Cultul Icoanelor

Capitolul I – Introducere în cultul icoanelor

I.2 Cultul icoanelor

Prezența sfintelor icoane în spațiul liturgic are, înainte de toate, un fundament doxologic: „Noi ne închinăm Domnului Hristos și cinstim pe Maica Domnului și pe sfinți, și prin icoanele care îi reprezintă”. Această considerație a marelui teologic Dumitru Stăniloae punctează motivul principal ce stă la baza argumentarii venerarii sfintelor icoane. Acestea sunt, prin însăși utilitatea lor de obiecte liturgice, hărăzite închinării credincioșilor, îndreptată către sfinții reprezentați în ele.

Astfel este notabilă diferența esențială dintre cultul creștin nou – testamentar și cel iudaic, vetero – testamentar. Deși Vechiul Testament respingea vehement ideea de chip cioplit, prin reflectarea lui Dumnezeu în obiecte de venerare, totuși admitea existența unor simboluri sfinte care reflectau puterea lui Iahve, ca de exemplu: Chivotul Legii, Cortul sfânt, toiagul lui Aaron, etc. Cu trecerea timpului însă, pericolul confundării Creatorului cu creația a devenit din ce in ce mai mare, deoarece poporul evreu trăia intre neamuri idolatre și risca să iși identifice simbolurile divine cu divinitatea însăși.

Așadar, s-a impus înlocuirea idolului care deforma divinitatea cu simbolul sacru care menținea conștiința deosebirii dintre creație și Creator. Dacă prin idoli poporul evreu pierdea conștiința unui Dumnezeu superior naturii, prin simboluri ei afirmau credința într-un Dumnezeu transcendent lumii, practicând, prin cult și rugăciune, o legătură concretă cu El. În contextul religiei creștine bazată pe umanizarea cuvântului lui Dumnezeu, funcția obiectelor sfinte se modifică vizibil, Întruparea legitimând pe deplin imaginile sacre. Mai exact, nu întruparea Mântuitorului este cea mai reprezentativă în acest caz, ci mai ales apropierea sa prin acest eveniment de umanitate. Aceasta este deci, motivația cea mai importantă a necesității icoanelor. Dacă anterior am menționat icoana ca obiect simbolic, pe baza funcției sale de liant între lumea sensibilă și cea inteligibilă, adică a simțurilor și a rațiunii, mai departe voi trata caracterul intermediar al icoanei ca mijloc al dialogului dintre om și Dumnezeu. Icoanele sunt cele care mărturisesc apropierea neîncetată între om și divinitate, așa cum remarcă părintele Stăniloae prin afirmația „Respingerea icoanei e proprie celor ce resping în general orice fel de comunicare a lui Hristos din planul invizibil cu noi, prin vreo putere oarecare”.

Un aspect și mai important dezvoltat de părintele Stăniloae ca justificare a importanței icoanei este „teologia chipului”.

„Fața omenească este prin ea însăși mijlocul de comunicare între oameni. Fața nu e dată omului pentru o existență a lui în izolarea individualistă. Din acest punct de vedere, există o mare identitate de rol între față și cuvânt. Ele sunt date omului pentru că el este persoană, deci subiect comunicabil, subiect pentru alte subiecte. Ca persoană, omul nu există numai pentru sine, ci și pentru ceilalți, și se realizează pe sine în comunicare cu ceilalți […] În fața omului se reflectă toate urmele lăsate de întâlnirea și de convorbirea cu ceilalți oameni. Iar cuvintele lui se îmbogățesc din convorbirea cu ceilalți, din învățarea de la ei, din cuvântul lor oral sau scris […] Omul este o ființă interpersonală, noi, creștinii spunem că este ființă tripersonală, după chipul Sfintei Treimi, pentru că totdeauna două persoane care vorbesc au în vedere o a treia persoană, sau pe el multiplicat […] Fața e proiecția inevitabilă a insului spre ceilalți, ea ține de el pentru că el ține de ceilalți. De aceea a luat Fiul lui Dumnezeu față omenească. El a arătat prin aceasta interesul Lui față de noi, voința de a comunica cu noi.

[…] Credincioșii care vor să aibă cu ei nu numai cuvântul lui Hristos până la sfârșitul veacurilor, ci și fața Lui umană, și prin ea « Fața » Dumnezeirii ca izvor al tuturor fețelor omenești, deci și al feței asumate de Hristos; sau « Fața » dumnezeiască, ca formă mai presus de forme a existenței Sale tripersonale externe, ca expresivitate intratreimică, izvor al oricărei expresivități și comunicări interpersonale create”.

Această interpretare a teologului român Dumitru Stăniloae justifică temeiul ipostatic al icoanei, conceptele centrale în jurul cărora se învârte argumentația sa fiind cele de chip și față. Așadar, dacă pentru a se mântui, conform învățăturii Bisericii Răsăritene, omul trebuie să devină Dumnezeu prin participarea la energiile necreate, reiese, conform Sfântului Simeon Noul Teolog, că aceștia trebuie să se privească unul pe celălalt față către față; așa cum știm că Dumnezeu ne veghează permanent pe parcursul vieții noastre cu știința Sa atotcuprinzătoare, așa și noi trebuie să privim la fața Sa, contemplându-i chipul înveșmântat în slava sa divină. Dacă la extazul mistic, punctul maxim al vieții spirituale creștine, pot ajunge numai un număr restrâns de credincioși, prin icoane au acces majoritatea oamenilor la lumea divină, unde I se pot adresa direct lui Dumnezeu; vedem astfel rolul epistemic al icoanei în procesul cunoașterii lui Dumnezeu.

Așa cum demonstrează Părintele martir Pavel Florensky în studiile sale „Cadrul eclezial – sinteză a artelor” și „Lavra Sfânta Treime – Sfântul Serghie și Rusia”, icoana nu trebuie percepută ca obiect artistic în sensul profan al cuvântului. Icoana este un obiect de închinare, liturgic și simbolic totodată, și niciodată un obiect estetic, mai exact, ea neputând fi abordată după criteriile artei profane, deoarece funcția ei nu este de a încânta ochiul, ci de a mijloci dialogul credinciosului cu obiectul credinței sale. Florensky nu neagă astfel valoarea estetică a icoanei, el respinge însă tendința de a privi aceste obiecte sfinte în afara contextului și a matricei lor formative: cadrul eclesial.

Această funcție intermediară a icoanelor este justificată cel mai bine de către Sfântul Teodor Studitul în renumitele sale „Tratate contra iconoclaștilor”: „Icoana există în El în potență și poate fi pururea văzută în Hristos, chiar înainte de a fi realizată tehnic, așa cum și umbra subzistă pururea în trup, chiar dacă nu este încă configurată de o rază de lumină, mod în care nu este în afara verosimilului a spune că Hristos și icoana Lui sunt simultane […] Prototipul și icoana își au existența legată cumva unul de altul și prin suprimarea unuia este suprimat împreună și celălalt, precum atunci când e suprimat dublul, e împreună suprimată și jumătatea. Prin urmare, nu poate exista Hristos fără ca icoana (chipul) Lui să fie în potență și să existe pururea în prototip, mai înainte de a fi executată tehnic. Prin urmare, cel ce nu mărturisește că în El este venerată (și închinată) împreună și icoana Lui, suprimă însăși închinarea lui Hristos”.

Opera care ne oferă posibilitatea de a pătrunde dimensiunea liturgică și simbolică a icoanei în plinătatea ei este „Mystagogia” Sfântului Maxim Mărturisitorul, care inițiază cititorul în tainele cosmosului, omului și divinității. Elementul de legătură al celor trei nivele ontologice este Biserica, în cadrul căreia icoanele cauzează deplina conștientizare a armoniei universale. Elementele componente ale cultului ortodox: Dumnezeu sălășluit în Sfânta Sfintelor, în darurile prefăcute în Trupul și Sângele Mântuitorului, în celelalte elemente liturgice: icoanele, moaștele, obiectele de cult, veștmintele preoțești, muzica sacră, tămâia, lumânările, și alăturate structurii arhitecturale a Bisericii: pronaos, naos și altar, contribuie la plinirea unității dintre cosmos, om și Dumnezeu.

Tot acest proces, cu dinamica sa complexă, este reflectat în teologia icoanei, deoarece, pe măsură ce omul care participă la viața liturgică se îndumnezeiește, el devine capabil să sfințească materia așa cum se întâmplă și în procesul pictării unei icoane. După cum conaștem din pravila de alcătuire a icoanelor, că toate materialele care sunt utilizate de iconari sunt sfințite prin ierurgii speciale, la fel și iconarul primește o binecuvântare pentru a-și pune în practică darul său. Toți acești pași sunt esențiali în pregătirea și ducerea mai departe a cultului ortodox.

De asemenea, mai există un rol extrem de important pe care icoanele îl au în Biserică: unul pedagogic. Așa cum aflăm din paginile biblice nou-testamentare, dimensiunea pedagogică a activității Mântuitorului este extrem de intensă. Creștinii nu se pot închina fără a fi învățați cum să facă acest lucru, și fără a li se prezenta motivația care justifică închinarea. Astfel, icoana nu este numai un obiect al închinării, ci unul cu intenții pedagogice evidente. Privind icoanele, credincioșii beneficiază de toate cunoștințele implicate în contemplarea scenelor și a persoanelor sfinte.

Mai presus de toate aceste dimensiuni ale icoanei, trebuie să avem în vedere în permanență caracterul lor apofatic: așa cum relația între lumea celor văzute și a celor nevăzute este o taină, și relația dintre imagine și prototip rămâne de asemenea o taină. Conform Părintelui Stăniloae, icoana „e apofatică cum e toată liturghia”, iar așa cum o caracterizează Florensky, „e apofatică pentru că unește trecutul cu prezentul și cu viitorul eshatologic etern. Icoana este un chip al eternității. Ea ne îngăduie să ne depășim timpul și să întrevedem veacul viitor în oglinda tremurândă a chipurilor.” La considerațiile acestor doi teologi, aș putea adăuga faptul că icoana este un chip al eternității vii, deoarece prin ea transpare Cel ce nu are început, sfârșit sau mărginire în puterile Lui.

Eternitatea vieții spre care face deschidere icoana sunt ale firii divine făcute om din iubire, și ale entităților umane în care locuiește firea dumnezeiască Cea întrupată, și odată cu aceasta, însăși Sfânta Treime, acesta fiind motivul pentru care icoanele au nume de persoane. Prin icoană transpare nu doar o esență nemărginită și veșnică, ci o persoană divină, care se implică într-o comuniune cu altele, prin chipul său omenesc care are un caracter personal. Așa cum afirmă Florensky, „E o eternitate și o infinitate care ne vorbește și cu care vorbim, cu care suntem în dialog și care își revarsă eternitatea și infinitatea ei ajutătoare, iubitoare, călăuzitoare, sfințitoare în noi. Eternitatea aceasta ce transpare prin icoane, revărsată în trup, ridică și trupul la viața eternă prin învierea trupului asumat de Fiul lui Dumnezeu. Atât prin faptul că ne arată eternitatea personală, cât și prin faptul că ea ne arată eternizarea trupului, iconografia este metafizica existenței concrete”, la rândul ei fiind metafizica concretă a vieții.

I.2 Iconografia Maicii Domnului

Întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, nu ar fi putut avea loc la întâmplare, așadar, Fecioara Maria va îndeplini un rol foarte important in istoria întrupării. Chiar Sfântul Apostol Pavel, spune în epistola sa către Galateni: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere ca sa dobândim Învierea”

Dumnezeu le-a promis oamenilor Întruparea, iar în momentul îndeplinirii acestei profeții Fecioara Maria a fost adăugată în cercul reprezentațiilor profețiilor mesianice, fiind reprezentată de un număr foarte mare de simboluri, cum ar fi: „munte”, deoarece Hristos este piatra care s-a rupt din munte, „rug aprins”, deoarece din rug S-a arătat Dumnezeu, și precum rugul nu se mistuia, așa a rămas pururea fecioara. Maica Domnului a mai fost numită și „ușă”, „poartă”, „punte” și „scară”, deoarece prin ea S-a coborât Hristos și tot prin ea urcă oamenii la cer. Fecioarei i s-a mai spus și „candelă”, pentru că ea a ținut în pântece pe Iisus, cel ce este lumină și foc nestins. Alte simboluri au mai fost: „templu”, „chivot”, „biserică” și „casă a lui Dumnezeu”, deoarece fecioara a purtat în pântecele ei pe Hristos, în același fel în care Dumnezeu a fost primit in Templu și în Cortul lui Moise. Este „mlădiță”, „arbore” și „toiag odrăslit”, pentru că prin ea se face legătura fizică între neamul lui David, care reprezintă întreaga umanitate, și Iisus Hristos, om și Dumnezeu.

