Contributia Monahismului la Dezvoltarea Bisericii Romane Unite cu Roma Incepand cu Anul 1700
Contribuția monahismului la dezvoltarea Bisericii Române Unite cu Roma
începând cu anul 1700
CUPRINS
PREFAȚĂ
Motivul pentru care am ales această temă este pentru a răspunde unor frământări cu privire la viața monahală. Fiind laic am fost interesat și preocupat să cunosc mai îndeaproape activitatea monahismului in Biserica Română Unită cu Roma respectiv cum și în ce fel a contribuit și contribuie la dezvoltarea Bisericii celei vii Române Unite cu Roma. Consider că este o temă complexă si interesantă îndeosebi pentru mine ca și teolog mirean, probabil și pentru mulți alții care doresc să înțeleagă rostul și eficiența viețuitorilor/oarelor sfintelor mănăstiri in ansamblul structurilor Bisericii Române Unite cu Roma, evident după Unire, sau mai corect spus,după re-venirea la Biserica Mamă, fapt petrecut la anul 1700.
Totodată această temă este și actuală în situația in care se află Biserica și societatea de astăzi, supusă mereu schimbărilor, uneori prea bruște și secularizării. Este nevoie de o muncă susținută, îndeosebi din partea consacraților dar și a laicilor îmbunătățiți spiritual și devotați în mod responsabil Bisericii prin credință, dragoste de aproapele,smerenie și râvnă creștină.
Pentru a nu cădea în superficialitate trebuie să pătrundem în profunzime acest subiect, mai ales ne trebuie o cunoaștere temeinică a trăirii creștinești.
Au apărut multe păreri greșite de–a lungul timpului cu privire la importanța și locul pe care monahismul îl ocupă în Biserică. S-au elaborat multe păreri, s-au ridicat voci în apărarea idealului monahal cât și desconsiderarea importanței acestuia. Înaltele idealuri care însuflețiseră la începuturi mișcarea monastică și care stimulaseră numeroasele revigorări ulterioare se stinseseră în mare măsură spre sfârșitul secolului al XV-lea De-a lungul timpului, s-a dovedit că ordinele călugărești au avut și au o mare importanță în revigorarea trupului eclezial. Dacă ar fi să amintim doar ordinul religios iezuit „Societatea lui Isus”, fondat în anul 1540 d.Cr., prin care sfântul Ignatiu de Loyola alături de sfinții Benedict, Romuald, Bernard, Francisc, Dominic fondează acest ordin, motto-ul vieții lor era „totul spre mai mare slavă a lui Dumnezeu”,am constata că membrii „Societății lui Isus” au acționat cu curaj în multe sectoare de activitate, evidențiind, și acum în contemporaneitate, importanța ei pentru istoria Bisericii. Ordinul Capucinilor, prin reprezentantul lor carismatic, sf. Francisc de Assisi, întemeiat oficial in anul 1528 d.Cr., a avut o contribuție importantă la Reforma catolică și la Contrareformă, fiind întrecuți doar de iezuiți. În Biserică, obiceiul de a se asocia datează de foarte mult timp, începând cu ordinele terțiare din secolul XIII, și cu confraternitățile Evului Mediu timpuriu. Asociațiile și instituțiile caritative sunt numeroase si rezolvă multe sarcini ale Bisericii, începând cu sf. Vasile cel Mare până in zilele noastre. Un exemplu de acest fel ni-l oferă Conferințele sfântului Vicențiu de Paoli, fondate la Paris in 1833 de Frederic Oznam și răspândite azi în toată lumea.
Conciliul Vatican II, în Constituția dogmatică despre Biserică – „Lumen Gentium”, cap. VI, „Călugării”, prg. 44, afirmă: „Călugării să se străduiască cu grijă ca prin ei Biserica să-L arate intr-adevăr, din zi in zi mai bine, atât credincioșilor cât și necredincioșilor, pe Cristos – fie în contemplație pe munte, fie vestind mulțimilor Împărăția lui Dumnezeu, fie vindecând bolnavi și infirmi, fie întorcându-i pe păcătoși pe calea cea bună, fie binecuvântând copiii și tuturor făcându-le bine, totdeauna ascultători față de voia Tatălui care i-a trimis.” În Decretul privind reînnoirea vieții călugărești, „Perfectae caritas” (28 cct.1965), se spune: „Toți călugării să răspândească în lumea întreagă vestea cea bună a lui Cristos prin integritatea credinței, prin dragoste față de Dumnezeu și de aproapele, prin iubirea Crucii precum și prin speranța gloriei viitoare,așa încât mărturia lor să fie văzută de toți și să fie preamărit Tatăl nostru care este în ceruri” (cf. Mt.5,16).
Concluzionând, dacă monahismul nu este prezent în chip pragmatic și utilitar în societate și în lumea contemporană el riscă să nu existe în teologia prezentului sau a contemporaneității.
Capitolul I
Câteva Reflexii istorico-teologice
asupra vieții monahale
1.1 Geneza monahismului
Idealul monahal ca de altfel idealul creștin ia naștere odată cu ideea desăvârșirii. Porunca realizării sfințeniei o găsim mai întâi în Vechiul Testament cuprinsă în îndemnul “Fiți sfinți că Eu Domnul sunt sfânt”(Lev.11,45).
Împlinirea unei porunci era însă anevoioasă, de vreme ce Legea Vechiului Testament, fiind lipsită de harul divin (In.1,17) rămânea numai o călăuză spre Cristos (Gal.3,24). Prin întruparea Mântuitorului și jertfa Sa, omul a fost ridicat la starea în care fusese inițial și prin împărtășire cu harul divin puterile morale sufletești au fost potențate așa încât s-au creat condițiile împlinirii poruncii “Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Mt.5,48). Prin această chemare la desăvârșire omul este chemat să-și regăsească originea sa divină și destinul său de a fi creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.
Adevăratul întemeietor al monahismului precum și a vieții creștinești este Mântuitorul nostru Isus Cristos. El Însuși trăind ca un monah și dând această trăire ca model pentru cea creștinească. În activitatea Sa pământească, Mântuitorul i-a îndemnat pe oameni să-L imite, însă această urmare este lăsată de către El la libera alegere a fiecăruia (cf. Mt. 16,24). Sfântul Macarie Egipteanul afirmă că voința omului este esențială pentru ca Dumnezeu să poată acționa în el: “Voința omului este, ca să spun așa, o condiție esentială; dacă această voință nu există, Dumnezeu singur nu face nimic.”. Monahii și monahiile sunt oameni, ființe, persoane care s-au dăruit pe de-întregul lui Dumnezeu, din dragoste profundă și convingere totală că aceasta este unica cale spre mântuire. Sfântul Ambrozie (334-397 d.Ch.),spunea:”Uitați-vă cum lui Cristos îi place să fie căutat și cum nu-I plac vorbele goale…Cristos vrea să fie căutat îndelung…”, apoi descria fericirea întâlnirii cu Isus:”Dacă sufletul L-ar căuta,dacă L-ar dori, dacă L-ar râvni, dacă s-ar ruga asiduu, dacă ar fi în întregime îndreptat spre Cuvânt, ar auzi deodată vocea Lui…”.
Iată starea de spirit ce cuprinde persoanele consacrate ce se dăruiesc lui Cristos urmându-L în toate. Dar, tuturor oamenilor este cu putință mântuirea, chiar și celor mai păcătoși( exemplul tâlharului de pe cruce), dar fiecare om trebuie să îndeplinească câteva condiții: “credința în Cristos”, (In 3,36;17,3), “viețuire după poruncile lui Dumnezeu” (Mt 19,7;Mc 10,9) și în “tămăduire prin pocăință”, adică “…dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel”( Lc 13,3,5). La urmarea lui Cristos unii au fost chemați de Însuși Mântuitorul precum Apostolii, însă El a promis că “oricine va lăsa case, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde pentru Numele Meu, va primi însutit, și va moșteni viața veșnică” (Mt 19,29).Condițiile urmării sau ale căii și viețuirii care duce la desăvârșire, Domnul le-a înfățișat astfel: “Dacă vrea cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-mi urmeze Mie” (Mt 16,24); “De vrei să fii desăvârșit, i-a zis Isus, du-te de vinde ce ai, dă la săraci, și vei avea comoară în cer! Apoi vino și urmează-Mă.” (Mt 19,21); “Dacă vine cineva la Mine, și nu urăște pe tatăl său, pe mama sa, pe nevastă-sa, pe copii săi, pe frații săi, pe surorile sale, ba chiar însăși viața sa, nu poate fi ucenicul Meu. Și oricine nu-si poartă crucea, și nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu.” (Lc 14, 26-27). Faptul că aceste cuvinte au fost înțelese încă din Biserica primară în sensul arătat mai sus, reies și din vița Sfântului Antonie cel Mare, care tânăr fiind a intrat în Biserică să se roage, când, în aceea zi se citea Evanghelia după Matei, despre bogatul care l-a întrebat pe Domnul cu privire la mântuire și desăvârșire citându-se cuvintele: “De vrei să fii desăvârșit, du-te de vinde ce ai, dă la săraci, și vei avea comoară în cer! Apoi vino, si urmează-Mă.” (Mt 19,21). Sfântul Antonie a simțit o puternică și deosebită atracție față de acele cuvinte,socotind că Însuși Domnul a vorbit prin acele cuvinte, drept pentru care și-a vândut averea și a intrat în monahism.
Aceste cuvinte sunt socotite și acum de către Biserică drept temeiuri ale monahismului, citindu-se întotdeauna la slujba tunderii în monahism.
Despre faptul că acest mod de viață nu este accesibil tuturor, Însuși Mântuitorul a afirmat că desăvârșirea este privilegiul doar al celor puțini: “Mulți chemați, dar putini aleși”(Mt 20.16). “Dumnezeu nu cere de la fiecare aceeași treaptă a virtuții…”, zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Pentru ceilalți li se cere numai împlinirea poruncilor (Mt 19,17). Aici apare diferențierea dintre poruncă și sfatul evanghelic, aspect ce nu trebuie înțeles în sensul propriu al cuvântului pentru că nu există limite în virtute, ci mai mult ca un mod mai înalt de realizare a ei. Poruncile sunt privite în general, ca reguli sau condiții obligatorii a căror împlinire este necesară, presupunând constrângeri și limitări ale libertății, iar sfatul cadrează în mod obligatoriu,deosebit cu cei care trăiesc în stare de har. Sfântul Apostol Paul spune:“Vă spun deci: În Spiritul să umblați, și să nu împliniți pofta trupului. Căci trupul poftește împotriva spiritului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceți cele ce ați voi. Iar de vă purtați în spiritul nu mai sunteți sub lege” (Ga 5, 16-18).
Poruncile fiind valabile pentru toți oamenii, ele vizează minimul de virtute pe care-l poate realiza un om. Sfatul, diferențiază oamenii după aptitudini și după zelul pe care-l nutrește fiecare pentru îmbunătățirea propriei vieți spirituale și duhovnicești. Sfaturile sunt propuse de Mântuitorul unor creștini mai zeloși, mai înaintați spiritual, care vor să-și îmbunătățească viața spirituală, adăugându-și un plus de perfecțiune.
Sfântul Apostol Paul în epistola către Corinteni spune: “…bine este pentru om să nu se atingă de femeie” (1Cor 7,1), tot el însă spune: “…aceasta o spun ca un sfat, nu ca o poruncă. Eu voiesc ca toți oamenii să fie cum sunt eu însumi, dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul așa, altul într-alt fel” (1Cor 7,6-7).
Despre aspectul acesta subliniat de Sfântul Apostol Paul a vorbit și Mântuitorul prin cuvintele rostite la remarca apostolilor cu privire la condițiile pentru desfacerea căsătoriei: “Dacă astfel este pricina omului cu femeia, nu este de folos să se însoare, iar El le-a zis: nu toți pricep acest cuvânt, ci aceia cărora le este dat” (Mt 19,10), altfel spus nu toți oamenii sunt făcuți pentru poruncile Domnului la starea înaltă de sfințenie.
Sub un alt aspect, al evidențierii ideii de apariție a monahismului, putem spune că genealogia lui începe undeva înainte de apariția creștinismului încă din grădina Edenului așezat spre Răsărit, de la acea comuniune a copilului cu Creatorul său,care însă prin păcat a ajuns la o existență frântă și vrednică de milă, așteptând întâia făgăduință a izbăvirii( Gen 20,15).Monahismul are deci ca punct de plecare această viață, care este și o “pregustare” a desfătării raiului. Creștinismul s-a răspândit cu o așa repeziciune încât Sfântul Apostol Paul scria Romanilor că credința lor e cunoscută în toată lumea (Rm 1,8). Colosenilor, că Evanghelia a străbătut lumea întreagă (Col 1,6), și că a fost predicată “la toată făptura de sub cer” (Col 1,23), iar Tesalonicenilor, că de la ei s-a răspândit credința nu numai în Macedonia și Achaia, ci în tot locul (1Tes 1,8). Tacit amintește “ingens multitude” a creștinilor din Roma, pe timpul lui Nero(54-68d.Ch.). În jurul anului 100 d. Ch., Sfântul Ioan vorbește în Apocalips, de “gloata multă pe care nimeni nu o putea să o numere, din tot neamul și din toate semințiile și din toate popoarele și din toate limbile stând înaintea Scaunului și înaintea Mielului” (Apc 7,19). Și Pliniu cel Tânăr, scria din Bithinya împăratului Traian de numărul mare de creștini de toate vârstele și clasele sociale atât de răspândiți la orașe cât și la sate, încât templele păgâne au rămas aproape goale.
În primele două secole, nu se poate vorbi de existența monahismului pe care-l cunoaștem azi; deoarece apostolii, creștinii hirotoniți de ei prin binecuvântări și prin “punerea mâinilor” se deplasau în diverse locuri și ținuturi vestind Cuvantul Domnului,încreștinând mulți oameni, de toate categoriile și naționalitățile, ei, de fapt, constituiau “elemental misionar ambulant”.
Creștinismul ia o mare amploare, motiv pentru care încep persecuțiile creștinilor, foarte mulți devin martiri, fiind uciși în diverse moduri, pentru descurajarea celorlalți creștini, când, o parte din creștini s-au refugiat în locuri neștiute de persecutori unde își desfășurau activitatea creștină iar o altă parte a creștinilor, din cauza multiplelor interferențe cu mulțimea de noi încreștinați, pentru a-și putea trăi viața în dragoste înaintată cu Dumnezeu, respectând sfaturile și cerințele “Evangheliei” propovăduită de către Apostoli, s-au retras la marginea satelor și orașelor căutând liniștea contemplației Cristice, pentru realizarea mai deplină a idealului de viață creștină, dar care nu aveau nicio atribuție in cadrul Bisericii creștine. Numai către sfârșitul veacului al III-lea, s-au izolat de ceilalți creștini “ducând o viață aspră, de privațiuni voluntare și de mortificări”, motive pentru care au fost numiți “asceți” “Pretutindeni în sânul comunităților se bucurau de o considerație deosebită,formând o categorie de oameni aparte,și fiind cunoscuți și respectați de toată lumea”.”Locul întâi între asceți îl ocupau fecioarele.”6. Acestea erau mândria Bisericilor, “li se rezervau locurile cele mai onorabile în Biserică, imediat după membrii clerului, fiind considerate un fel de aristocrație a credincioșilor”. Astfel, găsim descrieri frumoase despre acestea la Sfântul Ignațiu – care amintește de “ceata fecioarelor din Smirna și din Antiochia”, Sfântul Policarp scrie de ceata fetelor fecioare din Philippi, “Păstorul” lui Hermas scrie de cele din comunitatea din Roma. După sinodul de la Ancyra (314), „acelea dintre fecioare care nu puteau rămâne în starea care și-au ales-o, până la sfârșit , aveau voie, cu asentimentul episcopului să se mărite”…” căci e mai bine să se mărite decât să cadă în focul păcatelor sale”, spune Sfântul Cyprian, în “De habitu virginum”, o.3, cfr.q.c.22,deoarece fiind miresele Domnului,căderea lor era socotită ca un adulter față de Cristos –Christi adultera”. În timp, din acest sentiment s-a dezvoltat monahismul creștin,deoarece cei ce își alegeau ascetismul ca mod și ideal de viață simțeau nevoia de a se izola de ceilalți oameni, de a trăi retrași față de lume, de zgomotul, de plăcerile și de ispitele ei. În “Epistola către Diognet”,scrisă prin veacurile II-III d.Ch.,se descrie astfel viața creștinilor de atunci: “Ei trăiesc în carne dar nu după legile cărnii. Petrec pe pământ dar patria lor este cerul. Se supun legilor însă prin viața lor întrec legile. Ei iubesc pe toată lumea și toată lumea îi persecută. Sunt osândiți fără a fi cunoscuți; sunt uciși și totuși trăiesc. Ei sunt săraci și îi îmbogățesc pe mulți, sunt lipsiți și totuși le prisosește totul…Ei binecuvântează pe cei care îi blestemă și cinstesc pe cei care îi insultă. Ei fac bine și sunt trimiși la moarte ca cei fără de lege și se bucură fiindcă în moarte își găsesc viața…Scurt, ce este sufletul în corp aceea sunt creștinii în lume. Sufletul este răspândit în toate membrele corpului, așa și creștinii sunt răspândiți în toate orașele lumii. Sufletul locuiește în trup însă nu e din trup,; la fel și creștinii petrec în lume, însă nu sunt, din lume…”. Acest fel de a trăi a produs o profundă impresie și stare, printre contemporanii acelor veacuri încât, mulți păgâni s-au încreștinat; o contribuție majoră având actele martirice ale creștinilor, dar mai ales, scrierea: “Actele Sfintelor Perpetua și Felicitas”, ucise în anul 202 ori 203 d.Ch., în Chartago, încât, chiar și șeful închisorii a rămas profund impresionat de inocența acestor martire. O mărturie deosebită, în acest sens este că, aproape toți marii apologeți ai creștinismului, cât și scriitorii creștini de certă valoare din veacurile al II-lea și al III-lea, cum ar fi: Sfântul Iustin, Tațian din Assyria, Athenagoras, Aristides din Atena, Clemente din Alexandria, Grigoie Thaumaturgul, Dionysie cel Mare, episcopul Alexandriei, iar în occident: Tertullian, Cyprian, Minucius Felix, Arnobius și Lactantius, au avut părinți păgâni dar totuși au trecut la creștinism datorită vieții frumoase, curate și nobile pe care o trăiau creștinii acelor veacuri, viață atât de diferită de a lumii ce îi înconjura. Cu siguranță, începuturile monahismului sunt prezente în Orient, unde creștinismul a luat ființă și de unde s-a răspândit la toate popoarele lumii. Cu toate persecuțiile creștinilor în primele trei veacuri, “creștinismul triumfase”, urmând perioada când vor apare ereziile, ceea ce va întări și mai mult credința în Cuvântul Domnului, în Isus Cristos; prin clarificările ce s-au dat asupra înțelegerii mesajului evanghelic, Biserica creștină a ieșit mai întărită, mai bine consolidată în lume, în Isus Cristos.
