Consideratii Generale cu Privire la Asistenta Religioasa
Biserica a avut întotdeauna între preocupările sale acțiunile filantropice, în rândurile ei figurând mari personalități care au marcat istoria scrisă și nescrisă a acestei țări și a întregii lumi. Unul din exemplele clasice este Sf. Vasile cel Mare, vestit pentru întemeierea și organizarea de spitale și căutarea celor aflați în diferite necazuri. Faima sa fost atât de mare încât a marcat cu personalitatea lui secolele următoare, opera lui caritativă fiind continuată până în prezent. Așezăminte sociale au fost realizate în toată lumea de mulți doritori de a-l depăși. În secolele ce au urmat Biserica a fost considerată de drept singura instituție care avea în grija ei toate formele de asistență socială.
În demersul nostru, cuprins în acest studiu vom încerca să delimităm preocupările sociale ale Bisericii, referitoare la persoanele private de libertate și să arătăm că aceasta din urmă nu urmărește, în primul rând bunăstarea materială a cetățenilor sau ordinea politică, ce cad mai mult în grija Statului, ci ridicarea tuturor fiilor ei din întunericul și moartea păcatului. Lucrarea poate fi urmărită pe două planuri diferite, unul istoric, datând vechimea filantropiei creștine în închisori și experiența de la noi în acest domeniu, și un altul, pastoral, cu aplicare practică referitor la rolul preotului capelan și problemele cu care se confruntă în acest mediu. De aceea, și materialul bibliografic este sărac, datorită faptului că perioada de raportare a lucrării noastre este cea postdecembristă, deoarece după 1948, nu se mai poate vorbi de o asistență religioasă în închisori, organizată sistematic, cu o oarecare acoperire legislativă. De remarcat este însă, în primul rând lucrarea episcopului cărturar Vasile al Oradiei – ,,Grija pastorală a Bisericii față de cei din închisori”- apărută în 1998 la editura timișoreană Ando – Tours. O altă contribuție în domeniu, demnă de amintit este ,,Psihologia penitenciară”, precum și ,,Dinamica penitenciară”, ambele sub semnătura aceluiași autor, colonel Gheorghe Florian, care a făcut din studierea lumii carcerale un crez al vieții sale. Pentru studiile de caz prezente în lucrare am apelat la bunăvoința conducerii Penitenciarului Târgu Ocna – Bacău, unde am funcționat ca preot capelan în perioada 1995-2000, căreia îi sunt recunoscătoare.
Prigoana dezlănțuită de comuniști a făcut ca una din categoriile sociale cele mai lovite să fie preoțimea. Ca deținut însă, fiind alături de cei în suferință, preotul devine în temniță, susținătorul moral al celor condamnați de regimul totalitar, un regim care nega tocmai rostul clerului și în cadrul căruia în mod liber nu ar fi avut dreptul de a-i susține. Sunt menționate așa numitele ,,brigăzi de preoți”, denumire ironică, ce arată tratamentul inuman, pe care această categorie de oameni putea să-l aibă într-o închisoare comunistă. În toate cazurile preoțimea a fost condamnată pentru vini imaginare, prin aceasta participând alături de poporul român la toate durerile lui, purtând împreună cu el toate necazurile și suferințele.
Valul de arestări ale slujitorilor s-a orientat pe trei motivații: considerente de natură politică, adăpostirea în lăcașurile de cult a unor grupuri de fugari urmăriți de securitatea statului, pe temeiul rezistenței la colectivizare alături de țărani și în general al opoziției directe împotriva demolării satelor și bisericilor. Se crede că în timpul defunctei orânduiri comuniste au funcționat în țara noastră cca. 160 de închisori. Aceleași date arată că aproximativ 2000 de preoți (peste 1/6 din totalul clericilor activi) au trecut prin beciurile Securității și că a fost una dintre cele mai prigonite clase sociale.
Biserica noastră s-a implicat de-a lungul istoriei în societate, dar nu a făcut acest lucru sprijinindu-se pe o învățătură separată de doctrina ei generală. În prezent însă, ca țară membră a Uniunii Europene, ni se cere o viziune clară în acest domeniu, al asistenței religioase, având în vedere conviețuirea dar și concurența cu celelalte două mari confesiuni occidentale. Un astfel de document cadru va avea în cuprinsul său teme de actualitate ca relația Bisericii cu statul, atitudinea față de muncă și proprietate, familie și societate precum și față de criminalitate, privită din toate punctele de vedere, atât ceea ce privește prevenirea ei cât și combaterea acesteia.
Între creștinii care fac obiectul unei astfel de acțiuni filantropice îi numărăm și pe cei care își petrec o parte a existenței în închisori, datorită săvârșirii unor fapte sancționate atât de legea socială cât și de cea divină. Biserica pune la îndemâna deținuților toate mijloacele necesare pentru o însănătoșire grabnică, ea ajutând pe toți cei care au pornit pe căile greșite să găsească drumul drept pe care un astfel de suflet se poate întoarce de pe calea întunecoasă a pierzării pe calea cea luminoasă, de la un trecut umbrit de tot felul de fărădelegi la un prezent presărat de fapte plăcute și lui Dumnezeu, dar și oamenilor. Durerea celor închiși este durerea întregii Biserici Mamă, care se bucură cu bucurie cerească și pentru ,,un singur păcătos, care se căiește” (Luca XV, 10) și de aceea este foarte important ca persoanele aflate în locuri lipsite de libertate să nu fie supuse unui tratament inuman, condițiile de deținere să nu fie o amenințare la adresa vieții și sănătății, iar starea lor morală să nu fie influențată de exemplul distructiv al celorlalți colegi de celulă.
I. Considerații generale
privitoare la asistența religioasă
în alte instituții publice decât cea penitenciară
Asistența religioasă reprezintă o latură importantă a slujirii sociale a Bisericii, urmărind cele două dimensiuni esențiale ale mântuirii omului: cea verticală, ca relație tot mai strânsă a credinciosului cu Hristos și dimensiunea orizontală, ca relație a credinciosului cu semenii și lumea. De-a lungul timpului, slujirea a însumat o varietate de aspecte și forme de manifestări adaptate societății respective, prin care biserica a arătat deschidere și receptivitate la problemele lumii contemporane ei.
Responsabilitatea misiunii de slujire socială revine în primul rând preotului, care va fi pildă vie și puternică pentru păstoriții săi. El are rol decisiv în păstrarea și cultivarea spiritualității creștine autentice, deoarece prin persoana sa se asigură și se întreține legătura credincioșilor cu biserica și cu Capul ei nevăzut, Hristos – Mântuitorul. Este părintele duhovnicesc al tuturor, bogat sau sărac, om simplu sau intelectual, credincios sau îndoielnic, ce are rolul de a hrăni duhovnicește, de a binecuvânta și a sfinți, prin săvârșirea Sfintelor Taine, a Ierurgiilor, și a rugăciunilor pentru diferite trebuințe. Totodată, în baza mandatului divin al Tainei Hirotoniei, are o deosebită responsabilitate în ocrotirea turmei încredințată spre păstorire, a mângâierii celor bolnavi sufletește, a îndemnului neîncetat al credincioșilor pe calea binelui și evitarea răului și a aducerii celor rătăciți pe calea cea adevărată.
Numită și Serviciul capelanatului, asistența religioasă în diferite instituții ale statului vizează în primul rând libertatea religioasă și de exprimare, și nu are ca scop impunerea unei religii în interiorul acestora. Poate fi privită și ca o ofertă a statului menită să asigure asistența religioasă chiar și persoanelor cu libertate limitată. Capelanii (preoți sau pastori) sunt reprezentanți ai Bisericilor din care fac parte, dar sunt și parte integrantă a instituțiilor în care activează. Această dublă raportare le dă posibilitatea de a cunoaște situațiile și nevoile concrete și de a răspunde în mod eficient solicitărilor de natură religioasă, acționând din interiorul instituțiilor. Deși capelanii militari sunt reprezentanți fideli ai Bisericilor din care provin, ei activează într-un cadru instituțional cu o diversitate de religii. Această responsabilitate se soluționează în mod echitabil prin faptul că ofițerul capelan asigură asistență religioasă specifică persoanelor care fac parte din confesiunea sa religioasă, acordă asistență spirituală generală pentru oricine solicită și facilitează asistența religioasă conformă convingerilor fiecărui membru al instituției, punându-i în legătură cu persoanele potrivite din propria biserică. În felul acesta, nimeni nu este privat de asistența religioasă corespunzătoare convingerilor proprii.
Sistemul de asistență socială al Bisericii Ortodoxe Române este integrat și funcționează în cadrul structurilor sale administrativ-organizatorice sau în organizații social – filantropice patronate de ea. Asigurarea asistenței religioase în aceste instituții este susținută de mai multe categorii de argumente. În sens strict teologic, aceasta este necesară și legitimă datorită vocației Bisericii de a însoți omul în toate ipostazele vieții iar, în ceea ce privește sistemul penitenciar, ea are și un sens caritativ, pe lângă cel filantropic, având în vedere că din perspectiva creștină asistența spirituală și vindecarea morală merg împreună. Apoi, ea se legitimează fie ca o formă de „slujire a națiunii” practicată de Biserică (mai ales în cazul asistenței religioase în Armată), fie ca un serviciu public oferit de aceasta. În al treilea rând, urmărind logica instituțională, restabilirea prezenței ortodoxe în spațiul acestor instituții publice ilustrează, o dată în plus, importanța și caracterul Bisericii de actor social cu rol semnificativ.
Asistența religioasă în aceste instituții a fost asigurată mai întâi pe baza unor acorduri informale cu unitățile interesate, apoi de protocoale bilaterale între conducerea instituțiilor respective și abia în anul 2000 reglementate printr-o lege. Este important de precizat faptul că în mai multe cazuri inițiativa colaborării sau a instituționalizării acesteia a aparținut instituțiilor publice respective care și-au exprimat interesul în acest sens.
Statutul preotului angajat în instituțiile sociale este unul special, deoarece ține cont de specificul mediului în care își desfășoară activitatea. El este stipulat în textele tuturor Protocoalelor încheiate pentru fiecare tip de unitate bugetară – Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne, Ministerul de Justiție și cel al Sănătății.
I.a. Biserica și Armata
Primele preocupări pentru introducerea instituționalizată a asistenței religioase în armata română datează de la mijlocul secolului al XIX-lea. În 1850, în timpul domniei lui Barbu Știrbei (1849-1853), cunoscut pentru strădania sa de a reorganiza "oștirea pământeană", Departamentul Lucrărilor Ostășești din Țara Românească hotăra instituirea unui preot pe lângă fiecare regiment al oștirii, în garnizoanele București, Craiova și Brăila.
În contextul măsurilor de unificare și dezvoltare a armatei adoptate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza(1859-1866), odată cu înființarea unor noi arme și servicii, crește și numărul preoților militari a căror plată este preluată treptat debugetul statului.
În 1870 a fost elaborat primul Regulament pentru clerul de armată, care permitea existența a câte unui preot pe lângă fiecare regiment sau batalion. Preotul înrolat făcea parte din Marele Stat Major, avea drept la ordonanță și îndeplinea următoarele servicii: oficierea slujbelor religioase, activitate didactică la școlile corpului, asistență religioasă a bolnavilor pe lângă ambulanțe, precum și păstrarea obiectelor de cult din dotarea corpului respectiv.
Astfel, în anul 1914 activau 53 de preoți militari, câte unul în fiecare garnizoană, cu excepția garnizoanelor mari – București, Iași, Galați, Craiova, Constanța, unde se aflau câte doi preoți.
În 1916 a fost înființată Episcopia Armatei iar în 1921, a început discutarea proiectului de lege care urma să reglementeze asistența religioasă în Armata Română și în același an a apărut Legea privitoare la organizarea clerului militar. Cu acest prilej, a fost instituit Inspectoratul Clerului Militar, al cărui șef avea rangul de general de brigadă și era arhiereu, membru al Sfântului Sinod, purtând titlul de Episcop de Alba Iulia.
În perioada interbelică, sub cei trei episcopi ai Armatei, Justinian Teculescu (1923-1924), Ioan Stroia (1925-1937) și Partenie Ciopron (1937-1948), asistența religioasă în oștire este definitiv reglementată prin adoptarea altor acte normative. După război, în contextul măsurilor de sovietizare a României, la 22 august 1948, Episcopia Armatei a fost desființată, iar preoții militari trecuți în rezervă, punându-se capăt astfel, în mod brutal, unui secol de prezență religioasă în armată. După evenimentele din decembrie 1989, la 1 ianuarie 1994 a fost înființat Serviciul de Asistență religioasă, care a făcut parte la început din Direcția de cultură a Armatei, astăzi aflându-se în subordinea directă a șefului Statului Major General. Ulterior la data de11 octombrie 1995, în sala Sinodală a reședinței patriarhale din București, a avut loc semnarea Protocolului cu privire la organizarea și desfășurarea asistenței religioase în Armata României, de către patriarhul de atunci al Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist, și domnul Gheorghe Tinca, ministrul apărării naționale.
Misiunea preotului în structurile militare, atât în timp de pace, cât și în timp de război, este aceea de a săvârși și de a asigura o viață religioasă normală a soldaților, ofițerilor, membrilor familiilor acestora și altor categorii de personal din serviciul activ al armatei. Conținutul practic al misiunii capelanului în armată este legat de oficierea serviciilor religioase, administrarea Sfintelor Taine, o intensă activitate pastorală, individuală și colectivă, asigurarea educației religioase, a ceremoniilor religioase, asistarea celor aflați în suferință ca și a celor care execută în închisorile militare pedepse privative de libertate pentru anumite abateri. Nu de puține ori climatul moral, etic, social și spiritul militar poate afecta comportamentul ostașilor. Preotul capelan, printr-o abilă împletire a moralei creștine cu elemente de psihologie pastorală specifice mediului, poate soluționa aceste derapaje spirituale.
Principalele acte normative care reglementează asistența religioasă din armata română sunt, Legea 195/2000 privind constituirea și organizarea clerului militar, precum și Hotărârea de Guvern 774/2004 pentru aprobarea Regulamentului privind descrierea uniformei militare clericale, a însemnelor distinctive și de ierarhizare, specifice clerului militar din Ministerul Apărării Naționale.
I.b. Asistența religioasă în Ministerul de interne
La fel ca și în armată, numeroase documente atestă prezența preoților în sistemul internelor. Putem aminti, de această prezență încă din secolul al XIX-lea. Astfel, în 1860, preotul Nicolae de la biserica Ienei a fost numit la pompierii din Capitală, care nu avuseseră până atunci preot. oștirii din București, în locul preotului Ioanichie, care a decedat în fost numit preotul Stoian, de la biserica Schitu Măgureanu care era și duhovnicul Temniței capitalei. În același an (1863), preotul Costache Mirodat a fost numit la corpul grănicerilor . Protosinghelul Silvestra a fost numit 2 – lănceri din Iași, în locul preotului Vasile, care a fost trecut de pompieri din același oraș.
Mai târziu, în Legea pentru organizarea poliției generale a statului, din 21 iulie 1929 se preciza expres că formularul de jurământ trebuia să fie semnat și de preotul care a asistat – „Jurământul de jandarm se primește de comandantul de legiune pentru jandarmii angajați, iar pentru ofițeri, de inspectorul general, în fața preotului Jandarmeriei”. Revenind în actualitate, în urma demersurilor, pe care instituția Internelor le-a inițiat în anul 2000, a fost înființat Serviciul de Asistență Religioasă, din cadrul Direcției Relații Publice Tradiții, Educație și Sport. Sunt asigurate serviciile religioase prin amenajarea și funcționarea unor paraclise pe lângă acestea desfășurându-se activități de pastorație individuală și de grup.
Pastorația într-o astfel de instituție poate îmbrăca și alte forme specifice ca de exemplu, elaborarea de materiale cu conținut religios-moral și pastoral-duhovnicesc pentru publicarea în revistele ministerului și difuzarea către unitățile din teritoriu, participarea la numeroase emisiuni, cu conținut religios, ale posturilor de radio, prezentându-se atât problematica pe care o implică slujirea în unitățile militare, cât și necesitatea extinderii acesteia, organizarea de pelerinaje cu personalul unităților la mânăstiri și lăcașuri reprezentative în vederea cunoașterii și valorificării frumuseților de tezaur ale Bisericii, înființat unor biblioteci cu specific teologic la nivelul unităților, organizarea unor acțiuni caritabile împreună cu militarii în instituții de ocrotire socială ș.a. În unitățile subordonate Ministerului Internelor și Reformei Administrative, sunt încadrați în prezent un număr de 22 preoți militari, având la dispoziție 13 biserici și 21 de capele aflându-se de asemenea, în construcție sau proiect 6 biserici și 3 capele.
I.c. Asistența religioasă în Spitale
și instituții de ocrotire socială
Sfinții scriitori ai Noului Testament ne arată că Mântuitorul propovăduia și vindeca. Deși în cuvântul Său a spus: ,, Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul?”(Marcu VIII, 36-37), totuși El s-a îngrijit în măsura trebuinței și de cele necesare vieții materiale și mai ales de sănătatea trupului. Mărturie stau în acest sens numeroasele vindecări făcute cu: slăbănogul de 38 de ani de la Betesda, cei 10 leproși, orbul de la scăldătoarea Siloamului, femeia ce avea scurgere de sânge de 12 ani, slăbănogul de la Capernaum și toate celelalte consemnate în Sf. Scriptură, puse la îndemână pentru convingerea în dumnezeirea lui Hristos.
Mai târziu, după evenimentul Înălțării Domnului la cer, Sf. Apostoli mergând la răspândirea Evangheliei în lume, au continuat să vindece, după cum vedem în Faptele Sfinților (III, 4-8; IX, 34). Deosebit de vindecările făcute de sfinți, găsim în trecutul Bisericii, preoți și episcopi care s-au ocupat îndeaproape de medicină și chiar au profesat-o ca doctori. Astfel, preotul creștin din Alexandria, Aaron, a alcătuit niște ,,Pandecte medicale”, în 30 de volume; călugărul Bertrarius a fost profesor de medicină ; despre spitalul Sfântul Spiridon din Iași se spune că a început în secolul al XVII-lea printr-o casă – bolniță, întemeiată de un călugăr, care strângea banii necesari pentru în grijirea bolnavilor, cerând de pomană. Instituție divino-umană, chemată să sfințească lumea, fără să se lase maculată de lume, Biserica nu poate rămâne indiferentă față de marile dureri ale lumii. Biserica poate oferi morala ei, virtuțile ei, ajutorul duhovnicesc și material oamenilor suferinzi, oamenilor săraci sau celor ce vor să-și îndrepte viața și să împlinească poruncile lui Dumnezeu. Pentru aceasta mădularele Bisericii, trebuie să cunoască nevoile lumii și căile eficiente de abordare.
