Combaterea Arianismului. Sinodul I Ecumenic (325) Si Situatia Post Sinodala

Teologie

Combaterea Arianismului. Sinodul I Ecumenic (325) Si Situatia Post Sinodala

Byadmin ianuarie 1, 2024

INTRODUCERE

Încă de la începutul relației dintre Stat și Biserică, conflictele interioare ale Bisericii au afectat integritatea și pacea Statului. Această relație a celor două s-a dovedit a fi de-a lungul timpului controversată și a avut repercusiuni în viața politică și religioasă din acele timpuri, dar și a marcat evoluția și parteneriatul Stat – Biserică atât în perioada marcată de apariția și dezvoltarea arianismului, cât și în secolele următoare.

Perioada primelor secole creștine s-a dovedit a fi una zbuciumată chiar de la început. Biserica, după cum observăm și astăzi, se află într-un permanent asediu, încasând lovituri după lovituri și atitudin ostile din multe părți. Acest lucru nu a fost diferit nici la început, ea având de-a face încă de la naștere cu persecuțiile îndreptate împotriva ei de către împărații romani persecutori. Relația strânsă dintre mediul religios și politic este observată încă din timpul păgânismului, când în cadrul statului roman exista spre exemplu cultul împăratului, cult căruia trebuiau să se supună toți cetățenii imperiului roman, nesupunerea ducând la considerarea acelor nesupuși drept dușmani ai Statului. Trecând peste perioada persecuțiilor, Biserica lui Hristos, în timpul împăratului Constantin cel Mare ajunge să cunoască stadiul de religio licita, aceast privilegiu fiind marcat nu doar de o toleranță și recunoaștere acordată creștinilor, ci și de anumite privilegii și retrocedări acordate.

După această acceptare a creștinilor în sânul religiilor acceptate de imperiul roman, sub conducerea lui Constantin cel Mare, creștinismul începe să ia amploare și săpătrundă în viața publică și în straturile ierarhice ale statului roman al acelei vremi. Constantin cel Mare a realizat că pentru ridicarea unui imperiu ce să dăinuiască peste veacuri este nevoie ca elementul religios să nu fie unul de sincretism, ci întregul imperiu să fie adunat sub deviza unei singure credințe, această credință fiind cea creștină. Constantin cel Mare dorea să pună bazele unui imperiu creștin, în care Biserica urma să aibă o mare responsabilitate, în ceea ce privește nu doar unitatea socială, cât mai ales cea religioasă.

Trecând din poziția de dușman al Statului în cea de religio licita, Biserica creștină face de asemenea trecerea de la persecuțiile din partea Statului, de la lupta împotriva păgânismului și a filosofilor la intensa luptă pentru păstrarea integrității dreptei credințe. Întrucât încă se afla la început de drum Biserica se confrunta cu problema pregnantă a definirii propriilor dogme și învățături de credință, pe lângă acest lucru având de-a face și cu lupta contra amalgamului de grupuri religioase ce amenințau Biserica cu scindarea. Așadar observăm că prioritară în viața și activitatea Bisericii în această perioadă de început se prezintă problema stabilirii propriei învățături de credință. Scăpând de perioada persecuțiilor din partea păgânismului, păstrându-se nealterată în ființa ei, Biserica se lovește acum de o prigoană venită din interiorul ei, una ce amenință integritatea ei doctrinară, din partea ereticilor care se prezintă mult mai crunți decât păgânii în ceea ce privește lupta împotriva ei.

Astfel în secolul IV apare una dintre cele mai grele confruntări ale Bisericii cu erezia ariană. Apariția acesteia este provocată de Arie, un personaj destul de complex în istoria Bisericii. Arianismul ar putea fi definit în cel mai simplu mod drept o concepție rațional-umană de înțelegere a creștinismului, o coborâre a lui de la înălțimea de religie revelată de Dumnezeu-Tatăl prin însuși Fiul Său Iisus Hristos la nivelul religiilor naturale păgâne. Arianismul este în fond o încercare de explicare filozofică a tainei întrupării Fiului, încercare raționalistă, proprie filozofie grecești. Arie combătea egalitatea și consubstanțialitatea Fiului lui Dumnezeu cu Dumnezeu-Tatăl și prin aceasta nega Dumnezeirea Fiului. El susținea cu tenacitate subordinațianismul, adică ideea eronată că Fiul lui Dumnezeu este mai mic decât Dumnezeu-Tatăl, devenind prin aceasta întemeietorul unei erezii puternice și răspândite, care a tulburat creștinătatea mai mult de șaizeci de ani, de la 318 până la 380 și nu numai. Menționăm doar succint aici că deși, oficial, ereziile hristologice aveau să fie condamnate la Sinodul al II-lea Ecumenic din Constantinopol, din anul 381, au dăinuit mulți ani de atunci și chiar aveau să influențeze gândirea religioasă a unor comunități religioase.

Arianismul vine ca un șoc în lumea creștină, fiind primul concept bine elaborat care ataca tradiția și învățătura creștină a primelor trei secole. Erezii mai existaseră, dar forța cu care ea s-a răspândit și a lovit comunitățile creștine a fost impresionantă.

În momentul în care această erezie ia amploare și având în vedere și faptul că Biserica devenise deja un element de bază al Statului având parte de privilegii și relații strânse cu conducerea imperială, Constantin cel mare se vede nevoit, în ciuda eforturilor de mediere între cele două tabare religioase, să convoace un sinod în care să se pună în discuție erezia ariană și soluționarea acesteia. În această situație se vede clar relația prezentă între Stat și Biserică prin intervenția Împăratului Constantin cel Mare, primul împărat ce se implică pentru ajutorarea Bisericii în ceea ce privește dezvoltarea ei și încadrarea ei în Stat.

Lucrarea de față dorește să prezinte impactul acestei erezii asupra Bisericii și a relației dintre ea și Stat. Inevitabil, existând o atât de strânsă legătură între cele două, această erezie a produs disensiuni între ele, dar și în sânul poporului, între creștini și cei care aderaseră la creștinism.

Nu știu dacă am vreun motiv precis pentru care am ales această temă de licență, însă unul dintre posibilele motive care m-au dus la alegerea acestei teme a fost interesul stârnit de această trecere, în materie de lupte ale Bisericii, de la un conflict exterior, reprezentat de disputele cu păgânismul și filosofii păgâni, la un conflict interior. Prin această lucrare încerc să prezint doctrina ariană, una dintre primele erezii care a dus la cristalizarea unei părți din doctrina ortodoxă referitoare la Treime, dar mai ales influențele avute de ea în ceea ce privește relația Stat – Biserică, felul în care aceasta a influențat viața religioasă și politică din acea vreme.

În ceea ce privește secțiunea aceasta a primelor secole și a disputelor creștinismului cu ereziile și evoluția Bisericii avem o numeroasă și bogată bibliografie la Sfinți Părinți și scriitori precum: Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, Lactanțiu, Casiodor, Teodret episcopul Cirului, Eusebiu de Cezareea, Atanasie cel Mare. De asemenea mi-au mai fost de ajutor în elaborarea acestei lucrări autori precum: Nicolae Chifăr, Ioan Rămureanu, Kostas Karasthasis, Nicu Dumitrașcu, Marius Țeplea și mulți alții.

Având în vedere bogata bibliografie în ceea ce privește atât tratările din punct de vedere al temei cât și din punct de vedere istoric nu voi putea spune că am adus ceva nou sau original în ceea ce privește această temă. Cu toate acestea am încercat să arăt în lucrarea de față, folosindu-mă de izvoarele avute la dispoziție, relația legată între Statul Bizantin și Biserică în timpul împăratului Constantin cel Mare, axându-mă mai mult pe problema arianismului și felul în care acesta a influențat relația dintre cele două, dar și modul în care acestea activat sub influența ereziei. Lucrarea se împarte pe patru mari capitole. Primul capitol vrea să fie o ilustrare a contextului politic și religios întâlnit în perioada trecerii creștinismului de la stadiul de religio ilicita la cel de religio licita. Cel de-al doilea capitol vizează nașterea ereziei ariene precum și răspândirea ei în mediul bizantin, într-o perioadă în care dogmele Bisericii nu erau încă bine stabilite, delimitate. În penultimul capitol am încercat să redau lupta Bisericii contra arianismului și necesitatea imperioasă a implicării împăratului Constantin în această dispută ce amenința scindarea creștinilor și integritatea imperiului precum și sinoadele ce au combătut această erezie și perioada de după acestea, ultimul capitol fiind dedicat arianismului ce s-a făcut prezent nu doar în structurile ierarhice ale Bisericii creștine, dar și în structurile politice, precum și influențele sale în cadrul conducerii imperiului.

1. Contextul politic și religios al sfârșitului secolului al III-lea și începutul secolului al IV-lea

Relațiile dintre Biserică și puterea politică în Imperiul roman, și mai târziu în Imperiul bizantin, în primele secole ale creștinismului, au făcut obiectul unor cercetări istorice destul de ample, ceea ce ne oferă astăzi o bibliografie destul de bogată. Sigur că acest raport s-a metamorfozat sub diverse forme: de la stări de pace și ambianță, la stări latente de contradicții, până la conflicte extrem de puternice și de violente. Însă acest gen de conflict, după cum afirma și Luigi Sterzo „poate capătă, după caz, o formă juridică sau una politică, dar în fond avem întotdeauna de a face cu un conflict de conștiință, pentru că ceea ce se află în joc este personalitatea umană”.

Acest raport Biserică și Stat a constituit de-a lungul timpului un subiect destul de controversat, influențând întreaga istorie. Acest raport prezintă interes și acum, pentru a putea pune în evidență modele care s-au dovedit de succes dar și pentru a ne poziționa critic față de sistemele mai puțin productive sau chiar degresive pentru umanitate. Iar în capitolul de față vom vorbi, nu întâmplător, despre această relație și îmbinare a politicului cu religiosul la sfârșit de secol II și început de secol III. Spun nu întâmplător, deoarece această perioadă reprezintă o perioadă în care această relație Stat-Biserică a suferit majore dispute dar și clarificări și statorniciri.

Trebuie să afirmăm dintru început că din punct de vedere social nu există nici un avantaj să fii creștin, până la începutul secolului al IV-lea, în vremea lui Constantin cel Mare. Și totuși, oameni din toate straturile societății romane au ales să fie creștini. De ce? Răspunsul e foarte simplu: în creștinism au căzut barierele dintre clasele sociale, căci creștinii se socoteau întrei ei egali, sclavii cu stăpânii, nobilii cu oamenii de rând, fiind cu toți frați.

1.1. CONTEXTUL POLITIC

1.1.1. Persecuțiile

Este bine știut faptul că în primele secole există o strânsă legătură între creștinism și viața politică. Ori acest lucru scotea și mai tare în relief discrepanța dintre păgânism și creștinism. Pe fondul acesta, refuzul creștinilor de a adopta cultul împăratului și al zeiței Roma a constituit unul dintre motivele care au generat persecuțiile.

Alături de cauzele politice enumerate mai sus, se mai numără și câteva cauze religioase care au determinat existența persecuțiilor. Aceasta deoarece între creștinism și religia Greco-romană exista o mare deosebire. „Creștinismul era o religie nouă, monoteistă, spirituală, morală, în timp ce păgânismul era o religie veche, politeistă, idolatră și decăzută”. Ori păgânii socoteau această nouă credință a creștinilor o lepădare de învățătura strămoșilor, o neascultare, un așa zis mos majorum. Din această cauză era foarte ușor de dat vina pe acești creștini pentru orice calamitate care se abătea asupra poporului.

Persecuțiile au fost inițiate de către împărații romani încă din primul secol creștin. Cauzele persecuțiilor sunt diverse și se pot împărți cam în patru categorii: religioase, politice, moral-sociale și aulice.

În ce privește motivele religioase, contrastul dintre cele două religii era destul de mare. Păgânismul promova imoralitatea, în schimb ce creștinismul era cizelat, moral și propaga ideea de ordine și relație armonioasă cu divinitatea. Păgânii erau de părere că cele mai mari cataclisme se datorează supărării zeilor pentru faptul că nu toți din imperiul se închină lor. Apologeții Bisericii au dus o muncă asiduă în ilustrarea faptului că noua religie nu este nici pe departe o religie care dorește răul imperiului și încercau să argumenteze texte de apărare împotriva acuzelor venite din partea romanilor. Spre exemplu, Sfântul Iustin Martirul și Filosoful a fost poate cel mai prolific apologet, după părerea noastră.

Interesant este faptul că acuzele de imoralitate veneau din partea păgânilor la adresa creștinilor. Iată cum Sfântul Iustin face diferențierea dintre cele două religii: „Întrucât ne privește pe noi, pentru a nu săvârși nici o nedreptate și nici o impietate, noi am fost învățați că a expune, adică a părăsi pe copii, este un obicei al celor răi; mai întâi, pentru că aproape pe toți aceștia îi vedem îndrumați către prostituție — nu numai pe fete, ci și pe băieți — și, așa cum se spune despre cei vechi că hrăneau cirezile de boi sau turmele de capre și de oi, sau hergheliile de cai de pășune, tot așa și acum sunt crescuți copiii, spre a fi folosiți numai la desfrânare și că la toate popoarele se găsesc, deopotrivă, mulțime de femei, de ființe cu sexul nedeterminat, sau de făpturi infame, care se ocupă cu sacrilegiul acesta. Iar voi, în loc să stârpiți din lumea voastră niște asemenea creaturi, luați de la ele plăți, tribute și impozite. Și, printre aceștia de care se folosește cineva spre împreunare neîngăduită, lipsită de pietate și necurată, nu este exclus să se găsească vreun copil, vreo rudenie sau vreun frate al său. Alții își prostituează pe înșiși copiii și soțiile lor și se mutilează în chip public în vederea prostituției și iau în felul acesta parte la misterele Mamei zeilor. Fiecăruia dintre cei socotiți zei de către voi, i se dă drept atribut marele și misteriosul simbol al șarpelui. Și cele săvârșite și cinstite în chip public de către voi, ne acuzați pe noi că le-am săvârșit, cu luminile stinse și cufundați în întuneric. Dar aceste acuzații, în măsura în care noi suntem nevinovați de a săvârși asemenea lucruri, nu ne aduc nici o pagubă, ci dimpotrivă, ele păgubesc pe cei ce le săvârșesc și care aduc mărturii mincinoase împotriva noastră”. Același Sfânt Părinte face o diferențiere clară între religia păgânilor care este o emanație a demonilor și religia creștină care cinstește pe Dumnezeul cel adevărat: „Cei care predau tinerilor basmele cele alcătuite de poeți nu aduc nici o dovadă acelora pe care-i învață, iar noi putem să dovedim că tot ceea ce s-a spus de către ei, s-a spus spre înșelarea și rătăcirea neamului omenesc, cu concursul demonilor celor răi. Căci știind, prin profeți, că Hristos cel propovăduit va veni și că oamenii impioși vor fi pedepsiți prin foc, ei au arătat că și despre Zeus se spune că a avut mulți fii, socotind cu aceasta că vor putea face pe oameni să creadă că și cele spuse cu privire la Hristos sunt o fabulă, asemănătoare cu cele spuse de poeți. Niște astfel de lucruri s-au spus și la eleni și la toate celelalte neamuri, mai ales acolo unde au aflat că profeții au proorocit că se va crede în Hristos. Dar, că, chiar auzind cele spuse prin prooroci, ei nu le-au înțeles cu exactitate și că rătăcind, astfel au imitat la rândul lor cele referitoare la Hristosul nostru, vă vom arăta îndată. După cum am spus mai înainte (cap. XLIV, 8), profetul Moise a fost cel mai vechi decât toți scriitorii și, prin el, așa cum am arătat, s-a profețit astfel: Nu va lipsi conducător din Iuda, nici îndrumător din coapsele lui, până ce va veni Acela căruia I s-a rezervat; și El va fi așteptarea neamurilor, care va lega de vița de vie asinul Său, spălând în sânge de strugure îmbrăcămintea Sa130. Deci, demonii auzind de aceste cuvinte profetice au spus despre un oarecare Dionysos că a fost fiul lui Zeus și că acesta a fost descoperitorul viței de vie;' ei au introdus necesitatea utilizării vinului în misterele acestuia și au învățat despre el că, sfâșiat apoi în bucăți, s-a ridicat la cer. Și deoarece prin profeția lui Moise nu se arăta în mod clar dacă Cel ce trebuia să vină era Fiul lui Dumnezeu și dacă urcat pe asin va rămâne pe pământ sau Se va ridica la cer și cum numele de mânz putea să însemne atât un mânz de asin, cât și un mânz de cal, neștiind deci, dacă Acela care era anunțat, trebuia să-Și manifeste prezența Sa urcat pe un asin sau pe un cal și dacă va fi Fiu al lui Dumnezeu, așa cum am spus mai înainte131, sau un fiu de om, au spus despre Bellerophon, care a fost om dintre oameni, că s-a ridicat la cer, pe calul Pegas. Iar atunci când au auzit, printr-un alt profet, Isaia, că avea să Se nască dintr-o Fecioară și că Se va înălța la cer prin propria Lui putere, demonii au susținut că este vorba despre Perseu. De asemenea, când au luat cunoștință de cuvintele: Puternic ca un gigant, care-și urmează calea sa, ei au spus că este vorba despre Hercule cel puternic, care a parcurs toată lumea. în fine, atunci când au aflat, iarăși, că s-a profețit că El va vindeca toată boala și va învia morții, demonii au scos la iveală pe Asclepios”.

Dacă vorbim de cauzele politice, în cadrul statului roman, între religie și administrația laică era o strânsă legătură. Creștinii practicând alt cult s-au desprins de puterea politică ceea ce ducea la sciziunea cetățenilor în Stat. Mai mult decât atât, Statul se simțea amenințata de mânia zeilor, fapt care putea duce la nereușită în războaie și chiar pierderi teritoriale majore care ar fi afectat economia țării. Mi mult decât atât, cultul aulic era considerat a fi parte constituentă a cultului religios. În concepția romană, oricine nu se supunea împăratului era dușman al Statului. Același Sfânt Părinte, Iustin Martirul, avea să ilustreze faptul că religia creștină nu promovează reticența față de Stat, ci militează pentru bunăstarea acestuia: „Noi suntem niște ajutători și niște aliați ai voștri, mai mult decât toți ceilalți oameni, în ce privește pacea, atunci când suntem de părere că este cu neputință să se ascundă de la fața lui Dumnezeu vreun răufăcător, vreun avar, vreun perfid sau vreun virtuos și că fiecare dintre aceștia, potrivit faptelor lui, pleacă de aici fie spre pedeapsa cea veșnică, fie spre mântuirea cea veșnică. Dacă toți oamenii ar cunoaște acestea, atunci nu ar mai prefera cineva să săvârșească pentru o scurtă vreme răutatea, știind că după aceasta urmează să se ducă la condamnarea cea veșnică prin foc, ci s-ar reține, în tot chipul și s-ar împodobi cu virtutea, ca să obțină bunurile cele de la Dumnezeu și să fie eliberat de chinuri. Căci nu pentru legile și pedepsele impuse de voi caută să se ascundă cei ce săvârșesc răul; ci ei săvârșesc răul, știind că este cu putință să rămână ascunși de voi, care sunteți și voi niște oameni. Dacă ar afla însă și s-ar convinge că este cu neputință să rămână ceva ascuns înaintea lui Dumnezeu, nu numai din cele săvârșite, ci chiar din cele numai intenționate, credem că sunteți și voi de acord că numai pentru pedepsele care îi amenință, ar căuta să fie, în tot chipul, niște oameni onești”.

Cu toate aceste, până în anul 249, persecuțiile aveau un caracter local nu erau impuse și în unele zone chiar lipseau cu desăvârșire. Însă, de la Deciu și până la sfârșitul domniei lui Diocletian (285-305), creștinii erau persecutații pe baza unui edict, valabil în tot Imperiul. Astfel sub împărații Diocletian, Galeriu (293-305), Maximian Hercule (286-305) și Constanțiu Clor (293-306), întâlnim persecuția de cea mai amploare. Aceștia au dat patru edicte de persecuție, trei în 303 și al patrulea în ianurie-februarie 304, prin care se dădea libertate și chiar se îndemna la distrugerea locașurilor de cult, interzicerea adunărilor creștine și cea mai gravă măsură, pedepsirea extreme de dură a clericilor și mirenilor care nu se lepădau de credința în Hristos.

