea „ tată și învățător” (Scrisoarea 13). A studiat foarte mult în tinerețe, atras fiind mai ales de clasicii greci, biblioteca fratelui Vasile fiind o sursă importantă de studiu. Cultura și-a consolidat-o prin legăturile pe care le avea cu învățații vremii, cum era de exemplu Libaniu.

Spre sfârșitul anului 371, Sfântul Vasile cel Mare îi așează pe fratele său Grigorie ca episcop în orașul Nyssa. După moartea fratelui Vasile, în anul 379, ia parte la un sinod din Antiohia, care s-a ocupat in special de erezia apolinarismului. Talentul oratoric alături de știința sa au fost apreciate la superlativ la Sinoadul al II-lea ecumenic din 381.

Renumele de care se bucura a făcut ca Sfântul Grigorie să fie cel care a rostit necrologurile la moartea prințesei Pulcheria și la moartea împărătesei Flacilla. Se cunoaște că a participat în anul 394 și la un Sinod la Constantinopol, și se presupune că a murit in 394 sau 395. Biserica a hotărât să îl pomenească la data de 10 ianuarie.

Sfântul Grigorie a fost mai presus de toate un teolog care a pus bazele apofatismului Bisericii de Răsărit „pășind pe căile contemplării”. A fost un teolog cu o gândire profundă și o mare putere de sistemetizare, pentru aceasta s-a folosit de filosofia și retorica păgână. Chiar dacă s-a folosit de mijloacele raționale din vremea sa, teologia sa a fost clădită pe „datele Sfintei Scripturi, care nu contrazic rațiunea, ci se armonizează cu ea”.

Pentru a putea întelege tema cunoașterii lui Dumnezeu în gândirea Sfântului Grigorie de Nyssa este necesar să precizăm de la bun început pe ce se bazează această învățătură atât de importantă pentru teolologia răsăriteană. Trebuie precizat că distincția dintre ființă și energii este punctul central și dogma în jurul căreia este construită teologia teognosiei.

Dumnezeu în Ființa Lui este un mister, un Dumnezeu ascuns cunoașterii. Dumnezeu este în același timp incognoscibil și transcendent după Ființă, dar imanent și cognoscibil prin lucrări. Hristos este icoana unirii firii umane cu firea divină într-un singur Ipostas, după cum omul este chemat să ridice firea sa umană la Dumnezeu prin lucrarea harului și nevoința sa. În Hristos, Dumnezeu ni se revelează și ni se comunică. Pentru a putea explica această comunicare Sf. Grigorie de Nyssa face distincție într-un mod mai clar, decât predecesorii săi, între ființă (ούσια) și energiile divine (ένεργεια), acele manifestări reale ce fac accesibilă viața divină, fără a-L lipsi pe Dumnezeu de inaccesibilitatea Sa. Această distincție o regăsim ca o învățătură centrală în teologia sa, este „în inima teologiei sale”.

Numirile ce I le dăm lui Dumnezeu au un înțeles apofatic, acestea depășesc puterea noastră de înțelegere. Chiar dacă aceste nume nu ne spun ce e Dumnezeu, trebuie să avem o evlavie deosebită față de acestea pentru că ele reflectă ce este Dumnezeu: „căci se poate vedea din toată înțelepciunea arătată în toată zidirea, Cel ce toate întru înțelepciune le-a făcut. E așa cum se vede în oarecare mod, prin cugetare chiar în lucrurile făcute de om, făcătorul lucrului de față, ca unul ce și-a întipări meșteșugul în acest lucru. Nu se vede firea celui ce l-a meșterit, ci numai priceperea meșteșugărească pe care meșterul a întipărit-o în alcătuirea lucrului”.

Revelația dumnezeiască este mijlocul prin care Dumnezeu ne face cunoscut că El este Părinte Creator și Proniator, Unul în Ființă și întreit în Persoane la care noi suntem chemați să ajungem prin lucrarea voinței și ajutorul harului divin. Noi avem ca scop al existenței de înfăptuit această lucrare de cunoaștere prin asemănare cu Dumnezeu Tatăl.

De la întuneric (σκοτος) la lumină (φωτός)

Lumina, norul și întunericul au fost identificate cu purificarea, contemplarea și unirea, cele trei etape care corespund celor trei teofanii din viața proorocului Moise. „Marelui Moise a început să i se arate Dumnezeu prin lumină (διά φωτός). De aceea, îi vorbește prin nor (διά νεφέλης). Apoi, după ce a ajuns mai înalt și mai desăvârșit, vede pe Dumnezeu, în întuneric (εν γνόφω). Prima teofanie preupune prima depărtare de la părerile mincinoase și rătăcite despre Dumnezeu, iar această constă în strămutarea de la întuneric (σκοτος) la lumină. Trebuie precizat că Sfântul Grigorie pentru cuvântul „întuneric” folosește termenul de „beznă” (σκοτος), apoi pentru a doua fază a aceleiași experiențe folosește cuvântul „tenebre” (γνοφος).

Primul termen este legat de o înțelegere greșită despre Dumnezeu din care numai lumina credinței poate îndrepta pe om la cunoaștetea existenței lui Dumnezeu. Al doilea înțeles face referire la întunericul supraluminos sau strălucitor. În această stare sufletul dobândește simțirea covârșitoare a felului cum există Dumnezeu, iar cunoașterea următoare a celor ascunse, care îndrumă sufletul de la cele văzute la cele nevăzute, este un nor care pe de o parte acoperă tot ce se vede, iar pe de altă parte, îl îndrumă și îl ajută să vadă pe Cel dinăuntru. Iar sufletul, urcând spre cele de mai sus, atât cât îi este cu putință, părăsește cele de jos și ajunge în mijlocul ascunzișurilor cunoștinței de Dumnezeu, fiind înconjurat total de întunericul dumnezeiesc (ο Θειος γνόφος). Așa… sufletul contemplă nevăzutul și necuprinsul în care se află Dumnezeu”.