În acest sens, asistența religioasă în spitale a fost considerată dintotdeauna un act complementar celui medical, în vederea împletirii terapiei trupești cu cea spirituală. Preotul capelan ajuns la căpătâiul bolnavului este samarineanul milostiv, capabil să se aplece cu toată dragostea asupra celor aflați în nevoi. Acolo unde nu a fost posibilă angajarea în spital unui preot, rolul de păstor sufletesc l-au preluat preoții din parohiile unde se află spitalul respectiv. Prezența preotului de caritate pe holurile spitalelor nu este o noutate, se cunosc foarte multe spații care au funcționat înainte de regimul comunist drept capele și care acum au fost reparate și redate scopului inițial. Necesitatea asistenței religioase este mai mare în spitalele cu statut de sanatorii și preventorii unde pacienții stau internați pe o perioadă mai lungă. De asemenea același lucru este valabil și pentru căminele de bătrâni pensionari, care, în schimbul unei părți din pensia lor sunt asistați de către stat, petrecându-și acolo ultimii ani de viață. Oamenii de aici sunt în general vârstnici, nemaiputând participa în biserică. Situația centralizată arată că, în cuprinsul Patriarhiei Române, un număr de 364 preoți își desfășoară activitatea în spitale și așezăminte de ocrotire socială ale statului sau ale Bisericii. Există de asemenea, în funcțiune un număr de 236 biserici, capele și paraclise, altele 28 se află în diferite stadii de construcție sau amenajare, dar în multe spitale slujbele continuă să fie oficiate în amfiteatre, săli de ședință, holuri. Capelele au fost amenajate prin grija ierarhului locului, cu ajutorul conducerii spitalelor și angajaților sau prin strădania preoților de spital, sprijiniți de donatori generoși. Prin întregul program liturgic din duminici și sărbători sau de peste săptămână, prin administrarea Sfintelor Taine și Ierurgii, prin desfășurarea de ore duhovnicești, prezența preoților în spitale și așezămintele de ocrotire socială se dovedește benefică atât celor suferinzi, cât și cadrelor medicale. Toate aceste lucrări aflate sub patronajul Bisericii definesc filantropia creștină, deoarece nu se opresc doar la a dărui bolnavilor și săracilor cele de trebuință pentru trup. Ea este mereu însoțită de actul de catehizare, este purtătoarea mesajului lui Hristos, are ca finalitate nu trupul, ci mântuirea sufletului celui pe care îl ajutăm.
II. Grija pastorală a Bisericii
pentru cei întemnițați
II.a. Filantropia creștină în epoca veche
În lumea precreștină, grija pentru om nu era suficient de dezvoltată, fiind exercitată de către Stat sau de particulari. Putem spune de aceea că apariția creștinismului duce la apariția filantropiei adevărate. Întâlnim în Vechiul Testament doar referiri sporadice, privitoare la îngrijirea celor lipsiți și dragostea frățească. Există dispoziții în cărțile Levitic ( XIX, 9-10) și Deuteronom (XXIV, 19-22), conform cărora nu trebuia ca, cineva să secere ogorul până la capăt, să culeagă spicele, care au rămas după seceriș sau să culeagă a doua oară fructele măslinilor, deoarece resturile acestora se cuvine să fie la dispoziția săracilor, străinilor, a orfanilor și a văduvilor. Cartea lui Tobit (I, 16-17) și Înțelepciunea lui Isus Sirah (IV, 1-10) subliniază și ele ideile de mai sus.
Avântul cel mai mare al filantropiei, sub toate aspectele ei, este înregistrat în zorii creștinismului. Prin iubire față de semen, omul imită pe milostivul Părinte ceresc (Luca VI, 36). Acum dragostea creștină are ca obiect principal personalitatea omului, înțeles ca și chip al lui Dumnezeu (Ioan XV, 13). Biserica veche se prezenta ca o comuniune de dragoste și milă fără egal (Fapte IV, 32-36). Ea a creat o nouă societate care nu făcea distincție între bogați și săraci, robi și liberi, aceștia constituind trupul cel tainic al lui Hristos, în care un mădular este ajutor pentru celălalt.
Filantropia se manifesta practic, prin milostenia exercitată în sânul Bisericii ( I Corinteni XVI, 2), grija pentru văduve și orfani (Faptele Apostolilor VI, 1), îngrijirea celor bolnavi și săraci (I Tesaloniceni V, 14), dragostea manifestată în timp, iubirea de străini (XII, 13; Evrei VI, 10), precum și prin îngrijirea celor ce se aflau în închisori și ocne ( Evrei I, 34).
II.b. Perioada primelor secole creștine
Grija față de cei privați de libertate datorită încălcării normelor sociale, derivate de multe ori dintr-o serie de precepte religioase, aceasta urmărind sentimentul firesc al compătimirii pentru cei ajunși în suferință și incapabili de a se smulge din ghearele păcatului. În perioada vechitestamentară iudeii urmăreau instaurarea dreptății, concept strâns legat de legământul pe care Dumnezeu l-a încheiat cu poporul ales. (Ieremia XXXI, 35), fiind înțeleasă ca fidelitate față de Acesta. Orice crimă, condamnată de lege presupunea o pedeapsă dreaptă, în scopul protejării societății de răufăcători și stoparea acțiunilor lor. Pedeapsa încălcării legii slujește de multe ori drept exemplu pentru ceilalți oameni (Deuteronom XIII, 11; Proverbe XIX, 25). Tradiția Legământului Vechi cunoaște câteva din aceste forme de pedeapsă: moartea, exilul, privarea de libertate, pedeapsa corporală și amenda în scopuri religioase. În această perioadă sunt întemnițați bărbați sfinți ca Iosif, Miheia, Ieremia (Ieremia XXXVII; LI), și a-i cerceta pe cei aflați în suferință , însemna a face muncă de apostolat căci „ mai bine este a merge în casa plângerii, decât la casa ospățului” (Ecleziastic VII, 2).
O manifestare plenară privitoare la interesul pastoral pentru cei din închisori, o găsim însă în Legea Nouă. Aceasta are la bază porunca dragostei și învățătura despre Biserică, în calitate de trup al Mântuitorului (I Corinteni X, 17 și XII, 12; Efeseni I, 23), și în mod special cu referire la cuvintele Sale: ,,În închisoare am fost și ați venit ” (Matei XXV, 36). Este o mare mângâiere pentru cei întemnițați să cunoască faptul că însuși Domnul a fost închis, ,,legat” (Ioan XIX, 24) timp de câteva ore de la prinderea Sa și până la răstignire, trăind tragedia închisorii și împărtășind încercările omenești. Cu alte cuvinte, creștinul iubitor de aproapele repetă la scară microsocială, ceea ce Dumnezeu a realizat la scară macrosocială. Datorită condițiilor speciale în care se afla Biserica primelor veacuri creștine, nu există știri în legătură cu grija față de cei închiși, decât cu referire la membrii aparținând acesteia. Astfel trebuie privită, spre exemplificare, recomandarea Sf. Pavel întâlnită în Epistola către Evrei: ,,Aduceți-vă aminte de cei închiși, ca și cum ați fi închiși cu ei” (Evrei XIII, 3). Aceste îndemnuri veneau dintr-o experiență personală, Apostolii pătimind în închisorile romane foarte de timpuriu. Nu rămân însă singuri, Mântuitorul Însuși vine să-i întărească (Fapte Apostolilor XXIII, 11); alteori îi vizitează îngerul Domnului, ca să-i scoată în chip minunat de după gratii (Faptele Apostolilor V, 18-21). Se presupune că Epafras, întemeietorul Bisericii colosenilor, pe care îi numește ,,împreună cu mine robi” (Filimon XXIII), a rămas în Roma ca să însoțească pe Sf. Pavel, împărțind împreună cu el, paza militară sub care se afla. O grijă cu totul deosebită față de Apostolul întemnițat, a avut-o Biserica filipenilor, care a trimis în Roma pe Epafrodit, ca reprezentant și slujitor pentru nevoile sale (Filipeni II, 25). În exercitarea acestor datorii Epafrodit s-a îmbolnăvit ,,până la moarte” (Filipeni II, 28). Apostolul neamurilor va deveni astfel prototip pentru toți cei de mai târziu, închiși ,,din cauza dreptății”( Matei V, 10).
În perioada următoare, care a însemnat pentru Biserică o aprigă prigoană, creștinii au manifestat o grijă deosebită față de frații lor de credință, mucenici, închiși în închisorile romane. Dacă se auzea numai că cineva de-al lor a fost aruncat în închisoare și suferea prigonirea din cauza numelui lui Hristos, toți alergau să-l ajute, făcând orice pentru a-l elibera. Constituțiile Apostolice recomandă depunerea întregii avuții a creștinilor bogați pentru eliberarea fraților întemnițați, care sunt „mădulare” ale propriului Său Trup. Ajutându-i pe aceștia ei devin “fericiți” și “prieteni ai lui Hristos”. Prin vizitele lor, creștinii participau într-un fel la martirul sfinților mărturisitori ai credinței și deveneau părtași ai luptei lor. Impresionant este faptul că darurile pentru frații din închisoare nu proveneau numai de la cei bogați, ci și din partea „săracilor și orfanilor”. Se relatează astfel cazul martirului Pioniu, care n-a primit în închisoare darurile credincioșilor pentru el, cu scopul de a nu-i îngreuna.
Origen, un alt tânăr zelos, având vârsta de 18 ani s-a îngrijit îndeosebi pentru ajutorarea sfinților martiri. El a ajutat și a întărit pe Sfinții Martiri nu numai în perioada închisorii lor, ci și în aceea a judecării și executării pedepsei cu moartea, arătând în felul acesta multă îndrăzneală și lipsă de frică. Se înțelege că în această epocă, când Biserica trăia prin deosebita realitate că este „trupul lui Hristos”, grija creștinilor pentru cei întemnițați n-a interesat numai pe cei mai înflăcărați creștini, ci întreg trupul Bisericii, care a făcut aceasta în mod organizat. Slujitorii Bisericii au preluat lucrarea îngrijirii creștinilor din închisoare. Astfel, avem informația că Tertiu și Pomponiu, diaconi frați rânduiți de către biserica din Cartagina pentru ușurarea întemnițaților care sufereau, au reușit, prin oferirea de daruri către cei competenți, să transfere pe creștinii închiși într-un loc mai puțin aspru din închisoare. Dovadă a interesului pe care-l arăta întregul trup al Bisericii pentru creștinii din închisoare este și consacrarea unei rugăciuni publice pentru aceștia. O astfel de rugăciune păstrează Sf. Clement Romanul: „Îți cerem Stăpâne să ne fii ajutător și apărător… eliberează pe cei închiși.”
Desăvârșirea în Hristos a creștinilor și întărirea lor morală constituia o preocupare permanentă a Bisericii, la fel de serioasă ca întreținerea lor materială. Astfel Tertulian, după ce amintește candidaților pentru martiriu că ,,Biserica, din sânurile ei și fiecare dintre frați, din averile lor”, să aducă în închisoare daruri materiale pentru cei întemnițați, îi cheamă să primească ceva și de la el, dar care hrănește sufletul: ”pentru că nu se potrivește să se umple trupul și să flămânzească duhul”. Sfătuiește în plus pe mărturisitori ca înainte de ziua martiriului să se consacre exercițiilor spirituale, așa cum atleții se dedică exercițiilor trupești.
Păstorii Bisericii acordau de asemenea, o atenție sporită acordării Sfintelor Taine fiilor lor duhovnicești din închisoare, hrănindu-i astfel pe membrii aflați aici, cu tot pericolul arestării prin care treceau clericii, care administrau Cinstitele Daruri .
Pentru cei care erau catehumeni, se îngrijeau să fie botezați, așa cum s-a întâmplat cu soldatul Vasilide, care a crezut în urma martiriului Potamianei. Multă dragoste pentru fiii duhovnicești din închisoare, mărturisesc Epistolele pastorale ale Sfântului Ciprian, episcopul Cartaginei, prin care se alătură celor de după gratii, spunându-le că prin iubire se simte pe sine însuși întemnițat cu ei, ca unul care este părtaș încercărilor din închisoare. Îi felicită pentru curajoasa și bărbăteasca lor mărturisire și-i îndeamnă să rămână credincioși până la sfârșit. Din cuprinsul Epistolei 62 suntem informați că acesta, prin colecta pe care a făcut-o între clerici și poporul Bisericii, a adunat o sumă importantă de bani ca să-i trimită la episcopii numidieni pentru eliberarea creștinilor ce se aflau în „robia închisorii”. Darurile fraților sunt primite de către mărturisitori în închisoare cu plăcere, ca o jertfă. Cuvintele Sf. Ciprian se constituie de multe ori în rugăciuni de încurajare, izvorâte din Sf. Scripturi. Locul detenției devine un spațiu al dragostei pentru Hristos, Cel care-i eliberează pe toți din propriile cătușe ale păcatului.
După anul 313 d. Hr., care aduce libertate creștinismului, lucrarea pastorală a Bisericii capătă noi valențe, dat fiind atributul lui de ,,religie permisă’’. Acum întâlnim mari părinți și învățători, prieteni ai celor închiși. Astfel, sufletul Sf. Ioan Gură de Aur vibra de multe ori odată cu durerea din închisoare. În predica lui, recomandă celor bogați să pună la dispoziția celor ce suferă și a celor închiși, bogăția lor. După același Părinte, pastorația celui închis trebuie să urmărească mângâierea sa, îndreptarea și mântuirea. În concluzie, în zorii creștinismului ,,cei robiți”, pe care-i pomenim și astăzi la aproape toate serviciile liturgice, erau creștinii, ,,ca sfinți”, care sufereau temniță pentru credința lor. Situația s-a schimbat odată cu scurgerea timpului, când cei închiși sunt acei creștini care zac în robia păcatului și pentru care nu a mai fost de ajuns ,,să ne rugăm pentru mântuirea lor.”
Se afirmă pregnant chiar și o concepție antropologică a Sf. Părinți în primele veacuri creștine, din care izvorăște dragostea față de cei uitați în temnițe. După Sf. Ioan Gură de Aur, omul a fost creat la urmă, ca valoare unică în cer și pe pământ, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ca o încununare a întregii creații, pentru a fi făcut rege și stăpân al Universului, pe care Dumnezeu, îl clădise și îl înfrumusețase mai întâi, pentru a i-l da în stăpânire: ,,cuvântul chip arată în om o deplină autoritate asupra dobitoacelor, iar cuvântul asemănare arată sforțările ce-i trebuie omului ca să se facă, pe cât e cu putință, asemenea lui Dumnezeu prin blândețe, bunătate și toate celelalte virtuți. Cinstirea deosebită a omului se vede din faptul că pentru el au fost zidite toate: cerul, pământul, marea, soarele, luna, târâtoarele, animalele și toate ființele necuvântătoare. Omul este prețuit mai întâi pentru că a fost creat după chipul lui Dumnezeu. E tocmai ce ne îndeamnă și Hristos când zice: “Fiți asemenea cu Tatăl vostru din ceruri“. Ființa umană este una dihotomică, alcătuită din trup și suflet. Trupul este muritor și a fost făcut de Dumnezeu din pământ, ,,pentru ca să învățăm să ne smerim, să ne umilim, gândindu-ne de unde-și are început făptura noastră’’, iar sufletul rațional și gânditor l-a dat prin însăși suflarea Sa. În al doilea rând, omul este prețuit prin faptul că Dumnezeu a avut atâta grijă de situația sa de după cădere, încât a trimis în lume să Se întrupeze ca om pe Însuși fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan III, 16). Întruparea Logosului are scop eliberarea din robia păcatelor și mântuirea oamenilor. Aceeași imagine a închisorii spirituale, a robiei, ne-o înfățișează și Sf. Ioan Gură de Aur: ,,după cum atunci când intrăm în locașul acela îi vedem pe toți înlănțuiți cu lanțuri, tot așa și în lume, dacă am îndepărta tot învelișul care acoperă fața lumii și al oamenilor, atunci am vedea că fiecare este înlănțuit cu lanțuri mai grele decât cele de fier. În afară de aceste lanțuri, mai are și crud temnicer: urâta dragoste de bani, care nu-l lasă să treacă pragul închisorii”. Creștinismul prețuiește prin urmare, mai mult frumusețea spirituală, care poate fi câștigată doar prin virtuți. Iată ce remarcă în acest sens Clement Alexandrinul: ,,Frumusețea se află în suflet. Doar omul virtuos este frumos și bun și doar binele este frumos… frumusețea tuturor ființelor, chiar și a plantelor și a animalelor, izvorăște din virtutea lor’’. Îndemnul este așadar de a săvârși binele din dragoste față de aproapele; Tertulian identifică pe creștini ca unii ,,care se iubesc unii pe alții…fiind gata să moară unul pentru altul“.
Creștinul oarecare nu este însemnat cu vreun semn văzut, ci ,,cu nevinovăția și smerenia… cu o dragoste, care nu cunoaște ura“. Datorită concepției antropologice a Sf. Părinți, având în centrul ei omul creat după chipul Ziditorului, putem afirma că ideile lor nu sunt neapărat de sorginte socială ci, îmbracă un puternic caracter religios. Meditațiile lor, motivate biblic se împletesc cu considerente umaniste. Fiecare om reprezintă o valoare, o forță în viața de zi cu zi. Oricât de rău sau îndărătnic, omul poate fi remediat și redat Bisericii în sânul căruia va putea urca treptele desăvârșirii creștine. Întemnițatul, fie chiar criminal e posibil să fi falsificat chipul Creatorului, dar nu l-a pierdut. Mântuitorul sintetizând pe scurt învățătura evanghelică despre valoarea omului și aplicând-o la cel din închisoare, a învățat că iubirea față de deținut se referă : ,,În închisoare am fost și ați venit ’’(Matei XXV, 37).