Dioclețian a pus bazele unei reforme în domeniile de organizare politică, militară și administrativă, începută de dinastia Severilor. Puterea decizională era concentrată în mâna împăratului și a demnitarilor săi, care formau sacrum consistorium au fost reorganizate și provinciile, imperiul numărând 100, grupate în 12 dioceze, acestea, la rândul lor formând patru prefecturi: Orient, cu capitala la Nicomidia, Illyricum la Sirmium, Italia la Mediolanum, apoi Roma și în cele din urmă la Ravena și Galia la Treveri. Imperiul Roman era la un pas de colaps, iar criza economică din secolul al III-lea era aproape să desființeze imperiul. Pe plan administrativ Dioclețian a fost poate cel mai competent împărat roman, reușind să reabiliteze economia Statului prin reformele sale de-a dreptul inovatoare. Iată ce ne spune istoricul Timothy E. Gregory despre situația imperiului din ultimii 50 de ani pană la urcarea pe tron a lui Dioclețian: „În cei 50 de ani scurși între moartea lui Alexandru Sever și ascensiunea lui Dioclețian (235-284) la tron, întregul stil roman de viașă s-a aflat la un pas de colaps, de la guvernare și structură militară până la economie și sistemul de gândire ce caracterizează lumea antică până în acel moment. În termeni politici, în toată această perioadă nici un împărat nu a avut o poziție sigură și aproape toți au avut parte de moarte violentă, fiind uciși de rebeli. Frontierele imperiului s-au rupt, inamicii statului au dat năvală, mai ales din miazănoapte și din răsărit, și diverse părți ale imperiului au devenit practic independente. Între timp, economia se prăbușise, inflația ridicase prețurile, iar banii își pierduseră practic orice valoarea. Deloc surprinzător, în mijlocul acestor dificultăți a apărut și ceea ce am putea numi o criză culturală, caracterizată de schimbări de stil în artă, literatură și religie. De multe ori, istoricii descriu această perioadă ca pe una de «anarhie militară», pentru că puțini împărați au domnit îndeajuns de mult încât să fondeze dinastii ori să implementeze măsuri ferme; majoritatea acestor conducători efemeri au fost militari simpli și fără prea multă educație sau pregătire pentru cârmuirea imperiului”.

De asemenea trebuie să subliniem faptul că Dioclețian a fost cel care a inaugurat noua formă de guvernare, didarhia, punând ca și co-domnitor pe Maximian. După ce Dioclețian îl numește pe Maximian Herculius ca și co-august, pentru partea occidentală, în anul 292, respectiv 293, cei doi își iau câte un ajutor numit cezar: Dioclețian îl numește ca cezar pe ginerele său, Maximiam Galeriu, iar Maximian Herculius, pe Constanțiu Chlor. Putem observa că cele imperiul, după nici 10 ani este împărțit în patru regiuni, care avea conducători diferiți. Evident că acești conducători aveau să se impună și să guverneze în felul lor, ceea ce duce la specificitate și distincție între cele patru teritorii. Dioclețian este augustul suprem și întreg imperiul știa acest lucru, deși exista această împărțire teritorială. Acesta emite patru edicte impotriva creștinilor (trei în anul 303, iar unul în anul 304), iar fiindcă Dioclețian este corelat foarte ușor cu partea orientală, apare repulsia din partea occidentalilor persecutați, față de partea răsăriteană a imperiului.

Dioclețian a început practic lupta de purificare a armatei de elementele periculoase în anul 298. O informație prețioasă, pe care nu o putem trece cu vederea este martirajul preotului Epictet și a tânărului Astion, la Halmyris, pe brațul Sfântul Gheorghe al Dunării, în anul 300. Prin aceasta luăm cunoștință și despre episcopul Evangelicus, „primul episcop atestat documentar la Tomis”.

După aceasta au urmat cele patru edicte despre care aminteam anterior și care au adus pedepse grele asupra creștinilor, majoritatea fără nici un motiv, toate aceste acțiuni se desfășurau sub lozinca: „Nomen christianorum deleto”.

Chiar și în perioada următoare, perioada de tranziție a tetrarhiei nu s-a schimbat cu nimic lucrurile pentru creștini. Constrângerea la sacrificii se face pe baza de tabel nominal, iar majoritatea mărturisitorilor creștini erau obligați la munca în mine sau în carierele de piatră.

După ce Liciunius și Contanstin își biruie fiecare augustul alături de care conduceau Răsăritul, respectiv Apusul, cei doi au început să arate interes pentru chestiunile de ordin religios. Acestui șir de grave și grele persecuții i s-a pus punct prin ajungerea la domnie a împăratului Constantin cel Mare. Acesta a asigurat creștinilor libertate în tot Imperiul roman prin publicarea edictului din 313 de la Mediolanum, care oferea toleranta creștinilor. Ba mai mult, creștinismul devenea din religio ilicita o religio licita.

Această atitudine a împăratului a avut repercusiuni și în dreptul penal, în sensul în care tratamentul din închisori s-a mai îmblânzit, înlăturându-se pedepse ca: răstignirea, zdrobirea picioarelor și stigmatizarea.

Observăm că, odată cu Constantin, s-a realizat una dintre cele mai mari revoluții ale istoriei, Imperiul roman a devenit creștin, din păgân cum era înainte. „E vorba așadar de un eveniment de o relevant excepțional pentru istoria Bisericii, dar și pentru întreaga istorie a omenirii, din cauza nenumăratelor influențe pe care acest eveniment îl are asupra sferei sociale, cultural, politice și economice”.

Revoluția constantiniana a fost determinate de patru factori esențiali:

a. Profundele modificări politice, economice și sociale, pe care perioada clasică le-a suferit în timp;

b. Număratele exigent ideale și spiritual care au luat naștere în raport cu schimbarea scenariului lumii;

c. Ne-adecvarea religie păgâne în a satisface astfel de exigent, în special cele cu privire la existent intimă a persoanei;

d. Capacitatea creștinismului de a întâmpina aceste exigent într-un mod cu totul particular.

1.1.2. Participarea creștinilor la viața publică

După Edictul de la Mediolanul, creștinii încep încet-încet să pătrundă în viața publică s Statului, privilegiu de care nu s-au bucurat în ultimii 250 de ani. Sărbătorile păgâne erau străine creștinilor, nu acordau cinstire Cezarului ca unei divinități. Astfel „casele creștinilor rămâneau singurele neîmpodobite la marile sărbători păgâne, când toate celelalte case erau pline de flori și tămâieri. Creștinii nu frecventau teatrele, amfiteatrele, circurile, hipodromurile, fiind acuzați de inerție publică. Participarea acestora la viața publică, politica și administrative era nesemnificativă; abia la sfârșitul secolului al III-lea se va îmbunătăți participarea creștinilor la conducerea imperiului și a structurilor sale”.

Așadar observăm faptul că, creștinii participau prea puțin la viața publică, și astfel nu puteau fi acuzați de interese obscure împotriva statului român. Ba mai mult, „în toate comunitățile creștine se înălțau rugăciuni pentru sănătatea împăratului și pentru bunăstarea tutror cetățenilor, pentru păzirea de orice rău ar putea veni asupra statului”.

Din cauza acestei separări de o parte a vieții publice, creștinii sunt acuzați de mizantropie și de „ură față de umanitate”.

Masa lor în comun, agapele, erau specific pentru societatea și ospitalitatea creștină.

Așadar creștinii erau într-o situație paradoxală, așa cum afirma și autorul lucrării Către Diognet, în care afirmă: „Creștinii nu sunt cu nimic diferiți față de ceilalți oameni (…) nu trăiesc în orașe separate și se conformează obiceiurilor locale, dar respectă și regulile extraordinare ale republicii lor spirituale”. Pe de altă parte creștinii puteau fi întâlniți peste tot, chiar în palatul împăraților romani, din secolul al III-lea.

Sigur că întâlnirile dintre creștini și păgâni erau inevitabile, iar locurile de întâlnire deveneau piețele publice, băile, atelierele, și bibliotecile. Trebuie să menționăm faptul că Edictul lui Liciniu și Constantin vine ca o reconfirmare a unei decizii pe care Galeriu o dăduse în anul 311, cu puțin timp înainte de moartea sa, în ce privește libertatea de manifestarea a tuturor cultelor religioase. Vom reda și textul acestuia așa cum ni-l prezintă Lactanțiu și trebuie remarcat faptul că el este faptul prin care relația dintre Stat și Biserică începe să se remedieze, dar și momentul în care tensiunea dintre cele două instituții care a străbătut cele trei secole începe să dispară treptat: „Între celelalte hotărâri pe care le-am luat întotdeauna în interesul și spre binele statului, noi hotărâsem mai înainte să îndreptăm toate problemele după legile vechi și disciplina publică romane și să veghem ca până și creștinii, care au părăsit religia strămoșilor lor, să revină la sentimente mai bune. Având în vedere faptul că din anumite rațiuni, aceștia au fost cuprinși de o anumită încăpățânare și posedați de o atât de mare nebunie încât, departe de a urma obiceiurile înaintașilor lor – obiceiuri care fuseseră poate stabilite de proprii lor părinți – și-au făcut pentru ei înșiși, după propria voință și bunul lor plac, legi pe care le respectau și prin care în diferite locuri se întruneau o mulțime de oameni de diferite feluri. În sfârșit, după publicarea edictului nostru, care le ordona acestora să se conformeze vechilor obiceiuri, mulți s-au supus de teama primejdiei, mulți au fost tulburați de tot felul de chinuri. Dar fiindcă foarte mulți au rămas în aceeași stare și am văzut că aceștia nu își mai arată fața de zei cultul și respectul cuvenit și nu îl mai cinstesc nici pe Dumnezeul creștinilor, ținând seama de infinita noastră bunătate și luând în considerare obiceiul nostru statornicit potrivit căruia noi obișnuim să acordăm iertare tuturor, am decis că iertarea noastră trebuie să acționeze și în cazul lor, ca să poată exista din nou creștini și să-și ridice lăcașurile lor de adunare, așa încât să nu mai întreprindă nici un act contrar ordinii stabilite. Printr-un alt document scris noi vom da de știre guvernatorilor ce trebuie să aibă în vedere. În consecință, în urma iertării pe care le-am acordat-o, creștinii vor trebui să se roage Dumnezeului lor pentru sănătatea noastră, a statului și a lor personal, încât statul să se mențină peste tot nevătămat, iar ei să poată trăi în siguranță în casele lor”. Prin acest decret emis de Curtea imperială, Biserica începe ușor să intre în societate și să se apropie de Stat în vederea statornicirii unei relații de colaborare.

Este cel care legiferează toate religiile, acestea având posibilitatea de a se manifesta fără a fi amenințate de lege, dar și cel va sprijinii creștinismul, punând bazele unui stat în care Biserica avea unu rol important în conducere. Constantin a dorit formarea unui stat creștin, iar pentru acest lucru avea nevoie de o capitală nouă, deoarece Roma era simbolul păgânismului și a filosofiilor care nu contraveneau cu învățăturile creștine. Locul unde avea să fie amplasată următoarea capitală care va fi cea mai importantă metropolă bizantină a fost descoperit în timp ce îl asedia pe Liciniu, în estul Traciei, în anul 324. „O peninsulă iese din capătul sud-estic al Thraciei europene spre o altă peninsulă care se proiectează în afara laturii nordice a Anatoliei bithyniene incluzând și Strâmtoarea Bosfor care leagă Marea Neagră și Marea Marmara. În colțul sudic al peninsulei se află un promontoriu triunghiular înconjurat pe trei laturi de ape – un golf numit Cornul de Aur spre nord, partea sudică a Strâmtorii Bosfor la est și Marea Marmara la sud. Din secolul al VII-lea î. Chr. acolo se afla o colonie grecească numită Byzantion (Byzantium, în latină) care se înălța pe dealul abrupt din partea de nord-est a promotoriului. La sfârșitul celui de al doilea secol d. Chr., romanii au extins colonia spre sud și sud-vest și au construit un zid în jurul orașului extins”. După cum putem vedea, locul pe care l-a ales Cosntantin pentru amplasarea noii capitale nu este unul oarecare, iar acest lucru îi va oferi un punct forte în războaiele care vor urma. Nu doar ca punct strategic a fost ales această colonie și regiune, ci și pentru că „era situată confluența mai multor drumuri și căi de comunicație care legau estul de vest și nordul se sud în lumea romană. Un drum ducea spre Thessalonic în vest și apoi prin Grecia spre Dyrrachium care lega Grecia de Italia peste Adriatica, iar altul mergea pe la nord-vest de Adrianopol și apoi prin Balcani, de-a lungul Dunării spre Europa de Vest. Imediat peste Strâmtoarea Bosfor, o cale importantă ducea spre Nicomedia și apoi spre sud prin Niceea și traversând Anatolia spre Siria și provinciile din Orientul Mijlociu, sau spre este spre Ankara și mai departe prin Armenia către Imperiul Persan. Căile maritime mergeau spre nord de Byzantium prin Bosfor spre Marea Neagră sau spre sud prin Marea Marmara și Strâmtoarea Hellespont spre marile cetăți din bazine Mării Egee și Mediterană”. Cu alte cuvinte, noua capitală avea să fie punctul de legătură din partea asiatică și partea europeană, iar această calitate a sa avea să o facă râvnită de multe popoare care au dorit să o cucerească.

După ce Constantin cel Mare a ales locul unde avea să fie amplasată noua capitală a început construcția acestui oraș după modelul Romei. Aici se găsea un Capitoliu, dar reproducerea celor mai importante clădiri și elemente specifice vechii capitale a imperiului. De aceea, Constantinopolul s-a numit „noua Romă”. Evident că locuitorii vechii Rome nu s-au bucurat de această inițiativă îndrăzneață a lui Cosntantin de a muta capitala imperiului, fapt care a dus la rivalitate și divergență. Nu întâmplător am adus înaintea cititorului și descrierea pe care Charles Matson Odahl o face orașului care avea să fie fundamentul noii capitale Constantinopol, tocmai pentru a arăta că splendoarea regiunii depășea cu mult pe cea a Romei vechi.

1.1.3. Contextul religios

Persecuțiile prezentate anterior au avut repercusiuni majore pentru viața religioasă din acele secole, dar nu numai. În perioada primelor secole, până la edictul de la Mediolanum din 313, Biserica a dat cel mai mare număr de creștini. Acestea nu au reușit să-I distrugă pe creștini, așa cum așteptau adversarii lor: iudeii și păgânii. „Creștinii, convinși de îndumnezeirea întemeietorului creștin, cât și de sfintele învățături date de El, au răbdat cu resemnare tot ce lise făcea, iar cununa martirică era cea mai mare mulțumire sufletească, pe care ei o puteau aștepta de la acea”.

Cu toate aceste persecuții, creștinismul s-a răspândit destul de repede pe teritoriul Imperiului Roman și în țările învecinate. „În interiorul Bisericii s-au regăsit creștini din toate păturile sociale ale epocii, însă unitatea s-a menținut grație zelului exemplar și credinței deosebite ale creștinilor din primele veacuri. Doctrina a fost păstrată cu sfințenie. Fiecare cetate își avea episcopul sau, ajutat de preoți și de diaconi. Dreapta credință, mărturisită de o comunitate creștină, strânsă în jurul episcopului, se baza pe moștenirea apostolic și pe succesiunea apostolică”.

Plusul enorm al creștinismului era faptul că fiecare trăitor al său, devenea prin exemplul vieții sale un misionar. Astfel, la începutul secolului al III-lea apar primele scoli catehetice, la care luat parte nu doar creștini ci și păgâni.

Întrebarea care se pune în mod involuntar este de unde pornea această supunere a creștinilor față de Statul român, chiar dacă suferea atâtea greutăți. Iar răspunsul vine din cuvintele Mântuitorului care a afirmat: „dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Matei 22, 21). Cuvinte ale Mântuitorului care erau imperativ ascultate de către creștinii primelor secole.

În ceea ce privește viața etică a creștinilor, „credința în nemurirea sufletului, în judecata viitoare, în învierea morților și răsplătirea celor buni și drepți menținea moralitatea creștină”.

Această viață morală a creștinilor a început să se exercite și în mod văzut, în relațiile cu societatea în timpul împăratului Constantin cel Mare. Imediat după emiterea celebrului edict, Constantin scutește pe clericii creștini de obligația grea și costisitoare a funcțiunilor municipal. Acordă de asemenea ajutor episcopilor sub forma unor sume de bani, cu scopul ridicării de biserici și pentru întreținerea clerului.

Conflictul dintre creștinism și lume nu se limitau doar la persecuțiile din partea Statului. Influențele filosofice eleniste erau mult mai periculoase, întrucât conduceau la o alterare interioară a credinței. Încă din secolul al doilea apare această intense luptă dusă de creștini pentru păstrarea intactă și neștirbită a dreptei credințe. Tot în această perioadă se remarca marii apologeții ai creștinismului.

Începând cu secolul al treilea, creștinismul a început din ce în ce mai pregnant să își definească propriile principii și învățături, în fața amalgamului și mozaicului de grupuri religioase. Disputele și luptele nu au încetat, însă „literatura creștină a reprezentat în această perioadă o viziune sintetică și sistematică a credinței creștine”. Aceste acțiuni se realizau organizat, în cadrul unor școli, care își propuneau să formeze creștinii, pe baza Sfintei Scripturi. Cele mai importante dintre aceste școli, sunt Alexandria și Antiohia, pe care le vom prezenta în cele ce urmează.

a. Școala din Alexandria

Alexandria era al doilea oraș al Imperiului, după Roma. Aici se aflau diverse școli filozofice, culte orientale, o comunitate de evrei, creștini ortodocși și gnostici eterodocși. Se știe faptul că aici a existat foarte bine cunoscută biblioteca, și acest oraș era un centru cultural activ.

Întemeietorul acestei școli a fost Panten. Aici se întâlneau filozofia păgână și credința creștină. Din acest amestec cultural s-a distins Clement Alexandrinul, care, după convertire a devenit discipolul filosofului Panten. El a dovedit prin practică și învățătura sa că cei care predicau moartea prin martiriu greșeau. De asemenea a arătat importanța doctrine creștine, argumentându-și teoriile sale prin susținerea filosofiei grecești, pe care o consideră ca pregătitoare a păgânilor pentru primirea Evangheliei.

Prestigiul Școlii din Alexandria a crescut începând cu opera imensă a lui Origen. Acesta a realizat extrem de multe comentarii la Scrierile Sfintei Scripturi, și și-a pus toată viața în slujba catehizării și lămuririi învățăturilor creștine. Dintre discipolii lui Origen, cel mai cunoscut a fost Dionisie al Alexandriei, care a ajuns chiar conducător al acestei școli. La această școală s-au format și Eusebiu de Cezarea și Grigorie Taumaturgul.

În sânul acestei școli catehetice se practica exegeza spirituală și alegorică a Sfintei Scripturi. Acesta interpretare alegorică constă în abordarea textului ca pe un mesaj codificat, a cărui semnificație trebuia descoperită, căutând și explicând simbolurile ascunse în el. Așadar s-a încercat în cadrul acestei școli o elaborare conceptuală a filozofiei în favoare explicării dogmelor. „Astfel, începând cu secolul al II-lea literatura creștină nu putea fi izolată de curentele filozofice dominante: platonism și neoplatonicism”. Curentul de gândire din această zonă se baza pe convergerea filosofiei platoniciene cu teologia creștină.

