Catehizarea Tinerilor

1.3 Maturizarea tinereții- o operă în progress

Concluzia noastră se dovedeste a fi o informație demnă de luat în seamă, dacă ne gândim la faptul că orice lucru important se face cu trudă, cu sacrificiu. Și oare care lucru poate fi mai important decât acela de a avea grijă cum se cuvine de generațiile tinere, de viitorul nostru ca nație? Cu toate astea, se pare că foarte ușor înțelegem teoriile, dar foarte greu ne vine să le punem în practică. Pentru că grija aceasta se dovedește, cel puțin la ora actuală, o ideologie nesusținută de fapte concrete.

Omul este o făptură în devenire. El trece prin diferite etape de dezvoltare. Mai întâi, de cunoaștere a propriilor puteri și atribute, apoi de lărgire a orizonturilor și încet de definitivare a caracteristicilor proprii care vor deveni apoi unelte de supraviețuire, dar și de desăvârșire. În acest parcurs este nevoie de o susținere permanentă și de un mediu propice dezvoltării lui. În lipsa acestui mediu, toate posibilitățile se anuleză, se diminuează și devin irelevante. Maturizarea tinereții este o operă în progres. La această maturizare contribuim toți. Noi înșine, părinții, familia lărgită, școala, întreaga societate. Putem afirma, în acest caz, că fiecare dintre noi ne resimțim de sănătatea sau boala acestora. De modul în care ele reușesc să ne ofere sprijinul potrivit, de modul în care reușesc să ofere un model viabil și eficient pe care să îl copiem și să îl integrăm în obiceiurile noastre, de sănătatea miturilor și de mândria cu care ne raportăm la ele sau le respingem, de toate acestea ține viitorul unei nații. De ele, dar și de fibra adâncă, tainică , imposibil de redat în cuvinte, dar resimțită de fiecare inimă de român.

Fiecare dintre noi e unic, o multitudine de posibilități tainice. De aceea, suntem mai capabili decât credem, mai înzestrați decât știm și cu o menire mai importantă decât am fost învățați majoritatea dintre noi… Limita e cerul, Împărăția lui Dumnezeu și comuniunea firească și minunată cu el. Atât timp cât reușim să înțelegem acest lucru, reușim să dăm omului valoarea cuvenită și șansa de a deveni ce este menit să fie: Dumnezeu după har, căci ca ființă îi este imposibil.

Măreția aceasta de cele mai multe ori se pierde în mediocritate, în necunoștință. Cu cât uităm adevărurile noastre fundamentale, originea noastră de fii ai lui Dumnezeu și împlinitori de mare poruncă, cu atât ne pierdem, intuind anumite adevăruri, neînțelegând chemarea adâncă pe care o simțim toți: „ Înțelepciunea nu se predă, ea se trezește. (…) Înțelepciunea e a fiecăruia, în sensul că pune în ordine o neliniște anumită. E o punere în formă. Forma fiecăruia.” De aceea, unul dintre actorii majori în maturizarea tinereții suntem noi înșine. Poate într-un fel, cel mai important, pentru că filtrul a ceea ce este sau nu important noi îl deținem. Cu ajutorul lui acceptăm sau respingem influențele exterioare.

Un alt actor important îl reprezintă părinții. Cu aceștia împărțim ADN nostru, fiind chemați de a fi o sinteză între abilitățile, înzestrările, cunoștințele, frumusețea și de ce nu credințele lor, de orice natură ar fi ele. Dovedim în felul acesta că ne naștem, dar și căpătam pe parcursul vieții un bagaj care ne definește, dar și care ne desparte și ne individualizează de ceilalți. Suntem într-un fel mici experimente de viață, toți având pe lângă caracteristicile speciei și caracteristici persoanale. Lăsând la o parte pe cele pe care le căpătăm pe cale genetică, mai există cele pe care le căpătăm pe parcursul vieții, din interactiunea cu părinții noștri, cu familia noastră. De aceea, fie că o știm sau nu, plecăm în viață cu un model a ceea ce familia reprezintă pentru noi. Fără să realizăm, de fapt, noi chiar căutăm persoane care să semene cu acel model pe care l-am integrat datorită familiei noastre. Prin urmare, efectul pe care părinții, prezența sau absența lor, liniștea cu care ne-au crescut sau din contră greșelile de comportament pe care le-au manifestat în proximitatea noastra, toate acestea și multe altele au un efect major, important în dezvoltarea noastră și în viața noastră de adulți.