În evoluția monahismului, am văzut că un prim pas l-au făcut asceții și fecioarele,apoi îi urmează anahoretismul-de origine din Egipt, întemeietor ar fi Sfântul Pavel din Theba, și mai ales, de al Sfântului Antonie (cel Mare), care se retrage în pustiul, Pispir, din nordul Egiptului, atrăgând foarte mulți oameni, care trăiau fiecare în celula lui,în post și rugăciune.. Un alt grup de anahoreți s-au strâns în jurul lui Ammon, în valea Nitria, din Egiptul de Jos, îi urmează un al treilea grup, care se retrage în deșertul Sketic, în jurul Sfântului Macarie. Aceste grupuri trăiau izolați, fără vreo regulă și fără reguli de disciplină. Fiecare își impunea aspre privațiuni, exerciții de pietate foarte aspre, însă fără nicio legătură cu vecinul și fără nicio normă comună.
Ca să se înlăture neînțelegerile apărute între “frați”, viața de obște să se desfășoare întrun mod disciplinat impus de anumite reguli, Sfântul Pahonie, este “întemeietorul adevăratei vieți monahale”. În anul 320 d.Ch.,în localitatea Tabennisi, pe malul drept al Nilului, în Egiptul superior (Thebais), întemeiază prima mănăstire unde călugării trebuie să trăiască după regulile stabilite de Sfântul Pahonie, în comun, supuși aceluiași conducător, motiv pentru care se și numeau “cenobiți”, de la grecescul “kolvobioi” = viața în comun, spre deosebire de “eremiți” sau “anahoreți”, care trăiau în singurătate, “epnuoc” = deșert, „avaxopeo”= a se retrage, a se izola.. Astfel au apărut cele mai vechi norme monastice și care au influențat, mai mult ori mai puțin, toate celelalte reguli de mai târziu. Aceste reguli ne sunt cunoscute din traducerea latină a Sfântului Ieronim. În Orient mai găsim încă două feluri de asceți, și anume:”sarabaiții”, care trăiau câte doi sau trei la un loc, fără nicio regulă și disciplină, având o reputație îndoielnică,după cum scot în evidență atât Sfântul Ieronim cât și Sfântul Benedict, acesta din urmă în lucrarea sa, “Regulele sale”(cap. 1):”…ei intră în tagma călugărească crezând că pot înșela și pe Dumnezeu, nu numai pe oameni…”. Mai găsim și al patrulea fel de monahi, și anume, „gyrovagii” = călugării rătăcitori, care rătăceau din loc în loc, din mănăstire în mănăstire, neoprindu-se nicăieri.
Monahismul ia amploare și se extinde din Egipt, trece și în Palestina. Întemeietorul monahismului în Palestina a fost Sfântul Ilarion, un elev al Sfântului Antonie, care la început de secol IV, în împrejurimile localității Maiouma, nu departe de țărmul mării, cu un număr mare de elevi, întemeiază o colonie de asceți, numită “lavră” (de la grecescul, “he lavra”.De fapt, era o colonie de asceți trăind fiecare separat în coliba ori peștera lui, dar supuși unui conducător-îndrumător și adunându-se pentru rugăciuni comune și exerciții de pietate. Deci, lavrele realizează tranziția dintre eremitism și viața cenobită. Marele poliglot Sfântul Epiphaniu, episcop de Salamis (insula Cypru), călugăr egiptean, aduce în Palestina, monahismul în formă pahomiană și înființează mănăstirea Eleutheropolis, fiind îndrumătorul și conducătorul ei timp de 30 de ani. Monahismul ia amploare. O mulțime de pustnici trăiau pe muntele Sinai, pe muntele Măslinilor și în împrejurimile Ierusalimului. În Bethleem se afla o mănăstire de călugări condusă de Sfântul Ieronim, de cca., 25 de ani. Astfel, în mod treptat, monahismul pătrunde și în: Mesopotamia, Syria și Asia Mică. În Mesopotamia, monahismul este introdus de către Sfântul Mar Awgin, un călugăr format de către Sfântul Pahomie în Tabennsi, înființând mănăstirea Nisibis, care l-a avut ca locatar și pe Sfântul Ephrem Syrul, unul din cei mai mari învățați ai antichității creștine. În nordul Mesopotamiei, mai ales în Syria, apar celebrii “styliți”(stâlpnici), de la grecescul “stiulos” = columnă, stâlp, adică asceți ce trăiau pe vârful unui stâlp sau columnă, suportănd toate intemperiile vremii. Cel mai cunoscut între ei este Sfântul Simion. În Asia Mică, organizatorul vieții monahale a fost Sfântul Vasile cel Mare. Reformează regulile pahomiene, modificându-le, îmbunătățindu-le, realizând noile “Reguli”, care se vor răspândi și vor fi acceptate de tot Orientul, și în timp,vor fi acceptate in toate părțile lumii unde va funcționa Ordinul Sfântului Vasile cel Mare, fiind de actualitate și în zilele noastre, până azi încă, mănăstirile sunt organizate pe temeiul lor.
Sfântul Vasile cel Mare consideră și el că cenobitismul este mai potrivit pentru realizarea idealului de sfințenie decât pustnicia. Având la bază regulile pahomiene dar mai puțin aspre, Sfântul Vasile cel Mare dă o mai mare importanță “studiului teologic” a cărui bază este Sfânta Scriptură, regulile lui cuprind indicații de felul cum trebuie citită și înțeleasă Scriptura, calități care le-au asigurat și răspândirea și durata. Astfel, numărul mănăstirilor înființate și organizate pe baza regulilor Sfântului Vasile cel Mare, a crescut foarte mult, încât în anul 536 d.Ch., se aflau numai în Constantinopol, un număr de 68 de mănăstiri, și acestea, crescând mereu.
Monahismul în Occident,inițiat și dezvoltat de către monahii Orientului,și-a găsit adepți înfocați în Sfântul Atanasie,destituit din scaunul său din Alexandria, în Sfântul Ambrosiu, episcopul din Milano și, mai ales, în Sfântul Ieronim, care stăruia cu căldură pentru viața ascetică, pentru renunțarea completă la bucuriile și plăcerile vieții. Oameni dăruiți lui Dumnezeu se găseau și aici. Se cunoaște, de exemplu, un grup de femei, pe nume, Asella, Marcella, Laetta și Paula care trăiau retrase pe muntele Aventin, în post, rugăciune, meditație și abstinență.
Fostul consul Paulin cu soția sa s-au retras în localitatea Nola, pentru a se dedica cu totul lui Dumnezeu, oamenii au aflat și în curând s-au strâns în jurul lor o mulțime de elevi, dornici să deprindă tainele vieții ascetice.
Senatorul Pammachius îngrijea bolnavii într-un spital întemeiat de către asceta, Fabiola.
Insulele din Mediterana aveau o mulțime de eremiți, mai ales după anul 410 d.Ch.,când Roma a fost devastată de goții lui Alaric. Sfântul Augustin în “Confesiuni”, VIII,6, amintește de o mănăstire condusă de un preot, lângă Milano, iar în oraș chiar sora Sfăntului Ambrosiu, Marcellina, conducea un grup de fecioare.
În Galia, în localitatea Liguge, lângă Poitiers, Sfântul Martin (316-400), fiind episcope, înființează o mănăstire,apoi o altă mănăstire în apropierea reședinței sale din Mortmontier. Sfântul Honoratus, arhiepiscop de Arles (+429), a întemeiat o mănăstire pe insula Lerins (azi Sf. Honorat). Sfântul Ioan Casian, bun cunoscător al monahismului egiptean (a crescut într-o mănăstire din Bethleem), a înființat, în anul 414 d.Ch., mănăstirea Sf. Victor din Marsilia, pe care a și condus-o mai mult timp În această perioadă, mănăstirile din Occident,din Italia și cele din Galia, funcționau fără reguli precise și uniforme, de fapt, imitau, în linii generale, viața din mănăstirile Egiptului,despre care, o descriere amănunțită,ne-a lăsat Sfântul Ioan Casian, în cartea sa “De coenobitorum institutis”.
În Africa, întemeietorul vieții monahale a fost Sfântul Augustin, care, în localitatea Hippo a înființat o mănăstire condusă chiar de el, unde, după ce este hirotonit episcop, aici, la reședința sa aduce pe toți preoții, diaconii și subdiaconii din localitate trăind împreună viața de monahi. Avându-l ca și exemplu de viață monahală, Africa cunoaște o mare înflorire monahală în multele mănăstiri ce se construiesc, pe întreg teritoriul Africii.
În Occident, Sfântul Benedict,născut în jurul anului 480 d.Ch.,îi localitatea Norcia de azi(provincia italiană Umbria), la vârsta de 17 ani se retrage la Subiaco, în apropiere de Roma, și trăiește o viață de eremit, plăcută lui Dumnezeu, încât în jurul lui s-au adunat în jurul lui o mulțime de elevi cu care a format omică colonie de monahi.22(ibidem, p. 274).
Ceea ce au fost pentru monahismul oriental Sfinții Pahomie ȘI Vasile cel Mare, pentru Occident a fost Sfântul Benedict. În anul 538 d.Ch., la Monte-Cassino, în apropiere de Neapole, întemeiază prima mănăstire apoi în anul 539 d.CH., îi apar celebrele “Reguli”, inspirate după regulile Sfântului Pahomie și Vasile cel Mare dar, adaptate condițiilor de viață specifice Occidentului.
Organizare mănăstiri și conducerea ei erau asigurate de către un “abate”,cu putere absolută asupra fraților convețuitori. Ajutorul lui este “priorul” sau “prepozitul”; uemează apoi “decanul”care conduce câte zece călugări. În mănăstire se primesc și copii (“oblati”) oferiți de părinții lor, având reguli bine stabilite pentru educarea lor. Astfel ia ființă “Ordinul Benedictin”, a cărui reguli vor fi impuse întregului Occident.
În aceeași perioadă de timp, în Gallia, Sfântul Caesarius întocmește două reguli, una pentru monahi (“Regula ad monachos”), și una mai lungă pentru călugărițe (“Regula ad virgins”.
Sfântul Columban, născut în Irlanda,împreună cu doisprezece călugări trece în Gallia și se așează în Bourgogne, unde a întemeiat mănăstirile din Annegray, Fontaine și Luxeuil pe care o și conduce timp de douăzeci de ani cu propriile sale reguli, aspre, asemănătoare regulilor Sfântului Pahomie, încât zeci de mănăstiri din toate părțile Galliei vor funcționa după regulile Sfântului Columban.
În Spania Sfântul Isidor, arhiepiscopul Seviliei (+636), după o convețuire de câțiva ani întro mănăstire scrie regulile sale, cunoscute sub numele de „Sancti Isidori Hispalensis episcope regula monachorum”.
Aceste reguli, conțin douăzecișipatru de capitole, cu instrucțiuni precise privitoare la întreaga viață mănăstirească, iar în mănăstirile de călugări funcționează clausura, apoi călugării trebuind să repete votul sărăciei și în fiecare zi, frații trebuind să petreacă câteva ore citind.
Este perioada avântului mănăstiresc când în toate țările “Europei” apar mănăstiri cu o viață monahală deosebit de severă.
În Anglia și Irlanda, cum ar fi: mănăstirile din Killeany, Clonard și Bangor din Irlanda aveau chiar până la 3000 de călugări iar în Anglia cele din Canterbury, Westminster, York erau organizate pe baza regulilor Sfântului Benedict.
Ținând seama de amploarea ce au luat, sinoadele din: Calcedon (451 d.Ch)., din Tours (461 și 467d.Ch)., din Paris (614 d. Ch), hotărăsc reguli, canoane de comportament social pentru monahi și monahii inclusiv posturile pe care trebuie să le țină călugării.
Pe teritoriul țării noastre, într-un areal mai larg, în speță în Dacia, poporul geto-dac a cunoscut creștinismul încă din secolul I (în Dobrogea) – adică încă înainte de formarea poporului român, grației operei misionare a Sfântului Apostol Andrei și Filip, care au predicat în Scythia Minor (Dobrogea), de pe vremea când și Sfinții Apostoli Petru și Pavel predicau în Roma (44 – 67 d. Ch.)
Pe teritoriul țării noastre, într-un areal mai larg, în speță în Dacia, poporul geto-dac a cunoscut creștinismul încă din secolul I (în Dobrogea) – adică încă înainte de formarea poporului român, grației operei misionare a Sfântului Apostol Andrei și Filip, care au predicat în Scythia Minor (Dobrogea), de pe vremea când și Sfinții Apostoli Petru și Pavel predicau în Roma (44 – 67 d. Ch.).
Că, în arealul geto – dac, creștinismul a fost răspândit încă din anii 50 d.Ch.,stau mărturie lucrările istoricilor antici cât și cele arheologice recente, descoperite, în special în zona Dobrogei noastre, așa cum s-au prezentat de către participanții la lucrările colocviului al IV-lea de arheologie și istorie antică, axat pe tema „Începuturile creștinismului pe teritoriul României”, desfășurat la Cluj-Napoca în 16-17 noiembrie 2001, unde prof., univ.dr. Emilian Popescu a adus argumente puternice acestei teme..
Istoricii antici care afirmă și confirmă atât predicarea Evangheliei de către Sfântul Apostol Andrei în Scyția cât și că, strămoșii noștri daci și sciți (besi și geți) au primit creștinismul încă în a doua jumătate a secolului I d. Ch., sunt următorii:
Hipolit Romanul (175–250), scriitor african prolific și decedat în timpul persecuțiilor împăratului Decius, a scris: „Andrei a vestit (Cuvântul Evangheliei) sciților și tracilor. El a fost răstignit în Patras din Ahaia (fiind legat la picioare de un mpslin) și este înmormântat acolo”.
Tertulian (n. Cartagena 160 d. Ch.) avocat, încreștinat, preot spre sfârșitul vieții, eretic devenit montanist, fiind primul scriitor latin creștin care furnizează informații despre daci și sciîi, la care s-a răspândit creștinismul, în lucrarea „Contra Iudeos” (“Contra Iudeilor”) cap.7 (P-1 II col.611), în care scrie:”Căci în cine au crezut toate neamurile, decât în Cristos care a venit!Parții, mezii, neamurile Galliei, britanii, sarmații, dacii, germanii, sciții…În toate aceste locuri stăpânește numele lui Cristos care a venit…” (ibidem, p. 40).
Origene (n. Alezandria Egiptului, 185 d. Ch.,moare în Tyr la 225 d. Ch), în cartea a II-a, a „Comentarii la Geneză”,afirmă: „Când Sfinții Apostoli și ucenici ai Mântuitorulu nostu s-au răspândit în toată în toatâ lumea,Toma, după cum spune tradiția, a primit (prin tragere la sorți), Parția, iar Andrei, Scythia” (Dobrogea de azi și sudul Basarabiei,după mulți istorici, inclusiv J. Zeiller, date confirmate și de “Fontes ad Historiam Dacoromaniae pertinentes”.
Eusebiu de Cezareea (260-340), episcop în Cezareea Palestinei, mare erudit al vremii sale, în lucrarea sa, intitulată „Istoria Bisericească”, scrisă în anul 325,și tradusă din limba greacă în limba latină de către Sfântul Ieronim, scrie: „Când sfinții apostoli și ucenici ai Mântuitorului nostru s-au răspândit în toată lumea, lui Toma i-a căzut la sorți, după cum spune tradiția, Parția, iar lui Andrei- Scythia, răspândind Cuvântul Domnului în aceeași unitate doctrinară și canonică cu Sfântul Petru, dar implementarea lui, dezvoltarea lui în masa populației geto-dace, a încetinit semnificativ datorită celor trei secole de persecuții asupra creștinismului.”