În Viața lui Moise, Sfântul Grigorie compară urcușul duhovnicesc și progresul în cunoașterea lui Dumnezeu cu urcușul pe munte. Pe acest munte al teognosiei, pe acest nou Sinai, credinciosul care suie ca al doilea Moise trebuie să fie desăvârșit. Teognosia presupune înnoirea sufletului prin etape spirituale așa cum au fost ele descrise în Viața lui Moise și rezumate în Omilia a XI-a din Tâlcuirea la Cântarea Cântărilor.

I.1. Credința – condiție absolută pentru cunoașterea lui Dumnezeu

După Sfântul Grigorie al Nyssei credința are un mare rol în cunoașterea lui Dumnezeu. Prin ea sufletul se deschide și se lărgește, se deschide și astfel are posibilitatea să-L cunoască și să-L înțeleagă pe Dumnezeu mai mult decât o face prin rațiune, trecând cu înțelegerea și cunoașterea dincolo de rațiune.

Sfântul Grigorie de Nyssa recunoaște existența a două lucruri posibile, dar distincte: o oarecare sesizare a lui Dumnezeu prin credință în contemplarea fără închipuiri omenești, care este radical inferioară naturii divine și al doilea o încercare a unui discurs duhovnicesc prin care sufletul încercă să exprime ceea ce a experiat. Trebuie să înțelegem că Sfântul Ierarh nu consideră înțelegerea prin credință ca fiind sinonimă cu gândirea, ea are numai rolul de a introduce Cuvântul divin în suflet.

Deci, atunci când sufletul devine „casa cuprinzătoare a firii necuprinse”, mireasa-suflet căuta Mirele pretutindeni și, pentru a-l găsi, întrebă pe toți paznicii orașului. Ea îl găsește după ce a depășit totul. Sfântul Grigorie de Nyssa vede credința ca o săgeata ce aduce în sufletul omului pe Hristos, iar prin aceasta se face început lucrării curățitoare ce este necesară începerii urcușului pe muntele teognosiei: „Dumnezeu este Cel care aruncă săgeata iubirii, pe Fiul Său cel Unul Născut, după ce i-a înmuiat cele trei muchii ale vârfului în Duhul de viață făcător; vârful este credința care introduce nu numai Săgeata, ci și pe Arcaș împreună cu ea”.

Credința e primul pas în viața duhovnicească, este un dar primit prin Taina Sfântului Botez, ea este începutul virtuților, dar în același timp credința este și ea o virtute atunci când este întărită de voința omului. Înainte de a porni pe drumul purificării, omul trebuie să pună în lucrare credința și să o întărescă prin lucrarea voii. Aceasta are un caracter dinamic, ea crește la o evidență atotluminoasă pe măsură ce împlinim poruncile și dobândim virtuțile.

În lucrarea Viata lui Moise, Sfântul Grigorie tâlcuiește textul vechi testamentar prin ochii duhovnicești în perspectiva desăvârșirii sufletului însetat de Dumnezeu. Astfel găsim de exemplu că mâncarea scoasă din foc și pusă înainte e „credința fierbinte și înfocată pe care o primim fără șovăială”. Și mâncând „cât ne e la îndemână”, lăsăm „ceea ce se ascunde în înțelesuri mai vârtoase și mai greu de sfărâmat și de înfățișat în cuvinte” și punem aceste „rămășițe” nesfărâmate pe foc, „ca să se lămurească înțelesul chipurilor acestora”.
Cu alte cuvinte, ni se cere să primim „fără adaos și fără silă” înțelesurile dumnezeiești ce ne sunt la îndemână, spre a ne păstra vigoarea pe calea duhovnicească; iar „înțelesurile ce ne rămân ascunse”, precum „întrebările despre ființa lui Dumnezeu, despre ce era înainte de creație, despre ce este dincolo de cele arătate, care este trebuința celor ce se întâmplă și multe altele de acest fel” să nu le iscodim cu gândul, ci să le lăsăm cercetării Duhului. Sfântul Grigorie aduce în sprijin și cuvântul Scripturii: „Nu cerceta cele mai tari ca tine” (Ecl. 3, 22), tâlcuind că nu se cade a „sfărâma oasele Cuvântului, fiindcă nu-ți folosesc cele ascunse”.

Prin Sfintele Taine omul dobândește primele lucrări ale lui Dumnezeu în sufletul său: prin Taina Sfântului Botez primește lumina credinței și paza de lucrurile ce îl țineau departe de Dumnezeu prin lucrarea duhurilor rele și a întunericului necunoașterii „ Domnul este luminarea mea și Mântuitorul meu, de cine mă voi teme. Domnul este păzitorul vieții mele de cine mă voi înfricoșa” (Psalm 26, 1-2), prin Taina Euharistiei omul primește în sufletul luminat prin mărturisirea directă sau indirectă a credinței pe Însuși Hristos, Acesta fiind izvorul vieții spirituale, iar prin Taina Mirungerii primește pecetea darului Sfântului Duh în vederea creșterii și desăvârșirii duhovnicești începută prin Botez.