De asemenea, ne raportăm și la familia apropiată, cu atât mai mult cu cât, uneori, aceasta preia un rol mai activ în creșterea mebrilor ei mai tineri. În lipsa modelului părintesc autentic, copilul va integra pe cel pe care îl are la îndemână. Bun sau rău, pentru el e o necesitate. Important în acest caz este ca tânărul să aibă pe cineva căruia să-i pese cu adevărat, cineva care să-l iubească și să-i ofere un model cu adevărat demn de urmat. În lipsa acestuia, tânărul, care nu are niciun alt model de referință, va resimți din plin lipsa îndrumării, posibilitățile sale de orice natură riscând să nu fie împlinite, fapt care va dăuna persoanei sale, dar și societății în ansamblu.

Remedierea acestei situații cade pe umerii școlii. Ea este chemată să echilibreze distanța dintre modelul parental, situația personală a fiecăruia și un anumit model de om, să dea, pe cât posibil, șanse egale de dezvoltare și de împlinire a potențialului fiecărui elev. Cel puțin în teorie, ea trebuie să fie un agent al educației, al diminuării lacunelor în cunoștințe, dar și în educație morală. Scopul este să dea naștere la indivizi capabili să se integreze în societate, dar și să ajute concret la formarea și dezvoltarea ei. De măsura în care ea își împlinește menirea ține înaintarea sau stagnarea unei întregi societăți.

Nu în ultimul rând, un cuvânt de spus îl are societatea în ansamblul ei. Ea se transformă în agent de educație și de maturizare a generației tinere pentru că ea este un factor de răspuns la toate încercările cu care se confruntă. Răspunsul acesta pe care societatea în ansamblul ei îl ofer, este perceput și înțeles de tânăra generație. Răspunsul oferit de aceasta va fi în funcție de calitatea generației mai vechi, de educația primită, de valorile pe care le-au fost sădite în suflete, de binele pe care sunt sau nu în stare să-l perceapă și să-l împlinească. Răspunsul pe care îl vor primi de la generația tânără și modelul de acțiune pe care aceasta va fi în stare să-l concretizeze va fi în funcție de cât de mult va reuși ea să se identifice cu modelul generației dinaintea lor, de calitatea educației, de transmiterea și asumarea reală a valorilor. De aceea, putem spune că ai noștri copii sunt niște recipiente care ajung să conțină exact atât de mult suflet cât punem noi în ei.

Am lăsat Biserica la urmă, poate și pentru că efectul ei asupra tinerii generații ne interesează în mod special, dar și pentru a sublinia faptul că în concepția unor membri ai societății ea efectiv nu există. Afirmăm acest lucru, nu în sesnsul că omul în cauză nu știe de existența ei, cu tot ce poate ea implica( cult divin, manifestare publică, ierarhie, etc.), ci în sensul că omul respectiv nu înțelege ce înseamnă cu adevărat Biserica. Care este rolul său, cu ce îl poate ajuta și care este scopul ei.

Înțelegerea aceasta, nu se referă la o analiză empirică, exterioară, lumească a bisericii. Ci la aceea înțelegere tainică, plină de adevăr și sens, care se descoperă în momentul în care Dumnezeu face parte din viața ta. Apropierea aceasta îți deschide orizonturi noi, te face să înțelegi că Biserica nu e o cladire, nu e o asociere de oameni care cred în aceleași idei, ci este o comuniune, o legatură tainică, vie între Dumnezeu și om prin Duhul Sfânt care sălășluiește în Biserică, între om și om, prin iubirea mântuitoare care îi leagă și le dă puterea de a face faptele iubirii, cu credință și ajutor haric de la Dumnezeu.

Momentul în care ai înțeles lucru acesta, credem că e momentul în care nu te mai simți singur. E momentul în care realizezi că prin mila lui Dumnezeu, poți spune altcuiva frate, chiar dacă între tine și el nu e o legatură de sânge. E o naștere, în care suferința capătă putere mântuitoare prin asumare, iar iubirea este poruncă și literă de lege. Cu asemenea cunoștințe poți să fii puternic în speranță și credință. Cu asemenea cunoștințe reușesti să fii om. Cu asemnea cunoștințe ne maturizăm. Biserica, în cele din urmă, este locul împlinirii noastre.