Aurelius Augustinus (354-430), în lucrarea “De civitate Dei”, XVIII, 52, scrie: “Numai dacă nu ar trebui socotită prigoana (aceea) când regale goțilorchiar în Goția îi martiriza pe creștini (350 d.Ch.), cu o cruzime uimitoare îi prigonea pe creștini, deși acolo nu erau decât catolici (recunoșteau doctrina oficială a Bisericii, nu erau arieni), dintre care mulți au fost încoronați ca martiri, știri auzite de la un frate care a trăit acestea acolo”.În “Istoria Bisericii Universale…”, prof., preot, doctor Ioan M. Bota, la pagina 41, scrie: “Totuși este sigur că, odată cu cucerirea Daciei de către Traian, printre coloniștii romani aduși aici “ex toto orbe Romano”,(din toate părțile Imperiului Roman), mulți au fost creștini și astfel ei au fost primii misionari populari ai Bisericii creștine în Dacia. Unirea primelor comunități creștine în Dacia s-a făcut treptat, prin intermediul acestor coloniști romani creștini, în perioada Daciei provinciale (106-271 d. Ch.), în forma și limba latină.De altfel, de la începutul secolului al III-lea, limba latină a devenit limba Bisericii din întregul Imperiu Roman, înlocuind greaca de până atunci, în mod deosebit în provinciile orientale”
De asemenea, ca dovadă că creștinismul s-a propagat în Dacia în formă latină stau mărturie și cele peste 3000 de iscripții în limba latină comună, “limba administrației și armatei”, datând din secolul al III-lea până în secolul al XIII-lea, situație ce ușurează comunicarea în rândul populației de pe întregul Imperiu Roman, până în veacul al VII- lea,aproximativ anii 600-700 d. Ch., când limba latină se sfârșește și când încep limbile romanice să-și facă loc în provinciile romane, inclusiv limba română.
O altă mărturie a existențri creștinismului în Dacia, o constituie episcopatul de 40 de ani ai Episcopului Ulfila, ca și episcop al goților, propovăduind prin harul apostolic, fără întrerupere în limba latină, gotică și greacă în Biserica creștină din Dacia. Episcopul Ulfila, împreună cu ucenicii săi, păstorește șapte ani în nordul Dunării, până în anul 355 d.Ch., timp în care a tradus Biblia din latină în gotică, inventează alfabetul gotic, “punând bazele primelor monumente ale limbii germane scrise” respectiv, Auxențiu din Durostor, ucenicul episcopului Uifala, ajuns episcop în anul 380, care ni-l prezintă pe ep. Ulfila ca un mare învățat al timpului său, în lucrarea: “Scrisoare despre credința, viața și moartea lui Ulfila”, evidențiată în lucrarea “Izvoare privind istoria României”.
Sfântul Vasile cel Mare (329-379), Arhiepiscop al Cezareei Capadochiei, coleg de studii în Constantinopol cu împăratul Iulian Apostatul și Grigore de Nazians,ne furnizează importante informații despre viața creștinească din Dacia Traiană. Astfel, în scrisoarea CLV către comandantul Scyției Minor (Dobrogea) Iunius Soranus, îl laudă că ajută creștinii și-l roagă să îi trimită moaștele Sfântului Sava Gotul, înecat în apa Buzăului, sub persecuția regelui got Athanaric, în 372 d. Ch. Împăratul Soranus, strămută moaștele la Tomis(Constanța de azi),și, de aici, transportate în anul 372-373 în Capadochia, însoțite de “Scrisoarea Bisericii din Goția către Biserica din Capadochia” și epistola personală a Sfântului Episcop al Tomisului, la care Sfântul Vasile le răspunde cu două scrisori, confirmând primirea moaștelor.
De asemenea, în scrisoarea CLXIV, către Ascholios, Episcopul de Tesalonic (devenit Papa Damasus vicar apostolic al Romei), Sfântul Vasile cel Mare îi transmite acestuia că:” a primit scrisori din mijlocul barbarilor de peste Istru (Dunărea), care dovedesc strășnicia în credință a strămoșilor noștri daco-romani”.
Iezuitul Bollandus, în lucrarea “Acta Sanctorum” descrie viața celor 69 de mucenici și mucenice înscriși în Sinaxarele romane, cu numele lor și a altor 38 de mucenici, fără să-i numească, adăugând alți patru sfinți ai Bisericii universale,care au trăit în Dobrogea, majoritatea având nume latine ori latinizate, morți înainte de “Edictul de la Milano”, din anul 313, demonstrând un creștinism înfloritor în acest areal românesc.
Primul episcop al Tomisului, Evanghelicus, martirizat în timpul domniei lui Dioclețian, urmat apoi de Philus sau Titus, sub Liciniu, apoi de Sfântul Bretanion (Vertanio, Veteranus),care împreună cu enoriașii săi părăsește Biserica, decât să treacă la arianism, înfruntându-l astfel pe împăratul Valens ce era arian.
Sfântul Augustin, în opera sa “De civitate Dei”, scrie despre prigonirea (354-430 D.Ch.) a creștinilor din Dacia, care erau catolici, recunoscând doctrina oficială a Bisericii,prigonire sub regele Athanaric gotul.
Sunt o mulțime de dovezi, inscripții latine și grecești, descoperite în Dacia, datând din secolele III-XIII d. Ch.,care atestă încreștinarea daco-romanilor: goți, huni, avari, slavi.
Un document arheologic creștin răspândit deja în secolul al III-lea, la Potaisa (Turda),în anul 1930, “Gema de la Turda”(azi dispărută),cu “Bunul Păstor”ce datează din secolul al IV-lea, adusă din Orient de către un ostaș, apoi altarul funerar din Cluj-Napoca, descoperit în anul1927, datând din secolul al IV-lea, al păgânilor încreștinați Claudius Valentinus, de 20 de ani și Valeria Valentina, mama sa, care i-a pus epitaful: “Sit Tibi Terra Levis”(“Să-ți fie țărâna ușoară”); fibula transformată în inel, din secolul al IV-lea, descoperire făcută în localitatea Micia, regiunea Vețel- Hunedoara, cu inscripția: “Quardine, vivas”(“Să trăiești,Quardine!”) ce a fost purtată de un creștin daco-roman, amintim și de “Donariul” de la Beitran, județul Sibiu, din secolul al IV-lea, ce are inscripția și monograma lui Isus Cristos în limba latină: “Ego Zenovius votum posul”(“Eu, Zenobie am împlinit juruința”), sunt dovezi ale creștinismului pe aceste meleaguri românești.
De asemenea stau mărturie credinței catolice în acest areal românesc, și descoperirile arheologice din localitatea Bratei, județul Sibiu, de cruci de bronz, morminte.. Existența unor biserici pe teritoriul Daciei Traiane din așezarea geto-dacă Sucidava (azi Celei, lângă Corabia, jud., Olt), fost centru militar roman-bizantin important, situat pe malul stâng al Dunării, pe timpul împăratului Constantin cel Mare, unde s-au descoperit șase morminte și vasul – amforă pentru ulei – al preotului Luchonochos, fiul lui Lykatios, cel mai vechi preot atestat ce a slujit în nordul Dunării, după Sansala gotul în secolul al IV-lea, fost subaltern al Episcopului Ulfilas, sunt alte dovezi ale existenței creștinismului catolic latin pe acest areal românesc.În localitatea Axiopolis (azi, Hinog, lângă Cernavodă-Constanța), s-a descoperit inscripția :”Heraclide citeț al sfintei Biserici catolice”,deci un slujitor al unei biserici din mitropolia Tomisului, datând din secolul al VI-lea.
Răspândirea creștinismului catolic, universal ia amploare.Deja sub împăratul Dioclețian, avem primi martiri: Chiril, Chindeas, Tasius amintiți și în “Martyrologium Hieronyamus”. Sub împăratul Licinius erau deja episcopate la Tomis și Durostorum, iar în secolul al VI-lea și la Callatis – Mangalia).
Sfântul Epifaniu (310-403), în opera sa “Împotriva celor optzeci de erezii”(374 d. Ch.),Episcopul Salaminei, scrie despre existența unor mănăstiri și călugări trăitori în Dacia nord-dunăreană, în Goția, conduși de un oarecare episcop arian pe nume Audianus. S-au aflat obiecte cu însemne simbolice creștine, cum ar fi, semnul peștelui “Ihtis-Isus Cristos”,adică: “I(sus), X(ristos), Th(eon) y(os) s(oter) – “Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu”, “Marele Pește”, semnul “Bunul Păstor”(descoperit la Turda, Orlea-Dolj) și alte amulete gnostice, care arată trăirea pașnică a creștinilor și a gnosticilor în aceleași comunități creștine latine, cum ar fi: Porolissum-(Moigrad), Ulpia Traiana-(Sarmisegetuza), Micia – (Vețel), Romula – (Reșca), Biertan, Bratei (jud. Sibiu) etc.
Amintim și câțiva reprezentanți de seamă ai creștinismului monahal din arealul românesc, cum ar fi: Episcopul Bretanion al Tomisului, atestat în anul 369 ca apărător al ortodoxiei catolice împotriva arianismului; Episcopul Tomisului – Sfântul Theotim Filozoful (392-403 d.Ch.), poreclit și „Deus Romanorum”, deoarece ia încreștinat pe mulți dintre hunii care ocupaseră temporar Dobrogea; Episcopul Gherontius sau Terentius al Tomisului, care a participat la Sinodul Ecumenic din Constantinopol, din mai-iulie 381 d.Ch.,convocat de împăratul Teodosie I cel Mare, în care a fost condamnat definitiv arianismul, macedonianismul, ș.a.,unde s-a completat Simbolul credinței cu încă cinci articole, mărturisind dumnezeirea Sfântului Spirit, comuniunea Sfinților, judecata din Urmă, învierea morților; Sfântul Ioan Cassian (360-465), născut în localitatea Casimcea-Casienii Dobrogei (jud. Constanța), hirotonit preot de către papa Inocențiu I este și fondatorul monahismului în Franța și autorul multor scrieri păstrându-si valoarea dea lungul vremilor; Monahul Dionisie cel Mic (Exigus, Smeritul – 470 – 545), născut, botezat și crescut în Scythia Minor, erudit poliglot, cunoștea foarte bine limba greacă și latină, autorul a multor scrieri valoroase; călugării sciți: Ahile, Ioan-Maxențiu, Leontie, Mauriciu etc.,.
Ereziile își fac loc în sânul Bisericii Universale din ce în ce mai mult, încât fidelitatea față de învățătura Mântuitorului scade, apar intrepretări eronate ale acestor învățături, astfel că în anul 1054 d.Ch., se produce Marea Schismă, mijlocită de către patriarhul Mihail Cerularie al Constantinopolului ajutat și de colegul său, Leon de Ohidra, arhiepiscop autocefal al Bulgariei, realizându-se dezbinarea definitivă între Roma și Constantinopol. Apar și în sânul Bisericii Apusene diverse neînțelegeri, schisme (1378 – 1417 d.Ch.), reforma Lutherană, 1517 d.Ch. Se întemeiazză Ordinele călugărești oferind credincioșilor munca lor de pastorație, de predici („Benedictinii”, „Franciscanii”, „Dominicanii” etc.).
În esență putem spune că monahismul nu a apărut nicidecum ca protest împotriva ierarhiei bisericești. Dimpotrivă, monahismul apare ca o necesitate a unei vieți autentic creștine, cu o contopire mai profundă în Cuvântul–Cristos, tinzând neîncetat către Dumnezeu.
1.2. Coborârea Spiritului Sfânt și idealul monahal.
Nu putem vorbi de existența monahismului în afara Bisericii. Biserica a fost întemeiată la Cincizecime, prin coborârea Spiritului Sfânt, Mângâietorul, asupra Apostolilor, dându-le darul limbilor și curajul predicării.(In 20, 19-23). Isus fondează Biserica Sa pe Sfântul Apostol Petru, responsabilizându-l prin misiunea conducerii acestei Biserici: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui. Și îți voi da ție cheile Împărăției Cerurilor și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri” (Mt 16, 15-19). Isus îi acordă misiunea de a avea grijă de credincioși săi, de cei care vor mărturisi credința Sa: „Paște oile Mele, paște mielușeii Mei” (In 21, 15-25). Apostolii au fost primii ce au răspândit Cuvântul Domnului, mai întâi în Ierusalim apoi în lumea toată, acțiune facilitată și de faptul că domina un singur imperiu – roman; comunicațiile și căile de acces fiind bune și sigure atât pe uscat cât și pe apă. La coborârea Sfântului Spirit, Petru ține prima predică, fiecare ascultător înțelegând predica în limba sa. Convertește și botează aproximativ 3000 de oameni, întemeind comunități creștine în Ierusalim, Iudeea, Samaria și Galilea. În predicile lor, apostolii relatau ceea ce a predicat și a făcut Isus, formându-se astfel o “tradiție orală”, “depozit prețios pentru a servi în curând la compunerea evangheliilor”. Astfel, alături de Apostoli s-au adăugat o parte din convertiți care „au devenit mesagerii Evangheliei, în țările în care locuiau”.
Sfinții Apostoli, Marcu și Matei, scriu în Evanghelia lor despre trimiterea Apostolilor de către Mântuitor, să propovăduiască învățătura Sa dumnezeiască tuturor neamurilor: „Isus s-a apropiat de ei, și le-a zis: toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ, duceți-vă și face-ți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Spiritului Sfânt”, și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit. Și iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin” (Mt 28, 18-20), iar în Evanghelia Sfântului Marcu (16, 15-20), Isus Mântuitorul, le-a zis: „Duceți-vă în toată lumea, și propovăduiți Evanghelia la orice făptură, cine va crede și se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit. Iată semnele cari vor însoți pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci, vor vorbi în limbi noi, vor lua în mână șerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; își vor pune mâinile peste bolnavi și bolnavii se vor însănătoși. Domnul Isus după ce a vorbit cu ei S-a înălțat la cer, și a șezut la dreapta lui Dumnezeu. Iar ei au plecat și au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei, și întărea Cuvântul prin semnele, cari-L însoțeau. Amin.” Lucrarea lui Isus Cristos este continuată de Biserica Sa, la început cu 12 Apostoli și 70 de Ucenici, apoi cu alți 500 de frați, numărul lor sporind foarte repede tocmai pentru caracterul altruist al creștinilor cuprinși de dragoste frățească, sinceritate, caritate care însuflețea pe membrii ei, încât „…nu era niciunul printre ei, care să ducă lipsă…” (F.Ap.,4, 34-35). Apostolii puneau temelia credinței, iar păstorii puși de ei continuau să clădească mai departe, pe când ei plecau în alte țări și la alte popoare, dezvăluindu-ne astfel caracterul „itinerant” al răspândirii creștinismului în Biserica primară, de fapt, desfășurându-se un monahism itinerant care presupunea tot o viețuire de unul singur, pe care apostolul, profetul itinerant o manifestă în călătoriile sale din cetate în cetate. După un timp de propovăduire întro cetate, când Apostoli erau convinși că neofiții erau suficient de pregătiți, pentru a conduce singuri, în fruntea lor se așezau Prezbiterii (bătrânii), și Episcopul. Alături de aceștia, Profeții și Dascălii aveau grija conducerii și a întăririi în credință, a credincioșilor. Martirii, prin sacrificiul lor pentru credință, dar și creștinii, prin curățenia vieții lor, prin iubirea aproapelui, bunătatea, blândețea și răbdarea lor, au împlinit porunca Mântuitorului.
Influența directă a acestei coborâri asupra credincioșilor s-a manifestat sub forma unei schimbări radicale în favoarea unei vieți comunitare între toți credincioșii aflați în sânul Bisericii; atunci s-au văzut persoane, care se converteau, se lepădau în mod public de viața trăită fără Dumnezeu, se lepădau de proprietățile lor în favoarea conducătorilor comunității, adică Apostolilor; alții își vindeau bunurile lor personale și le încredințau prețul (F.Ap.,2, 45; 5, 1-11). Consecința sau poate chiar motivația profundă a fost consacrarea întregii vieți în slujirea Bisericii atât din interior cât și în exterior, apărând astfel forma primei Biserici, adică, un grup de consacrați care au primit sărăcia de bunăvoie, ducând o viață de comuniune.
Acest eveniment al Coborârii Spiritului Sfânt nu pare să aibă vreo legătură cu idealul monahal, dar dacă luăm în considerare elementele cauzale și consecințele ei vom putea discerne existența unei relații între idealul monahal și ceea ce s-a petrecut la coborârea Spiritului Sfânt.
Într-adevăr comunitatea creștină încă nu cunoștea monahismul ca instituție permanentă, însă au existat în cadrul acesteia o serie de asceți și de fecioare, care deși trăiau în sânul acestei comunități care, pe lângă faptul că practicau celibatul, duceau o viață austeră și erau mult mai sârguincioși la rugăciune decât ceilalți credincioși. Trăirea în comuniune cu ceilalți credincioși nu îi împiedicau să împlinească virtuțile, ci din contră le dădea posibilitatea de a-și împodobi virtutea fecioriei prin acte de binefacere. Nu s-a simțit nevoia unei separări a celor care doreau să realizeze un surplus de virtute deoarece exista cadrul potrivit pentru realizarea acesteia.
Observând, interpretând și corelând cu atenție Faptele Sfinților Apostoli cât și Epistolele pe care aceștia le-au trimis primelor Biserici, vom constata că primii creștini care au primit Spiritul Sfânt și erau membri ai Bisericii se comportau cum se comportă monahii din zilele noastre, care trăiesc o viață duhovnicească intensă. Așa după cum am relatat mai sus, ei își vindeau averile lor și le împărțeau tuturor, după cum aveau nevoie fiecare, „Toți erau nelipsiți de la Templu în fiecare zi,frângeau pâinea acasă, și luau hrana, cu bucurie și curăție de inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu, și erau plăcuți înaintea întregului norod. Și Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiți.” (F.,Ap.,2, 46-47).
Îndemnurile Apostolilor pentru pocăință deplină, pentru rugăciune neîntreruptă, pentru păzirea poruncilor lui Cristos, pentru așteptarea celei de-a doua veniri a lui Cristos, pentru căutarea cetățeniei cerești, etc., arată că viața monahală este în realitate o viață creștină în plinirea ei.