Tradiția ortodoxă învață că primele trei icoane închinate Născătoarei de Dumnezeu au fost pictate de Sfântul Evanghelist Luca. Această tradiție ne este transmisă printre altele și prin anumite texte liturgice de la unele sărbători ale Fecioarei Maria, cum ar fi cele ale Maicii din Vladimir, la care, în timpul vecerniei, la litie, se cânta pe glasul VI o stihire care spune: „Atunci când icoana ta a fost mai întâi pictată de vestitorul tainelor Evangheliei și ți-a fost adusă ca să o recunoști și să-i dai puterea de a izbăvi pe cei care te preacinstesc, te-ai bucurat, tu, cea milostivă și prin care ne-a venit mântuirea, tu ai fost asemenea gurii și glasului icoanei. Precum atunci când l-ai zămislit pe Dumnezeu cântai imnul – De acum mă vor ferici toate neamurile… – tot așa, privind icoana, spus-ai – Harul și puterile mele să fie cu acest chip…-. Și cu adevărat credem că ai spus acestea, Stăpână, și că tu ești aproape prin acest chip.”Acest text ne arată în același timp că toate simbolurile și imaginile care reproduc trăsăturile Maicii Domnului, așa cum au fost ele fixate de Sfântul Luca, au primit forța și Harul de la însăși modelul lor.

Istoricul bizantin, Teodor Anagnostul, ne oferă cea mai veche mărturie pe care o avem în ceea ce privește icoanele pictate de Sfântul Evanghelist Luca. Informația ne este dată în jurul anului 450, când, a fost adusă la Constantinopol o icoană a Fecioarei Maria Călăuzitoare care, se spune ca a fost pictata de Sfântul Luca, și era dăruită de Împărăteasa Eudoxia către sora sa Pulheria. Această ipoteză este susținuta și de Sfinții Părinti Andrei Criteanul și Gherman Patriarhul Constantinopolului.

Maica Domnului ocupă un loc important în arta creștină încă de la începuturile acesteia. Afirmăm așadar că niciun alt subiect nu a fost mai mult tratat în iconografie decât cel al Fecioarei Maria cu Pruncul Iisus, fapt ce a făcut ca, atât în Răsărit, cât și în Apus, operele care tratează această temă să fie numeroase. În special în Rusia, la sfârșit de secol al XIX-lea, icoanele bizantine ale Maicii Domnului au fost examinate îndeaproape de un număr mare de teologi și iconografi. Putem observa în operele acestora două înclinații: cea a lui Golubțov și Panov, care încercau să identifice drumul formal parcurs de diferitele icoane pentru a le putea urmări evoluția de-a lungul timpului. Pe de altă parte, cea de-a doua direcție urmărea scopul pur liturgic și era marcată de nume precum Ponomarev și S. V. Bulgakov, care, prin lucrările lor, descriau icoanele făcătoare de minuni și împrejurările apariției lor.

Prin urmare, experții răsăriteni au în vedere iconografia bizantină a Maicii Domnului, în timp ce cei apuseni privesc arta Bizanțului prin prisma literaturii.

Icoana Maicii Domnului reprezintă prima ființă umană care a îndeplinit scopul Întrupării: îndumnezeirea omului. Ortodoxia mărturisește strânsa legătură dintre Fecioara Maria și omul căzut și care poartă urmele păcatului originar, și nu neagă descendența ei din Adam. Pe de altă parte, desăvârșirea personală a Fecioarei și înaltul grad de sfințenie al acesteia justifică supravenerarea Ei. Fecioara este cea care a îndeplinit scopul oricărei ființe umane. Ea a atins deja o transfigurare totală și a depășit granița veșniciei, aflându-se încă de acum în Împărăția pe care Biserica o prezice odată cu a doua venire a Mântuitorului. Icoanele care reprezintă imaginea Maicii Domnului ocupă primul loc după cele ale Hristos și le completează pe acestea. În comparație cu icoanele celorlalți sfinți și ale îngerilor, icoanele Maicii Domnului și ale Mântuitorului se remarcă atât prin varietate stilistică, cât și prin cantitate și intensitate a venerărilor.

O sărbătoare semnificativă închinată Maicii Domnului și icoanelor acesteia este Duminica Ortodoxiei, atunci când condacul nu se adresează unei persoane din Sfânta Treime, ci Maicii lui Dumnezeu, putând identifica aici un exemplu al unității învățăturilor despre Hristos și Maica Domnului. Deoarece întruparea celei de-a doua persoane a sfintei treimi este dogma fundamentală a creștinismului ortodox, mărturisirea ei se poate realiza doar prin mărturisirea Fecioarei Maria ca adevărata Maică a lui Dumnezeu. Potrivit Sfinților Părinți, reprezentarea lui Dumnezeu om se fundamentează pe posibilitatea de a înfățișa firea umană a Maicii Sale: „Întrucât Hristos S-a născut din Tatăl Cel nevăzut, El nu poate avea chip. Într-adevăr, ce chip ar putea corespunde Dumnezeirii a Cărei reprezentare este absolut interzisă de Sfânta Scriptură? Dar, din momentul în care Hristos S-a născut dintr-o Maică ce poate fi văzută, El are firește un chip care corespunde celui al Maicii Sale. Iar dacă arta nu L-ar putea înfățișa, ar însemna că El nu s-a născut decât din Tatăl și că nu S-a Întrupat. Dar așa ceva ar fi împotriva întregii iconomii dumnezeiește a mântuirii noastre”.

Capitolul II. Recunoașterea Maicii Domnului în cultul ortodox

Asemenea tratării oricărei dogme și învățături de credință, și dogmatica ortodoxă trebuie să evidențieze dimensiunea doxologică a acesteia, fiindcă numai așa se reflectă pe de-a întregul experiența eclezială, pe care o au credincioșii, mărturisind acea dogmă. În acest fel, dogma se ancorează nu numai în Revelația Divină, ci și în viața Bisericii, pentru care a și fost formulată, proclamată și propovăduită.

În cazul dogmei teotokologice, norma teologică poate fi ușor identificată, astfel încât întreg cultul ortodox este străbătut, ca un fir roșu de imnologia consacrată Maicii Domnului, de sărbătorile închinate ei, de sinaxarele, panegiricile și cuvântările de laudă, toate completate în chip fericit de imnografia bisericească.

Putem realiza în acest sens o asemănare între imnologia și iconografia ortodoxă. În ambele contexte, Maica Domnului este înfățișată de multe ori împreună cu Fiul ei, Mântuitorul Iisus Hristos, ceea ce ilustrează cât se poate de clar interdependența dintre cele două dogme: teotokologică și hristologică. Pe de altă parte, chiar și sărbătorile cele mai vechi ale Maicii Domnului apar în forma lor primă ca sărbători ale Mântuitorului. De aceea, apelativul cel mai des folosit în cultul ortodox este acela de „Născătoare de Dumnezeu”, care evidențiază, mai mult decât toate celelalte apelative, legătura unică dintre Maica Domnului și Fiul ei. Astfel este invocată și în Sfânta Liturghie, în marea majoritate a ecteniilor sau, la fel de direct, la Utrenie, după peasna a VIII-a a canonului: „Pe Născătoarea de Dumnezeu și pe Maica Luminii întru cântări cinstindu-o să o mărim”. Lumina a cărei Mamă este ea nu este altcineva decât “Raza Tatălui”, Logosul Divin veșnic, Cuvântul Tatălui, “Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9).

Denumirea de Fecioară, prezentă și la cultul catolic, este oarecum subordonată în cultul ortodox, celui de teotokos, tocmai din dorința de a mărturisi că toată slava și cinstea Maicii Domnului, ca și rolul ei de mijlocitoare provin din unirea ei inconfundabilă cu Fiul ei Dumnezeiesc. Troparul de la Litie, dedicat Maicii Domnului, exemplifică în mod semnificativ această ordine a apelativelor ei, stabilite de Biserică, în urma controverselor teotokologice: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te, ceea ce ești plină de dar, Marie, Domnul este cu tine”.

De aceea, obiceiul venerării Maicii Domnului este, la baza lui, originar din paginile Sfintei Evanghelii, întrucât „încă din timpul vieții ea s-a bucurat din partea creștinilor de toată cinstirea, persoana ei fiind totdeauna asociată în chip firesc cu aceea a Dumnezeiescului său Fiu și înconjurată de dragostea și respectul celor din preajma Lui”.

De altfel, acest șablon în cadrul căruia s-a perpetuat, după adormirea sa, cultul preacinstirii Maicii Domnului, concretizat astfel în cultul particular al creștinilor din Biserica Ierusalimului și din jurul Mormântului Maicii Domnului de la Ghetsimani, a devenit foarte curând topologic pentru canonizarea sfinților, rămas astfel până astăzi în Ortodoxie. Mereu s-a pornit de la practicarea locală a unui cult particular, generalizat apoi în biserica acelui ținut sau a acelui neam, fără ca inițiativa să fie luată de conducerea sinodală a Bisericii, cu ignorarea acestui cult sau în lipsa lui.

Cele mai importante praznice împărătești dedicate Maicii Domnului sunt în număr de patru și ele rememorează momentele principale ale vieții și lucrării sale ce aparțin planului providențial al iconomiei mântuirii: Nașterea sa, Intrarea în biserică, Buna Vestire și Adormirea sa. Din conținutul lor imnografic deducem toate cele patru dimensiuni ale învățăturii teotokologice: atributul maternității divine (teotokia), pururea fecioria (aiparthenia), cel al supracinstirii (hyperdulia) și cel al mijlocirii, pe care l-am putea numi “cel proniator”.

În afara acestor sărbători, se regăsesc în calendarul ortodox și alte zile de pomenire închinate Maicii Domnului, ce evidențiază în mod deosebit calitatea ei de mijlocitoare și ocrotitoare a credincioșilor. Aceste sărbători sunt mărturii concrete ale cultului Bisericii în intervenția continuă, prin puterea Duhului Sfânt și prin mărinimia Mântuitorului Hristos, a Maicii Domnului în procesul mântuirii subiective a credincioșilor, fapte minunate ce sunt consemnate în istoria și spiritualitatea Bisericii Ortodoxe.

Pe parcursul întregii sale dezvoltări de-a lungul secolelor, cultul ortodox a rămas în mod integral fidel doctrinei revelate a teotokologiei, orice nouă creație înscriindu-se în dimensiunea tradiției statornice a Bisericii.

Cultul ortodox mai surprinde un lucru, în deplina sa dinamică, și anume mișcarea ambivalentă a lucrării duhovnicești a Maicii Domnului. Această lucrare este permanent în rugăciune către Hristos Domnul, cerând mila și ajutorul Lui, și tot permanent stă cu fața spre poporul dreptcredincios, revărsând harul și darurile dumnezeiești pe care le are, dar pe care le și primește neîncetat prin Duhul Sfânt de la Mântuitorul, tocmai pentru a le împărtăși celor credincioși. Putem face o comparație între dubla lucrare a preoției sacramentale din Biserică, preotul unificând rugăciunile credincioșilor pe care le aduce înaintea lui Hristos dar simbolizând, în același timp pe Mântuitorul, Care împărtășește credincioșilor harul sfințitor. Așa cum cele două roluri ale preotului nu pot fi despărțite, nici cele două lucrări ale Maicii Domnului, de mijlocire către Dumnezeu și de ocrotire către credincioși, nu pot fi separate.

Dacă ne referim la chipul cultic al Maicii Domnului, este esențial să reținem faptul că Sfântul Ioan Damaschin, cel care are și contribuții dogmatice în explicarea dogmei teotokologice, este supranumit „psalmistul dogmei Theotokos”, deoarece, pe lângă multe creații imnografice, a compus patru omilii în cinstea Maicii Domnului. Dimensiunea de doctrină se îmbină perfect cu cea doxological în aceste omilii, așa cum se poate observa din pasajul următor: “Ființa dumnezeiască minunată, care-l veselești pe Făcătorul Dumnezeu, mintea ta este ocârmuită de Dumnezeu și ațintită numai la Dumnezeu; nu dorește decât ceea ce este curat și cinstit, ea nu se mânie decât împotriva păcatului, și a celui ce l-a născut (diavolul). Tu vei avea o viață mai presus de fire. Nu vei avea pentru tine, căci nici nu te-ai născut pentru tine. Viața ta este pentru Dumnezeu: prin El ai venit în lume, prin El vei sluji mântuirea lumii, pentru ca planul (sfatul) dintru început a lui Dumnezeu, adică Întrupare Cuvântului și îndumnezeirea noastră să se împlinească prin tine”.