I.2. Cunoașterea lui Dumnezeu prin și în Hristos

Foarte interesantă este tâlcuirea pe care o dă Sfântul Grigorie de Nyssa pasajului din Cântarea Cântărilor (5,4): „Iubitul mâna pe fereastră a întins și inima mi-a deschis.” Fereastra sufletului este deschisă spre a pătrunde Hristos în inima omului, dar Hristos este recunoscut prin lucrarea Sa, prin întinderea mâinii, adică „prin lucrarea ce coboară până la noi, pe care o simțim în viață”.

În lucrarea Tâlcuire la Cântarea Cântărilor ne este descrisă sufletului cu Hristos prin unire. Această virtute este o manifestare dinamică a sufletului către Hristos, o mișcare ce nu are hotar. Chiar și îngerii care se scaldă în lumina treimică constată că Cel căutat e necuprins. O nouă idee ce poate fi desprinsă din opera Sfântului este aceea a simțirii prezenței divine. „Mirele e de față, dar nu vede. Căci cum s-ar vedea Cel nevăzut? Dar dăruiește sufletului o anumită simțire a prezenței Sale, scăpând însă cunoașterii clare, prin faptul că se ascunde în invizibilitatea firii Sale”. Singura cunoaștere posibilă a lui Dumnezeu este aceea a credinței ce-L sesizează pe Dumnezeu deasupra conceptelor, ca o prezență a Inaccesibilului sub forma energiilor divine și nu sesizare a naturii Sale incognoscibile.

Dumnezeu s-a făcut accesibil umanității în Hristos , dar în acelați timp noi trăim în El și indefinibilitatea dumnezeirii: „când Moise cere lui Dumnezeu să îi arate fața , El îi spune să se așeze în deschizătura unei stânci prin care va vedea spatele Lui, ceea ce înseamnă că numai în stânca netrecătoare a umanității lui Hristos se poate experia nevăzutul firii dumnezeiești”. Sfântul Grigorie găsește că piatra și Mâna lui Dumnezeu (ce acoperă gura scobiturii din stâncă), prin Care toate S-au făcut, îl închipuie pe Hristos Însuși, deopotrivă loc și cale pentru alergarea duhovnicească. De asemenea, in alt loc Sfântul Ierarh face o altă paralelă: Iisus al lui Navi este cel ce conduce „iscodirea cea bună”, aducând ca „dovadă a desfătării de acolo ciorchinele atârnat pe drugi”; acest ciorchine spânzurat pe lemn ne trimite cu gândul la „ciorchinele spânzurat pe cruce, în zilele cele mai de pe urmă, al cărui sânge se face băutură mântuitoare celor ce cred”. Moise vestește mai dinainte „patimile mântuitoare”, când spune: „Am băut vinul, sângele strugurelui”.

În actul ascetic, omul după ce a murit față de cele trupești, trece apoi prin Cruce și Înviere în viața veșnică. Mântuitorul Însuși ne-a dat acest exemplu. El, după ce a gustat moartea, a înviat a treia zi din morți, „facându-Se astfel începătura celor adormiți”. I Corinteni 15, 20. Luând asupra Sa chipul păcatului, Hristos S-a făcut ca noi, care „ne-am abătut spre chipul șarpelui”, și a oprit „moartea din mușcături”. Așa și noi, urmând pe Stăpânul vieții, trebuie să trecem ca și El spre cele veșnice, prin moarte spre Înviere, pentru a ne desăvârși cu El. Evident, ca moartea și Învierea lui Hristos să aibă eficiență asupra noastră, avem neapărat nevoie să trecem de bunăvoie prin moartea sinelui ca să ajungem desăvârșiți la înviere. Această moarte este înțeleasă ca un botez începător și cauză a învierii.

Enstaza este o altă idee ce poate fi desprinsă din gândirea Sfântului Grigorie, aceasta este modul cunoașterii lui Dumnezeu în abisului sufletului. Fericirea nu se mărginește la faptul de a cunoaște ceva despre Dumnezeu, ci de a dori să ajungi efectiv să ajungi să-L vezi pe Dumnezeu în propriul tău suflet. Această viețuire este fără îndoială net preferabilă cunoașterii strict raționale și chiar superioară vederii față către față a lui Dumnezeu. „Nu vederea lui Dumnezeu față către față , îmi pare că este propusă celui al cărui ochi al sufletului este curat, ci ceea ce ni se propune în această formulă măreață este poate ceea ce în termeni mai clari cuvântul exprima altundeva, zicând: «Împărăția este înăuntrul vostru». Astfel, modul contemplării este înăuntrul vostru”.

Cunoașterea lui Dumnezeu se prezintă ca un demers de cunoaștere prin sondarea sinelui curățit prin lucrarea ascetică. Această pogorâre a minții în suflet o vom găsi explicată și în scrierile părinților isihaști. Mai departe spune:„ Așa cum cei care privesc soarele într-o oglindă, chiar dacă nu pot să fixeze cerul însuși, nu văd în strălucirea oglinzii mai puțin soarele decât cei care privesc discul solar însuși, tot așa, dacă sunteți copleșiți de lumina lui Dumnezeu, atunci când recuperați harul chipului așezat în voi dintru început, aveți voi ceea ce căutați. Dumnezeu este curăție, nepătimire, îndepărtare de tot răul. Dacă aceste lucruri sunt în tine, Dumnezeu este în tine.”

Procesul de interiorizare a cunoașterii lui Dumnezeu se referă la căutarea chipului lui Dumnezeu, care este în om și care are „similitudine cu Arhetipul”. Progresul în cunoaștere este direct proporțional cu progresul în viața duhovnicească. Sfântul Grigorie spune clar: „Măsura cunoașterii lui Dumnezeu(…) este în tine” și mai departe „Cel cu inima curată de patimă, privește în propria sa frumusețe chipul naturii divine(…) și privind curățenia sa proprie vede în chip, Arhetipul”.