În mod deosebit această realitate se vede între altele în Epistola către Romani capitolul al optulea a Sfântului Apostol Paul, unde se vorbește despre legea păcatului și legea spiritului, despre cum lucrează în inimă Spiritul Sfânt și că această lucrare se manifestă și se exprimă prin rugăciunea minții în inimă, despre faptul că Legea Spiritului desființează Legea cărnii (a trupului), despre refacerea zidirii prin omul duhovnicesc, despre dragostea care nu este de natură sentimentală, ci este comuniunea și unitatea omului cu Dumnezeu prin Cristos și Spiritul Sfânt, despre depășirea tuturor greutăților. Sfântul Apostol Paul, scrie: „Căci câți sunt călăuziți de Spiritul lui Dumnezeu, sunt fiii lui Dumnezeu”(Rom 8, 14). Înfierea după har este legată de rugăciunea minții în inimă fiindcă,după cum spune Sfântul Apostol Paul: „… ați primit Spiritul înfierii,prin care strigăm:Avva! Părinte! Spiritul Însuși mărturisește împreună cu Spiritul nostru că suntem copiii lui Dumnezeu”(Rom 8, 15-16). În această stare Spiritul Sfânt se roagă în inima omului: „…căci nu știm cum trebuie să ne rugăm . Dar Însuși Spiritul mijlocește pentru noi cu suspine negrăite”(Rom 8, 26).
Cel ce are pe Spiritul Sfânt înlăuntrul său rugându-se cu mintea în inimă, a primit Darul Înfierii. Acesta are multe roade în viața acelui om. Mai întâi se desființează în el legea trupului ( cărnii) și a păcatului. Apoi omul înfiat poate să depășească neputințele firii, fiindcă „…Spiritul ne ajută în neputința noastră” (Rom 8, 26). Chiar această renaștere duhovnicească are urmări în firea zidită, dar și în însuși trupul omului (Rom 19-23). Este firesc ca după această renaștere, omul- purtător de Spirit să aibă o legătură strănsă cu Cristos, să-l iubească pe Cristos și, desigur, această dragoste nu este sentimentală, ci prin excelență teologică, de unde nimeni și nimic nu-l poate despărți, nici necazul nici strâmtorarea, nici prigoana, nici foamea, nici lipsa de îmbrăcăminte, nici primejdia, nici sabia, nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici începătoriile, nici puterile, nici evenimentele prezente, nici cele viitoare, nici vreo înălțime, nici adâncul, nici o făptură, „…în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit”(Rom 8, 35-39). Sfântul Apostol Paul este sigur că acela care are pe Spiritul Sfânt în el, cu toate aceste manifestări pe care le-am văzut mai sus, ține de Cristos și este mădular al Măritului Trup. Altfel nu este mădularul Său, după cuvântul: „…Dacă nu are cineva Spiritul lui Cristos, nu este al Lui”(Rom 8, 9); un astfel de mădular al lui Cristos trăiește mărirea fiilor lui Dumnezeu (Rom 8, 21).
Această scurtă analiză a capitolului al optulea din „Epistola către Romani”, a Sfântului Apostol Paul arată care este esența vieții creștine bisericești, fiindcă așa cum am afirmat la începutul capitolului nu există viață monahală în afara Bisericii, cine este mădular viu al Bisericii, este în același timp și mădular al Trupului lui Cristos. Așa trăiau creștinii vremurilor apostolice dar și a celor de prigoană. Totuși, chiar și cei căsătoriți , trăiau în aceste condiții și, desigur, când cineva se îndepărta de acest nivel spiritual, duhovnicesc de viață trăită, intra într-un proces de pocăință prin căință, post, rugăciune pentru a se reîntoarce la starea de har pierdută prin păcat. Acest element este evident în multe locuri din epistolele Sfinților Apostoli. Tot acest conținut al vieții Bisericești stă la baza vieții și petrecerii monahale.
Astfel observăm că, primii creștini trăiau esența vieții monahale, chiar și cei căsătoriți „…pentru ca cei ce au neveste, să fie ca și cum nu ar avea…cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca și cum nu s-ar folosi de ea” (1Cor 7, 29-31), căci așteptau sfârșitul istoriei și venirea din nou al lui Cristos (v. Apocalipsul lui Ioan), trăiau ca locuitori vremelnici și călători ai timpului exilului și așteptau cu răbdare trăirea împărăției, a adevăratei patrii.
Răspândirea monahismului s-a făcut dinspre Orient (Bizanț) spre vest și spre toate celelalte arii geografice. Orientul este leagănul creștinătății și al monahismului, cu toate acestea nu trebuie să-l idealizăm dar nici să-l mitizăm. „Este necesar atunci să vedem acest monahism… ca un drum spre sfințenie și o minunată mărturie a acestei sequela Cristi, atestată de atâția bizantini. Monahismul a fost…sarea evanghelică de-a lungul istoriei milenare…Mărețul ideal al monahismului a fost exprimat, în modul cel mai adecvat, la începutul istoriei sale, de Ioan Scărarul, care spune despre călugăr că este: cel care se străduiește a închide pe cel netrupesc în casă trupească”.
Idealul monahal are la bază împlinirea cât mai fidelă a poruncilor și sfaturilor evanghelice; monahii deosebindu-se de ceilalți creștini prin faptul că ei caută în mod conștient să împlinească poruncile și sfaturile evanghelice date de Mântuitorul, În acest scop ei se folosesc de mijloace eficace pentru atingerea acestui scop, exemple grăitoare în acest sens fiind, voturile, însingurarea, asceza, fecioria, etc.
Chipul vieții călugărești a fost numit de Sfinții Părinți „chipul vieții îngerești”, adică, Sfinții Părinți văd în viața călugărească reoglindindu-se chipul vieții și al trăirilor cetelor îngerești; firea omenească cere căsătoria, însă monahul alege castitatea. Starea monahului adevărat este asemenea heruvimilor, celor cu ochi mulți și serafimilor cu câte șase aripi care neîncetat aduc laudă bunătății lui Dumnezeu, căci după cum îngerii nu se lasă atrași de nimic din cele vremelnice la fel și monahul nu trebuie să se alipească de nimic din cele vremelnice și stricăcioase ci să rămână până la sfârșitul vieții slujind lui Dumnezeu.
Viața monahului este suprafirească deoarece el trebuie să renunțe la fire, în adevăratul sens al cuvântului, el rupe legăturile firești cu părinții și rudele sale și-i părăsește pentru tot restul vieții sale, nu din rațiuni egoiste ci din exclusivitate de dragul de a-l sluji lui Dumnezeu printr-o totală supunere și jertfire de sine, obținând dragostea Dumnezeiască mult râvnită ca rezultat al sfințiri existenței lor.
Prefigurări ale monahismului în Vechiul Testament.
Existența lui și la alte popoare.
În Vechiul Testament, anumiți „drepți” aveau să devină prototipuri ale monahilor. Astfel Avraam și-a părăsit casa și patria sa pentru a urma glasul lui Dumnezeu care i-a zis: „Ieși din pământul tău, din neamul tău, din casa tatălui tău”, îndemn aprofundat mai târziu de Sfântul Apostol Paul, astfel: „Toți aceștia au murit întru credință, fără să primească făgăduințele, ci văzându-le de departe și iubindu-le cu dor și mărturisind că pe pământ ei sunt străini și călători”(Ev 11,14).
Cu Avraam ca și odinioară cu Noe, începe seria oamenilor care, în deplină smerenie se pleacă sub jugul ascultării și al renunțării după sfatul tainic al chemării de sus, de aceea Avraam este înzestrat cu darul descoperirilor dumnezeiești care îl deosebesc dintre ai săi, îndrumând la calea pustiului, la întâlnirea cu Dumnezeu. Iacob este cel ce s-a învrednicit de vederea îngerilor din pricina „simplității sale” (Gen 25, 27):”…dar Iacov era un om liniștit, care stătea acasă în corturi”. Moise va da exemplul unirii între acțiune și contemplație, călăuzind poporul lui Israel prin pustie și totodată el este cel care vorbește cu Dumnezeu, față către față.
Moise cu mâinile întinse la rugăciune (Ex 17, 8-16), prefigurează pe Cristos pe Sfânta cruce.
Preluând această imagine a lui Moise rugător, monahul viețuitor al pustiului are permanent în față modelul de rugăciune; mai mult, însuși chipul blândului Moise, născut în primejdie, crescut în durere și trăitor în numeroase suferințe, dar ocrotit în permanență de Dumnezeu în drumul său prin pustie spre muntele Sinai, îl îndeamnă pe monah spre a se ascunde în pustiu pentru o nouă creștere, prin asceză împreună cu Cristos.
În tradiția rabinică se spune despre Moise, că după ce Dumnezeu i s-a relevat în rugul aprins a renunțat la viața conjugală. În cartea Numeri (12, 1-2), se descrie despre plângerea formulată de Miriam și Aaron din pricina „femeii cușite-etiopiene” pe care o luase Moise. Exegeza rabinică a considerat că femeia cușită (etiopiană) nu este alta decât madianita Sefora, pe care Moise o luase de soție (Ex 2, 21) și cu care a renunțat de a avea legături conjugale.
Exemplul și oglinda, prin excelență, a vieții monahale avea să fie însă pentru ascetul creștin, marele iubitor al liniștii, Sfântul Proroc Ilie, despre care nu există date concrete că ar fi fost căsătorit, la fel nici Elisei, precum nici Ieremia și alți profeți.
Ilie este cel căruia i se arată Dumnezeu în pustiu, pe muntele Horeb, cel pe care îl hrănește în pustiu prin corbii care îi aduc mâncare, locuind într-o peșteră pe muntele Carmel, peșteră pe care a cedat-o ucenicului său Elisei.
Sfântul Ioan Botezătorul este cel care culminează, prin exemplul vieții sale, fiind numit de către Mântuitorul „Cel mai mare om născut din femeie” (Mt 11, 11), trăind o viață profund ascetică, hrănindu-se cu miere de albine sălbatice și lăcuste, purtând pe trupul său, îmbrăcăminte aspră din păr de cămilă, fiind încins cu un brâu de piele și purtând în picioare sandale de lemn fiind astfel socotit ca și o punte de legătură dintre Vechiul Testamant și Noul Testament.
Pe toți acești sfinți îi laudă Sfântul Apostol Paul în Epistola către Evrei zicând că:”au rătăcit prin munți, prin peșteri, prin crăpăturile pământului, ei de care lumea nu era vrednică”(Ev 15, 38).
Trăsăturile anumitor instituții iudaice seamănă izbitor cu monahismul creștin, „fii prorocilor”(cf. Ieremia 35, 2-19) care se abțineau de la căsătorii și de la băuturile alcoolice, școlile de înțelepciune create în jurul unui povățuitor înțelept, grupurile și așezămintele preoțești, comunitatea fecioarelor de la Templu din Ierusalim, precum și esenienii care trăiau separat de către ceilalți iudei, în peșterile de la Qumram. Această asemănare i-a făcut pe mulți cercetători să creadă că monahismul antic și medieval ar fi o continuare a acestora.
Legea Nazireatului (Num. 6. 1-27), este și ea o prefigurare a monahismului creștin, la fel ca și unele profeții și expresii profetice din Vechiul Testament care fac aluzii la viața monahală, la năzuința de a sta în permanentă relație cu Dumnezeu. Astfel, în Ps.(119, 55) se scrie: „Noapte îmi aduc aminte de Numele tău Doamne, și păzesc Legea Ta”, monahii pot fi aceia despre care se spune în Ps. (39, 3) : „Îmi arde inima în mine, un foc lăuntric mă mistuia…”, ei sunt bărbații care „…zi și noapte cugetă la Legea Lui”(Ps. 1, 2), iar în Ps. 55 și Ps.90, explică motivul fugii de lume ca urmare a nerespectării Legii Dumnezeești de către confrații săi: „Da aș fugi departe de tot, și m-aș duce să locuiesc în pustie…căci în cetate văd silă și certuri”. Ei sunt „…cei răscumpărați de Domnul, pe care i-a izbăvit El din măna vrăjmașului, și pe care i-a strâns din toate țările: de la răsărit și de la apus, de la miazănoapte și de la mare. Ei pribegeau prin pustie, umblau pe căi neumblate, și nu găseau nicio cetate, unde să poată locui. Sufereau de foame și de sete; le tânjea sufletul în ei. Atunci în strâmtorarea lor au strigat către Domnul, și El i-a izbăvit de necazurile lor; i-a călăuzit pe drumul cel drept, ca să ajungă într-o cetate de locuit”(Ps. 107, 2-7). Pe aceștia și Profetul Ieremia îi descrie astfel:”Domnul este partea mea de moștenire, zice sufletul meu, de aceea nădăjduiesc în el. Domnul este bun cu cine nădăjduiește în El, cu sufletul care-L caută. Bine este să aștepți în tăcere ajutorul Domnului. Este bine pentru om să poarte un jug în tinerețea lui. Să stea singur și să tacă, pentru că Domnul i l-a pus pe grumaz” (Plâng. lui Ieremia 3, 24-28). Aceștia , în simțământul și lucrarea psalmistului spun: „Seamăn cu pelicanul din pustie, sunt ca o cucuvaie din dărâmături”(Ps. 102, 6).
În viziunea profeților, pustiul este locul unde sufletul se întâlnește cu Dumnezeu, „De aceea iată, o voi ademeni și o voi duce în pustie, și-i voi vorbi pe placul inimii ei” (Osea 2, 14). Sfântul Vasile cel Mare scrie despre pustie sau locul retras cum că este acel loc în care monahul se purifică de patimile reprobabile și învață autentica dragoste de Dumnezeu:”Pentru aceasta mă mut în munți ca o vrabie și petrec și eu în această pustie în care a petrecut Domnul. Aici este stejarul lui Manvri, aici este scara cerească, aici sunt cetele îngerilor văzute de Iacob, aici este pustiul în care poporul curățit a primit legea și așa intrând în Pământul Făgăduinței, a văzut pe Domnul, aici este muntele Carmelului pe care sălășluindu-se Ilie a bineplăcut lui Dumnezeu, aici este câmpia în care retrăgându-se Ezdra a cercetat după porunca lui Dumnezeu toate cărțile inspirate de Dumnezeu, aici este pustiul în care Ioan mâncând lăcuste a propovăduit oamenilor pocăința, aici este Muntele Măslinilor pe care cercându-se Cristos s-a rugat, aici este Cristos prietenul pustiei, aici este cale strămută și îngustă care duce la viață, aici sunt dascălii și profeții care au rătăcit în pustiuri, în munți și în peșterile pământului, aici sunt Apostolii și Evangheliștii și viața monahilor cetățeni ai pustiei”.
Aceasta este o abordare idealistă sau mistică a profeților despre deșert sau pustiu ce se leagă de amintirile în care poporul evreu era cel ales și iubit de Dumnezeu.
O altă abordare este cea realistă și chiar pesimistă despre pustiu, formulată uneori de către acești profeți este aceea că pustiul sau deșertul este spațiul nelocuit de oameni, o regiune stearpă, blestemată de Dumnezeu, locuită de animale sălbatice (hiene, șacali, struți, diverse reptile, etc.), și de demoni; distincția dintre cele două tipuri de locuitori fiind dealtfel destul de incertă. Tot în deșert sunt alungați renegații: Cain (Gen. 4, 11-16), Agar și Ismael (Gen. 16, 6-12), țapul ispășitor împovărat cu păcatele lui Israel (Lev. 16, 8-16).
Această abordare a pustiului ca fiind spațiul iluzoriu, al instabilității, locuințele morților, al diavolilor ne sugerează faptul că monahii prin retragerea în pustiu intră în luptă directă cu diavolul, învingându-l pe propriul lui teren.
Motivul pentru care monahismul poate fi întâlnit și la alte popoare și la celelalte religii păgâne este acela că toate religiile în calitatea lor de căutări metafizice pornesc de la aceeași cauză că omul a suferit o abatere de la mersul lui inițial și că a pierdut legătura cu divinul; apare astfel sentimentul comun că numai prin retragere, prin singularizare, prin intrarea la cele dinlăuntru ale omului se realizează „unirea cu Dumnezeu”. Această stare i-a împins pe unii să-și caute izbăvirea lor prin refugierea de lume și astfel să ia ființă monahismul, care în ultimă analiză este fugă și singularizare, detașare de simțămintele și lucrurile lumești și misticismul care constituie funcțiunea monahismului la toate popoarele lumii.
În general, datorită asemănărilor rare, limitate și superficiale dintre spațiul necreștin și monahism se poate observa că acestea au un fundament diferit.
Extazul filozofic de la Platon la Plotin înseamnă încercarea autonomă a omului de a-și elibera sufletul bun de încorsetarea și plăcerea trupului rău. Dimpotrivă, asceza și rugăciunea monahului creștin are drept scop purificarea omului întreg care a fost creat bun și adunarea (nu extazul sau ieșirea din trup) minții în inimă. În timp ce purificarea sufletului, a minții, a inimii o precede și o include pe cea a trupului, purificarea și asemănarea omului cu Dumnezeu le dobândește monahul creștin cu lucrarea Spiritului Sfănt, niciodată singur sau numai el. Ascetul filozofiei și al religiei orientale crede că prin el însuși dobândește purificarea. De aceea premisele și scopul religiilor orientale se găsesc în cadrul panteismului, în care omul este o parte a lui Dumnezeu, se înalță și se dizolvă în dumnezeire.
Chiar dacă există o „mamă” comună a monahismului diferitelor religii, adică idealuri care sunt pur omenești, monahismul creștin reprezintă totuși o stare cu totul diferită, întrucât el purcede din învățătura creștină. Astfel, bunăoară, prințul filozof Sidartha-Budda cel de mai târziu, și-a schimbat mantia lui principală de porfiră, cu mantia galbenă a celor de jos, dintr-un simțământ de pesimism ca să găsească izbăvirea (Nirvana), prin diverse metode, ucigându-și simțul vieții.