II.c. Perioada Evului Mediu
Înainte de sec. XVIII închisorile luau forma unor gropi, mine sau peșteri în care erau închiși cei care își așteptau pedeapsa. Cea mai veche închisoare de acest tip se pare că a existat în Egiptul antic, încă din 2050 î.e.n.. Închisoarea nu era o pedeapsă în sine, ci, mai degrabă, un moment de tranziție spre modalități de pedepsire descrise de Foucault ca suplicii. Cele mai populare pedepse erau acelea care presupuneau un adevărat ritual de executare ce avea ca țintă corpul uman. În orașe ca Londra, Sevilla sau Paris, procesiunea începea cu o paradă a condamnatului pe străzi și anunțarea faptelor. Un moment important era cel al adunării în piața publică unde justiția se înfăptuia în văzul tuturor și mulțimea prezentă primea o lecție de morală. Închisoarea reprezenta, deci, o stație de așteptare a procesului sau a execuției, nicidecum pedeapsa propriu-zisă.
În Evul Mediu românesc închisorile erau considerate locuri de represiune, pline de nedreptăți și cruzime. Domnitorul era investit ca judecător suprem, ce ținea cumpăna dreptății, astfel că soarta vinovaților depindea de blândețea și îndurarea, asprimea și ferocitatea sa. De obicei, cei care greșeau sau se răzvrăteau împotriva domniei erau fie executați, fie închiși pe termen nelimitat în mănăstiri sau schituri. Știri legate de organizarea unor astfel de stabilimente le găsim în câteva documente, cronici și descrieri ale unor călători străini, în principal prin Moldova și Muntenia. Astfel, dintr-o veche descriere a unei biserici zidită de Ștefan Tomșa (1612-1623), domnitorul Moldovei, aflată în imediata vecinătate a Curții domnești, putem avea o imagine a ceea ce însemna o închisoare: ,,Sub turnul clopotniței era vistieria și sub vistierie, temnița întru care se închideau tâlharii, ucigașii […] Dar și turnul acela al bisericii nu era pentru treaba bisericii, ci semn al morții; căci, care din boieri se aflau în niscai fapte rele, îl prindea și-n acel turn îl închidea. Putem zice că se asemăna cu Edicula, ce este la Țarigrad; și cum acei ce încap la turci de-i și închid , nu mai au nădejde de viață, așa și în țară la noi era acel turn al bisericii Curții domnești.” Astfel de lăcașuri cu rol de arest preventiv, unde cei vinovați stăteau pe timpul judecății, întâlnim , Snagov, Schitul Cernica, Arnota, Secu ș.a., urmând ca pentru executarea pedepsei să fie trimiși în ocnele de sare, precum cea de sau Tg. Ocna. Privitoare la regimul de detenție sunt considerate și cele două Pravile, ale lui Vasile Lupu-1646, în Moldova și Matei Basarab -1652, în Muntenia. Din cuprinsul lor, vedem că de multe ori credința religioasă a domnitorilor îi influența pe aceștia, inspirându-le sentimente dintre cele mai pioase. Bunăoară, în ultima zi din Săptămâna brânzii- ne spune același călător- se eliberau toți cei închiși și care nu fuseseră judecați definitiv, pentru că era păcat mare, contra tuturor preceptelor creștine, ca în Postul mare să stea cineva închis, fără a se ști dacă e vinovat sau nu. Hoții de vite sau hoții mărunți puteau fi judecați chiar de înalți ierarhi sau de egumenii mănăstirilor, în rest, pricinile mari erau judecate în Divanul țării prezidat de domnitor, asistat de mitropolit și având ca membri boierii mai de seamă. De aceea, până în secolul XVIII nu s-a putut vorbi despre o legislație a pedepselor în Principatele Române, ci mai mult despre un obicei al pământului. Hotărârea definitivă a unei pedepse o lua până la urmă Vodă, ca exercitare a puterii depline pe care o avea. Pedepsele erau nenumărate, după cum citim și-n Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir ,,pe tâlhari îi spânzură, pe prădătorii de biserici îi ard, boierilor care omoară pe cineva le taie capetele, iar pe țăranii care fac vreo ucidere de om, îi pun în țeapă, având o moarte mai prelungită și mai cumplită.”
II.d. Perioada modernă
Acum se înregistrează un declin al pedepselor corporale administrate în public și o creștere a pedepselor care, așa cum observa iarăși Foucault, muta accentul din sfera publică spre cea privată. Ținta pedepsei nu o mai constituia trupul, ci „gândirea, voința și înclinațiile individului”. În această perioadă, deportarea devine cea mai atrăgătoare pedeapsă în țările vest-europene. Destinațiile obișnuite erau noile colonii, America și Australia, care aveau nevoie de forță de muncă ieftină. Se nasc și primele case de corecție pentru infractorii mărunți, vagabonzi și prostituate care urmăreau o reformare a infractorilor prin desfășurarea de munci utile.
Printre cei care s-au aplecat asupra problemelor detenției a fost și Mihail Șuțu, care cerea Departamentului Criminalionului să fie informat în fiecare zi de sâmbătă în privința stării celor închiși. Același domnitor a introdus în 1870 eliberarea condiționată a ,,condamnaților care urmau să fie chezășuiți de oameni liberi, răspunzători însă de manifestările celor eliberați”. Regulamentele temnițelor de la noi, bazat pe Regulamentele Organice (1831- Țara Românească, 1832- Moldova), organizează pentru prima dată locurile de detenție. Deși se are în vedere construirea de noi temnițe, acest lucru se va întâmpla mai târziu ajungându-se în scurt timp la suprapopularea închisorilor. De aceea, mulți arestați sunt mutați în continuare, în diferite mănăstiri, ce devin loc de surghiun și pocăință. Întâlnim aici forme incipiente de asistență religioasă acordată deținuților, de slujitorii bisericii. Astfel, pentru ,,moralizarea arestaților” era prevăzut un duhovnic din cei mai învățați, care era obligat, pe lângă serviciul religios, să țină și predici. De asemenea, în zilele de pomeniri ale morților, creștinii ,,miloși și evlavioși mergeau cu pomeni pe la temnițe și le împărțeau celor de acolo’’. Pușcăriașii care arătau semne vizibile de îndreptare puteau cere, prin ,,Vornicia temnițelor”, ușurarea și iertarea lor de osândă.
Unirea Principatelor din 1859 și începutul domniei lui Al. Ioan Cuza duce la apariția unui sistem unic adoptat pentru închisori, și ne referim aici domnesc Nr. 630 din 11 august 1862, aplicat de la 1 octombrie, același an. Regulamentul organizat pe baza acestui decret se ocupa de ,,stabilimentele penitenciare și a celor de binefacere, pentru bărbații infirmi cerșetori, cerșetorii valizi și pentru copiii orfani.”Printre cele mai importante închisori din această perioadă enumerăm: temnița Capitalei-București, pe cele de , Brăila și Ocnele-Mari, pentru Muntenia ; temnița din Iași, numită ,,”, o alta la arestul poliției și închisoarea osândiților la muncă silnică de la Tîrgu-Ocna, referindu-ne la Moldova.
Pentru întâia oară se trece la o organizare sistematică ținând cont de specificul acestui tip de așezământ. Astfel, într-un document din 1897, ce urmărea execuția bugetară pe perioada anilor 1895-1896, întâlnim și cheltuieli pentru cult cu un anumit cuantum, ceea ce denotă interesul autorităților pentru acest domeniu. Exista și o schemă a personalului, ce deservește penitenciarul, printre angajații unei închisori figurând și preotul, în poziția imediat următoare medicului, definindu-se încă o dată rolul educativ și curativ al părintelui duhovnicesc.
Tg. Ocna – convoiul condamnaților la ocnă (1889)
O altă legiuire importantă privitoare la sistemul penitenciar din România este Decretul domnesc Nr.169, din 1874, elaborat sub îndrumarea lui Ferdinand Dodun de Perriere, reprezentant al Ministerului de Justiție din Franța, unde întâlnim printre altele, o referință, nefericită, privitoare la asistența religioasă din închisori: ,,Serviciul religios, care se face de către un preot, lasă mult de dorit, căci nu există la închisori un personal preoțesc, care să întrunească calități de destoinicie, nu numai ca și confesori și slujitori ai bisericii, ci și ca predicatori, cu aptitudini anume pentru moralizarea deținuților”. Legea asupra regimului închisorilor, dată pe baza acestui Decret, a fost valabilă până în 1929.
Primele trei penitenciare construite, după 1874 au fost Craiova, Galați și Doftana. Alte așezăminte de acest fel, cu un trecut bogat sunt cele de , construit în vechea cetate, ce datează din 1540, Mărgineni, unde, încă de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, erau închiși preoții și deținuții politici ,,care păcătuiseră contra legii și moralei”, și Tg. Ocna.
Biserica Penitenciarului Tg. Ocna (1930)
Aici , Grigore Ghica (1849-1856), domnitorul Moldovei, dă dispoziție în 1851 să se construiască o închisoare pentru arestații din ocnă, care să aibă în componență o manufactură și un paraclis cu hramul Sf. Grigore Teologul. Scopul înființării acestui așezământ era: “nu numai de a înfrâna și pedepsi criminalul, ci și a îndrepta pe vinovat prin lucrările blânde, omenești după exemplul Evangheliei”.
Păstrându-se însă o tradiție mai veche, multe dintre mănăstirile din Muntenia și Moldova sunt transformate, după 1874, în închisori – Bucovăț, zidită în 1842 de arhimandritul Hrisant Penetis,de neam grec, rezidită în 1509 de către Șerban Cantacuzino și care a ars în 1856 și 1893, Mislea, ridicată de Pătrașcu Basarab în 1557 și aflată în Prahova, Plătărești, situată în Ilfov, având hramul Sf. Mercurie, Văcărești, începută la 1715, sub prima domnie a lui Nicolae Mavrocordat, și terminată la 1722 sub a doua sa domnie, Bisericani, din județul Neamț aparținând lui Ștefăniță Vodă, Dobrovăț, cu hramul Pogorârea Duhului Sfânt, ctitorie a lui Ștefan, Pângărați, tot din Neamț, ctitorie a lui Vodă Lăpușneanu ș.a.
Biserica Penitenciarului Rahova, București, construită în anul 2005
Referitor la populația ortodoxă a închisorilor, există o statistică cuprinsă într-un Raport general asupra închisorilor centrale din cele două Principate Române, pe perioada anilor 1893-1897, unde media anuală a numărului de deținuți era de 40.000, dintre care 35.000 ortodocși, 1.300 catolici, 600 mahomedani și 3.100 evrei, prezenți mai ales în închisoarea de
II.e. Statele Uniunii Europene
și Asistența religioasă în penitenciare
Asistența religioasă în instituțiile sociale ale Statului reprezintă pentru europeni manifestare pregnantă a libertății de exprimare religioasă. Aceasta din urmă este percepută, evaluată și exprimată diferit de tradițiile constituționale, religioase și culturale ale fiecărui popor, de unde și varietatea ei. Asigurarea drepturilor religioase ale cetățenilor indiferent de statutul social sau apartenență spirituală este o emenație a relației dintre Stat și Cultele religioase în țările membre ale Uniunii Europene. Dimensiunea pastorală este cea care justifică preocuparea Bisericii, în condițiile în care ea consideră acest act parte a misiunii sale. Relațiile Biserică-Stat în diferite țări din Uniunea Europeană sunt foarte legate de specificul istoric și cultural religios al fiecărei națiuni. Libertatea religioasă fiind un element important al democrației, și element de bază în relațiile Biserică – Stat, problema pluralismului religios trebuie privită cu multă seriozitate în fiecare societate unde se instituționalizează democrația.
Pentru a înțelege modul în care se manifestă raportul sus menționat, cu referire la tema noastră, vom trece în revistă abordarea problematicii acordării asistenței religioase în penitenciare de către unele state comunitare. Sistematizând, vom urmări trei modelele clasice, deja stabilite în domeniul relației Biserică – Stat.
1. Modelul unei strânse cooperări, cu desemnarea a cel puțin unei Biserici, ca Biserică de Stat, în această categorie putând fi integrate Grecia, Regatul Unit al Marii Britanii, Suedia, Danemarca și Finlanda.
2. Cel al separației rigide dintre Biserică și Stat, în care pot fi integrate Franța, Olanda și Irlanda.
3. Categorie formată de țările ce au adoptat un sistem de relații între Biserică și Stat, caracterizat de o separație nedeterminată, îmbinând autonomia Bisericii cu sprijinul susținut acordat de către Stat pentru Biserici. Din această ultimă categorie pot fi considerate ca făcând parte Germania, Italia, Spania și Portugalia.
Grecia are un sistem ale libertății religioase unic în Uniunea Europeană ortodoxia fiind religia oficială a statului, iar prozelitismul, delict, ce se pedepsește cu închisoarea. Nu-i de mirare că prezența Greciei între statele Uniunii este considerată de unii ca ,,o anomalie”.Statul grec nu refuză ajutorul celorlalte culte, dar având în vedere faptul că Biserica Ortodoxă este Biserica unei covârșitoare majorități, găsește de cuviință să asigure acesteia mijloacele necesare pentru ca aceasta să-și poată continua activitatea utilă societății civile, inclusiv cea de asistență religioasă în mediul penitenciar. Astfel, angajații Bisericii Ortodoxe își primesc salariile și pensiile ca o subvenție din partea Statului, iar preoții din serviciul religios al sistemului de apărare (capelanii) au gradul de ofițer, și astfel salariul și pensia le sunt plătite de către instituțiile abilitate(unități militare, penitenciare, servicii speciale ș.a.). Se vorbește adesea de un oarecare privilegiu al Bisericii Ortodoxe de aici față de celelalte culte, dar atâta vreme cât nu există o discriminare pe criterii religioase, este mai corect să se vorbească despre o recunoaștere a rolului acesteia și de o dorință de păstrare al acestuia în societatea elenă și de o confirmare a locului ocupat de Biserică în ierarhia instituțiilor care asigură buna echilibrare a vieții sociale.
Se poate vorbi despre o asistență religioasă și în instituțiile publice din Regatul Unit al Marii Britanii, Forțele Armate, ca și Serviciul Național de Sănătate, precum și închisorile având în structura lor capelani. Aceștia sunt recrutați din rândul personalului bisericesc al diferitelor confesiuni. Cel mai des, ei sunt angajați pe durată limitată, atunci când este vorba despre alte confesiuni decât cea anglicană. Salariile capelanilor angajați cu normă întreagă sunt plătite de către serviciile în cadrul cărora sunt angajați. Bineînțeles că Bisericile au plătit costurile de formare inițială al acestora și prevăd, sub diferite forme, o supraveghere pastorală a muncii lor.
Statul suedez se preocupă în mod serios de problemele referitoare la asistența religioasă, considerând acest aspect destul de important pentru societatea suedeză. Atunci când se vorbește despre Suedia se precizează și faptul că este una din țările cu cel mai ridicat nivel de trai și totodată cu cel mai performant sistem de protecție socială. Biserica ocupă un loc important în organizarea societății suedeze chiar din acest motiv, ea încurajând solidaritatea interumană. Poziția actuală a Bisericilor obligă la o respectare și susținere a activităților instituțiilor sociale, implicit a închisorilor.
În Danemarca Biserica Luterană este Biserică de Stat, prezentând în cadrul ei un fel de dualism, fiind în același timp o Biserică de Stat, cu misiunea publică de a asigura serviciile religioase ale credinței evanghelice și totodată o instituție democratică, cu propria sa administrație reprezentată local. Cât privește asistența religioasă în închisori, spitale și armată, aceasta este asigurată de slujitorii Bisericii naționale, numiți de ministrul cultelor.
Cazul acestui Stat este puțin mai deosebit deoarece, în prezent în Finlanda sunt două Biserici de Stat: Biserica luterană și Biserica ortodoxă, instituții publice dispunând de o anumită autonomie față de acesta. În pofida acestui lucru, episcopii ortodocși și luterani, ca și omonierii (capelanii) din închisori și armată, sunt plătiți direct de către Stat.
Vom urmări în continuare sistemul de acordare a asistenței religioase în instituțiile sociale ale statului, în cazul nostru nostru în penitenciare, cu referire la un alt sistem dezvoltat în țările care fac parte din Uniunea Europeană, cel al unei stricte separații între Biserică și Stat, în această categorie intrând Franța, Olanda și într-o oarecare măsură Irlanda.
Din ce în ce mai mult predomină în Franța o nouă concepție a rolului Statului în relație cu Biserica. Este vorba despre o “laicitate pozitivă” care presupune intervenții frecvente din partea Statului pentru ca să fie realizate peste tot condițiile concrete care să permită exercitarea cultului, respectându-se fiecare religie. Egalitatea dintre religii implică faptul că nu există religie de Stat sau religie dominantă, religie oficială sau culte recunoscute. Principiul laicității pozitive implică faptul că Statul se angajează să creeze pentru fiecare persoană mijloacele de exersare a religiei pentru care optează. Dacă individul locuiește într-o instituție a Statului și nu poate părăsi acea instituție pentru a-și exersa cultul în exterior, el trebuie să-și poată îndeplini obligațiile sale religioase în interior, Statul asigurând această asistență. În practică, regimul aplicabil acestor instituții nu este același pentru toate cazurile, fiind adaptat pentru situațiile specifice fiecăreia în parte. Există astfel capelani și responsabili pentru asistența spirituală care sunt integrați în structurile acestor instituții, păstrându-se specificul și nevoile speciale ale fiecăreia în parte.
În Olanda nici Codul civil și nici o altă lege nu definește termenul de Biserică. Organizația care se constituie decide dacă ea este o Biserică sau nu. Odată recunoscută, este protejată prin Constituție și i se garantează autonomia în organizare, iar dispozițiile generale privitoare la Statut, sunt prevăzute în Codul civil, în cartea ce tratează persoanele juridice. Codul civil menționează simplu că Bisericile sunt supuse propriilor reguli, în măsura în care acestea nu intră în conflict cu legea. O asistență spirituală specializată este acordată în diverse tipuri de instituții: în armată, în spitale, în închisori, instituții pentru tineri, în case pentru pensionari ș.a.. Biserica susține că această asistență face parte din obligațiile sale și consideră că în relația Biserică – Stat, aceste forme de asistență spirituală trebuie să ocupe un loc specific. În instituțiile publice, miniștrii responsabili din Guvern numesc clericii pentru serviciile amintite, pe baza nominalizărilor făcute de către Biserici. Fundamentul juridic pentru existența acestor servicii schimbându-se de la un caz la altul. În penitenciare, temeiul juridic este constituit prin acte emise de către Parlament, iar pentru asistența spirituală în cadrul armatei, sunt prevăzute fonduri speciale în buget.