Numai în enstază sufletul găsește condițiile necesare pentru a transcende cunoașterea conceptuală și a face experiența prezenței harice a lui Dumnezeu în puritatea sa, în care el primește energiile îndumnezeitoare. Prin lucrarea de interiorizare a acestor energii divine, omul îndumnezeit devine icoana divinului, o transpunere a misterului divin prezent în el. Sfântul Grigorie neagă orice vedere a sfințeniei divine, căci sufletul contemplă ca într-o oglindă in chipul său purificat energiile îndumnezeitoare la care participă creaturile.

I.2. Despătimirea – mișcarea voinței omului către cunoașterea lui Dumnezeu

Moartea față de păcat care se dobândește prin primire Sfântului Botez se prelungește în viața duhovnicească prin efortul ascetic de curățire a sufletului de patimi. Această lucrare de despătimire, numită de Sfântul Grigorie de Nyssa (άπάθεια) este ca cea mai înaltă expresie a structurii libere a spiritului uman. Virtutea în gândirea Sf. Grigorie este similară cu nepătimirea. Începutul cunoașterii este lucrarea virtuții, care presupune o curățire a inimii și o lepădare a tunicilor de piele.

Paralela dintre Botezul creștin și trecerea prin Marea Roșie ne pune în față evidența tunicilor de piele, ca simbol al omului vechi-trupesc. Apa baptizmală distruge viața „omului egiptean”, viață păcătoasă a omului, pentru a face început unei noi vieți, total reînnoite, a unei vieți noi în Hristos.

Sfântul arată că descoperirea lui Dumnezeu în lumină reprezintă prima treaptă și singura realitate adevărată în care sufletul se întoarce de la deșertăciunea realităților false la Dumnezeu. Astfel că nevoitorul, pentru a ajunge în această stare, are neapărată nevoie să se purifice de patimi și de gânduri rele. Această nevoință realizează în adâncul de taină al sinelui restaurarea chipului lui Dumnezeu, după care omul pregătit prin nepătimire și îndrăzneală este gata să se apropie de Dumnezeu. În felul acesta, omul ajunge la concluzia că numai Cel Ceresc există cu adevărat, că El este singurul scop al vieții și al iubirii sale.

În prima etapă Sfântul Ierarh îl prezintă pe Prooroc mai întâi luminat de Dumnezeu în rugul aprins: „Prin această lumină învățăm ce să facem ca să ajungem înăuntrul razelor adevărului. Căci nu este îngăduit picioarelor încălțate să urce către înălțimea aceea unde se vede lumina adevărului, ci trebuie să fie îndreptat de la temelia sufletului învelișului din pielea moartă cu care a fost înfășurată firea omenească atunci când, prin neascultarea voii divine, am rămas goi. Ca urmare a acestor lucruri întâmplate, cunoașterea neadevărului ni se face curățitoare cugetării neadevărului care se ocupă cu nimicul. Aceasta este, după părerea mea, ființa adevărului: a nu te minți în înțelegerea a ceea ce este cu adevărat. Acest lucru mi se pare că l-a învățat marele Moise să-l cunoască în acea arătare dumnezeiască, anume că, nimic din câte cad sub simțuri și din câte se unesc prin înțelegere nu subzistă cu devărat afară de Ființa mai presus de toate care e cauza tutoror și de care atârnă toate”.

Prin asceză, creștinul își reconfigurează drumul său către Dumnezeu, drum pierdut datorită căderii și persistenței în păcat. În acestă etapă, exercițiile ascetice sunt căile prin care sufletul creștinului, înnobilat cu harul divin, se înfrumusețează, prin rugăciune, cu virtuțile creștine. Viața creștinului presupune o evoluție din punct de vedere duhovnicesc, un progres care se realizează prin primirea Sfântului Botez, prin asceză gradată și în cele din urmă prin experiență mistică. Această nevoință realizează în adâncul tainic al sinelui restaurarea chipului lui Dumnezeu, după care omul pregătit prin nepătimire ( απαθεια) și îndrăzneală (παρρησια) este gata să se apropie de Dumnezeu.

Sfântul arată că descoperirea lui Dumnezeu în lumină reprezintă prima treaptă și singura realitate adevărată în care sufletul se întoarce de la deșertăciunea realităților false la Dumnezeu. Astfel că nevoitorul, pentru a ajunge în această stare, are neapărată nevoie să se purifice de patimi și de gânduri rele. Această nevoință realizează în adâncul de taină al sinelui restaurarea chipului lui Dumnezeu, după care omul pregătit prin nepătimire și îndrăzneală este gata să se apropie de Dumnezeu. În felul acesta, omul ajunge la concluzia că numai Cel Ceresc există cu adevărat, că El este singurul scop al vieții și al iubirii.

Prin nor ( νεφέλης) spre întunericul divin ( γνόφω)

În tradiția ebraică, Moise este chiar figura celui care contemplă lumina, de aceea Moise și Ilie, ca mari vizionari stau lângă Hristos cel transfigurat. Norul luminos conduce exodul, acoperă chivotul, umple templul, este locașul Slavei lui Dumnezeu, semn strălucitor al prezenței divine. În această etapă are loc despărțirea definitivă de patimi, de bolile sufletului care duc la moarte și înlocuirea lor cu virtuțile creștine.