Esenienii, cei care alcătuiau ceata celor dornici de curăție în iudaism, în adorarea literei legii fugeau din orașe, fără însă a avea vreo justificare mai adâncă.
Stoicii, care trăiau viață retrasă, îmbrăcând cu eleganță mantia filozofică simplă nu recoltau nici un rezultat pozitiv; ei luau în derâdere, cu îngâmfare strădania zadarnică a contemporanilor lor, găsind satisfacție în tăgăduirea aceasta a lor.
Monahismul creștin, însă și-a luat începutul în diferite pustiuri nu din pesimism, nici din dorința „adorării legale” și nici dintr-un spirit filozofic plin de slavă deșartă, ci dintr-o cauză nouă, „dorința de desăvârșire în Cristos”. La baza lui stând puterea covârșitoare a cuvintelor lui Cristos. Spre deosebire de monahismul altor religii, monahismul creștin ocupă un loc organic în Biserica creștină, el menține spiritul „unității lui Cristos”. Aceasta a aprins în inimile creștinilor dorința de desăvârșire morală și spirituală.
Prin urmare, între monahismul creștin și monahismul celorlalte religii, nu există nicio legătură lăuntrică și nici măcar vreun împrumut. Monahismul fiecărei religii purcede din sânurile religiei respective și dobândește numai atât adevăr cât cuprinde și „maica” lui, religia.
În Creștinism,Apostolii și urmași lor, celor ce acceptau trăirea în credința creștină, le expuneau învățătura de temelie a creștinismului despre Dumnezeu, despre Dumnezeul – Om, despre om și însemnătatea lui în veșnicie, despre taine, despre fericirea raiului, despre muncile cele veșnice (Ev 6, 1-2), și despre tot ce înseamnă învățătura dogmatică fundamentală a creștinismului, la care se adăuga și învățătura teoretică despre viețuirea după poruncile Evangheliei (Ev 11,12,13). Iată valorile dogmatice și morale ale creștinismului.
1.4 Caracterul ecleziologic – sacramental al monahismului.
Acest caracter rezultă din faptul că monahii sunt și ei membrii ai cinului bisericesc, după cum recunoaște Sinodul de la Laodiceea prin canonul 4, din anul 364 d.Ch.
Călugărul este în primul rând un creștin, viața sa creștină se bazează și-și trage sevele din cele trei taine de inițiere: Botezul, Mirungerea și Euharistia prin care ni se dăruiește prin Spiritul Sfânt, participarea la viața divină.
Maciej Bielawski, în lucrarea „Monahismul bizantin”,scrie , citez: „Teologii bizantini considerau că omul poartă, în interiorul său, un incredibil potențial, energia divină, Spiriul Sfânt, care zace în străfundurile inimii. Asceza, renunțarea, rugăciunea și practicare iubirii au ca scop eliberarea și descoperirea acestei energii. Călugărul era adesea numit purtător al Spiritului Sfânt (pneumatophoros), deoarece a reușit să elibereze în interiorul său acestă energie divină și să o urmeze. Spiritul, odată eliberat din străfundurile inimii omenești, transformă persoana umană, o eliberează de lanțuri și o conduce spre Dumnezeu. Această schimbare, această transformare și îndumnezeire(prin aceea că, este cauzată în primul rând de Dumnezeu și este orientată spre El) poate fi remarcată și se revelează. Lumina divină a Spiritului se vede pe chipul persoanei spirituale, în lucrările sale, în miracole, în parfumul trupului său care, adesea, după moarte, nu se descompune.”.
„Monahismul este știința științelor. În el teoria și practica merg mână în mână. Această cale este sfințită pe toată întinderea ei de Evanghelie; pe această cale oamenii trec, cu ajutorul luminii cerești, de la făptuirea exterioară la vederea de sine”.
Monahului îi stă înainte lupta cu firea. Cea mai bună vârstă pentru a începe această luptă este cea tânără, deoarece ea încă nu este ferecată în legăturile obiceiurilor; la această vârstă voința are încă multă libertate. Din experiența vieții se constată că cei mai buni monahi sunt cei intrați în monahism din fragedă tinerețe. Cei intrați în monahism la maturitate sau bătrânețe foarte adesea nu pot suporta viața de mănăstire și se întorc în lume fără ca măcar să priceapă ce înseamnă monahismul. În cei rămași în mănăstire se observă totuși, o evlavie de suprafață, și împlinirea exactă a rânduielilor călugărești exterioare, care face plăcere mirenilor, dar în ei nu este trăire monahică adevărată sau se întâlnește foarte rar, ca excepție de la regula generală..
Din viețile sfinților monahi se constată că cei mai mulți au intrat în călugărie la vârsta de doisprezece ani. Bătrânețea nu este în stare să ducă această viață.
Viața monahală deși este numită „viață ascetică” ea nu este un mecanism automat care să asigure mântuirea sufletelor. Asceza constituie una din virtuțile naturale ale firii umane, însă viața monahală nu poate fi redusă la asceză, la controlul de sine, dimpotrivă această viață se realizează într-o conlucrare divino-umană, într-o sinergie a libertății cu Harul Spiritului Sfânt.
De fapt viața monahală ca și cea creștină se întemeiază pe Harul Botezului, altfel nu se poate vorbi despre o trăire monahală autentică; de aceea începuturile vieții monahale sunt înrădăcinate în sacramentalitatea Bisericii iar prin luptele mari ascetice, monahul, caută să valorifice Harul Botezului.
Unii contestatari ai monahismului spun că îi lipsește sacramentalitatea și că monahii nu iau parte la viața liturgică a Bisericii. Într-adevăr, la începuturile creștinismului și ale monahismului, în primele secole monastice, am fi tentați să credem că Sfintele Taine și în general cultul Bisericii nu ar fi prea avut importanță pentru cei ce se retrăgeau de lume, spre a duce o viață de singurătate. S-ar părea că „Patericul”, „Limonariul” precum și alte cărți despre viața monahală din primele secole să nu scoată în evidență dimensiunea sacramentală a trăirii eremitice.
Aduc aici frumoasa mărturie a avvei Pimen: „Avva Pimen zise: este scris în ce chip dorește cerbul izvoarele apelor, așa Te dorește sufletul meu Dumnezeule, fiindcă cerbii în pustie înghit multe jigănii, târâtoare iar când îi arde otrava, doresc să vină la ape, și după ce beau se răcoresc de otrava jigăniilor, așa și călugării, în pustie șezând se ard de otrava dracilor celor vicleni și doresc sâmbăta și duminica să vină la izvoarele apelor, adică la Trupul și Sângele lui Cristos, ca să se curățească de cel viclean.
În secolul IV, Dumnezeiasca Liturghie se slujea de două ori pe săptămână, sâmbăta și duminica, iar în secolele următoare a devenit obișnuită liturghia de zi cu zi. Sfântul Teodor Studitul (sec. XIII) recomanda chiar și împărtășirea zilnică, lucru recomandat și de Avva Apollo care zicea: „E nevoie pe cât posibil ca monahii să se cuminece în fiecare zi cu Sfintele Taine ale lui Cristos, căci cine se depărtează de ele se depărtează de Dumnezeu, iar cine le primește, primește continuu pe Mântuitorul, căci Mântuitorul Isus a :Cine mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, rămâne în Mine și Eu în el(Io 6, 56). Așadar este de trebuință pentru călugări ca devreme ce fac neîncetat amintirea patimilor Mântuitorului, să fie pregătiți în fiecare zi să și facă în așa fel încât să se învrednicească să primească în orice clipă Sfintele Taine cele cerești, căci astfel și noi ne vom bucura de iertarea păcatelor.”
Caracterul sacramental al monahismului poate fi urmărit într-un întreit registru: al consacrării monahului, al vieții zilnice a monahului și al vieții sale propriu-zis liturgice.
Prin consacrarea monahală, călugărul intră în sfera vieții îngerești și primește în cadrul acestei slujbe harul necesar „…știind că lucrează la zidirea Trupului lui Cristos după Planul lui Dumnezeu”. Același Decret, spune, citez: „Rostul principal al monahilor este să aducă Maiestății divine o slujire smerită și în același timp nobilă între zidurile mănăstirii, fie dedicându-se total cultului divin într-o viață ascunsă, fie asumându-și în mod legitim o activitate de apostolat sau de caritate creștină”. De aceea făgăduința monahală este de nedezlegat și veșnică. De asemenea, se afirmă în conținutul Decretului, că, citez: „Întradevăr, ei(monahii, călugării) aduc lui Dumnezeu jertfă aleasă de laudă, împodobesc Poporul lui Dumnezeu cu roade îmbelșugate de sfințenie, îl îndeamnă cu exemplul lor și îl sporesc printr-o tainică rodnicie apostolică. Astfel ei sunt cinstea Bisericii și izvor de haruri cerești”.
În viața monahilor, a călugărilor, credinciosul laic vede exemple de oameni care și-au luat în serios credința lor creștină și s-au încredințat chemării pe care Cristos o face tuturor. Nu toți s-au ridicat la desăvârșire, dar toți au încercat. Nu toți au avut același talent, dar toți s-au luptat ca niște slujitori buni și credincioși. Chiar dacă ei (monahii, călugării) nu pot fi prezenți ca modele ce trebuie imitate, în special pentru laici, dar ei reprezintă niște repere prețioase spre drumul comun spre desăvârșire, având ca vârf desăvârșirea lui Dumnezeu. Viața spirituală, duhovnicească este un progres neîncetat, cuprinzând trepte și diferențe nenumărate de la persoană la persoană. Monahul este cunoscut de către creștinii laici prin faptul că el caută în mod conștient desăvârșirea. El reprezintă un exemplu pentru toți, în sensul că folosește mijloace eficace pentru a-și atinge scopul propus de om, mântuirea. În „Decretul privind reînnoirea vieții călugărești”(„Perfectae caritatis”, Sfântul Conciliu afirmă, citez:Deoarece rostul vieții călugărești este în primul rând urmarea lui Cristos și unirea cu Dumnezeu prin profesiunea sfaturilor evanghelice, trebuie să fim foarte conștienți că cele mai bune adaptări la exigențele epocii nu vor avea nici un efect dacă nu vor fi însuflețite de o reînoire spirituală, căreia trebuie să i se atribuie întotdeauna rolul principal chiar și în dezvoltarea activităților externe”
Omenii din lume, laicii, simt că trebuie să fie vindecați de patimi. Simt că trăiesc în atmosfera înăbușitoare a patimii și vor să fie izbăviți de ea. Sunt conștienți că o frecventare formală a bisericii nu este de ajuns. Este nevoie de meșteșugul potrivit. Tocmai de aceea indirect monahii sunt păstori ai poporului, chiar dacă nu o fac în mod vădit. Ei nu se substituie păstorilor Bisericii, ci, din contră influențează în mod pozitiv misiunea de pastorație a Bisericii. Sfântul Ioan Gură de Aur în Omiliile sale la Matei,le recomandă adesea credincioșilor săi, să meargă să cerceteze din când în când „chiliile sfinților”în locurile unde se nevoiesc, pentru a se folosi duhovnicește, citez: „Când dragostea ți-e fierbinte, du-te la îngerii aceia, înfierbânt-o și mai mult. Căci nu te va putea înflăcăra atât de mult cuvântul meu, cât vederea celor de acolo”. De la început Sfântul Ioan Hristotomul îi caracterizează în diferite feluri pe monahii din vremea sa. Într-un loc al cuvântului său el caracterizează monahii ca pe o „ceată a celor răstigniți.” În alt loc îi numește „luminători ai lumii”, în altă parte vorbește despre „ceata îngerilor”, „ceata sfinților”, sau „ceata bărbaților fericiți”. Toate aceste caracterizări sunt atribuite monahilor și exprimă înălțimea vieții și a felului lor de a trăi.
Monahii, ducând o viață îngerească, depășesc timpul și moartea și, astfel prin rugăciunea lor, practică un misionarism permanent în societate.
Rugăciunea curată a monahilor reprezintă așadar un „dar – jertfă”, cel mai mare dar pe care îl oferă monahismul Bisericii și lumii întregi.
Vedem deci, că monahismul este parte integrantă din Biserică și nu ruptă de Biserică având un rol bine determinat în Biserică. În Decretul „Perfectae caritatis”(Conc. Vatican II) se afirmă, citez: „Toate Institutele să participe la viața Bisericii și, după natura proprie, să-și însușească și să favorizeze, după posibilități, inițiativele și idealurile ei în diferite domenii ca, de pildă, în domeniul biblic, liturgic, dogmatic, pastoral, ecumenic, misionar și social”.
De asemenea, despre reînnoirea cărților studiate afirmă, citez: „Așadar Constituțiile-îndreptarele (Directoria), cărțile de obiceiuri, cărțile de rugăciuni și de ceremonii și alte texte de acest fel trebuie revizuite corespunzător, suprimându-se ceea ce este perimat, și trebuie modificate conform cu documentele Conciliului”.
Monahismul a lucrat întotdeauna potrivit cu idealurile Bisericii. De-a lungul istoriei Bisericești, monahi remarcabili, au fost nevoiți să renunțe la locul ascezei lor sau la mănăstirea lor pentru a sluji interesele Bisericii, aceasta a constituit o excepție la marele fluviu al monahismului.
Certurile și polemicile în jurul credinței, precum și lipsa dragostei au creat diviziuni în Biserică.
Documentele Conciliului Vatican II, referitor la viața comună afirmă, citez: „După exemplul Bisericii primitive, în care mulțimea credincioșilor era o singură inimă și un singur suflet (cf.Fp.4, 32), viața dusă în comun, hrănită din învățătura Evangheliei, din Liturgia sacră și mai ales din Euharistie trebuie să stăruie în rugăciune și în comuniunea aceluiași spirit (cf.Fp.2,42). Călugării, ca mădulare a lui Cristos, își vor da întâietate unii altora în viața frățească (cf. Rom. 12, 10), putându-și poverile unii altora (cf. Gal. 6, 2). Cu iubirea lui Dumnezeu revărsată în inimi prin Duhul Sfănt (cf. Rom. 5, 5), comunitatea, ca o adevărată familie adunată în numele Domnului, se bucură de prezența lui (cf. Mt. 18, 20). Iubirea este plinătatea legii (cf. Rom. 13,10) și legătura desăvârșirii (cf. Col. 3, 14) și prin ea știm că am fost trecuți de la moarte la viață (cf. Io. 3, 14). Pe lângă aceasta, unitatea dintre frați manifestă venirea lui Cristos (cf. Io. 13, 35; 17,21) și din ea emană o mare forță apostolică”.
Spre deosebire de monahismul altor religii, monahismul creștin a deținut și deține un loc organic în Biserică. El menține „spiritul unității în Cristos”. Această convingere teologică, relevă faptul că, Creștinismul n-are în centru un profet, un filozof, un om, ci pe Isus Cristos Dumnezeu Omul. În acest sens rolul eclezial al monahismului este evident, este forma autentică a vieții ecleziale, el este și formează Biserica.
Contribuția imensă a monahismului, este aceea că a aprofundat creștinismul în însăși esența sa, dincolo de orice diferențe.
Capitolul II
ÎNCEPUTURILE MONAHISMULUI ÎN BISERICA ROMÂNĂ
UNITĂ CU ROMA
Situația mănăstirilor din Ardeal înainte de 1700.
Michel Van Parys, în lucrarea sa „Monahismul azi” prezintă în termeni elogioși atât mănăstirile cât și monahii și monahiile viețuitoare, astfel, citez: „Monahul este un pelerin, mănăstirea este un loc al pelerinajului său. Monahii sunt pietrele vii care prețuiesc. Imnul „Urbs jerusalem beata”(preafericită cetate, Ierusalim) cântă aceasta minunat. Creștinii sunt pietre vii, tăiate în unghi drept, șlefuite, lustruite, ajustate, pe care meșteșugarul Cristos, le include în Cetatea cerului. Fiecare piatră este unică. Mănăstirea este într-un anume fel, la fel ca Biserica, oglindirea vizibilă a unei realități transcendente”. Deasemenea „Comunitățile monastice trăiesc în ansambluri arhitectonice în care (aproape) totul are valoare funcțională și simbolică”. Stilul arhitectonic cel mai răspândit în toată Europa monastică catolică și ortodoxă este stilul baroc…siturile monastice sunt în comuniune de ideal și comportamente cu „conceptorii” spațiilor…locurile impun constrângeri și oportunități…sensibilitățile variază, desigur, în funcție de timp și de generațiile succesive”.
„Mănăstirile sunt locuri de anamneză, locuitorii lor se consideră drept veghetori”.
Viața în comuniune monastică este de rugăciune și muncă în mănăstiri, este o viață de adorație a lui Dumnezeu unde sobrietatea este vitală, încât pe chipul lor să strălucească Harul lui Dumnezeu, „un har care ridică ființa umană în vederea unei vieți de comuniune infinită”.
Arhimandritul Teodosie Bonteanu, în lucrarea „O Turmă si Un Păstor”, scrie, citez: La Vatican, de exemplu, se pot găsi nu numai actele sfinților noștrii, dar și multe date istorice privind poporul român, și gloria lui în trecut. Așadar Roma ne va spune cine suntem și că monahismul nostru nu începe numai de la sârbul Nicodim, din veacul al XIV-lea, ci încă din veacul al III-lea. Ne poate arăta că în pădurile din apropierea Deltei Dunării din Sciția Minor, trăia Astion – părinte al monahismului nostru, contemporan cu Paul Tebeul și că în veacul al IV–lea s-a înființat prima mănăstire cu renume universal, celebra mănăstire așa zisă a lui Promotus sau a Goților, ulterior denumită a monahilor sciți, de lângă capul Caliacra, ale cărei urme se văd încă și astăzi și a cărei importanță a fost foarte mare, în timpul Sfântului Ioan Hrisostom, ca și în timpul lui Iustinian.