Școala atrăgea mulți studenți din întreaga lume creștină din acea perioadă. Mulți dintre cei care au studiat aici au devenit mai apoi conducători și episcopi ai Bisericilor din ținuturile lor de origine, printre aceștia amintim pe Petru, Ahila, Clement și Dioscor. Mulți profesori, printre care și Sfântul Ieronim au vizitat școala din Alexandria pentru schimbul de idei și discuțiile cu profesorii de acolo. Această școală nu era limitată la subiectele teologice. Se predau și științele, matematica și științele umaniste și filosofia. Studiul filosofiei le permitea studenților să se folosească de metodele și tehnicile de argumentație filosofică în disputele lor cu filosofii păgâni. Tot în Școala din Alexandria a fost concepută și metoda comentariului biblic prin întrebare și răspuns. Cu 15 secole înaintea inventării limbajului Braille, se foloseau tehnici de sculptare în lemn pentru a permite și studenților orbi să învețe să scrie și să citească. În ciuda reputației sale extraordinare, angajarea profesorilor săi în disputele hristologice, mai ales în sprijinul lui Dioscor, corelată cu invaziile musulmanilor din secolele V-VI au dus la decăderea școlii, iar aceasta și-a pierdut poziția de prestigiu în sânul Bisericii Ortodoxe.

b. Școala din Antiohia

Originea ei este strâns legată de biserica din această comunitate, aceasta din urmă având o mare însemnătate, atât prin vechimea cât și prin poziția sa. În ceea ce privește fondatorul acestei școli, părerile sunt împărțite. După unii prezbiterul Doroftei (290) ar fi fondatorul, iar după alții martirul Lucian (311). Școala din Alexandria „susținea interpretarea literal și istorică, adică explică Scriptura într-un sens exegetic și critic, nu dogmatic și speculativ”. Așadar observăm existența unei orientări din ce în ce mai diferite în cele două școli. Totuși, o anumită cale de mijloc era ținută de Sfântul Ioan Hrisostom.

La aceste prime școli catehetice, auditoriul nu era format doar din creștini, ci și din păgâni. Creștinismul, trebuie să recunoaștem, a adoptat cu multă ușurință tot ceea ce nu contravenea credinței și morale creștine. Influențele reciproce sunt evidente, deoarece și Biserica, și societatea sunt alcătuite din aceiași oameni. Creștinii au preluat multe din antichitatea păgână, în ceea ce privește gândirea și dreptul.Trebuie să mai spunem și că în secolul al III, episcopul era văzut că și preotul unei comunități. Abia, începând cu secolul al IV-lea, episcopii încep să devină oameni ai Bisericii Universale.

După recunoașterea creștinismului de către puterea imperială, Constantin a încercat să realizeze o unificare a religiei, da politica sa a trebuit să facă fața diferitelor doctrine și antagonisme. „în această perioadă existau unele dispute pe plan teologic; provenind din diversele tradiții iudaice sau eleno-creștine din primele trei secole, aceste curente au devenit expresia unor conflicte politice și sociale. Disputele hristologice, însoțite de excomunicări și tot felul de acuzații de deviere, schisma sau erezii au atins zonele cele mai cretinizate”. Și chiar dacă a luat atitudine împotriva lor, Constantin ezita între o atitudine represivă și una tolerant. Iar în cele ce urmează vom trata una dintre aceste erezii ale acestui secol și anume: Arianismul alexandrine, acesta a căpătat dimensiunile unui conflict religios la scara întregului Imperiu. Nesupunerea ereticului Arie față de episcopul Alexandru a avut un impact deosebit, suscitând pasiuni și divizând profund comunitățile creștine

După cum am observat, primul rol al creștinismului era de a-și stabili propria învățătură, în raport cu tradiția iudaică în care a luat ființă. Mai apoi, pe fondul apariției primelor conflicte, noua credință a trebuit să-și definească relațiile atât cu cultura în cadrul căreia încerca să se dezvolte, cât și cu instituțiile sociale și politice cu care intră în contact.

De asemenea afirmam că, pentru Biserica primară, Statul a fost un instrument secular, dar în același timp un instrument de care Biserica nu se poate lipsi. Ba mai mult, legitimitatea Statului se întemeiază pe o conformare la voia lui Dumnezeu. Sunt bine cunoscute în aceste sens afirmațiile Mântuitorului: „Împărăția mea nu este din lumea aceasta” (Ioan, 18, 36) și „dați lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu și Cesarului ceea ce este al Cesarului” (Matei, 22, 21).

Am observat așadar că persecuțiile prin care au trecut creștinii nu au putu să-I distrugă, așa cum se aștepta din exterior. Creștinii, convinși că dumnezeirea întemeietorului creștinismului, cât și de sfintele învățături date de El, au răbdat cu resemnare tot ce li se făcea, iar cununa martirică era cea mai mare mulțumire sufleteasca, pe care ei o puteau aștepta de la aceia.

Însă în cele ce urmează, vom constata că începând cu începutul secolului al III-lea, luptele nu vor mai fi strict sângeroase, martirică, ci se vor muta pe un alt tărâm, pe domeniul doctrinar, unde atacurile eretice erau care de care mai crunte și contondente.

2. APARIȚIA ȘI RĂSPÂNDIREA ARIANISMULUI CA EREZIE

Este necesar să trecem în revistă evenimentele care au avut ca scop reabilitarea creștinismului, de la victoria de la Pons Milvius (312) și Primul Sinod Ecumenic (325).

După evenimentele din Roma din anul 312 și ridicarea acelei statui prin care Constantin își arată atașamentul față de religia creștină, are loc unul din cele mai importante momente din istoria Bisericii creștine și anume Edictul de la Mediolanum. În acest an, în lunile februarie și martie, Liciniu și Constantin, cei doi Auguști din Imperiu (spune că și Liciniu este august pentru că era de la sine înțeles că el deținea puterea politică în partea orientală; el avea să îl învingă categoric pe Maximian Daia în luna aprilie a aceluiași an) s-au întrunit în orașul Milano de astăzi și au luat câteva decizii hotărâtoare pentru politica Imperiului, dar în special pentru religia creștină. Această întâlnire a avut loc cu siguranță din cauză că în luna martie 313, Liciniu se căsătorește cu sora lui Constantin ce Mare, Flavia Iulia Constantia.

În această perioadă este emis celebrul Edict de la Mediolanum, care prevedea câteva legi prin care creștinismul primea libertate de manifestare în Imperiul și ne vom prezenta câteva pasaje din corpusul acestuia pentru a vedea cum a fost formulate primele idei oficiale de bună relaționare dintre Biserică și Stat: „Eu, Constantin Augustus, cât și eu, Licinius Augustus, după ce într-un mod atât de fericit ne-am întâlnit la Mediolanum și am dezbătut toate problemele care privesc binele și siguranța publică, am considerat că trebuie reglementat, printre alte neajunsuri pe care le avem în vedere, binele majorității cetățenilor, în primul rând în privința respectului față de divinitate, astfel încât să dăm și creștinilor, și tuturor celorlalți oameni posibilitatea de a urma liber religia pe care fiecare și-o dorește … Noi am considerat de cuviință că trebuie supuse atenției tale aceste decizii în amănunt, ca să știi că le-am acordat creștinilor mai sus amintiți posibilitatea liberă și deplină de a-și practica propria religie … Și fiindcă se știe că acești creștini aveau obiceiul să se adune, ci și altele aparținând de drept comunității lor, adică bisericilor, și nu persoanelor particulare, toate acestea, prin legea pe care am scris-o mai sus veți porunci să fie restituire creștinilor…”.

Odată cu libertatea de manifestare a religie creștine apar și unele încercări ale unor învățați privind de conturare a unor formulări de credință. Însă au apărut și o serie de erezii care nu numai că aduceau tensiuni în comunitățile creștine, dar exista și o starea de rumoare și în cadrul administrației Statului.

Este o realitate general recunoscută și, de fapt, de la sine înțeleasă că, prin apariția creștinismului și prin răspândirea lui în spațiul culturii lumii antice, disputele esențiale și problemele vieții intelectuale se mută în plan religios și teologic, iar deciziile fundamentale ale istoriei culturii acestei perioade se iau în plan teologic. De cele mai multe ori, se trage concluzia – conștient sau inconștient – că istoria culturii acestei perioade nu ar mai avea nimic de-a face cu istoria culturii antice greco-romane și se trece cu vederea că în jocul multiplu de forțe, care face din istoria culturii acestui timp un spectacol atât de mișcător, tocmai forțele fundamentale și tendințele esențiale ale vieții intelectuale greco-antice sunt cele active, nu doar ca adversare păgâne a ceva cu adevărat nou, ale creștinismului care pătrunde în această lume culturală, ci, cel puțin în aceeași măsură, ca forme de expresie intelectuală și mijloace de expunere a conținutului revelat al credinței de care creștinismul însuși se folosește. Deoarece, iată, transcendentul, revelatul, trebuie vestit într-un limbaj imanent, omenesc, ca să poată fi înțeles de epoca aceea căreia i se adresează și de lumea culturală în care intră; în fine (ceea ce trebuie să ne preocupe în mod deosebit în continuare), acestea acționează ca tendință de desfigurare a creștinismului în sensul de mod dominant de gândire. În diversele denaturări care apar în propovăduirea și formularea învățăturii creștine, în erezii, continuă să existe tendințele fundamentale ale vieții culturale greco-antice, așa cum ele s-au dezvoltat înainte de apariția creștinismului, dar și în disputa cu el.

Astfel, istoria culturii secolelor IV-VIII este pusă în contextul potrivit și este înțeleasă din perspectiva premiselor și a condițiilor ei prealabile de ordin istorico-spiritual așa cum, pe de altă parte istoria culturii greco-antice poate fi urmărită în existența ei ulterioară neîntreruptă (chiar dacă în transpunerea în plan teologic) de-a lungul secolelor până în consecințele ei ultime. „Cunoașterea continuității spirituale în acest domeniu a fost inhibată până acum – cu puține excepții – de repulsia față de includerea vieții intelectuale creștine a acestor secole în contextul istoriei generale a culturii. Este o prejudecată total nefondată că ereziologia acestor secole este considerată doar o ramură a istoriei teologiei și a istoriei Bisericii, putând interesa istoria universală a culturii doar în această perspectivă. Total în partea opusă: istoria teologiei, adică expunerea și formularea învățăturii creștine, îl poate interesa în general pe cercetătorul Antichității probabil doar în măsura în care creștinismul a intervenit în epoca respectivă ca forță istorică; ereziologia, dimpotrivă, aparține, în orice caz, istorii culturii universale a Antichității, deoarece putem observa în ea continuitatea existenței forțelor și a tendințelor intelectuale ce caracterizează ca atare viața intelectuală antică grecească de dinainte de apariția influenței învățăturii creștine și independent de ea. A demonstra amănunțit aceasta – așa cum e necesar să se întâmple în continuare – este o întreprindere care trebuie să creeze punți de legătură între lucrarea filologului și a istoricului filosofiei, care prelucrează istoria culturii antice ca întreg, și cea a istoricului dogmelor și a teologului, care analizează ereziile doar din punctul de vedere al învățăturii creștine, să-i semnalizeze cercetătorului istoriei culturii existența pe mai departe a forțelor și tendințelor care sunt importante pentru imaginea întregului Antichității și care permit cunoașterea lucrării neîntrerupte a spiritului grec în cadrul istoriei culturii creștine până în veacurile de mai târziu. Iar, pe de altă parte, să-i dezvăluie teologului rădăcinile propriu-zis culturalo-istorice ale fenomenelor care, tratate doar în cadrul creștinismului, pot să-i rămână inexplicabile din perspectiva motivelor și a cauzelor lor. Dacă, uneori, tocmai teologului i se pare că elementul teologic, iar filologului, dimpotrivă, că cel filologic, este expus prea pe larg sau prea pe scurt, atunci să se gândească la faptul că acest lucru a fost probabil necesar tocmai pentru ca teologului să i se clarifice fondul antic al ereziilor creștine sau filologului să i se evidențieze continuitatea șirului raționamentelor antice în cadrul ereziilor creștine. Faptul că în legătură cu influențele tratate aici ale curentelor intelectuale exercitate asupra vieții culturale siriace, copte, armene, trebuie puse și întrebări pe care orientalistul ar putea să le dezvolte cu mult mai multă competență, ar putea fi scuzat de încercarea de a face anumite conexiuni ce pot să-i scape în mod firesc orientalistului, atâta vreme cât se mișcă doar în spațiul propriu de activitate”.

Filosoful grec Plotin vorbește de un Singur principiu din care provin toate lucrurile și chiar dacă din acest principiu a rezultat un o pluralitate, El rămâne nemișcat, neîmpărțit și neatins. Vechii greci, de timpuriu au încercat găsirea unei singure cauze a tuturor lucrurilor, o cauză care să fie demnă de venerare, o cauză reală, dar intangibilă. Platon circumscrie în cele din urmă ființa primordială, principiul oricărei ființe, ființa supremă, „ideii de bine”, într-un mod care al devenit normativ pentru întreaga gândire de mai târziu și caută să explice și apariția tuturor conținuturilor și formelor intelectuale, a tuturor arhetipurilor și ideilor din „Unul suprem”, într-un mod care face inteligibilă împreuna-existență a ființei și a neființei în existența finită, în măsura în care ființa finită este înțeleasă ca limitare și determinare a ființei prin neființă; iar conținuturile determinate, finite, și formele ființei sunt considerate subdiviziuni și diferențieri ale a-tot-ființei. „Astfel, întregul univers de forme apare ca un sistem de idei care se dezvoltă intelectual din ființa primordială și, dinspre ființa primordială, în mod logic „reflexiv”, post-construit rațional, iar ființa reală a lucrurilor – ca imagine a ideilor în materia reductibilă (printr-o gândire neautentică) la cele mai simple raporturi matematice. Aristotel nu vorbește de fapt despre o „generare” a lucrurilor din ființă, pentru el formele (care alcătuiesc aici doar logic, nu ontologic, un sistem) și materia sunt deopotrivă veșnice cu ființa supremă, cu substanța primă, cu mișcătorul universului – totuși, această ființă supremă se află, ca formă pură, ca energie pură, ființă suficientă sie însăși, în vârful ierarhiei formelor ființei. Și asta chiar dacă nu ca izvor, măcar ca punct final al universului și ca o chintesență a ființei, din a cărei plenitudine și unitate ontologică exemplară sunt numite per analogiam toate celelalte trepte și forme ale ființei ca ființare și sunt sintetizate într-un concept comun, analog al ființei”.

În gândirea greacă veche, nu este permisă acceptarea nici unei alte ființe în afară de Unul, Intelectul și Sufletul, dar neoplatonicii de mai târziu au pășit pe drumul respins de către Plotin al construcțiilor ființei și, pe baza distincției dintre o „monadă participativă” și o „monadă incomunicabilă”, în virtutea șirurilor logice ca: ființă – puterea ființei – energia puterii, a ierarhiei ființei ca: ființă – viață – gândire sau a momentelor dialectice ale emanației ca: odihnire în sine – emanație – revenire, au introdus un întreg șir de ființe spirituale intermediare între Unu și diversitatea lumii ideilor. „Ceea ce, pe de o parte, a permis definirea pluralității conținuturilor ființei nu doar ca în cazul lui Platon ca divizare și diferențiere a a-tot-ființei inițial una (Plotin refuzase să explice apariția multiplicității ideilor absolut din Unul), ci a lăsat să apară ca proces dialectic, comprehensibil din punct de vedere filosofic. Iar pe de altă parte a dat posibilitatea integrării politeismului antic în această concepție despre lume, elaborată în mod esențial monist-monoteistic sau panteist, dar în niciun caz politeist, în măsura în care zeitățile tradiționale sau orientale s-au situat ca ființe intermediare între Dumnezeul suprem, neapropiatul, incomprehensibilul, inefabilul A-toate-stăpânitor, și lumea văzută, reală”. Astfel, neoplatonismul formează fundamentul filosofic care a făcut ca religia antică să fie capabilă de a mai trăi mult timp (căci, de fapt, concepția neoplatonică despre lume este cea în care se crede și nicidecum cultele și zeitățile antice ca atare), el este veșmântul filosofic prin care religia antică se salvează pentru a putea exista pe mai departe. Transformarea neoplatonismului în religia Antichității târzii, reinterpretarea

platonismului în spirit religios, s-a realizat prin faptul că stoicismul a făcut din ideile lui Platon pe care le considera mit și legendă, informații legate despre divinitate și lumea materială, reală. Astfel, în încercarea de a încreștina filosofia greacă au apărut și primele erezii, iar una dintre ele și arianismul, un precept care, după cum am spus și mai sus, avea să stea la baza multor erezii din secolul IV încoace. Trebuie acum să vedem care era în linii mari gândirea lui Arie privind acest subiect și vom expune schematic toate ideile sale privind divinitatea și întruparea Logos-ului.

2.1. APARIȚIA ARIANISMULUI ȘI DOCTRINA

Cel care a promovat această deviere de la învățătura de credință ortodoxă a fost Arie, un personaj destul de complex al istoriei Bisericii, iar principiile sale religioase vor influența mediul teologic multe secole.

Arie născut în 256 în Libia, „fiind discipolul indirect al episcopului Antiohiei Pavel de Samosata, eretic antitrinitar, a fost un cap răzvrătit și înfumurat, un temperament plin de vanitate și mândrie, un bărbat zgomotos, turbulent și ambițios, știind să-și camufleze bine aceste defecte sub aparența unei mari pietăți și sfințenii. El era, după descrierea Sfântului Epifaniu de Salamina, în Cipru, «un om în vârstă, de statură înaltă, cu fața tristă, el avea o înfățișare care-1 făcea capabil să înșele, asemenea unui șarpe viclean, inimile naive, prin aerul său de sfințenie aparentă». Manierele sale erau blânde, atrăgătoare, insinuante și lingușitoare”.

Instruit în teologie de preotul Lucian din Antiohia (f 312), aderent al episcopului eretic Pavel de Samosata, Arie a avut colegi de studii după 280, pe episcopii Eusebiu de Nicomidia Maris de Galcedon, Theognis de Niceea și Leonțiu de Antiohia, care vor juca un rol însemnat în răspândirea ereziei ariene. După terminarea studiilor la Antiohia, Arie a venit la Alexandria, unde, distingându-se prin cultura și înfățișarea sa, fiind totodată un bun cunoscător al Bibliei și un predicator talentat, fost hirotonit diacon de episcopul Petru I al Alexandriei (300—311), apoi preot de episcopul Achilas (312). Ca preot, i s-a încredințat postul de paroh la biserica Baucalis din port, cea mai însemnată din cele nouă biserici ale Alexandriei.

Se pare că declanșarea arianismului, care a promovat conflictele dintre Arie și episcopul Alexandru al Alexandriei (313-328), a fost rezultatul invidiei determinate de alegerea lui Alexandru și nu a lui, ca episcop al celui de-al doilea scaun episcopal ca importanță din Imperiul Roman.

Definiția ereziei sună cam în felul următor: Arianismul este o concepție rațional-omenească de înțelegere a creștinismului, o coborâre a lui de la înălțimea de religie revelată de Dumnezeu-Tatăl (prin însuși Fiul Său Iisus Hristos, la nivelul religiilor naturale păgâne. Erezia ariană a pus în circulație teoria unui monoteism raționalist, bine construit și susținut cu argumente sofistice ispititoare, spre a seduce spiritele de elită ale lumii greco-romane la concepția unui summus Deus.

Asupra lui Arie s-a exercitat influența școlii de Antiohia, care interpreta Sfânta Scriptură literal și istoric, în opoziție cu școala de Alexandria, care o interpreta alegoric și spiritual. Se remarcă în gândirea lui Arie principii gnostico-filozofice, care au circulat începând cu secolul al II-lea d. Hr. și mai circulau încă și în timpul său. Cele mai importante sisteme gnostice s-au născut la Alexandria, datorită a doi mari teologi gnostic din secolul ai II-lea, Basilide și Valentin. Arianismul este în fond o încercare de explicare filozofică a tainei întrupării Fiului, încercare raționalistă, proprie filozofie grecești. Arie combătea egalitatea și consubstanțialitatea Fiului lui Dumnezeu cu Dumnezeu-Tatăl și prin aceasta nega Dumnezeirea Fiului. El susținea cu tenacitate subordinațianismul, adică ideea eronată că Fiul lui Dumnezeu este mai mic decât Dumnezeu-Tatăl, devenind prin aceasta întemeietorul unei erezii puternice și răspândite, care a tulburat creștinătatea mai mult de șaizeci de ani, de la 318 până la 38 și nu numai. Menționăm doar succint aici că deși, oficial, ereziile hristologice aveau să fie condamnate la Sinodul al II-lea Ecumenic din Constantinopol, din anul 381, au dăinuit mulți ani de atunci și chiar aveau să influențeze gândirea religioasă a unor comunități religioase.