Viața creștinului presupune o evoluție din punct de vedere duhovnicesc, un progres care se realizează prin primirea Sfântului Botez, prin asceză gradată și în cele din urmă prin experință mistică.

În Omilia a XI-a din Tâlcuirea la Cântarea Cântărilor, Sfântul Grigorie de Nyssa amintește evoluția cunoașterii lui Dumnezeu, prin cuvântul Sfintei Scripturi și prin poruncile Legii. Poruncile pe care le-a primit Moise pe Muntele Sinai se referă și la Dumnezeu și la viața virtuoasă a creștinului. Este o prelungire sau o întrepătrundere, întrucât esența învățăturii despre Dumnezeu coincide cu esența vieții care participă la Dumnezeu.

Sfânta Scriptură, cel dintâi mijloc de cunoaștere a lui Dumnezeu, apropie firea omenească de Dumnezeu. Mai întâi o luminează prin prooroci și prin Legea Veche pregătind strălucirea luminii celei adevărate. Rolul Sfintei Scripturi este să nască în noi, dorul necontenit după Dumnezeu, după vederea Lui față către față.

II.1. Rugăciunea- cale de cunoaștere prin dialog

Creștinul este o persoană a rugăciunii și trebuie să fie mereu conștient că prin rugăciune el experiază prezența lui Dumnezeu ca subiect. Când se roagă, omul avansează în cunoașterea lui Dumnezeu, pentru că prin cuvintele rugăciunii i se deschide omului orizontul cunoașterii duhovnicești. El se înalță în măsura în care el îl vede pe Dumnezeu prezent în această viață cu proiecție spre viața veșnică, care pentru Sfântul Grigorie este o unire intimă unde găsește ceea ce îi este folositor.

În gândirea Sfântului Grigorie, rugăciunea este fundamentul cunoașterii lui Dumnezeu de către suflet, adevărata rugăciune punându-ne în legătură cu Dumnezeu. Rugăciunea face ca Duhul Sfânt să rămână în noi, pentru că noi suntem cu adevărat temple ale Duhului Sfânt (2Corinteni 3,16-17). Darurile rugăciunii, simplitatea, bărbăția, cumpătarea, înțelepciunea, cinstea, curățenia, smerenia, sunt asemenea lămpilor fecioarelor înțelepte, pregătite mereu să-L primească pe Mirele ceresc, pe Iisus Hristos. Așa, închinarea la El este utilă, pentru că omul duhovnicesc, prin credință curată, este chemat să aleagă, să trăiască și să practice virtuțile, căi prin care își atinge asemănarea cu Cel care l-a adus la viață și i-a dat și chipul Său. ”Rugăciunea este paza neprihănirii, potolirea mâniei, înfrânarea mândriei, curățirea de pomenirea răului, dezrădăcinarea pizmei, înlăturarea nedreptății, îndreptarea necredinței. Rugăciunea este tăria trupurilor, belșugul casei, dreapta cârmuire a cetății, puterea împărăției, biruința în război, asigurarea păcii, împăcarea celor dezbinați, stăruința în împăcare. Rugăciunea este pecetea feciorie, credința în căsătorie, arma călătorilor, păzitoarea celor ce dorm, îndrăzneala celor ce veghează, rodnicia plugarilor, izbăvirea celor ce călătoresc pe mare. Rugăciunea este odihna celor ce dorm, mângâierea celor întristați, veselia celor ce se bucură..”.

Rugăciunea unește, leagă sufletul cu Dumnezeu, pentru că prin cuvântul adresat lui Dumnezeu noi stăm în legătură cu Cel ce ne ascultă. Noi vorbim în mod direct cu Dumnezeu în rugăciune și astfel devenim conștienți că ne aflăm legați de Persoana supremă. Rugăciunea are rostul de a ne introduce în tainele dumnezeiești, este un mijloc de a cunoaște tainele dumnezeiești prin trăire.

II.2 .Virtutea- rod al conlucrării voinței omului harul divin

Natura umană este un infinit în devenire, ea se lansează către ființa divină care este infinitul în Ființă, dar nu atinge niciodată această Ființă Absolută. Purificarea și îmbunătățirea firii umane se face prin despătimire și lucrarea virtuții, fiecare patimă ce este smulsă din rădăcini este înlocuită cu o virtute. Sfântul Grigorie de Nyssa definește virtutea ca fiind indefinibilă sau indefinită, pentru că din ce înaintezi în ea ți se deschide vederea și dorința spre o înaintare mai profundă în ea. Astfel, omul se depășește pe sine prin înaintarea în virtute și deci în cunoaștere a misterelor divine. Finalitatea demersului ascetic este unirea cu Dumnezeu, această unire o regăsim descrisă foarte frumos în Cântarea Cântărilor. Virtutea este o lucrare nesfârșită a binelui, aceasta nu are hotar. Acest lucru îl spune în mod clar Sfântul Grigorie: „binele în firea lui nu are hotar, el se hotârnicește numai prin ce îi este contrar”. Atunci când omul nu mai săvîrșește binele, când nu mai lucrează virtutea începe să lucreze răutatea sau păcatul.

Progresul în cunoaștere se realizează prin înaintare treptată direct proporțional cu starea de curăție dobândită prin efort ascetic. Etapele descrise de lumină, nor, întuneric au fost identificate cu faza purificării, a contemplării și a unirii cu Dumnezeu, aceste etape chiar dacă se găsesc prezentate diferențiat nu trebuie văzute ca fiind izolate, ci perihoretic. Sufletul înaintând prin acestea spre cele de sus părăsind cele de jos, ajunge înăuntrul adâncimilor cunoștinței de Dumnezeu, fiind înconjurat din toate părțile de întunericul dumnezeiesc. Această etapă implică totdeauna o ieșire a sufletului din sine însuși, o strămutare a sufletului în Dumnezeu.