Din această mănăstire dobrogeană a strămoșilor noștri au mers patru călugări sciți până la Roma, la Papa Simach, cu cererea lor referitoare la formula „Unul din Treime a pătimit” și din a căror inspirație, Iustinian a compus imnul „Unule născut”. Dionisie Exiguul, vestit la Roma pentru cunoștințele sale, a trăit în această mănăstire, numită a Sciților, după numele provinciei. Din studii recente se constată și despre Sfântul Casian că și-a început viața monahală în această mănăstire”.
Sfântul Niceta de Remesiana (Nichita din Remesiana-Dacia Mediteranea, născut la 340 d. Ch., trac romanizat din sudul Dunării), a predicat în părțile noastre timp de 40 de ani, săvârșind serviciile liturgice în limba latină (sec. IV-V d.Ch.), organizând viața călugărească traducând în limba latină „Regulile monahale” ale Sfântului Vasile cel Mare. Dintre lucrările Sfântului Niceta amintim: „De ratione paschae”, „Libellus ad lapsam virginem”, „De psalmodiae bono” și celebrul imn „Te Deum laudamus”, folosit în ritul latin.
În lungul proces de formare a poporului român (sec.I-V), influența creștinismului este de mare importanță. „ Progresul creștinismului la populația romanică este susținut de episcopiile care existau pe linia Dunării. În secolul al VI-lea, arhiepiscopia Justiniana Prima și-a extins jurisdicția și asupra creștinilor nord-dunăreni. O basilică creștină exista la Sucidava, alta-eventual- la Drobeta. Limba vorbită era încă latina: în anul 534 d.Ch., un slav din tribul anților „care învățase latina la nordul Dunării”,a încercat să se dea drept general bizantin”.
Începând cu anul 550 d.Ch., se produce migrația slavă și ocuparea teritoriului daco-roman. În Transilvania primele grupuri slave pătrund în colțul său sud-estic (Cernat și Poian în jud. Covasna). În secolul al VI-lea, grupuri mai mici pătrund și în Maramureș, apoi la Iași, Suceava, București, Buzău. În podișul Transilvaniei, (la Mediaș, Bratei etc.) în Banat și Oltenia, slavii pătrund prin secolul al VII-lea. Astfel că, „după anul 602 d.Ch.,invadând valea Dunării slavii rup romanitatea balcano-carpatică, interpunându-se între romanicii din Balcani și cei rămași la nordul fluviului, separându-i pe aceștia de Imperiul Bizantin”. Apare și migrația bulgarilor, care spre sfîrșitul secolului al VII-lea, și, sub conducerea lui Asparuch întemeiază statul bulgar separând romanitatea orientală în două grupuri – nord-dunărean și balcanic. Ca urmare a inventării alfabetului chirilic de către Chiril al bulgarilor, se produce influența puternică slavă și sârbească în teritoriul dominat de aceștia, rupându-ne astfel de rânduiala latinească, de cultul și limba latină, „izgonind preoții latini sosiți în părțile noastre…Pacostea slavonă a dăinuit peste capul nostru aproximativ cinci veacuri, dar strămoșii tot nu și-au pierdut amintirea latinității lor”.
Slavizarea prin bulgari și Marea Schismă din anul 1054 d. Ch., au rupt neamul românesc din continuitatea popoarelor latine, de tradițiile și cultura lor, românii adoptând limba slavonă și ritul greco-bizantin în existența sa, până prin anul 1860 d.Ch.,când prin reforma ministrului Culturii, Ion Ghica are loc înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin în scrierea limbii române.
După această perioadă a urmat una mai strălucitoare: înființarea Principatelor Românești și, în fine, latinii răsăriteni vorbesc fără teamă în graiul lor și se închină lui Dumnezeu în felul lor.
„Poporul român în general a avut până în epoca contemporană un mare respect și iubire pentru mănăstiri și călugării adăpostiți în ele”78, spune Ștefan Meteș, în lucrarea sa, „Mănăstirile românești din Transilvania și Ungaria”,ed. Arhidiecezană Sibiu, 1936, la pagina 9, deoarece familiile care aveau vre-un membru călugăr erau fericite știind că cineva din familie se roagă neîncetat pentru ele.
De-a lungul veacurilor, românii au ridicat multe mănăstiri și schituri pe întregul teritoriu românesc și ajutând material și alte locuri unde se ridicau astfel de locașuri (Muntele Athos),mai ales că ortodoxismul românesc era condus și coordonat de episcopi bulgari, greci și sârbi care stăpânire religioasă a fost „…o catastrofă istorică…Ca lăcustele, călugării greci iau în stăpânire mănăstirile, închinându-le locurilor sfinte (mai ales Sfântului Munte Athos), cum și dregătoriile înalte, murdărind până și scaunele de domnie și cele mitropolitane. Este a doua tragedie pe care ne-a adus-o bizantinismul în Țările Române”.
Organizarea statală românească neexistând, (teritoriul actual românesc fiind dominat de slavi, greci, unguri, habsburgi, turci), popoarele dominatoare și-au impus religia lor în teritoriile ocupate; așa se face că și dintre năvălitori s-au creștinat la legea ortodoxă, cum ar fi, citez: „ducele Ungurilor Gyula, stăpân peste unele ținuturi din Ardeal, s-a botezat, pe la anul 951 d. Ch., la Constantinopol. Un alt principe, acesta peste Banat, Atchum s-a botezat la Vidin la începutul secolului al XI-lea, și a adus călugări greci- ortodocși și i-a așezat în mănăstirea înființată de el: Sfântul Ioan Botezătorul din Morisena (azi Cianad pe Mureșul de Jos), numind la conducerea ei un egumen. Episcopul catolic Sfântul Gerard mută călugării greci de aici la mănăstirea din Orozlanos- jud. Torontal, aducând în locul lor călugări latini. Deci în acele vremuri, Ungurii nu îndrăzneau să persecute Biserica ortodoxă, ba uneori o și ajutau. Această epocă de quasi toleranță silită sau voită a ținut până aproape de veacul al XIV-lea”. Începând cu veacul al XIV-lea, datorită moravurilor îndoielnice din mănăstiri ce profanau cultul divin, a neînțelegerilor religioase și a schismelor apărute în Biserica creștină, multe mănăstiri dispar (ex., citez: „mănăstirea latină Sfânta Maria din Remeți – Maramureș, 25 aprilie, 1465; multe mănăstiri de rit latin din Banat din secolele XII, XIII, dispar după o scurtă și grea suferință, lovite de îndărătnicia persistentă în legea ortodoxă a românilor, care și aici erau elementul majoritar și cu rol hotărâtor”). Mănăstirile ortodoxe au fost mai răspândite în județele învecinate cu Principatele române și datorită raporturilor bune cu frații liberi. În Secuime nu se află nicio mănăstire românească iar, în județele de graniță cu Ungaria, rar câte o mănăstire românească, dar, care dispar repede sub influența Bisericii catolice și calvine.
Se știe, de pildă, citez: „că în întreaga Ungarie medievală, anterior anului 1300, existau cca.170-180 mănăstiri, dintre care doar 11 au documente de întemeiere, despre alte 60-70 nu se știe nici măcar ordinul care le popula, fiind posibil ca acelea să nu conțină și mănăstiri ortodoxe…180 de mănăstiri medievale; pentru secolele XVII-XVIII raportul este de circa 70 de mănăstiri catolice la peste 150 de mănăstiri românești (ortodoxe și greco-catolice), numărul mănăstirile întemeiate în secolul XX, este de circa 130”.
Ștefan Meteș, afirmă, citez: „Astfel numărul mănăstirilor ortodoxe cunoscute se ridică la peste 180 și sunt răspândite pe tot pământul românesc ardelean și părțile dinspre Ungaria, în unele ținuturi sunt foarte dese, ca în județele, Maramureș, Someș și Făgăraș(aici într-un sat erau și 2-3 și 5, ca la Șinca Veche), iar în altele mai rare, ca în Bihor, Arad, Zarand, Sălaj, Satu Mare etc.
Ștefan Meteș, prezintă situația mănăstirilor ortodoxe, contribuția lor la viața spirituală, raporturile cu Țările Române de peste munți, activitatea lor culturală, viața lor internă. Autorul cercetează arhivele și documentele vremii constatând că, citez: „… din cele 180 de mănăstiri și schituri, acestea se repartizează pe județe astfel: jud. Alba de Jos 14 mănăstiri; Brașov 1, Cojocna 15, Bistrița –Năsăud 7, Făgăraș 35, Hunedoara 7, Mureș-Turda 13, Sibiu 8, Solnoc-Doca (Someș) 24, Târnava Mare 1, Târnava Mică 2, Turda –Arieș 4, Zarand 1, Bihor 1, Maramureș 14, Sălaj 1, Satu Mare 1, Arad 1, Caraș Severin 6, Timiș 8, Torontal 2. În afară de acestea am mai găsit amintire sau dovadă istorică despre mănăstirile din satele de mai jos: în Banat: Mănăștur, apoi Găvoșdia (lângă Lugoș), Bocșa montană și Sacul (jud. Caraș Severin). Tincu Velea în „Istoria Bisericească”, scrie că pe domeniul lui Ambrozi, lângă Remetea se află ruinele unei vechi mănăstiri, apoi lângă satul Chilmac-Lipova, apoi la Clisura de Jos-Banat, dâlma Caraș, caverna lui Veterani, apoi în satele: Zărnești(jud. Brașov), Cib (jud. Hunedoara), Negrilești și Gârbou(jud. Someș), Blaja (jud. Sălaj).
Istoria mănăstirilor și schiturilor românești (ortodoxe și greco-catolice) este și în acest moment încă, o chestiune de identificare. Se necesită o mai aprofundată cercetare deoarece capitole substanțiale de istorie mănăstirească au rămas nescrise. Istoria cea mai veche a mănăstirilor, zace în neguri. De la creștinismul timpuriu și axiomatic al poporului român, nu avem nici un fel de instituții ecleziastice clare. Regimul juridic al mănăstirilor românești medievale este o compilație din jurisprudența bizantino-slavă raportată la cea catolică. Construcția, ridicarea lor, averilor lor nu s-au rupt de laicat. Dacă pentru unele ordine călugărești catolice, independența de autoritățile laice, implicit a ctitorilor, era garantată de bule papale, existența mănăstirilor ortodoxe a depins esențial de atitudinile structurilor laice. Din cele mai îndepărtate vremuri se pot distinge mănăstirile după întemeietorii lor, oameni bogați cu putere și poziție socială înaltă, sau mai modeste, dar având același îndemn dumnezeiesc de a face bine și a ajuta pe alții. Cei dintâi făceau mănăstiri din piatră, ceilalți din lemn, sau numai schituri care slujeau nevoile sufletești ale celor mai oropsiți oameni care alergau cu multă încredere la cei câțiva călugări pentru sfat, îndrumare, binecuvântare dar care n-au prea lăsat urme scrise pentru identificarea lor..
Arta și arhitectura mănăstirilor catolice a fost creată de școli și meșteri proprii. Arta și arhitectura mănăstirilor ortodoxe, pictura bisericească a proliferat ca și mănăstire populară.
Stilul constructiv era gotic și baroc (din sec. al XVIII-lea). Cele mai numeroase mănăstiri românești erau niște schituri sărace, în care trăiau unul sau doi țărani evlavioși și cunoscători de puțină carte, alături de bruma lor de avuție (boi, vaci, oi, capre și stupi pentru hrana de toate zilele ce era completată și de daniile credincioșilor care solicitau ajutorul acestor sihaștri pentru ușurarea și iertarea păcatelor îngreunătoare de suflete.
Adrian Andrei Rusu și colaboratorii, în Dicționarul Mănăstirilor…, la pagina 24, scrie, citez: „ Succesele mănăstirilor românești pot fi apreciate doar prin număr. Forma lor de existență era la fel de plăpând structurată ca și în Evul mediu. Complexele mănăstirești au fost mereu mici cu biserici de lemn, în cea mai mare parte, fără averi și cu puțini viețuitori și fluctuanți, de la an la an(A,A,Rusu, op., cit., p. 24). La această stare contribuind și hotărârile Dietei maghiare ce interzicea românilor construirea de biserici, mănăstiri, schituri din piatră. Perpetuarea măsurilor drastice luate împotriva valahilor (românilor) și a Bisericii lor în cadrul Regatului ungar prin decretul emis la 28 iunie 1366 de către regele Ludovic I, în special asupra preoților români, prin care se urmărea eliminarea lor prin asimilare, respectiv, citez: „acordă nobililor transilvani dreptul să extermine sau să distrugă din Transilvania pe răufăcătorii de orice nație, îndeosebi români”. Acum, regele refuză să mai recunoască cnezilor români calitatea nobiliară, fără confirmare prin diplome regale, iar acordarea diplomelor era condiționată de apartenența la religia regelui(catolică). Prigoana împotriva românilor devine grea și mare, încât și misionarul franciscan Bartolomeu de Alverna, afirmă că, citez: „ motivele religioase ale acțiunii de convertire silită a ortodocșilor ascund motive de ordin politic..”. Cea mai mare parte a pământului din comitatele transilvane era în stăpânirea nobilimii maghiare; aceștia beneficiind de privilegii de imunitate regală, care le permiteau drepturi foarte largi asupra țărănimii dependente (șerbii-mici posesori de pământ: jelerii-țăranii lipsiți de pământ și robii-alcătuiți din rommi), subjugând și mai drastic țăranii de pe domeniile lor.
Această stare de fapt trăită de românii din Transilvania, nu le-a permis dezvoltarea nici culturală nici spirituală nici materială, raportându-o la celelalte nații din Transilvania ( sași, secui, unguri), care spre sfârșitul secolului al XIII-lea sunt la conducerea Transilvaniei, prin „congregația generală a țării”, din care românii nu puteau face parte..
Citez: „Din secolul al XIV-lea, românii, adică păturile lor privilegiate, au fost excluși ca atare din conducerea politică a Transilvaniei; în 1355, ei figurează ultima oară între participanții la o congregație generală. Scoțând în afara legii Biserica românilor, dar și pentru a îngrădi relațiile românilor din Transilvania cu cei de dincolo de Carpați, care se organizaseră în state de sine stătătoare, regalitatea ungară a împiedicat accesul la dezvoltarea socio-culturală și materială a românilor”.
Acestea, câteva măsuri insurmontabile pentru românii transilvăneni și altele de ordin politic, economic, social i-au determinat să trăiască într-o teroare continuă, prigoniți, și totuși găsindu-și o precară nădejde în credință (ortodoxă, catolică apoi în cele reformiste), perpetuând neamul românesc pe aceste meleaguri transilvănene.
În urma Conciliului de la Ferrara – Florența(1438-1439) când Biserica Bizantină acceptă unirea cu Roma, ierarhia catolică a Transilvaniei s-a organizat în jurul Episcopiei de Alba Iulia, întemeiată în sec. XI-XII, căreia îi erau subordonate toate Bisericile catolice din teritoriile aparținând primului val de coloniști sași, dependenți de Arhiepiscopia din Esztergom. Apoi, ordinele călugărești catolice consolidează catolicismul în Transilvania, astfel, citez: „benedictinii, instalați în provincie spre sfârșitul secolului al XI-lea; cistercienii, stabiliți la sfârșitul secolului al XII-lea în apusul Țării Făgărașului la Cârța (Kertz), probabil cu scopuri misionare în raport cu românii din regiune; dominicanii, foarte activi în secolul al XIII-lea îndeosebi în efortul de încreștinare al cumanilor; franciscanii, în secolul al XIV-lea, care au asumat un rol de primă însemnătate în îndeplinirea politicii regilor angevivi de înfăptuire în a unității în credință a regatului lor (unitas fidel) prin suprimarea celorlalte confesiuni și religii”.
Construcțiile catolice din Transilvania , câteva monumente remarcabile, dintre care cea mai veche e catedrala catolică din Alba Iulia, operă romanică din secolul al XIII-lea. Apoi în secolul al XIV-lea, bisericile parohiale din Sibiu, Cluj și îndeosebi Sebeș (îmbină stilul romanic cu cel gotic). Cea mai grandioasă dintre aceste construcții este Biserica Neagră din Brașov, construită de sași la sfârșitul secolului al XIV-lea, construcții valoroase datorită creațiilor sculpturale ce le însoțesc. Toate aceste construcții bisericești și monastice au constituit adevărate centre de educație și cultură îndeosebi pentru pătura de elită a societății.
Referitor la aria ortodoxiei transilvănene, abia la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea, când regele Sigismund de Luxemburg a încercat să realizeze apropierea-unirea dintre Biserica Apuseană și cea Răsăriteană, s-a îngăduit o mică toleranță în regat suspendând pe timp scurt, interdicția impusă ortodoxiei de a înălța lăcașuri bisericești și monastice. Din această perioadă avem și mănăstirea de la Peri a voievozilor maramureșeni Bale și Drag, cea de la Streisângeorgiu a jupânului Chendeș (1489), cea de la Leșnic (sec. XVI-XV), cea de la Râbița din Zarand a jupânilor Vladislav și Miclăuș (1417 d. Cr.), cea din Criscior a voievodului Bâlea (1411 d.Ch.) cea din Remetea și cea de la Sfânta Maria Orlea, respectiv, Bisericile de lemn sătești maramureșene.
Scrierile în limba slavonă erau accesibile numai oamenilor bisericii și laicilor înstăriți. În anul 1521 d. Ch., se scrie o scrisoare în limba română de către Neacșu spre judele Brașovului, anunțând pregătirile militare ale turcilor sub domnia lui Soliman al II-lea.