Cap II Catehizarea tinerilor

2.1 Tinerii in căutarea identității

O nouă dimineață ca oricare alta. Deschizi ochii, te superi pe ceas ca arată ora pe care uraști să o vezi dimineața și te chinui sa te trezești. O nouă zi, o noua dramă, vreo situație fără ieșire și tu în mijlocul ei. Nimic diferit. Nimic special, nimic care să merite de fapt interesul tău. Cel puțin așa crezi… Când deodată se întâmplă! De nicăieri, apare acea întrebare: Cine sunt eu? Întrebarea, care odată rostită, nu mai poate fi împăcată dacă nu primește și un raspuns. Te îndeamnă și cere cu vehemență o rezolvare. Poți să ignori tu cât vrei, ea are resurse nebănuite și mai devreme sau mai târziu, te obligă să întrebi din nou : Cine sunt eu?

Trăiești cu impresia că niciodată nu vei afla, că se pare că tu ești singurul care nu are un raspuns și un rost, că ești o aglomerare de indecizii și de lucruri anapoda. Lipsă de concentrare, într-o lume mai bună, mai grozavă, mai capabilă din toate punctele de vedere. Îți ia timp până să înțelegi că totul nu era decât o mască bine așezată peste o insecuritate și o frică pe care o împărțiți chiar dacă nu știați lucru aceasta.

Vine însă o zi în care de nicaieri apare și răspunsul. La început firav, o simplă părere, o simplă scânteie de lumină ascunsă în adâncul tău. Strălucește și piere, scânteiază și lasă impresii, umple de simțăminte și atrage atenția. Cu trecerea timpului, simțirea aceasta devine mai intensă, e acolo, din ce in mai prezentă și refuză să dispară, să piară ca în alte dăți. Pare să fi căpătat o formă, o substanță și o existență difuză care se alimentează, se naște. Dacă te uiți mai atent, aproape toată existența ta a devenit parte din chinurile nașterii. și tu, un univers în plină mișcare. Cu cât mergi înainte, cu atât realizezi că știi puține lucruri, că totul e confuz, curios și interesant. Că sunt atât de multe lucruri de aflat, de înțeles, de experimentat. Nici nu știi de unde să începi. Sau cu ce să începi? Întâmplarea, de cele mai multe ori face ca atenția să ți se îndrepte într-o anumită direcție, deși fiind sincer cu tine, în cele din urmă ajungi să nu crezi că există coincidețe, poate doar grijă divină, mascată în zâmbetul vreunui prieten sau inima deschisă a vreunui profesor. Pentru că, la un momendat, pe cât de neașteptată a apărut întrebarea, la fel de firesc vine și raspunsul. Nimic mai simplu, nimic mai complicat. El era ascuns tot timpul în tine. Trebuia doar să prindă putere și să se nască din lumina și neliniștea ta concentrate în fiecare dimineață în care ceasul a continuat să-ți arate, aceași oră pe care urăști să o vezi dimineața.

Momentul in care afli cine esti, e o șoaptă divină, o revelație. Se aduna treptat în suflet, e un amestec de greutate, îndulcită de succes și echilibrată de căderi, de impresii, de păreri ce par să dispară doar pentru a se revela, de fiecare dată un pic mai mult, mai adânc, până când știi : eu sunt… eu vreau să devin… Această revelție ne clarifică neliniștea și de aceea ajunge să fie iubită, cercetată, încercată și întărită până când devine o certitudine, până când devine cine suntem. Dacă în suflet există pace, liniște, bucurie și entuziasm, atunci am făcut alegerea corectă. Dacă aceste sentimente lipsesc, trebuie să mai căutăm, cu credința în cuvintele sfinte care ne spun: Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide.( Matei 7,7)

2.2 Cateheza tinerilor între ideal și realitate

Toți cei implicați în catehizare își doresc ca sa atingă inimile celor cărora predică. Își doresc să împărtășească acel adevăr minunat care le-a schimat lor viața și care le dă putere. E un adevăr care face din existența obișnuită, uneori anostă, banală și mediocră, o existență plină de taină, de iubire adâncă, înțeleasă ca și daruire și împlinire în Hristos. E un simțământ înalt, care te cuprinde uneori fără să-ți dai seama, dar care dacă este veritabil poate face diferența între o viață ca de mort și o viață atinsă de harul lui Dumnezeu întru promisiunea învierii.