Trebuie să vedem acum care sunt principalele principii ale ereziei ariene și vom prezenta o scurtă sinteză a acestora pe mai departe:

Dumnezeu-Tatăl singur este principiul necreat și nenăscut. Însăși denumirea de Tată cuprinde inevitabil în sine întâietatea și superioritatea Sa față de Fiul și arată în același timp inferioritatea Fiului față de Tatăl. Este un principiu rațional. Arie nu putea să înțeleagă faptul că cele trei Persoane ale Sfintei Treimi să aibă Aceeași ființă dumnezeiească și să fie egale, chiar dacă sunt diferite ca însușiri. Arie ajungea astfel la un monoteism influențat de ereticii antitrinitari sau monarhieni. El aducea în sprijinul acestei afirmații fragmentul scripturistic din Evanghelia Sfântului Ioan: „Ați auzit că v-am spus: Mă duc și voi veni la voi. De M-ați iubi v-ați bucura că Mă duc la Tatăl, pentru că Tatăl este mai mare decât Mine” (In. 14, 28), ignorând el că sensul acestui verset se referă la natura umană a lui Hristos și fiu la natura Lui dumnezeiască, cum au argumentat episcopul Alexandru al Alexandriei și Sfântul Atanasie, diaconul său, în. sinodul de la Alexandria din, 320 sau 321, și în Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325;

Fiul este creat prin voința Tatălui, dar nu din ființa sau esența lui Dumnezeu-Tatăl, ci din nimic fiind prima Sa creatură, însă nu din eternitate, căci a fost un timp când Fiul lui Dumnezeu n-a existat. Fiul lui Dumnezeu are un început, în timp ce Dumnezeu-Tatăl este fără de început, de aici ilustrându-se prima subordonare a Fiului în raport cu Tatăl. Arie aducea în sprijinul teoriei sale următoarele fragmente scripturistice: „Domnul a zis către Mine: Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut!” (Ps. 2, 7), „Domnul m-a zidit la începutul lucrărilor Lui; înainte de lucrările Lui cele mai de demult. Eu am fost din veac întemeiată de la început, înainte de a se fi făcut pământul. Nu era adâncul atunci când am fost născută, nici chiar izvoare încărcate cu apă. Înainte de a fi fost întemeiați munții și înaintea văilor eu am luat ființă. Când încă nu era făcut pământul, nici câmpiile, nici cel dintâi fir de praf din lume, Când El a întemeiat cerurile eu eram acolo; când El a tras bolta cerului peste fața adâncului, Când a întărit norii sus și izvoarele adâncului curgeau din belșug, Când El a pus hotar mării, ca apele să nu mai treacă peste țărmuri și când El a așezat temeliile pământului, Atunci eu eram ca un copil mic alături de El, veselindu-mă în fiecare zi și desfătându-mă fără încetare în fața Lui” (Pilde 8, 22-30) și „Căci căruia dintre îngeri i-a zis Dumnezeu vreodată: Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut; și iarăși: Eu Îi voi fi Lui Tată și El Îmi va fi Mie Fiu?” (Evr. 1, 8). După părerea eronată a lui Arie, Fiul lui Dumnezeu, fiind creatura Tatălui, este eu totul străin de ființa sau substanța lui Dumnezeu Tatăl, încât nu poate fi socotit sau numit „deoființă cu Tatăl”. Din revelația Sfintei Scripturi, aflăm însă că Fiul lui Dumnezeu s-a născut din ființa Tatălui, mai înainte de toți vecii și nu este, cum afirma Arie, o creatură a Tatălui;

Deși, după opinia lui Arie, Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, este după ființa Sa o creatură, e schimbător, mărginit, imperfect și chiar capabil de a păcătui, El se bucură totuși, susține Arie, de cinstea cea măi mare, deoarece prin Fiul, Dumnezeu a creat toate, chiar și timpul. Fiul, desprins fiind de firea dumnezeiască neschimbabilă, intangibilă și imuabilă devine predispus la greșeli. Este poate una din cele mai mari ofense aduse Fiului lui Dumnezeu, după părerea noastră.

Scopul pentru care Dumnezeu a creat pe Fiul este crearea universului, fiindcă Dumnezeu cel prea înalt nu putea crea universul material, decât cu ajutorul unei ființe intermediare, idee împrumutată din doctrina eretică a gnosticilor, după care materia este rea în sine, iar Dumnezeul suprem nu poate veni în contact direct cu materia, căci s-ar întina de aceasta;

La crearea universului, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a primit măreții creatoare a Tatălui. Fiul poate fi și El numit Dumnezeu, căci, datorită harul dumnezeiesc pe care 1-a primit de la Tatăl, a devenit un Fiu adoptiv al Tatălui. Fiul are o divinitate împrumutată din divinitatea Tatălui. Substanța sau esența Tatălui se deosebește atât de mult de aceea a Fiului, cum se deosebește infinitul de finit. Arie, ne spune Sfântul Atanasie, afirma că Hristos nu este adevăratul Dumnezeu, ci El, ca și toți alții, se numește Dumnezeu prin participare. După cum reiese din scrierea sa Thalia, Arie și-a formulat și precizat doctrina eretică astfel: Dumnezeu n-a fost întotdeauna Tată, ci a devenit mai în urmă; Fiu n-a existat totdeauna, căci nu era înainte de a se naște; nu este din Tatăl, ci din nimic; Nu este propriu ființei Tatălui, căci este făptură și creatură; Hristos nu este Dumnezeu adevărat, ci s-a îndumnezeit prin participare. Învățătura ortodoxă despre Dumnezeirea Fiului și despre egalitatea și consubstanțialitatea Sa cu Tatăl o precizează foarte clar Sfântul Epifanie, scriind astfel: „Dumnezeu, fiind negrăit, a născut pe Dumnezeu-Fiul cel negrăit mai înainte de toți vecii și înainte de timp, încât nu este distanță între Fiul și Tatăl, ci îndată ce gândești pe Tatăl, gândești pe Fiul, și îndată ce numești pe Fiul, arăți pe Tatăl. Căci Fiul este gândit de Tatăl și Tatăl este cunoscut de Fiul”.

Putem observa că erezia lui Arie a fost extrem de complicată și complexă, tocmai pentru că inițiatorul ei era o persoană inteligentă. Arianismul vine ca un șoc în lumea creștină, fiind primul concept bine elaborat care ataca tradiția și învățătura creștină a primelor trei secole. Erezii mai existaseră, dar forța cu care ea s-a răspândit și a lovit comunitățile creștine a fost impresionantă. Iată ce spune Sfântul Teofan Zăvorâtul despre arianismul care a afectat nu numai creștinismul primelor veacuri, ci și cel din secolele care au urmat: „Arie tăgăduia dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu și deoființimea Lui cu Dumnezeu-Tatăl. Împotriva lui s-a ridicat întreaga Biserică; toți credincioșii, din toate colțurile lumii, au mărturisit într-un glas ca Domnul Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut, Dumnezeu din Dumnezeu, Născut, nu făcut, deoființă cu Tatăl. Cineva s-ar putea gândi că această unire de cuget va fi fost roada unei însuflețiri întâmplătoare, dar această credință a trecut mai apoi prin încercări cumplite, atunci când de partea arienilor au trecut puterea și mărimile. Nici focul, nici sabia, nici prigoanele nu au putut s-o nimicească, și ea a fost mărturisita pretutindeni de către toți, îndată ce a luat sfârșit strâmtorarea din partea puterii lumești. Asta înseamnă că ea alcătuiește inima Bisericii și esența mărturisirii ei. Slavă Domnului, Care păstrează în noi această credință! Fiindcă atâta vreme cât ea dăinuie, încă suntem creștini, cu toate că trăim rău; dacă ea ar pieri, aceasta ar însemna sfârșitul creștinismului”.

2.2. RĂSPÂNDIREA ARIANISMULUI ȘI CONDAMNAREA LUI PÂNĂ LA SINODUL I ECUMENIC. ATITUDINEA PUTERII POLITICE FAȚĂ DE ACEASTĂ EREZIE

Nu se știe prea precis, dar se crede că o mare influență asupra lui Arie în a-și propaga ideile religioase eronate ar fi fost neînțelegerea dintre el și episcopul Alexandru al Alexandriei. În anul 313, deși candidase la scaunul episcopal al Alexandriei este ales Alexandru pentru acest rang, în detrimentul său. De atunci a început o acțiunea de denigrare și defăimare, fiind o fire vanitoasă, a noului episcop. Propagarea arianismului avea să se facă oficial după anul 318, câștigând de partea lui mulți preoți, diaconi și călugări din regiune. Episcopul locului, văzând că erezia începe să prindă rădăcini prin creștini, a încercat condamnarea ei printr-un sinod convocat în anii 320 sau 321.

Sinodul avea să fie de amploare, pentru că a adunat aproape 100 de episcopi din Egipt, Libia și Pentapole. Discuțiile au fost destul de aprinse pentru că Arie și susținătorii săi aveau să își apere cu încăpățânare ideile eronate privind Sfânta Treime, dar episcopii ortodocși au condamnat arianismul și s-au pronunțat în favoarea dogmei că Fiul lui Dumnezeu este din veci și deoființă cu Tatăl. Arie, dimpreună cu episcopii Secundus de Ptolemaida și Theonas de Marmarica au fost excomunicați. Fostul preot al bisericii Baucalis nu s-a oprit din propovăduire și a acaparat și mai mulți adepți în Egipt, Siria, Palestina, Pentapole, Libia și în provinciile Asiei Mici.

El părăsește Egiptul, dar primește azil la prietenul său episcop, Eusebiu de Cezareea, un mare istoric al vremii, dar un neinițiat în probleme de interpretare biblică și chestiuni dogmatice. Din Cezareea Palestinei, Arie se adresează prietenului și colegului său Eusebiu de Nicomidia, fost episcop de Beirut, căruia îi expuse pe scurt doctrina sa, pe care acesta și-o însușește imediat. Prin Constantia, sora lui Constantin cel Mare și soția împăratului Orientului, Liciniu, Eusebiu de Nicomidia, politician abil și curtean lingușitor, a știut să câștige favoarea împăratului Constantin și a membrilor familiei imperiale. Arie, spre a câștiga favoarea împăratului Constantin pentru cauza sa, a plecat, în 323, din Cezareea Palestinei la Nicomidia pe atunci capitala părții de răsărit a Imperiului roman, locuind la prietenul și fostul său coleg de studii la Antiohia, Eusebiu de Nicomidia. La insistențele lui Arie, Eusebiu de Nicomidia scrise mai multor episcopi spre a-i câștiga de partea arianismului. Ni s-a păstrat scrisoarea adresată către episcopul Paulin de Tir. Redăm câteva fragmente din această scrisoare tocmai pentru a vedea cum se realiza propagarea arianismului în acea perioadă: „Nici sârguința stăpânului meu, Eusebiu al Cezareei cea pentru dreapta învățătură n-a fost ținută sub tăcere, ci a ajuns să fie cunoscută și la noi și tot așa nici tăcerea ta despre aceasta, stăpâne. După cum era fire ne-am bucurat de stăpânul nostru, Eusebiu, dar de tine ne întristam, socotind că și tăcerea ta, a unui astfel de bărbat, este o înfrângere a noastră. De aceea te rog pe tine, care știi că nu se cade unui bărbat înțelept să gândească altceva și să nu spună cele ce nu sânt adevărate, făcând în minte socoteala despre ce, sa, scrie, să începi să scrii despre aceasta, căci este folositor și ție și celor ce te ascultă, mai ales când ai să scrii potrivit Scripturii și după îndrumările învățăturilor și scopului ei. Căci n-am auzit, stăpâne, că sunt două existențe nenăscute, nici că unul este împărțit în două și nici n-am învățat sau am crezut, că Unul a suferit ceva trupește, ci Unul este nenăscutul și Unul a fost născut cu adevărat de către El (Tatăl), dar nu din ființa (substanța) Lui. Acesta (Fiul) nu participă la firea cea nenăscută, nicidecum și nu este din ființa (substanța) Tatălui, ci a fost întru totul altul prin fire și putere, făcut spre asemănare desăvârșită cu voința și puterea Creatorului, al Cărui început am crezut că nu se poate exprima, nu numai prin cuvinte, ci că este imposibil chiar cu mintea, nu numai a oamenilor, ba chiar și a tuturor celor ce sunt mai presus decât oamenii (îngerii). Acestea le spunem, nu bazându-ne pe cugetările noastre proprii, ci precum am învățat din Sf. Scriptură. Căci ani învățat că Fiul este creat, întemeiat și născut, cu ființa (substanța) și cu firea neschimbată și negrăită și cu asemănarea cu Făcătorul Său, după cum însuși Domnul zice : «Domnul M-a creat pe Mine, început al căilor Lui și mai înainte de veac M-a întemeiat mai înainte de toate colinele M-a născut». Dacă a fost din Dumnezeu, adică de la El, ca o parte a Lui sau din curgerea (emanația) ființei Lui, nu ar mai spune că este creat, nici) că este întemeiat, ceea ce, într-adevăr, Tu însăți, stăpâne, știi. Ceea ce există din ceea ce este nenăscut nu ar putea fi creat, sau întemeiat, de altul, sau de El, fiindcă există de la început nenăscut. […] Pe de o parte există Dumnezeu, pe de altă parte existențele cele spre asemănarea Lui vor fi asemenea prin rațiune (cuvânt), iar cele făcute, prin voința Lui. Toate prin El (Fiul) s-au făcut de la Dumnezeul toate sunt de la Dumnezeu. Primind aceste învățături și îndeplinindu-le după harul dat ție de la Dumnezeu, grăbește-te ca să scrii stăpânului meu (Alexandru al Constantinopolului), căci m-am convins că dacă fi vei scrie, îl vei îndupleca. Salută-i pe toți cei în Domnul! Harul dumnezeiesc să te păzească pe tine, stăpâne, sănătos și rugător pentru noi”. Putem observa și din această scrisoare că arianismul avea o formulare de credință destul de complexă și susținătorii ei chiar erau cunoscători fini ai aspectelor teologice, fapt care i-a și ajutat în promovarea ereziei.

Arie nu s-a lăsat nici el mai prejos și a întocmit o scrisoare adresată lui Alexandru al Alexandriei prin care își expunea într-o manieră maiestuoasă gândirea sa teologică prezentând-o ca fiind în concordanță cu tradiția Bisericii. În timpul șederii sale la Nicomidia, Arie avea să compună o culegere de imne și cântări religioase intitulată Thalia sau Banchetul, în care erau inserate subtil principalele învățături ariene. Pe măsură ce Arie devenea tot mai popular printre creștini, era necesar ca puterea politică și religioasă să i-a măsuri pentru că acea mică neînțelegere de la început a dat naștere unor tensiuni de amploare. Alexandru al Alexandriei a trimis mai bine de 70 de scrisori tuturor episcopilor din regiune și nu numai prin care avertiza de amplitudinea cu care arianismul se răspândea. Una din cele mai importante scrisori este cea către episcopul Alexandru al Constantinopolului, prin care spunea că: „Arie și Ahilla, făcând nu de mult o înțelegere ascunsă, au râvnit iubirea de stăpânire a lui Coluthus, mult mai rău decât acesta,' care acuzându-i pe însăși partizanii săi a găsit o motivare a propriei sale erezii nenorocite. Însă aceia (Arie și Ahila), văzând discuția despre Hristos a lui Coluthus, nu au mai avut putere să rămână încă supuși Bisericii, ci și-au clădit spelunici ca hoții. Acolo fac adunări fără întrerupere, ziua și noaptea exercitându-se în dușmănii contra lui Hristos și contra noastră. Atacând orice credință evlavioasă apostolică ei și-au făurit cu prefăcătorie iudaică; o oficină de luptă contra lui Hristos, tăgăduind dumnezeirea Mântuitorului nostru și predicând că El este asemenea cu toți oamenii. După ce au strâns toate cuvintele biblice despre iconomia mântuitoare și despre smerenia Lui pentru noi, Arie și Ahila încearcă să formuleze din acestea învățătura ereziei lor, ocolind cuvintele despre dumnezeirea de la început (veșnică) a Lui și despre slava Lui inexprimabilă la Tatăl. Ei susțin părerea nelegiuită a elinilor și iudeilor despre Hristos urmărind laudă cât mai mare de la aceștia și se străduiesc să facă atâtea ca prin ele să ne batjocorească, provocând zilnic răscoale și prigoane contra noastră”.

Pentru că tensiunea adusă de arianism nu ataca numai liniștea Bisericii, ci aducea și o stare de neliniște și în spațiul public, însuși împăratul, Constantin cel Mare, s-a implicat în această problemă. După ce trimite o scrisoare celor doi, Arie și episcopul Alexandru prin care le cerea împăcarea: „De aceea fiecare dintre voi doi cuvine-se în egală măsură să-i dăruiască celuilalt iertarea sa și să primească întru sine dreptul îndemn pe care i-1 voi da eu, ca un împreună-slujitor cu el. Mă gândesc anume că ar fi fost bine dacă de la bun început n-ar fi pus nimeni întrebări legate de asemenea lucruri, sau dacă – întrebarea odată pusă – n-ar mai fi venit răspunsul. Pentru că acest soi de întrebări (care nu e cerut de apăsarea necesității, ci la care ești ademenit de către deșartul [duh ce se zămislește] din trândăvie, chiar dacă ar avea drept obârșie vreun exercițiu filosofic de judecată, datori suntem să-l zăvorim în tainița cugetului, nicidecum să-1 facem cu atâta lipsă de răspundere cunoscut publicului și să-l încredințăm într-un chip atât de necugetat urechilor mulțimii. Ce pregătire are omul de rând ca să poată desluși limpede înrâurirea unor întrebări atât de însemnate și atât de grele sau ca să răspundă la ele cum se cuvine? Sau chiar dacă am presupune că un oarecare ar putea-o face cu ușurință, vă întreb : câtă lume va putea el convinge? Și iarăși: cine va putea face față cerințelor unor asemenea subiecte fără a se I expune primejdiei de a călca strâmb? Iată de ce, bine este ca în astfel de pricini să ocolim vorba de prisos, ca nu cumva – în virtutea slăbiciunilor noastre firești – neputându-le noi da de rost (sau iarăși, ascultătorii noștri neputând – datorită I minții lor mai încete – ajunge la deslușită pricepere a spuselor noastre), ei bine, din amândouă aceste cauze, poporul să nu ajungă, vrând-nevrând, fie să hulească, fie să se dezbine”.

Constantin cel Mare a decis să îl trimită pe Osiu de Cordoba cu o scrisoare din partea lui în Alexandria pentru a media împăcarea celor doi, dar fără nici un rezultat. Împăratul și-a dat seama că liniștea Bisericii înseamnă și liniștea Statului; orice dispută de ordin religios punea în mișcare masele și acest lucru putea duce la revolte și distrugeri din care va suferi Statul. Chiar și cu intervenția lui Constantin problema nu s-a aplanat, ci chiar s-a amplificat: „Încercarea împăratului de a împăca pe Arie cu episcopul Alexandru al Alexandriei prin intermediul episcopului curții imperiale, Osiu de Cordoba, n-a dat rezultatul așteptat, ba chiar cearta dintre arieni și ortodocși a continuat cu și mai mare aprindere”.

Împăratului nu îi mai rămânea decât soluția convocării unui sinod ecumenic. Prima informație despre un astfel de sinod avea să apară în jurul anului 324. Osius de Cordoba, care a remarcat gravitatea lucrurilor, a trecut în drumul de întoarcere spre reședința imperială Nicomidia prin Antiohia, unde a prezidat la sfârșitul lunii decembrie 324 un sinod (episcopul Filogenius al Antiohiei murise la 20 decembrie) constituit din 56 de ierarhi, în cadrul căruia a fost probabil ales episcop de Antiohia Eustatios și au fost depuși și anatematizați trei episcopi susținători ai lui Arie – Eusebiu de Cezareea, Narcis de Neronia și Theodot de Laodiceea. Acestora li se oferea șansa să se justifice la marele sinod ce urma să se desfășoare la Ancira, în Galatia, în anul 325.