Reforma Luterană (1518 d. Ch.), va deschide calea pentru folosirea limbilor naționale în biserici în detrimentul limbii latine, consolidând legătura între diversele pături sociale ale aceleași etnii, slăbind pe cele ecleziastice și laice.
O mare importanță are și intrarea voievodului Mihai Viteazul în Alba Iulia în 01.noiembrie 1599, ca urmare a victoriei repurtate la Șelimbăr(18, octombrie 1599) împotriva armatei lui Sigismund Bathori, moment în care referitor la reorganizarea eclezială a Bisericii ortodoxe, voievodul Mihai propune un proiect confesional care atestă intenția integrării ortodoxiei Bisericii Romane, prin care se integra Biserica Ordodoxă română în sistemul religiilor recepte din Transilvania
Dialogul ortodoxie-catolicism în Transilvania s-a manifestat încă din anii anteriori cuceririi, din anul 1596 d. Ch., când Mihai Viteazul a obținut de la Sigismund Bathori permisiunea construirii unei mănăstiri ortodoxe în Alba Iulia, unde și-a stabilit reședința mitropolitul ortodox al Ardealului, Ioan de Prislop.
Secolul al XVII-lea păstrează instituțiile ecleziastice ale secolului precedent, cărora li se asociază altele. Conform tratatului din anul 1595, Biserica Ortodoxă din Transilvania se subordonează Mitropoliei de la Târgoviște, iar la Muncaci, voievodul Mihai Viteazul numește episcop pe Serghie, originar din Țara Românească, care funcționa paralel cu un alt episcop de la Vad, dorind în acest fel să constituie episcopii sufragane.
Mitropoliții ortodocși ai Ardealului dețin o jurisdicție fluctuantă în raport de politica principilor și a Bisericii calvine, calvinismul devenind religie de stat în rândul maghiarilor.
Catolicismul cunoaște și el un puternic reviriment, statornicindu-se la Alba Iulia, la Satu Mare, la Oradea, iar în anul 1697 d. Ch., cea din Principatul Transilvaniei.
Viața religioasă apare diferențiată sub aspect de nivel de cultură, confesional, stare materială.
În ce privește preoțimea română ca stare materială nu se deosebea de țărănime, iar sub aspect teologic și cultural cunoștințele ei erau precare, neputând a practica o reală pastorație. Folosirea limbilor sacre, latina sau slava, au constituit o reală piedică în calea răspândirii cunoștințelor religioase.
Pentru a nu pierde enoriași în favoarea calvinismului, protopopi și preoții au fost nevoiți să se pregătească mai mult și mai bine și înzestrând bisericile cu cărțile necesare cultului și educației religioase.
Obligativitatea folosirii limbii slavone în biserici a dus la o gravă decădere spirituală a românilor, știindu-se că poporul nu o înțelegea. Abia sub influența reformelor religioase, alfabetul chirilic, cel slavon, s-a folosit până la jumătatea secolului al XIX-lea, când a început înlocuirea lui cu alfabetul latin.
Desigur, că în secolul al XVI-lea, Transilvania devine Principat, apar religiile protestante (luteranismul, calvinismul, unitarianismul), slăbind mult catolicismul, ceea ce a impus principiul toleranței în plan religios. Domnia lui Ioan Sigismund a fost prielnică calvinismului, iar aceea a lui Ștefan Bathory a fost prielnică catolicismului.103 (ibidem, p. 107). Pentru a zădărnici expansiunea calvinismului , principele catolic Ștefan Bathory și Habsburgii sprijină refacerea ierarhiei ortodoxe, cu scopul de a scoate grupul religios de rit grecesc de sub influența calvinilor, protejând astfel ortodoxia în fața reformaților. Deci, întărind ortodoxia prin protejare, o atrage la catolicism. De fapt Contrareforma câștigă teren în detrimentul protestanților. Sub acțiunea iezuiților, marele calvin Drugeth Gyorgy – stăpânul întinsului domeniu Ujgorod – Humenne trece la catolicism, devenind, citez:”promotorul zelos al restaurației catolice pe proprietățile sale. Colegiul Iezuit de la Humenne, devine centrul de răspândire a catolicismului în Ungaria Superioară.”. Odată precizată dorința de unire a fostelor familii romano-catolice, ierarhul Atanasie Krupeckyi de la Colegiul iezuit Humenne, bazându-se pe prevederile Sinodului de la Brest (22 mai 1595), propagă printre preoți și călugării din zonă, ideea unirii. Datorită conjuncturilor socio-politice, Episcopia de la Muncaci se înjumătățește, o parte o controlează Habsburgi, iar cealaltă parte o controlează Ungaria Regală (Satu Mare, Szabolcs, Ugocea, Bereg, Zemplen, Borsod, Abani). Miza , pentru catolici și protestanți erau credincioșii ortodocși.
La 24 aprilie 1646, în Biserica cetății Ujgorod se produce unirea rutenilor cu Biserica Romei, declarându-se supușii papei Inocențiu X. Această înțelegere de la Ujgorod este al doilea mare succes central-european al ideii de unire parțială(primul fiind cel de la Brest din Polonia). În acest fel, ierarhia „latină” era implicată în îndrumarea spirituală, suravegherea și protejarea comunităților ce au aderat.
Pentru dieceza de Muncaci (după moartea lui Tarasovyc), Simion Ștefan, la Alba Iulia (1651), în Transilvania, l-a consacrat episcop pe Partenie Petrovic, instalat în mănăstirea Sfântul Nicolae, la Cerneca Hora (biserica mănăstiri fiind construită pe spezele fostului domnitor român Constantin Șerban). După moartea Episcopului Partenie, Episcopia de Muncaci, sub episcopul Volosynovskyj trece în Arhiepiscopia Romano – Catolică de Esztergom.
Românii din Satu Mare, Bihor și Arad fiind divizați, cei din Bihor au ajuns sub ierarhie sârbească, stăpână în Arad de mai multă vreme,cei din Satu Mare, sub ierarhie ruteană, sub Episcopia ruteană unită de la Muncaci.
În anul 1693, episcopul vicar al Muncaciului, Iosif de Camilis, declanșează procesul de Unire cu românii din comitatul Bihor(primind unirea un număr însemnat de preoți, un protopop,încât la 1700, se aflau un număr de 50 de parohii unite) și Crasna. Astfel ia naștere un „Arhiprezbiteriat”, un protopopiat al Bihorului, condus de către sacerdotul Demetriu Paulin, hirotonit de episcopul vicar Iosif de Camilis. Urmează teroarea sărbească, după moartea episcopului Iosif de Camilis (1705).
Atitudinea față de români a episcopilor latini era, dimpotrivă, de ajutor, încurajare și grijă față de clerul și credincioșii lor români, încât, Contele Nicolae Csaky, episcop latin, numit în anul 1737, a zidit în centrul Oradei o biserică mare și frumoasă pentru români uniți greco-catolici, așa că, în anul 1748, luna decembrie, are loc la Maria Pocs, consacrarea ca episcop vicar din partea Sfântului Scaun, al protopopului Melentie Covaci (1748-1775).
Unirea de la Satu Mare a avut loc în data de 12 mai 1689, cu ocazia conclavului (sinodului) bisericesc ținut în Satu Mare, prin grija protopopului Demetrius Monastelli, numit din partea împăratului Leopold I, în aprilie 1685. De fapt, Demetrius Monastelli, declara cu satisfacție că a readus în sânul Sfintei Biserici Catolice „sacerdoți din câteva comitate schismatice”, adică, a realizat „unirea-revenire”, „revenirea la o relație ierarhică originală”. Prin Unirea cu Roma în anul 1700, s-a salvat neamul românesc de calvinizare și de maghiarizare. Putem spune că s-a petrecut reeuropenizarea Transilvaniei, Biserica Unită fiind artizanul ei. Citez: „Biserica Unită declanșează și promovează idealul identității naționale. Apropiindu-se de Roma, românii s-au apropiat de sine, s-au descoperit pe sine, procesul de emancipare fiind unul de edificare asupra etnogenezei lor”. Mai departe se consideră de către marii scriitori români, opinii privitoare la opera corifeilor Școlii Ardelene, printre care și Nicolae Bălcescu care în lucrarea sa „Scriitorii români despre limbă și literatură”, ed. IV, 1953, p. 64, afirmă: „Șincai, Petru Maior, Samuil Clain, prin școli, prin cultivarea limbii și a istoriei, puseră stâlpii de temelie ai naționalității române și propagară ideea unității sale”.
Iată recunoașterea identității noastre existențiale pe teritoriul Transilvaniei și condițiile extrem de grele în care ne-am trăit viața, sub toate aspectele ei, având mereu speranța în ajutorul Dumnezeiesc, în mod deosebit prin lucrarea istovitoare a tuturor iubitorilor de neam românesc.
Adoptarea alfabetului latin, stă la temelia culturii române moderne. Se crează un centru de cultură la Blaj unde, citez: „se pun bazele unei culturi teologice, istorice, lingvistice, lexicografice, imprimând acestora un spirit militant, subsumat idealului național. Biserica Unită s-a dovedit factor declanșator al curentului Renașterii Transilvane, numit Școala Ardeleană”. În acest fel s-a deschis calea spre emanciparea spirituală, morală, materială, socială, politică etc., a românilor.
Situația mănăstirilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, prin munca desfășurată de colectivul de cercetători coordonați de către Adrian Andrei Ursu, a fost cuprinsă în vasta lucrare „Dicționarul Mănăstirilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș”,ed. Presa Universitară, Cluj-Napoca, 2000, care de-a lungul lucrării evidențiază în ordine alfabetică, situația mănăstirilor existente de la anul 1054 d. Ch. până la anul 2000 d.Ch. pe aceste teritorii. Dintr-o sumară analiză făcută de mine, rezultă că: pe aceste teritorii au existat de-a lungul veacurilor un număr de 638 de mănăstiri de toate confesiunile și ordinele, cum ar fi: Sfântul Vasile cel Mare, Augustiniene, Benedictine, Franciscane, Pauline, Dominicane, Catolice, Iezuite, Trinitariene, Ortodoxe, Piariste, Calvine, Unitariene, de Ordin Armenesc Mehitarian, într-un cuvânt, aceste teritorii nu au fost lăsate de izbeliște, au activat diverse instituții religioase(și laice) la încreștinarea poporului român și la dezvoltarea lui socială, fie prin autoritatea învingătorului, fie prin îngăduința lor asupra poporului dominat. Important era contactul uman realizat și dus mai departe căci în acest fel se intra într-o relație socio-culturală mai dezvoltată, din care se învăța, chiar și mai puțin, de către toți membrii ei. Se făceau pași mici înainte, dar erau pași spre evoluție și nu spre involuție.
Din cele 638 de mănăstiri existente în arealul românesc transilvănean, până la anul 1700 s-au construit un număr de 246 de mănăstiri, după cum reese din analiza Dicționarului Mănăstirilor, fiind mănăstiri atât de călugări cât și de călugărițe, majoritatea fiind desigur, mănăstiri de călugări. Acestea cuprindeau, multe ordine călugărești, cu diverse hramuri după cum reese, astfel: mănăstirii catolice, ortodoxe, a călugărilor franciscani(minoriți, conventuali, observanți), augustinieni, dominicani, paulini, iezuiți, trinitarieni, piariști, bazilitani, benedictini.
Asemenea și cu ordinele feminine, întâlnim mănăstiri: benedictine, augustiniene a beghinelor, franciscane a beghinelor, dominicane, cisterciene, a clariselor, piariste, baziliene.
Deși având reguli stricte de convețuire în mănăstiri, îndeosebi în relația cu laicii, centrele mănăstirești episcopale răspândeau puțină cultură și laicilor, mai intens și mai multă vârfurilor claselor dominatoare, copiilor lor, familiilor lor tocmai și pentru ași putea menține influența religioasă asupra acestora și deci asupra domeniilor de stăpânire a acestora și ai menține în credința creștină.
În procesul de învățământ, prin secolul al XV-lea, există implicarea fiecărei mănăstiri a ordinelor cerșetoare, îndeosebi îi privește pe dominicani. Funcționa „studium generale”, după principii italiene(Perugia, Padova și Bologna), la Cluj, Satu Mare și Sibiu. Școală inferioară a fost la Sibiu. Franciscanii au avut drept pentru „studium generale”la Oradea și „ particulare”la Baia Mare, Oradea, Cluj, Târgu Mureș, Ineu. Iar după anul 1700, activitatea acestor ordine iau amploare în mod benefic, ridicând din prostime multe capete luminate. Cu efect sigur și competent s-a remarcat Ordinul Iezuit, cu rol important în instruirea școlară; programa lor școlară fiind urmată și de alte ordine, fiind cea mai coerentă dintre toate programele școlare..
2.2. Situația mănăstirilor în primul secol după unire.
Într-o statistică din 1716, sunt înregistrați 2.260 de preoți uniți și 456 de preoți neuniți ceea ce dovedește faptul că aderarea la unire s-a făcut fie prin opțiune individuală sau colectivă, liber exprimată (în timpul episcopului Grigore Maior, 1772-1782, revin la Unire peste 500 de sate ortodoxe din Transilvania), fie prin înființarea episcopiilor de Oradea, Lugoj și Gherla și Mitropoliei Unite de la Alba Iulia(1850-1853). Prin cea de-a doua Diplomă Leopoldină (19 martie 1701), prin cele 15 puncte ale diplomei, se garantează drepturi egale Bisericii Unite și credincioșilor săi, cu ale Bisericii Romano-Catolice, scutiri și privilegii de care se bucură Bisericile și persoanele bisericești de rit latin, încât chiar și țăranii să fie de acum considerați ca fiind „fii ai patriei”, poporul român devenind beneficiarul dreptului de cetățean. Citez: „Continuând drumul început de Mitropolitul Teofil, Episcopul Atanasie a pus temelia Bisericii Greco-Catolice și a creat cadrul instituțional al acesteia…,făcând legătura cu trecutul mai îndepărtat al poporului român, situat în primul mileniu creștin”.
Nu de aceeași părere este profesorul Teodor V. Damșa, care în lucrarea sa „Biserica Greco-Catolică din România în perspectivă istorică”, ed. Editura de Vest Timișoara, 1994, la pagina 53 scrie, citez: „Românii din Ținutul Brașovului și Făgărașului s-au rupt formal de sub jurisdicția Episcopului Atanasie și a urmașilor lui, intrând sub jurisdicția Mitropolitului din București, apoi, de la 1716, când Oltenia a ajuns sub stăpânirea Austriei, sub cea a Episcopului de Râmnic, iar prin aceasta sub cea a Mitropolitului de Carloviț. Când Episcopul Ioan Pataki, urmașul lui Atanasie, începu introducerea înnoirilor „papistășești”în Biserică, mulți preoți s-au împotrivit, aducându-și aminte de făgăduințele că legea și obiceiul lor nu se vor schimba întru nimic”. Și, nici catolicii, ce erau stăpânii satelor nu vedeau cu ochi buni pierderea de iobagi, dijme, muncă iobăgească datorită actului Unirii; Dieta Ungariei neacordând uniților scutirile cuvenite, sfidau Diploma a II-a Leopoldină. Spiritul de revoltă împotriva actului Unirii era puternic întreținut îndeosebi de calvini si sârbi prin Mitropolitul sârb Pavel Nenadovici de la Carloviț (Serbia)- numit de către românii ortodocși din Transilvania „Arhiepiscop a tot norodul sârbesc și românesc”, mitropolit care dorea subordonarea religioasă a românilor în jurisdicția religioasă a sârbilor și nu revenirea românilor la subordonarea veche față de Mitropolitul Munteniei cum s-ar fi cuvenit. Acțiunile venite de la Carloviț, se îngemănează cu cele de la Moscova, cu cele din Țara Românescă și Moldova, urmărindu-se renașterea ortodoxiei din Transilvania, deci ostilitățile față de catolicism fiind venite din afara spiritualității românești din Transilvania, deoarece Unirea însemna întărirea catolicismului, ceea ce nu convenea ierarhiei clericale necatolice, aceștia, opoziția, vor încerca să-l zădărnicească prin instigări la violență, la răzvrătire, la ruperea unirii. Lupta dusă era crâncenă, fără milă, încât Episcopul Inochentie Micu Klein este silit să plece în exil; Biserica Unită rămânând multă vreme fără conducător, astfel, cu bună știință și rea- credință, opozanții unirii împiedică schimbările social-economice așteptate, nemulțumind atât clerul unit, cât și credincioșii. Toate demersurile făcute pe lângă autorități, de către Episcopii Inochentie și Petru Pavel Aron explicau această stare tensionată a credincioșilor. Autoritățile întârzie să ia măsurile potrivite și la timp, încât Mitropolitul sârb Pavel Nenadovici organizează misiuni concertate în Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș prin călugării Visarion Sarai (valah-bosniac), Sofronie de la Cioara (călugăr din comitatul Alba) și popa Molnar (Tunsu) din Sadu Sibiului, care, începând cu anii 1744 până la 1761, vor dezlănțui o puternică mișcare contra Unirii și a uniților având mare câștig în reîntoarcerea uniților la ortodoxism(de exemplu, în Munții Apuseni dispare Unirea).
Un moment de reviriment se produce în Satu Mare și județele învecinate în anii 1760-1761, prin acțiunea furtunoasă a lui Sofronie, care avu și aici un ecou puternic, în Maramureș și Bihor dar cu mai puțini „reveniți”la ortodoxie față de zona Munților Apuseni.
Speriată de proporțiile pe care a luat-o mișcarea lui Sofronie în Apuseni și de popa Tunsu pe Mureș, în întreg domeniul Zlatnei și în jurul comunei Pogăceaua (comitatul Mureș-Turda), Curtea de la Viena trimite în primăvara anului 1761, în Transilvania pe generalul Nicolai Adolf, baron de Buckow, pentru restabilirea păcii și ordinii, la cererea autorităților provinciale, prin guvernatorul Ladislau Kemeny.