Chiar dacă este enunțată o separație a Bisericii, Statul irlandez nu înțelege să obstrucționeze implicarea acesteia în viața publică, ei fiindu-i rezervată o mare libertate de exprimare. Ea este liberă de asemenea, să fondeze instituții de asistență socială precum spitale, orfelinate sau alte instituții de binefacere. În ceea ce privește asistența religioasă în instituțiile publice, având în vedere specificul învățământului irlandez, problema profesorilor de religie sau a capelanilor din instituțiile de învățământ se pune doar sub aspectul tutelei acestora. Capelanii din instituțiile de învățământ sunt angajați pe lângă profesorii de religie și primesc un salariu echivalent celui de profesor, fiind considerați membri ai categoriei “personal angajat cu normă întreagă” și sunt numiți de către autoritatea pentru armată și pentru închisori, personalul astfel angajat fiind plătit cu normă întreagă sau cu jumătate de normă din fondurile publice.
Al treilea model de relație între Biserică și Stat este considerat ca fiind cel mai echilibrat, cel al separației nedeterminate între Biserică și Stat, îmbinându-se în cadrul lui autonomia și libertatea cultelor, cu sprijinirea și susținerea activității Bisericilor și a Cultelor. Astfel este recunoscut dreptul la autodeterminare al cultelor, rolul social pe care îl au acestea pe de o parte și rolul Statului de garantare a unei păci sociale. Statul sprijină Biserica, recunoscându-i activitatea ca fiind benefică pentru societate, iar Biserica recunoaște Statului rolul de garant al libertăților individuale și colective. În acest model de relație se identifică Germania, Italia și Spania, specialiștii susțin că dintre toate aceste state, tipul de relație existent în Germania ar fi cel mai reprezentativ.
Printre sistemele ecleziastice existente în Europa, putem considera că Germania se găsește la jumătatea distanței între sistemul de Biserică de stat și sistemul de strictă separație între Biserică și Stat. Legea fundamentală instituie un sistem de separație a Bisericii de Stat, asigurând în același timp o cooperare a acestor două structuri, când este vorba despre un scop comun, cum ar fi asistența religioasă în diverse instituții publice. Marile Biserici din Germania, catolică și protestantă, sunt în mare proporție implicate în serviciul social, în mod particular în forma“Caritasului”, și a operei “Diakonia”. În măsura în care nevoile unui serviciu religios și a unei asistențe religioase există în armată, în spitale, în penitenciare, cultele sunt autorizate să întreprindă acțiuni cu caracter religios. El este reglementat prin convenții specifice, iar capelanii din aceste instituții sunt numiți de către Biserică și Stat pe o durată determinată având statutul de funcționari de Stat, civili, fără uniforme și fără grade militare, subordonați episcopilor și Ministerelor de resort.
Asistența religioasă pentru soldații,deținuții, pacienții din spitale sau casele de bătrâni din Italia funcționează cu bune rezultate, datorită personalului bisericesc catolic, care este numit de către autoritatea competentă de Stat, la propunerea administrațiilor ecleziastice. Modalitățile juridice de funcționare ale acestor servicii sunt reglate prin convenții speciale. În ceea ce privește capelanii din penitenciare, ei nu sunt angajați de către Stat, chiar dacă sunt plătiți de către acesta, ci însărcinați cu o misiune pe o durată nedeterminată, care le este conferită de către Ministrul Justiției cu binecuvântarea episcopului diocezan. Misiunea ia sfârșit în cazul în care această binecuvântare este retrasă, sau dacă apar dificultăți între capelan și unitatea în care își desfășoară activitatea. Convențiile încheiate cu anumite culte minoritare prevăd liberul acces al clericilor în penitenciare și spitale, pentru a putea desfășura activități specifice la cererea deținuților sau a pacienților. Specialiștii sunt de acord cu faptul că prezența Papei pe teritoriul Italiei îi aduce Bisericii un plus de autoritate și putere reală, uneori fiind deranjantă poziția dezechilibrată dintre Biserica Romano – Catolică și celelalte confesiuni.
Ultima țară din Uniunea Europeană, de care ne vom ocupa este Spania, unde asistența religioasă în instituțiile publice este bine fixată prin poziția dominantă a Bisericii Catolice. Pentru a insista pe tema care ne preocupă, vom preciza că în închisori, asistența religioasă catolică este finanțată de către Stat, în timp ce asistența exercitată de către personalul celorlalte confesiuni este realizată din fonduri proprii.
În general vorbind, observăm că în statele Uniunii Europene asistența religioasă în instituțiile publice de genul închisorilor, reprezintă expresia libertății religioase, pe care o are fiecare cetățean, indiferent de statutul socio-cultural al acestuia. De aceea nu există țară a Uniunii Europene în care asistența religioasă în penitenciare să lipsească. Acest drept foarte important este înscris la loc de frunte în textele tuturor legilor fundamentale ale statelor comunitare, diferit fiind modul în care Statele respective îl aplică. În același timp statul sprijină de cele mai multe ori financiar activitatea capelanilor imixtiunile de orice natură fiind accidentale. Preotul de închisoare se găsește astfel sub dublă jurisdicție, administrativă și canonică.
II. f. Cadrul legislativ
al asistenței religioase în penitenciare
Dacă din multe puncte de vedere situația în care se găsește România după integrare, poate fi criticată, se pare că primul domeniu în care ea este la standarde europene, ba mai mult este considerată ca fiind model pentru celelalte țări, este sistemul constituțional al raportului dintre Biserică și Stat. România posedă dispozitivul constituțional cel mai complet- art. 29 din Constituție adoptată în decembrie 1991 garantează libertatea religiei și dreptul de a alege propria religie, libertatea de organizare a cultelor după propriul statut, autonomia lor față de Stat, dar de asemenea, Statul își acordă sprijinul pentru asistența religioasă în armată, în spitale, în penitenciare, în azile și în orfelinate. Trebuie scos în evidență art. 20, care spune că ‚,dispozițiile constituționale cu referire la drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte’’. Într-o formă remarcabilă, aliniatul doi din acest articol precizează că “dacă există disconcordanță între pacte și tratate privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, reglementările internaționale au prioritate”. Iată o mențiune care, pe lângă faptul că implică un angajament real, ne-ar plăcea să o întâlnim mai des, deoarece ea realizează perfecta comuniune a angajamentului unui Stat pe plan internațional, cu setul de legi proprii. Dacă din toate celelalte puncte de vedere, România caută modele la nivel european, iată că din punctul de vedere al raportului constituțional dintre Biserică și Stat, dintre viața religioasă și instituțiile de drept din societatea românească, ea poate servi de model pentru ceilalți. Bineînțeles că sistemul de raporturi dintre Biserică și Stat nu este definit decât doar la nivelconstituțional. Legi care vor fi adoptate de anumite instituții din țara noastră urmează să facă trecerea de la general la particular.
Astfel, asistența religioasă în penitenciare a fost reglementată în perioada imediat următoare evenimentelor din decembrie 1989, de un Protocol încheiat între Ministerul Justiției și Biserica Ortodoxă Română în octombrie 1993. Pe baza experienței acumulate în acest domeniu, în anul 1997, s-a constatat necesitatea actualizării dispozițiilor respectivului document oficial. Ca urmare, avându-se în vedere rolul important pe care Biserica l-a avut în istoria poporului nostru, precum și faptul că aceasta ajută la îndreptarea celui ce a încălcat legile divine și cele omenești și în acord cu prevederile generale ale Constituției României (cap II, art. 29) privind drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, între ele două instituții s-a încheiat un nou Acord, privind desfășurarea Asistenței Religioase în unitățile sistemului penitenciar românesc, revizuit în iulie același an. Acest nou Protocol, credem noi a fost cel mai favorabil stabilirii cu exactitate a locului și rolului preotului în cadrul unui așezământ special cum este închisoarea, dacă ținem cont de o serie de stipulări prezente în conținutul său:
1. Preotul capelan conduce Biroul de Asistență Religioasă din unitatea penitenciară și este Consilier pe probleme spirituale al directorului;
2. Participă la ședințele Consiliului de conducere al unității și face parte din Comisia de eliberare condiționată;
3. El asigură organizarea și oficierea serviciilor religioase specifice cultului și catehizarea deținuților, solicitând, când este cazul, sprijinul protopopului locului și al preoților din apropiere, cu binecuvântarea chiriarhului;
4. Activitatea sa se va desfășura cu prioritate în mijlocul deținuților, cu sprijinul nemijlocit al directorului unității de deținere;
5. Se îngrijește de dotarea locașului de cult cu toate cele necesare slujbelor religioase;
6. Se preocupă ca deținuții celorlalte culte religioase recunoscute de stat să beneficieze de asistență religioasă din partea cultului de care aparțin;
7. Coordonează și supraveghează activitatea desfășurată de voluntarii creștini;
8. Poartă discuții cu deținuții ce urmează a fi eliberați, privind reintegrarea lor în societate ș.a.
Acest Statut a avut din păcate o viață prea scurtă, deoarece în 2005 Guvernul reacționează la o plângere depusă de Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului din România (A.P.A.D.O.R.) – Comitetul Helsinki, concluzionând că dispozițiile legale privind acordul dintre Ministerul Justiției și Biserica Ortodoxă Română, privind asistența religioasă din penitenciare discriminează religiile minoritare, prin faptul că acordă un rol privilegiat acesteia din urmă. Ulterior, asociația a solicitat Ministerului Justiției să emită un ordin, prin care să denunțe Protocolul existent între această instituție și B.O.R., înlocuindu-l cu un Regulament privind asistența religioasă în penitenciare, care să excludă orice tratament discriminatoriu. Critica înțelegerii dintre Biserica Ortodoxă și Ministerul de Justiție este formulată în termeni foarte duri. S-a vorbit astfel despre practica asistenței religioase în penitenciare ca fiind monopol al B.O.R., de natură să îngrădească libertatea religioasă a deținuților de alte confesiuni decât cea ortodoxă. Preoții ortodocși ar fi avut controlul asupra vieții religioase a tuturor deținuților, indiferent de confesiunea căreia îi aparțin. În plus, li s-ar fi dat și competențe care nu au legătură cu serviciul religios.
Considerăm că actualul Regulament, apărut în Monitorul Oficial, Partea I nr. 326 din 11/04/2006, îngreunează lucrarea pastoral-duhovnicească a preotului capelan, suspectibil fiind de promovarea unui secularizări voalate, caracterizată de o anumită banalizare a fenomenului religios în închisori și trecerea cu vederea peste unele aspecte negative ale acestuia cum ar fi prozelitismul. De ajuns este să amintim doar câteva articole ce susțin această afirmație:
Administrația Națională a Penitenciarelor, va permite accesul în locurile de detenție a preoților și slujitorilor sau reprezentanților tuturor religiilor, pentru a răspunde nevoilor de asistență religioasă ale deținuților, fără deosebire de confesiunea acestora.(art. 2)
Solicitarea asistenței religioase se poate face verbal și poate fi adresată personalului încadrat în administrația locului de detenție. Acesta este obligat să aducă cererea la cunoștință directorului locului de detenție sau funcționarului special desemnat de directorul locului de detenție, care nu poate fi preot sau slujitor ori reprezentant al vreunui cult religios sau al vreunei asociații religioase. (art. 3)
Este permis accesul în locurile de detenție al preoților sau slujitorilor oricărui cult religios și/sau reprezentanților asociațiilor religioase pentru activități care țin de asistența religioasă, chiar dacă nu există cereri exprese din partea deținuților. (art. 6)
Reprezentanții cultelor sau asociațiilor religioase care au acces în sistemul penitenciar pot distribui direct deținuților publicații religioase. Orice alte donații directe către deținuți sunt supuse controlului regulamentar cu privire la primirea pachetelor(art. 8, alin. 4)
Nici un angajat al Administrației Naționale a Penitenciarelor sau al altor autorități publice, precum și nici un preot, slujitor sau reprezentant al altor culte ori asociații religioase nu poate asista la întâlnirile dintre preoții, slujitorii sau repre-zentanții cultelor ori asociațiilor religioase care desfășoară activități cu deținuții decât la invitația scrisă a cultului sau asociației religioase organizatoare. (art. 9, alin. 4)
Preotul de penitenciare își desfășoară activitatea în prezent beneficiind de condiții, nu tocmai prielnice, uneori chiar vitrege, ce-l responsabilizează mai mult în încercarea sa de a-L împărtăși pe Hristos și a reînnoi astfel făptura căzută.
II.g. Sfinții Petru și Pavel, ocrotitorii penitenciarelor
După cum remarcam în capitolul precedent, reintroducerea asistenței religioase în penitenciare a fost finalizată în 1993, prin semnarea Protocolului dintre Ministerul Justiției și Patriarhia română. S-a creat tot atunci, pentru prima dată în istorie o zi dedicată deopotrivă celor care execută pedeapsa și celor care asigură aplicarea ei – 29 iunie Praznicul Sf. Apostoli Petru și Pavel. Cei doi se bucură de o cinstire deosebită din partea Bisericii, fiindcă au fost “căpetenii apostolilor” și “lumii învățători”, contribuind, prin râvna lor, la răspândirea cuvântului evanghelic în multe părți ale lumii. E greu a tălmăci în grai omenesc vrednicia lor deosebită. Când Biserica a luat hotărârea de a-i pomeni în aceeași zi, a fost călăuzită de cursul istoric al evenimentelor. Amândoi au fost încununați cu cununa martiriului în aceeași zi, 29 iunie, anul 67 d.h.. Dar în afară de coincidența zilei martiriului, Biserica a mai avut în vedere faptul că pe cât de mare este Petru, tot pe atât de mare este și “Apostolul neamurilor”, cel ce s-a convertit pe drumul Damascului. Pe drept li s-au atribuit amândurora calificativele: ,,raze ale Soarelui celui înțelegător”, ,,prietenii lui Hristos”, ,,luminătorii celor din întuneric”, ,,temelii neclintite ale Dumnezeieștilor învățături”, ,,căpetenii învățăceilor”ș.a. Dintre aceste aprecieri, cea mai cuprinzătoare este aceea de “prieteni ai lui Hristos”, fiindcă îi înfățișează într-o unitate desăvârșită, ca ,,slujitori ai lui Hristos și iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni IV, 1).
Sfinții Apostoli Petru și Pavel au fost la aceeași înălțime religioasă și morală, neavând alt scop al vieții și activității lor, decât a mărturisi pe Dumnezeu, a vesti cuvântul Lui, a fi de folos oamenilor Faptele lor minunate covârșesc mintea, iar învățăturile lor, precum și inspiratele interpretări ale slovei revelate, întrec la număr nisipul mării și stelele cerului. Iarăși li se potrivesc cuvintele psalmistului: “În tot pământul a ieșit vestirea lor și la marginile lumii cuvintele lor”. (Psalm XVIII, 8). Cei doi corifei ai credinței constituie pentru fiecare creștin, care a greșit un pisc, spre care să privească. Pe Sf. Apostol Petru îl vedem întotdeauna oscilând între credință și îndoială. Sf. Pavel este persoana umană răpită în rai, cum el însuși relatează indirect despre sine: „Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani, dacă a fost în trup, dacă a fost în afară de trup nu știu; Dumnezeu știe, omul acesta a fost răpit până la al treilea cer“ ( II Corinteni XII, 2). Sfântul Pavel își descoperă astfel adevărata libertate în Hristos. Cei doi se adresează deopotrivă celor simpli, dar și celor învățați. De altfel, în mediul penitenciar, trebuie să se statornicească o legătură de comuniune în care să primeze învățătura și sfințenia bisericii, după modelul apostolic, deoarece aici ajung oameni care știu foarte puțin despre Dumnezeu, deci trebuie propovăduită, cu timp și fără timp, Evanghelia lui Hristos;
Sfinții Apostoli Petru și Pavel au greșit mult în fața lui Hristos, Petru s-a lepădat de El, iar Pavel i-a prigonit pe creștini, dar, după căință puternică, au fost iertați, deci pot fi un exemplu de iertare și încredere în bunătatea lui Dumnezeu pentru cei ce greșesc. Amândoi au fost închiși, nu pentru că au făcut ceva rău, ci pentru vina de a-L fi predicat pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu și Mântuitorul oamenilor. În fiecare închisoare, cu prilejul sărbătoririi Sf. Apostoli Ocrotitori se decretează și ,,Ziua porților deschise”, cu prilejul căreia preotul capelan invită preoții din vecinătatea unității împreună cu credincioșii să viziteze spațiile de deținere și celelalte locații unde deținuții își desfășoară activitățile zilnice. Cu prilejul acestui praznic se săvârșește Sf. Liturghie, urmată de rugăciuni de mijlocire și pentru cei care au pășit în viața veșnică. Se împart daruri care sunt aduse de cei care cei care poate acum văd pentru prima dată o închisoare. Toate acestea pentru a reînvia atmosfera de dincolo de gratii, existând și o expresie des folosită – „în această zi aerul miroase a libertate!”
Biserica purtând hramul Sf. Ap. Petru și Pavel – Penitenciarul Tg. Ocna
III. Condiții specifice mediului din închisoare
III. a. Populația penitenciară
O statistică, întocmită de Direcția Generală a penitenciarelor din România în 2005, evidențiază numărul de 229 deținuți la 100.000 de locuitori. Astfel țara noastră, cu 49.841 deținuți în 2001, 48.075 în 2002 și cu 42.815 în 2003 se situează în Europa pe locul 7, între țările ,,fruntașe” numărându-se Rusia și Ucraina. Același număr de deținuți întâlnim în Franța, la o populație de cca. 3 ori mai mare și în Spania, la o populație dublă, comparativ cu cea a României. În concluzie, înregistrăm un număr foarte mare de deținuți dacă ne gândim, tot pe baza aceluiași raport, că Lichtenstein are 17 deținuți/33.500 locuitori, iar San Marino, 1 deținut/28.200 locuitori. Populația penitenciară mare, precum și climatul general prezent aici, acela de condamnare și de îngrădire a libertății, reprezintă pentru păstorul de suflete o provocare, deoarece el trebuie să prezinte un alt tip de libertate, cea de a-L iubi sau nu pe Dumnezeu.