Citatul de mai sus, în raport cu întregul cult ortodox, evidențiază hristocentrismul preacinstirii Maicii Domnului, bazat pe centralitatea lui Hristos în viață și lucrarea ei. La fundamentul acestei realități spirituale, lucrarea proniatoare a Mântuitorului se manifestă prin persoana Maicii Sale prea curate, față de noi așa cum cântă Biserica, întregind salutarea îngerească printr-o adresare comunitară, care îmbrățișează pe toți credincioșii Bisericii: “Bucură-te, cea plină de dar, Marie, Domnul este cu tine și prin tine cu noi!” (Troparul de la Și acum, Marimurile de Utrenie). O altă rugăciune, pe de altă parte, exemplifică și mai elocvent resorturile spirituale ale credinciosilor, care îi determină să se adreseze Maicii Domnului, cu nădejdea că, așa cum Hristos Domnul este cu noi prin persoana și lucrarea ei, și noi putem fi cu El, pe aceeași cale, adică prin persoana unică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu: “Stăpâna cea bună a lumii, tu știi că nu avem îndrăznire în noi păcătoșii, către Dumnezeu, pe care L-ai născut. Dar îndrăznind către tine, noi, robii tăi, cădem la Stăpânul prin tine, ca un ace ai îndrăznire către El, ca Unul ce e Fiul tău și Dumnezeul nostru”.

Nu doar ajutorul lui Dumnezeu îl cer credincioșii atunci când își îndreaptă rugăciunile spre Maica Domnului și spre toți sfinții, dar și înaintarea în sfințenia Lui, prin care ei să se poată învrednici de simțirea ei duhovnicească a darurilor Duhului Sfânt, revărsate prin sfinți, ceea ce echivalează cu primirea acestor daruri, care devin roditoare în ei.

Trebuie să ne menținem mereu atenția asupra faptului că, potrivit credinței și spiritualității ortodoxe, reflectate și în cultul Bisericii, cu cât se apropie mai mult de Hristos Domnul, prin puterea Duhului Sfânt, a credinței și a faptelor bune, credincioșii se apropie tot mai mult sau se unesc duhovnicește cu sfinții și în special cu Maica Domnului. Pe lângă mișcarea de aplecare a Maicii Domnului către noi, având ca model și sursa de putere coborârea chenotică a Fiului lui Dumnezeu, întrupat prin întreaga omenire, este de remarcat și mișcarea ascendentă, prin Biserică și Sfintele Taine, în comuniune cu Sfinții, a credincioșilor către Dumnezeu, prin ajutorul oferit de Preasfânta, care nu încetează să se roage pentru unirea tuturor cu Fiul și Dumnezeul ei, Iisus Hristos și prin El, cu Dumnezeu – Sfânta Treime.

Lucrarea măreață a lui Dumnezeu, manifestată prin mijlocirea Maicii Domnului este prezentată în cult în termini paradoxali, prin analogie cu taina minunată a nașterii suprafirești, exprimată la rândul ei într-o manieră antitetică: „Întru Naștere Fecioria ai păzit, întru Adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare; Mutatu-te-ai la viață, fiind Maica vieții și cu rugăciunile tale izbăvești din moarte sufletele noastre” (Troparul Praznicului Adormirii Maicii Domnului).

Prin trecerea în rândul celor veșnice, sfinții nu se desolidarizează de lume, ci prin puterea Duhului Sfânt rămân într-o relație duhovnicească și harică cu ea, care este actualizată atât în cultul biblic al Bisericii, prin laudele aduse lor, prin pomenirea la Sfânta Liturghie, cât și în cultul particular, prin rugăciunile făcute de credincioși lângă sfintele lor moaște, sau în casele lor. Pe cât de mult este prezentă în mod fizic, pe atât de mult este prezentă și duhovnicește Maica Domnului în rândul oamenilor. Astfel, iubirea de Maică este nedespărțită de iubirea Fiului.

Legătura duhovnicească și spirituală a tuturor sfinților nevăzuți cu membrii Bisericii văzute este în Biserica ce străbate veacurile o realitate tainică, afirmată de revelația divină și dogmatizata de biserică. Pornind de la mărturiile cultice în Biserica ortodoxă, identificăm coordonatele necesare dezvoltării unei teologii a prezenței spirituale a Maicii Domnului și a tuturor sfinților în viața sacramentală a Bisericii, desigur o prezență nedespărțită de cea decisivă a Mântuitorului Hristos, prin Duhul Sfânt și întemeiată pe aceea.

Vechimea și continuitatea neîntreruptă a Preacinstirii Maicii Domnului este mărturisită sau atestată de cultul Bisericii Ortodoxe. Față de atacurile neoprotestante, se pot aduce, însă, și mărturii din tradiția cultică a Bisericilor neocalcedoniene, ca de exemplu Biserica coptă din Egipt. În opinia cercetătorilor, încă din secolul al II-lea, în cuprinsul patriarhiei Alexandriei se confirmă existența unui cult inchinta Maicii Domnului, din această biserică locală provenind, după unele indicii, cântarea “Sub milostivirea ta, cădem, Născătoare de Dumnezeu – Fecioară.

Din punct de vedere istoric, am putea realiza următoarea comparație: așa cum în Biserica Ierusalimului a apărut și s-a dezvoltat mai întâi cultul sau cinstirea Maicii Domnului, pentru că acolo a viețuit ea și în sufletele acelor credincioși a rămas icoana neștearsă a sfințeniei sale, tot astfel și în Egipt, acolo unde a mers Maica Domnului cu Pruncul Iisus și cu dreptul Iosif și unde până astăzi se păstrează nenumărate mărturii istorice, s-a născut de timpuriu un astfel de cult, de a cărui forță și vechime s-a folosit, în același spațiu, Sfântul Chiril al Alexandriei, spre a respinge erezia teotokologica a lui Nestorie.

Din această perspectivă, imnele liturgice închinate Maicii Domnului sunt axate pe învățătura despre maternitatea divină, fundamentul lucrării ei de mijlocire și ocrotire a credincioșilor: „Bucură-te, tu, căreia îți cerem, o, sfântă, plină de slavă, Pururea Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, Maica lui Hristos, înalță rugăciunile noastre către Fiul tău iubit, ca să ne ierte păcatele noastre.”

Ca și imnologia, iconografia ortodoxă constituie o reprezentare concretă a dogmei teotokologice, o argumentare teologică și duhovnicească a tuturor elementelor acestei dogme. Sunt aici de urmărit câteva elemente, a căror semnificație doctrinară și spirituală confirmă specificul teotokologiei ortodoxe, raportul ei intim cu hristologia, dar și legătura cu antropologia și eclesiologia Bisericii Ortodoxe.

Atunci când vorbim despre conținutul teologic al icoanelor care o reprezintă pe Maica Domnului, trebuie să afirmăm că accentul este pus în primul rând, ca și în doctrină și în imnografie, pe atributul de Născătoare de Dumnezeu sau atributul maternității divine. Chiar dacă icoana Maicii Domnului a cunoscut în istoria Bisericii o mulțime de ipostaze, imensa majoritate o înfățișează pe ea împreună cu dumnezeiescul Prunc, în termeni dogmatici icoanele ei fiind hristocentrice.

Din poziția în care se află, Mântuitorul Hristos ne indică faptul că prin Întruparea Sa, El s-a făcut centrul umanității sau Se face pe Sine Subiectul fundamental al firii umane, rămânând Subiect al firii divine. În urma acestei Întrupări, s-a confirmat faptul că, potrivit voinței lui Dumnezeu, umanitatea creată de El nu este destinată unei existențe individuale, separate de Dumnezeu, așa cum este ilustrată în această icoană, umanitatea, reprezentată aici și de Maică Domnului, trebuie să graviteze în jurul Dumnezeului-Om, să fie așadar teonomă. Aici putem observa existența unei intersectări semnificative a trei dogme importante: dogma hristologică, dogma teotokologică și dogma antropologică.

Viața duhovnicească a Bisericii, în întregimea ei, se resimte de evlavia pe care credincioșii ortodocși o trăiesc și o exprimă față de Maică Domnului și care influențează modul lor de raportare la adevărul de credință, la experiența religioasă personală și de trăire a raporturilor cu semenii.

Din perspectiva spiritualității ortodoxe, modelul progresului spiritual al Sfinților Îngeri, descris de Sfântul Dionisie Areopagitul este actualizat și la nivelul credincioșilor Bisericii, cunoștința, sfințenia, bunătatea sfinților, toate avându-și sursa în persoana Mântuitorului Hristos și în cea a Duhului Sfânt, împărtășindu-se în mod tainic, dar real, credincioșilor angajați pe drumul desăvârșirii. Așa cum cetele îngerești de pe treptele inferioare nu se împărtășesc de cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu prin ocolirea cetelor de pe treptele superioare, ci prin ele însele și, deci, împreună cu ele, tot așa și credincioșii își sporesc viața duhovnicească în comuniune cu sfinții și împreună cu el înaintează spre unirea tot mai desăvârșită cu El.

Maica Domnului se află înaintea tuturor sfinților, și prin harurile sale, primite de la Fiul Său prin Duhul Sfânt, nu împărtășește credincioșilor doar un ajutor ocazional, împlinind diverse cereri exprimate prin rugăciuni, ci le împărtășește și dragostea lor maternal, pe care o are în mod culminant față de Fiul său, pentru că aceasta să devine proprie și credincioșilor. Maica Domnului reprezintă în acest sens nu doar un model de sfințenie, de ascultare, de smerenie, ci și un izvor de putere dumnezeiască, pe care însuși Mântuitorul Hristos o împărtășește, prin ea, credincioșilor, pentru a-i aduce și pe ei la aceeași cale de desăvârșire. Chiar și așa, aceasta nu exclude, ci implică ascultarea de ierarhia sacramentală a Bisericii, prin care se impărtășeste harul sfințitor și mântuitor, deoarece „ierarhia sfințeniei nu nesocotește și nu împiedică în lucrul ei ierarhia bazată pe săvârșirea Tainelor și impusă de organizarea văzută a Bisericii.”

În vreme ce Sfinții Apostoli cereau primilor creștini să le fie următori, așa cum ei înșiși urmează Domnului Hristos, este de înțeles că și Preasfânta Născătoare de Dumnezeu oferea acest îndemn, chiar și fără cuvinte, mai întâi celor ce au cunoscut taina vieții prin propovăduirea Sfinților Apostoli și a urmașilor lor. Astăzi se consideră, de către teologii ortodocși, că “Maica Domnului, făptură și viață de taină și delicatețe, n-a lipsit niciodată din predica Apostolilor și din conștiința Bisericii creștine, chiar dacă taina ei s-a transmis fiiilor Bisericii mai cu seamă pe calea tradiției orale”.

Latura teotokologica a spiritualității ortodoxe conferă acesteia mai multă căldură sufletească, delicatețe, gingășie, taina și frumusețe dar și fermitate, statornicie și devotement jertfitor. Părintele Stăniloae remarcă: „Câtă umanitate nu aduce prezența Sfintei Fecioare în viața creștinismului! Creștinismul încetează de a fi o doctrină rigidă, de teorii și speculații, prin faptul că introduce o femeie și o Maică la mijloc între noi și Dumnezeu. Cerul se umanizează, se sensibilizează, el nu mai e distant, înspăimântător și depărtat de noi, căci în cer este o Maică ce stă alături de Dumnezeu având, pe de o parte, prin bunăvoința Lui, autoritatea de Maică asupra Lui atunci când se roagă pentru noi, iar pe de altă parte, duioșie de Maică pentru greutățile noastre”.

În timp ce în viața duhovnicească a credincioșilor ortodocși Maica Domnului este prezentă și ca model de sfințenie, de iubire maternal, de ascultare smerită, de tărie a credinței, de suportare a durerilor cu nădejde, în spiritualitatea monastică ea este parcă și mai prezentă, mai des „asaltată” de rugăciuni, dar și mai intens preamărită și preaslăvită. Sfântul Grigorie Palama o consideră, în veacul al XIV-lea, pe Sfânta Fecioară Maria ca fiind un prototip al vieții isihaste și anume unul biblic sau evanghelic. În lucrarea „Cuvânt despre intrarea în Sfânta Sfintelor”, el descrie șederea și rugăciunea tainică a Maicii Domnului în templul din Ierusalim, ca pe o iluminare la care a ajuns prin harul lui Dumnezeu și efortul propriu. Toate etapele urcușului duhovnicesc isihast își găsesc paradigmele în lucrarea tainică a Sfintei Fecioare Maria, care în epoca monahismului primar a fost rezumată în trei cuvinte: „fugi, taci, liniștește-te!”.

Avem astfel o descriere a vieții de pustnicie a vieții Preacuratei Fecioare Maria, de la Sfântul Ierarh Grigorie Palama: „Fugind de viața vinovată, a ales viața nevăzută și fără legături cu nimeni, petrecută în sanctuarul de nepătruns, în care desfăcându-se de orice legătură materială, scuturând orice relație și depășind însăși compasiunea față de propriul trup, a unit mintea cu întoarcerea spre sine, cu atenția și dumnezeiasca rugăciune neîncetată. Și prin ea ajungând întreagă a ei însăși și mai presus de gunoiul cu multe forme al gândurilor și, simplu spus, mai presus de orice formă, a croit o cale nouă și negrăită spre ceruri: tăcerea minții. Și alipindu-și mintea de ea, zboară mai presus de cele create, vede o slavă a lui Dumnezeu mai bună decât Moise și contemplă harul dumnezeiesc”.