Este motivul pentru care, cei care au simțit așa își dau și viața pentru acel adevăr, pentru că simt că nimic din lumea aceasta nu-l depășește, nimic nu poate oferi o dulceața mai mare ca iubirea veritabilă de Hristos, nimic nu poate fi mai adevărat și etern ca fapta făcută datorită acestei iubiri.

Este însă greu să transmiți mai departe acest sentiment care te cuprinde doar în momentul în care îl cauți cu adevărat. E greu să-i faci pe adulți să-l înțeleagă, este însă cu mult mai dificil să-i faci pe tineri să îl experimenteze.

Adulții de obicei sunt prinși în capcana propriilor experiențe. În ele se ascund inevitabil dezamagiri care își pun amprenta asupra dedicării cu care aceștia caută să înțeleagă și să se apropie de Dumnezeu. De cele mai multe ori, experimentarea răului din jur, pe unii dintre acești oameni, îi prinde într-o neîncredere oarbă. Deasemenea un cuvant de spus îl are și propria limitare. Credem că există o limitare învățată, efectiv de la cei dinaintea noastră. Tinerii învață în primul rând prin modelul persoanelor din jurul lor. Au o curiozitate și un talent în a analiza din dorința de a înțelege viața și poate din dorința de a găsi cea mai bună cale de a se descurca cu încercările ei. O parte din exemplele din jur sunt de oameni care ascund în suflet aceste dezamagiri, concluzii greșite, lipsă de iubire și din cauza aceasta o limitare bolnăvicioasă , pentru că pentru ei, sufletul nu se desfată de taină, nu se pierde pe sine pentru a se regăsi în ceva mai bun, mai mare și mai adânc decât el însuși, un biet suflet limitat de neputințe.

Tinerii se resimt de contactul pe care îl au cu acești oameni, pentru că,datorită lipsei lor de experință, pot să tragă concluzia, și poate că de cele mai multe ori o fac, că viața aceasta însemnă doar ceea ce văd pe chipul și în sufletul acelor oameni.Și nu vad prea multe lucruri duhovnicești. Acesta este motivul pentru care, o reintegrare in firesc și în adevăr este ceea ce le poate oferi tinerilor posibilitatea ca ei să înțeleagă că se poate și altfel. Să înțeleagă că toate visele, toate sentimentele frumoase care se nasc în sufletele lor tinere nu trebuie, și nu au voie să moară. Să înțeleagă că în taina rugăciunii, în iubire adevărată și în fapta bună susținută de harul lui Dumnezeu se ascunde adevărata viață.

Pentru a înțelege acest lucru este nevoie de catehizare. Este nevoie de a le explica și a le demonstra că există o alternativă și de ce această alternativă este mai potrivită decât celălalt model pe care ei îl experimentează din plin. E nevoie de asemenea să înțeleagă că creștinismul nu este doar un cumul de informații, el este un stil de viață, mai mult este o comuniune între Dumnezeu și oameni. Este viață căci “aceaceasta este viața veșnică : să te cunoasă pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”( Ioan 17,3)

Este nevoie de catehizare, dar de o catehizare care să se împlinească prin iubire. Numai atunci are forța necesară de a schimba suflete. Dumnezeu este iubire, iar acolo unde este iubire este și Dumnezeu, prin urmare este numai firesc ca un om care dorește să trezească în sufletele celor din jur dragoste de Dumnezeu, să ardă cu această dragoste. Dacă nu arzi, nu poți să faci pe altu să ardă. Ideal ar fi ca iubirea din sufletul meu, al celui car face cateheză să aprindă iubirea din sufletul tău, a celui care ascultă, dar pentru ca acest lucru să se întânple ea trebuie să fie o realitate și nu o mască în spatele căreia se ascunde fățărnicia. Doar în acele momente omul care vorbește despre Dumnezeu e mai mult decât un simplu om. Este un om atins de har.” Iar când vă vor duce la sinagogi și la dregătorii și la stăpâniri nu vă îngrijiți cum sau ce veți răspunde, sau ce veți zice, că Duhul Sfânt vă va învăța chiar în ceasul acela ce să spuneți“(Luca 12. 11, 12 ) Cuvintele sale nu mai sunt doar ale sale, cum nici inima sa nu mai e doar o adunătură de vene și muschi. Ea este foc din focul divin. Iar cuvintele sale sunt adevăr și viață. Iubirea duce la comuniune, de aceea și omul iubitor este în stare să perceapă și să înțeleagă taine care altfel l-ar depăși, căci după firea umană, așa cum ne spune Bătrânul Iosif, „ când mintea omului se purifică și se iluminează- căci ea are propria sa iluminare independent de harul divin, cu ajutorul căruia, cum zic Părinții, ea vede mai departe decât dracii- ea primește în plus, iluminarea harului divin, până acolo încât aceasta poate locui constant în ea și-I acordă vedenii și contemplații. Dacă omul are dorința de a vedea și învăța câteva lucruri care îl interesează, poate să ceară aceasta în rugăciune; harul va lucra pentru a-I împlini cererea”