Generalul Buckow, sosește la Sibiu la 4 aprilie 1761, convoacă la Sibiu pe data de 26 aprilie adunarea lărgită a celor uniți și a celor neuniți, promițându-le restabilirea ordinii și a dreptății. În cadrul acestei adunări, în fața generalului, Sofronie recunoaște că, citez: „ în toate drumețiile lui s-a folosit de un ordin împărătesc fals, fabricat de secretarul mitropolitului sârbesc și prevăzut cu un sigiliu dezlipit de pe o altă patentă împărătească… a pretins că a vorbit în numele împăratului, care a permis românilor să părăsească Unirea, să le fie luate preoților uniți bisericile și casele parohiale, că a amăgit mulțimile. Apoi, semnează în fața comisiei și a generalului hotărârile luate, cu care a fost de acord, se retrage în munți, încalcă imediat hotărârile luate anterior, ține sinoade, să cuvânteze împotriva Unirii, încalcă toate promisiunile luate la Sibiu și cele cerute de general prin circulara din 9 aprilie 1761”. În acest timp, Comisia de la Sibiu a început dezmembrarea uniților de neuniți, a bisericilor și a bunurilor lor, în mod pașnic, echilibrat cu mici neînțelegeri în localitățile: Ocna Sibiului, Sad și Rășinari, unde generalul vroia să folosească forța dar, la intervenția Episcopului Petru Pavel Aron, Buckow renunță la pedepsele aspre. Pentru a se proteja, Sofronie, se refugiază în Țara Românească, de unde va ține legături strânse cu dușmanii Unirii care se adăposteau cu precădere în mănăstirile din districtul Făgăraș, motiv pentru care generalul Buccow dispune, cu aprobarea Curții de la Viena, distrugerea tuturor mănăstirilor și schiturilor care adăposteau călugări, persoane ce erau dușmani Unirii. Astfel au fost distruse mănăstirile și schiturile din districtul Făgărașului, cu excepția: Mănăstirea Sâmbăta de Sus (1761); Prislop, Plosca, Geoagiul de Sus și Râmeți (1762). Au rămas nedistruse mănăstirile din comitatele Alba, Turda, Cluj, Dăbâca, Solnocu de Mijloc, din districtele Chioarului, Rodnei, din scaunul Sibiului și Cincul Mare etc.. Așa au fost distruse 23 de mănăstiri în districtul Făgărașului, exceptându-se cele enumerate mai sus; în total de 40 de mănăstiri și schituri ortodoxe (după unii, 150 de mănăstiri s-au distrus, după alții chiar 200 de mănăstiri distruse). Altele, la intervenția Episcopilor Petru Pavel Aron și Dionisie Novacovici au fost lăsate (aproximativ 32) și încă 30 de mănăstiri din părțile Ardealului și Maramureșului. Conform documentelor întocmite de generalul Buckov, în urma răscoalei lui Visarion Sarai, din anul 1750, erau în Transilvania numai 13 sate neunite cu 4065 de suflete, la care se adăugau satele din Țara Bârsei cu 21.754 de suflete, dar după răscoala lui Sofronie (1760-1761), s-au dezmembrat de la Sfânta Unire, 128.653 de familii unite. Un adevărat „dezastru”. Citez: „Vina pentru slăbirea Unirii și distrugerea mănăstirilor luate de la uniți de către călugării ortodocși o poartă exclusiv Sofronie și ceilalți agenți ai sârbilor și ai rușilor, tulburând poporul și nerespectând legile imperiale, au pus în pericol însăși statul austriac, acesta recurgând la forță si distrugere pentru a-și apăra existența”. Cei doi Episcopi, Petru Pavel Aron(catolic-unit) și Dionisie Novacovici(ortodox), proclamând pacea între cele două Biserici, sunt deschizători de drumuri și prin semnificația faptelor lor, rămânând alături în istoria spiritualității românești din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș(menționez că, la data de 4 septembrie 1761, în prezența generalului Buckov, la Brașov are loc numirea și instalarea Episcopului sârb ortodox Dionisie Novacovici, ca episcop al românilor ortodocși din Transilvania, după ce acesta fusese investit în această funcție de către împărăteasa Maria Tereza, el era omul Vienei și nu al celor sârbi de la Carloviț).
După Episcopul Petru Pavel Aron, urmează Episcopul Atanasie Rednic de Giulești-Maramureș(1764-1772), dar călugării din mănăstirile Blajului(„Sfânta Treime”, și „Buna Vestire”), au încercat să se opună, susținându-l pe Grigore Maior; dar, Atanasie Rednic se reîntoarce din Viena prin Muncaci, unde este consacrat episcop de către M. Olszavsky, trece prin satul natal, Giulești și apoi pe jos, cutreieră Ardealul, sosind la Blaj. În 13 noiembrie 1765 se înscăunează cu solemnitate. Pe călugării răzvrătiți îi trimite din Blaj la alte mănăstiri să se pocăiască (Grigore Maior, la Sibiu și Muncaci; pe Gheronte Cotorea, la mănăstirea Strâmba din Fizeșul Gherlei; pe Silvestru Caliani, la mănăstirea Măgina-Aiud).
Noul episcop, ia măsuri severe în cadrul ordinelor călugărești, impune reguli disciplinare aspre atât în rândul călugărilor cât și a teologilor și alte măsuri bune, cum ar fi, citez: „Sub Atanasie Rednic, școlile latine (gimnaziul), au sporit cu clasele de poetică și retorică, iar din 1772 a început să se propună și filozofia (logica, metafizica,matematica și etica) prin Ștefan Pop și Samuil Clain, care absolviseră studiile la Pasmaneum-ul din Viena – 228. A.Bunea, „Institutele din Blaj”, Conferință-în manuscris-ținută în 9 decembrie 1892 la „Reuniunea femeilor române din Blaj”.
Episcopul Grigore Maior(1772-1782), apoi, Episcopul Ioan Bob(1782-1830), desfășoară o muncă grea de organizare, culturalizarea maselor de oameni, școlirea lor, propovăduire a Cuvântului Dumnezeiesc; în acest prim secol de după Unire; au fost cu adevărat, „…vlădică nu nemică”.
Pe fondul acestei tumultoase vieți, mănăstirile din Transilvania au avut totuși, un important aport la culturalizarea poporului, în mod special, prin aceea că erau centre de cultură, scriere și propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, cu toate că voturile călugărești interziceau contactul cu laicii, decât un anume călugăr care poate sta de vorbă cu mirenii.
Situația mănăstirilor unite era la 27 iunie 1763 d.Ch.,în Transilvania, în baza inventarului efectuat de către Egumenul mănăstirii Sfânta Treime din Blaj, Filoteiu Laszlo, următoarea, citez: „în comitatul Alba mănăstirea din Ciunga avea 2 călugări, din Ațintiș 1, din Petrilaca 1, din Daia Romană 2, din Măgina 1; în comitatul Turda: mănăstirea din Petridul de Sus avea un călugăr, din Lupșa 1, din Solovăstru1, din Heduc 1, din Ibănești 1, din Chilceriu 1, din Ciz 1; în comitatul Cluj: mănăstirea din Sânmartin 1 călugăr, din Ormeniș 1,cele din Sopteriu, Silvaș și din Morlaca nici unul; în comitatul Dăbâca: mănăstirile din Fizeș și Nicula aveau câte un călugăr, cele din Poptelec și Tresnea nici unul; în comitatul Solnocului Inferior: mănăstirile din Cășeiu și Mintiul Gherlei aveau câte un călugăr; în comitatul Hunedoarei: mănăstirea din Silvașul de Sus(Prislop) avea doi călugări, cea din Vata nici unul; în districtul Chioarului erau 3 mănăstiri, la Surduc, la Șomcuta și Deleni, dar nu aveau nici un călugăr; districtul Rodnei avea asemenea 2 mănăstiri, la Rebra Mare și Feldin, fără călugări; în Scaunul Săsesc al Cincului se afla o mănăstire cu un călugăr. Numărul mănăstirilor supuse autorității lui erau de 40. Majoritatea erau schituri cu unul sau doi supravețuitori, călugări săraci, neînvățați, care trăiau din mila credincioșilor; în Blaj se aflau două mănăstiri, Sfânta Treime și Buna Vestire”.
Conform „Dicționarului Mănăstirilor…”, din cele 638 de mănăstiri, un număr de 246 de mănăstiri s-au ridicat până la anul 1700, un număr de 87 de mănăstiri s-au ridicat între anii 1900-2000 și restul de 305 mănăstiri s-au ridicat între anii 1700-1900 d.Ch., în Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. Semnificativ este de remarcat că între anii 1900-2000 d.Ch., s-au ridicat un număr de 87 de mănăstiri din care doar 7 mănăstiri greco-catolice: (Sibiu-1990; Molișet-Bistrița Năsăud-1993; Oradea-1993; Prilog-Satu Mare-1993; Seini-Maramureș-1997; Sighetul Marmației-1996; Stânceni-Mureș-1997) iar restul de 80 de mănăstiri fiind ortodoxe. Din cele 87 de mănăstiri un număr de 42 de mănăstiri sunt pentru monahii(maici) și un număr de 45 de mănăstiri sunt de călugări. De menționat că din cele 7 mănăstiri greco-catolice un număr de 3 mănăstiri sunt de călugări (Molișet; Oradea și Prilog) și 4 mănăstiri sunt de maici ( Sibiu; Seini; Sighetul Marmației; Stânceni).
Așa cum afirmă și Specialistul în istorie medie și premodernă a României și în istoria Bisericii Române Unite cu Roma – Ovidiu Ghitta (născut la Negrești Oaș, la 30 noiembrie 1962), în lucrarea sa „Nașterea unei Biserici. Biserica Greco-Catolică din Sătmar în primul ei secol de existență (1667-1761)”, citez: „Bilanțul perioadei evocate,dezvăluie faptul că rezultatele obținute în planul organizării, administrației bisericești și călugărești, al reformei corpului clerical(bisericesc și călugăresc), al catehezei sau al devoțiunii erau mediocre în raport cu intențiile. În sarcina acțiunilor viitoare rămăseseră foarte multe de îndeplinit…”.
Capitolul III
DEZVOLTAREA VIEȚII MONAHALE ÎN Biserica Română Unită cu Roma
3.1 Centre mănăstirești importante.
Luând, în ordine oarecum cronologică, dezvoltarea mănăstirilor și a centrelor mănăstirești mai importante se aflau, de regulă, lângă sediile Episcopale, în aceeași localitate, dar și în locuri mai puțin umblate de oameni, fiind nevoie de liniște, de isihasm, pentru ca profunzimea dăruirii la Dumnezeu să fie pe de-a-ntregul realizată, respectiv să fie și de un real folos pentru activitatea episcopiei.
Dintre cele mai semnificative mănăstiri ar fi, citez: „Mintiu”- Satu Mare, mănăstire franciscană conventuală cu hramul Sfintei Fecioare, fondată înainte de anul 1285. La anul 1316 este atestată ca fiind sub îndrumarea guardianului de la Eger. În 1328 , regina Elisabeta, soția regelui Carol Robert, a rectitorito major, apoi în 1370 a fost resfințită cu hramul Sfânta Elisabeta. În 1380 ajunge sub conducerea guardianului din Oradea. În 1448 se revine ca mănăstire franciscană observantă și nu conventuală. Prin anul 1531 nu este locuită de nici un călugăr. În 1533 sunt din nou acolo franciscanii conventuali din custodia Oradei când deține mai multe averi (o moară pe Someș, un vad pe Someș). În 1556, datorită conflictului dintre cele două ramuri ale Bathoreștilor (din Șimleu și Ecsed), mănăstirea a fost distrusă. Apoi peste puțin timp locuitorii au devenit reformați, franciscanii nu sau mai întors, mănăstirea dispărând undeva în perimetrul actual al orașului Satu Mare.
Mănăstirea Bixad-jud. Satu Mare, așezată pe un mic platou ce domină comuna Bixad dinspre vest; la 1614 funcționa aici un schit ortodox, metohul mănăstirii Vetiș. Ulterior devine greco-catolică, cu hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel, sub reorganizarea episcopului Iosif de Camillis, episcopul Muncaciului. Primul Arhimandrid a fost Isaia de Caroli, originar din Trapezunt. După decesul egumenului(Isaia, moare la 15 mai 1703), o perioadă stă nelocuită. În anul 1734 este menționată ca fiind o construcție din lemn, cu acoperiș de șindrilă. În secolul al XVIII-lea se retrimit acolo călugări ruteni de către Episcopul greco-catolic de Muncaci, Mihail Olsavschi, în anul 1759, an din care șirul stareților este neîntrerupt, până în secolul al XIX-lea, o contenire de viețuire fiind marcată în 1877. În perioada interbelică a devenit centrul cel mai important al monahismului bazilitan, aflându-se în subordinea sa toate celelalte lăcașuri ori case ale ordinului. După 1948 a urmat o perioadă de persecuții, venite din partea oficialităților, finalizate cu desființarea din anul 1954. Biserica mănăstirii este din piatră și a fost ridicată între anii 1769-1771, restaurată și repictată între anii 1981-1989, după care s-a reînființat ca mănăstire ortodoxă, cu hramul vechi, al Sfinților Petru și Pavel. După 1990, a fost restituită greco-catolicilor, dar ortodocși nu au cedat-o, funcționând încă la anul 2015 ca și mănăstire cu monahi ortodocși120(ibidem, p. 71,72). Se cuvine să menționez că, Mănăstirea Bixad era un centru bisericesc și cultural catolic deosebit de important. Așa cum se scrie în lucrarea excelentă „Luminile Bixadului”, de către autorul, preot Vasile-Romul Pop, lucrare editată la anul 2009 de către editura Scriptorium, Baia Mare că, Mănăstirea Bixad, înainte de anul 1948 era, citez: „Important centru de cultură religioasă, adică era: bibliotecă valoaroasă, producătoare și difuzoare de cărți (religioase, de rugăciuni pentru popor, , pentru elevi, cu cântări bisericești), tipărite cu litere latine, calendare, reviste etc., încât sectarii nu aveau nicio influență în această zonă; bărbați și femei erau membrii Reuniunii Mariane respectiv în multe sate nu era nici un divorț, dar erau multe vocații la călugărie și preoție”
Medieșul Aurit (jud. Satu Mare), mănăstire a franciscanilor observanți, întemeiată, pe un amplasament rămas astăzi necunoscut, probabil de către familia nobiliară Morocz, anterior anului 1492d.Ch. La 1516 aparținea custodiei băimărene. La 1535 este atestată cu 17 călugări. La 1556 au fost mutate aici o serie de bunuri care slujeau adunărilor generale provinciale. Totuși, la 1563, se mai găseau în ea guardianul și alți patru călugări. Părăsirea ei s-a datorat, probabil, luptelor ce s-au dat în zonă, între partizanii Habsburgilor și cei ai principatului, pe la 1565. Pe la 1764 se mai vedea ruina bisericii mănăstirii, în zona estică a localității.
Mănăstire Dominicană de călugări, atestată pe la anul 1339 cu hramul, probabil, al Sfântului Dominic. În anul 1554 se menționează doi iobagi ai dominicanilor din localitate. A fost părăsită, probabil, în anul 1569.
Mănăstire Dominicană a călugărițelor, întemeiată în evul mediu târziu, probabil nu foarte departe de mănăstirea călugărilor. Amplasamentul exact este necunoscut. După 1540 a fost lăsată în părăsire.
Mănăstire iezuită, având călugări iezuiți, aduși de la Carei în biserica din cetatea Sătmarului, de către împăratul Ferdinand al II-lea, anterior anului 1643 d.Ch. Acolo ar fi ridicat o capelă. În anul 1636 pun bazele unui colegiu, activ din 1639, și care ajunge să dețină o bibliotecă însemnată. Sunt înzestrați în mod treptat cu diferite donații aflate în nord-vestul fostului regat al Ungariei. În timpul răscoalei lui Francisc Rakoczi al II-lea, iezuiții au fost obligați să se refugieze. Au revenit înainte de încheierea păcii. Mănăstirea și spitalul lor au fost construite cu sprijinul episcopului Ham Janoș. Au continuat să activeze până în anul 1773, când o parte din fostele lor misiuni religioase au fost preluate de către paulini.
Mănăstire Paulină, a fost instalată în fosta mănăstire iezuită, în anul 1777. Tot atunci, călugării au preluat și gimnaziul, cu clasele sale. Însă a fost lichidată foarte repede, respectiv în anul 1786, prilej cu care i se face un inventar amănunțit. La aceea dată numai un număr de 4 călugări paulini mai formau corpul profesoral.
Mănăstirea Ursulinelor, despre care se cunoaște doar că s-ar fi întemeiat anterior celei de la Oradea (cca.1700).
Mănăstirea Lazaristelor, a fost o mănăstire închinată Sfintei Fecioare Imaculate. A fost construită între anii 1837-1843 și sfințită în 1846. Nu se cunosc alte date din istoria ei.
Menționez că, Episcopul Ham Janoș, în timpul primatului său (mijlocul sec. al XIX-lea), zidește o Mănăstire și Biserica ei – Hildegarda (închinată Sfântului Ioan Evanghelistul). Biserica a fost terminată în anul 1914. În anul 1913, Episcopul Sătmarului, Tiberiu Boromisza, dă călugărilor franciscani, mănăstirea și biserica. În anul 1927 a fost preluată de călugării franciscani capistrani din Transilvania, apoi au urmat călugării ștefanieni.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Contributia Monahismului la Dezvoltarea Bisericii Romane Unite cu Roma Incepand cu Anul 1700 (ID: 167492)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.