Luarea Maicii Domnului ca model și ca reper de putere spirituală pentru viața monahală îmbină dimensiunea hristică și pe cea pnevmatologică a teotokologiei: chemarea numelui lui Iisus Hristos prin puterea Duhului Sfânt nu poate fi mai proprie sau nu poate atinge o intensitate mai profundă ca în persoana Maicii Domnului. “Tăcerea minții”, ca expresie a cunoașterii apofatice a lui Dumnezeu, atât de scumpă spiritualității ortodoxe, înseamnă și uimirea duhovnicească trăită de cel unit cu Hristos, fiind semnul sigur al prezenței copleșitoare a Lui, care este și rămâne inexprimabilă.

Pe calea duhovnicească a persoanelor ce au îmbrățișat monahismul, rugăciunea cea mai importantă din tot cultul ortodox, adresată Maicii Domnului, și anume „Cuvine-se cu adevărat” este extrem de prezentă, aproape nelipsită din toate momentele și faptele unei zile. Acest exercițiu duhovniceasc prezintă o anumită familiaritate a monahiilor în special dar și a monahilor în relația de rugăciune cu Maica Domnului, care este inseparabilă de atmosfera de familiaritate cu Dumnezeu specifică atât bisericilor, cât și spiritualității ortodoxe. Faptul că Maica Domnului este comparată, în rugăciunea menționată mai sus, cu Heruvimii și Serafimii, pe care-i întrece în cinste și în mărire, iar viața monahală a fost dintotdeauna comparată cu viața îngerească, determină cugetarea și simțirea duhovnicească a monahilor să se centreze pe persoana Preacurată și Preanevinovată a Maicii lui Dumnezeu.

Votul castității pe care îl depun viețuitorii mănăstirilor le dă încredere și „îndrăzneală” către Maica Domnului, simțind duhovnicește că la ea vor găsi totdeauna „scăpare”, ajutor și alinare: „Împărăteasca mea cea preabună și nădejdea mea…”. Așa cum observa un foarte bun cunoscător al spiritualității monahale ortodoxe, Mitropolitul Antonie Plămădeală, la ritualul închinării la sfintele icoane, îndeosebi la icoana Maicii Domnului, monahii fac metanie: în fața celei mai smerite persoane umane nu poți veni și manifesta decât aceeași smerenie, care a făcut-o pe Sfânta Fecioară Maria să devină Maica Domnului, iar pe cei ce se închină ei cu credință “născători de Dumnezeu”, adică hristofori.

Elementele spiritualității de tip ortodox pe care le-am analizat anterior, cărora s-ar putea adăuga numeroase altele, confirmă faptul că dogma teotokologica a rodit în viața duhovnicească a credincioșilor ortodocși în unitate deplină cu dogma hristologica.

Din punct de vedere al spiritualității românești, un rol aparte îl au cunoscutele colinde de Crăciun, centrate pe dogma Întrupării, punctul de convergență totală a teotokologiei cu hristologia. În acest context putem concluziona faptul că învățătura de credință despre Maica Domnului a influențat pozitiv și considerabil modul de viețuire ortodox, direcționându-l neîncetat spre Hristos Domnul, a cărui Întrupare a fost înțeleasă ca început al mântuirii lumii, a cărui Jertfa a fost privită și prin dimensiunea ontologică, a îndumnezeirii firii umane, a cărui Înviere și Înălțare au fost și sunt trăite în Ortodoxie nu numai ca arvună a învierii tuturor, ci și ca irumpere a Împărăției Sfintei Treimi în istorie, umanitate și cosmos, ca o nouă creație, integral teonoma, adică hristofora și pnevmatofora.

De aceea, Taina Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria nu a făcut și nu poate face obiectul unor speculații teologice abstracte, ci invită și atrage deopotrivă pe teologi și pe credincioși la trăirea ei prin puterea rugăciunii, curăția inimii, sfințirea minții, nădejdea ascultării, adică tocmai prin acele virtuți și harisme, care împodobesc chipul duhovnicesc al celei ce L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu, Mijlocitoarea, Ocrtotitoarea și Călăuzitoarea creștinilor.

Cap. III Praznicele Maicii Domnului

III.1 Icoana „Nașterii Maicii Domnului”

Despre nașterea Fecioarei Maria nu găsim informații in Sfintele Evanghelii, în schimb, scrierile apocrife, cuprind informații substanțiale privind acest fapt. În mod deosebit, protoevanghelia lui Iacob, care este de origine iudeo-creștină, cu o vechime considerabilă, datând din 130 – 140. De aici aflam că doi bătrâni numiți Ioachim și Ana au dat naștere prin mila lui Dumnezeu aceleia care avea să fie mama lui Iisus. De asemenea este menționat și faptul că Ioachim se trage din seminția lui David. Nașterea Maicii Domnului, ca și cea a Sfântului Ioan Botezătorul a fost vestită de înger părinților care erau înaintați în vârstă și sterpi.

Alte scrieri apocrife vor veni mai târziu să adauge amănunte, cele mai multe contradictorii, cum ar fi locul nașterii Maicii Domnului: Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Epifanie Monahul, centrul natal al Maicii Domnului este Nazaretul, orașul obârșiei lui Ioachim. După Sfântul Chiril al Alexandriei, Betleemul, orașul Anei ar fi fost locul nașterii Fecioarei, iar alți autori dau Ierusalimului acest eveniment, aducând ca argument Biserica ridicată în cinstea Sfintei Ana din apropierea Scăldătorii Oilor.

Mult timp sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului nu a avut un caracater universal, nefiind recunoscută în mod oficial nici canonic, până la sfârșitul secolului al VII-lea, în jurul anului 630, când a fost sărbătorită la Galileia.

Numeroase scrieri care vorbesc despre această compoziție, cum ar fi un diptic din secolul al IV-lea păstrat la Sankt Petersburg, sugerează că Icoana Nașterii Maicii Domnului este foarte asemănătoare cu cea a Nașterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Diferența o putem vedea la o primă vedere, anume, Nașterea Fecioarei se petrece în interiorul unei case, reprezentată de un văl roșu peste fațada construcțiilor de pe fundal, în timp ce Pruncul Hristos sa născut în peștera, având ca pat ieslea animalelor. Totuși ambele înfățișări, și cea a Nașterii Fecioarei și cea a nașterii Mântuitorului Hristos, își găsesc originile în imaginile păgâne care înfățișează încăperea în care se naște un personaj important. Asemenea icoanelor celorlalte sărbători și cea a Nașterii Maicii Domnului a fost împodobită de-a lungul timpului cu un adstrat folcloric, în detrimentul sensului teologic al compoziției, care are deja în sine caracterul unei picturi de gen.

În icoanele închinate Nașterii Maicii Domnului (Fig. 1) ne este înfățișată Sfânta Ana, întinsă pe jumătate în pat, înconjurată de femei care se pregătesc să spele pruncul. În unele scene, fecioara nou născută, aflându-se în copaie, stă în picioare, este luminată toată si parca refuză să fie spălată. În Ucraina, catolicii mărturisesc în felul acesta crezul în imaculata concepție.

Fig. 1. Nașterea Maicii Domnului

Nelipsite din acest cadru sunt femeile care aduc daruri, ca o analogie a nașterii lui Hristos căruia Magii îi vor oferi daruri. Însă în cazul nostru, ofrandele nu sunt aduse direct noii născute, ci mamei sale, ceea ce semnifică o recunoaștere din partea celor ce dăruiesc a faptului că fetița aparține poporului și neamului lor, că exprimă speranța tuturor și că va fi sprijinită de toți. Mamele au întotdeauna un fel de clarviziune în privința odraslelor lor, așadar nașterea înseamnă speranță. Sfânta Ana întinsă în pat, privește spre fiica ei, ca și cum ar dori să profețească, însă simte ca are obligația de a păstra tăcerea, o tăcere plina de speranță și așteptare a marilor lucruri ce vor veni.

Iconografii sugerează deci că nu este vorba de o simplă copilă, ci de aceea care încă de la prima suflare a vieții sale era aleasă să fie Mama Fiului lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care scena are loc într-un decor atât de deosebit: una dintre femeile aducătoare de daruri aduce Anei un mic vas cu o băutură, pentru a o întări pe lăuză, iar Sfântul Ioachim, care se pare că nu a avut îngăduială să asiste la acest eveniment, privește printr-o ușă sau fereastră situată de cele mai multe ori in partea de sus a clădirii (Fig. 2).

Fig. 2. Nașterea Maicii Domnului.

III.2 Icoana „Intrării în Biserică a Maicii Domnului”

Icoanele bizantine care o reprezintă pe Maica Domnului (Fig. 3) mergând însoțită de părinții ei și de șapte fecioare, pornește din stânga spre dreapta, îndreptându-se către profetul Zaharia, cel care este și tatăl proorocului Ioan Botezătorul. Privind din interiorul imaginii, dinspre partea stângă înspre cea dreaptă, personajul principal trebuie să se afle în partea dreaptă, un principiu generalizat deja în iconografie. Totuși, observăm și excepții, în unele reprezentări mișcarea este în sensul opus, deoarece cortegiul înaintează spre Sfânta Sfintelor. Iconarii doresc să scoată în evidență în acest fel că destinația cortegiului coincidea cu partea cea mai sacră a templului. Evenimentul are loc în mijlocul Curții Templului, spațiu scos în evidență de vălul roșu care, în iconografie, reprezintă acoperișul clădirilor. Porticurile, precum și fațadele, amintesc de specificul bisericilor ortodoxe rusești, având comun cu acestea cupolele cu bulb, și nimic în comun cu templurile orientale.

Fig. 3. Intrarea Maicii Domnului în Biserică.

Origen asociază toate cele trei încăperi din templu cu trei trepte duhovnicești ale vieții. Totodată, el le mai compară și cu cele trei cărți din Scriptură scrise de Solomon: Cântarea cântărilor, pildele și Ecleziastul. Mai târziu, și Sfinții Părinți vor adopta această semnificație, vrând să scoată în evidență iluminarea, unirea cu Dumnezeu și curățirea..

În acest fel, curtea templului este prima treaptă care reprezintă viața în rugăciune a omului și eliberarea acestuia de păcat. Sfinții părinți Ioachim și Ana, împreună cu Maria, intră în această curte și își încredințează fiica lui Dumnezeu pentru a-I sluji Lui. Putem spune că inima lor se întrista la gândul că primul lor născut, în vârstă de trei ani, nu avea să accepte ce urma să i se întâmple, și, de teamă, se va întoarce la ei. Acesta este motivul pentru care cortegiul are o atitudine solemnă și este însoțit de cele șapte fecioare care poartă în mâini candele cu untdelemn aprinse.

La a doua intrare în templu, cortegiul este așteptat de către Zaharia, care poartă veșminte preoțești, și stă drept în fața unei scări cu 15 trepte, ceea ce prefigurează cei 15 psalmi ai treptelor, care însoțesc drumul spre Sfânta Sfintelor. Această scenă marchează o a doua treaptă a vieții spirituale, și anume, physiketbeoria, sau perceperea lui Dumnezeu în creație, fapt ce conduce la unirea cu Divinitatea. În ciuda așteptărilor părinților ei, Maria, fără teamă, se apropie de Zaharia, și-și întinde mâinile către el, așteptând să fie dusă la Sfânta Sfintelor. „Bucură-se cerul și pământul, văzând Cerul cel înțelegător mergând în dumnezeiescul locaș a hrăni cu cinste pe singura Fecioară fără de prihană. Către care, mirându-se, Zaharia a strigat: «Ușa Domnului, ușile Templului deschid ție; bucurându-te, dănțuiește într-însul. Că am cunoscut și am crezut că iată mântuirea lui Israel va veni lămurit și se va naște din tine, Dumnezeu Cuvântul, dăruind lumii mare milă»"

O putem vedea din nou pe Fecioara Maria stând pe prima treaptă a scării, orientată spre Sfântul Altar, cu porțile închise, fapt ce prefigurează intangibilitatea fecioriei celei ce avea să devină Maica lui Dumnezeu, care rămâne curată și după naștere (Fig. 4). Toate aceste fapte simbolizează faptul că Sfânta Sfintelor va fi reprezentată de însăși Fecioara Maria, loc în pântecele căreia se va sălășlui Dumnezeu, pentru chemarea căruia ea va crește și se va forma. În ultima încăpere a templului, Maria cea fără de prihană primește prin înger hrana cea trupească, și prin Duh Sfânt hrana cea duhovnicească.

Fig. 4. Intrarea Maicii Domnului în Biserică.