Vedem prin urmare, că harul lui Dumnezeu lucrează prin omul luminat și că fără acest har nu este posibil să atingem acel nivel necesar de intuiție sfântă și de iubire lurcrătoare atât de necesară în lucrarea catehetică. De aceea, idealul catehetic se poate atinge doar prin sfințenia și viața iubitoare a celui care învață. De aceea, ne spune Sfântul Simion Noul Teolog că ” este vrednic să devină duhovic cel care, după o examinare atentă, va fi găsit eliberat de orice mândrie, fără nici o urmă de plăcere sau dorință material, purificat de orice lăcomie și pizmă, plin de blândețe, lipsit de mânie; cel care a dobândit față de Dumnezeu o așa dragoste încât simpla pomenire a numelui lui Hristos îl umple dintr-o dată de iubirea Lui, până la a vărsa lacrimi, care plânge și pentru frații săi; pentru că păcatele lor le socoate ca ale sale, considerându-se mai păcătos decât toți; dacă în sfârșit, vede repetându-se în el minunea rugului care ardea și nu se mistuia, toate strălucind ca urmare a unirii sufletului său cu focul lui Dumnezeu cel de neajuns, nemistuindu-se de acesta pentru că este eliberat de toate patimile; și mai mult smerindu-se până întratât încât se socoate nevrednic de această onoare, pentru că știe slăbiciunile firii omenești; și dacă, nemijlocit, își pune încrederea în harul divin și în puterea pe care acesta o dă; dacă face această lucrare cu bucurie, pentru că la aceasta îl îndeamnă fervoarea harului, fără îngăduința nici unui raționament omenesc; dacă își pune viața pentru frații săi, fără alt scop decât acela de a împlini porunca lui Dumnezeu și de a pune în practică dragostea pentru aproapele” E o relație de dragoste frățească, una care cunoaște și înțelege neputințele celuilalt, dar nu judecă și nu acuză. E o relație în care lumina mea, atât cât o am, o pun în slujba sufletului tău, pentru a putea îndepărta întunericul. Raiul de unul singur ar fi iad, așa că nu e doar o datorie dar și o necesitate. “Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlni legea lui Hristos”(Gal. 6, 2)

E nevoie și de o sfințire a vieții pentru a putea cu adevărat da un exemplu viu a ceea ce înseamnă viață în Hristos, cu atât mai mult cu cât, tinerii învață mai mult prin exemplu, iar adulții sunt mai atenți la comportament.

De asemnea, important este ca cel care învață să fie întradevăr pe o treaptă superioară de iluminare, de înțelepciune și dragoste. Doar în acest fel va înțelege neputințele învățăcelului, numai așa va reuși să-l sprijine când se va clătina și să-I dea ajutor real când va cădea. În caz contrar, oricât va încerca să facă această lucrare va eșua și va adduce suferință nu doar în viață aproapelui său ci și a sa. În plus se va face vinovat de smintirea fratelui său, vină care nu e nici usoară și nici ușor de remediat dacă nu revine pe calea cea dreaptă. “ De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, și bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: lasă să scot paiul din ochiul tău și iată bârna este în ochiul tău. Fățarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți paiul din ochiul fratelui tău”( Matei, 7. 3,5)

Ceea ce se întâmplă în realitate, chiar și în domeniul catehezei, ține de veșnica luptă între bine și rău dată în sufletul omului. Atât în sufletul celui care învață cuvântul lui Dumnezeu, cât și în a celui care îl primește. Și unul și celălalt are neputințe, încercări și necazuri, toți sunt încă pe cale, nu au ajuns la sfințeniea absolută. De fapt niciodată nu o vor atinge. Important este însă lupta cea bună a celor doi. Lupta pentru despătimire, rugăciunea și împlinirea poruncilor și a faptelor bune, sprijiniți de o credința lucrătoare și întăriți de harul lui Dumnezeu.