Pastorația în penitenciar nu constă într-un set de norme si reguli. Paradoxal, într-o instituție ca aceasta în care totul este normat, de la hrană, timp de plimbare și până la metri cubi de aer respirabil, pastorația duhovnicească este „Duhul lui Dumnezeu care se plimbă pe deasupra apelor“ tulburi ale sufletelor năpăstuiților și nu poate fi încorsetat între reguli și cadre specifice. Este ușor să silim pe cei închiși să vină obligatoriu la biserică, dar e imposibil să-i obligăm să se pocăiască și să dorească mântuirea, idee prezentă și în Sf. Scriptură : „Păstoriți turma lui Dumnezeu dată în paza voastră cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, nu pentru câștig urât, ci din dragoste, nu ca și cum ați fi stăpâni peste biserici, ci pildă făcându-vă turmei” (I Petru V, 2-3). Lucrarea diagnosticării și a dezrădăcinării patimilor este foarte grea, datorită înclinării spre plăcere și înrobirii în diferite patimi rușinoase (Romani I, 26), prezente printre cei întemnițați. În timp ce unii din deținuți au conștiința stării lor și caută izbăvitor, alții o consideră pe aceasta ca naturală și justificată. Pentru primii, păstorul este chemat să le ofere Salvator și medicamentele potrivite pentru cicatrizarea rănilor, iar pentru cei din categoria a doua, preotul va urmări trezirea lor, conștientizarea robiei sub care se află, pentru a urma apoi dorința eliberării.
Credinciosul, în cazul nostru cel întemnițat, este condus, în a-L imita pe Hristos, a se răstigni împreună cu El, pentru a începe apoi o nouă viață. Astfel osteneala preotului capelan nu urmărește doar o îmbunătățire civilizatoare sau morală și pedagogică, prin cultivarea celui întemnițat, după cum este acceptată în general religia ca instituție socială, în spațiile secularizate, ci mântuirea ființială și restaurarea umanului. Sau, mai bine zis ,,omul nu este cel care simplu are mâini și picioare de om, nici cel ce este cuminte numai, ci cel care exercită evlavie și virtute cu îndrăzneală”.
III.b. Privațiuni ale închisorii
Încă de la începutul intrării unei persoane în așezământul penitenciar, stigmatizarea, marginalizarea, desocializarea și integrarea în sistemul de valori a ceea ce numim „ subcultură penitenciară” sunt atât de puternice, încât tot mai puține persoane private de libertate reușesc să își refacă viața cu adevărat, atunci când se reîntorc în societate. În asemenea împrejurări, nevoia de raportare a vieții populației penitenciare, la cea a comunității și a familiilor celor condamnați, se accentuează tot mai mult. Lucrul acesta poate fi realizat prin umanizarea mediului penitenciar, prin instrumentarea unor metode care să scoată în evidență nevoile sufletești ale deținuților, problemele cu care acestea se confruntă, precum și prin utilizarea prin intermediul Bisericii a resurselor societății civile, a familiilor și autorităților locale, în procesul de îndreptare a persoanelor aflate în închisoare.
Persoanele aflate după gratii se confruntă cu următoarele constrângeri:
– lipsa familiei pentru o perioadă de timp, de multe ori îndelungată, care dă naștere la frustrări impuse de lipsa de libertate. În închisoare afectivitatea „duce greul” pentru a folosi o sintagmă des întâlnită. Izvor al multor frământări subiective sau conflicte interpersonale, manifestările afective pot fi pentru preot un indiciu important al evoluției sufletești a deținuților pe timpul executării pedepsei.
Un alt aspect legat tot de universul familial este violarea constantă a intimității acestora: totul se petrece în fața celorlalți, fapt ce duce cu timpul la tocirea sensibilității, la convingerea că totul este permis iar defectele și răutatea sunt general valabile. Coloratura pozitivă sau negativă a sentimentelor este de cele mai multe ori determinată de modul cum „a rezolvat” fiecare penitent problema ispășirii: când pedeapsa este apreciată pe măsura faptei, conduita de zi cu zi exprimă o acceptare supusă a tuturor rigorilor; când ea este văzută ca fiind mai aspră decât infracțiunea comisă, cel închis consideră că i s-a făcut o nedreptate și suferă o sancțiune nemeritată. Ca urmare deținutul va rămâne neîmpăcat, revendicativ, dominat de sentimentul de victimizare, și ostil administrației locului de detenție.
Familia este înlocuită cu un spațiu supraaglomerat, greu de suportat; se pierde din libertatea de mișcare, apare imposibilitatea de a controla propriul spațiu de viață, se anulează relațiile ierarhice (nimeni nu mai respectă pe nimeni), abundă trăirile negative (mânie, teamă, depresie) ș.a..
– izolarea individuală, privită ca măsură disciplinară pentru anumite abateri. Pentru om, creat după modelul comuniunii Sf. Treimi, izolarea de multe ori dă naștere la alte deviații: dorința de a vorbi mai mult, decât aceea de a mânca, nevoia celui închis de a se asculta pe sine vorbind despre lucruri lipsite de multe ori de însemnătate ș.a..
– abținerea de la relații trupești cu cei de alt sex, apărând crize de identitate.
– limitarea sau pierderea dreptului de a hotărî ceva de la sine, duce treptat la lipsa voinței proprii și la obligația de a te supune altuia.
Treptat, apare ura, ca amestec de ostilitate, intoleranță și agresivitate, îndreptată împotriva acelor persoane sau grupuri care te fac pe tine, ca persoană să te simți în inferioritate. Toate acestea pot avea implicații spirituale nebănuite. Penitenciarul este un spațiu al monotoniei, care induce trăiri negative, de anxietate frică sau monotonie.
Frica sa este legată tot de comuniunea cu cei de cealaltă parte a sârmei ghimpate. În nici o țară, oricât de democratică ar fi, populația nu manifestă interes, și cu atât mai puțin simpatie față de deținuți. În concepția generală, locul infractorilor este ,,după gratii”, oameni liberi ignorând faptul că, după executarea pedepselor, aceștia revin printre ei. De aceea cel închis temporar nu-și poate închipui cum va reface legăturile sociale și comunicarea cu semenii lui. Starea este accentuată mai ales atunci când închisoarea se află în imediata apropiere a unor zone locuite.
Ființa umană însă ar fi total distrusă dacă Dumnezeu în atotștiința Sa nu l-ar fi înzestrat pe om cu anumite mecanisme de autoapărare. Unul dintre acestea este nădejdea eliberării din închisoare, prezentă chiar și în cazul celor condamnați la pedepse mari sau pe viață. Un alt mecanism demn de luat în seamă este dorința deținutului după ceva nou, fie că acest lucru înseamnă un obiect, o carte sau apariția unei persoane nemaivăzută vreodată. În efortul de a-și face viața mai bună, deținutul este cel care inventează modalități de apărare: evită prieteniile strânse, elimină semnele de superioritate (vestimentară, de limbaj) pentru a nu-și atrage ostilitatea celor din jur, mimează boala sperând, ,,ca martir’’, să atragă compasiunea celor din jur, inventează zvonuri pentru a ieși în evidență ș.a..
III.c. Fenomene disfuncționale în mediul penitenciar
Prima venire în penitenciar traumatizează pe orice om, indiferent de vârstă, educație sau experiență de viață.
1. Supraaglomerarea
Aceasta este înțeleasă cel mai frecvent ca decalajul între numărul de paturi și cel de deținuți. Problema depășește limitele sistemului penitenciar de la noi, devenind obiect de preocupare pentru organizațiile internaționale. Studiile realizate de experți precum A. Kuhn din Elveția, P. Tournier din Franța și R. Walmsley din Anglia, arată că principalele cauze ale supraaglomerării se află înafara sistemului penitenciar și nu pot fi rezolvate de acesta. Ca urmare, condițiile de viață ale deținuților sunt afectate vizibil de supraaglomerare, rezultând efecte dramatice :
– Nemulțumiri față de calitatea serviciilor ( hrană, asistență medicală și religioasă ș.a)
– Creșterea numărului de agresiuni între deținuți;
– Permanentizarea stării de monotonie care duce în cele din urmă la nevroză;
– Apariția frecventă a plângerilor din partea personalului privind condițiile de muncă;
– Escaladarea conflictelor între personal și deținuți ș.a.
Rolul preotului în aceste situații, dacă nu determinant, poate fi uneori foarte bine conturat. Spre a face față problemelor specifice unităților aglomerate, preoților li se recomandă acordarea unei atenții deosebite ridicării moralului deținuților, crearea unei ambianțe plăcute în camerele lor prin folosirea imaginilor cu conținut religios, înlesnirea accesului voluntarilor creștini din comunitate pentru a desfășura diverse programe educativ-religioase, medierea unor conflicte apărute în unitate ș.a.
2. Greva foamei și semnificațiile sale pentru deținuți
Refuzul de a mânca exprimă de cele mai multe ori protestul deținutului față de tratamentul penitenciar. Motivele nemulțumirilor deținuților aflați în greva foamei par a fi de cele mai multe ori naive. O întâmplare merită să fie povestită aici:
În 1980, Jilava, un număr de 14 deținuți se aflau în greva foamei de mai multe zile. Unul din ei considera că trebuie să fie pus în libertate, deoarece aflase că cel care săvârșise fapta împreună cu el se liberase deja. Alt deținut înghițise două termometre și dorea să fie operat la un spital civil și nu la cel din penitenciar. Un al treilea vroia să ajungă într-o altă unitate de deținere în apropierea căreia era femeia pe care o iubise cu mult timp în urmă. Preotul, ca păstor de suflete, poate soluționa și o astfel de situație nedorită. Metoda de bază folosită ar putea fi dialogul duhovnicesc purtat cu cei care înțeleg să protesteze flămânzind. Osteneala poate fi de multe ori mare, dacă ar fi să remarcăm că educatorul care a rezolvat cazul specificat mai sus a stat de vorbă zeci de ore cu cei implicați.
3. Suicidul
Sinuciderea exprimă de cele mai multe ori un eșec al vieții, o criză de identitate, negarea Lui Dumnezeu în raport cu persoana umană. Din punct de vedere creștin, este cel mai mare păcat față de sine, căci prin ea omul își închide definitiv calea spre pocăință, sinucigașul dând dovadă de necredință sau de o credință bolnavă (Judecători 9, 54 – 57; Matei 27, 5 și Fapte 1, 18). Creștinul adevărat crede că Dumnezeu îi poartă de grijă și că nu îngăduie să fie ispitit mai mult decât poate. Nu doar că îl poate izbăvi din orice rău venit asupra sa, dar îl poate și ajuta să îl înfrunte pe acesta pentru folosul său real și veșnic. Specialiștii în studiul fenomenului sinuciderii prezent în mediul carceral consideră acțiunile suicidare mijloace de dobândire a compătimirii celorlalți, de stârnire a sentimentelor de milă și compasiune, atât de rare aici.
Iată două exemple:
a. Deținut S.D.
– 33 ani, divorțat, 2 copii, 10 clase, provenit din mediul rural, recidivist, condamnat la 3 ani și 8 luni pentru furt.
Are o tentativă de sinucidere cu medicamente, în celulă, în prezența celorlalți deținuți, motivându-și gestul ca protest împotriva tratamentului la care este supus.
Concluziile reieșite din dialogul avut cu preotul unității: deținutul are o educație precară, este foarte impulsiv, cu trăsături de caracter schimbătoare, prezentând grave conflicte interioare. După o astfel de evaluare informală duhovnicul încearcă să-i vorbească despre gravitatea faptei sale și urmările ce pot decurge de aici. Se pot folosi exemple luate Scriptură, precum și din viața cotidiană. De asemenea, folosindu-se de autoritatea sa morală, îl va informa cât mai corect pe cel din fața sa în legătură cu condițiile de detenție din penitenciar și încercarea creării unui climat cât de cât acceptabil. Scopul principal urmărit este renașterea speranței că există întotdeauna o cale alternativă care duce la rezolvarea diferitelor probleme, cea a credinței.
b. Deținut R.T.
– 29 ani, necăsătorit, fără copii, 8 clase, provine din mediul rural, recidivist, condamnat la 17 ani pentru omor.
Încercarea de sinucidere a avut loc noaptea, în camera de deținere, prin ștrangulare.
Motivul: pedeapsa mare pe care o are de executat și aflarea veștii despre decesul mamei.
Caracterizarea făcută de preotul care intervine în astfel de cazuri ca un părinte spiritual nu întârzie: persoana și-a creat propriul sistem de valori și refuză să se supună celui unanim acceptat în închisoare; se adaugă la aceasta și trauma provocată de pierderea legăturii cu persoana dragă, în cazul nostru propria mamă. Intervenția omului bisericii se cere a fi una hotărâtă. Cuvântul reprezintă principalul medicament necesar vindecării. De asemenea, atunci când este vorba despre stări afective ca aceea exemplificată de noi preotul nu este doar confident ci și prieten al celui aflat în pericol de a cădea, încercând să trăiască plenar starea sa sufletească.
Prin urmare, în penitenciare sinuciderea este o realitate complexă cu care preotul instituției este nevoit să vină nu de puține ori în contact, el putând lua foarte multe forme, începând cu fapta propriu-zisă și continuând apoi cu tentativa de suicid, autorănirea, refuzul îngrijirii medicale, toxicomania, alcoolismul ș.a. . De aceea, încercarea sa de a relaționa cu o persoana închisă având tentativă suicidară este foarte dificilă, întrucât deținutul se prezintă ca o victimă avidă de afectivitate și care folosește de cele mai multe ori în dialogul său cu păstorul de suflete șantajul, legat de intențiile sale. Ceea ce are nevoie penitentul cu intenție de a-și lua viața este un partener de discuții, cu care să analizeze problemele sale, să vadă, înrâurit de lucrarea Duhului Sfânt rolul său în împrejurarea specifică de viață, care a dus la luarea hotărârii sale, să-și găsească un sprijin în fața greutăților și nu în ultimul rând, un sens al existenței atât pe perioada detenției cât și după aceea. În acest sens, preotul va lucra în echipă, alături de ceilalți specialiști, psihologi, medici, asistenți sociali, educatori, ce sunt chemați să soluționeze astfel de cazuri nefericite.
4. Frica și decăderea
Aceste sentimente au mai multe surse, ce acționează simultan asupra deținutului: acțiunile altor colegi, pentru a-l intimida, deposedarea de bunuri personale, fapt care afectează puterea de a supraviețui a persoanei, incertitudinea permanentă, zvonurile,cel fac pe deținut să treacă de la o mare speranță la o mare disperare și invers, comportarea nelalocul ei a unor gardieni care derutează, nemaicunoscându-se care este cea corectă ș.a..
Chiar și formele fricii și a decăderii pot fi multiple: frica pentru propria viață, frica de o boală incurabilă sau rușinoasă, de a nu cădea pradă disperării etc.. Mediul penitenciar se poate transforma pentru unii așadar într-un spațiu frustrant și penibil, în care intervin mecanismele de apărare ce permit supraviețuirea. Între ele enumerăm: trădarea pentru obținerea anumitor avantaje, mâncarea devine un lucru esențial pentru sine, mimarea în public a suferinței trupești, inventarea unor povești pentru captarea atenției generale, toate având ca final unic dezintegrarea personalității, alterarea severă a chipului lui Dumnezeu în făptura Sa.
În aceste condiții preotul poate fi un adevărat ,,tămăduitor al disperării și confuziei”, unul dintre singurele repere morale și spirituale după care deținuții să se poată orienta în acest univers circular. Dacă cel închis va fi tratat chiar și de către preot doar pe anumite coordonate negative el ajunge să-și creeze în jur o atmosferă negativă. De aceea, modalitatea în care își face datoria sacră de a sluji, vestimentația, predica rostită, relaționarea cu celelalte cadre ale instituției, evlavia arătată, dragostea păstorului față de făptura căzută din starea de har, curajul în exercitarea rolului său, iată lucruri la care deținuții privesc cu multă luare aminte.
III.d. Factori ce pot îngreuna
pastorația preotului în închisori
Prin însăși situația sa, deținutul reprezintă un univers uman specific, plin de contradicții și neîmpliniri. Fiecare vine în penitenciar ca urmare a unei conduite antisociale flagrante, a săvârșirii, unor infracțiuni dintre care unele deosebit de grave. Mulți sunt neadaptați social, refractari sau incapabili să se integreze în cerințele normale de conviețuire socială, cu o viață subordonată mai ales instinctelor și trebuințelor primare, cu o moralitate dubioasă și cu un trecut încărcat ce apasă asupra conștiinței lui. Pe lângă aceste aspecte pot apărea o serie de factori care tind să pună piedici pastorației în închisori:
– starea de provizorat, vorbind de penitenciarele unde nu există încă biserici, capele amenajate și toate cele necesare săvârșirii slujbelor. De multe ori slujbele se fac în cluburile existente, cu binecuvântarea ierarhului locului, Sf. Antimis, cu vasele liturgice și veșmintele respective. În această conjunctură preotul va da dovadă de zel misionar și o mare putere de adaptabilitate în anumite condiții speciale.
– mediul din care provin păstoriții este de cele mai multe ori unul marcat de sărăcie și decadență, cei mai mulți deținuți trăind departe de Biserică sau având o legătură foarte slabă cu aceasta. Lipsiți de sentimentul religios care ar fi putut să le ușureze îndrumarea, părerile lor religioase sunt destrămate și incoerente.
– indiferența manifestată de către deținuți față de preot, ca reprezentant al lui Dumnezeu și al societății, și care se manifestă de multe ori prin disprețul cu care ei vorbesc despre rolul acestuia în închisoare.
– uneori chiar și cadrele unității nu înțeleg pe deplin rolul preotului în penitenciar ironizând ostenelile acestuia, sau nearătându-i respectul ce se cuvine. În asemenea împrejurări, doar tactul pastoral îl poate salva pe preot din anumite situații de multe ori jenante. Mai presus de orice acesta înseamnă, echilibru, măsură potrivită, atitudinea cea mai indicată în fiecare caz, ținând cont în primul rând de condițiile sub care se prezintă situația în cauză.
– sentimentele de dezamăgire și descurajare, pe care păstorul închisorii le încearcă, nu de puține ori, avându-se în vedere viața artificială trăită de enoriașii săi. Adunarea la un loc a deținuților cu diferite fapte, ușoare sau mai grave, existând posibilitatea influențării negative, lipsa preocupărilor, calitatea alimentației, fac aproape imposibile schimbările reale ale celor păstoriți. Mulți deținuți, dând semne de îndreptare la ieșirea din închisoare, se întorc nu peste mult timp, ca rezultat al săvârșirea unei alte infracțiuni. Împotriva dezamăgirii trăită de preot va sta tot timpul conștiința prezenței și a lucrării lui Hristos, întreținută în primul rând prin practicarea rugăciunii, studierea Sf. Scripturi, întâlnirea cu alți duhovnici experimentați, care pot să-i întărească și să-i risipească însingurarea.