Astfel, ea este cu adevărat întruchiparea Bisericii lui Dumnezeu, Celui ce a înnoit toate prin venirea ei, îndumnezeind firea căzută a oamenilor.

Chiar dacă, la acea vreme, Maria era doar un copil, ea este reprezentată ca fiind deja o persoană matură, în acest fel, ea poartă deja maforionul, o pânză de culoare roșu-cafenie, cu care va fi înveșmântată în toate icoanele. Așadar, ea este adusă în templu pentru a se închina Celui care mai târziu avea să-i fie maică. „Astăzi în Templu este adusă Fecioara cea cu totul fără prihană, spre sălășluirea Împăratului a toate, Dumnezeul și hrănitorul a toată viața noastră. Astăzi sfințenia cea preacurată, ca o junincă de trei ani, în Sfintele Sfintelor este adusă. Acesteia să-i strigăm ca îngerul: Bucură-te ceea ce numai tu singură ești între femei binecuvântată”.

Liturghia aceste sărbători a fost cel mai mult influențată de operele lui Pseudo-Iacob, care pentru descrierea perioadei de viețuire a Maicii Domnului la templu se rezumă la câteva cuvinte: „curată ca o porumbiță, primea hrană din mâna unui înger” (Protoevanghelia lui Iacob, VIII, 1). Pseudo-Evanghelia lui Matei conturează un portret al Fecioarei Maria ca ideal pentru fecioarele care doreau să-și dedice viața lui Dumnezeu. Din această scriere deducem că starea monahismului în acea vreme, dominată de răspândirea mănăstirilor de maici, a determinat perceperea mai îndeaproape a măreției Maicii Domnului, precum și interesul pe care l-a determinat asupra ei, fecioarelor creștine.

Această tipologie prezintă asemănări cu cea pe care o propusese Sfântul Atanasie fecioarelor din Egipt, precum și celei pe care a descris-o Sfântul Ambrozie în scrierile sale despre feciorie. Important este că niciunul dintre cei doi părinți menționați nu aveau detalii despre perioada de ședere a Fecioarei la templu, și nici despre modul în care această scenă se constituie într-o proiecție a prezentului din vremea aceea asupra trecutului: așadar, viața la templu era înfățișată în conformitate cu normele vieții monahale din timpurile respective.

Pe perioada șederii la templu, Maria, asemenea unei persoane adulte, se găsea plină de râvnă atunci când stătea la rugăciune. Ascultarea ei era țesutul, chiar dacă vârsta ei nu corespundea acestei îndeletniciri, ea reușea să îndeplinească multe alte activități pe care femeile mai vârstnice nu le puteau duce la capăt. Ea își propusese ca rânduială a zilei, rugăciune din vremea zorilor până la al treilea ceas, țesut până la ceasul al nouălea, și din nou rugăciune fără de încetare până la venirea îngerului Domnului cu hrană, târziu în noapte. Nu se dădea înapoi de la a-i aduce slavă lui Dumnezeu, și nici fecioarele mai vârstnice nu privegheau mai mult ca ea.

III.3 Icoana „Bunei Vestiri”

Sărbătoarea Bunei Vestiri a fost prăznuită cu mult timp înaintea secolului al IV-lea. Totuși, icoana evenimentului nu apare în Catacombe, așa cum Sfântul Apostol și Evanghelist Luca o descrie. În catacombele Priscillei, aflate în Roma, scena ne este reprezentată în felul următor: o femeie, care stă așezată pe un tron, ține pe brațe un prunc, iar în fața ei stă un tânăr;evident, femeia o închipuie pe Fecioara Maria, însă, atât pruncul, cât și steaua ce veghează asupra lor, pun sub semnul întrebării teoria care susține că este vorba despre o reprezentare a Bunei Vestiri. Această afirmație este întărită și de reprezentarea închinării Magilor din aceeași catacombă. Totuși, în primele veacuri, îngerii erau înfățișați ca niște tineri ce aveau în mână un toiag asemenea păstorilor, sau o lance, și purtau un veșmânt asemănător celor grecești. Mai târziu, în secolul V, când tehnica reprezentării îngerilor în iconografie se dezvoltă, atributul caracteristic al îngerilor vor deveni aripile, ceea ce ne duce cu gândul că scena ar putea fi cea a Bunei Vestiri.

Sinodul al treilea Ecumenic de la Efes (431) este cel care a trasat două direcții în ceea ce privește conturarea tiparului iconografic al reprezentării Bunei Vestiri. Prima dintre ele este datorată în mare măsura influenței scrierilor apocrife, cu precădere celei a protoevangheliei lui Iacob și a lui Pseudo-Matei. Acestea dau o serie de detalii care fac compoziția lucrării una vizibil mai complexă. Cea de-a doua influență artistică este o urmare a evoluției artei Bizantine. În acea perioadă, idealul de măreție și frumusețe al imperiului era cel care furniza liniile decorative din artă, având ca rezultat realizarea unei scene maiestuoase specifice artei Imperiului Bizantin care se afla, în acea perioadă, la vârsta ei de aur, în perioada domniei lui Iustinian în secolul al VI-lea.

Această influență se regăsește în mod vizibil în reprezentările de tip mozaic de pe Arcul de Triumf, de la Basilica Santa Maria Maggiore din Roma. Acestea sunt primele imagini care cuprind toate elementele scenei Bunei Vestiri cunoscute de noi. Stilul său este specific artei imperiale, și mai puțin celei evanghelice.

În mozaic (Fig. 5) este înfățișată Fecioara Maria așezată pe tron, cu o atitudine impunătoare. Ea este înveșmântată asemenea unei împărătese, având împrejurul ei femei și îngeri, a căror simbolistică nu a fost bine definită de istorici. În partea superioară a scenei este reprezentat într-un mod asemănător cu zeița victoriei Nike din arta romană, Arhanghelul Gavril sau un porumbel. Acest simbol care reprezintă închinarea la templu se va regăsi multă vreme în iconografia Bunei Vestiri, deoarece pe parcurs s-a renunțat la reprezentarea îngerului care coboară.

Fig. 5. Mozaicul Bunei Vestiri de la Mănăstirea Vatoped.

Scena Bunei Vestiri va fi reprezentată doar ca sculptură până în perioada iconoclasmului. Aceste reprezentări îl înfățișează pe Arhanghelul Gavril care, apropiindu-se din partea stângă, transmite mesajul cu care este însărcinat printr-un gest de binecuvântare. Maica stă în fața unui tron și, cu o atitudine demnă, își asumă vestea primită. În planul secund al icoanei sunt amplasate într-un mod simplu structuri arhitecturale cu formă de Portic. Caracterul static și solemnitatea compoziției, precum și mișcările moderate, indică cu precizie rangul imperial în care se înscrie această operă. Acest tip de reprezentare nu face trimitere doar la ideea de măreție, ci și la tot ceea ce înseamnă normă teologică, dând un sens abstract detaliilor narative și istorice. Vom întâlni această reprezentare în iconografie până în perioada secolului al XI-lea.

O serie de teologi susțin ideea potrivit căreia Sfânta Fecioară s-ar fi învrednicit de primirea Cuvântului, prin ascultarea sa, la auzul glasului îngerului. În acest mod, Sfântul Efrem Sirul identifică asemănări și deosebiri între conceptele de cădere și de mântuire a neamului omenesc, provocate de depășirea nesupunerii Evei prin ascultarea desăvârșită a Mariei.

Cei care au alcătuit imnuri pentru praznicul Bunei Vestiri au exprimat în unele cântări ale slujbei aceste idei. Totuși, în iconografie va fi reprezentat Duhul Sfânt de un mănunchi de raze ce se coboară peste Sfânta Fecioară, iar, mai târziu, se va utiliza simbolul porumbelului, prefigurat încă din momentul Botezului Mântuitorului. Reprezentarea în iconografie a lui Dumnezeu Tatăl în cadrul ceresc a fost abandonată și mai târziu interzisă prin sinodul de la Moscova în 1666, ca de altfel și reprezentarea suflării Tatălui ce coboară în sânul Fecioarei, considerate a fi rod al imaginației fără o justificare teologică. Singurul acceptat a rămas simbolul porumbelului, la reprezentarea Bunei Vestiri și a Botezului Domnului.

În arta post-bizantină, scena Bunei Vestiri se va încadra în evoluția generală ce înclina către un stil narativ, păstrând totodată și motivele clasice. Au fost adăugate cadre de peisaj după modelul apusean, de asemenea, contururi de cetăți specifice decorului renascentist răspândit în epocă. Înclinația către relatarea Evangheliei în toate amănuntele ei a făcut să se ajungă chiar și la pictarea mai multor scene, reprezentând etapele convorbirii dintre Arhanghelul Gavril și Fecioara Maria, așa cum găsim la Mănăstirea Sucevița (din Moldova anilor 1600), unde regăsim un colaj de patru scene ale Bunei Vestiri. Acest ciclu conține și o scenă redată în Protoevanghelia lui Iacob, anume cea a Bunei Vestiri lângă izvor, reprezentare care apăruse pentru prima dată pe coperta de fildeș a Evangheliei din Catedrala din Milano. Mai târziu, acest tip de reprezentare s-a răspândit și pe teritoriul Italiei (San Marco, secolul al IX-lea), și la Sfânta Sofia (Kiev, secolul al XI-lea) și în ciclul marial de la Karive Djami (Constantinopol, secolul al XIV-lea).

Încă din secolul al VI-lea, scena Bunei Vestiri se încadra în programul iconografic al multor Biserici, în secolele XI și XII au fost realizate în număr mare mozaicuri cu această temă, iar, între secolele XVI și XVII s-au pictat fresce. Scena Bunei Vestiri este în general reprezentată pe două fragmente, pe stâlpii care se găsesc între Altar și Naos, și îi ilustrează pe Arhanghelul Gavril în partea stângă, și pe Fecioara Maria în partea dreaptă. Odată cu secolul al XV-lea, când forma catapetesmei a fost definitivată prin mai multe registre ce ating bolta, scena Bunei Vestiri va ocupa un loc în centrul ușilor împărătești. Acela era locul prin care trece cortegiul preoților cu Evanghelia și cu Sfintele Daruri, și tot în fața acestora primesc credincioșii Sfânta Euharistie. Așadar, taina Bunei Vestiri se reactualizează de fiecare dată când se săvârșește liturghia euharistică. De asemenea, prezența scenei Bunei Vestiri pe ușile împărătești exprimă armonia între feciorie și întrupare, reunite în persoana Maicii Domnului. De asemenea, ușile închise ale Altarului simbolizează fecioria Maicii Domnului și accesul credincioșilor la tainele credinței și la comuniunea cu Dumnezeu prin Sfânta Împărtășanie. .

Icoanele Bunei Vestiri care se încadrează în modelul al pictorului rus Andrei Rubliov (Fig. 6) oglindesc în mod fidel relatarea evangheliilor văzute în contextul slujbelor liturgice, influențate și ele, la rândul lor, de scrierile apocrife. Cele menționate mai sus sunt, așadar, cele trei mari surse de inspirație pe care trebuie să le avem în minte atunci când ni se aduce spre interpretare o icoană. În acest mod, ea se face înțeleasă minții noastre și se înfățișează în sensurile ei depline teologice și duhovnicești.

Fig. 6. Scena Bunei Vestiri, Andrei Rubliov.

Această reprezentare impune iconografului opțiunea de a diviza dialogul vizual în mai multe etape: salutarea îngerului, revelarea planului dumnezeiesc, tulburarea Fecioarei, răspunsul îngerului și, în final, consimțământul.

Icoana lui Andrei Rubliov redă momentul în care Fecioara Maria consimte la propunerea Arhanghelului. Prin finețea desenului, bogăția coloritului în care domină nuanțele de roșu și de verde, opace și transparente, în care noblețea firii omenești este strâns unită cu harul, această capodoperă este o reflectare a realității dumnezeiești.

III.4 Icoana „Adormirii Maicii Domnului”

Cu toate că nădejdea în ridicarea Maicii Domnului cu trupul la cer apare încă din secolul al VI-lea, aceasta va fi reflectată în iconografie mult mai târziu. Chiar dacă imaginile descoperite în primele secole pe fresce, ziduri și sarcofage, există o serie de obiecte rare (fildeșul lui Totila de la Saint-Gall, sau țesuturile merovingiene ale tezaurului Sens) care sunt, mai degrabă, orientate către modelul înălțării Domnului nostru Iisus Hristos. Reprezentarea cea mai timpurie a Maicii Domnului care se păstrează până în zilele noastre o putem găsi în Catacomba Sfânta Priscilla din Roma, și datează din veacul al II-lea.

Deoarece în această catacombă au existat numeroase imagini ale Fecioarei Maria, ea a fost supranumită „Cimitirul Mariei”. Pentru a scoate în evidență faptul că femeia din imaginile zugrăvite acolo este Maica Domnului, apare zugrăvită alături de aceasta un profet din Vechiul Testament care poartă în mână papirusul cu proorocia ce vorbește despre Fecioară, în timp ce cu mâna dreaptă indică înspre steaua redată de-asupra capului său.