Daca vorbim despre cateheză nu putem ignora cuvantul Domnului Hristos care ne spune : “ Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa. Și semănând el, una a căzut lângă drum și a fost călcată în picioare și păsările cerului au mâncat-o. Și alta a căzut pe piatră, și, răsărind, s-a uscat pentru că nu avea umezeală. Și alta a căzut între spini și spinii, crescând cu ea, au înăbușit-o. Și alta a căzut pe pământul cel bun și crescând, a făcut rod însutit. ( Lc. 8, 5-8)

Explicația pildei a fost dată de Domnul Hristos, când ucenicii au întrebat despre înțelesul ei. Semănătorul este Dumnezeu, sămânța este cuvântul său, țarina este sufletul omului. Cela patru locuri diferite în care a căzut sămânța semnifică patru tipuri de oameni, sau de suflete. Drmul bătătorit îi reprezintă pe oamenii care aud cuvantul lui Dumnezeu dar înțelesul și folosul lor sunt spulberate de gândurile venite de la îngerii răi. Locul pietros unde plantele răsar, dar se usucă repede din cauză că nu au umezeală, îi reprezintă pe oamenii care deși primesc cu bucurie cuvantul lui Dumnezeu și se hotărăsc să-l urmeze, din cauză că nu au voință suficientă în moment de necazuri se leapădă. Pământul cu spini îi semnifică pe acei oameni prinși în grijile și plăcerile lumești care aud cuvantul dar nu rodesc din cauza acestora. În sfârșit, pământul cel bun este sufletul omului care împlinește porunca și adduce rod de faptă bună.

În viața noastră întâlnim oameni din toate categoriile, dacă suntem atenți îi putem chiar identifica datorită comportamentului lor, dar ceea ce ne interesează pe noi este faptul că reușita catehezii, atât la adulți dar și la tineri nu ține doar de cel care învață, ci în mare măsură și de cel care aude cuvântul lui Dumnezeu. De capacitatea sa de a-l primi și a-l face lucrător în viața sa, ține și schimbarea sa. Numai atunci el va înțelege și experimenta Adevărul, și va fi în comuniune cu El, când se va strădui să facă din cuvânt și învățătură, faptă. De aceea, “omul firesc nu primește cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie, și nu poate să le înțeleagă, fiindcă ele se judecă duhovnicește”( I Cor. 2, 14) și “ cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu”( I Cor. 1. 18)

Ce se întâmplă însă, cu adevărat, cu tinerii și care este relația lor cu cateheza? Cateheza tinerilor se face, de obicei, în trei locuri: familie, școală, Biserică.

Cateheza în familie, este de cele mai mule ori o excepție nu o regulă. Motiv pentru care nici nu credem a avea o pondere prea mare în formare, decât poate atunci când este făcută cu grijă dar și cu temeinicie și atenție la nevoiele sufletești ale tânărului. În această situație, ea se dovedește un sprijin extreme de important, dacă nu crucial pentru formarea duhovnicească sănătoasă a tânărului. Exemplul sănătos al părinților îi oferă o certitudine, un sprijin duhovnicesc și o putere de a căuta mai adânc și de a înțelege lumea așa cum e ea și nu cum i se prezintă, falsă, urâtă, interesată de materie și plăcere. În schimb i se dă posibilitatea de a se pierde în taină, iubire și lumina lui Dumnezeu. I se dă posibilitatea de a-și găsi liniștea într-o rugăciune și cu rugăciunea pe buze să se ridice mai sus decât ar putea vreodată înțelege lumea nebună din jurul lui. I se dă posibilitatea să fie fiul lui Dumnezeu…

La acest deziderat este cheamată și școala dar și Biserica. În școala, există disciplina religie, teoretic se oferă copilului informațiile necesare pentru a înțelege evenimentele din istoria mântuirii. Teoretic, pentru că adevărul este că uneori, orele de religie se transformă în ore de dirigenție, eventual cu trimiteri către teme biblice sau se fac legături cu tematică religioasă. Deși, aceste ore sunt binevenite, deși copilul are nevoie și de ore mai relaxate, nu însemană că este benefic să reducem ora de religie doar la ore de morală. În acest caz copilul este privat de anumite imformații cruciale și în consecință va da naștere la neînțelegere și confuzie. Cu atât mai mult cu cât, există și situații în care religia nu se face deloc, sau într-un mod superficial. Școli în care există profesori care folosesc ora de religie pentru a preda alte materii, sau școli în care profesorii inconștienți nu-și fac datoria.