3. COMBATEREA ARIANISMULUI. SINODUL I ECUMENIC (325) ȘI SITUAȚIA POST-SINODALĂ

Devenind unic împărat și legislator în Imperiul Roman, Constantin își începe reforma sa în toate domeniile statului: Biserică, administrație, armată etc. Biserica devine acum un element important la Statului, bucurându-se de privilegii și fiind în relații strânse cu conducerea imperială. Libertatea dată Bisericii a dat naștere și unor dispute între membrii ei, mai pentru că unii, profitând de libertatea de opinie religioasă dată prin Edictul de la Milano, au început să remodeleze învățătura Bisericii. Un astfel de personaj, cu care s-a confruntat Biserica în timpul lui Constantin și a cărui erezie a fost și este fundamentul unor învățături greșite despre Sfânta Treime, este Arie. Deși împăratului a încercat din răsputeri să medieze tensiunile dintre cele două tabere religioase nu a reuși mare lucru, pentru că arianismul prinsese în scurt timp rădăcini adânci în lumea creștină orientală. Împăratului nu îi mai rămâne decât să convoace un sinod prin care toți episcopii din imperiu să discute problema ereziei lui Arie și implicarea sa în organizarea acestui sinod (care avea să fie un exemplu pentru toți împărații bizantini care au dorit soluționarea unor probleme religioase care atentau la ideea de liniște și pace în cadrul Statutului) este o acțiune demnă de remarcat: „Pentru ca sinodul să întrunească episcopii din întreg Imperiul Roman, împăratul Constantin cel Mare și-a asumat responsabilitatea convocării lui. Pentru a facilita deplasarea sigură a episcopilor, a pus la dispoziția lor poșta publică (cursus publicus sau evectio) și le-a asigurat cele necesare drumului. De asemenea, pe tot timpul desfășurării sinodului li s-a oferit participanților masă și cazare gratuită”. De aici se vede faptul că împăratul Constantin este primul împărat roman care ajută efectiv Biserica creștină în ce privește dezvoltarea sa și încadrarea ei în Stat.

Însă, arianismul nu a fost singura problemă pentru care s-a convocat acest sinod ecumenic.

Înainte de a trece la prezentarea procesului de pregătire și desfășurare a Sinodului I Ecumenic de la Niceea se cuvine să precizăm titulatura acestei întruniri, prima de acest fel din istoria Bisericii creștine. În documentele emise de acest sinod, de exemplu în scrisoarea sinodală adresată Bisericilor din Alexandria, Egipt, Libia și Pentapole cu privire la hotărârea luată de sinod în legătură cu situația schismei meletiene, ca și în canoanele 14,17 și 18, adoptate la acest sinod, denumirea folosită pentru descrierea întrunirii respective a fost de Sfântul și Marele Sinod, expresie care reproduce în mod evident denumirea pe care au dat-o acestui sinod tocmai episcopii prezenți la Niceea. După o perioadă de aproximativ 14 ani, Eusebiu de Cezareea menționează, în lucrarea sa închinată vieții împăratului Constantin, că acesta „s-a hotărât să adune întreaga oaste a lui Dumnezeu într-un sinod ecumenic”, astfel că marele istoric bisericesc se numără printre primii autori, care au definit sinodul din 325 ca Sinod Ecumenic, chiar dacă acest autor a folosit acest termen mai mult în sens cantitativ, identificând termenul de oikumene cu Imperiul Roman. Cel care a dat însă un sens eclesiologic termenului de ecumenic al sinodului din 325 a fost Sfântul Atanasie cel Mare, care străduindu-se să contracareze încercările arienilor de a aduna semnături pe declarațiile lor de credință, pe care o considerau credința cea adevărată, sublinia, spre exemplu în scrisoarea circulară către episcopii din Egipt și Libia, din anul 356, că „dacă aceștia (arienii, n.n., V.I:) ar deține credința cea adevărată, atunci ar fi de acord cu formula de credință adoptată la Niceea de către întregul Sinod Ecumenic”. Pentru Sfântul Atanasie, termenul de ecumenic în relație cu sinodul din 325 are mai curând un sens calitativ, oikumene fiind un calificativ al Bisericii, căci acest sinod a fost al întregii Biserici, nu doar al unei părți sau grupări din Biserică și nici măcar al unei regiuni anume, cum era cazul cu sinoadele organizate de arieni, după moartea împăratului Constantin cel Mare. In strădania sa extraordinară de a apăra credința cea adevărată, definită la sinodul de la Niceea, Sfântul Atanasie Atanasie cel Mare a adus o contribuție majoră la dezvoltarea ideii de sinod în forma sa cea mai înaltă, astfel că Sinodul ecumenic a ajuns să fie considerat, mai ales începând din secolul al V-lea, sinodul model pentru toate sinoadele ecumenice care au urmat de-a lungului mileniului I. Întrunirea episcopilor de la Niceea, din anul 325, care s-a autodefinit ca Sfânt și Mare Sinod a fost mai apoi receptată în întreaga Biserică drept Primul Sinod Ecumenic.

Sinodul a avut o importanță covârșitoare tocmai pentru că a devenit un precedent stabil pentru împărații bizantini care au urmat. Constantin, prin convocarea acestui sinod, nu face decât să lase ca moștenire un model de soluționare a problemelor religioase prin relația dintre Stat și Biserică. După cum vom vedea și din mărturisirea lui Eusebiu de Cezareea, împăratul Constantin a fost destul de retras pe parcursul discuțiilor și vorbea numai atunci când era cazul, fără a-și impune autoritatea în mod vădit, însă predecesorii lui au reușit să influențeze de multe ori hotărâri ale sinoadelor, fie ele și ecumenice, în funcție de tabăra religioasă pe care o susțineau. Nu aceasta e problema, pentru că adevărul de credință a ieșit tot timpul la suprafață.

3.1. SINODUL I ECUMENIC. DESFĂȘURARE ȘI HOTĂRÂRI

După cum am spus și mai sus, inițiativa de a convoca un sinod ecumenic a venit din partea Sfântului Împărat Constantin cel Mare, care a făcut tot posibilul ca episcopii din imperiu să participe. Istoricii spun că au participat episcopi din Europa, din Africa de nord și din provinciile Orientului Apropiat și Asiei Mici. Printre acești episcopi era și un întâistătătorul scaunului episcopal de Tomis, Marcu (în privința numelui episcopului din părțile teritoriului românesc s-au născut numeroase ipoteze, ajungându-se la concluzia că prin expresia „nici scitul nu lipsea din ceată”, Eusebiu de Cezareea se referă la Marcu al Tomisului). Episcopul de Constantinopol, Alexandru (314-337) nu a putut participa din cauza vârstei destul de înaintate și a fost reprezentat de preoți. În cel privește pe papa Silvestru I al Romei (314-335) n-a participat la sinod, cu a trimis doi delegați, pe preoții Vitus și Vicentius, care să i-a deciziile în locul său, fiind un combatant al ereziei ariene.

Convocarea împăratului Constantin, toți episcopii au venit cu mare bucurie la Niceea, având bună speranță că se va restabili pacea și înțelegerea în Biserică. Eusebiu spune în istoria sa că „între acești slujitori ai lui Dumnezeu, unii se distingeau prin cuvântul înțelepciunii, alții prin asprimea vieții și prin tăria răbdării, alții erau împodobiți cu smerenia, unii erau cinstiți pentru vârsta lor înaintată, alții străluceau prin tinerețe și vioiciunea sufletului, iar unii intraseră de curând pe calea slujirii”. Printre episcopii prezenți la sinod, se remarcau: Eustațiu al Antiohiei, din 323-324, succesorul lui Filogon, Alexandru al Alexandriei, primul adversar al lui Arie, însoțit de diaconul său Atanasie, care a avut o mare contribuție în timpul discuțiilor pentru stabilirea credinței ortodoxe, Marcel al Ancirei, în Galatia, Macarie al Ierusalimului, Eusebiu de Cezareea, un adevărat savant în materie de istorie, dar mai puțin cunoscător al problemelor de teologie dogmatică, Cecilian de Gartagina, în Africa, Leonțiu de Cezareea Capadociei, care a hirotonit în 312 pe Grigorie Luminătorul, apostolul Armeniei, episcopul Osiu de Cordoba, din Spania, se afla la curtea lui Constantin cel Mare și a fost folosit de împărat, la .început, pentru readucerea arienilor la dreapta credință, fără ca intervenția acestuia să dea rezultatele așteptate.

Unii episcopi erau sfinți, ca Sfântul Nicolae, episcop de Mira, în provincia Licia și Sfântul Spiridon, episcopul Trimitundei din insula Cipru. Alții suferiseră martiriul între 303-305, în timpul grelei persecuții a lui Dioclețian (284—305), ca Pavel de Neocezareea, care avea mâinile mutilate prin fier înroșit în foc, în timpul lui Liciniu (308-324), Pafnutie din Tebaida de Sus, martir, care fusese tăiat la genunchiul drept și avea un ochi scos în timpul persecuției lui Maximin Daja (305-313), a cărui cicatrice a sărutat-o împăratul Constantin de mai multe ori, Amphion de Epilfania, Potamon de Heraicleea, în Egipt, și mulți alții. Iacob de Nisibi era un taumaturg, iar Leonțiu de Cezareea era recunoscut pentru darul proorociei.

Mai târziu, în a doua jumătate a secolului al IV-lea, episcopul Sabin de Heracleea, în Tracia, autorul unei culegeri de hotărâri ale diferitelor sinoade, eretic pnevmatomah, partizanul ereziei lui Macedonie, nu s-a rușinat să ia în derâdere Sinodul I Ecumenic de la Niceea, afirmând pe nedrept că a fost o adunare de bărbați simpli și ignoranți. Puțin a lipsit ca chiar pe Eusebiu de Cezareea, a cărui istoric nu s-a sfiit s-o copieze, să-l numească ignorant. Istoricul Socrate a respins insinuării răutăcioase și nedrepte ale lui Sabin de Heracleea, subliniind că, deși unii episcop erau oameni simpli și fără știință, au fost totuși iluminați de harul lui Dumnezeu și al Duhului Sfânt, încât n-au putut nicidecum rătăci de la adevăr și de la dreapta credință.

Nu se știe cu exactitate care a fost numărul participanților, dar majoritatea istoricilor vorbesc de 318 episcopi, dar pe lângă aceștia se adaugă un număr destul de mare de preoți și călugări. Trebuie să vorbim de locul de desfășurare al sinodului, înainte de ne apleca atenția asupra desfășurării sinodului ecumenic. Inițial, împăratul a dorit ca sinodul să se desfășoare la Ancyra, o localitate aflată peste Bosfor, mai precis în mijlocul Turciei de astăzi. Ancyra a devenit mai târziu capitala statului mai sus menționat. Din ce cauză Constantin a hotărât mutarea lucrărilor sinodului la Niceea, un oraș situat mai în vest, mai aproape de strâmtoarea Bosfor? Motivele pentru care a fost ales Niceea, în locul Ancyrei, sunt de mult cunoscute, și anume: 1. Niceea era un ioc unde se putea ajunge mai ușor din toate părțile imperiului și, în special, din occident, sau chiar din afara lui, evitându-se astfel străbaterea zonei muntoase din Anatolia; 2. Oferea o climă plăcută, un aer mai bun; 3. Îi permitea împăratului, a cărui reședință era la Nicomidia, să fie prezent la discuții și să supravegheze desfășurarea în condiții optime a lucrărilor. Hanson sugerează că împăratul ar fi luat hotărârea de a muta sinodul de la Ancyra la Niceea doar în momentul în care s-a decis să participe personal, având proaspătă în memorie nereușita stingerii controversei donatiste din Africa prin decrete5 și, de asemenea, temându-se că și alte personalități ale lumii eclesiastice contemporane, alături de Eusebiu de Cezareea, ar putea fi excomunicate.

Înainte de deschiderea oficială a Sinodului, cei prezenți au lucrat pe secțiuni, la cererea împăratului, discutând probleme ridicate de Arie prin erezia sa. În cadrul acestor discuții s-a remarcat Sfântul Atanasie, pe atunci diacon și secretar al episcopului Alexandru al Alexandriei. Deși i-au fost aduse cele mai solide argumente, Arie n-a voit să renunțe la convingerile sale, motiv pentru care toți episcopii au făcut un memoriu pentru ca Arie și susținătorii lui să fie condamnați de către împărat. Istoricul bisericesc Casiodor ilustrează foarte bine evenimentele care au precedat ședințele oficiale ale sinodului și ne permitem să prezentăm fragmentul din PSB 75. Deși este puțin mai lung el descrie perfect contextul anterior sinodului ecumenic. Iată ce spune Casiodor: „Erau de față deci, împreună cu episcopii, bărbați iscusiți în a purta discuții, și care se străduiau să fie de folos sinodului. Dar cum se întâmplă de obicei, mai mulți dintre slujitori, ca și cum s-ar fi adunat ca să discute despre probleme personale, au considerat că a venit momentul să îndrepte ceea ce îi supăra pe ei; și unii dintre aceștia poate greșeau, înfățișând împăratului un memoriu în care expuneau cele petrecute. Și cum aceasta se întâmpla cu ușurință în fiecare zi, împăratul i-a sfătuit ca într-o zi stabilită anume, fiecare să facă cunoscut de ce s-a făcut vinovat celălalt. Când a venit ziua aceea, luând memoriile care-i fuseseră înfățișate, a spus : «Aceste învinuiri vor avea timpul lor, adică ziua marii judecăți, dar Judecător va fi Acela care ii va judeca atunci pe toți. Mie, ca om, nu-mi este îngăduit să rânduiesc un auditor pentru lucruri de felul acesta, cu sacerdoți acuzatori și acuzați totodată, care nu s-a stabilit că trebuie să fie dovediți ca atare, sau să fie judecați de alții. Luând pildă de la răbdarea dumnezeiască, hai să iertăm unii altora greșeala și să renunțăm la acuzațiile aduse de unii altora. Și să ne dăm silința să ne ocupăm de cele ce țin de credință, în care scop ne-am adunat aici». Spunând împăratul acestea, a poruncit ca fiecare să urmeze Scriptura și să ardă memoriile, și a stabilit o zi în care să vină să rezolve cele râmase nelămurite. Dar înainte de ziua stabilită, episcopii, adunându-se între ei, l-au chemat pe Arie și discutau împreună propunerile aduse de el. Și fiindcă, așa cum se întâmplă de obicei, subiectul discutat i-a atras către probleme diferite, unii erau de părere că nu trebuie adusă nici o schimbare vechii credințe tradiționale, atunci cînd simplitatea obiceiurilor se transmitea fără o cercetare amănunțită celor care primeau taina credinței. Alții, însă, răspundeau că nu trebuie să urmezi învățăturile celor vechi fără să le cercetezi. Cei mai mulți dintre episcopii care au venit la adunare și clericii care îi urmau, discutând cu pricepere, s-au făcut cunoscuți folosind arta elocinței și au fost făcuți cunoscuți și împăratului și celor care erau în jurul lui. Printre aceștia era și Atanasie, pe atunci diacon, până când a fost episcop împreună cu Alexandru, din ale cărui studii se părea că prezenta cea mai mare parte. Și unii dintre filosofii greci au participat cu intervenții bine venite la aceste discuții: unii dându-și silința să cunoască cum este această învățătură, alții însă, ostili creștinilor, deoarece religia grecilor începea să slăbească, conduceau taina învățăturii creștine către afirmații contradictorii, astfel încât dădeau naștere la nemulțumiri împotriva lor, și se contraziceau între ei și cel mai adesea susțineau ce contraziceau mai înainte (Sozomen I, 16)”. Chiar dacă metoda lui Constantin de a se discuta pe secțiuni a fost una inedită și destul de ingenioasă, ea nu a putut clarifica problema lui Arie, ceea ce a dus la deschiderea ședințelor sinodului ecumenic.

Sinodul I Ecumenic s-a deschis oficial, după relatarea istoricului Socrate la data de 20 mai 325, în marea sală a palatului imperial din Niceea. Ședința de deschidere a Sinodului s-a desfășurat într-o atmosferă de mare solemnitate, fiind inaugurată de însuși împăratul Constantin, deși era nebotezat și numai catehumen, printr-o cuvântare, care a impresionat mult pe Părinții sinodal și întreaga asistență. Eusebiu de Cezareea descrie în amănunte atmosferă sărbătorească în care s-au inaugurat lucrările oficiale ale Sinodului. Episcopii, îi număr de peste 300, au luat loc pe scaunele așezate în marea sală imperială de dreapta și de-a stânga, așteptând în tăcere sosirea împăratului. Îndată după aceea au intrat pe rând trei dintre rudele sale, au mai intrat și unii funcționari și militari de-ai curții imperiale, dar numai aceia care erau creștini. La un semnal dat, li s-a anunțat venirea împăratului și toți cei de față s-au ridicat, după obicei, în picioare, împăratul a intrat în sală, înaintând prin mijlocul scaunelor, până în față ca un înger al lui Dumnezeu, după expresia lui Eusebiu, într-o ținută impunătoare, îmbrăcat în purpură, împodobit cu aur și cu pietre prețioase, plin de strălucire, măreție și frumusețe. În ce privește starea sa sufletească, el manifesta stăpânire de sine și demnitate, măsură, modestie și respect fața de Dumnezeu, ținând ochii plecați cu smerenie în jos, și nu se așeză pe micul scaun de aur, mai dinainte pregătit! Decât după ce episcopii i-au făcut semn să șadă. Au luat loc apoi pe scaune toți episcopii.

Același Eusebiu de Cezareea consemnează discursul împăratului și aducem și noi câteva fragmente din acesta tocmai pentru a vedea în ce consta motivația adusă de împărat în vederea soluționării problemelor teologice: „Era dorința mea cea mai arzătoare să mă pot cândva bucura de prezența voastră aici, dragi prieteni! Acum că lucrul acesta s-a împlinit, îmi voi mărturisi fățiș recunoștința înaintea împăratului întregii lumi pentru a-mi fi hărăzit, pe lângă atâtea alte faceri de bine, să-mi pot bucura ochii și de lucrul pentru mine mai presus decât oricare altul, anume acela de a vă putea găzdui pe toți laolaltă; Căruia-I voi adăuga și mulțumirea de a vă vedea călăuziți de un singur cuget și de a vă înțelege stăpâniți de un același duh. Să nu îngăduim atunci pizmașului nostru vrăjmaș să-și bată joc de tot ce ne este mai scump; și – după ce, prin puterea Mântuitorului și Dumnezeului nostru, a fost spulberat din calea noastră războiul stârnit de tirani împotriva lui Dumnezeu – să nu îngăduim diavolului, iubitorului de rele, să se năpustească cu noi calomnii îndreptate asupra dumnezeieștii legi. Fiindcă, după mine, vrajba ascunsă în sânul Bisericii lui Dumnezeu este mai înspăimântătoare decât războiul sau decât o bătălie, oricât de cumplită s-ar dovedi ea; îmi pare mult mai de temut decât o primejdie amenințând de undeva din afară. 3. După ce cu îngăduința și cu împreună-lucrarea lui Dumnezeu – mi-am biruit unul după altul dușmanii, socoteam că nu-mi mai rămăsese decât să-mi mărturisesc recunoștința înaintea lui Dumnezeu și să mă bucur de desfătarea celor izbăviți de El cu mâna mea. De aceea, când am aflat de cearta iscată între voi o ceartă la care nu m-aș fi așteptat niciodată, n-am nesocotit câtuși de puțin cele ce-mi ajunseseră mie la ureche, ci, dimpotrivă, m-am rugat în sine-mi să-mi fie îngăduit să iau asupra mea și această purtare de grijă. [Cu acest rost] v-am chemat atât de grabnic pe toți. 4. în acest sens pot eu spune astăzi că adunarea voastră mă bucură într-atât Totuși numai atunci am să pot socoti că mi s-a îndeplinit cu adevărat dorința, când vă voi vedea călăuziți de aceeași bunăvoință unii față de ceilalți și când, deasupra tuturor, va stăpâni – singură aducătoare de armonie – pacea; acea pace pe care voi, ca unii care v-ați afierosit lui Dumnezeu, s-ar fi și cuvenit să o binevestiți în jurul vostru. Așadar, nu mai zăboviți, prietenii mei, cei care sunteți totodată vrednici slujitori ai lui Dumnezeu, Stăpânul nostru, al tuturor, și Mântuitorul nostru! începeți prin a scoate pe loc la vedere pricinile neînțelegerii voastre și despovărați-le – sub semnul păcii – de cătușele ambiguității. Așa veți putea săvârși și ceea ce este plăcut Atotstăpânitorului Dumnezeu; iar mie, celui care deopotrivă cu voi mă străduiesc a-I sluji, îmi veți putea astfel aduce darul unei bucurii fără seamăn”. Putem observa că discursul de început al Sfântului Constantin este cât se poate de precis și ilustrează foarte bine calitățile spirituale ale împăratului. Nu este un discurs impregnat cu impuneri și cerințe precise din care să transmită o stare de superioritate și autoritate, ci vine ca un cuvânt frățesc, adresat unor persoane de același rang sau statul social.