Sfinții Părinți au numit virtuțile “forme umane ale însușirilor lui Dumnezeu” Omul care dorește să-L vadă și să-L cunoască pe Dumnezeu se află mereu în căutare, într-un dinamism cognoscibil. În acest sens, virtutea creștină este imperios necesară, ea fiind mijlocul principal al progresului spiritual. „Virtutea se câștigă prin credință (δια πιστεως) și prin buna conștiință a vieții”.

Astfel – spune el – „tot păcatul se lucrează fie prin ceea ce este sub virtute, fie prin ceea ce cade deasupra ei”. De pildă, bărbăția este între lașitate și îndrăzneala nesăbuită, înfrânarea este între desfrânare și un exces rigorist, „ce chinuiește conștiința”, până la devianta scârbire „de căsătorie ca de o desfrânare” , etc. Virtutea este, astfel, calea ferită de căderile de-a dreapta și de cele de-a stânga, fiind „la mijloc între relele de pe laturi” . Adevărata desăvârșire constă în „a nu ne despărți de viața păcătoasă ca niște robi, din teama de pedeapsă, ci a lucra binele în nădejdea răsplătirii, câștigând viața virtuoasă”.

Cunoașterea lui Dumnezeu în întunericul supraluminos (εν γνόφω)

A treia etapă (εν γνόφω) este calea întunericului, destinația finală a traiectoriei stabilite de Sfântul Grigorie. Pentru această treaptă Sfântul Grigorie pentru cuvântul „întuneric” folosește cuvântul „tenebre” (γνοφος). Acest înțeles face referire la întunericul supraluminos sau strălucitor. În această stare sufletul dobândește simțirea covârșitoare a felului cum există Dumnezeu. Aici, creștinul nu găsește un punct final al drumului său, iar destinația sa nu este nici o destinație. Este doar o apropiere tainică a sufletului de Dumnezeu, în urma căreia, sufletul devine asemenea unei oglinzi ce reflectă desăvârșirea dumnezeiască.

III.1. „Vederea lui Dumnezeu”

Sufletul tinde să-L cunoască pe Dumnezeu, dar nu va reuși niciodată să dobândească cunoașterea deplină întrucât „cerul și pământul impun o limită a cunoașterii noastre prin vedere”. Datoria omului rămâne ca acesta să continue mereu să se apropie mai mult de Dumnezeu prin iubire. Cunoașterea devine iubire (η δε γνωσις αγάπη γινεται) iar Dumnezeu este cunoscut ca iubire. „Conceptele creează idoli despre Dumnezeu, numai mirarea pricepe ceva”.

Scopul final al omului după Sfântului Grigorie este cunoașterea adevărului, identificat nu cu adevărul istoric conform definițiilor scolastice, ci cu experiența în cunoașterea adevărului desăvârșit, care este însuși Dumnezeu. Cum este concepută cunoașterea adevărată în gândirea Sfântului Grigorie? Cunoașterea adevărului se identifică cu vederea lui Dumnezeu. Omul se apropie, Îl cunoaște pe Dumnezeu și dorește să Îl vadă, chiar dacă știe că „vederea lui Dumnezeu nu poate încăpea în viața oamenilor”. Pentru Sfântul Grigorie „a vedea” înseamnă „a avea”, și cum a nu vedea ceva înseamnă a nu avea parte de lucru văzut, rezultă că este imposibil dincolo de vedere să existe o nouă cale de cunoaștere. Pentru rezolvarea acestei probleme spirituale, Marele mistic consideră că numai „taina întunericului” reprezintă, totuși, un mod de cunoaștere divină și de comuniune cu Dumnezeu, superioară contemplației lumii în care Dumnezeu s-a arătat lui Moise în rugul aprins, la începutul chemării sale.

Calea vederii lui Dumnezeu urmează ordinii din viața lui Moise unde a-L vedea pe Dumnezeu înseamnă a-L avea pe Acesta. Prima vedere a fost în lumină, dar a doua este în întuneric. Sfântul Grigorie de Nyssa, spre deosebire de multi Sfinți Părinți ai Bisericii, consideră că întunericul unde a ajuns Moise reprezintă un mod de comuniune cu Dumnezeu, superior contemplației luminii. Nu trebuie să vedem în aceasta o contradicție, ci un progres, pentru că adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu este exprimată de el, într-un mod paradoxal: „a vedea constă în a nu vedea (το εν τουτω το ιδειν, εν το μη ιδειν)”. „Căci pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” ( Ioan 1, 18).

Potrivit Sfântului Grigorie nu există o vedere finală a lui Dumnezeu. Sufletul nu va putea niciodată să pătrundă esența divină, să-L înțeleagă total pe Dumnezeu. Pentru el, creștinul Îl va putea vedea pe Dumnezeu în puritatea sufletului său, fiind vorba aici de o vedere interioară, și nu de una exterioară. Privirea îndreptată spre Dumnezeu ne arată direcția corectă a vieții virtuoase. Omul își găsește direcția dorinței sale, prin chipul cu care a fost înzestrat de Dumnezeu la creație, și prin care el este înrudit cu Creatorul Său. A-L vedea pe Dumnezeu înseamnă a-L urma, pentru că Dumnezeul este ghidul ce trebuie urmat: „Nu este posibil să meargă în siguranță cel care nu cunoaște drumul dacă nu are o călăuză. Urmându-l, călăuza îi arată drumul. Dacă mereu este orientat către spatele celui care merge înainte, el nu se va îndepărta de la drumul cel bun. Dacă mișcarea sa îl poartă acolo, și încoace sau dacă întoarce privirea sa spre fața călăuzei cu siguranță se va angaja pe un alt drum decât pe acela pe care i l-a arătat călăuza sa. Tocmai pentru a nu alerga în sens contrar față de călăuza sa, Domnul a spus celui călăuzit: Nu vei vedea fața Mea! Binele nu se opune niciodată binelui, ci mereu îl urmează. Ceea ce este opus, se opune binelui. Moise niciodată nu s-a opus Binelui, ci L-a urmat”.