IV. Preotul și rolul său de duhovnic
IV. a. Calitățile preotului de penitenciar
GENERALE
1. Hirotonia canonică și dependența preotului de penitenciar de episcopul locului prin care, păstorul închisorii este sfințit și rânduit să-l reprezinte pe Hristos, în calitate de slujitor, lucrător al tainelor bisericii, dascăl al Evangheliei și prieten al celor păcătoși, bolnavi ce au nevoie de doctor (Matei IX, 13). Cei aflați în purtarea de grijă a penitenciarelor văd în persoana preotului ,,un alt Hristos”, de aceea hirotonia canonică reprezintă o condiție absolut necesară pentru ca Sf. Taine săvârșite de el să fie valide. În cazul Spovedaniei, este necesară încă o rânduială bisericească, cea a hirotesiei întru duhovnic, deoarece Mărturisirea cere pe lângă puterea dumnezeiască, pricepere, îndemânare, maturitate și răspundere. În prezent, acordarea duhovniciei nemaifăcându-se neapărat după un anumit timp de la hirotonie, lipsa de experiență poate fi suplinită de râvna pastorală și dragostea față de credincioși.
2. Impunerea unei asceze personale zilnice adică a unui program de viață, care să ducă treptat la identificarea personalității sale, cu a preotului. Într-un loc, unde simțul moralității și al sfințeniei este aproape absent, preotul cu o conduită discutabilă, va fi călăuză oarbă ce conduce pe alți orbi (Matei XV, 14). În acest sens, preotul trebuie să fie, nu o persoană oarecare ce lucrează într-o instituție a statului, ci o personalitate, creionată de experiență, cu o formație teologică și științifică, prin studiul Sf. Scripturi și a Sf. Părinți ai Bisericii, incluzând aici și cărțile specifice domeniului: psihologie, sociologie, penologie, criminalistică ș.a., ce-l vor ajuta foarte mult în activitatea sa.
3. Identificarea cu cel păcătos, procedură de lungă durată, care cere multă jertfelnicie are ca izvor principal, cea mai mare virtute morală, dragostea (I Corinteni XIII, 13), datorie a tuturor creștinilor, cu atât mai mult obligație a duhovnicilor din închisori. Identificarea aduce după sine încrederea și respectul, pe care deținuții le vor manifesta față de păstorul lor. Pastorația Noului Testament vorbește despre identificarea aceasta, atât în parabola „Păstorului cel bun” și în descrierile pastorației Sf. Pavel, care „ziua și noaptea” nu a încetat „cu lacrimi să-i învețe pe fiecare” (Faptele Apostolilor XX, 31). Același Apostol în Întâia Epistolă către Corinteni (VIII, 19,23), rezumă empatia în versetele: „tuturor toate m-am făcut ca pe toți să-i dobândesc”. Practicând-o, preotul va înlătura duritatea și indiferența, două lucruri atât de prezente în mediul concentraționar și va face cunoscută dragostea lui Dumnezeu pentru făptura creată de El, cunoscând foarte bine că Hristos a urât păcatul, dar a iubit pe păcătos, creație a mâinilor Sale.
4. Ceea ce are preotul de penitenciare la îndemână în lupta sa cu păcatul este cuvântul, de aceea nu putem omite aici calitățile ce se cer unui bun cuvântător. Pe lângă erudiția dobândită despre care am amintit, este necesară o gândire clară însoțită de o exprimare potrivită momentului, apoi acuratețea, prin care trebuie să se asigure că expresiile și cuvintele, pe care le folosește, exprimă exact ceea ce dorește să spună, și nu în cele din urmă să manifeste în vorbire sinceritate, evitând rigiditatea sau stângăcia.
5. Înțelegând lucrarea preotului de penitenciar ca o continuă luptă cu fărădelegea, menționăm o altă însușire necesară acestuia, anume înclinația firii sale spre sacrificiu. Această virtute este asimilată de către Sf. Vasile cel Mare „cu fericita smerenie”. Înconjurat de multe ori de suferință, el va participa, nu neapărat după un program stabilit, la durerea celorlalți, părtași remușcărilor și agoniei celor întemnițați. Astfel, nimeni din închisoarea pe care o păstorește nu se va îndoi de chemarea sa specială.
SPECIALE
1. Preotul de penitenciar va da dovadă de un deosebit tact pastoral deoarece populația din închisori este foarte neomogenă: deținuți din diferite părți ale țării, proveniți din familii dezorganizate și având de ispășit pedepse care merg de la câteva luni până la zeci de ani . Diplomația pastorală se va manifesta și în raport cu cadrele unității deoarece nu de puține ori nivelul de educație al acestora este unul mediocru și ele sunt puse în situația de a vedea participarea la slujbele religioase doar ca sarcină de servici. Ceea ce ajută foarte mult la promovarea acestei calități pastorale este superioritatea pe care trebuie să o aibă păstorul de suflete, în plan profesional și moral
2. O altă latură pe care trebuie să o cultive preotul din închisori este ecumenismul. El trebuie privit ca aducător de pace între deținuții aparținând tuturor ramurilor creștine și necreștine. Sunt închisori unde diversitatea etnico-religioasă este foarte mare( Penitenciarul Rahova, cu deținuți din peste 30 de țări ale lumii, majoritatea musulmane ). Manifestarea plenară a ecumenismului se va face prin dragostea față de om, ca persoană creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Preotul va evita prozelitismul ca manifestare negativă a fenomenului religios de astăzi și va fi un misionar și apologet al învățăturii revelate prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
3. Prin dubla sa jurisdicție, canonică și administrativă, sub care își desfășoară activitatea preotul capelan, este necesară cunoașterea de către acesta a Regulamentelor de ordine interioară. Acestea cuprind drepturile fiecăreia din cei care își duc viața în penitenciar dar și îndatoririle acestora. Ca angajat al Ministerului Justiției, preotul va întâmpina de multe ori o serie de interdicții legate de specificul muncii sale: regimul vizitelor persoanelor din exterior, cel al primirii pachetelor, prezența gratiilor, a ușilor metalice, a încuietorilor speciale, toate amintindu-i că își desfășoară activitatea într-un spațiu special amenajat. Se pot explica astfel criteriile foarte severe după care sunt numiți preoții de penitenciare ce se apropie foarte mult de cerințele militare.
IV.b. Legătura dintre preot și cadrele unității
Atmosfera care domnește în închisori influențează nu numai deținuții, dar în mod egal și personalul. Preotul de penitenciar, chemat să coopereze cu angajații va ține seama de atitudinea lor față de muncă, precum și de dificultățile întâmpinate. Într-unul din sondajele realizate în 1996, în rândul personalului din penitenciare observăm aceste aspecte: întrebat fiind,, Ce vi s-a părut cel mai greu în munca dvs.?“, răspunsurile au fost -22,54% activitatea monotonă, 7,04% regimul de muncă strict, 2,81% contactul cu deținuții, 8,45% lipsa satisfacțiilor, 11,27% munca în spațiu închis, 8,45% riscul de a fi atacat de deținuți, 39,44% altele; la întrebarea ,,Prin ce situații dificile ați trecut în timpul serviciului, răspunsurile au fost-26,87% automutilarea unor deținuți, 11,95% urmărirea unui deținut evadat, 13,43% amenințări din partea deținuților, 4,47% convingerea unor deținuți să renunțe la greva foamei, 4,47% revolta unui mare număr de deținuți, 38,81% prin altele. Analizând răspunsurile de mai sus putem spune că a lucra într-un penitenciar nu este un lucru ușor, care de multe ori implică sacrificiu, renunțare, momente de disperare și frică, stres psihic, cauzate toate de respectarea anumitor reguli ale spațiului concentraționar. Atitudinea față de cei care-și desfășoară activitatea aici va fi una pastorală, plină de dragoste părintească de înțelegere și compasiune. Mijlocul principal de relaționare cu cadrele îl constituie convorbirea. Sfatul capelanului, cuvintele de încurajare pot depăși de multe ori anumite tensiuni în relațiile educator-deținut sau chiar cele între angajați.
IV.c. Sf. Taină a Spovedaniei în închisoare și roadele ei
Deoarece Botezul nu se repetă, cea care continuă apa Botezului este Sf. Taina a Pocăinței a Spovedaniei sau a Mărturisirii. Taina restaurează comuniunea cu Hristos, răcită și stricată prin păcat și împacă pe creștin cu Biserica, pentru păcatele săvârșite după Botez. Spovedania oferă preotului cel mai fericit prilej de pastorație individuală, care poate duce la întărirea Bisericii lui Hristos,ea devenind astfel și mijloc de pastorație colectivă. Numărul enoriașilor ce se spovedesc, arată cât de puternică și vie este Biserica de pretutindeni, în cazul nostru, din închisori. În fapt, spovedania este o formă a filantropiei individuale o lucrare a samarineanului milostiv pentru sufletul căzut între tâlhari și odată cu ea ,, prin iertare, ne îmbogățim și noi” (II Corinteni IX, 11).
Sf. Taină a Botezului Sf. Taină a Spovedaniei
În abordarea cu îngăduință și dragoste a întâmpinării celor închiși pentru diferite fapte, ne va ajuta învățătura evanghelică despre păcătoșenia tuturor oamenilor față de Dumnezeu (Romani V, 18). Duhovnicii sunt adevărați psihoterapeuți pentru fiecare creștin, mai ales în închisoare, rolul său principal fiind acela de a-l ridica pe penitent din boală, folosind ca medicament pentru suflet cuvântul lui Dumnezeu. Chiar dacă în momentul dezlegării, când își pune mâna pe capul penitentului, preotul se află oarecum în locul lui Hristos, la începutul Tainei, el se apropie ca unul ce este împreună păcătos, mărturisindu-și de altfel, nevrednicia, parcă împlinind astfel cuvintele Sf. Ioan Gură-de Aur: ,,Nu cumva cele ale noastre să le trecem cu vederea și peste ale altora să ne facem judecători și nici unde este timpul iubirii să păstrăm răutatea, ci gândindu-ne că și noi am fost odată, să devenim blânzi și iubitori de oameni’’.
Dincolo de această privire generală a Tainei Mărturisirii există în penitenciar o serie de aspecte ce o particularizează, spovedania deținutului depinzând foarte mult de nevoile sale sufletești. Iată ce spune un ierarh al bisericii noastre privitor la acest fapt,, în închisoare aproape toată lumea dorește să se spovedească, mulți dintre deținuți dorind să li se facă dezlegări de blesteme deoarece își aduc aminte că au fost blestemați de părinți, pentru cei mai mulți dintre ei pedeapsa cea mai mare fiind să nu li se dea voie să meargă la preot.” În primul rând, celui închis îi lipsește dragostea părintească și atenția celor din jur, bucurându-se ori de câte ori primește cel mai neînsemnat dar sau cel mai mic semn din partea celor de acasă, sub formă de corespondență. Închisoarea îl face însă pe om mai bănuitor și mai puțin capabil pentru iubire și pocăință sau pentru integrarea în societate, Mărturisirea comportă de aceea unele probleme determinate de faptul că penitenciarul a fost caracterizat ca ,,locul în care există multă vină și puțină pocăință”. Iată câteva dintre acestea:
1. descoperirea prin mărturisire a unor păcate pe care autorul nu le-a făcut cunoscute la autorități. Contrar unora care cred că preotul din penitenciar trebuie să îndemne pe cel spovedit să le spună conducerii închisorii, de preferat este ca păsto-rul de suflete să-l îndemne pe penitent să descopere singur păcatul și gravitatea sa.
2. mărturisiri mincinoase, care nu sunt rare în închisori. Dacă cel ce mărturisește nu este mitoman, cauza minciunilor trebuie căutată în dorința de a impresiona, fie să îngrozească pe preot, fie pentru a oferi lucruri de cercetat poliției.
3. mărturisirea în scopuri personale pentru a câștiga uneori compasiunea preotului și implicit alte facilități. Duhovnicul experimentat cunoaște această prefăcătorie și-l conduce pe deținut la adevărata pocăință.
4. negarea vinei este un lucru obișnuit la mulți deținuți. În aceste caz, inima lui devine și rămâne inaccesibil la ajutorul duhovnicesc. Asemenea cazuri trebuie ajutate pentru a fi sincere în acceptarea vinovăției, acesta fiind un prim semn al maturizării duhovnicești.
Tuturor acestor neajunsuri preotul duhovnic le va răspunde prin cunoașterea temeinică și mai ales prin punerea în practică a o serie de principii duhovnicești de bază, în administrarea Tainei Mărturisirii. Unul din primele și cele mai importante principii trebuie să fie cel al individualizării, urmare a antropologiei ortodoxe, ce are în centrul ei omul, ca persoană unică și irepetabilă, creat după chipul lui Dumnezeu. Multitudinea tipurilor umane impune folosirea unei pastorații corespunzătoare pentru fiecare suflet în parte. Aplicarea de mijloace de păstorire în masă cu ignorarea fiecărui om afectează negativ lucrarea pastorală, în închisoare și nu numai aici, deoarece penitentul este întâmpinat de duhovnic cu sfaturi generale care nu se leagă imediat de situația acestuia.
Urmează apoi, ca o prelungire distincția, principiul oferirii vindecării potrivite la situația potrivită, având unic scop întoarcerea oii rătăcite, vindecarea celui mușcat de șarpele păcatului și restabilirea omului celui nou, creat după chipul Ziditorului. În acest sens, instrumentul cel mai important, ce stă la îndemâna duhovnicului este Canonul 102 al Sinodului VI Ecumenic. Acesta se încheie cu îndemnul Sf. Vasile cel Mare, după care în epitimia păcătosului trebuie să se aibă în vedere ,,acrivia”, adică pocăința reală și ,,obișnuința” adică perioada opririi de la împărtășire, cu accent mai mult pe cea dintâi.
Cel din urmă, dar nu ultimul principiu ca importanță, îl reprezintă respectarea personalității celui care se spovedește. Mărturisirea trebuie să fie întotdeauna rodul dispoziției păcătosului care se mărturisește. Orice formă de obligare directă a penitentului să exteriorizeze ceea ce lui îi este teamă să descopere, constituie bruscarea personalității sale. Aici considerăm că se află granița dintre psihologie-consiliere și spovedanie. Psihologul obligă pe pacient în mod direct, prin diferite artificii de memorie, să descopere ceea ce deseori el a ignorat, în timp ce la mărturisire întâietatea o are întotdeauna penitentul. Dacă nu s-ar respecta personalitatea fiecăruia, consecințele ar fi neplăcute, deoarece penitentul ar manifesta în continuare depărtare față de preotul care-i impune să se spovedească. De multe ori duhovnicul neinspirat cere amănunte ale săvârșirii păcatului, lucru vătămător pentru cel închis, mai ales cu privință la păcatele trupești, caracteristice vârstei tinere.
Ca aplicație practică, ar trebui să înfățișăm exact caracteristicile și conținutul unei convorbiri pastorale, care poate sau nu să îmbrace haina mărturisirii. Subliniem mai întâi că o convorbire pastorală nu se derulează ca o predică, deoarece în acest caz, s-ar distruge caracterul comuniunii interpersonale, păstoritul având uneori momente de criză existențială, derulate pe fondul lipsei de contact cu exteriorul. Apoi, conversația personală cu deținutul va examina nenumărate interese și domenii ale vieții, prin prisma Evangheliei, duhovnicul utilizând un ton mângâietor și sfătuitor, completat atunci când situația o impune, de judecată și mustrare pentru păcat, inspirat fiind de porunca Sf. Pavel adresată lui Timotei ,,Propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată îndelunga răbdare și învățătură” (II Timotei IV, 2). O convorbire pastorală reușită în închisoare îl ajută pe preot în lucrarea sa, din cauza influenței reciproce, care există între deținuți, și care face ca, ceea ce este pentru unul dintre ei bun sau rău, să fie aidoma și pentru ceilalți. Iată 2 exemple de dialog pastoral:
Primul caz: convorbirea cu V.
– Conținut:
– deținutul spune că nu mai are răbdare să stea în pușcărie:
– a venit a doua oară la închisoare pentru că și-a mutilat soția, rupându-i nasul
– încearcă să-și motiveze gestul prin lucrarea diavolului, care l-a împins să facă fapta
– mărturisește că regretă cele întâmplate, dar nu-și găsește liniștea sufletească
– preotul încearcă să găsească adevărata cauză a stării de angoasă ce a pus stăpânire pe sufletul deținutului. Aceasta nu poate fi alta decât viața dezordonată, dusă până la venirea în închisoare , adică fărădelegile săvârșite în fața lui Dumnezeu
– deținutul este sfătuit de părintele său duhovnicesc să-L caute pe Cel care-i poate reda liniștea, Mântuitorul Hristos. Singura modalitate ar putea fi rugăciunea
– penitentul nu a luat în calcul o astfel de posibilitate de ieșire din impas și de aceea promite preotului urmarea sfatului dat de el
Concluzie: Desprindem încă o dată rolul curativ al preotului, care a vorbit și a acționat imitându-L pe Păstorul cel Bun, Ce-și cunoaște oile Sale și știe să le aducă vindecare, când este vorba de boala păcatului.
Al doilea caz: convorbirea cu M.
Conținut:
– deținut condamnat la 9 ani și dorește să aibă o convorbire cu preotul deoarece a aflat de la colegii săi că acest lucru este posibil
– ajuns în fața duhovnicului, îi relatează motivul pentru care este aici și anume tovărășiile rele, care l-au adus în situația de a fura, chiar din biserici, fapt pentru care își exprimă regretul profund
– întreabă dacă aceste fapte ale sale pot fi iertate vreodată
– primește răspunsul că în marea Sa milostivire Hristos îl poate ierta, dacă dă semne de îndreptare, mai precis, dacă dorește să-și mărturisească păcatele
– în continuare, preotul i-a explicat că dacă ar fi arătat cu mai mult timp în urmă dorința de a fi cu Hristos, ar fi simțit o ușurare sufletească și o luminare a tuturor problemelor, cu care se confruntă în închisoare.
Concluzie: De această dată păstorul de suflete a subliniat rostul Sf. Taine a Spovedaniei și roadele binefăcătoare ale acesteia.
Așadar, convorbirea duhovnicească reprezintă, în închisoare un moment important, ce anunță cererea ajutorului divin, prin rugăciune și alte acte de credință. Starea interioară a celui din fața duhovnicului este de cele mai multe ori una precară, reieșind de aici rolul preotului de îndrumător în discuție, și nu doar de simplu ascultător. Se indică în asemenea situații păstrarea secretului discuției, chiar dacă ea nu s-a purtat sub epitrahil. Un alt lucru, ce trebuie specificat este cel legat de durata convorbirii, ce nutrebuie să depășească o oră, la finalul ei preotul putând să programeze o altă, dacă este necesar.