Imediat după această cuvântare, împăratul a înmânat conducerea dezbaterilor episcopilor Eustațiu al Antiohiei și Alexandru al Alexandriei, cel din urmă fiind cel mai aprig combatant al lui Arie în sinodul de la Alexandria din 320. Prima problemă și cea mai delicată a fost discutarea ereziei lui Arie. Acesta a fost chemat de mai multe ori pentru a-și prezenta ideile religioase în plen, dar nu a renunțat în nici un chip la convingerile sale. De fapt, nici nu avea un motiv să renunțe prea ușor la arianism pentru că printre episcopii participanți avea destui susținători. Istoricii vorbesc despre aproximativ 22 de episcopi dedicați lui Arie și învățăturii sale. Cel care oferă o listă completă a acestora este istoricul bisericesc Filostorgiu. Din Egipt: Secundus de Ptolemaida și Theonas de Marimarica care au fost condamnați în sinodul de la Alexandria din 320 sau 321 de episcopul Alexandru, împreună cu Arie și alți preoți și diaconi din Egipt, Pentapolis și Libia. Tot din Egipt era și episcopul Meletie de Teba. Din Palestina, erau : Patrofil de Scythopolis, Eusebiu de Cezareea și Aetius de Lida; din Fenicia: Paulin de Tir și Amphion de Sidon; din Siria, Grigoree de Beirut (Beirytus) și Teodot de Laodiceea; din Cilicia, Narcis de Neroniada, numită și Eirinopolis și Atanasie de Anazard; din Asia Proconsulară, Menophant de Efes; din Capadocia, Leonțiu, Longhin și Eulaliu din Pont, Vasile al Amasiei și Melitie de Sevastopol; din Bitinia, Theognis de Niceea, episcopul cetății în care se ținea sinodul, Maris de Calcedon și Eusebiu de Nicomidia, atunci capitala părții de răsărit a Imperiului roman din Tracia, Teodor de Heracleea. Istoricul Eusebiu de Cezareea subordinațianist moderat, deși la început a fost de partea lui Arie, și într-o anumită măsură s-a străduit să-1 scape de caterisire, în cele din urmă a rămas în rândurile apărătorilor dreptei credințe.

Istoricul Rufin despre participarea la sinod a unor filosofi păgâni, care ar fi ținut conferințe cu ortodocșii și cu arienii, înainte de deschiderea oficială a sinodului precum și în timpul ședințelor, pentru a cunoaște mai bine creștinismul, sau pentru a-l combate prin talentul lor oratoric cu raționamente și argumente sofistice. Gelasiu de Cizic pretinde că chiar Arie ar fi adus cu sine pe acești filozofi păgâni, pentru a apăra cauza sa în diferite discuții cu ortodocșii. El menționează pe larg discuțiile unuia dintre filozofii păgâni, Phedon pe mume, care împărtășea erorile lui Arie, cu episcopii Eustațiu al Antiohiei, Osiu de Cordoba, Leonțiu de Cezareea Capadociei, Eusebiu de Cezareea, Protogenes de Sardica și Macarie al Ierusalimului, care până la urmă, au avut ca rezultat convertirea filozofului păgân. Această istorie care a fost preluată mai apoi de Socrate și Sozomen este slab argumentată și nu pare a fi veridică. Este greu să credem că acești filosofi păgâni ar fi participat la discuțiile sinodului, tocmai pentru că acestea erau exclusive numai pentru membrii Bisericii creștine (episcopi și preoți).

Trebuie să vedem acum care au fost hotărârile sinodului privind arianismul și celelalte probleme care s-au ridicat. Documente care să vorbească direct despre desfășurarea sinodului nu s-au păstrat, dar o parte din aceasta se poate reconstitui pe baza Simbolului de credință nicean, lista episcopilot participanți la sinod, canoanele sinodului și scrisoarea sinodală trimisă tuturor Bisericilor. Conform acestor izvoare scrise ne putem da seama că sinodalii au respins învățătura lui Arie și au mărturisit dumnezeirea Fiului și egalitatea și consubstanțialitatea Lui cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. În favoarea acestei formulări dogmatice s-au adus următoarele argumente scripturistice: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul” (In. 1, 1); ); El este „Unul-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (In. 1, 14), prin Care toate s-au făcut (In. 1, 3); El este „Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui” (In. 1, 18); „Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl (In. 1, 18); „Eu și Tatăl una suntem” (In. 10, 30); „Să știți și să cunoașteți că Tatăl este întru Mine și Eu întru El” (In. 10, 38); „Nimeni nu cunoaște pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaște nimeni, decât numai Fiul” (Mt. 11, 27); „Precum Mă cunoaște Tatăl, și Eu cunosc pe Tatăl” (In. 10, 15); „Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb” (Mal. 3, 6); „Hristos, ieri și azi și în veci, este același” (Evr. 13, 8); „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului. Ca toți să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl, care L-a trimis” (In. 5, 22-23); „Hristos este strălucirea slavei și chipul ființei lui Dumnezeu” (Evr. 1,3); „Chipul Dumnezeului celui nevăzut” (Col. 1,15; 2 Cor. 4,4; Filip. 2,6) și în El „locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2, 9). Pe baza acestor argumente s-a ajuns la concluzia că „Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu adevărat și consubstanțial sau deoființă cu Tatăl”.

Aici a luat naștere termenul deoființă (ὁμοούσιος) care va desemna de acum legătura consubstanțială dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Însă, arienii au fost mai ingenioși decât de pare și au încercat găsirea unui termen între arianism și învățătura promulgată la sinodul ecumenic și mulți dintre episcopi au semnat un simbol de credință în care se găsea termenul ὁμοιούσιος, adică asemănător cu Tatăl în ce privește firea dumnezeiască. Această problemă a fost însă sesizată de apărătorii dreptei credințe și combătură după sinod.

Împăratul a hotărât ca cei care nu vor subscrie hotărârilor sinodului să fie exilați. În afară de Arie, Secundus de Ptolemaida și Theonas de Marmarica, dimpreună cu câțiva diaconi și preoți au fost exilați în Illyricul Occidental pentru nesemnarea actului sinodal. Sinodul a emis 20 de canoanelor prin care reglementa unele probleme legate de administrarea Bisericii și soluționa unele aspecte deficitare ale cultului.

Sinodul avea să mai soluționeze încă trei probleme care aduceau tensiune în Stat și Biserică, dar nu așa de mare ca și arianismul. Este vorba, în primul rând, de schisma melitiană, care îl avea ca și protagonist pe Meletie de Lycopolis. Sinodalii au hotărât ca Meletie să își păstreze scaunul, dar nu mai avea voie să facă hirotonii. A doua problemă a fost soluționarea tot a unei schisme, de această dată puțin mai veche, inițiată de secta lui Novațian din Roma, pe la anul 251. Mai târziu ea a fost condusă de Novat de Cartagina devenind o sectă destul de riguroasă din punct de vedere penitențial. Episcopul novațian a fost numit episcop auxiliar. În al treilea rând s-a stabilit data Paștilor pentru tot imperiul, fixându-se ca zi de prăznuire duminica după lună plină, după echinocțiul de primăvară, iar dacă coincide că Paștile iudaic (14 Nissan), să fie mutat duminica imediat următoare.

3.2. SITUAȚIA POST-SINODALĂ. ATITUDINEA BISERICII ȘI A STATULUI FAȚĂ DE ARIANISM DUPĂ ANUL 325

Trebuie să știm că arianismul nu a dispărut nici după ce Sinodul I Ecumenic a condamnat ca erezie gândirea teologică a lui Arie. Mai mult decât atât, semi-arienii care existau la curtea imperială făceau unele presiuni pentru ca împăratul să permită reîntoarcerea exilaților pe teritoriul imperiului. Mai mult decât atât, Arie și susținătorii lui au continuat propagarea ideologiei lor și în exil, reușind să întocmească comunități solide și chiar să atragă alți episcopi de partea lor, precum Ursacius de Singidunum și Calens de Mursa. Trebuie însă să ne focalizăm atenția pe atitudinea celor două celule ale societății (Biserica și Statul) față de arianism.

3.2. Atitudinea împăratului Constantin față de arianism

Din informațiile prezentate mai sus am, Constantin a fost reticent față de erezia ariană, dar drama familiară de la curtea imperială avea să ducă la formarea unor corpuri ariene mult mai dense. Fausta și Crispus sunt executați pentru trădare, dar se pare că unii istorici aruncă aceste crime pe seama lui Constantin mai mult din invidie decât din adevăr. Împăratul a crezut că permițându-le lui Eusebiu de Nicomidia și Theognis de Niceea să își reia scaunele episcopale în anul 326 și rechemându-l pe Arie din exil în anul 327 va putea să liniștească taberele de arieni care aduceau și mai mare tensiune în imperiu. Atitudinea lui s-a dovedit un eșec total care mai apoi au atras acuze la adresa sa ca fiind un simpatizant al arienilor. Atitudinea lui Constantin față de problema ariană este și mai mult criticată după ce îl exilează pe cel mai mare apărător al învățăturii niceene, Sfântul Atanasie cel Mare, la Treveri, la data de 5 februarie 336.

Se poate observa că situația post-sinodală privind atitudinea curții imperiale față de arianism este destul de spinoasă. Iată cum descrie istoricul bizantin Alexandru Vasiliev perioada cuprinsă între anii 325-337: „Realitatea nu a împlinit speranțele lui Constantin. Sinodul de la Niceea, prin condamnarea arianismului, nu doar că nu a reușit să pună capăt disputelor ariene, ci a generat noi mișcări asemănătoare și complicații. Chiar în atitudinea lui Constantin a avut loc o schimbare evidentă în favoarea arienilor. La câțiva ani după sinod, Arie și cei mai fervenți adepți ai săi au fost rechemați din exil, însă reabilitarea lui Arie a fost prevenită de moartea sa subită. Locul său din exil a fost luat de liderii care susțineau Crezul niceean. Și cu toate că acest crez nu a fost niciodată oficial revocat și condamnat, el a fost uitat intenționat și, în parte, înlocuit cu alte formule. Este foarte dificil de explicat originea rezistenței puternice față de Sinodul de la Niceea și cauza schimbării atitudinii lui Constantin. Probabil că, printre multele explicații, cum ar fi influența la curte, relații familiale intime și altele de acest fel, trebuie luat în considerare și următorul punct de vedere: când Constantin a încercat să soluționeze problema ariană, el nu avea cunoștință de situația religioasă din Răsărit, unde sentimentul dominant era în favoarea arianismului; împăratul era educat în Apus și influențat de liderii apuseni, cum ar fi Osius, episcopul de Cordoba, drept pentru care se hotărî în favoarea Crezului niceean. Acesta era în armonie cu viziunea sa din acel timp, dar nu era potrivit concepțiilor din Răsărit. Mai târziu, când a înțeles că deciziile de la Niceea erau în contradicție cu spiritul majorității Bisericii și că se afla în conflict cu dorințele maselor din Răsărit, el adoptă o atitudine mai conciliantă față de arianism. în timpul ultimilor ani ai domniei lui Constantin, arianismul a pătruns chiar la curte și a devenit cu fiecare an mai bine ancorat în partea răsăriteană a Imperiului. Mulți dintre partizanii Crezului de la Niceea au fost depuși din scaune și trimiși în exil. Istoria predominării arianismului în timpul acelei perioade nu este încă destul de clară, din cauza situației nesatisfăcătoare a izvoarelor”. Situația avea să fie și mai mult acutizată de faptul că împăratul Constantin nu era încă botezat, Taină pe care avea să o primească doar pe patul de moarte.

O lucrarea mai nou, tradusă în limba română și publicată în anul 2013 vine și răspunde la multe nelămuriri privind viața și atitudinea față de Stat și Biserică a împăratului Constantin. Este vorba de lucrarea Marele Constantin – învinuiri și adevăr, aparținând istoricului grec de la Universitatea din Atena, Kostas Karastathis. Acest istoric vorbește despre influența prea mare a arienilor la curtea imperială și a intrigilor acestora care l-au făcut pe Constantin să ia decizii pripite și eronate. Iată ce argument aduce Kostas Karastathis: „Acest exil al lui Atanasie îi face pe dușmanii Bisericii să întrebe cu satisfacție despre răul acestuia: Cum se face ca un sfânt să trimită în exil pe un altul? Se mai întâmplă câteodată, fiindcă Biserica este o instituție întemeiată de Dumnezeu dar este slujită de oameni, căci: Nimeni nu este perfect, numai Dumnezeu. Și Sfinții, chiar dacă toată viața lor se luptă spre a ajunge la desăvârșire, ca oameni au și ei neputințele lor. Iar unii dintre aceștia, atâta cât au trăit în lumea aceasta, au avut relații tulburi cu alți oameni, fie ei și sfinți, așa cum a fost cazul Sfântului Epifanie, episcopul Constanțianei, cu Sfântul Ioan Gură de Aur sau al Sfântului Chirii, arhiepiscopul de Alexandria, cu Ioan Gură de Aur sau al Sfântului Teodor Studitul cu Sfântul Tarasie, patriarhul Constantinopolului, ca și în cazul altora”.

Problema trebuie pusă și în felul următor: Constantin era presat din spate de tensiunile tot mai mari care făceau ravagii nu numai în comunitățile religioase, ci și în spațiul laic. Împăratul a sperat ca prin sinodul ecumenic să se soluționeze totul, dar vede cum munca lui de ani nu prinde roade. Este evident că ia decizii pripite, uneori contradictorii poate și din dorința de a pune capăt acestor probleme care măcinau imperiul. Noi suntem de părere că i-a reabilitat pe arieni tocmai pentru că așa se gândea că masele se vor detensiona, după cum afirmă și istoricul Vasiliev, mai sus, și a recurs la exilarea lui Atanasie pentru a restabili liniștea în cadrul sinodului de la Tir, unde Atanasie a fost acuzat pe nedrept și unde majoritatea episcopilor participanți erau arieni. Este important și locul unde a fost trimis Arie. Este exilat la Triveri, orașul Trier de astăzi, loc unde Constantin a petrecut până să fie unic împărat în imperiu. Nu îl trimite pe Atanasie oriunde, ci în locul unde cu siguranță avea cunoștințe și prieteni care l-ar fi putut ajuta pe episcopul de Alexandria. Mai mult decât atât, a dorit reabilitarea lui Atanasie și rechemarea lui din exil, dar starea de sănătate nu i-a permis acest lucru. Din scrisoarea pe care adresată alexandrinilor de către împăratul Constantin al II-lea, urmașul Marelui Constantin ne putem da seama că exilul lui Atanasie nu a fost făcut din convingeri pur ariene, ci ca o strategie de detensionare a maselor. Interesant este faptul că această scrisoare este consemnată de însuși Atanasie, ceea ce arată clar că unii istorici sunt mai supărați pe Constantin pentru exilarea lui Atanasie, decât însuși episcopul Alexandriei: „Constantin biruitorul, către Biserica și poporul alexandrinilor. Cred că niciunul dintre voi nu poate trece cu vederea cele ce s-au întâmplat referitor la marele predicator al evlaviei și la profetul legii dumnezeiești predicator cu har al legii dumnezeiești, Atanasie, precum și despre războiul fără motiv pornit împotriva lui din partea dușmanilor adevărului și despre cum i s-a poruncit să trăiască (exilat) lângă mine în Franța, așa încât să fie îndepărtată primejdia ce se abătea asupra capului său. Totuși nu a fost condamnat permanent, ci în tot acest timp a primit de la mine multe îngrijiri; îndurându-le pe toate; precum nimeni altul, stă neobosit pentru adevăr și cu zelul său pentru Dumnezeu, toate chinurile poate cu ușurință sa le rabde. Răposatul Constantin, tatăl meu, a avut în plan să-l reabiliteze repede chiar în episcopia de unde venea; dar fiind la sfârșitul vieții sale și nemaiapucând să-și ducă la îndeplinire scopul, a lăsat problema în seama mea, primul său moștenitor, în clipa când a murit, dându-mi ultimele porunci legate de bărbatul acesta. Poruncim să-l primiți pe acesta cu toată evlavia și cu manifestări strălucitoare și onoruri; și după aceea iarăși voi trimite pe cineva la voi, ca să aflu dacă acesta a avut parte așa cum a avut din partea mea, de îngrijire și respect”.

3.3.2. Atitudinea Bisericii față de arianism după Sinodul I Ecumenic

Ne vom apleca atenția asupra sinoadelor care au avut loc atât în timpul lui Constantin cel Mare, cât și a celor din timpul urmașilor săi la tron. Prezentăm sintetic aceste întruniri după cum urmează:

a. Sinoadele de la Constantinopol și Antiohia din anul 330. Pentru că Eusebiu de Nicomidia era apropiat de curtea imperială, multe scaune episcopale au fost ocupate de simpatizanți ai arianismului. Desigur, erau vizate în primul rând punctele de rezistență ortodoxe. Printre apărătorii intransigenți ai Crezului niceean se număra și episcopul Eustatie al Antiohiei. Când el a intrat în conflict cu Eusebiu al Cezareei Palestinei în probleme doctrinare, Eusebiu al Nicomidiei a socotit că este momentul să acționeze pentru înlăturarea lui. Întorcându-se din Palestina însoțit de prietenii lui arieni, a venit la Antiohia, unde a improvizat în anul 330 un sinod pentru judecarea lui Eustatie, acuzat de imoralitate, sabelianism și infidelitate față de familia imperială. Sinodul s-a pronunțat pentru depunerea din scaun a episcopului antiohian iar împăratul 1-a exilat la Traianopolis în Tracia, unde a murit probabil în anul 337. După mai multe încercări nereușite ale arienilor de a alege un nou episcop pentru Antiohia, a fost numit Euphronios, protejatul împăratului, creându-se astfel un precedent pentru amestecul curții imperiale în treburile interne ale Bisericii. În felul acesta au fost aleși mulți episcopi care erau mai interesați să obțină bunăvoința împăratului decât să apere interesele Bisericii. În același an a fost convocat un sinod la Constantinopol prin care se analiza lucrarea lui Marcel al Ancyrei care combătea arianismul și semiarianismul. Sinodul a hotărât depunerea lui Marcel și înlocuirea lui cu un arian pe nume Vasile. Arienii mai aveau acum un ultim obstacol: Atanasie cel Mare, pe care îl vor condamna cinci mai târziu.

b. Sinoadele de la Tyr și Ierusalim din anul 355. În același an, Constantin cel Mare avea să sărbătorească Tricennalia și 10 ani de la convocarea Primului Sinod Ecumenic, dorind să elimine pe toți cei care nu acceptau hotărârile sinodului ecumenic. Lucrurile nu au stat tocmai așa. Credem că multe dintre acțiunile arienilor nici măcar nu erau cunoscute de către împărat și se foloseau de viclenie și acuze nedrepte pentru a înlătura episcopii ortodocși de la putere. În luna iulie 335 s-au deschis la Tyr lucrările unui sinod convocat de împăratul Constantin cel Mare cu episcopi din Egipt, Libia, Asia și Europa. Persoana avizată de semiarienii care predominau sinodul era Sfântul Atanasie cel Mare, învinuit de imoralitate, brutalitate, abuz, infidelitate față de împărat și alte astfel de născociri melitiene și ariene. El trebuia să fie depus din scaunul episcopal și exilat. Acest lucru reiese și din modul cum s-au derulat lucrările sinodului și cum a fost alcătuită comisia de anchetă din adversari declarați ai Sfântului Atanasie: Theognis de Niceea, Maris de Calcedon, Macedonius de Mopsuestia, Teodor de Heracleea, Ursaciu de Singidunum și Valens de Mursa, ultimii doi episcopi illyrieni fiind cooptați pentru arianism în timpul exilului lui Arie în Illyric. În aceste condiții Sfântul Atanasie a părăsit sinodul și, însoțit de cinci episcopi, a venit la Constantinopol cerând audiență la împărat. În acest timp, sinodul de la Tyr a hotărât depunerea lui din scaun și interdicția de a reveni în Alexandria. De asemenea sinodul de la Ierusalim ținut cu ocazia sfințirii bisericii Sfântului mormânt la 14 septembrie 335 a hotărât reprimirea arienilor în comuniunea Bisericii. Sfântul Atanasie este exilat la Treveri, după cum am spus și mai sus, la data de 5 februarie 336, în urma acuzațiilor aduse din partea arienilor că ar fi vinovat de întârzierea unui transport de grâne spre capitala Imperiului.