Totodată, acest tip de reprezentare a Maicii Domnului poartă dublă valență: istorică și simbolică. Pe lângă această frescă, mai există două reprezentări ale Sfintei Fecioare: Închinarea Magilor și Buna Vestire. În scena Închinării Magilor, Fecioara este așezată pe un tron, cu pruncul Iisus în brațele ei, în timp ce magii vin la ea cu ofrande. În icoana Bunei Vestiri, statura Mariei este repetată, având alături pe Sfântul Arhanghel Gavriil, vestitorul profeției mesianice, sub chipul unui simplu tânăr.

Prin faptul că înălțarea sufletului Fecioarei transcede și în înălțarea trupului acesteia, trecând prin însuflețirea sa, concepția Bisericii Apusene este cea care desăvârșește tiparul inițial, în care Iisus ridică sufletul Maicii Sale.

Tiparele iconografice specifice stilului artei bizantine reprezintă totalitatea experiențelor realizate de generații întregi de iconari, ce au construit pe baza Tradiției, în granițele permise de erminii, dobândiri cultural-religioase importante ale artei plastice universale.

Icoanele bizantine ale Adormirii Maicii Domnului (Fig. 7) au avut parte de o evoluție remarcabilă în lumea Apuseană, deoarece au stat la baza dezvoltării unui nou ciclu de reprezentări, ce au ca sursă spirituală cultul supravenerării (supracinstirii) Fecioarei Maria. Acest aspect este bine reprezentat printr-un mozaic ce se poate găsi în Biserica din Parezo, acolo unde este pictată mâna lui Dumnezeu Tatăl, aplecând o coroană aurită pe fruntea Născătoarei de Dumnezeu, simbolizând măreția acesteia. Principiul acesta este familiar artei bizantine, însă în momentul în care s-a încercat punerea lui în practică, au existat păreri teologice ce se aflau în opoziție cu acest tip de reprezentare, deoarece sufletul Mariei trebuie să primească desăvârșirea doar în brațele Fiului său.

Fig. 7. Adormirea Maicii Domnului.

Arta ortodoxă, începând cu secolul XV, alătură scenei Adormirii Maicii Domnului alte scene cu sursa regăsită în scrierile apocrife. Este de remarcat icoana lui Teofan Grecul, ce rămâne în continuare un element de referință pentru realizarea comparației între compoziția veche și reprezentările ce au urmat secolului al XV-lea.

Conform normelor existente în Erminia lui Dionisie din Furna, icoana Adormirii Maicii Domnului trebuie reprezentată utilizând norme exacte: „Casă și în mijloc Prea Sfânta Fecioară zăcând fără suflare, întinsă pe pat, cu mâinile strânse la piept în chipul crucii. Și de o parte și de alta a patului, sfeșnice cu făclii aprinse. Și înaintea patului un evreu (anume Iefonias), cu mâinile tăiate și spânzurate de pat, iar înaintea lui un înger cu sabia goală. Și la picioarele ei apostolul Petru tămâind cu cădelnița, iar la capul ei apostolul Pavel și Ioan Teologul, sărutând-o, și împrejur ceilalți apostoli și ierarhi: Dionisie Areopagitul, Irotei și Timotei, ținând în mâini Evanghelii; și femei plângând. Și deasupra ei se afla Hristos, cu haine albe, ținând sufletul ei (ca un prunc înfășat) în brațele Lui. De asemenea, în jurul lui era multă lumină și o mulțime de îngeri. Și sus în văzduh, iarăși cei doisprezece apostoli venind pe nori (de la marginile lumii). Și la dreapta casei, Ioan Damaschinul, ținând o hârtie, zice: «După vrednicie, ca pe un suflet, te-a primit pe tine cerul”. Și la marginea de-a stânga casei, Cosma Melodul, ținând în mână o hârtie, zice: “Femeie muritoare, pe tine, cea mai presus de fire a lui Dumnezeu Maică (știindu-te)»”.

Pe lângă caracterul reprezentat de relatările apocrife ale Icoanei Adormirii Maicii Domnului (Fig. 8), putem regăsi în acestea și o redare a textelor liturgice, prin prezența conținutului teologic ce ține de tradiție.

Fig. 8. Adormirea Maicii Domnului.

În acest fel, reprezentarea are și rolul de a oferi privitorului o mai bună înțelegere a aspectelor petrecute, elemente mai profunde decât firea omenească. Datorită naturii acestei firi, și a imperfecțiunilor ei, omul nu poate beneficia de o cunoștință clară a lucrurilor nevăzute, precum nici nu le poate cunoaște pe cele trecute sau viitoare. De aceea, în cazul de față, Icoana Adormirii Maicii Domnului ghidează conștiința umană pentru a descoperi tainele celor nevăzute.

Pentru atingerea acestui scop, cultura iconarului trebuie să pună în legătură cultura pictorului și cea a teologului. Acest lucru este necesar deoarece nu-i asumă pictorului statutul de teoretician de artă teologică, ci de profesionist, iar, pe de altă parte, nu afectează dogma în favoarea artei vizuale.

Arta icoanelor necesită o bună atașare față de tradiție, deoarece aceasta este realizată având în vedere conștiința Revelației. Prin limbajul culorilor și al liniilor icoanei, putem descoperi atât învățătura dogmatică, cât și cea liturgică și morală a Bisericii. De aceea, icoana este considerată un obiect sacru, scenele sau chipurile redate de ea luând nume prin intermediul inscripției realizate de artist, iar însuflețirea fiind dată tocmai de entitatea sfântă prezentă în aceasta. Astfel, noi devenim părtași la harul celui reprezentat.

În ortodoxie, icoana este o rugăciune redată prin imagini, putând fi înțeleasă exclusiv prin rugăciune. Icoana este adresată omului credincios, căruia I se înfățișează în timpul rugăciunii. Scopul icoanei este de a contribui la rugăciunea creștinului, iar, din acest motiv, făuritorul ei trebuie să se îndeletnicească cu rugăciunea pe parcursul strădaniei sale. De aceea, cu cât meșterul este mai vrednic în cele ale duhovniciei, cu atât rugăciunea Sfântului reprezentat de ea va intra mai profund în comuniune cu cea a credincioșilor care-și îndreaptă privirile către aceasta.

Capitolul IV. Tipologia reprezentării iconografice a Maicii Domnului

IV.1 Tipurile liturgice – Imnul Acatist

Această reprezentare, Imnul Acatist (Fig. 9), este pictată într-un număr foarte mare în Bisericile Ortodoxe din Moldova și Iugoslavia deoarece este de o importanță sporită pentru creștinii din răsărit care, deși au reținut textul cântării pe de rost, sunt de fiecare dată impresionați de pictură. Din acest punct de vedere, putem deduce faptul că pictura completează cântările teologice prin reprezentarea ei grafică și deschide simțurile pentru o înțelegere profundă a imnului.

Acest imn se cântă în Bisericile Ortodoxe în săptămâna a V-a din Postul Paștelui. În Biserica greacă se păstrează o formă în versuri pentru o mai bună memorare a textului de către preoți și credincioși. Traducerea românească încearcă să reproducă pe cât se poate de fidel, de asemenea, în versuri, pentru a reda caracterul și înțelesul textului inițial din limba greacă.

Textul Imnului Acatist este realizat în mod acrostih, astfel încât literele de început ale fiecărei strofe alcătuiesc, atunci când sunt citite vertical, un subtext. Această frumoasă și bogată slujbă din punct de vedere teologic laudă vrednicia Maicii Domnului, virtute arătată chiar de numele său, acest imn fiind cântat de preot, dascăl și adunare întotdeauna în picioare. Imnul este cuprins în 12 cântări care conțin fiecare o strofă introductivă ce dezvoltă sensul teologic al unei teme, succedată de 12 invocații care se încheie întotdeauna în același mod, cu structura: „Bucură-te mireasă, pururea Fecioară!”.

Fig. 9. Reprezentare grecească a Imnului Acatist

Alegoriile și metaforele cântărilor sunt adesea extrase din Sfânta Scriptură, fiind reinterpretate de către imnografii greci din secolul al V-lea. La această structură mai sunt adăugate și imagini sau simboluri provenind din literatură apocrifă. Așadar, cuprinsul imnului include un șir de expresii care preamăresc virtuțile Maicii Domnului, numind-O: Scara Cerului, Făclie de Lumină, Lăcaș lui Dumnezeu, Chivot poleit cu Duhul și Comoara vieții cea neîmpuținată. Privind în ansamblu, putem sesiza faptul că acatistul nu are un singur autor, ci se întemeiază pe întreaga tradiție creștină, îmbinând în cel mai desăvârșit mod arta și teologie. Izvoarele istorice sunt rare, fiind dificil de stabilit originile Imnului Acatist. Tradiția Bizantină face referire la anul 627, adică anul când Imperiul Bizantin a fost scăpat în chip providențial de amenințarea perșilor, și anul 677, când capitala a fost cucerită de arabi, iar în absența împăratului și a armatei, apărarea a fost pusă la punct de Patriarhul Serghie. Acesta a purtat în procesiune Icoana Maicii Domnului „Hodighkm” pe zidurile cetății (Fig. 10), intonând împreună cu întreg poporul Imnul Acatist în Catedrala Sfânta Sofia. În urma rugăciunilor, vrășmașii văzuți au dispărut în ziua următoare. Cu toate acestea, izvorul nu este unul sigur, deoarece tradiția s-a stabilizat abia în secolul al XIII-lea.

Fig. 10. Asediul Constantinopolului, Mănăstirea Moldovița.

Papadopuios Kerameus, în teza sa, susține că autorul acatistului ar fi Patriarhul Fotie, însă această informație nu este reluată și de alți istorici. Formulările „Bucură-te, ceea ce ai stins întinăciunea focului” și „ceea ce ai lepădat dintr-u dregătorie pe tiranul cel fără omenie” nu fac referire clară la perși, și nici la împăratul Focas. În opinia lui Kondakov, anumite formulări, în schimb, fac să apară elemente din secolele X sau XI, în timp ce altele, ca de exemplu „Sălașul înțelepciunii lui Dumnezeu” în icoana Sofia și „Stea care arată soarele” în icoana Rugului Aprins, apar mai târziu. În prezent, se cunoaște faptul că Imnul Acatist a fost definitivat după secolul al XXI-lea.

Inițial, celebrarea sa avea loc doar la Constantinopol în Biserica Vlaherne, iar, începând cu secolul al IX-lea, a început să fie intonat în mănăstirile Sfântul Sava și Sfântul Teodor Studitul, urmând a se răspândi foarte rapid în toate bisericile răsăritene, deoarece, în acea perioadă, i-a fost hotărâtă și data: a V-a sâmbătă din Postul Mare, dată care, de altfel, nu corespunde cu cea a eliberării orașului. La început, în aceeași zi se sărbătorea și Praznicul Bunei Vestiri, însă, atunci când acesta a fost mutat pe data de 25 martie, imnul a continuat să fie cântat în Postul Paștelui, căpătând și denumirea de „Laudele Maicii Domnului”, denumire ce are scopul de a lăuda Fecioara Maria pentru ocrotirea Imperiului de-a lungul istoriei sale. De asemenea, acest imn a devenit pentru Răsăritul Creștin slujba favorită ținută în cinstea Maicii Domnului și repetată la sărbătoarea Bunei Vestiri. Legendele despre ea reprezintă o dovadă vie a importanței pe care a avut-o Acatistul în viața unor sfinți mari, precum Serghie de Rădane și Kjrif de Behzersk, cărora, în timpul rostirii acestui imn, li s-a arătat Fecioara.

Pentru modul de sărbătorire a slujbei, unele cronici ale epocii dau o serie de precizări: la Mănăstirea Kiril-Belozersk, Acatistul se intona în mijlocul Bisericii, stând îndreptați către icoană în prezența starețului. În Mănăstirea Sia, preotul citea textul în Altar, în timp ce oamenii răspundeau din Naos, aceștia din urmă aflându-se în jurul unui sfeșnic cu o lumânare și o cădelniță.