Gândirea Sfântului Grigorie de Nyssa diferă de cea a lui Platon, Aristotel, Filon, Origen pentru că depășește panteismul acestora și afirmă transcendența reală a lui Dumnezeu. Sfântul Ierarh afirmă ca domeniul inteligibilului a fost creat pentru lume din voință și nu din gândire, cum susțineau filosofii antici.

III.2. Asemănarea cu Dumnezeu

Scopul creării omului este dobândirea asemănării cu Dumnezeu. După Sfântul Grigorie de Nyssa, asemănarea cu Dumnezeu (ομοίωσις) este desăvârșirea omului în bine, este imitarea vieții dumnezeiești. Creștinul este chemat să devină asemenea cu Dumnezeu, întrucât dacă nu ajunge la această stare nu va putea vedea fața lui Dumnezeu. Această vocație este o reîntoarcere la starea de fericire pe care a avut-o înainte de căderea în păcat. „A se face asemenea cu Dumnezeu, înseamnă a se face drept, evlavios, bun și cele asemenea”.

Asemănarea cu Dumnezeu constă în faptul că omul reproduce într-o anumită măsură pe Dumnezeu, prin schimbarea în bine a vieții. Sufletul nostru mereu caută pe Dumnezeu, precum floarea soarelui se îndreaptă spre soare: „Căci Dumnezeu singur, cu adevărat, are dulceața și dorirea și iubirea. Gustarea continuă din Dumnezeu devine pricină a unei dorințe și mai mari, pentru că intensifică pofta prin participarea la bunuri”. Și asemănarea cu Dumnezeu nu are limită, pentru că e o neîntreruptă depășire de sine, o desăvârșire care nu se încheie niciodată. Pentru că Dumnezeu este infinit, sufletul omului este infinit în devenire. Astfel, el crește mereu în virtute, fiind într-un progres permanent. Asemănarea cu Dumnezeu este ținta epectazei, lucrarea noastră duhovnicească de a ne apropia de Dumnezeu, prin virtuți.

„Unirea sufletului cu Dumnezeu este ilustrată în Cântarea Cântărilor prin prisma faptului că tot ce îi este atribuit Mirelui i se atribuie și miresei, încât de multe ori nu știm dacă se vorbește de Mire sau de Mireasă”. Exemplul vinului cu care îmbată El pe mireasă este vinul cu care Îl îmbată ea pe El, la fel și mărul care hrănește și când pe unul când pe altul.

Iar prin asemănarea cu mulțimea arcurilor se cuprinde în cuvânt măreția tuturor virtuților, credința evlavioasă fiind ea însăși „lanțul de aur care strălucește în jurul grumazului, făcut din aurul nestricăcios al cunoștinței de Dumnezeu”.

Prietenii Mirelui adaugă: „Asemănări de aur vom face ție, cu ținte de argint, cât este împăratul în culcușul său”. „Cel ce are deasupra sa pe Dumnezeu îl are și în sine”, observă sfântul Grigorie, asemănările de aur cu ținte de argint desemnând înfrumusețarea sufletului prin „cugetările bune despre înțelesurile tainelor”, ca Dumnezeu să fie în suflet „nu ca în scaun, ci ca în culcușul Lui”. Sunt numite „asemănări” pentru că „firea dumnezeiască e mai presus de toată cugetarea și cuprinderile cugetării”, lucirea Celui căutat fiind desemnată „prin oglindă și ghicitură” . Însă „sufletul călăuzit prin aceste înțelesuri spre cuprinderea celor necuprinse poate face să se sălășluiască în sine, prin credință, firea care e mai presus de toată mintea”.

Atunci, sufletul, răspândind mireasma harului, poate să spună: „nardul meu și-a dat mirosul lui” , cu înțelesul că „prin virtuți se ivește în noi cunoștința binelui celui mai presus de toată mintea, precum printr-o icoană se poate cunoaște frumusețea modelului”. Această unire nu trebuie înțeleasă ca o contopire deoarece fiecare își păstreaza ființa nealterată, ea se realizeză prin iubire, nu este o unire ființială. Acest lucru se explică prin faptul că omul cu cât înaintează mai mult în unire devine mai conștient de deosebirea sa față de Ființa supremă și devine mai însetat după Ea.

Sfințenia este ultima treaptă a desăvârșirii. Cel care urmează lui Dumnezeu, urmează sfințeniei Lui, sfințenie la care se poate ajunge numai prin practicarea neîntreruptă a virtuților. Astfel, când omul este curat, purificat de orice patimă, are în el pe Dumnezeu, este asemenea cu Dumnezeu, și se află în starea în care poate să participe la bunurile supreme ale ființei dumnezeiești.