c. Sinodul de la Sardica din anul 343. Acest sinod avea să se convoace pentru a clarifica situația lui Atanasie cel Mare, care din cauza arienilor este nevoit să părăsească Alexandria la 22 martie 339. El se refugiază la Roma. După ce au fost analizate cu minuțiozitate dosarele de acuzare, sinodalii au constatat că au de-a face cu falsuri și calomnii și au declarat că cei trei episcopi n-au făcut altceva decât să apere crezul niceean și i-au declarat nevinovați. Ca urmare, au hotărât depunerea și excomunicarea episcopilor Grigorie de Alexandria, Vasile de Ancyra și Quintianus de Gaza, cerând credincioșilor să rupă comuniunea cu ei pentru că au ocupat aceste scaune episcopale în mod fraudulos. Împreună cu aceștia au fost excomunicați și alți episcopi arieni, printre care și cei doi illyrieni Valens de Murs și Ursacius de Singidunum. De asemenea, s-a cerut ca magistrații guvernatorii și împărații romani să se ocupe cu problemele statului și sa nu se amestece în treburile Bisericii, judecând pe clerici sub pretextul tapară Biserica. Pentru a nu se crea un precedent, s-a respins propunerea privind formularea unui nou simbol de credință. Sinodul de la Sardica a emis și 21 de canoane, toate reglementând probleme legate de treapta episcopală.

d. Sinoadele de la Sirmium dintre anii 348-378. Orașul Sirmium, astăzi Mitrovița, în Serbia, a jucat un rol important în disputele ariene datorită episcopului Fotin care a influențat antrinitarismul sabelian în care se învăța că Logosul divin nu este decât rațiunea impersonală a lui Dumnezeu, adică o dilatare a divinității. Logosul nu este veșnic pentru că are un început, mai precis, existența lui datează de la nașterea din Fecioara Maria, din acel moment devenind Hristos și Fiu al lui Dumnezeu. Primul sinod a avut loc în anul 348 când este condamnat Fotin, ca în anul 351, episcopii arieni și semiarieni să se întrunească în același oraș pentru a-l condamna pentru a cincea oară pe Fotin. Tot acum s-a întocmit un simbol de credință de la Sirmium, în care erau evitați termenii folosiți la Sinodul de la Niceea. În anul 558, sub conducerea lui Vasile al Ancyrei se promovează semiarianismul. Problema arienilor avea să se soluționeze în luna iulie a anului 378 când se întrunește la Sirmium un sinod condus de Ambrozie al Milanului și Anemius de Sirmium prin care se condamnau hotărârile tuturor sinoadelor ținute în acest oraș și se impunea acceptarea Simbolului nicean. Astfel, arianismul este exclus definitiv din provinciile romane din Illyricum.

Trebuie să ne aplecăm puțin atenția și asupra activității apologetice și a scrierilor Sfântului Atanasie cel Mare care a fost cel mai mare apărător al Ortodoxiei în timpul disputelor cu arianismul. Scrierile sale, poartă în mare măsură, amprenta luptei sale de-o viață împotriva arianismului, dar și necesităților de ordin administrativ și pastoral. Abordează aproape toate genurile literare: apologetic, dogmatico-polemic, exegetic, ascetic sau epistolar. Dintre apologiile sale, amintim: „Contra păgânilor” (47 capitole) o replică la adresa unui început de renaștere a spiritualității păgâne, și „Despre Întruparea Cuvântului”, o expunere clasică a creștinismului primar despre mântuire, arătând cauzele Întrupării, mijloacele și efectele acesteia. În cadrul lucrărilor dogmatice, menționăm: „Cuvântări contra arienilor” (4, din care 3 autentice), importante pentru discuțiile purtate la Sinoadele ecumenice, „Despre Întrupare și contra arienilor”, a cărei autenticitate este controversată, căci cuprinde formula „Un Singur Dumnezeu în trei ipostasuri”, formulă care n-ar corespunde stadiului de atunci al gândirii Sfântului Atanasie. De asemenea, ca lucrare dogmatică amintim și „Simbolul pseudoatanasian”, alcătuit din 40 de sentințe despre Sfânta Treime și cele două firi ale Persoanei lui Hristos. Ca opere exegetice, amintim: „Comentarii la Facere”, „Ecclesiast”, „Cântarea Cântărilor și Psalmi”, „Despre titlurile psalmilor”, între operele ascetice: „Viața Sfântului Antonie”, un panegiric care îl numește pe Sfântul Atanasie „model desăvârșit pentru monahi”, „Despre feciorie”. Pe lângă toate acestea, au existat și numeroase scrisori (festale sau pascale, sinodale) etc. Sf. Atanasie este și autorul unei „Epistole despre hotărârile Sinodului de la Niceea”, ca și al „Epistolei către Sinoadele de la Rimini și Seleucia” aceasta din urmă respinge definiția de credință ariană.

Întreaga sa învățătură privește restaurarea lumii în general, și a omului, în special, prin prezența Cuvântului lui Dumnezeu în trup. Sfântul Atanasie subliniază, în mod repetat, centralitatea lui Hristos în procesul răscumpărării omului din robia întunericului șl a morții; necesitatea ca El să aparțină, în același timp, ambelor planuri existențiale, divin și uman. Cu alte cuvinte, mântuirea a fost posibilă doar printr-o unire reală a lui Dumnezeu cu omul. Cuvântul întrupat a fost eu adevărat Dumnezeii, nu o creatură, pentru că numai Dumnezeu singur poate împăca umanitatea cu El însuși. Nu de aceeași părere a fost și Arie, promotorul celei mai periculoase erezii a vremii. Acesta este motivul care m-a determinat să încep studiul printr-un capitol destinat analizei arianismului, doctrină născută misterios din compunerea elementelor filozofice (în special neoplatonice), cu cele ale creștinismului timpuriu, care-și căuta propria identitate. S-ar părea că Arie este mai tributar neoplatonicilor decât aristotelienilor sau stoicilor, precum și-1 revendică prin structura logicii pe Origen, în detrimentul lui Lucian al Antiohiei. Cum, însă, conceptele sale devin tangente când unuia, când altuia, e greu să ne pronunțăm, și rămânem doar Ia stadiul de presupunere. Și aceasta, întrucât – pentru el – Cuvântul lui Dumnezeu deși „creator preexistent” al lumii, rămâne un simplu om, devenit Fiu al lui Dumnezeu prin adopție.

Atât arianismul, ca învățătură eretică, cât și momentul Niceea, confirmă ortodoxia – mai presus de orice îndoială – a autorului nostru. Atanasie nu privește termenul ὁμοούσιος; în chip superficial, nu îl relativizează, ci îl înțelege ca pe cel mai potrivit pentru a explica deoființimea Cuvântului cu Dumnezeu Tatăl. Ὁμοούσιος reușește să asigure pe de o parte, egalitatea ființială între Tatăl și Fiul, pe de altă parte, distincția dintre Ei. El rezolvă problema nașterii veșnice a Fiului din Tatăl, și stabilește baza intra-divină pentru Fiul și Duhul Sfânt (deși Sfântul Părinte nu-1 folosește și pentru cea de-a treia persoană a Sfintei Treimi), fără a exclude principiul soteriologic, potrivit căruia: Cuvântul s-a făcut trup pentru ca El să săvârșească lucrările lui Dumnezeu către noi și pe ale noastre către Dumnezeu. Și, cu toate că pare a fi într-o ușoară confuzie în utilizarea termenilor οὐσία și ὑπόστασις, Atanasie face o distincție clară între ὁμοούσιος și ὁμοιούσιος. Dacă primul implică identitatea în ființă, caracteristică raportului dintre Tatăl și Fiul, cel de-al doilea (care se traduce prin asemănarea în ființă), ilustrează relația dintre noi, ca ființe create, și Dumnezeu, o relație dobândită prin participare, și nu prin unitate ființială sau naștere. Dar dumnezeirea Fiului și, în consecință, consubstanțialitatea Sa cu Tatăl, nu este tratată de Sfântul Părinte doar prin intermediul acestui termen, ale cărui semnificații puteau, nu foarte greu, să conducă la confuzii.

De exemplu, el evidențiază atributele Fiului, care nu sunt altele decât cele ale Tatălui. Mai mult, apelează adesea la un limbaj metaforic care era menit, pe de o parte, să răspundă pretențiilor arienilor ca orice învățătură creștină să aibă o fundamentare exclusiv scripturistică, pe de altă parte, să ofere o imagine mai accesibilă (desigur incomparabilă) a relației divine dintre Tatăl și Fiul. Folosește mai multe metafore: a agricultorului, a constructorului de bărci, sau arhitectului, a împăratului, a izvorului și paternității, dar cea mai importantă (și cea mai sugestivă) este, fără îndoială, cea a luminii. Așa cum strălucirea îi este proprie soarelui și luminii – spune Sfanțul Părinte – așa și Fiul îi este propriu Tatălui. Cu aceeași tărie cu care Atanasie susține dumnezeirea Fiului și, prin urmare, deoființimea Sa cu Tatăl, el mărturisește și realitatea trupului Său asumat. Este o interdependență absolută între una și cealaltă. De ce? Pentru că doar Cuvântul, Fiul veșnic al Tatălui, Care Și-a luat cu adevărat un trup, împăcând umanitatea cu El însuși și turnând Duhul veșnic al filiației asupra noastră ne aduce spre viața trinitară a lui Dumnezeu, permițându-ne să ne împărtășim de El. De asemenea, Atanasie își centralizează învățătura cu privire la îndumnezeirea omului pe umanitatea îndumnezeită a lui Hristos, în sensul că: omul se îndumnezeiește pe baza înrudirii esențiale cu umanitatea deja îndumnezeită a Fiului, prin har, fiind o acțiune sinergică conștientă și nu o acceptare indiferent-voită. Oricum, începutul acestei perioade de cristalizare și oficializare a doctrinei creștine este Sinodul Ecumenic de la Niceea din 325, iar emblema hotărârilor acestuia din urmă a fost și va rămâne pentru veșnicie Sfântul Atanasie cel Mare.

4. ARIANISMUL TEOLOGIC ȘI ARIANISMUL POLITIC

4.1. DEFINIRIEA CONCEPTULUI DE ARIANISM POLITIC

Din cele mai vechi timpuri și aproape în toate religiile, conducătorul politic era socotit un trimis al divinității în lume, având drept de veto în toate deciziile politice și toate hotărârile sale se consideră a fi de origine divină; deci, nerespectarea acestora era un act de afront la adresa divinității însăși și se pedepsea ca atare. Spre exemplu, în vremea de glorie a egiptenilor, faraonul era un fel de divinitate pământească, cu o relația foarte apropiată cu divinitatea cerească. De aceea, erau acceptate căsătoriile membrilor familiei faraonilor între ei, tocmai pentru a nu se amesteca sângele sacru al acestora cu cel al neamurilor care trebuiau conduse. De aici se vede faptul că orice conducător politic devine și un conducător spiritual cu drepturi depline.

În mediul elen și roman, conducătorul politic își păstrează statutul de și de conducător religios, tocmai pentru că alegerea lui politică reprezenta însăși alegerea divinității. Dacă analizăm puțin Vechiul Testament vom vedea același aspect. Când este ales primul împărat, Saul, Dumnezeu spune că El a rânduit așa pentru ca poporul Lui să fie condus de acest om. Deci, împăratul capătă și la evrei, pe lângă statutul de conducător politic, statutul de conducător religios: „Atunci, luând Samuel vasul cel cu untdelemn, a turnat pe capul lui Saul și l-a sărutat, zicând: Iată Domnul te unge pe tine cârmuitor al moștenirii Sale; vei domni peste poporul Domnului și-l vei izbăvi din mâna vrăjmașilor celor dimprejurul lor. Iată care-ți va fi semnul că Domnul te-a uns rege peste moștenirea Sa” (I Regi 10, 1).

Revenim la descrierea atribuțiilor conducătorului politic în lumea romană, care a influențat direct lumea bizantină. Împăratul era considerat legislator suprem în probleme politice și religioase, iar titlul de Pontifex maximus atestă acest lucru. De remarcat este faptul că numai Teodosie cel Mare renunță la acest titlu. „Arianismul a avut însă și implicații politico-sociale. Astfel, dintr-o variantă a teologiei creștine, erezia ariană începe să influențeze spațiul politic, cultural și social al timpului. Teoriile ariene cu privire la raportul de subordonare al Fiului față de Tatăl, dublate îndeaproape de atributul de imperfect al celei de a doua persoane a Treimii, vor avea un reflex politic imediat. Pe lângă aspectul teologico-politic a arianismului distingem o serie de consecințe de ordin strict teologic ale aceleiași erezii. La acest nivel cele mai importante sunt conceptele atașate învățăturii euharistice, prezentate anterior, la care se adaugă noile teorii referitoare la Biserică sau pnevmatologie”.

Trebuie să devenim mai expliciți când vine vorba de arianismul politic. Deci, de ce era atât de avantajoasă această erezie pentru puterea politică? În primul rând, după cum am spus și mai sus, conducătorul politic era considerat în trimis al divinității pe pământ, fiind și liantul dintre cer și pământ. Biserica, în schimb, este instituția creată de Iisus Hristos și nu poate fi dezlipită de Acesta. Orice înțelegere a Bisericii se făcea numai prin Hristos. Avem deci două chestiuni clare: Statul este instituția creată și guvernată de Tatăl, iar Biserica este instituția care a luat ființă la inițiativa Fiului. Arienii, venind și spunând că Tatăl este superior Fiului, iar Fiul nu mai participă la dumnezeire, fiind cumva incomplet și imperfect, ajustează foarte mult relația dintre Biserică și Stat. Cum se realizează acest lucru? Statul devine superior Bisericii, așa cum Tatăl este superior Fiului. Mai mult decât atât, Fiul este văzut ca o creatură total aservită Tatălui, în gândirea ariană, chestiune ce trebuia să se răsfrângă și asupra relației dintre Stat și Biserică. Dacă Tatăl și Fiul sunt egali, atunci și Statul și Biserica se află pe aceeași treaptă, lucru ce deranja puterea politică ce dorea să aibă drept de hotărâre asupra puterii religioase. Deci, ne putem da seama acum de ce arienii erau atât de privilegiați de unii împărați care erau mai puțini pătrunși de duhul religiozității.

4.2. COMENTARIU PE MARGINEA FORMULEI „EPISCOPOS TON ECTOS”

Constantin a participat efectiv la Sinod, însă doar la începutul acestuia și în calitate de autoritate politică care să supervizeze extern discuțiile. Totuși, s-a implicat efectiv în tot ceea ce a însemnat discuții, a venit cu unele propuneri și nu a pretins să fie glorificat de cei din jur, ci s-a supus regulilor de ordine și disciplină impuse de conducerea Sinodului. Iată ce ne spune episcopul Cyzicului, Ghelasie: „Când a intrat, a stat în mijloc și nu luat loc până nu i s-a făcut semn. Atât de mare era evlavia și respectul pe care împăratul le avea față de episcopi”. Iar Teodoret de Cyr, în lucrarea sa intitulată „Istoria bisericească”, aduce următoarele informații legate de atitudinea plină de smerenie a împăratului Constantin în cadrul lucrărilor sinodului: „Acesta a ajuns ultimul, însoțit de o mică suită, vrednică de laudă fiindu-i înfățișarea, vrednic de pomenire să fie ceasul în care a intrat în sală, dar vrednic de laudă să fie cinstirea pe care o avea față de ceilalți. A cerut să i se permită să stea pe scaunul cel mic, care i s-a pus în față, luând loc cu toții în același timp”.

Nu vom mai prezenta aici toate cele legate de hotărârile Sinodului în privința problemelor religioase și ne vom axa doar asupra unui subiect important din cadrul Sinodului. Trebuie însă să ne aplecăm asupra titulaturii de „episcop al celor din afară” pe care Constantin cel Mare și-a atribuit-o și să vedem cum a influențat aceasta relația dintre Stat și Biserică.

În biografia împăratului, realizată de istoricul Eusebiu de Cezareea găsim următoarea relatare: „Fapt care i-a și îngăduit să spună odată, la primirea unor episcopi, că și el ar fi un fel de episcop sau, cum l-am putut eu însumi auzi zicând: Voi sunteți episcopi întru cele dinăuntru ale Bisericii; pe mine însă m-a așezat Dumnezeu «episcop al celor aflate în afara ei». În duhul acestor vorbe, Constantin și-a păstorit toți supușii cu multă chibzuință; și îi îndemna din răsputeri să meargă pe calea unei vieți cuvioase”. Mulți comentatori ai văzut în această remarcă a împăratului bizantin o dorință de a-și impune o anumită autoritate politică în cadrul Bisericii. Mulți tind să creadă că el îi lasă Bisericii o anumită libertate de manifestare, de ordin cultic intern, dar monopolul de autoritate este deținut de Stat, iar creștinii trebuie să se supună legilor acestuia. Cea mai interesantă explicație și care ni se pare și credem că cea mai apropiată de adevăr este cea a lui Johann Albert Fabricius, care oferă o traducere mai explicită: „Voi sunteți episcopi pentru problemele interne (interiora ecclesiae = doctrina et sacramenta), iar eu pentru chestiunile externe (regimen et tutela – cârmuire și protecție)”. Nu credem că împăratul Constantin ar fi vrut o supunere din partea Bisericii față de Stat, pentru că el chiar a militat pentru libertatea creștinismului. Această afirmație nu aduce nici un efect negativ asupra relației armonioase dintre Stat și Biserică în cadrul domniei lui Constantin cel Mare. Faptul că împăratul era un misionar, putem spune, care prin autoritatea politică de care dispunea încerca să se ocupe de mărirea comunității creștine, ne vorbește același biograf al său, Eusebiu de Cezareea: „Și a ajuns el ca printr-o înșiruire de legi și rânduieli să dea în cele din urmă poruncă așa: nimeni să nu mai jertfească idolilor, să nu se mai îndeletnicească cu preziceri, să nu mai înalțe chipuri cioplite, să nu oficieze cine știe ce culte secrete și să nu întineze arenele orașelor cu sângeroasele lupte dintre gladiatori. Dar pentru Egipt – și mai ales pentru Alexandria –, unde lumea obișnuia să-și venereze fluviul sub înfățișarea unor fameni, Constantin a dat o lege deosebită în care cerea tot acel neam de oameni nici-bărbați-nici-femei să dispară negreșit din viața publică, pentru ca lumea să nu mai poată da ochii cu niște inși supuși unor asemenea dezmățuri”. Putem observa că împăratul Constantin chiar dorea să armonizeze relația dintre Stat și Biserică, iar așa cum episcopii se ocupau de pacea internă a Bisericii, el, prin legi și autoritate de ordin politic, se ocupa de ocrotirea comunității din exterior și propagarea creștinismului și la cetățenii care nu îmbrățișaseră deja această religie.

Vom analiza puțin evenimentele de la Constantin la Iustinian, tocmai pentru a vedea cum a evoluat autoritatea politică în cadrul Bisericii. După cum am văzut și mai sus, Constantin vine și se implică în problemele religioase abia atunci când mai-marii Bisericii nu mai puteau face asta. Face acest lucru pentru că religia era un ferment de unire între cetățenii unui imperiu, dar putea deveni ușor un principiu de dezbinare foarte periculos, fapt ce afecta profund și Statul. Deci, Constantin s-a limitat doar la emiterea unor hotărâri imperiale în lumina unor hotărâri sinodale. Urmașii lui, însă, au început să se implice tot mai mult în viața Bisericii, susținuți și de arianismul politic, care le dădea întâietate în fața Bisericii. Vorbim aici de toți împărații până la Teodosie.