IV.d. Importanța cultului în viața persoanelor
aflate după gratii. Sfânta Liturghie în penitenciar
Cultul ortodox concentrează toate formele, riturile și ceremoniile acceptate de Biserică, prin care ea împărtășește oamenilor harul sfințitor al lui Dumnezeu și prin care comunitatea își exprimă sentimentele ei față de El, Îl cinstește, Îi mulțumește, Îl slăvește sau I se roagă. Prin frumusețea și varietatea lui, cultul ortodox reprezintă un tezaur liturgic bogat, unic în creștinătatea întreagă. Creștinul consideră participarea frecventă la slujbele religioase nu o datorie internă și presantă ci un semn distinctiv că aparține bisericii ortodoxe. Datorită acestui rol, cultul poate fi pentru cel aflat în penitenciar mediul în care își poate îmbogăți cunoștințele despre Dumnezeu și se poate apropia mai mult de el. Datorită caracterului comunitar al cultului, cel aflat după gratii se va simți întotdeauna solidar cu aproapele deoarece “unde sunt doi sau trei adunați în numele lui Hristos, acolo va fi și El în mijlocul lor“ ( Matei XVIII, 20).
Putem spune apoi că biserica devine prima școală, unde cei care au greșit pot învăța virtuțile. Formele de educație nu sunt altele decât cântarea și imnele religioase. Cântarea traduce și înfrumusețează conținutul rugăciunii, așa cum nu se întâmplă în încercarea de a-l defini sau preciza numai cu rațiunea.
O altă componentă educativă a cultului o constituie icoana prezentă deseori în spațiul de detenție ca prezență nevăzută și semn spiritual. Frumusețea icoanelor nu se constituie doar în accesorii ale slujbelor ci reprezintă un mijloc sfințit de a pătrunde misterul bisericii, de a fi contemporan cu sfinții spre a învăța de la ei cărările mântuirii. La rândul lor, cărțile de cult, prin profunzimea și bogăția lor inspiră evlavie și au un rol catehetic-moralizator deosebit.
Pentru aceasta preotul de penitenciar va fi un bun slujitor care prin convingere, evlavie și credință îi va învăța pe deținuți să prețuiască această comoară a bisericii, cultul divin public.
Slujbă specială pentru deținutele de
Când vorbim de cea mai sublimă lucrare a Bisericii, în centrul căreia stă Jertfa nesângeroasă adusă de către liturghisitor pe Sf. Masă, ne referim în primul rând la participarea activă Această implică un anume tip de atitudine manifestată de către deținuți, care poate fi de indiferență, de simplă prezență trupească sau de participare reală, activă și efectivă.
Pentru cei aflați în detenție este necesară o oarecare pregătire pentru receptarea Tainei dumnezeiești, la început ca ,,lapte“ și mai târziu ca mâncare tare, după spusele Sf. Apostol Pavel (I Corinteni III, 2). Se va urmări atragerea credincioșilor la biserică, sporirea frecvenței, deoarece ,,măsura și felul în care credincioșii cercetează biserica, participă la sfânta slujbă și la viața harică a Sfintelor Taine este unul dintre cele dintâi semne, prin care se recunoaște o parohie vie”. Acesta este și criteriul cel mai sigur după care putem măsura și vrednicia preotului și nivelul vieții religioase din parohia-penitenciar. Mai ales spre aceste oi rătăcite de aici să se îndrepte atenția preotului și să le facă cunoscute foloasele participării lor la manifestările cultice. Concret, care ar fi nevoile mediului penitenciar cărora ar trebui să le răspundă cultul? Mai întâi reînviorarea vieții liturgice, care să satisfacă nevoia apropierii de Dumnezeu, apoi redarea locului central și fundamental Sf. Liturghii în viața spirituală a deținuților. Considerăm importante și reactivarea împărtășirii dese, cu pregătirea prealabilă necesară, pentru ca Liturghia să fie săvârșită, și dezvoltarea și cultivarea conștiinței de enoriaș a celor închiși de apartenență la aceeași familie, a creștinilor.
De asemenea, preotul va educa și disciplina poporul în biserică acolo unde e nevoie, făcându-l să păstreze în tot timpul atitudinea de perfectă cuviință și respect, liniștea și ordinea necesară desfășurării sfintelor slujbe.
Sf. Liturghie arhiereasca în Penitenciarul Tulcea
De aici importanța predicii privită ca Liturghie a Cuvântului Predica ortodoxă Îl are în centrul ei pe Hristos, este hristologică, pnevmatologică și ecleziologică, fără a anula prin aceasta calitățile predicatorului, ce-și armonizează credința sa personală cu cea a Bisericii (Efeseni I, 23). Cei păstoriți din penitenciare sunt învățați, de exemplu să se stăpânească pe sine pentru că trupurile lor sunt temple ale Duhului Sfânt și mădulare ale lui Hristos, Capul Bisericii (I Corinteni VI, 15) sau că nu trebuie să-l mințim pe aproapele nostru, că aceasta înseamnă a minți față de trupurile noastre (Efeseni IV, 25). Toate aceste îndemnuri morale se oferă în funcție de puterea de receptivitate și trebuie să ia la început forma unui răspuns la o stare concretă, la una dintre problemele celui închis, pe care preotul le cunoaște din convorbirile personale purtate în prealabil cu el, altfel cuvântul căzând în gol, nereușind să zidească în Hristos.
Vedem că cel care dialoghează cu deținutul, care-l împărtășește pe acesta sau care-i predică trebuie să fie una și aceeași persoană, preotul unității, de aceea nu este indicată o prea deasă schimbare a acestuia, ce poate duce la o înțelegere greșită a paternității spirituale.
Conținutul predicii poate ajuta pe deținut să vadă cât de falsă este împărăția diavolului și cât de adevărată și frumoasă este împărăția lui Hristos. Altfel spus, esența predicii în închisoare poate fi formulată astfel păcatul-de la diavol, întoarcerea-prin Hristos și restaurarea sau refacerea-în Hristos. Intervin și aici o serie de excese, ce trebuie evitate:
– moralizarea excesivă, fără cuvinte de compasiune și milostivire, ca și cum preotul predicator ar vorbi unor ființe inferioare, de altă rasă ca aceea din care face el parte.
– cuvântarea încărcată de un fals sentimentalism, ce devine deseori lacrimogenă.
– predica ce întreține o adevărată atmosferă de teroare, de tipul ,,apropierii sfârșitului lumii”. ș.a. Cuvintele lui Hristos sunt ,,cuvinte cu putere multă”, însă adevărul nu este comunicat niciodată într-un limbaj dominator, publicitar, care să provoace teamă.
La sfârșitul acestui capitol se impune a sublinia timpul optim al cuvântării. O predică va fi ascultată cu plăcere dacă nu plictisește, dacă revitalizează calitatea ei determinând perceperea subiectivă a timpului scurs. Atunci când devine somnifer, cuvântarea parcă nu se mai sfârșește chiar dacă au trecut, să spunem, doar 5 minute, iar când este vioaie prin limbaj, timpul stă aievea în loc. Unii vorbitori amintesc chiar de un ,,miros” al oratorului cu ajutorul căruia simte gradul de receptivitate al auditoriului.
Așadar pentru reușita unei predici, în cazul nostru adresată deținuților trebuie ca preotul să folosească așa numitul ,,timp psihologic”, de 10-15 minute, suficient pentru o expunere metodică a ideilor.
IV.e. Mijloace ajutătoare ale pastorației în închisori
Lucrarea pastorală pentru deținuți implică și alte mijloace la îndemâna preotului, cum ar fi:
a. Grija pentru realizarea contactelor cu lumea din afară, cu comunitatea – este importantă întrucât oferă influență binefăcătoare și astfel deținutul înțelege că Biserica nu l-a respins creându-se premisele restaurării duhovnicești deoarece scopul închisorii nu este doar de pedepsire a deținutului, ci de îmbunătățire a lui. Se disting aici contacte imediate prin corespondență, telefoane și trimiterea cărților sau a altor daruri prin vizitele directe, personale.
b. Organizarea unei bibliotecii de împrumut cu conținut religios, deoarece pedeapsa penală nu are nimic de a face cu educația, ci-l ,,fixează” doar pe deținut într-un loc o anumită perioadă de timp, nevoile sale spirituale manifestându-se în continuare. Existența timpului liber poate fi pentru deținuți o cauză a multor rele: lenevia, ispitele sexuale și de aceea se utilizează : munca, lectura, sportul ș. a.
c. Un loc special în activitatea preotului capelan este ocupat de restabilirea, menținerea legăturii celui închis cu familia, care îi poate oferi suport moral și material. În acest context preotul are un rol important pentru că el contribuie la mângâierea familiilor descurajate și le conving de importanța suportului pe care îl pot oferi în atingerea obiectivelor obiectivelor propuse.
d. Studiul în grup al Sf. Scripturi urmărește să adâncească cuvântul lui Dumnezeu și să păstreze credința cea adevărată. În cadrul grupului se pot angaja și discuții referitoare la viața Bisericii,ca și teme sociale,psihologice și filozofice,bineînțeles privite prin lupa credinței. Compoziția acestor grupe trebuie să fie cât de cât omogenă în ceea ce privește vârsta sau nivelul de cultură. Grupul de deținuți mai cultivați poate să aibă o influență bună în întreaga comunitate penitenciară,să fie folosit ca „un mic aluat”pentru schimbarea climatului general al închisorii. De asemeni, ele nu trebuie să fie mai mari de 25 de persoane,în scopul participării tuturor la discuții. Efectul pozitiv al acestui mijloc de pastorație ajutător poate fi amplificat dacă sunt invitate și grupări reprezentând și Biserica din afara închisorii.
Astfel, lucrarea preotului, alături de alți factori educativi, umanizează închisoarea, toate aceste activități având drept scop maturizarea spirituală și îndreptarea celor închiși, după liberare.
e. Programele educative
Mulți deținuți au carențe educaționale și spirituale care au avut o contribuție substanțială la comiterea infracțiunilor, de aici și nevoile lor în acest domeniu. Foarte puține lucruri se pot face privitor la educație și îmbunătățirea deprinderilor sociale. O importanță deosebită va fi acordată însă afirmării virtuților moral-creștine- aceea de a fi un bun creștin, un bun tată, soț, fiu și chiar deținut. Preotul de penitenciar își manifestă în cazul de față latura învățătorească a slujirii sale. Principiile obligatorii de la care va porni sunt legate de cele exprimate în Sf. Scriptură a Noului Testament. În promovarea lor este indicat a se ține seama de anumiți factori care condiționează realizarea unor astfel de programe: vârsta deținuților, categoria de pedepse în care sunt încadrați (pedepse mari sau pedepse ușoare), contextul general în care se desfășoară astfel de programe. Putem exemplifica câteva inițiative ale preoților capelani din închisori: Educorel, expoziții de pictură și sculptură cu temă religioasă, cu ocazia celor mai importante sărbători, participări la diferite spectacole artistice cu conținut moral-creștin, proiecte educative organizate în colaborare cu asociații creștine: Oastea Domnului, Prison Fellowship, Serviciul Umanitar pentru Penitenciare ș.a. Voluntarii cuprinși în aceste asociații sunt oameni deosebiți ca personalitate, indiferent de nuanța creștină a bisericii din care fac parte, iar ca urmare a punctului lor de vedere, mulți sunt capabili să aducă dragoste și alinare, care pot vindeca rănile omului aflat în detenție. Aceștia, veniți din afară, aduc beneficii sistemului penitenciar, prezența lor putând face mai respirabilă atmosfera mediului carceral pentru deținuți dar și pentru personal. Preotul este în acest caz și un garant al respectului reciproc existent între diferite culte religioase și denominațiuni care-și desfășoară activitatea în spațiul de detenție.
Cu toate că este greu de crezut că deținuții care nu muncesc în timpul executării pedepsei cu închisoarea vor refuza oferta de programe educative puse la dispoziție de penitenciar și care întrerup monotonia zilnică, înlesnesc aflarea unor lucruri noi, angajează contacte cu alte persoane decât cadrele unității, există situații când intervine un refuz de a participa la acestea, cu motivație diversă : neîncrederea în utilitatea educației religioase generată de un nivel scăzut de inteligență, plăcerea de a fi ostil, răzvrătit față de autorități, inclusiv cea ecleziastică, lipsa dorinței de schimbare, probleme juridice încă nerezolvate ale deținuților care îi preocupă atât de mult încât nu mai sunt capabili să se gândească la altceva ș.a.
Concluzii
Practica a demonstrat de-a lungul timpului necesitatea prezenței preotului în penitenciare. Perioada comunistă a însemnat un vid spiritual, caracterizat printr-un idealism lipsit de substanță ce urmărea crearea omului nou fără Dumnezeu. După evenimentele din decembrie 1989, Biserica a căutat să umple acest gol imediat. Chiar dacă legislația era la început precară, s-au găsit întotdeauna slujitori de nădejde pentru această lucrare de pionierat. Biserica a fost repusă în drepturile sale firești, reușind să aducă o contribuție de seamă în acțiunea de redresare morală a persoanelor aflate în închisori, fiind stabilite măsuri concrete pentru asistența moral-religioasă a deținuților și infractorilor minori. Ulterior, prezența Bisericii în închisori s-a făcut din ce în ce mai simțită prin crearea unui organism central, instituția Capelanului General al Penitenciarelor ce a coordonat această muncă. S-a ajuns ca în prezent să nu existe o astfel de instituție fără a avea angajat un preot.
Calitatea lucrării pastorale în închisoare depinde de preotul care o exercită, cea mai bună pastorație însemnând cel mai bun păstor. De aici grija Bisericii de a alege și pregăti preoți potriviți pentru exercitarea lucrării duhovnicești. Misiunea preotului, prezent permanent în rândul celor închiși este ca prin slujbe, predici și catehizări, să pătrundă în inimile oamenilor, săturând setea de duhovnicie și aducând credință în inimile împietrite. Trebuie ca mai întâi preotul capelan să vadă în deținuți pe enoriașii parohiei sale. Ei sunt mădularele suferinde și cele mai bolnave ale trupului lui Hristos, care este Biserica. Legat de acest lucru, în închisori preotul Îl întruchipează pe Hristos, Care pentru noi și pentru mântuirea noastră a fost închis în închisoarea arhiereului și a sinedriului, fiind răstignit pe cruce. În general, s-a dovedit că activitatea preoților din închisori este o acțiune ce constituie temelia activității de reabilitare, de resocializare a celor care la un moment dat au încălcat legea penală și cea morală și care trebuie redați societății. În închisorile din România există câte o capelă amenajată sau o biserică unde preotul oficiază slujbele religioase și oferă consiliere. Prin grija conducerii acestor penitenciare, deținuții pot fi vizitați conform regulamentului în vigoare, cu scopul de a nu se întrerupe legătura cu rudele și pe un plan mai larg cu societatea. Respingerea de către societate facilitează recidivismul și în scurt timp foștii deținuți revin în detenție prin săvârșirea unor noi infracțiuni. În toate aceste închisori predomină cei proveniți din mediul rural (52% față de 48% din mediul urban), cu infracțiuni ca furtul, spargeri de autoturisme, tâlhării, violuri. Din punct de vedere etnic sunt mai mulți țigani decât români. Fiecare infractor din închisoare e un caz special, de aceea preotul nu trebuie să le predice până nu cunoaște specificul fiecăruia în parte prin dialog personal. Patimile alipindu-se de om, îi întunecă mintea și-l împiedică să ajungă la unitatea lăuntrică prin unirea cu Dumnezeu și prin dragostea manifestată față de semeni. Sufletul chemat și întărit de către preot ca să se elibereze de patimi și eliberat prin harul lui Dumnezeu, este necesar să înainteze fără nici o reținere spre întâlnirea și unirea cu Hristos. Păstorul este cel chemat să conducă acest suflet la desăvârșire, la creștere și maturizare, „la bărbatul desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos”. Misiunea păstorului de penitenciar este una grea. Spre deosebire de cel din parohie, unde slujitorul altarului mai mult propovăduiește, în închisoare preotul se ocupă și de educația moral-religioasă a deținuților, iar unora dintre ei le transmite cunoștințe elementare despre Biserică și despre rolul ei în viață. Capelanul, pe lângă cunoștințele teologice speciale de care are nevoie orice preot, trebuie să fie înzestrat și cu cunoștințe generale cât mai complete, potrivit gradului de cultură și de civilizație penitenciară. Tot preotul de penitenciar este în fiecare instituție de acest gen, pe lângă altele, și consilierul cu probleme spirituale al directorului unității, un sfătuitor apropiat al acestuia, făcând parte din consiliul de conducere și din comisia de eliberare condiționată. El nu este un salariat oarecare și nu poate avea un program anume stabilit ci unul specific misiunii sale, nu întocmit pe ore, trebuind ca oricând și în orice moment să fie la datorie și unde este cazul aplanând toate tensiunile create. Contribuția Bisericii la reeducarea pe cale religioasă în cadrul Trupului lui Hristos îi obligă pe preoți să alerge întru întâmpinarea nevoilor spirituale ale celor ce au greșit cu un deosebit tact pastoral. Nimeni nu are mai mare nevoie de sprijin moral decât această categorie de oameni care așteaptă mângâiere, sprijin și îndrumare de la noi toți care suntem frații lor și trebuie să-i ajutăm pentru a ne bucura în libertate, cu toții, în afara privațiunilor închisorii.
ANEXA 1
Protocol între Patriarhia Română și Ministerul Justiției
privind desfășurarea Asistenței Religioase
în sistemul penitenciar românesc
Avându-se în vedere rolul important pe care Biserica l-a avut în istoria poporului nostru, precum și faptul că Religia ajută la îndreptarea celui ce a încălcat legile divine și cele omenești, în acord cu prevederile generale ale Constituției României privind drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, între Patriarhia Română și Ministerul Justiției se încheie prezentul Protocol:
Art.1 -Activitățile de Asistență Religioasă din sistemul penitenciar românesc vor fi coordonate de Serviciul de Asistență Religioasă, care va funcționa în cadrul Ministerului Justiției în subordinea directă a Secretarului de Stat care răspunde de penitenciare și în relație canonică directă cu Patriarhia Româna.
Art.2 – În fiecare penitenciar sau centru de reeducare pentru minori din România va funcționa un Birou de Asistență Religioasă, care va coordona activitățile de asistență religioasă desfășurate în unitate. Biroul de Asistență Religioasă va fi încadrat cu următorul personal:
a) PREOT CAPELAN;
b) CÂNTAREȚ BISERICESC;
c) ASISTENT SOCIAL.