Reprezentarea iconografică a acatistului s-a dezvoltat în paralel cu liturghia și cu izvoarele literare, iar primele manuscrise care există din acea perioadă datează din secolele XI și XII. În partea Kiev-ului, această slujbă era deja practicată în acea epocă, dar primele reprezentări cunoscute datează din secolele XIII și XIV, și au fost pictate în Grecia și în Serbia. Cu toate acestea, în secolul al XVI-lea, ciclul Acatistului avea deja o influență sporită în Țările Române și în Muntele Athos. V. N. Neteeav consideră că prima Biserică din Rusia împodobită cu reprezentări ale acestui Acatist a fost cea a acoperământului Maicii Domnului din Kremlin, Moscova. Această Biserică a fost ridicată pentru a arăta recunoștința față de eliberarea orașului aflat sub asediul tătarilor în anul 1451. Chiar și în zilele noastre se pot observa, în capela catedralei închinată „Preaslăvirii Maicii Domnului”, scenele Acatistului pictate pe tencuială crudă, care amintesc de o altă eliberare, cea de la 1469. Cele mai de seamă fresce care ilustrează Imnul Acatist se găsesc în biserica Mănăstirii Terapont, al cărei impresionant ansamblu a fost construit între anii 1500 – 1502 de renumitul iconograf rus Dionisie, împreună cu cei doi fii ai săi, Vladimir și Teodosie. Structura aceasta este și prima care se conservă în întregime până în ziua de astăzi. Importanța sa ține și de faptul că acoperă 2/3 din suprafața Bisericii, nu doar pereții și bolțele, ci și coloanele acesteia.

Asemenea altor pictori, Dionisie folosește pentru primele 12 cântări scheme ce ilustrează scenele din Evanghelie, dar se limitează la elementele care apar în textul evanghelic. Ultimele 12 cântări au un corpus mai profund teologic, interpretarea lui Dionisie fiind deosebită de cea întâlnită în România, Iugoslavia și Grecia.

IV.2.1 Oranta din Catacombe

Oranta din Catacombe o reprezintă pe Fecioara Maria stând în picioare cu brațele deschise și palmele întoarse către cer (Fig. 11). Se găsește de peste 50 de ori în catacombele romane. Ea reprezintă sufletul ortodox care-L preamărește și i se închină lui Dumnezeu. De asemenea, atunci când Fecioara Maria este înfățișată purtându-Și pruncul la piept (Fig. 12), inscripția ce însoțește icoana precizează faptul că este vorba despre Hristos. Oranta este și ea o figură bine cunoscută în arta antică romană, asemenea celeia a Fecioarei pe tron. Este simbolul virtuții romane, a fidelității față de familie și stat, fiind reprezentată pe monede. Ea va trece rapid de la sculptură antică la element de decor pentru mormintele creștine, însă întotdeauna ca simbol al virtuției. Fie că este utilizat pentru un personaj anume, pentru un defunct din catacombe sau pentru un sfânt martir, acest simbol dobândește de îndată o conotație creștină. Identificăm așadar această reprezentare în mozaicurile Sfântului Dimitrie din Tesalonic și Sfântului Apolinarie din Olasse.

Fig. 11. Reprezentare ruteană a Fecioarei Maria Oranta, Kiev, sec. al XIII-lea.

Fig. 12. Reprezentare a Maicii Domnului Oranta ținând Pruncul la piept.

Icoana Maica Domnului Orantă a fost considerată în secolele IV și V de origine romană deoarece în Răsărit majoritatea icoanelor au fost profanate în vremea iconoclasmului. Însă, Oranta este cu desăvârșire necunoscută în Apus, excepție făcând cele câteva basoreliefuri de la Mesaina, Ravenna și Veneția, toate de sorginte bizantină, precum și a Fecioarei de pe Prapurul din Strasbourg care de fapt este o icoană.

IV.2.2 Platytera

Icoana Maicii Domnului, Oranta cu Pruncul (Fig. 13), este o compoziție mult mai complexă a aceleiași idei. Acum, Fecioara Maria îl are în centrul reprezentării pe fiul Său, Iisus Hristos, care înfățișat lângă inima Sa, strălucind într-un medalion de slavă. Medalionul reprezintă Dumnezeirea, făcând trimitere la faptul că Cel dintâi născut de toți vecii S-a sălășluit în pântecele feciorelnic al Mariei.

Fig. 13. Oranta cu Pruncul. Cataluńa, sec. XI.

Această icoană a fost văzută în Tradiție ca o reprezentare a proorociei lui Isaia din timpul regelui Ahaz: „Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu, și vor chema numele Lui Emanuel” (Isaia 7, 14); „Căci Prunc S-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui și se cheamă numele Lui: înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie. Și mare va fi stăpânirea Lui și pacea Lui nu va avea hotar. Va împărăți pe tronul și peste împărăția lui David, ca s-o întărească și s-o întemeieze prin judecată și prin dreptate, de-acum și până-n veac. Râvna Domnului Savaot va face aceasta” (Tesaloniceni 9, 5-6).

În acest semn, Sfântul Evanghelist Matei (1, 23 și 4, 15-16) și întreaga tradiție creștină au recunoscut o prevestire a nașterii Fiului Lui Dumnezeu. În acest fel, reprezentarea este un adevăr, o profeție care o înfățișează pe Maica lui Dumnezeu împreună cu Pruncul Dumnezeiesc, care ține brațele întinse, și face cu amândouă mâinile gestul de binecuvântare, gest care-i cuprinde întreaga ființă. El este „Emanuel, cu noi este Dumnezeu, și este prin excelență semnul dat de Dumnezeu”. În contemplarea acestei taine, Biserica înalță cântarea „Decât heruvimii și decât serafimii, mai înaltă te-ai arătat, Născătoare de Dumnezeu, că tu singură ai primit în pântecele tău pe Dumnezeu cel neîncăput, ceea ce ești fără de prihană.”

După lupta cu iconoclasmul, iconografia bizantină urma să insiste mai mult asupra aspectelor umane în reprezentările Maicii Domnului, fără a renunța la formulele vechi de mărire și mijlocire care au izvorât dintr-o concepție teologică bine definită, această artă se va găsi în căutarea unei exprimări mai vii a firii umane a Cuvântului, fiind mai deschisă spre grație și sensibilitate. În acest mod vor lua naștere o serie de icoane a căror temă va fi cu precădere legătura afectivă dintre Maică și Prunc: Fecioara ține pruncul pe brațul drept, strângându-l lângă ea, și lăsându-și capul își atinge obrazul de cel al fiului care, la rândul său, cu afecțiune, își înconjoară Mama cu mâna.

În perioada secolului al XIV-lea, această reprezentare iconografică era foarte populară, însă a ridicat o serie de dileme istoricilor de artă bizantină, iar răspunsurile propuse nu susțin aceeași idee. Datorită faptului că cele mai documentate lucrări despre această icoană sunt ale lui K. P. Lihacev și R. P. Kondakov, sunt în limba rusă și datează din 1911, nu sunt accesibile tuturor. De asemenea, un alt aspect dificil ține de caracterul special al iconografiei bizantine a Maicii Domnului, și aici ne referim la „portretele” Mariei și ale Pruncului, al căror conținut nu pune nicio problemă de identificare. Însă, cea mai cunoscută icoană ce se încadrează în acest tipar este cea a Maicii Domnului din Vladimir (Fig. 14), datând de la sfârșitul secolului XI, sau începutul secolului XII. Ca și miniatura din Psaltirea grecească de la Berlin și Fresca din secolul XI de la Tokali Kilisse din Cappadocia, reprezentarea este una de tip bust. În alte icoane, Maica Domnului este pictată în picioare: în frescele de la Giberne-Cappadocia și Carikli Kilisse. Se mai găsesc și reprezentări cu Maica Domnului șezând, cum ar fi miniatura din Fiziologia de la Smirna, ce datează din secolul al XI-lea. Multitudinea acestor reprezentări face greu de identificat originalul Eleusei.

Fig. 14. Așezarea icoanei Maicii Domnului cu Pruncul în Biserica Vladimir.

IV.2.3 Eleusa sau „Tandrețea maternă”

Împreună, aceste icoane poartă amprenta uneia original bizantine, unde Maica Domnului Eleusa este pictată după modelul icoanelor bizantine din aceiași perioadă. Poziția Maicii este asemănătoare cu cea a Hodighitriei, al cărei model original a fost o icoană în figură întreagă. Simpla alăturare dintre obrazul Fecioarei și cel al Pruncului a creat un nou tipar care, prin schimbările apărute în gesturile dintre Maică și Prunc, s-a constituit într-un nou mod de a reprezenta icoana (Fig. 15).

Aceste noi amănunte adaugă icoanei un nou înțeles, și anume în reprezentarea Maicii aplecându-se cu duioșie către Prunc, și cea a Pruncului lipindu-se de Maică, nu mai regăsim manifestarea măreției Dumnezeului întrupat, ci mărinimia iubirii dumnezeiești. Astfel, înfățișarea solemnă evoluează spre o viziune nouă, în care firea umană este pătrunsă de lumina dumnezeiască, în plenitudinea ei.

Fig. 15. Icoana Maicii Domnului cu Pruncul din Biserica Vladimir.

IV.2.4 Hodighitria sau „Cea care ne arată calea”

Icoana Hodighitria – îndrumătoarea – ocupă în iconografia Maicii Domnului un loc privilegiat, această reprezentare fiind comună Apusului și Răsăritului, iar în Evul Mediu timpuriu, reluând toate legăturile artistice care uneau acele două părți ale lumii creștine. În același timp, ea rămâne în mod constant reprezentarea favorită a lumii din Vest, în ciuda faptului că imaginea și-a schimbat unele aspecte, împrumutând diverse trăsături specifice zonelor unde este venerată. Sorgintea sa este însă în mod clar Răsăriteană. Icoana Hodighitria (Fig. 16) a apărut la Constantinopol în timpul domniei lui Justinian, în perioada de început a artei bizantine.

Fig. 16. Icoana Hodighitria

Încă de la început, ea prezintă trăsăturile specifice stilului grecesc ajuns la perfecțiune, dar sigur este că tiparul original provine din Răsărit, probabil din Siria. Istoricii Bizantini mărturisesc faptul că împărăteasa Eudoxia, soția lui Teodosie al II-lea (408 – 456) a fost cea care a trimis de la Ierusalim icoana Hodighitria cumnatei sale, Pulheria, în anul 453. O altă tradiție afirmă că icoana a fost zugrăvită de Sfântul Evanghelist Luca și că a fost binecuvântată de însăși Maica Domnului. În afară de reprezentările Hodighitriei stând în picioare, existau și cele de tip bust. Deși destul de rare între secolele V și VIII ele vor deveni des întâlnite în secolul al IX-lea.

Putem presupune că iconografii au reprezentat mereu icoanele epocii lor, și astfel, reprezentarea în bust, a înlocuit-o pe cea veche, în picioare. Hodighitria a ajuns astfel la forma finală, aceea pe care o întâlnim în icoanele rusești și grecești.

Aceste reprezentări o înfățișează în mai multe ipostaze: în unele din ele Fecioara își îndreaptă capul către prunc, iar acesta întinde mâna în față; totuși, niciuna dintre aceste icoane nu dezvăluie piciorușele goale ale Pruncului, așa cum sunt ele înfățișate în mozaicul de la Monreale. Unele dintre aceste sigilii poartă inscripțiile unor icoane venerate, precum Athinotissa, Serapiorissa și Skopiotissa, reprezentând variante ale Hodighitriei. Icoanele enumerate mai sus aduc lămuriri asupra originii Hodighitriei și a evoluției sale; din secolul al XIII-lea această icoană își află forma finală, și anume cea în tip bust, care se va răspândi ulterior în întreg răsăritul creștin. Reproducerile sale sunt atât de numeroase încât în fiecare regiune se găsește o icoană făcătoare de minuni, înaintea căreia numeroși credincioși își află împlinite rugăciunile. Denumirea acestor icoane este de multe ori asociată cu un titlu de către credincioșii care o venerează. Mai mult decât atât, datorită acestui lucru, fiecărei icoane i se atribuie numele orașului unde se află, devenind astfel un nou model individual prin trăsăturile sale, ce are posibilitatea de a se răspândi la rândul său. Deoarece se aseamănă foarte m ult cu modelul inițial al Hodighitriei, aceste reprezentări nu se deosebesc foarte mult. Cu toate acestea, se pot remarca detalii mici ce individualizează fiecare icoană în parte. Mai târziu, odată cu secolul al XV-lea, diversificarea icoanelor ce au ca tipar Hodighitria se amplifică, astfel încât s-a ajuns ca pe icoanele târzii să se poată remarca destul de ușor noi detalii, ce ajung să influențeze compoziția, conferindu-i uneori chiar un nou sens teologic. Un exemplu concludent în acest sens este icoana Fecioara Patimilor. Această icoană a declanșat un fenomen care, în loc de a atribui fiecărei icoane un șablon canonic precis, a determinat apariția unor creații noi, ce se remarcă prin reflectare unui eveniment duhovnicesc, ca de exemplu o apariție sau o minune. Totuși, numărul icoanelor de acest timp nu este foarte mare, și nu elimină vechile clasificări ale icoanelor Maicii Domnului. Tocmai datorită acestor clasificări, cei ce privesc arta din perspectivă istorică pot urmări mai bine evoluția unor tipuri noi, ce au un rol aparte în istoria spiritualității.