În plus, adevărul este că, religiei nu ii este recunoscută adevărata sa valoare. Din cauză că, nici cei care sunt în puși ca factori de decizie, nu au reușit să o învețe, să o înțeleagă și să o trăiască. Acest lucru diminuiază posibilitatea ca ei să ofere sprijinul necesar orei de religie și profesorului care o preda. Este drept nu vorbim de o adversitate deschisă, ci mai mult de una care se resimte în situații particulare. De asemenea, nu putem generaliza pentru că există de asemenea profesori cu har și conștiință care își pun sufletul în ora pe care o fac, și care sprijină, învață și orientează definitiv copilul către Dumnezeu și viațăa duhovnicească. Cu toate astea, putem spune cu certitudine că lucrurile negative expuse mai sus, sunt o realitate.

Biserica, de asemenea este chemată sa sprijine această cunoaștere prin vizitele pe care copilul ar trebui sa le facă cu clasa sau prin participarea la slujbele de duminică și din sărbători. Ca și în cazul orelor de religie, nu putem generalize, pentru că există tot felul de situații, tot felul de copii și tineri, unii mai apropiați de Biserică alții mai puțin, dar problema, în acest caz, o reprezintă prezența. Faptul că acești tineri, din moment ce familiile lor nu au fost în stare să le ofere un exemplu potrivit, sunt reticenți în a merge la biserică. Le este foarte greu să înțeleagă motivul pentru care ei ar trebui să meargă acolo, pentru că sufletele lor nu au reușit să guste dulceața rugăciunii, nu au reușit să simtă atingerea harului care își face simțită prezența în timpul și după slujbă. Nu au fost învățați că Sfanta Taină a Spovedaniei curăță și oferă iertare, că Sfânta Taină a Împărtășaniei curăță, sprijină și sfințește întru moștenirea Împărăției Cerurilor. În lumea lor, aceste informații nu există, mai grav nu au fost poate prea puțin, dacă nu chiar niciodată experimentate. Prin urmare, cum poți cere unui copil care nu a simțit aceste lucruri să dorească să stea ore întregi într-un loc în care nu se simte în largul său? Cum îi poți cere să se hrănească cu pâine, când el încă are nevoie de lapte? De aceea, considerăm că este nevoie de foartă multă înțelepciune când vine vorba de a cere acestor copii să frecventeze biserica, e nevoie mai întâi ca ei să înțeleagă și apoi să decidă să experimenteze. Dar pentru aceasta e nevoie de ore de religie adevărată și e nevoie de multă, multă iubire și sprijin duhovnicesc.

De asemenea, importantă este și atitudinea celor care vin la Biserică față de acești tineri. Nu de multe ori, întrebându-i pe tinerii, pe care îi știam mai retincenți în a frecventa biserica unde merg de obicei, mi-au mărturisit că îi deranjează anumiți membri ai bisericii care îi ceartă sau îi pune la punct în biserică. aceasta ni se pare cea mai mare greșeală, pentru că acel copil sau tânăr și așa este nehotărât și cu garda ridicată, i se spune că biserica e un loc în care îl poate găsi pe Dumnezeu, în care poate afla liniștea și dragostea care în restul societății uneori lipsește, și când în sfârșit pun piciorul acolo, dau peste băbuțe “ bine intenționate” care au uitat că cearta se face cu blândețe și cu multă, multă dragoste.

Un rol important îl poate avea și preotul, care poate găsi modalități de a-i atrage pe tinerii din comunitate către biserică prin diferite activități menite a crea o legătură între tineri dar și intre aceștia și biserica din care fac parte. De ajutor poate fi în cazul acesta și profesorul de religie, sau profesorii care predau celelalte materii în măsura în care sunt cu adevărat creștini, școala poate, împreună cu biserica, crea parteneriate, pentru a da acestor activități extrașcolare sprijinul ambelor instituții.

În ce privește familia, se vede necesar a se lua măsuri pentru o mai bună educație atât a părinților, cât și a copiilor în spirtul creștin. E nevoie ca familia să devina un exemplu și nu un contra exemplu pentru membrii ei mai tineri.

În cele din urmă, numai în măsura în care toate cele trei, familia, școala și Biserica crează un front comun, numai atunci tinerii noștri vor putea înțelege cu adevărat ce însemană să fii în comuniune cu frații tăi și cu Dumnezeu.