Concluzii

Cunoașterea lui Dumnezeu și experiența duhovnicească sunt teme vaste și complexe în opera Sfântului Grigorie. Pentru el, cunoașterea angajează pe om cu toată ființa în participarea sa la Dumnezeu. Astfel, omul întelege cunoașterea ca urcuș spre Dumnezeu, care presupune purificarea de patimi și dobândirea curăției sufletești. În această trăire, curățenia inimii este absolut obligatorie, deoarece Dumnezeu numai în ea Se sălășluiește. De fapt, omul duhovnicesc, atunci când vorbește cu Dumnezeu în rugăciune, constată că El nu este exterior sufletului său. Un rol esențial în acest urcuș spre îndumnezeire îl au Sfintele Taine cu ajutorul cărora omul intră în comuniune intimă cu Dumnezeu și, prin ele, harul Sfântului Duh devine absolut necesar pentru viața duhovnicească fără de care cunoașterea lui Dumnezeu nu ar fi posibilă.

Sfântul Grigorie de Nyssa a fost mereu conștient de misiunea ce îi revine, în calitate de părinte și îndrumător duhovnicesc, de a împărtăși oamenilor săi norme statornice și principii înalte de viață creștină.

Sfântul Grigorie de Nyssa reprezintă așadar o provocare din punct de vedere teologic, dar este și o sursă de inspirație pentru orice teolog care caută să înțeleagă calea desăvârșirii. Departe de a părăsi reflecțiile sale cu privire la natura infinită a esenței lui Dumnezeu în întunericul adânc, el a lucrat cu sârguință și a găsit locul în cazul în care un astfel de adevăr a fost util pentru creștinii care au nevoie să-și purifice sufletele lor, pentru cei care doresc să avanseze în viața lor duhovnicească prin dobândirea virtuților creștine.

Bibliografie

Izvoare scripturistice

Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990.

B. Izvoare patristice

SFÂNTUL GRIGORIE al Nyssei, Despre viața lui Moise, în coloana „Părinți și Scriitori Bisericești”, (P.S.B.), vol. 29, traducere și note de Pr. prof. dr. Stăniloae și Pr. Ioan Buga, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.

IDEM, Tâlcuire amănunțită la Cântarea Cântărilor, în coloana „Părinți și Scriitori Bisericești”, (P.S.B.), vol. 29, traducere și note de Pr. prof. dr. Stăniloae și Pr. Ioan Buga, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.

IDEM, Omilii despre Fericiri, Omilia a VI-a, în coloana „Părinți și Scriitori Bisericești”, (P.S.B.), vol. 29, traducere și note de Pr. prof. dr. Stăniloae și Pr. Ioan Buga, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.

IDEM, Despre facerea omului, cap. XVI, în P.S.B., vol. 30, traducere și note de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.

Lucrări

COMAN, Ioan G., Pr. Prof. Dr., Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent-2000.

IDEM, Probleme de Filozofie și Literatură Patristică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București, 1995.

CHIFĂR, Nicolae, Pr., Sfântul Grigorie de Nyssa (335-394 ) – teologul contemplativ din Capadocia,în vol. „Teologie și Spiritualitate Patristică”, Editura Trinitas, Iași, 2002.

DANIELOU, J., Platonisme et théologie mystique. Essai sur la doctrine spirituelle de saint Grégoire de Nysse, Paris 1944.

DAVIDEANU, Constantin, Pr. Drd., Cunoașterea lui Dumnezeu după Sfântul Grigorie de Nyssa, în„Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul LXIV, nr. 4/1988.

EVDOCHIMOV, Paul, Cunoașterea lui Dumnezeu în tradiția răsăriteană : învățătura patristică, liturgică, iconografică, trad., pref., și note pr. Prof. Vasile Răducă, edit. Humanitas, București, 2013, p.169.

FER, Nicolae, drd., Cunoașterea lui Dumnezeu și idea de epectază la Sfântul Grigorie de Nisa, în „Ortodoxia”, anul XXIII, nr. 1/1971.

IRINEU , Popa, Acad. Dr. Mitr., Experiențe mistice la Părinți Orientali, Edit. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2012.

LOSSKY, Vladimir, Vederea lui Dumnezeu, traducere din limba franceză de Prof. dr. Remus Rus, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.

MOUTSOULAS, Elias, Essence et Energie de Dieu selon Saint Gregoire de Nyssa, http://www.myriobiblos.gr/texts/french/moutsoulas_essencenysse.html.

MEREDITH, Anthony, Capadocienii, traducere din limba engleză de Pr. Constantin Jinga, Editura Sophia, București, 2008.

MORESCHINI, Claudio, Istoria filosofiei patristice, traducere de Alexandra Cheșcu, Mihai Silviu, Edit. Polirom, Iași, 2009.

IDEM, “The Good and the Beautifl in Gregory of Nyssa”, dans ERMHNEYMATA. Festschrift für H. Hörner, ed. H. Eisenberger, Heidelberg 1990, p. 140.

PAPADOPOULOS, Stylianos, prof. dr., .Patrologie, vol.II/2, traducere Pr. Dr. Adrian Marinescu, Editura Bizantină, București, 2012.

RĂDUCĂ, Vasile, Pr. Dr., Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.

SLĂTINEANUL, Arhiereu Irineu, prof. univ. dr. , Epectaza ca experiență mistică întru nesfârșita adâncire în Dumnezeu la Sfântul Grigorie de Nyssa, în „Mitropolia Olteniei”, anul LIX, nr. 5-8/2007.

VOICU,Constantin, Diac., Problematica teologiei Sfântului Grigorie de Nisa, în „ Mitropolia Ardealului”anul IX, nr. 3-5/1964, p. 232.