Teodosie I cel Mare a acordat problemelor religioase o atenție deosebită, încât s-a putut spune despre el că „s-a ocupat mai mult de situația Bisericii decât de problemele Statului și ale sale” (Sf. Ambrozie). Domnia lui Teodosie a însemnat și revenirea la cârma Imperiului a împăraților ortodocși, Teodosie fiind primul care a renunțat la titlul de pontifex Maximus, obligatoriu în titulatura unui împărat roman. Încă de la începutul domniei sale, alături de Grațian va încerca să apere adevărata credință ortodoxă, credința universală. Această atitudine este ilustrată printr-o opoziție evidență fața de diferitele „dizidente ariene”, sau față de donatiști, maniheeni, apolinariști etc. La venirea la Constantinopol a lui Teodosie, episcop era Damofilus (arian), iar conducătorul anomeilor, Eunomius, trăia la Calcedon, influenta arienilor fiind deosebit de puternică. După moartea Sfântului Vasile cel Mare (379), Sfântul Grigorie de Nazianz este chemat de clerul și populația capitalei, pentru a deveni episcopul lor. Grigorie vine la Constantinopol, unde întemeiază biserica Învierii (Anastasis), în care pronunța între 379-380 cunoscutele cuvântări împotriva anomeilor și a pnevmatomahilor, numite cele 5 Cuvântări Teologice, care vor provoca mari tulburări.

Membrii tuturor acestor dizidente erau considerați drept „eretici” și supuși rigorilor legii. La 3 august 379, Grațian anulase deja măsurile luate la Sirmium cu un an mai înainte: el interzicea adunările ereticilor, nu le recunoaște conducătorilor lor calitatea de clerici, această măsură vizându-i se pare în mod special pe donatiști. Câteva luni mai târziu, la 28 februarie 380, un edict promulgat de Teodosie I la Tesalonic, fără consultarea prealabilă a episcopilor, preciza criteriile care dădeau dreptul la titlul de „creștin al Bisericii universale”; un alt edict din 10 ianuarie 381 reamintea același lucru ca de altfel și cel emis în iulie 381, după Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol. Toate aceste edicte menționau cel puțin pentru partea orientală a Imperiului, că religia creștină adevărată este cea care se acordă cu credința mărturisită la sinodul de la Niceea, fiind menționat pe scurt și conținutul; erau citați și episcopii considerați garanți ai acestei credințe.

Deodată toți dizidenții se vedeau în postura de a fi considerați eretici, construirea de biserici le era interzisă, că de altfel și reuniunile liturgice, chiar și în case particulare, iar clerul lor era alungat din capitală. Cu toate acestea în 386 un edict al lui Valentinian al II-lea restituia pentru eternitate „drepturile sale” unei fracțiuni ariene: aici era desigur și influența mamei sale Iustina. Acest edict era trecut și în Codex Teodosianus, permițând multor arieni să-și păstreze bisericile din afara orașelor. Aceasta constituia singura excepție, în anii care au urmat Teodosie I luând măsuri drastice împotriva tuturor ereticilor: ei nu aveau nici un drept așa cum avea Biserica Universală și făceau obiectul mai multor interdicții, cum ar fi interdicția de a avea locuri de cult, de a se reuni, de a hirotoni preoți. Alții cum ar fi maniheii, erau reprimați foarte dur, fiind privați chiar de o serie de drepturi civice, din 389 având și interdictul de a mai locui la Roma. Sub incidența lipsirii de drepturi civile de genul de a lăsa testamente sau moșteniri, au fost arienii începând din anul 389.

Până la urcarea pe tron a lui Iustinian, adică anul 527, împărații au început să se implice din ce în ce mai mult în viața Bisericii, o implicare văzută ca autoritate. Istoricii vorbesc, în cazul politicii religioase a lui Iustinian de cezaro-papism. Iată ce spune bizantinologul A.A. Vasiliev despre acest aspect: „Ca succesor al cezarilor romani, Iustinian a considerat o datorie restaurarea Imperiului roman și a dorit în același timp să stabilească în interiorul Imperiului o lege și o credință. Un stat, o lege, o Biserică – aceasta a fost formula sintetică a întregii cariere politice a lui Iustinian. Fundamentându-și concepțiile pe principiul puterii absolute, e a considerat ci într-un stat bine organizat oricine este supus autorității împăratului. Conștient pe deplin de faptul că Biserica ar putea sluji ca armă puternică în mâinile statului, el s-a folosit de toate mijloacele pentru a și-o subordona. Istoricii au încercat să descopere motivele care au condus la politica bisericească a lui Iustinian; unii au ajuns la concluzia că pentru el politica a fost de primă importanță, iar religia doar o slujitoare, în timp ce alții considerau că acest al doilea Constantin cel Mare era gata să uite datoriile sale administrative oricând erau puse în joc problemele Bisericii. În dorința sa de a fi stăpân absolut al Bisericii, Iustinian nu doar și-a propus să țină în propriile mâini administrația internă și soarta clerului, inclusiv a celui de rang înalt, ci a considerat, de asemenea, un drept al său stabilirea dogmei pentru supușii săi. Împăratul bizantin avea dreptul să rânduiască viața clerului, să facă numiri în posturile bisericești cele mai înalte potrivit judecății sale, să se prezinte ca mediator și judecător în treburile clerului. A avut o atitudine favorabilă față de Biserică, protejând preoțimea și construind noi biserici și mănăstiri, cărora le-a acordat privilegii speciale. Această politică de amestec al puterii seculare în chestiunile religioase și bisericești, pătrunzând în cele mai adânci regiuni ale convingerilor religioase personale ale indivizilor, este cunoscută în istorie sub numele de cezaropapism, iar Iustinian poate fi considerat unul dintre reprezentanții cei mai tipici ai tendinței cezaropapiste. În concepția sa, conducătorul trebuia să fie atât cezar, cât și papă. El trebuia să reunească în persoana sa întreaga putere seculară și spirituală. Istoricii care accentuează partea politică a activităților lui Iustinian afirmă că motivul principal al cezaropapismului său a fost dorința de a-și asigura puterea politică, de a întări guvernarea și de a găsi sprijin religios pentru tronul său, obținut doar prin pură întâmplare”.

În comparație cu atitudinea lui Constantin privind Biserica, ilustrată în formula „episcopos ton ectos”, cezaro-papismul lui Iustinian este dovada vie a autorității politice în cadrul imperiului. De unde provine însă această tendință? Tocmai de la arinismul politic prin care conducătorii politic își atribuiau statutul de conducători religioși și politici supremi. Cu alte cuvinte, arianismul politic dezvoltat până la cezaro-papismul lui Iustinian devine un mod favorabile pentru curtea imperială de a deține monopolul suprem în Stat și Biserică.

4.3. RELAȚIA DINTRE BISERICĂ ȘI IMPERIU DETERMINATĂ DE PROBLEMATICA HRISTOLOGICĂ EUHARISTICĂ

Prin doctrina ariană, Tatăl devine un singur Dumnezeu, unic, care nu se poate împărți. Bazându-se pe filosofia lui Aristotel, cei care simpatizau arianismul nu puteau înțelege cum un principiu divin poate să rămână unic în ființă, dar întreit în persoane. Așa ajunge Fiul să fie considerat inferior Tatălui și Duhul Sfânt ca fiind mai prejos decât ambii.

Pentru arieni relația dintre Logos și Tatăl este mai mult o problemă de ordin cosmologic, decât una de ordin soteriologic, așa cum era ea înțeleasă de lumea niceeană. Această diferențiere atrage după sine o seamă de consecințe care nu pot fi deloc neglijate. In primul rând se diferențiază un ethos liturgic, divergențe conceptuale și practice legate de euharistie, rezultate din modul diferit de a înțelege Logosul. Ambele părți aveau o teologie euharistică bine elaborată, arienii încercând să pună pe picior de egalitate concepția lor referitoare la euharistie cu practica euharistică niceeană. Din perspectiva niceeană, se accentua comunitatea euharistică în care membrii trupului erau ținuți împreună prin participarea la aceeași sfântă Liturghie. Pe de cealaltă parte, opozanții lor, arienii, considerau că euharistia este numai un sacrificiu rezonabil. Cu alte cuvinte, modalitatea de sacrificiu nu era una deplină, avea o componentă imperfectă, deoarece fusese elaborată și aplicată de o ființă imperfectă. O hristologie lacunară genera o astfel de practică considerată de niceeni ca nevalidă, aceștia din urmă refuzând nu numai euharistia ariană, ci și numele de creștini pe care arienii și-1 revendicau. Semiarienii împreună cu arienii considerau că rugăciunea liberă precum și actele devoționale sunt elemente care pot concura în importanță cu euharistia. Asistăm astfel la concretizarea aceleiași hristologii deficitare, atât de gravă în sistemul dogmatic dar și în aspectele practico-liturgice. Arie își înfățișa doctrina bazată pe conceptul aristotelic de unitate, conform căruia unitatea nu poate să fie altceva decât negarea diviziunii. Cu un asemenea înțeles, opus celui platonic sau neoplatonic, nu era posibil de a înțelege raportul dintre unitatea firii și pluralitatea persoanelor.

Prin teologia euharistică dezvoltată, Lucifer de Cagliari, deși face acest lucru într-o manieră exclusivistă, fără să accepte nuanțe ale discursului, reușește să diferențieze între Israelul cel nou al lui Dumnezeu și acel organism veterotestamentar, populus electus, constituit de altfel teologic și cultural ca o parte neintegrabilă culturii și istoriei romane. Pentru straturile justificative ale demnității episcopale el coboară până la succesiunea profetică antică, motiv pentru care Atanasie cel Mare nu ezita să-l numească Ilie al timpurilor noastre. Folosindu-se de acest instrumentar al profețiilor din Vechiul Testament reușește să transpună pentru situația concretă a timpurilor și a problemelor contemporane lui modalități de soluționare a diferitelor probleme. în polemica organizată cu Constanțiu pe marginea supunerii în fața imperatorului, Lucifer aduce o colecție de texte vechi testamentare organizate în jurul ideii de dreptate care condiționează ascultarea de împărat.

Atunci se cuvine ascultare, supunere, în fața conducătorului când acesta lucrează cu dreptate. În continuarea acestei polemici, Lucifer recomandă lui Constanțiu să se supună în fața preoților Bisericii, insistând pe nevoia de curățenie morală a unui conducător. în acest punct, Lucifer extinde interdicția de amestecare în problemele interne ale Bisericii oricărui creștin a cărui prezență la momentul respectiv ar fi cu totul inoportună. Pe măsură ce polemica se adâncește, se cristalizează din ce în ce mai mult conceptele specifice, în jurul cărora s-a organizat întreaga dezbatere teologică. Constanțiu, ca reprezentant al lumii ariene, urmărea o demonstrație de pe pozițiile autorității exclusive, în baza tipologiei de episcop al episcopilor, în timp ce Lucifer se facea purtătorul de mesaj din partea lumii ortodoxe. Pentru niceeni conceptul de episcop al episcopilor era cu totul străin, fără susținere biblico-canonică, fiind mai mult reflexul unei mentalități despotice, un instrument de control asupra Bisericii din partea imperiului. In momentul în care puterea civilă a sesizat utilitatea politico-religioasă a conceptului, nu a ezitat nici o clipă să-1 asimileze.

Astfel, se conturează cu o oarecare claritate cele două concepte euharistice, unul de factură niceană și altul de factură ariană. Concepte care erau marcate de hristologii și eclesiologii diferite. Întâlnirea acestor două concepte provoca o tensiune destul de mare, tocmai pentru că nu se asemănau aproape deloc. Divergențele dintre arianism și ortodoxie erau extrem de mari, încât se recurgea la ostilități privind Sfânta Euharistie. S-a încercat ca prin sinoade locale să se reglementeze aceste situații, dându-se dispoziții prin care se cerea săvârșirea cultului, indiferent de orientare în pace. Astfel, se încerca limitarea disputei dintre cele două tabere religioase numai la nivelul discuțiile, fără a exista violențe vizibile și amenințări de tot felul. Nu de puține ori, puterea politică a abuzat de forță pentru a distruge anumite formațiuni care se opuneau cu vehemență teologiei politice promovate de curtea imperială. Politicul se lipea de cele mai multe ori de tabăra religioasă care îi oferea mai mare cinstire, chiar dacă aceasta promova chestiuni religioase respinse de sinoade și catalogate ca fiind eretice.

CONCLUZII

Întorcându-ne în timp și reflectând asupra situației Bisericii în primele secole de la nașterea ei, nu putem decât să reflectăm cu nostalgie la legătura strânsă ce lua naștere în acele timpuri între Statul Bizantin și Biserica creștină. În această legătură vedem ceva diferit față de ceea ce avea loc în imperiul roman înainte de venirea creștinismului. Legătura ce se crea între împărat și cultele păgâne existente era una de sobordonare a acestor culte față de împărat. Împăratul deținea titulatura de Pontifex Maximus, fiind în același timp și liderul politic și militar, dar de asemenea și lider religios al întregului imperiu. Spre deosebire de această situație, începând cu Constantin cel Mare avem de-a face cu o relație de colaborare între cele două ierarhii ce se ridicau deasupra poporului: cea politică și cea religioasă. Desigur, nu putem nega faptul că în secolele următoare au fost tendințe de uzurpare sau mai bine zis o dorință a împăraților de a ține sub control și Biserica.

Spre deosebire de celelalte culte existente în cadrul imperiului în creștinism este întâlnită o mai bună organizare, însă din cauza disputelor ce proveneau din interiorul Bisericii, precum arianismul ce prezintă și subiectul lucrării de față, era destul de greu de controlat și de condus, în special datorită lipsei unei doctrine bine formulate, ceea ce nu exista la acea vreme.

Relația existentă între Stat și Biserică nu face altceva decât să ne evidențieze un lucru foarte important și complex de asemenea, acest lucru fiind importanța implicării Bisericii în societate și în lume. Relația dintre cele două ierarhii, despre care vorbeam mai sus, nu are ca scop o transformare a societății forțându-o pe aceasta să adere la anumite ritualuri sau ceremonii formale, nici o relație de complicitate între cele două în scopul manipulării maselor (idee ce este întâlnită foarte frecvent în mentalitatea lumii de astăzi), ci finalitatea implicării Bisericii are ca scop o transfigurare a lumii și a umanității, o introducere a conștiinței hristice în duhul lumii, dar și o introducere a lumii în conștiința hristică. În perioada lui Constantin cel Mare, și în special plecând de la el și de la proclamarea creștinismului ca religio licita, Statul bizantin a asistat la o serie de controverse legate de creștinism și în special în sânul creștinismului, dar care de asemenea au avut repercusiuni și în viața politică a imperiului.

În perioada ce a urmat edictului de la Mediolan bisericile creștine devin din niște locuri lăturalnice de întâlnire epicentre ale vieții religioase, Constantin cel Mare punând bazele încreștinării imperiului influențând întregul Ev Mediu. Biserica devine în timpul lui Constantin pe lângă o religie acceptată și acea voce a predicării creștinismului într-o lume încă păgână, o voce ce încerca să răspundă nevoilor societății acelei vremi înlocuind păgânismul și plasându-l pe Hristos în centrul lumii.

Creștinismul a avut mult de suferit din cauza neînțelegerilor cauzate de apariția arianismului, această situație forțându-l în cele din urmă pe Constantin cel Mare să intervină personal pentru a păstra ordinea în Imperiu și pentru a ajuta la soluționarea problemei. Din această postură împăratul și imperiul se transformă în instrumente ale providenței divine, ale împărăției lui Hristos. Deși rezolvarea disputei ariene nu i-a aparținut lui Constantin, totuși fiind afectat de această dispută, lui i se datorează convocarea primului Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325 când învățătura lui Arie va fi condamnată, în cadrul aceluiași Sinod fiind redactate și primele 7 articole ale Simbolului de credință.

De la arianismul politic s-a trecut foarte repede la un arianism de factură politică. Dar ce este de fapt arianismul politic? Este vorba mai mult de un calcul matematic specific gândirii filosofice și mai apoi gândirii ariene. În primul rând, după cum am spus și mai sus, conducătorul politic era considerat în trimis al divinității pe pământ, fiind și liantul dintre cer și pământ. Biserica, în schimb, este instituția creată de Iisus Hristos și nu poate fi dezlipită de Acesta. Orice înțelegere a Bisericii se făcea numai prin Hristos. Avem deci două chestiuni clare: Statul este instituția creată și guvernată de Tatăl, iar Biserica este instituția care a luat ființă la inițiativa Fiului. Arienii, venind și spunând că Tatăl este superior Fiului, iar Fiul nu mai participă la dumnezeire, fiind cumva incomplet și imperfect, ajustează foarte mult relația dintre Biserică și Stat. Cum se realizează acest lucru? Statul devine superior Bisericii, așa cum Tatăl este superior Fiului. Mai mult decât atât, Fiul este văzut ca o creatură total aservită Tatălui, în gândirea ariană, chestiune ce trebuia să se răsfrângă și asupra relației dintre Stat și Biserică. Dacă Tatăl și Fiul sunt egali, atunci și Statul și Biserica se află pe aceeași treaptă, lucru ce deranja puterea politică ce dorea să aibă drept de hotărâre asupra puterii religioase. Deci, ne putem da seama acum de ce arienii erau atât de privilegiați de unii împărați care erau mai puțini pătrunși de duhul religiozității.

În comparație cu atitudinea lui Constantin privind Biserica, ilustrată în formula „episcopos ton ectos”, cezaro-papismul lui Iustinian este dovada vie a autorității politice în cadrul imperiului. De unde provine însă această tendință? Tocmai de la arinismul politic prin care conducătorii politic își atribuiau statutul de conducători religioși și politici supremi. Cu alte cuvinte, arianismul politic dezvoltat până la cezaro-papismul lui Iustinian devine un mod favorabile pentru curtea imperială de a deține monopolul suprem în Stat și Biserică.

Odată cu apariția arianismului se conturează cu o oarecare claritate cele două concepte euharistice, unul de factură niceană și altul de factură ariană. Concepte care erau marcate de hristologii și eclesiologii diferite. Întâlnirea acestor două concepte provoca o tensiune destul de mare, tocmai pentru că nu se asemănau aproape deloc. Divergențele dintre arianism și ortodoxie erau extrem de mari, încât se recurgea la ostilități privind Sfânta Euharistie. S-a încercat ca prin sinoade locale să se reglementeze aceste situații, dându-se dispoziții prin care se cerea săvârșirea cultului, indiferent de orientare în pace. Astfel, se încerca limitarea disputei dintre cele două tabere religioase numai la nivelul discuțiile, fără a exista violențe vizibile și amenințări de tot felul. Nu de puține ori, puterea politică a abuzat de forță pentru a distruge anumite formațiuni care se opuneau cu vehemență teologiei politice promovate de curtea imperială. Politicul se lipea de cele mai multe ori de tabăra religioasă care îi oferea mai mare cinstire, chiar dacă aceasta promova chestiuni religioase respinse de sinoade și catalogate ca fiind eretice. Oricum, arianismul politic avea să influențeze profund relația dintre Stat și Biserică și putem spune, așa cum am precizat și în primele pagini ale studiului nostru, că arianismul ca erezie nu avea să fie condamnată și distrusă prin hotărârile Sinodului I Ecumenic, ci avea să subziste secole bune după anul 325 și chiar a reușit să influențeze nu numai spațiile religioase, ci și pe cele politice.

BIBLIOGRAFIE

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Combaterea Arianismului. Sinodul I Ecumenic (325) Si Situatia Post Sinodala (ID: 167465)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Combaterea Arianismului. Sinodul I Ecumenic (325) Si Situatia Post Sinodala

Copyright Notice

Regenerare Urbana Prin Reorganizarea Mobilitatii In Zona Pietii Sfântul Gheorghe

Perspectivele de Religie

Aparitia Si Foramarea Categoriei Samurailor

Viata Si Invatatura Sfantului Siluan Athonitul

Preotul Si Implicarea Sa In Aspectele Sociale ale Misiunii Bisericii

Biserica Adventista din Romania 1965 1989

Copyright Notice

Similar Posts