Crestinarea Irlandei Si Britaniei Importanta In Biserica Apuseana

Crestinarea Tarilor Nordice din partea de Vest a continentului este consecinta directa a retragerii trupelor romane din Britania, astfel realizandu-se regatele anglo-saxone. O serie de izvoare istorice ofera concret informatii cu privire la retragerea trupeor romane de pe teritoriul Britaniei, insa multe dintre acestea au fost catalogate de catre istorici drept legend, cum este cazul scrierii lui Geoffrey de Monmouth:”Historia Regum Britanniae”. In baza unor descoperiri arheologice, se formeaza acceptiunea in conformitatea careia aceste evenimente au avut loc la inceputurile secolului al V lea, in jurul anului 407

cand, imparatul Constantin III traverseaza Canalul Manecii si distruge garnizoana romana, practic, provincia romana , ramanand astfel fara aparare, in ciuda multor cerinte a cetatenilor romani ramasi prinsi in peninsula. In jurul anului 409 imparatul Honorius al Romei, le transmite cetatenilor romani din Britania sa nu spere la vreun ajutor din partea Romei, sugerand ideea ca este de datoria lor sa isi pregateasca singuri apararea. In anul 418, populatia romana aflata in Britania strange un adevarat tezaur ep care il ingroapa, Cronica Anglo-Saxona mentioneaza: “In anul acela, romanii stransesera toate avutiile care se aflau in Britania si le ingropasera, iar restul luara cu ei in Galia” In urma descoperirilor arheologiece se releva faptul ca in in aceasta perioada populatia era curpinsa de groaza, s-au idntificat o serie de case ce purtau urme de incendiu si o sumedenie de schelete aflate fara mormant. Beda Venerabilul descrie astfel evenimentele:” Edificiile publice și particulare au fost doborate, preotii uciși în fata  altarelor. Dintre acei care au putut fugi, unii au fost prinsi în munti si masacrati; altii,înfometati, s-au predat si, dacă nu erau omorati pe loc, deveneau sclavi. Iar altii, cu inima indurerata, au fugit peste mari. Ultimii rămasi au dus o viată nenorocita printre stanci si munt i. Cei mai mulți dintre celți s-au refugiat în regiunile muntoase din vest. Saxonii le-au dat numele de Welshi (Straini)”

In anul 429, Sfantul Germanus, episcope de Auxerre ajunge in Britania la Verulam pentru a incepe lupta impotriva pelagienismului, care promova sase idei:

Chiar dacă Adam nu pacatuia, el ar fi murit.

Pacatul lui Adam l-a afectat doar pe el, nu rasa umana.

Copiii nou-născuti sunt în aceeasi situatie ca a lui Adam inaintea decaderii.

Întreaga rasa umana nici nu moare din cauza păcatului lui Adam sau a mortii lui, nici nu se ridica din morti prin învierea lui Cristos.

Legea mozaica este un bun ghid către rai, ca si Evanghelia.

Chiar si inainte de venirea lui Christos au existat oameni fara de pacat.

Din punct de vedere cronologic, in Britania putem discuta doar despre ultimele urme ale acestei erezii. Dupa Consiliul de la Efes (431) pelagianismul nu a mai constituit un factor perturbator al Bisericii, astfel incat istoricii greci nu mentioneaza nimic despre erezie sau nume ale unor eretici. In Nord-Vest, situatia era o cu totul alta, Britania si Galia reprezentand principalii poli ai pelagianismului. Se mentioneaza ca in anul 429 in Galia , probabil la Troyes s-ar fi constituit un Sinod care sa vina cu o solutie impotriva ereziei, in acest context, Sfantul Germanus de Auxerre si Lupus de Troyes au ajuns in Britania, in care situatia pelagienismului devenea tot mai galopanta datorita celor doi ucenici ai lui Pelagius, Agricola si Fastidus . Ulterior acestor evenimente, episcopul David de Menevia a participat la sinodul de la Brefi 519, indreptandu-si atacurile impotriva ereticilor care locuiau in zona. O zona afectata profund de erezia pelagiana a fost cea a Irlandei unde a ajuns lucrarea lui Pelagius: „Comentariu despre Sf. Pavel”. Criza ereziei pelagiene se stinge cu anul 529, odata cu Al doilea Sinod de la Orania.

Increstinarea propriu zisa a regatului anglo-saxon isi cunoaste inceputurile in jurul anului 600. Regatul anglo-saxon era impartit in doua sfere de influenta: daca in nord si vest, crestinismul celtic era ponderea dominanta, in sud se regaseau numeroase influente ale Bisericii Romano-Catolice. In anul 597, Augustin devin episcop de Canterbury. Acesta a incercat in repetate randuri sa rezolve pe cale amiabila si prin dialog deschis controversele ce separau Nordul de Sud,controverse ce aveau drept punct comun de conflict anumite sacramente din data Pastelui, aspecte care aeau sa fie solutionate ulterior, in 664 odata cu Sinodul de la Whitby. In anu 601 Augustin il boteaza pe regele  Ethelbert de Kent , devenind astfel ultimul rege necrestin al anglo-saxonilor, misiunea acestora ducand in urmatoarele secole la increstinarea totala a imperiului anglo-saxon. Ceea ce constituie cea dintai etapa a crestinarii tinuturilor Europei. Astfel incat, odata cu anul 700 teritoriile Britaniei, Scotiei, Irlandei se gasesc increstinate, constituind un puternic model pentru urmatorul secol ce va viza evanghelizarea imperiului Franc, iar mai apoi pana la Marea Schisma din 1054 cu increstinarea Norvegiei, Danemarcei, Poloniei si Suediei.

BIBLIOGRAFIE

1. Andre Maurois, Istoria Angliei editie actualizată de Michel Mohrt, trad. Radu Joil, Editura Orizonturi, Bucuresti, 2006

2. Articol Crestin-Ortodox : Sf. Ethelbert http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-ethelbert-regele-kent-141223.html

3. Articol Profamilia : Antichitatea si Evul Mediu

http://www.profamilia.ro/istorie.asp?antev=13