Art. 3 – Selecționarea preoților capelani se face dintre cei cu o aleasă ținută morală și fără impedimente canonice, pe baza criteriilor legale de încadrare. Din punct de vedere spiritual-canonic, ei se supun ierarhului de care aparțin. Preoții capelani vor participa la activitățile pastorale organizate de Patriarhia Română si Centrele eparhiale pentru personalul bisericesc ortodox.
Art. 4 – Anual, preotul capelan va prezenta un Raport de activitate privind Asistența Religioasă în penitenciarele din România, care va fi înaintat conducerii Ministerului Justiției și Patriarhiei Române. Trimestrial sau la solicitare, preoții capelani de penitenciare vor înainta un Raport de activitate Chiriarhului locului și Serviciului de Asistență Religioasă din Ministerul Justiției.
Art. 6 – Programul de lucru al preoților din sistemul penitenciar va fi de 40 de ore săptămânal și va cuprinde activități liturgice, didactico-educative si pastoral-misionare.
Art. 7 – Ținuta preoților va fi cea canonică.
Art.10 –Sf. Apostoli Petru si Pavel vor fi considerați ca ocrotitori ai sistemului penitenciar din România, iar ziua de 29 iunie se va serba prin servicii religioase și alte programe corespunzătoare.
Art.15 – Acest protocol se încheie pe o perioadă nelimitată și va intra in vigoare la data de 1 iulie 1997.
Art.16 – La aceeasi dată, se abrogă protocolul încheiat între Patriarhia Româna și Ministerul Justiției, semnat la data de 21.10.1993.
+Teoctist Prof. Univ. Dr. Dorin Clocotici
PATRIARHUL SECRETAR DE STAT
BISERICII ORTODOXE ROMÂNE MINISTERUL JUSTITIEI
ANEXA 2
LEGEA nr. 195 din 6 noiembrie 2000
privind constituirea și organizarea clerului militar
M.O. nr. 561/13 nov. 2000
CAPITOLUL I
Dispoziții generale
Art. 1. – (1) Clerul militar se constituie din preoții militari care își desfășoară activitatea în structurile forțelor armate.
– (2) Clerul militar se instituie în Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază, Serviciul de Telecomunicații Speciale și Ministerul Justiției – Direcția Generală a Penitenciarelor, în scopul satisfacerii cerințelor spiritual-religioase
Art. 5. – (2) În campanie, în stare de asediu sau în stare de urgență, serviciile religioase se efectuează în forme și locuri adecvate situațiilor respective.
Art. 6. – (1) La serviciile religioase preoții militari poartă vestimentația cultului de care aparțin, iar în celelalte ocazii, uniforma militară clericală adecvată.
Art. 8. – În toate unitățile și formațiunile militare se interzice atragerea militarilor spre o credință anume, prin forme și mijloace abuzive sau altele decât cele liber consimțite.
CAPITOLUL II
Organizarea clerului militar
Art. 9. – (1) Recrutarea preoților militari se face de către Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază, Serviciul de Telecomunicații Speciale și Ministerul Justiției – Direcția Generală a Penitenciarelor, din rândul personalului hirotonit sau ordinat care are numai cetățenie română, recomandat de un cult legal constituit, licențiat în Teologie pastorală și având cel puțin 2 ani de activitate bisericească.
– (2) Încadrarea preoților militari se face prin concurs.
– (3) Candidații declarați admiși vor urma cursuri de pregătire speci-fice, organizate de instituțiile prevăzute la art. 1, în colaborare cu cultele religioase care au recomandat preoți pentru mediul militar.
Art. 10. – (1) În Ministerul Apărării Naționale, în Ministerul de Interne și în Ministerul Justiției se organizează și funcționează câte o secție de asistență religioasă.
– (2) Clericii angajați potrivit alin. (1) sunt recomandați de episcopul locului sau de șeful local al cultului respectiv, selecționați și abilitați de secțiile de asistență religioasă, și trebuie să îndeplinească cerințele prevăzute la art. 9 alin. (3).
Art. 14. – Preoții militari se subordonează militar-administrativ șefilor structurilor militare în care sunt încadrați și spiritual-canonic ierarhiei bisericești care i-a recomandat.
Art. 15. – Preoții militari sunt asimilați corpului ofițerilor;
MIRCEA IONESCU-QUINTUS
PREȘEDINTELE SENATULUI
VASILE LUPU
PREȘEDINTELE CAMEREI DEPUTAȚILOR,
București, 6 noiembrie 2000.
ANEXA 3
PROIECT
Denumire program: EDUCOREL- Educația religioasă
și morala creștină
Coordonator – preot capelan
Rezumatul proiectului program
În condițiile în care pentru deținuți esențială este libertatea, mesajul creștin este dătător de speranță: În acest cadru se înscrie si asigurarea de către Administrația Națională a Penitenciarelor a dreptului la educație și asistență religioasă pentru persoanele private de libertate fizică. Înarmat cu credința în Dumnezeu și în legătură strânsă cu Biserica, deținutul poate birui păcatul, este mai tolerant cu cei din jur și are o altă viziune asupra finalității vieții sale.
Justificare/ necesitate/ argumentare
Asistând la o tot mai accentuată secularizare a lumii, o inversare a valorilor spirituale și culturale, programul “EDUCOREL” orientează deținutul spre ceea ce Sfinții Părinți ai Bisericii numesc “deosebirea duhurilor”, realizarea distincției dintre bine si rău. “Calea, Adevărul și Viața” reprezentându-le Hristos, Biblia se constituie într-un deosebit de eficient pedagog spre dobândirea fericirii duhovnicești.
De aceea, tematica propriu-zisă va aduce învățăturile moral religioase la zi. Perceptele Evangheliei vor trebui incluse în conștiința socială a deținutului. Se poate ajunge până la o intimizare, astfel încât acesta să spună la un moment dat, reluându-l pe Sf. Ap. Pavel “Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20).
Obiectivele programului EDUCOREL au în centrul lor persoana divino-umană a lui Hristos. Trezirea în deținut a sentimentelor de iubire are ca model ,,iubirea întrupată” – Dumnezeu, credința, opera mântuitoare a lui Hristos etc.
Pe lângă caracterul hristocentric, la fel de important este și cel ecleziologic. Sf.Ioan Gură de Aur spune : „Nu se poate Biserică fără Hristos, dar nici Hristos fără Biserică”.
În termeni generali, EDUCOREL își propune ca principal scop restaurarea persoanei umane, privată de libertate, ajungerea ei la „statura lui Hristos”, chiar hristoforă. Educația moral-religioasă va ține tot timpul cont de faptul că resursele umane cu care se lucrează sunt persoane cu statut unic în fața lui Dumnezeu, create după chipul si asemănarea Sa, dar întunecate, umbrite de păcat.
BIBLIOGRAFIE
A.TEXTE BIBLIE ȘI PATRISTICE
1. BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, Editura IBMBOR, București, 1988.
2. ***, Actele martirice, în trad. rom. de Pr. Prof. Ioan Rămureanu, în P.S.B., vol. 11, Editura IBMBOR, București, 1982.
3. ***, Apologeți de limbă latină, în trad. rom. de Prof. Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol și David Popescu, în P.S.B., vol. 3, Editura IBMBOR, București, 1982.
4. ***, Scrierile Părinților Apostolici, în trad. rom. de Pr. Dumitru Fecioru, în P.S.B., vol.1, Editura IBMBOR, București, 1982.
5. ALEXANDRINUL, Clement, Pedagogul, în trad. rom. de Pr. Dumitru Fecioru, în P.S.B., vol. 4, Editura IBMBOR, București, 1982.
6. HRISOSTOM, Sf. Ioan , Scrieri, în trad. rom. de Pr. Dumitru Fecioru, în PSB vol. 21, Editura IBMBOR, București, 1987.
7. IDEM, Omilii , în trad. rom. de Pr. Dumitru Fecioru, în PSB vol. 23, Editura IBMBOR, București, 1994.
B. CĂRȚI ȘI MONOGRAFII
1. ***, Monografia sistemului Penitenciar românesc, Direcția Generală a Penitenciarelor, București, 2002.
2. ***, Revista Administrației Penitenciarelor din România, Nr. 2, 3, București, 2002.
3. A.P.A.D.O.R., Comitetul Helsinki, Sistemul penitenciar în România 1995-2004, București, 2005.
4. AMZA, Conf. Univ. Dr. Tudor, Conotații criminogene și noi riscuri pentru ordinea publică, Editura Lumina lex, București, 1997.
5. BRANIȘTE, Pr. Ene, Participarea , Editura România Creștină, București, 1999.
6. C. N. S. A. S., Partidul, Securitatea și Cultele, Editura Nemira, București, 2005.
7. CIUCEANU, Radu, Regimul penitenciar din România, Editura Institutului Național pentru studiul Totalitarismului, București, 2002.
8. CÎNDEA, Pr. Spiridon, Contribuții la conducerea pastorală a credincioșilor, Sibiu, 1936.
9. COSTIN, Arhiep. Dr. Vasile, Grija pastorală a Bisericii față de cei din închisori, Editura Ando-Tours, Timișoara, 1998.
10. DIANU, Grigore I., Istoria închisorilor din România-legi și obiceiuri, Editura Curții Regale, București, 1900.
11. DIRECȚIA GENERALĂ A PENITENCIARELOR, Sistem de Programe socio- educative, București, 1998.
12. DURNESCU, Ioan., Asistența socială în penitenciar, Editura Polirom, Iași, 2009.
13. FERARU, Daniela Petronela, Condițiile deținuților din România înaintea aderării , Editura Lumen, Iași, 2008.
14. FLORIAN, Gheorghe, Fenomenologie penitenciară, Editura Oscar Print, București, 2003.
15. IDEM, Psihologie penitenciară, Editura Oscar Print, București, 1996.
16. FONTA, Ilie, Libertatea religioasă în lumea contemporană, Editura Stephanus, București, 1994.
17. FOUCAULT, Michel, A supraveghea și a pedepsi. Nașterea închisorii, Editura Paralela 45, București, 2005.
18. GHEORGHE, Constantin, DURLEA, Ionel, Cartea asistenței religioase, Editura Ministerului de Interne, București, 2001.
19. HIEROTHEOS, Ep. de Nafpaktos, Psihoterapia ortodoxă, Editura Învierea, Timișoara, 1998.
20. ICĂ, Ioan. I. jr., Gândirea socială a Bisericii, Editura Deisis, București, 1994.
21. LIVADĂ-CADESCHI, Conf. Dr., Ligia, De la milă la filantropie, Editura Nemira, București, 2001.
22. PALADE, Pr. Dr. Sânică, Taina Sfintei Spovedanii, mijloc de pastorație individuală, Editura Sf. Mina, Iași, 2002.
23. RĂDULESCU, Dr. Sorin M., Devianță, criminalitate și patologie socială, Editura Lumina lex, București, 1999.
24. STOICA, Prof. Corneliu, Istoria ilustrată a orașului Tg. Ocna, Editura Aristarc, București, 2003.
25. TÂRÂLĂ, Arhim. Zosima, Pidalion, București, 1992.
26. VINTILESCU, Pr. Petre, Spovedania și duhovnicia, Alba-Iulia, 1995.
27. VLAICU, Pr. Dr. Patriciu, Locul și rolul recunoscut Bisericilor în țările Uniunii Europene, Editura Arhidiecezană, Cluj, 1998.
C. STUDII ȘI ARTICOLE
1. BELEA, Pr. Nicodim, Funcționarea soteriologică și educativă a Tainei Spovedaniei, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, C (1982), nr.5-6, p. 478-483.
2. BRANIȘTE, Pr. Ene, Viața lăuntrică și trăirea religioasă a preotului, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, XCIX (1981), nr.7-8, p. 750-756.
3. BUCHIU, Pr. Dr. Ștefan, Biserica și Armata- tradiție și actualitate, în ,,Vestitorul Ortodoxiei”, VIII (1996), nr. 148, p. 2-3.
4. CARAZA, Diac. Asist. Ioan, Învățătura Bisericii Ortodoxe despre sfințenia lăcașului de cult, în ,, Biserica Ortodoxă Română”, CIX (1992), nr. 4-6, p. 72-100.
5. CHIRICA, Pr. Constantin Gr, Biserica și sănătatea poporului, în ,,Teologie și Viață”, II (LXVIII) (1992), nr.1-3, , p. 113-122.
6. CIUHANDU, Dr. Gheorghe, Pentru cei robiți și pentru mântuirea lor. Chestiunea penitenciarelor, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, XLI(1923), nr. 9, p. 609-617.
7. CÎNDEA, Pr. Spiridon, Taina Sfintei Mărturisiri, ca mijloc de pastorație individuală, în ,,Mitropolia Olteniei”, VIII (1956), nr. 6-7, p. 318-323.
8. COMAN, Pr. V., Viața parohiei, în ,,Mitropolia Ardealului”, III (1958), nr. 1-2, p. 121-126.
9. CREȚU, Pr. Drd. Vasile, Comunicarea în predică, în ,,Ortodoxia”, LV(2004), nr. 3-4, p. 161-197.
10. DINU, Pr. Lect Dr. Adrian, Duhovnicul, doctor al sufletelor oamenilor și educator în procesul formării lor duhovnicești, în ,,Teologie și Viață”, XIX (LXXXV)(2009), nr.1- 4, p. 69-94.
11. DRĂGULIN, Pr. Dr. Asist. Gheorghe I., Victimele pușcăriilor comuniste și ale Revoluției, în atenția aghiografului contemporan, în ,, Biserica Ortodoxă Română”, CIX (1991), nr. 7-9, p. 91-98.
12. DURĂ, Pr. Nicolae V., Statele Uniunii Europene și cultele religioase, în ,,Ortodoxia”, LX (2009), nr. 4-6, 2009, p. 49-73.
13. IDEM, Norme canonice referitoare la îndatorirea învățătorească și omiletică a preotului, în ,,Mitropolia Banatului”, XXXIII (1983), nr. 3-4, p. 132-155.
14. IACOBESCU, Pr. Ilie, Filantropia creștină, în trecut și azi, în ,,Studii Teologice”, II (XLII) (1990), nr. 4, p. 105-109.
15. LATOȚKI, Dr. Gh. Importanța religiei în opera de educație morală a deținuților, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, LVII (1939), nr. 7-8, p. 448-456.
16. MÂNDRILĂ, Carmen, Biserica și începuturile asistenței sociale, în ,,Teologie și Viață”, LXXV (1999), nr. 7-12, p. 71-74.
17. MIRON, Arhim. Lect. Dr. Vasile, Taina Sfintei Spovedanii, mijloc de pastorație individuală și piatră de hotar în îndreptarea sufletească a credinciosului, în ,,Studii Teologice”, II (LVI) (2004), nr. 3-4, p. 63-84.
18. MOISIU, Pr. Prof. Dr. Alexandru, Noi și importante principii și metode pastorale, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, XCII (1974), nr. 7-8, p. 963-969.
19. NACLAD, Pr. Dr. Constantin, Valoarea educativă a cultului divin, în ,,Teologie și Viață”, XV (LXXXI) (2005), nr.1- 6, p. 251-265.
20. NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Cultul liturgic față de nevoile și crizele spirituale ale timpului nostru, în ,, Biserica Ortodoxă Română”, CIX (1991), nr. 10-12, p. 106-109.
21. NICULCEA, Pr. lect. dr. Adrian, Elemente pentru o doctrină socială a Bisericii, în ,,Ortodoxia”, LVII (2006), nr. 3-4, p. 66-88.
22. POP, Protos. Drd. Irineu,Chipul și asemănarea lui Dumnezeu,în,,Glasul Bisericii ”,XLVIII (1989), nr. 2-3, p. 79-94.
23. POPESCU, Prof. Teodor M., Predica – o mărturisire a preotului, în ,, Glasul Bisericii”, XIII (1954), nr. 11-12, 1954, p. 660-665.
24. RUSU, Pr. Augustin, Personalitatea preotului în structurile militare, în ,,Vestitorul Ortodoxiei”, VI (1994), nr. 125, p. 2.
25. SÂRBU, Pr. Prof. C, Duhovnicul cunoscător de suflete, în ,,Mitropolia Olteniei”, IX (1957) nr. 3-4, p. 138-141.
26. SINAITUL, P.S. Teofan, ,,Este impresionantă dorința deținuților de a primi taina Spovedaniei”- interviu, în ,,Vestitorul Ortodoxiei ”, VI (1994)nr. 111, 1994, p. 5.
27. TÂRGOVIȘTEANUL, Episcop Vasile, Opera caritativă în primele secole creștine, în ,,Ortodoxia”, XLIII (1991), nr. 2, p. 143-153.
28. YANNARAS, Christos, Reflecții antropologice, în ,,Vestitorul Ortodoxiei”, VII(1995) nr. 147, p. 3-4.
29. LATOTKI GH. DR. "Importanta Religiei In Opera De Educatie Morala A Detinutilor" – B. O. R. 7 – 8/1939 Pg. 459
Cuprins
Introducere 3
Capitolul I.Considerații generale privitoare în alte instituții publice decât cea penitenciară 6
I.a Biserica și Armata 8
I.b Asistența Religioasă în Ministerul de Interne 10
I.c Asistența Religioasă în spitale și instituții de ocrotire socială 11
Capitolul II. Grija pastorală a Bisericii pentru cei întemnițați 13
II.a Filantropia creștină în epoca veche 13
II.b Perioada primelor secole creștine 14
II.c Perioada Evului Mediu 20
II.d Perioada modernă 21
II.e Statele Uniunii Europene și Asistența religioasă în penitenciare 25
II.f Cadrul legislativ al asistenței religioase în penitenciare 31
II.g Sfinții Petru și Pavel, ocrotitorii penitenciarelor 34
Capitolul III. Condiții specifice mediului din închisoare 37
III.a Populația penitenciară 37
III.b Privațiuni ale închisorii 38
III.c Fenomene disfuncționale în mediul penitenciar 41
III.d Factori ce pot îngreuna pastorația preotului în închisoare 45
Capitolul IV. Preotul și rolul său de duhovnic 47
IV.a Calitățile preotului de penitenciar 47
IV.b Legătura dintre preot și cadrele unității 50
IV.c Sf. Taină a Spovedaniei și roadele ei 50
IV.d Importanța cultului în viața persoanelor aflate după gratii. Sf. Liturghie în penitenciare 56
IV.e Mijloace ajutătoare în pastorația celor închiși 60
Concluzii 63
Anexe……………………………………………………………………………………65-70
Bibliografie 71-75
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Consideratii Generale cu Privire la Asistenta Religioasa (ID: 167483)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.