Un exemplu elocvent pentru acest fenomen sunt icoanele Sfântului Luca (Fig. 17). Unele dintre aceste icoane sunt făcătoare de minuni, iar altele își au originea în vremurile Hodighitriei de la Constantinopol. În ciuda existenței numeroaselor legende ce privesc aceste icoane, nu putem obține informații exacte din izvoare istorice sigure asupra originii acestora. Unele din ele transmit expresia credinței creștinilor din veacurile trecute, cum ar fi Maica Domnului Triherusa (cu trei mâini), Maica Domnului de la Ierusalim și Maica Domnului de la Vatoped.

Fig. 17. Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, pictând.

IV.3 Tipuri simbolice – Rugul Aprins

Pentru o întinsă perioadă de timp, această scenă a cunoscut numeroase transformări, fiind o temă pur narativă, reprezentând pe Moise închinându-se în fața rugului aprins, aceasta devine curând o compoziție geometrică care își mai evocă titlul numai în mod indirect. Inițial, aceasta era o icoană în care ni se arăta locul închinat venerării prin arătarea acestuia. În secolul al XII-lea găsim cea mai veche reprezentare a Rugului Aprins, care îl înfățișează pe Moise stând pe Muntele Horeb. Această icoană se găsește și astăzi în Biserica Mănăstirii de lângă Muntele Sinai, care poartă hramul Sfintei Ecaterina, lângă portul de intrare, în capela construită pe locul unde se presupune că Moise a avut respectiva vedenie. O și mai veche reprezentare este, însă, miniatura lui Cosmas Indicopleustes. În ceea ce privește compoziția icoanei de la Sinai, aceasta este una simplă, fără multe amănunte, poziționându-l în stânga pe tânărul Moise, care după obiceiul de atunci, își pune piciorul pe o stâncă pentru a-și da jos încălțările (Fig. 18) . Cămașa sa este de un albastru deschis, iar veșmântul fluctuează între culorile roșu și alb. În fața tânărului stă aprins, în jurul rugului, un foc mare în care este reprezentată Maica Domnului. Icoana ni se dezvăluie în sensul ei primordial prin descrierea care apare în Vechiul Testament. Începând cu secolul al V-lea, Sfinții Părinți greci interpretează scena Rugului Aprins ca o profeție despre Maica Domnului. Prin urmare, cultul bizantin identifică aici o prefigurare a Nașterii neprihănite a lui Iisus: „Rugul cel nears te preînchipuia pe tine, Curată, că ai născut pe Focul de care nu ne putem apropia, Fecioară […] pe un Ipostas în două firi”.

Fig. 18. Amănunt al icoanei Rugul Aprins.

În acest fel, icoana de la Muntele Sinai dobândește, atât în Bizanț, cât și în Apus (Amiens, Chartres, Laon) o interpretare mariologică; în Rugul Aprins este înfățișată Maica Domnului într-o aureolă care își ține mâinile ridicate, iar la pieptul ei se află Hristos Emanuel. Mai târziu, în secolul XVII, adică în perioada artei post-bizantine, această scenă este descrisă în trei etape. În partea inferioară a reprezentării Moise stă în mijlocul turmei sale, descălțându-se. În partea stângă, îl vedem în picioare, ridicându-și mâinile către rugul arzând, în care se înfățișează imaginea Maicii Domnului. A treia oară, în partea dreaptă, tânărul este reprezentat stând pe Muntele Sinai, iar din cer o mână îi dăruiește Legile. În același fel, descrie și Erminia lui Dionisie din Furna de la Athos înfățișarea Rugului Aprins.

În ciuda interpretărilor Sfinților Părinți greci, primele reprezentări conferă Rugului Aprins o altă simbolistică: basoreliefurile de pe porțile Sfintei Sabina de la Roma (început de secol V) înfățișează stâncile sub forma unei sfinte Mese, iar în Rugul Aprins se află îngerul. Astfel, Rugul reprezintă jertfelnicul ceresc de pe care îngerul ia tăciunii pentru a purifica limba proorocului. Astfel, există două profeții (Isaia și Moise) în care Rugul Aprins capătă simbolistica de jertfelnic. Aceeași simbolistică o regăsim și la San Vitale, la Ravenna. În catedrala de aici, rugul arzând este pictat deasupra unui altar ce-i are la dreapta și la stânga pe Abel și Melchisedec. Jertfele Vechiului Legământ se constituie în prefigurări ale Sfintei Euharistii, prin prezența Divinității în Rugul Aprins. De asemenea, deși numim și pe Maica Domnului „Altar al Celui Preaînalt”, nu putem fi siguri dacă această simbolistică era deja cunoscută în acea perioadă (Fig. 19).

Fig. 19. Icoana Rugul Aprins.

Spre deosebire de forma grecească a reprezentării Rugului Aprins, forma rusească se identifică prin structuri cu precădere geometrice. Această imagine apare în secolul al XVI-lea, în arta post-bizantină. Astfel, această reprezentare mai geometrică, în cercuri, raze și curbe, lasă privitorul să întrevadă schema scenei din Sinai. Imaginea rusească nu mai păstrează decât aureola care o cuprinde pe Maica Domnului, încercând să ne spună că Hristos a ajuns pe Sfânta Masă ca euharistie prin Fecioara Maria. Aceasta este ideea centrală a icoanei, aceea că Hristos este la fel de prezent în Sfânta Fecioară, ca și pe Sfânta Masă, ceea ce face și mai dificil pentru zugrav să reprezinte această temă. Gândul care ne cuprinde imediat când privim această compoziție pentru prima oară este că ne aflăm în fața unei stele care se odihnește pe o floare. Steaua își împărtășește razele în toate unghiurile, cu scopul de a ne lumina sufletele cu acestea și a ne deschide ochii pentru a înțelege bogăția temei (Fig. 20).

Fig. 20. Rugul Aprins, reprezentare rusească.

Centrul compoziției o înfățișează pe Maica Domnului cu Pruncul pe brațul stâng, iar cu cel drept făcând gestul de binecuvântare; având capul aplecat spre stânga, ea privește în jos, această privire amintind de starea sa din momentul Bunei Vestiri, atunci când Fiul lui Dumnezeu și-a început existența în ea. În icoană mai este reprezentată și o scară sprijinită de umărul Maicii Domnului, scară ce-și află reminiscențele în scara lui Iacov. Așadar, scara este însăși Fecioara, deoarece prin ea Fiul lui Dumnezeu coboară pe pământ. Maica ține în brațe o poartă mare, în mijlocul căreia stă Hristos înveșmântat în straie arhierești, ceea ce reprezintă, potrivit viziunii lui Ezechiel, că singurul care a trecut prin poartă este Hristos.

În imaginea rusească, steaua aflată în prim plan stă perpendicular, reprezentând lăcașul cel înalt unde se află Dumnezeu Tatăl. În partea de jos a stelei este înfățișată scena în care se arată patriarhul Iesei așezat sub un copac, scenă ce are ca semnificație faptul că prin Maria, fiică din neamul lui Iesei, Fiul lui Dumnezeu este adânc înrădăcinat în neamul omenesc. Steaua este de culoare închisă, albastru-verzui, fiind acoperită de îngeri și de lumini: Maica Domnului este împărăteasa cerurilor. În spatele proiecției stelei verzi, se întrevăd cele patru colțuri ale unei stele roșii, care rememorează focul rugului, și care redă adesea reprezentările celor patru evangheliști.

În Rusia, Mănăstirea Solovki păstrează o deosebită icoană a Rugului Aprins din secolul XVII care, pe lângă toate trăsăturile amintite mai sus, ne înfățișează în mod deosebit pe pieptul Maicii Domnului Ierusalimul cel de Sus, cetate cerească.

Concluzii

Cultul Maicii Domnului ocupă un loc special în Biserica Ortodoxă deoarece ea este „tron al lui Dumnezeu” și pentru că prin ea s-a pogorât „lumina lumii”, este și „scara luminii”. Maicii Domnului i se acordă supracinstire sau supravenerare, în comparație cu ceilalți sfinți cărora li se cuvine numai cinstire sau venerare, în timp ce starea de adorare este rezervată numai lui Dumnezeu.

Putem concluziona faptul că Maica Domnului ocupă locul cel mai înalt între sfinți și între îngeri. Deoarece, prin ascultarea ei deplină, și prin dăruirea ei totală, a fost posibilă unirea ipostatică dintre firea umană și cea Dumnezeiască, reunite în Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Dacă nu ar fi încuviințat Fecioara Maria să zămislească în pântecele ei pe Fiul lui Dumnezeu, lumea nu ar fi avut nicio șansă la izbăvire și îndumnezeire. Acesta este motivul principal pentru care Maica Domnului are un rol covârșitor în cultul Bisericii Ortodoxe și în viața familiei creștine.

Supravenerarea Maicii Domnului a fost acceptată în mod unanim, și niciodată contestată, încă de la începuturile Sfintei noastre Biserici. În aproape toate rugăciunile, Biserica noastră amintește ca mijlocitoare și sprijinitoare, pe lângă Tronul Slavei, pe Preacurata Fecioară.

Biserica o reprezintă iconografic pe Maica Domnului așezată pe scaunul cel de sus, și înconjurată de îngeri, de-a dreapta tronului ceresc. Teologic vorbind, icoana Maicii Domnului o ilustrează pe prima persoană care a dus la împlinire scopul întrupării, și prin acesta, eliberarea celor ce-au crezut de starea de păcat prin unirea cu Dumnezeu.

Icoana Maicii Domnului, însoțită de Icoana Mântuitorului Hristos, reprezintă baza tuturor pictorilor bisericești care vor să reprezinte pe Dumnezeu coborând între oameni. Fecioara Maria este reprezentată cât mai blândă, mai frumoasă și mai demnă de către iconografii din toate timpurile, pe cât au putut ei de mult. Au fost însă cazuri când Maica Domnului a fost reprezentată îndurerată, ori mâhnită, dar întotdeauna plină de înțelepciune, demnitate și tărie spirituală.

De-a lungul timpului, pictorii au distins cinci tipuri de icoane ale Maicii Domnului în iconografia ortodoxă: Călăuzitoare (sau Hodighitria), Mila Afectuoasă (sau Eleusa), Milostiva (sau Panakranta), Mijlocitoarea (sau Agiosortissa) și Rugătoarea (Oranta sau Platytera).

Cultul ortodox o înfățișează pe Maica Domnului ca pe Muntele cel Sfânt de unde va răsări Hristos. Centrul icoanelor ce o reprezintă pe Maica Domnului este în general ocupat de aceasta stând întinsă pe un veștmânt de culoare sângerie, care scoate în evidență demnitatea maternității sale.

De obicei, Maica Domnului este reprezentată în iconografie purtând un veșmânt roșu, iar pe dedesubt o mantie de culoare albastră, ceea ce simbolizează împletirea omenescului cu natura divină, cele două culori confirmând cele două naturi ale uneia și aceleiași persoane.

Niciun subiect în iconografia ortodoxă nu a fost mai îndelung analizat decât cel al Maicii Domnului, purtătoarea de Dumnezeu. Acest lucru nu este de mirare deoarece nicio ființă umană nu se aseamănă cu Mântuitorul mai mult decât Mama Sa. Pentru a ne face o idee despre ceea ce înseamnă să ajungem la „măsura lui Hristos”, trebuie așadar să ne îndreptăm pururea privirea spre icoana Născătoarei de Dumnezeu.

Braniște, Pr. Prof. Ene, Cinstirea Maicii Domnului în cultul ortodox și formele ei de exprimare, studiu istorico-liturgic, în revista „Ortodoxia”, 1980, nr. 3;

Braniște, Pr. Prof. Ene, Iconografia creștină ca disciplină de studiu și de cercetare, Studii Teologice, nr. 5-6, 1962;

Buchiu, Pr. Conf. Dr. Stefan, Preacinstirea Maicii Domnului in cultul si in spiritualitatea Bisericii Ortodoxe, <http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/maica-domnului/preacinstirea-maicii-domnului-69098.html>, accesat la 29.04.2014;

Necula, Nicolae, Cultul Maicii Domnului în Biserica coptă, în revista “Ortodoxia”, 1974, nr. 1.

Braniște, Pr. Prof. Ene, Cinstirea Maicii Domnului în cultul ortodox și formele ei de exprimare, studiu istorico-liturgic, în revista „Ortodoxia”, 1980, nr. 3;

Braniște, Pr. Prof. Ene, Iconografia creștină ca disciplină de studiu și de cercetare, Studii Teologice, nr. 5-6, 1962;

Buchiu, Pr. Conf. Dr. Stefan, Preacinstirea Maicii Domnului in cultul si in spiritualitatea Bisericii Ortodoxe, <http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/maica-domnului/preacinstirea-maicii-domnului-69098.html>, accesat la 29.04.2014;

Necula, Nicolae, Cultul Maicii Domnului în Biserica coptă, în revista “Ortodoxia”, 1974, nr. 1.